Capitolul doi.

 

Femeia care intră era elegantă, tînără şi blondă. Zîmbea într-o manieră copilărească, în ciuda tristeţii care-i întuneca ochii negri plini de o îngrijorare adîncă.

Cei doi oameni care stăteau în mijlocul camerei îngheţară într-un fel de îmbrăţişare. Femeia avea o expresie a feţei întunecată şi vinovată, trăsăturile-i erau răvăşite, faţa îi devenise palidă.

Înfăţişarea bărbatului era aspră, rece şi înfricoşătoare. Blonda îi arunca priviri batjocoritoare.

― Bună ziua, doamnă Lyman.

― Domnule Barrett, răspunse ea timid. Ce...

― Doamnă Lyman, o cunoşti pe această femeie? o întrerupse el. Ai mai văzut-o vreodată pînă acum?

Tînăra căreia i se spusese doamna Lyman, de către un bărbat care se presupunea a fi soţul ei, o privi pe Erin şi dădu din cap în semn de dezaprobare.

― Nu, domnule Barrett, nu am mai văzut-o pînă acum. Barrett! Barrett!

Erin ridică ochii cu neîncredere spre omul care încă o ţinea strîns de braţ. Ochii albaştri care o priveau erau reci şi implacabili.

― Cine eşti tu? întrebă ea.

― Este exact ceea ce vroiam să te întreb eu, doamnă, şuieră ei printre dinţi, în timp ce o împingea cu brutalitate prin bucătărie. O strigă peste umăr pe Melanie Lyman care rămăsese uluită.

― Doamnă Lyman, te rog treci strada şi roagă-l pe Mike să vină aici şi să pună telefonul în funcţie. Spune-i să verifice puţin maşina de afară. Voi fi în birou, dar aş dori să nu fiu deranjat dacă nu este ceva urgent. Şi te rog să nu ieşi afară decît dacă iei unul din băieţi cu tine.

― Nu, nu voi ieşi, o auzi Erin încuviinţînd. Părea că era obişnuită să primească ordine de la această brută, dar Erin O'Shea nu era obişnuită să facă aşa ceva. Imediat ce va fi în stare, îl va pedepsi cu o asemenea violenţă încît nu va şti cine l-a lovit.

O împinse într-o cameră mică cu lambriuri şi trînti uşa după el, zăvorînd-o cu zgomot. Ea se mişcă pentru a-l înfrunta, gata să se bată. Spre oroarea ei, el îi scoase cu brutalitate jacheta. O aruncă prin aer şi ea plonjă pe canapeaua de piele. Era prea uimită ca să protesteze cînd îi trase marginile bluzei din cordonul fustei. O îmbrînci spre peretele cel mai apropiat, o întoarse cu faţa la perete şi-i ridică mîinile larg deasupra capului.

Simţi că se sufocă de umilinţă şi repulsie, cînd el îşi prinse mîinile sub braţele ei şi le coborî apoi spre părţile ei laterale. în mod inexorabil, ele se mişcau deasupra coastelor, a pieptului, printre sîni, spre mijloc. Se infiltrară prin cordonul fustei, unde-i explorară abdomenul şi coapsele. în acei moment, el o întoarse pentru a-i privi faţa.

Ea nu-şi amintise să fi fost vreodată mai furioasă ca atunci. Sîngele-i clocotea în vene, simţea că-i zvîcneau tîmplele. Erin închise ochii ca să-şi limpezească puţin gîndurile, fiind blocată de mînie.

― Ai de gînd să conţinui să mă dezbraci? mîrîi ea.

― Numai dacă voi crede că este necesar. Nu însă în acest moment. Dar nu-ţi forţa norocul.

Răspunsul lui impertinent o înfurie şi mai tare şi ea se zbătu să-l împingă de lîngă ea şi să mărească distanţa dintre ei. În mod surprinzător, el se supuse şi se dădu un pas înapoi.

― Cine dracu' crezi că eşti, ca să mă tratezi astfel? Îţi cer o explicaţie chiar acum! Era însă conştientă că vorbele pe care le rostise nu puteau avea mare influenţă asupra acestui tiran.

Ele sunau caraghios, melodramatic şi copilăresc chiar în propriile ei urechi, dar mintea îi era tulbure şi nu era în stare să fie mai convingătoare.

― Ia-o încetişor, doamnă. Îţi voi spune cine sînt şi, după ce-ţi voi domoli toate istericalele, va trebui să descoperim cine eşti şi tu ― ceea ce ne interesează, de fapt.

Scoase un portofel din buzunar şi-l deschise. Îl ţinu la cîţiva centimetri în faţa ochilor ei, astfel încît ea să poată citi: Lawrence James Barrett, Departamentul de Trezorerie al Statelor Unite.

Ochii ei mari îşi mutară privirea de la insignă la ochii lui, care parcă o sfredeleau. Sub privirea aceea insistentă, simţi în acel moment că voinţa îi slăbeşte. Furia şi energia îi pieriseră.

Doamne! Oare în ce intrase?

― Încîntat de cunoştinţă, domnişoară O'Shea, spuse el sarcastic. Luîndu-i braţul cu nu mai puţină fermitate ca înainte, o împinse spre sofaua de piele.

― Stai jos şi nu te mişca, ordonă el.

Erin era prea tulburată şi prea buimăcită pentru a se opune, şi în mod instinctiv i se supuse şi se cufundă în pernele canapelei. Domnul Barrett îi ridică jacheta şi-i scormoni prin buzunare. Negăsind nimic, o lăsă din nou pe canapea. Fără a se gîndi, Erin îşi strînse jacheta şi o puse lîngă ea. Nu avea chef să o îmbrace sau să-şi bage bluza în fustă. Un fel de febră părea că o invadase şi simţea înţepături în piele din cauza unei temperaturi anormale.

El se duse la uşă şi o deschise.

― Mike! strigă.

― Da, Lance.

― Adu-mi , te rog, plasa de pe canapeaua din living.

― Bine, răspunse vocea anonimă.

― Şi vezi dacă-mi găseşti ochelarii.

― Sînt pe masa de lîngă scaunul pe care ai stat, răspunse Erin în mod automat. Îşi întoarse capul spre ea cu surprindere. Putea să-şi muşte limba. Acum îşi dădu seama că ea îl studiase şi-i observase pînă şi gesturile inconştiente.

― Uită-te pe măsuţa din colţ, strigă el prin uşa deschisă.

În timp ce-l aştepta pe subaltern să-i îndeplinească cererea, Lance Barrett o urmărea pe Erin. Stînjenită, se deplasă puţin sub privirea lui insistentă şi se simţi din nou de parcă ar fi fost un specimen care necesita o observare atentă, încercă să-i înfrunte privirea cu acelaşi curaj, dar îşi dădu seama că nu reuşeşte. Niciodată în viaţă nu se simţise mai nervoasă sau mai uluită. Cum spunea mama ei, se simţea făcută praf.

Mike era mai tînăr decît superiorul lui, scund şi cu părul negru. Nu avea trăsături bine definite. Fusese bine ales pentru acest tip de muncă, îşi spuse Erin în gînd. Figura lui nu-ţi rămînea în minte în nici un caz. în mijlocul unei mulţimi, ar fi părut un individ cu totul şters.

Domnul Barrett îşi luă ochelarii şi plasa de la tînăr şi întrebă:

― Maşina?

Mike se uită la Erin, dar faţa lui nu avea nici o expresie. O altă trăsătură a acestei meserii, se gîndi ea.

― E curată, Lance. A fost închiriată astăzi după-amiază de la San Francisco International.

― În regulă, mulţumesc. Mike se întoarse să plece, dar domnul Barrett îl opri. Adu-mi tot ce este în maşină - plase, bagaje - orice crezi că ar putea fi important. Mai este deschisă?

Mike încuviinţă şi plecă, închizînd uşa după el.

Domnul Barrett o privi şi o trată din nou cu una din privirile lui lungi şi necompromiţătoare. Punîndu-şi ochelarii, spuse:

― Perfect, domnişoară O'Shea, începe să vorbeşti. Se duse spre o masă de joc şi goli, fără să se formalizeze, conţinutul plasei pe suprafaţa ei verzuie.

― Nu scot un cuvînt pînă cînd nu-mi spui despre ce este vorba. Cine-ţi permite să mă insulţi şi să mă interoghezi în acest, mod? Ce s-a întîmplat? Şi află, domnule Barrett, că am de gînd să depun plîngere la superiorii dumneavoastră în legătură cu modul nejustificat de aspru în care m-aţi tratat.

El ridică spre ea una din sprîncenele blonde şi păru foarte amuzat de bravura pe care o afişa.

― Continuă. N-ai decît să reclami. Sîntem acuzaţi în fiecare zi de lucruri mult mai grave. Oricum, doamnă, nu eşti chiar în situaţia de a încerca să dai ultimatumuri. In orice moment ai putea să mă aduci în stare de nebunie, capabil de orice împotriva ta. Crede-mă, acest lucru trebuie evitat cu orice preţ.

Privirea-i deveni obraznică şi ea roşi cînd îşi aminti cum o sărutase. De ce făcuse asta, oare?

― Începe să vorbeşti, ameninţă el cu o voce joasă, sinistră.

Bine, domnule agent guvernamental, am să-ţi fac jocul un timp, dar vei suferi mai tîrziu pentru faptul că m-ai umilit astfel.

― Ce ai vrea să ştii? întrebă ea cu asprime.

― Cum te cheamă.

― Ţi-am spus deja.

― Spune-mi din nou. Ea oftă.

― Erin O'Shea.

― Adresa.

― Strada Madowbrook, nr. 4435, Houston, Texas.

― Asta scrie şi pe permisul de conducere auto. Foarte bine, a spus el. Tot timpul cît au vorbit, el îi cotrobăi prin lucrurile din geantă. Îi studie permisul de conducere auto, se uită la banii din portofei, la carnetul de cecuri şi trecu în revistă toate chitanţele.

― Continuă, spuse ei.

― Ce?

― Ce faci acolo?

― Te întrebam acelaşi lucru, spuse ea supărată. Ajunsese la capătul răbdării cu acest individ, începuse să se plictisească de jocul său de-a hoţii şi vardiştii.

El îşi ridică ochii spre ea şi spuse:

― Povesteşte-mi din nou. Vocea lui rece, de oţel, o înduplecă.

― Am fost adoptată pe cînd eram mică. Ani de zile,am fost în căutarea părinţilor mei naturali şi a fratelui despre care am aflat că există. Am fost despărţiţi cînd am fost adoptaţi de familii diferite. Pe atunci, se pare, că agenţiile nu se preocupau de asemenea lucruri.

El trase fermoarul port-fardului ei din plastic de culoare deschisă şi-i inspectă flecare ruj de buze, pudra compactă şi fiecare compartiment. Fluieră apreciativ la vederea unei sticle de parfum Lauren cu atomizor, Deschise o cutioară cu medicamente şi scoase de acolo o pastilă mică şi albă.

― Este aspirină, a spus ea, apărîndu-se. El încuviinţă şi închise cutia.

― Nu ţi-am adus nici uri fel de acuzaţii, spuse. Continuă.

― Am aflat că Kenneth Lyman este fratele meu. Am venit astăzi de la Houston ca să facem cunoştinţă. Asta e tot. Restul îl ştii. Te rog să-mi spui ce se întîmplă.

El îi închise fermoarul de la poşeta cu cosmetice şi i-o aruncă pe masă. După ce îşi ridică ochelarii deasupra capului, se aşeză pe colţul mesei şi-şi încrucişă braţele la piept. Privind-o cu atenţie, spuse:

― Kenneth Lyman şi-a însuşit şapte sute de mii de dolari de la Banca Naţională Jerba Buena, acum zece zile. De atunci nimeni nu l-a mai văzut şi nimeni n-a mai auzit de el.

Cuvintele distincte, rostite cu o tonalitate egală o loviră pe Erin în piept, ca ţeava unui tun. Impactul lor a fost uriaş. Timp de cîteva minute a simţit că nu mai poate respira şi, cînd o făcu, era o respiraţie, scurtă, fără aer.

Înainte de a răspunde în vreun fel la această ştire zdrobitoare, Mike deschise uşa şi aduse înăuntru două valize şi pardesiul din piele. Depuse valizele pe podea şi puse haina pe un scaun. Apoi plecă la fel de supus cum venise.

― Hai să încercăm din nou, domnişoară O'Shea, dacă într-adevăr acesta este numele tău, spuse domnul Barrett. De cînd îl cunoşti pe Lyman?

Erin îl privi cu ochi mari, neîncrezători.

― Eu... nu l-am întîlnit niciodată, spuse ea cu respiraţia întretăiată. Ţi-am spus că eu...

― Ştiu ce mi-ai spus, domnişoară O'Shea. Dar va trebui să recunoşti că povestea e departe de a fi adevărată. Hai, fii sinceră cu mine. Lucrai cu Lyman?

― Cum? sări ea de pe canapea. Cred că eşti nebun!

― Stai jos, mîrîi el aspru. Se retrase din dreptul feţei aceleia teribile şi ameninţătoare pînă cînd genunchii săi atinseră canapeaua şi se trînti pe ea.

― Nu l-am văzut niciodată pe fratele meu, declară ea cu voce joasă.

El se aplecă deasupra valizelor de pe podea şi le deschise. Cotrobăi prin lenjeria fină de damă şi cămăşile de noapte. în timp ce le ridica, le examina cu grijă.

Îi atrase atenţia o cămaşă de noapte albastră garnisită cu o dantelă de culoare ocru. Încet, o ridică în palme. Privind-o pe Erin, spuse:

― E foarte frumoasă.

Erin simţi că i se urcă sîngele în obraji de jenă şi furie.

― Aştept, spuse el, în timp ce continua să examineze, obiectele din valiză.

― Ce? O spovedanie? întrebă ea cu o voce dulce.

Într-o clipă el se ridică de pe podea şi apropiindu-se, înainte ca ea să fi rostit ultimul cuvînt, spuse:

― La dracu', m-am săturat de răspunsurile tale şirete şi ironice. Vreau adevărul de la tine şi-l vreau acum. Înţelegi? Îşi puse mîinile pe coapsele ei, imobilizînd-o sub el. Îi simţi pe faţă respiraţia fierbinte şi insistentă. Ochii lui erau extraordinar de albaştri şi scăpărau de mînie.

― Da, scrîşni ea printre dinţii încleştaţi. Am spus deja. Îşi înghiţi vorba imediat, văzîndu-i căutătura încruntată. Furioasă, rănită în mîndria ei, răspunse:

― Numele companiei mele este Spotlight. Organizăm parade de modă pentru magazine, companii, persoane, pentru oricine are nevoie de 1 serviciile noastre. Executăm totul, începînd cu închirierea manechinelor, selecţionarea veşmintelor şi terminînd cu alegerea şi achiziţionarea florilor necesare şi a băuturilor răcoritoare.

― Scuză-mă, doamnă O'Shea, dar nici o fată cu situaţie materială medie nu şi-ar permite să închirieze un Mercedes, să aibă cu ea în geantă cinci sute şaizeci de dolari bani gheaţă şi să poarte haine cu marca Oscar de la Renta.

Oare cum de a reuşit să socotească acele note de plată pe care le-a răscolit prin geantă? Cum de o fi reţinut etichetele hainelor pe care le avea în valiză? Aruncă o privire spre jacheta care stătea lîngă ea pe canapea şi observă că eticheta era foarte clară pentru cineva care avea privirea la fel de pătrunzătoare ca a vulturului şi şiretenia vulpii.

El o privi pe cînd ea încerca să descifreze aceste mistere şi spuse:

― Oi fi eu needucat, dar am auzit de Oscar de la Renta şi ştiu că taiorul pe care-l porţi trebuie să te fi costat cît cîştig eu într-o săptămînă. De unde ai atîţia bani, domnişoară O'Shea?

― Cîştig, strigă ea.

― De unde ai avut capital să începi o astfel de afacere?

― De la soţul meu.

Răspunsul ei păru să-l ia prin surprindere şi ochii lui deveniră mici şi ameninţători.

― Mi-ai spus mai devreme că nu eşti căsătorită.

― Nu sînt, spuse ea. Cînd îl văzu că înaintează, îşi ridică mîinile neputincioase.

― Sînt văduvă.

La această afirmaţie, reacţia lui fu cu totul neaşteptată. îşi aruncă capul pe spate şi izbucni în rîs.

― O, Doamne. Nu-ţi scapă nici o şmecherie, nu-i aşa? Nu mai am răbdare să aud astfel de poveşti, spuse el jubilînd.

― Este purul adevăr! strigă ea.

― Continuă, te rog. îmi ţin răsuflarea de emoţie, îi aruncă o privire batjocoritoare.

― Cînd am terminat facultatea, am plecat la New York. Acolo am lucrat doi ani ca manechin. Nu am fost foarte bună ca manechin sexy, astfel încît m-am dus să muncesc la una din firmele de îmbrăcăminte, ca manechin obişnuit.

După expresia neîncrezătoare a figurii lui, îşi dădu seama că nu fusese foarte explicită.

― Ştii, fiecare linie de modă, fiecare casă de modă are un model după care îşi aranjează măsurile. Eu corespundeam perfect măsurii opt. Toate tiparele se făceau ajustîndu-se numărului meu - atîta timp cît eu menţineam măsurile corecte.

Îşi umezi buzele cu nervozitate, căci figura lui arăta de parcă ar fi încercat să afle dacă ea corespundea sau nu măsurătorilor perfecte.

― Era... era o slujbă bună, deoarece cînd desenatorii sau croitoresele nu mai aveau nevoie de mine, învăţam despre afaceri, despre arta desenului, culoare, ţesături, accesorii, chiar şi probleme de transport şi plăţi.

― Credeam că toate manechinele sînt înalte, costelive şi cu sînii plaţi. Dumneata, domnişoară O'Shea, rînji el răutăcios, eşti înaltă, suplă, dar nici într-un caz nu ai sînii plaţi.

Obrajii lui Erin se îmbujorară şi singurul ei răspuns a fost un mormăit:

― Ţi-am spus că nu am fost un manechin sexy de succes. După o lungă şi stînjenitoare tăcere, el întrebă:

― Ce s-a întîmplat cu această slujbă de vis a ta?

― M-am căsătorit.

― Oh, da, era să uit de soţ.

Erin îşi reprimă un răspuns tăios şi spuse cu o voce plată:

― Patronul firmei s-a căsătorit cu mine. Eram căsătoriţi de cîteva luni cînd doctorii i-au pus diagnosticul de cancer în fază ultimă. A murit. Mi-a lăsat ceva bani. M-am înapoiat la Houston şi am înfiinţat firma Spotiight.

― Era mai bătrîn decît tine?

― Mult mai bătrîn.

― Deci trăieşti din moştenirea aceea şi închiriezi şi Mercedesul din aceiaşi bani?

― Nu, domnule Barrett, nu, zise ea răspicat. El avea doi copii mari din prima căsătorie. Grosul averii lui le-a revenit lor. L-am rugat ca mie să nu-mi lase decît ceea ce era necesar ca să-mi | pornesc afacerea.

― Ce generoasă eşti. Acum răscolea conţinutul valizei rnai mici. Articolele erau evident feminine şi ea simţi că i se răscoleşte intimitatea. Nu mai avea secrete faţă de acest bărbat dezgustător.

El ridică un tub cu pilule 1a nivelul sprîncenelor şi întrebă:

― Anticoncepţionale?

Îndrăzneala lui o înfurie la culme.

― Nu. Un antibiotic. Săptămîna trecută m-a durut gîtul,

― Dar nu sînt împachetate ca ia farmacie.

― Le-am luat de la cabinetul unui doctor care le avea în dulăpiorul lui personal. În felul acesta nu a trebuit să mă mai duc la farmacie.

Păru satisfăcut de răspunsul ei. În timp ce fluiera la vederea unei bucăţi de săpun parfumat, spuse:

― Probabil că eşti sigură că sînt un fraier, domnişoară O'Shea. îţi foloseşti numele" de domnişoară, nu-i aşa?

Ea încuviinţă.

De ea? Ţi-e ruşine că te-ai măritat cu un bătrîn care avea cancer şi pe care l-ai moştenit cînd a dat ortul popii, la momentul potrivit?

Simţi că i se scurge sîngele din creier, ca apoi să-l invadeze din nou, cu brutalitate. Sări de pe canapea spre ei şi-şi ridică mîna, intenţionînd să-i ardă o palmă bine meritată, răsunătoare, pe faţa satisfăcută. Mîna-i fu prinsă din zbor, iar braţul îi fu răsucit la spate, dureros,

O trase spre el, ţinînd-o nemişcată şi în imposibilitatea de a se apăra.

― Dacă aş fi în locul tău, n-aş mai încerca aşa ceva niciodată, o ameninţă el convingător. Şi, deci, de ce nu-ţi foloseşti numele de după căsătorie? Dacă într-adevăr a existat aşa ceva.

― Numele meu de după căsătorie a fost Qreene. Am fost căsătorită cu Joseph Greene. Chiar şi acum numele lui este bine cunoscut în industria vestimentară. Nu-i folosesc numele, deoarece mizerabili ipocriţi şi şovini ca tine ar putea crede că am devenit prosperă în afaceri datorită numelui şi banilor iui, nu datorită muncii mele asidue.  Strînsoarea lui deveni şi mai puternică; ea icni din cauza durerii, pricinuite de felul în care-i ţinea braţul la spate, îi întîlni privirea albastră şi rece.

Mînia acumulată se transformă dintr-odată în confuzie. Durerea din braţ nu se compara, cu conştiinţa dureroasă a  faptului că trupul lui o împingea. Îi simţea pieptul pe sînii ei ca un perete de cărămidă. Coapsele lui puternice se mişcau spre ale ai pînă găsiră o poziţie, ce i se păru plăcută.

Lumina rece din ochii lui albaştri care scăpăraseră de mînie mai înainte deveni mult mai de temut. Fiecare trăsătură a feţei ei fu supusă flăcării lui albastre mistuitoare şi ea simţi că ochii, tîmplele, obrajii şi buzele ei erau linse cu limbi de foc.

În timp ce recunoştea, fără să accepte, plăcerea smulsă cu forţa, Erin îşi coborî privirea. Simţi imediat că tensiunea din corpul alăturat ei slăbeşte şi el îl dădu drumul.

Îi întoarse spatele, se aranjă puţin şi, deoarece nu avea nimic mal bun de făcut, îşi reluă locul pe canapeaua de piele.

― Cine este prietenul tău? întrebă el, arătînd spre inelul mare de pe mîna stîngă. Vocea lui părea oare schimbată? Era mai puţin sigură? Uşor tremurătoare?

― Numele logodnicului meu este Bart Stanton. Este om de afaceri în Houston. Hohoti de un rîs sarcastic.

― Bart Stanton! Bart, pentru numele lui Dumnezeu, rîse ei satisfăcut. Conduce el vreun El Dorado cu o pereche de coarne montate pe capotă?

― Nu vreau să-ţi mai ascult insultele, domnule Barrett!

― Ai să accepţi ce vreau eu, explodă el, nervos. Nu cred nici un moment că eşti ceea ce spui. Cred că erai un fel de legătură pentru Lyman. Ai apărut astăzi pentru că îl aşteptai pe el şi m-ai găsit pe mine în loc. Ai debitat această povestire sperînd că voi fi suficient de stupid ca să o înghit, la-o de la capăt, doamnă.

― Aş dori să încetezi să mă mai strigi doamnă, îmi ştii numele.

― Cel puţin pe cel pe care mi l-ai dat, domnişoară O'Shea. Sau eşti doamna O'Shea? Nu contează, spuse ei, în timp ce ea era gata să protesteze. Dacă mă gîndesc mai bine, O'Shea este un nume irlandez. Şi ai spus că ai fost adoptată de ia un orfelinat catolic. Nu cumva cei şapte, sute cincizeci de mii de dolari vor fi folosiţi pentru cumpărarea de arme care să fie transportate în Irlanda de Nord? Sau poate că eşti aici ca să vinzi droguri. Sau ca să cumperi droguri. Încă nu ştiu, dar o să descopăr.

― Nu eşti în toate minţile, şopti ea răguşit. Nu trebuie decît să-mi verifici colaboratorii. Sună la firma mea. Sună-l pe Bart.

― Nu pari a fi texană.

― Am trăit la New York cinci ani. Mi-am pierdut accentul.

― Dacă ceea ce spui este adevărat, cine a ştiut că te-ai angajat în această aventuroasă căutare a fratelui tău de mult pierdut?

― Oamenii cu care am lucrat. Bart. Mama mea, doamna Merle O'Shea. Locuieşte la Shreveport, Louisiana.

Îşi nota pe un carneţel pe care-l scosese din buzunarul cămăşii. în timp ce scria, făcu o mică pauză.

― Ai spus că locuieşte la Houston.

― După ce tatăl meu, Gerald O'Shea, a murit, s-a mutat la Louisiana pentru a locui cu sora ei.

― Cum se numeşte sora? întrebă el brusc. Erin îi spuse.

― Dă-mi şi numărul ei de telefon.

Îi dădu numărul de telefon al mătuşii şi adresa.

Lovi uşor carneţelul în care tocmai îşi făcuse notările şi spuse:

― Fă-te comodă, domnişoară O'Shea. Am de dat nişte telefoane.

Se îndreptă spre uşă şi se întoarse spre ea în timp ce ţinea clanţa cu mîna.

― Întîmplător, Mike va fi chiar lîngă uşă.

― Ai impresia că am să scot o puşcă de sub fustă şi am să trag? întrebă ea, încărcată de veninul pe care-l strînsese.

― Bineînţeles că nu, rosti el tărăgănat. Ştiu ce ai sub fustă. Înainte de a ajunge în hol, ochii lui o măturară într-o manieră insultătoare.

În jumătatea de oră care trecu, fierbînd de mînie, Erin se plimbă în sus şi-n jos, strigînd cu voce tare şi blestemîndu-l pe domnul Lawrence Barrett.

După ce epuiză toate aceste mijloace care-i consumară energia, se aşeză resemnată pe podea şi începu să facă ordine prin valize. Mîna-i tremură cînd atinse cămaşa de noapte pe care şi el îşi pusese mîna, ca şi cum ar fi mîngîiat-o.

Era un individ oribil, căruia îi plăcea să dea ordine, să intimideze, insultînd-o gratuit. Tot ce întreprindea era făcut cu brutalitate, chiar şi atunci cînd o sărutase. De ce oare continua să-şi amintească acest lucru, cînd de fapt vroia să ajunge din memorie orice urmă a acestui incident?

Se consola cu un singur lucru: nu era fratele ei, deci nu păcătuia prin incest.

Nu mă voi mai gîndi la acest sărut, îşi spuse în gînd. Şi nici nu se va mai gîndi la acea jenă pe care o simţea în stomac de fiecare dată cînd domnul Barrett îşi aţintea privirea aceea insistentă asupra ei. Momentul acela în care buzele i se depărtaseră uşor în timp ce el o ţinea strîns lipită de el şi o devora cu ochii, nu fusese decît o reacţie involuntară. Erin O'Shea nu avea nimic în comun cu acel gest. Ăsta-i adevărul!

Atunci, de ce se certa cu ea însăşi?

Capul ei se odihnea pe pernele canapelei şi îşi ţinea ochii închişi cînd el deschise uşa. Sări ca arsă. Oare aţipise?

― Domnişoară O'Shea, norocul nu este astăzi de partea dumitale.

― Ce vrei să spui? Era furioasă că vocea îi tremura de frică.

― Am încercat să sun la firma Spotlight. Nu a răspuns nimeni.

― Cum? strigă ea. Apoi îşi dădu seama care era motivul. îşi verifică ceasul de aur de la mîna. Este trecut de ora şase în Houston. Toată lumea a plecat acasă, se lamentă ea.

Bart Stanton plecase la Panhandle pentru două zile. Deci nu avea cum să răspundă la telefonul de la Shreveport.

Îşi frecă sprîncenele plină de nervi. Pune-ţi mintea la contribuţie, Erin, îşi comandă singură. Dar mintea îi era preocupată de evenimentele din ultimele ore. Avea impresia că trecuse foarte mult timp de cînd luase avionul de la Houston în acea dimineaţă. Era obosită şi nu era capabilă să gîndească limpede. Prea multe evenimente neprevăzute şi de neconceput o asaltaseră într-o singură după-amiază.

― N-am aflat decît un singur lucru care-ţi este favorabil. Am întrebat-o pe doamna Lyman dacă soţul ei a fost adoptat. Aşa este.

― Deci, mă crezi, desigur. Detesta nuanţa rugătoare a vocii ei şi lacrimile care i se scurgeau din colţurile ochilor negri.

― Mă apropii, recunoscu el. Sandra Brown

― O, mulţumesc, domnule Barrett. Dacă nu ai nimic împotrivă, acum voi pleca. A fost o zi lungă şi obositoare. Mă vei găsi la Fairmont dacă vrei să mai ştii şi altceva. în mod firesc, sînt supărată din cauza fratelui meu şi aş dori să aflu ce se întîmplă. Nu voi pleca din San Francisco pînă ce nu se clarifică totul.

Îşi luă geanta, jacheta şi pardesiul de piele şi înaintă spre uşă. Nu ajunse însă la ea. Domnul Barrett îşi puse mîna pe umărul, ei reţinînd-o şi luîndu-i geanta din mînă.

― Greşeşti din nou, domnişoară O'Shea. Nu vei pleca nicăieri. Îţi vei petrece noaptea aici. Cu noi.