PESTE CODRI STA CETATEA...

Peste codri sta cetatea

Stăpânind singurătatea...

Luna plină strălucea,

Din nălţimea cea albastră

Bătea tainic la fereastră.

Şi pe negrele zăbrele

Sta domniţa după ele,

Uitându-se norilor

Calea zburătorilor.

Părul galben, abia creţ,

Peste tâmple sta răzleţ

Şi trecând pe după tâmple

Ca un val de aur împle

Umerele şi spinarea

Şi întreagă arătarea.

Şi e una la părinţi,

Cum e luna printre sfinţi,

Şi-ntre fete tinerele

Ca şi luna printre stele,

Şi e una chiar sub soare,

Cine cată-n ochi-i moare,

Ochi izvoare de lumine,

Cu mâni albe, lungi şi fine

Şi cu degetele trase,

Subţirele, de crăiasă,

Şi buzele subţirele

De-mi zâmbea-ntristat cu ele.

Au mai ştiu povestitorii

Ce sunt, oare, zburătorii?

Vin din rumenirea serii

Şi din fundul sfânt al mării,

Vin din ploaia cea cu soare

Şi din dor de fată mare.

Iară umbra norilor,

Calea zburătorilor,

Căci îi vede

Cine-i crede,

Le năzare

La oricare

L-a chemat din noaptea mare.

De-ndrăgeşte vreo fată,

Ca luceafăr i s-arată,

Dar din nouri se repede

La pământ unde o vede

Şi-n cărare îi răsare

De la creştet la picioare;

Ochii negri-ntunecoşi

I se uită mângâioşi,

În păr negru stele poartă,

Dară alba faţă-i moartă,

Ori se face nor de ploaie

Care cade în şiroaie

Şi burează-aşa de lin

Prin perdelele de in;

Şi-n fereastră, ca-ntr-un prag.

Se arată nalt şi drag,

Cu păr lung de aur moale

Şi cu ochii plini de jale.

Trestia l-încununează,

Hainele îi scânteiază,

Haine lungi şi străvezii,

Pare-un mort cu ochii vii.

Astfel iese zburători

Şi din umbră, şi din nori,

Şi din lanuri, şi din luncă,

Şi din stea ce se aruncă,

Şi din tainicul izvor

Care sună-ncetişor,

Şi când luna cea bălaie

Varsă apelor văpaie.

Iese din senin cu ploaie,

Şi din ploaie cu senin,

Şi din lacul cristalin,

Şi din ceruri, şi din mare,

Şi din dor de fată mare.

A lui suflet e-o scânteie

Din luciri de curcubeie,

Din dragoste de femeie;

A lui glas la miez de noapte

E ca muzica de şoapte,

Când se clatin rămurele

Şi suspină păsărele.

Şi cum sta domniţa dusă

Şi pe gânduri multe pusă,

Teiul nalt crescut sub geamuri

I-au întins vro două ramuri

Încărcate, -nfloritoare

Şi frumos mirositoare,

Şi aude şopotind

Şi prin frunze ropotind

Ca un glas de copilaş

Ce-o întreabă drăgălaş:

― De ce şezi închisă, fată,

După poarta ferecată,

După zidurile grele,

După negrele zăbrele?

Deschide zăbrelele

Şi priveşte stelele,

Luna plină o priveşte

Cum pe munţi călătoreşte

Şi deschide-mi un oblon

Ca să trec fără de zvon,

Că de noapte îmi e teamă;

Toate umbrele mă cheamă,

Tricolici mă prigonesc,

Iar babele mă vrăjesc

Cu flori roşie de mac,

Cu oscior de liliac,

Ca să nu mă dau de leac.

Nu auzi cum zbor prin ramuri,

Ţip în horn şi bat în geamuri?

Nu sunt tânăr fără minte,

Prins de dulcele-ţi cuvinte,

Nu curtean înfumurat,

Nici oştean împlătoşat,

Ci eu sunt

Zburător

Ca un vânt

De uşor,

Mă anin

De un ram

Şi suspin

Lângă geam,

Ca-n sălaş

Tremurând

Să mă laşi

Mai curând.

Căci sunt slab de-mi plângi de milă,

Orb ca visul de copilă;

Sunt ca vânt de primăvară,

Ca amurgul cel de vară;

Din picioare pân’ la cap

Într-un cuib pot să încap,

Iar în cuib de turturele

Dorm alăturea de ele.

Iarna vin gonit de fulgi,

Ce m-acopăr ca un giulgi,

Şi când voi spuneţi poveşti,

Suflu codrul pe fereşti,

Iar la claca cea de furcă

Mâna-mi torturile-ncurcă.

O, deschide-mi un canat,

Ca printr-însul să străbat,

Să mă iei la tine-n pat,

Ca să dorm lâng-al tău sin

Ca un biet copil străin;

Adormit la pieptul gol,

Nu mă-ndur să te mai scol;

Sânii albi, două comori,

Tare sunt dezmierdători,

Fiind albe şi rătunde,

Inima mi se pătrunde,

Cu guriţa mă adapă

Şi de focul meu mă scapă;

Adormit pe braţul stâng,

Nu te teme c-am să plâng,

Teamă n-ai că te-oi trezi,

Că eu pier în zori de zi;

Ci-am să suflu-aşa de cald,

În miroase să te scald,

Să-mi vezi faţa de ninsoare

Şi aripele uşoare,

Căci viaţa mea o ţin

Cu miros de flori de crin;

Nu beau apă, ci scântei

Şi miros de flori de tei,

O, primeşte-mă în braţe!

Umbra nopţii mă îngheaţă,

Un strigoi poate în pripă

Să mă prinză de aripă,

Să m-ascunză în mormânt,

Ca să nu ştiu unde sunt,

Ori de aripi să mă lege

De un clopot fără lege

Şi trăgându-l, sunător,

De izbirea lui să mor,

Căci eu nu sunt vrun fecior

Ca să viu amăgitor,

Ci eu sunt

Zburător

Ca un vânt

De uşor,

Mă anin

De un ram

Şi suspin

Lângă geam,

Ca-n sălaş

Tremurând

Să mă laşi

Mai curând.

Ea-şi netează a ei tâmple

Şi de lacrimi i se împle

Ochii dulci de mângâiere.

Ea suspină fără vrere,

Neştiind încă ce-i cere

Inima cu-a ei durere,

Iar gândirea ei cea dulce

N-o mai lasă să se culce.

Peste vârfuri trece lună,

Tânguios un corn răsună;

Petrecând cu-atâta drag

Toată rariştea de fag.

Mai începe, mai se pierde,

De-i răspunde codrul verde

Fermecat şi îndrăgit

De-acel sunet rătăcit.

Iară inima îi zice:

„Ce stai, draga mea, aice,

Scoală-te, supune-te

Valului de sunete,

Ce te trage, plin de jale,

Colo,-n rariştea din vale.“

Şi un glas aude, pare,

Ce-o chema în depărtare:

„Mărgărită, Mărgărită,

Cu coroană aurită,

Ah, din valea cea adâncă,

Ca pe-o stea te zăresc încă,

Ca pe-o stea luminătoare

Şi deasupră-mi plutitoare;

Glasul cornului străbate

Dulcea ta singurătate;

O, te pleacă plângerilor,

Tu, crăiasa îngerilor,

Lasă zidurile tale,

Vino-n vale, vino-n vale!

O, auzi sunând

Pe cărare corn,

Căci spre tine blând

Îl întorn.

Mărgărită, Mărgărită,

Cu coroana aurită,

Glasul cornului străbate

Neagra ta singurătate,

Valului de sunete,

Draga mea, supune-te,

Lasă zidurile tale,

Vino-n vale, vino-n vale!“

[1880]