Capitolul zece.

 

Anunţul de lîngă centura scaunului se aprinse şi ei auziră vocea ritmată care le atrăgea atenţia asupra acestui lucru. Erin simţi răsuflarea lui Lance lîngă urechea ei, însoţită de o înjurătură înăbuşită. Se depărtă de ea, protejînd-o cu corpul iui de priviri indiscrete, şi-i încheie bluza, înainte de a-şi relua locul pe scaun.

Ea încercă să întindă, mîna spre el, pentru a-i atinge braţul, dar el îi spuse:

― Nu mă atinge. Cînd văzu expresia ofensată a figurii ei, el zîmbi.

― Nu ţi s-a mai întîmplat să mă vezi cum devin din nou decent? El o privi cu un zîmbet din colţul gurii pînă cînd ea înţelese ce a vrut să spună. Cînd înţelese, îşi retrase mîna şi privi înainte, neîndrăznind să mişte. Ei rîse satisfăcut.

Tocmai cînd roţile avionului se pregăteau să aterizeze, ea îl privi timid.

― Lance, tu crezi... crezi că sînt oribilă pentru faptul că m-am purtat aşa, fără ruşine, după tot ce s-a întîmplat azi? Sînt o persoană, dezgustătoare?

Zîmbetul lui era blînd şi sincer.

― Am cîştigat o experienţă imensă de-a lungul anilor, urmărind reacţiile oamenilor în tot felul de situaţii haotice, Am descoperit că eliberarea emoţiei datorată tensiunii sau supărării poate lua o imensitate de forme. Unii oameni plîng, ţipă sau se enervează: Alţii rîd fără să se poată stăpîni. Alţii sînt tentaţi de iubire. Făcu o pauză semnificativă. O emoţie este la fel de sinceră ca şi cealaltă! Erin.

― Îţi mulţumesc, murmură ea.

― Bună ziua, mătuşă Reba, Erin este la telefon. Mama este acolo?

― Erin! Tocmai vorbeam despre tine. Te-ai întors la Houston?

― Nu. Sun de la Sari Francisco.

― Bine, h-am să te reţin. Mama e înnebunită să vorbească cu tine. La revedere, dragă.

Înmormîntarea urma să aibă loc într-o oră, dar Erin avea o nevoie atît de disperată să vorbească cu mama ei, încît îşi făcu timp să dea acest telefon interurban.

Ieri fusese cea mai întunecată zi din viaţa lui Erin. Melanie decisese să nu amîne funeraliile lui Ken. Se stabilise ca acestea să aibă loc la patru după-amiază, lăsînd foarte puţin timp pentru efectuarea pregătirilor. Hotărîrea a fost înţeleaptă, se gîndi Erin. Cu cît mai curînd putea Melanie să-şi readucă viaţa la normalitate, cu atît mai bine.

― Bună, Erin. Vocea veselă a lui Merle O'Shea suna ca un balsam pentru sufletul rănit al lui Erin.

― Mamă, e aşa de bine să-ţi aud vocea! Ce mai faci?

― Eu sînt bine. Dar fii mai la obiect. Ce mai faci tu? Pari tristă.

Aceasta era toată încurajarea de care avea nevoie Erin. întreaga poveste ţîşni din gura ei într-un torent de lacrimi. începu cu sosirea ei în pragul casei fui Ken Lyman şi sfîrşi cu înmormîntarea ce trebuia să aibă loc în acea după-amiază. Suspină în receptor.

― Vai, draga mea fetiţa, îmi mare nespus de rău pentru tine. Nici nu pot să-mi imaginez cît de groaznice au fost toate acestea. Mai ales cînd aşteptai cu nerăbdare să-ţi găseşti şi să-ţi vezi fratele. Ca întotdeauna, mama lui Erin era alături de ea, cînd aceasta din urmă avea vreo durere. Erin nu crescuse în pîntecele ei, dar crescuse cu siguranţă în inima ei.

― Pot să te ajut cu ceva? Ai vrea ca eu să vin la San Francisco?

Acesta ar fi fost sacrificiul suprem. Lui Merle O'Shea îi era frică să zboare cu avionul.

― Nu, mamă. Numai faptul că am vorbit cu tine m-a ajutat atît de mult. Crede-mă, eu mă simt bine. Trebuie s-o fac de dragul lui Melanie.

― Melanie pare să fie o fată atît de bună.

― Este. într-adevăr, ne simţim ca nişte surori. Mama lui Erin se bîlbîi cînd o întrebă:

― Erin, tu ai... Vreau să spun, ai găsit vreo informaţie despre mama ta adevărată?

Erin zîmbi. Mama ei nu putea să-şi reţină o undă de gelozie maternă.

― Nu, mamă, n-am găsit.

― N-o să-mi iert niciodată faptul că am distrus actele pe care mi le-au dat la orfelinat, înainte chiar de a le fi citit. Cînd Gerald şi cu mine te-am avut, am fost atît de emoţionată şi atît de posesivă în ceea ce te priveşte...

― Mamă, te rog. Am discutat despre asta de mii de ori. În momentul acela tu ai simţit că faci pentru mine ceea ce trebuia. în afară de asta, acum nu cred că aş mai vrea să ştiu ceva în plus. N-aş mai suporta o altă dezamăgire.

Ambele făcură o pauză, cînd Merle întrebă:

― Este frumos acest domn Barrett? Sper că nu este un bărbat dur şi insensibil.

în mod deliberat, Erin se abţinuse să menţioneze legătura ei proprie cu

Lance Barrett.

― A fost drăguţ?

― Da, e drăguţ, aşa mi se pare, deşi a rezolvat totul în mod foarte profesional. N-aş putea afirma că este insensibil.

Mama ei păru satisfăcută de răspuns.

― Cînd te întorci acasă, Erin? Mă voi simţi mult mai bine cînd te vei întoarce la Houston.

Erin oftă. Nu-şi făcuse nici un plan cu privire la întoarcerea acasă, deşi acum îşi dădu seama că trebuia.

― Nu ştiu, mamă, răspunse ea sincer. Vreau să mă asigur că Melanie se va restabili. Voi mai rămîne cîteva zile. Te voi anunţa.

― Te rog să mă anunţi cînd vii. Merle făcu o pauză lungă, apoi spuse: Erin, îmi dau seama ce mult ai suferit. Dacă aş fi putut să te cruţ de această mare durere, aş fi făcut-o. Ştii asta, nu-i aşa?

― Da, mamă.

― În viaţă se întîmplă anumite lucruri cărora nu poţi să le dai nici o explicaţie. Sper că asta nu te va face să crezi că Dumnezeu te-a părăsit.

― Nu. Am nevoie de credinţă mai mult ca oricînd.

― Mă voi ruga pentru tine. Te iubesc, Erin.

― Şi eu te iubesc. La revedere, mamă.

― La revedere.

Erin puse receptorul în furcă, nemulţumită că a trebuit să întrerupă această legătură cu femeia iubită care-i dăduse viaţa, chiar dacă nu o născuse.

Se întoarse indiferentă în dormitorul de oaspeţi ca să se îmbrace pentru înmormîntare. Cînd venise de la Houston, nu-şi luase la ea decît o rochie neagră, ca să o poarte în cazul în care ar fi fost invitată la vreo masă de gală. Acum o purta la înmormîntare.

Ciorapi şi pantofi negri îi completau ţinuta. Singurele ei bijuterii erau o pereche de cercei cu perle şi un colier de perle în jurul gîtului.

Erin arăta bine în negru şi purta adesea această culoare. Dar Melanie nu era la fel de norocoasă. Rochia neagră pe care o împrumutase de la Charlotte Winslow o învăluia ca un giulgiu. Părul ei blond era adunat într-o pieptănătură severă. Rochia neagră o făcea şi mai palidă decît era în general.

Ochii ei, pe care Erin îi văzuse strălucind de o emoţie copilărească, erau acum goi, absenţi.

Un cortegiu ciudat plecă de acasă spre capela cimitirului. Erin şi Melanie au mers acolo cu limuzina sumbră a directorului de funeralii. Lîngă ele se aflau părinţii lui Melanie care păreau plictisiţi. Dispreţuitoare, Erin se întreba dacă nu cumva din cauza funeraliilor aceştia au fost nevoiţi să renunţe la vreuna din partidele lor de bridge sau de golf.

Lance, Mike şi Clark veneau încet în urma lor cu modesta lor maşină guvernamentală.

Din seara precedentă, cînd se urcase în avion, Melanie părea să nu mai fie capabilă să plîngă. După aterizarea avionului, cînd Erin şi Lance au trezit-o din somn, aceasta rămase calmă şi oarecum rezervată. Participă cu stoicism la slujba de înmormîntare.

Privind sicriul nepretenţios acoperit de crizanteme arămii care acopereau trupul fratelui ei, Erin fu cuprinsă de o tristeţe apăsătoare, cum nu mai simţise de la moartea lui Gerald O'Shea.

Mai avea atît de puţin pînă să ajungă să-l cunoască şi să-l iubească! Fusese atît de aproape şi totuşi nu-l va mai vedea niciodată în viaţă. Nu-i va auzi niciodată vocea. Nu se va mai bucura de persoana lui. Dacă ar fi Intrat în viaţa lui cu cîteva zile mal devreme, sosirea ei ar fi putut schimba oare cursul vieţii? Existenţa ei i-ar fi schimbat viaţa?

În timpul slujbei de înmormîntare, Erin se comportă la fel ca Melanie. Era confuză şi dezorientată, cufundată în disperare.

Cînd s-au întors la casa familiei Lyman, era aproape întuneric. Erin urcă scările împreună cu Melanie şi o lăsă la uşa camerei el. înainte de a face orice altceva, Erin vroia să-şi scoată rochia neagră. Se îndoia că o va mai purta vreodată.

Se îmbrăcă cu blugii pe care prima seară pe care o petrecuse în cu un pulover larg. Îşi pieptănă păru machiajul. Simţindu-se mai bine, se nu-i era foame, ar trebuie să mănînce mîncarea pe care prietenii şi vecinii o acasă. Mai resimţea puţină slăbiciune de pe u bolii şi nu mîncase cum trebuie în ultimele trei zile.

Stînd la capătul de jos al scărilor, Erin fu cuprinsă de uimire cînd o văzu pe

Melanie coborînd şi ducînd două valize.

― Melanie, ce...

― Erin, acesta este cei mai groaznic lucru pe care l-am făcut în viaţa mea, dar trebuie să te părăsesc aici.

Erin rămase consternată de modul calm în care-i comunicase decizia ei.

― Dar... dar unde te duci? De ce?

― I-ai auzit pe părinţii mei?

Ar fi fost imposibil să nu-i audă, vroise Erin să spună. Soţii Winslow îşi însoţiseră fiica acasă după înmormîntare şi începuseră să ţipe la ea ca s-o determine să plece cu ei.

Aproape că îi făcuseră o scenă, punînd-o pe tînăra femeie într-o situaţie penibilă.

― Le-am spus că vreau să-mi petrec noaptea în propria mea casă, mai ales că şi tu eşti aici. Dar le-am promis că mîine mă voi întoarce la ei acasă. Buzele Melaniei deveniseră o linie dreaptă, hotărîtă. Este o promisiune pe care însă gînd să mi-o ţin. Ei mi-au distrus viaţa. Nu mai vorbesc de viaţa lui Ken.

Erin privi în jur deznădăjduită şi îl văzu pe Lance în spatele ei. Acesta ascultase cele spuse de Melanie.

― Dar unde te vei duce diseară? întrebă Erin, încercînd să prindă un fir.

― Nu ştiu, ridică  Melanie din umeri, cu indiferenţă. Nu-mi pasă.

Departe de aici. Departe de ei. Oftă cu tristeţe. Nu vreau încă să vînd casa, dar nu mai pot sta aici ca să fiu bătută tot timpul la cap de ei, înţelegi?

Era o întrebare ca sa se asigure. Deşi avea îndoieli asupra planurilor lui Melanie, Erin spuse:

― Sigur că înţeleg.

― Mulţumesc, Erin. Ştiam că mă vei înţelege. Voi lăsa o scrisoare pentru părinţii mei pe măsuţa din holul de la intrare. Te rog să le-o înmînezi cînd vor veni mîine după mine.

― Mai ai ceva să-mi spui?

― Nu, te voi suna la telefon curînd. Mi-am notat adresa şi numărul tău de telefon din Houston.

Nu-mi place deloc să-mi părăsesc astfel musafirii, j dar nu am încotro.

Erin zîmbi.

― Eu nu sînt un musafir. Fac parte din familie.

― Ai nevoie de ceva, doamnă Lyman? Ai destui bani? întrebă Lance liniştit din spatele lui Erin. Era de acord cu plecarea lui Melanie.

― Da, am un cont personal. Nu mi-ar plăcea, să-ţi mai faci şi alte griji din pricina mea, domnule Barrett, dar cînd îţi vei lua toate lucrurile de aici, vrei să-mi laşi cheia de la casă la vecina de j alături? Ea a fost de acord să aibă grijă de lucrurile mele, pînă mă voi întoarce.

― S-a făcut, zise el cu fermitate.

Dintr-un impuls, Melanie înaintă spre el. în următoarea clipă el o ţinea în braţe.

― Mulţumesc că aţi fost atît de drăguţi, o auzi Erin murmurînd, ţinîndu-şi capul lipit de cămaşa lui. Ştiu că ai făcut totul ca să-l găseşti pe Ken şi să-l aduci înapoi. Te-ai fi ocupat cum trebuie de el.

Lance strînse din ochi.

― N-aş fi vrut să se întîmple toate astea pentru nimic în lume, doamnă Lyman. Melanie se retrase spre uşă, apoi se întoarse din nou cu faţa spre ei.

― Într-un fel, sînt bucuroasă că Ken n-a mai trebuit să meargă la închisoare sau să sufere alte umilinţe. A fost multă vreme nefericit. în scrisoarea pe care mi-a lăsat-o şi ea îşi duse mîna la piept. Erin ghicind că acolo păstra scrisoarea netrimisă prin poştă, el spune că dorea să obţină o aprobare.

Cred că a luat banii ca să atragă atenţia oamenilor ca şi cum ar fi spus:

„Trăiesc. Iată-mă, sînt Kenneth Lyman!”. Nu sînt filozof sau psiholog, dar acum înţeleg foarte clar de ce a procedat aşa. Şi mai ştiu că, în ciuda tuturor lucrurilor, mă iubea.

Totul e de domeniul trecutului, se gîndi Erin, şi lacrimile i se rostogoleau pe obraji în timp ce-o strîngea din nou la piept pe cumnata sa iubită. Ea şi Lance rămaseră în pragul uşii din faţă, pe cînd Melanie îşi scoase maşina din garaj şi porni la drum în noapte..

― Crezi că n-o să păţească nimic, Lance? întrebă Erin cu îngrijorare.

― Mai bine departe, decît aici, şopti el şi Erin găsi alinare în cuvintele lui simple.

― Vino aici, spuse el, privind-o cu o expresie amuzată a feţei. Lasă-mă să-ţi şterg faţa. Scoase o batistă albă din buzunar şi-i şterse lacrimile. De cînd n-al mai mîncat cum trebuie?

― Nu-mi amintesc, rîse ea.

― Aşa credeam şi eu, spuse el trist. Ai slăbit. Şi, de parcă ar fi vrut să-i arate calea, îşi puse mîinile pe coastele ei şi o răsuci în direcţia bucătăriei. Acolo este mîncare suficientă ca să hrăneşti o armată şi vom fi nevoiţi să o aruncăm mîine dimineaţă. Aşa că hai să mîncăm.

În timp ce-şi umplea farfuria în bucătărie, el se duse în camera de zi şi vorbi la telefonul roşu.

― Mike, spune-le băieţilor să facă o pauză şi să vină să mănînce cîte ceva. Era fără cravată şi cu mînecile cămăşii suflecate, cînd se întoarse în bucătărie.

― Nu ţi-ai pus suficient, spuse el, inspectîndu-i farfuria ca un profesor de şcoală. Cu toate că ea protestă, el îi mai puse o bucată de friptură de pui rece şi salată de cartofi.

― Am să mă îngraş, se văicări ea, în timp ce el continua să-i pună mîncare în farfurie.

Cu rîsul lui deschis, prietenos şi mîngîietor, care era atît de rar dar atît de cuceritor, spuse:

― N-ai nici o şansă. în plus, ştiu cîteva locuri care ar mai putea fi rotunjite. Ochii lui se opriră cu subînţeles asupra pieptului ei.

― Eu... deschise ea gura să-l dojenească pentru îndrăzneala lui, dar uşa din spate se deschise şi subalternii lui năvăliră înăuntru. Îi recunoscu doar pe Mike şi Clark, dar mai erau încă alţi trei. Ea era sigură că el o văzuseră şi ştia că auziseră şi conversaţia ei cu Bart. Se îmbujora cînd Lance îi făcu cunoştinţă cu ei.

Aceştia erau crispaţi, foarte politicoşi şi foarte tăcuţi. În cele din urmă, Erin îşi dădu seama că atitudinea lor se datora respectului pentru ea. în acea zi, avusese loc o înmormîntare şi toţi erau conştienţi de acea împrejurare. Erin încercă să risipească atmosfera sumbră, atît pentru binele ei cit şi pentru al lor.

Începu să le pună întrebări politicoase şi j aceştia îi răspundeau deschis, întîmplîndu-se pentru prima dată ca ei să nu-l privească pe Lance pentru a-i cere încuviinţarea. Apoi începură să participe la dialog şl, pînă să plece, se auziră şi cîteva hohote de rîs, spontan.

Erin strînse masa. Lance insista să o ajute să spele vasele. După ce echipa lui terminase de mîncat, nu mai rămăsese mare lucru.

― Presupun că mîine dimineaţă va trebui să duc vasele vecinei. Ea poate să le înapoieze posesorilor lor.

― Cred că da, spuse Erin în timp ce ştergea un raft cu un burete ud. Nu vroia să întrebe, dar trebuia.

― Cînd vei pleca?

Lance nu răspunse imediat. Era exagerat de ocupat să lege la gură un sac cu gunoi şi să-l aşeze lîngă uşa din spate, pentru a fi luat de dimineaţă.

― Ne vom lua toate lucrurile diseară. Mai am cîteva lucruri de împachetat. Voi pleca mîine sau poimîine. Dar tu?

Erin privi în depărtare. Îşi scoase şorţul pe care şi-l pusese în jurul taliei şi-l atîrnă pe un cuier in cămară.

― Nu ştiu, mă gîndisem să stau cîteva zile cu Melanie, dar acum... Vocea ei se pierdu şi nu mai spuse nimic.

Cînd se întoarse, el stătea lîngă ea. Îşi puse mîinile pe umerii ei şi-i masă cu delicateţe fibrele încordate ale gîtului.

― Eşti epuizată, şopti el cu atenţie binevoitoare. Trebuie să strîng nişte hîrtii în camera de zi. Voi încuia cînd voi pleca. Du-te sus.

Era un fel de concediere. Nu ştia exact la ce să se aştepte din partea lui, dar se gîndi că nu era mai mult decît un „noapte bună” pe care-l spui unei surori mai mici.

Tocmai cînd ajunse la uşa care dădea în hol, el spuse:

― Erin!

Sufletul i se umplu de bucurie şi ea se răsuci ca să-l privească în faţă. El nici măcar nu o privea, în schimb se uita pe fereastră.

― Da! Lance, întoarce-te spre mine! îi striga inima.

― Dacă ai nevoie de ceva în timpul nopţii, sună-mă la telefonul roşu. Pînă dimineaţa nu-i deconectăm.

Asta era? Asta era tot ce avea de spus?

― În regulă, răspunse ea abătută şi-şi tîrî picioarele pe scări.

Se pregăti de culcare în mod automat, fără nici un interes pentru ceea ce făcea. Aşternuturile, patul, camera, casa i se păreau a fi la fel de reci şi de goale ca şi sufletul el.

Totul are un rost, Erin, se mustră ea. La urma urmelor, ce aşteptase? El era în exerciţiul funcţiunii. A doua zi, misiunea lui se încheia. Se va întoarce la Washington şi-şi va lua în primire noul post. Probabil că numele de Erin O'Shea va fi menţionat în dosarul pe care-l va preda, şi cîndva, în viitor, s-ar putea ca el să-şi amintească cu drag de ea, dar va uita curînd de iubirea lor. Cu timpul, şi figura ei I se va şterge din memorie.

A considerat-o un amuzament în timpul unui caz dificil.

Dar cum putea să o concedieze atît de simplu? Chiar nu-şi amintea ce se întîmplase în acea cameră? în acel pat? Pînă şi pereţii micii camere păreau să repete ca un ecou cuvintele trunchiate, frenetice pe care le şoptise în urechile ei. Fuseseră ca un cîntec de iubire pentru ea.

Nebuno! Proasto! se dojeni ea.

Şi totuşi, îl mai auzea încă: „Ah, iubito... Eşti gata... Perfect, perfect.... Simţi.,.. Erin, aştept... Erin... Erin... Erin...”.

Cînd se trezi, era foarte tîrziu, probabil după miezul nopţii. Casa era încă nemişcată şi liniştită, dar ea nu putea să adoarmă din nou. După ce a îndreptat aşternutul şi s-a dus la toaletă, după ce şi-a pus capul pe pernă cîteva minute, simţi nevoia să bea nişte apă rece.

Dîndu-se din nou jos din pat, îşi trase pe ea un halat, dar uită să-şi pună papuci. Fără a aprinde luminile, bîjbîi pe scări. Cînd ajunse jos, i se tăie respiraţia.

Casa ardea!

Cuprinsă momentan de panică, îşi duse la gît marginile halatului. Inima-i bătea nebuneşte. Pe măsură ce secundele se scurgeau, îşi dădu seama că se înşelase. Nu mirosea a fum, iar incendiul era localizat în biroul cu lambriuri.

Cu genunchii tremurînd, străbătu culoarul întunecat şi privi în camera. Lumina era stinsă şi un foc ardea strălucitor în şemineul care nu fusese folosit pînă atunci.

Uimită, trecu pragul uşii şi se lovi de un obstacol abrupt. Lance se Întinsese în fotoliul în care dormise mai înainte o singură dată. În mîna care-i atîrna, ţinea un pahar gol. Pe măsuţă, la nivelul cotului lui, se afla o sticlă de coniac.

Se plimbă prin cameră cu atenţie. El dormea profund. Ea zîmbi tandru cînd îi văzu ochelarii pe cap. Părul lui ciufulit arunca sclipiri aurii în lumina focului care ardea.

Se apropie de el în vîrful picioarelor, studiindu-i faţa care se odihnea.

Inima-i era plină de iubire. Iubire? Da! îl iubea. Şi acest lucru era extraordinar de bun dar şi dureros de rău. Din o mie de motive, era rău, dar în acel moment, obiecţiile rezonabile ale judecăţii ei erau umbrite, stinse, uitate de iubirea care o invadase.

Sperînd să nu-l trezească, ea îi luă ochelarii de pe cap. El nu se mişcă. îi aşeză pe masă. în lumina focului clin şemineu părul lui era strălucitor. Tentaţia de a-l atinge era prea mare ca să reziste.

Firele lucioase erau ca mătasea între degetele el, în timp ce îi aşeza o şuviţă rebelă care-i căzuse pe frunte. El deschise ochii.

Nu rostiră nici un cuvînt un timp ce păru a fi o eternitate. Fără a îndrăzni să respire sau să rupă acea vrajă fascinantă, erau mulţumiţi să se absoarbă unul pe celălalt, cu ochi însetaţi.

Nu-şi mişcă nici o parte a corpului, cu excepţia mîinii. Ridică mîna şi apucă mîna lui Erin, care încă se mai afla deasupra capului lui. Degetele lui se strînseră cu putere pe ale ei. îi aduse mîna pe obrazul lui, apăsîndu-l. Mişcîndu-şi uşor maxilarul, îşi frecă gura de palma ei pînă cînd simţi că ajunge în mijlocul acesteia. Atunci o sărută cu o fervoare care o intimidă pe parteneră.

Încet, ca şi cum ar fi fost eroii unui vis, o trase în poala lui. Paharul pe care-l ţinea în mînă căzu pe covor cu un sunet uşor.

îşi simţi fundul strîns în poala lui, şi-şi puse picioarele deasupra coapsei lui drepte. Dîndu-i la o parte gulerul halatului, el îşi îngropă faţa în scobitura gîtului ei.

― Erin, dacă eşti vis, sper să nu mă mai trezesc vreodată. Vocea lui era înflăcărată de dorinţă.

Ea îşi dădu capul pe spate ca el să o poată săruta mai bine pe gît şi pe piept.

― Lance, nu sînt vis. Sînt mult prea umană. Lance... Buzele lui le devorau cu lăcomie pe ale el. O strivi la pieptul lui, încercuind-o cu braţele. Bătăile puternice ale inimii lui îi răsunau în urechi. Gurile lor se contopiră aprinse de o torţă care le mistuia sufletele.

― Ai din nou gust de coniac, spuse ea, muşcîndu-i uşor buzele. Ai început să depinzi de aşa ceva?

― Depind de asta, murmură el, în timp ce limba lui făcea lucruri minunate la urechea ei. Şi de asta, spuse el, sărutîndu-i necontenit faţa. Şi de asta... Acum îşi mutase bărbia spre pieptul ei. Şi de asta, gemu el la pieptul ei. Una din mîinile lui îl luă sînul uşor. Apoi îşi trecu aceeaşi mînă peste abdomen şi-şi puse palma pe ridicătura care se arcuia spre coapsele ei. Şi de asta, mai adăugă. Îşi apăsă mîna pe regiunea cea mai intimă a ei, modelînd-o prin labirintul trupului ei cu o precizie remarcabilă.

Membrele el vibrară şi o fîntînă ţîşni înlăuntrul ei, făcînd-o umedă şi flexibilă de dorinţă. Corpul ei îl dorea şi mai mult, tragîndu-l spre ea şi punîndu-şi braţele în jurul gîtului lui.

El o ţinu nemişcată, apucîndu-i umerii şi privind-o adînc în ochi.

― Erin, astă seară te doresc mai mult decît am dorit vreodată o femeie în viaţa mea. Dar n-aş fi ! putut niciodată să mă împac cu mine însumi, dacă aş fi profitat de tine - de oricine - într-un moment cînd eşti atît de vulnerabilă ca acum.

Azi ai trecut prin emoţii deosebit de puternice, uşor de sesizat. Eşti sigură că mă vrei?

Drept răspuns, mîinile ei le luară pe ale lui şi le coborîră uşor de pe umerii el. Apoi îşi dădu jos halatul. El de abia îşi reţinu răsuflarea văzîndu-i cămaşa de noapte. Era aceea despre care comentase pe cînd îi percheziţiona lucrurile din valiză, în prima zi cînd venise. Mătasea de un bleu pal sporea opalescenţa pielii ei. Dantela care-i mărginea corsajul, era strîns lipită de sînii ei, nelăsînd să se vadă nimic. Erin, zise el impresionat, încurajată de admiraţia lui evidentă, ea îşi scoase bretelele, mai întîi de pe un umăr, apoi de pe celălalt. Într-o secundă, mijlocul ei fu învăluit de un strat spumos de dantelă.

El o venera cu ochi plini de admiraţie. Lumina focului îi învăluia corpul într-o aureolă strălucitoare, iar parul căpătase o lumină de vis. Era cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată. Şi cea mai eterică. Se întrebă din nou dacă ea era reală.

Ca să se încredinţeze că este, degetul lui o atinse.