Octa era opusa surorii sale mai mari, mulţumită cu activităţile personale liniştite, în loc de aspiraţiile grandioase de a salva întreaga rasă umană. Octa n-avea nevoie de asemenea activităţi pentru a-şi găsi împlinirea în viaţă. Era la fel de puternică în felul ei ca şi Serena, încercând să ţină la un loc vieţile alor săi şi oferindu-i lui Xavier o ancoră, atunci când galaxia era zguduită ca pe mări furtunoase.

  — Am auzit că au fost alte atacuri ale maşinilor gânditoare asupra lumilor Ligii, zise Roella. O altă colonie complet nimicită. Groaznic. Se numea… Balut?

  Cu chipul întunecat, Xavier luă o înghiţitură de chiantini, dar abia observă gustul tare al vinului.

  — Da, o mică aşezare de pe Balut, distrusă. Totul ras de pe faţa pământului, lăsând numai câteva cadavre carbonizate pe străzi. Cei mai mulţi dintre oameni au fost luaţi, fără îndoială în lagăre de muncă forţată. Exact ca pe Chusuk, cu nouă ani în urmă. Şi pe Rhisso…

  Roella dădu din cap.

  — Omnius n-a rămas să-şi instaleze reţeaua de computere pe aceste lumi? Maşinile gânditoare au venit pur şi simplu să distrugă şi să ia sclavi?

  — Aşa se pare, răspunse tatăl ei. Şi când te gândeşti că eram gata să acceptăm propunerile lor de pace!

  Omilia se cutremură.

  — Pace cu orice preţ!

  O spuse ca pe un blestem. Wandra se uita la ei cu ochii mari, întunecaţi.

  Xavier continuă:

  — Maşinile gânditoare ne vor găsi fiecare punct slab şi vor continua să atace. Trebuie să facem acelaşi lucru. Toate victimele agresiunii maşinilor o cer.

  Octa îşi împinse farfuria deoparte, vizibil supărată de asemenea discuţii în timpul a ceea ce ea sperase să fie un banchet plăcut. Dar Xavier ştia că soţia sa înţelegea necesitatea.

  — Nimeni nu-l poate înţelege pe Omnius, spuse Octa. Serena avea dreptate. Trebuie să distrugem maşinile gânditoare indiferent cu ce preţ!

  Înghiţi cu greutate şi se uită la Xavier:

  — Chiar dacă acest lucru va continua să dezbine orice familie…

  Xavier privea fix în farfurie, iar ochii îl usturau. Îl ura pe Omnius, dar era din ce în ce mai convins că manipulatorul Iblis Ginjo era cel cu adevărat responsabil pentru nebunia finală a Serenei. Fără personalitatea puternică a Marelui Patriarh, ea n-ar fi insistat niciodată într-o asemenea misiune sinucigaşă nesăbuită.

  — Cruciada noastră trebuie să continue chiar dacă pune în primejdie familia noastră şi alte un trilion de familii. Scopul nostru este de a asigura viitorul rasei umane, pentru nepoţii noştri şi pentru nepoţii nepoţilor noştri.

  — Atunci sper ca misiunea ta pe Tlulax să realizeze ceea ce doreşti…

  Părea să se îndoiască, dar Xavier o bătu uşor pe mână. Se uită cu tandreţe la Octa, apoi la fiicele lui, una câte una, cu ochii înceţoşându-i-se.

  — Voi face orice e nevoie să fie făcut, jură el, pentru Jihad şi pentru memoria Serenei.

  Mintea e un lucru nebunesc.

  Graffiti pe exteriorul Turlei Centrale de pe Corrin.

  Erasmus stătea în vârful unui munte negru, sub lumina sumbră de tăciune a soarelui gigant, scrutând oraşul strălucitor de pe Corrin, dincolo de dealurile înalte. De când revizitase crevasa în care fusese cândva prizonier, robotul îşi dorise să exploreze o parte mai mare din zona sălbatică a planetei.

  Exploratorii umani aveau acelaşi imbold, să meargă acolo unde nimeni n-a mai ajuns vreodată, să vadă lucruri pe care nici o altă persoană nu le mai văzuse, să planteze steaguri şi să marcheze noi teritorii. Cum ar fi putut face un robot mai puţin de-atât?

  Dedesubt, într-o adâncitură adăpostită de la marginea şirului de arbori, plină cu bolovani pudraţi cu zăpadă, pupilul său Gilbertus Albans dormea într-un cort, extenuat din nou de excursia dificilă.

  Erasmus îşi dădu seama de un alt aspect pozitiv al faptului că scăpa de activitatea din oraşul-maşină. Oamenii înţeleseseră de mult avantajele singurătăţii şi ale contemplării în medii nedomesticite, plăcute din punct de vedere estetic. Unele jurnale vechi se refereau chiar la acest proces ca la „reîncărcarea bateriilor mentale”. Bănuia că oamenii semănau cu maşinile mai mult decât le plăcea să recunoască.

  În depărtare, vizibil la rezoluţia înaltă a filamentelor sale optice, robotul zări ceva fulgerând în oraşul-maşină, în vârful Turlei Centrale. Câteva clipe mai târziu, un roi de ochi-de-pază micuţi şi argintii apărură şi se concentrară în jurul lor, plutind în diferite poziţii şi observându-l din fiecare unghi.

  — Încercai să fugi de mine? întrebă Omnius prin ochii-de-pază, astfel încât sunetul se auzi din toate părţile. Este complet iraţional!

  Imperturbabil, Erasmus replică:

  — Indiferent cât de departe plec, ştiu că îmi monitorizezi întotdeauna mişcările. Am plecat pur şi simplu la un exerciţiu de antrenament pentru Gilbertus Albans. Este necesar pentru el să mediteze fără întreruperi sau distrageri ale atenţiei.

  Ochii-de-pază rămaseră pe loc în aer.

  — Afirm că efortul de război al oamenilor va fi mult diminuat, acum, că Serena Butler nu-i mai îmboldeşte. E timpul să fii de acord cu mine.

  — Mă tem că incidentul va avea ca rezultat repercusiuni pe care nu le prevezi. Simplifici prea mult oamenii, Omnius, şi ai căzut de-a dreptul în capcana Serenei Butler. Vom regreta că i-am îngăduit să devină martiră. Oamenii vor trage propriile lor concluzii despre ceea ce s-a întâmplat, cu sau fără date precise.

  — Ridicol. E moartă. Asta va zdrobi moralul luptătorilor Jihadului.

  — Nu, Omnius. Pentru mine este limpede că moartea ei nu va face decât să înrăutăţească lucrurile.

  — Pretinzi că eşti mai inteligent şi mai pătrunzător decât mine?

  — Nu confunda acumularea de date cu inteligenţa, Omnius. Nu sunt echivalente.

  În spatele lor, trăgând cu urechea la discuţie, tânărul Gilbertus ieşi din cort, arătând înviorat şi nerăbdător să-şi continue studiile.

  În timp ce ochii-de-pază bâzâiau, Omnius făcu o pauză, parcurse câteva cicluri de date şi adăugă:

  — Nu vreau ca discuţia noastră să fie compromisă de sarcasm. Am determinat că aceasta este conversaţia noastră cu numărul trei sute de mii. O ocazie destul de importantă, potrivit modelului uman al pietrelor de hotar, deşi nu înţeleg de ce un număr ar trebui să fie mai semnificativ decât altul.

  Faţa de metalfluid a lui Erasmus, deja acoperită de chiciură din cauza vântului îngheţat de pe munte, se modelă într-o încruntătură. Îşi verifică rapid propriile date şi descoperi că Omnius se înşela.

  — Eu am înregistrarea unui număr puţin mai mare. Ai o eroare în bazele tale de date.

  — Asta nu este posibil. Fiecare dintre noi face calcule simple în acelaşi fel. Adu-ţi aminte, iniţial ai fost un produs secundar al propriei mele minţi.

  — Cu toate acestea, greşeşti. Nu ai ţinut socoteala exactă a tuturor conversaţiilor mele cu Omnius-Terra, din moment ce ai primit o actualizare incompletă, alterată.

  Ochii-de-pază rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi vorbiră:

  — Explicaţia ta ar putea justifica orice inconsecvenţă. Dacă există vreo greşeală.

  Erasmus insistă asupra subiectului.

  — Gândeşte-te, dacă greşeşti în privinţa unui simplu calcul numeric, atunci s-ar putea să te înşeli şi cu privire la ceva mult mai important, cum ar fi problema Serenei Butler.

  Ochii-de-pază se rotiră în aer, înconjurând capul reflectorizant al robotului.

  Gilbertus făcu un pas în faţă, ascultând discuţia; Erasmus se întrebă dacă băiatul cel loial voia să-l protejeze.

  Apoi Omnius zise:

  — Poate că ar trebui să-ţi analizez şi să-ţi verific sistemele, Erasmus. Există o probabilitate egală, dacă nu superioară, ca tu să fii cel care greşeşte. Cea mai bună soluţie ar fi să-ţi şterg toate căile de gelcircuite, să ne resetez pe amândoi la acelaşi nivel şi să începem din nou de la principii de bază. În câteva decenii, îţi vei dezvolta o nouă personalitate, diferită.

  Erasmus cugetă la această evoluţie neaşteptată. Nu dorea ca gândurile şi personalitatea lui să fie anihilate şi resincronizate cu hipermintea. Ar fi fost ca… moartea.

  — Mai întâi, dă-mi voie să-mi verific din nou calculele, Omnius.

  Pe vârful muntelui, rulă diagnostice interne complete prin circuite, şi din nou îi ieşi un număr mai mare. În sfârşit venise momentul să aplice cunoştinţele pe care le câştigase studiind generaţii după generaţii de subiecte umane de testare.

  Aşa încât minţi.

  — Ai dreptate, Omnius. Acum am aceeaşi înregistrare ca şi tine. Numărătoarea mea era greşită. Am şters inconsecvenţa.

  — Asta-i bine.

  Erasmus nu considera această acţiune ca fiind nepotrivită, chiar dacă tocmai îi spusese lui Omnius un neadevăr total. O făcuse mai curând pentru propria lui supravieţuire, un alt lucru foarte uman pe care-l făcuse. Din cauza potenţialelor probleme generate de moartea Serenei Butler, robotul independent simţea că lumile sincronizate aveau nevoie de el mai mult decât oricând. La urma urmei, când actualizarea sabotată a lui Seurat aruncase viruşi de programare în hipermintea de pe Corrin, această lume ar fi putut deveni foarte bine a Ligii, dacă Erasmus în persoană n-ar fi luat măsuri rapide, decisive. Desigur, acea manipulare a datelor inclusese o versiune modificată a istoriei, micşorând rolul robotului în coruperea oamenilor de încredere care declanşaseră primii revolta de pe Pământ.

  Cu exerciţiu, Erasmus ar fi putut deveni probabil chiar mai bun la aceste interesante tehnici umane: minciuna şi justificarea acţiunilor. Asimilase aceste modele de comportament pentru cel mai bun motiv. Dacă voia să înţeleagă vreodată mintea umană, trebuia s-o disece în laborator şi să fie capabil să o imite în practică. De-a lungul istoriei, se ştia că oamenii obţineau victorii militare prin subterfugii. Exemplu: schema cu actualizarea.

  Din nefericire, Omnius avea să-şi aducă aminte de ultimul incident, în care robotul făcuse în aparenţă o eroare de calcul şi apoi pretinsese că o corectase. Hipermintea avea să continue să analizeze şi să pună evenimentul sub semnul întrebării. Deşi Omnius-Corrin ar fi putut să nu treacă imediat la acţiune deschisă, aceste îndoieli aveau să fie comunicate prin actualizările trimise celorlalte lumi sincronizate, iar celelalte computere aveau şi ele să proceseze şi să reproceseze chestiunea. Dacă Omnius îşi ducea până la urmă la capăt ameninţarea de a-i lua independenţa lui Erasmus şi pe cea a altor roboţi ca şi el, făcându-i să se conformeze din nou rigidităţii hiperminţii?

  Va trebui să contracarez orice acţiune de acest fel, se gândi Erasmus. Pe cont propriu.

  Trebuie să rezistăm tentaţiei de a manipula universul.

  COGITOR KWYNA, Arhivele Oraşului Reculegem.

  După execuţia Serenei, Vorian Atreides nu fu deloc surprins de cât de repede îşi recăpătă Iblis Ginjo poziţia proeminentă. O bună bucată de vreme înainte de acest eveniment înfiorător, steaua Marelui Patriarh fusese în cădere, în special o dată ce Serena începuse să-şi asume un rol mai direct în Consiliul Jihadului. Iblis întotdeauna preocupat de propriul lui interes şi obişnuit cu puterea, îşi detestase probabil importanţa aflată în scădere. Vor îl cunoştea bine pe fostul om de încredere al maşinilor şi era convins că născocise acest mod spectaculos de a scăpa de Serena Butler.

  Acum, „îndureratul” Mare Patriarh simţea o mare plăcere în a stârni în oameni un nivel nou, nemăsurat, al dorinţei de răzbunare, în aparenţă, se aştepta să primească şi mai multe onoruri pentru mult-anunţata misiune pe planeta tlulaxa, pentru a îndemna misterioasa rasă să devină membră a Ligii. Însoţindu-l pe nava diplomatică spre Tlulax, respectatul primero Harkonnen împrumuta legitimitate misiunii diplomatice a lui Iblis, deşi Vor ştia că prietenul său avea şi el îndoieli în legătură cu Iblis Ginjo…

  Fierbând în sinea lui şi simţindu-se neajutorat, Vor rămase pe loc, pe Salusa. Vidad şi colegii săi, cogitorii din Turnul de Fildeş, petrecuseră luni de zile în Zimia, amestecându-se cu naivitate în Jihad şi în politica Ligii. În sfârşit, când reprezentanţii furioşi şi gloatele începură să tune şi să fulgere împotriva lor, se pregătiră să se întoarcă în fortăreaţa lor învăluită în gheţari de pe Hessra. Secundanţii în robe galbene, tulburaţi şi nedumeriţi după martiriul Preotesei, făcură aranjamentele pentru transport, fericiţi fără îndoială să se întoarcă în ascunzătoare.

  Dar înainte de a pleca de pe Salusa Secundus, Vor ştia că trebuia să stea de vorbă cu minţile umane fără trup, în aparenţă orbi la ceea ce se întâmpla în lumea reală. Cogitorii din Turnul de Fildeş se considerau filosofi iluminaţi. În schimb, se părea că erau doar nişte neghiobi arhaici, amăgiţi.

  Nimeni nu-l întrebă ceva pe primero Atreides atunci când intră în biblioteca fortificată. Cogitorii rămăseseră acolo câtă vreme secundanţii lor copiaseră documente făcând parte din tratate filosofice aproape uitate şi declaraţii care fuseseră scrise în anii în care Vidad şi ceilalţi se aflau în sihăstrie. Vor se duse singur în spaţioasele încăperi de date, în ciuda ofiţerilor Jihadului dornici să-l însoţească.

  Şase secundanţi îl întâmpinară în biblioteca plină de ecouri, stând în picioare lângă piedestalele care susţineau recipientele de păstrare ale cogitorilor.

  — Primero Atreides, rosti secundantul superior, Keats, care arăta agitat şi plin de îndoială de sine. Vidad ne ordonă să plecăm curând. În timpul călătoriei spre Hessra şi după aceea, vom avea multe de dezbătut cu stăpânii noştri.

  — Şi chiar ar trebui, pentru că şi eu am multe de discutat cu Vidad…

  Mânia din tonul lui Vor era palpabilă, surprinzându-i pe secundanţi. Într-un val de informaţii din trecut, îşi aduse aminte de lucrurile obscure pe care le aflase citind – şi crezând ca un neghiob – memoriile lui Agamemnon.

  Pe piedestalele lor, creierele fără corp pluteau în electrofluidul albăstrui.

  — În calitate de cogitori, suntem dispuşi să discutăm chestiuni importante, anunţă unul dintre creierele legendare prin difuzorul încorporat. Iluminarea sporeşte prin schimbul de opinii şi de informaţii. Vorian Atreides, eşti un om cu experienţă, deşi încă mult mai tânăr decât oricare dintre noi, cei de aici.

  Vor zise:

  — O dată cu vârsta extrem de înaintată, vine şi fosilizarea mentală. Încercarea voastră de a încheia pacea este jenantă pentru toţi cogitorii, o ruşine pentru capacităţile celor ca voi…

  Secundanţii erau uimiţi că acest fost lacheu al maşinilor gânditoare vorbea cu atâta îndrăzneală. Prin contrast, chiar dacă recipientele lor pline de fluid licăreau de agitaţia activităţii mentale, cogitorii nu păreau prea supăraţi.

  — Nu înţelegi în întregime ce s-a întâmplat, primero Atreides. Eşti incapabil să distingi subtilităţile.

  — Înţeleg că optimismul vostru inocent a creat o situaţie periculoasă, ca atunci când nişte copii imaturi se amestecă în treburile adulţilor. Aţi făcut o alegere nesăbuită, care a costat viaţa celei mai minunate femei care a trăit vreodată.

  Vidad nu părea deranjat.

  — Serena Butler ne-a cerut să comunicăm cu maşinile gânditoare. Intenţia ei era să găsească o cale de a pune capăt Jihadului. Dacă planul nostru ar fi fost urmat, ostilităţile dintre oameni şi maşinile gânditoare ar fi încetat. Credem că Serena Butler l-a provocat intenţionat pe Omnius la represalii violente. Altfel, maşinile n-ar fi avut o asemenea reacţie…

  Vor dădu din cap, scrâşnind din dinţi.

  — Cum e posibil să fi trăit atât de mult şi să înţelegi atât de puţin? Un război nu se poate opri pur şi simplu, fără o decizie. Conflictul central al Jihadului Serenei Butler nu va dispărea doar pentru că doreşti să-l ignori sau pentru că oamenii noştri au obosit să lupte. Încercarea voastră – dacă ar fi avut succes – ne-ar fi dus în pragul extincţiei!

  Cogitorul se gândi îndelung, apoi spuse:

  — Te comporţi iraţional, Vorian Atreides – la un loc cu marea masă a omenirii, din câte îmi pot da seama…

  — Iraţional?

  Izbucni într-un râs amar.

  — Da, asta facem noi, oamenii, cel mai bine, şi s-ar putea să fie mijlocul prin care obţinem mari victorii.

  — Dacă vei trăi destul de mult, Vorian Atreides, vei începe să apreciezi profunzimea înţelepciunii noastre.

  Vor dădu din cap.

  — Poate că dacă vei continua să cântăreşti problema, Vidad, îţi vei recunoaşte propriile iluzii…

  Furios, se întoarse să plece, ştiind că nu va rezolva nimic continuând dezbaterea cu gânditorii fără trup, care se desprinseseră de fapt de realităţile şi nevoile omenirii. Ieşind din bibliotecă, Vor strigă peste umăr:

  — Duceţi-vă înapoi pe Hessra şi rămâneţi acolo! Nu mai încercaţi niciodată să ne ajutaţi!

  Greşeala mea cea mai mare a fost să cred că iau singur propriile mele decizii. Chiar şi cel mai perspicace dintre oameni nu reuşeşte întotdeauna să vadă sforile de păpuşar care-l controlează.

  PRIMERO XAVIER HARKONNEN, scrisoare personală către Vorian Atreides.

  Reprezentanţii tlulaxa îl primiră binevoitori pe zâmbitorul Iblis Ginjo, care coborî din naveta sa diplomatică însoţit de gardieni din Jipol şi de asistenţi. Politicienii şi bătrânii de aici intraseră cu Iblis în numeroase tranzacţii niciodată consemnate în dosarele oficiale. La sosire, Marele Patriarh făcu gesturi subtile şi schimbă priviri cunoscătoare cu negustorul Rekur Van şi cu colegii lui. Câţiva dintre gardienii Jipolului şi dintre asistenţi dispărură discret pentru a se ocupa de chestiuni secrete, aşa cum fusese aranjat dinainte. Tlulaxa îi făcuseră concesii speciale lui Iblis.

  Pe platforma de aterizare, tlulaxa îl primiră şi pe veteranul Xavier Harkonnen – o mărturie vie a dibăciei lor în materie de biologie – acordându-i onoruri complete. Stătea ca o statuie, ca un exponat, nearătând nimic din tumultul din interiorul lui.

  Îl însoţea unul singur dintre adjutanţii de rang inferior, quinto Paolo. Tânărul Paolo se uita la veteran cu ochi strălucitori, văzându-l mai curând ca pe o efigie legendară decât ca pe o fiinţă umană care făcuse tot felul de greşeli şi care păstra regrete în inimă. Xavier nu avea nevoie să fie răsfăţat; devotatul quinto avea să-i urmeze instrucţiunile fără să fie excesiv de grijuliu.

  Rekur Van şi alţi reprezentanţi tlulaxa găzduiră o ceremonie la ferma de organe de pe coasta dealului. Xavier stătu în strania pădure tehnologică sub soarele Thalim, amintindu-şi de ultima oară când fusese aici. Cu Serena. Suporturile asemănătoare unor arbori purtau fructe artificiale umflate – o varietate de organe clonate şi modificate, purtând etichete cu litere ciudate.

  Rekur Van era numai zâmbete, arătându-şi dinţii mici şi ascuţiţi, în timp ce-şi depărta braţele pentru a indica bogăţia biologică din fermele lor de organe.

  — Primero Harkonnen, ce plăcere să te vedem! Tlulax este onorat de prezenţa ta. Cu plămânii cultivaţi din pieptul tău, demonstrezi Ligii cel mai bun lucru pe care minunata noastră societate îl are de oferit…

  Xavier încuviinţă, dar nu spuse nimic. Stătea cu spatele drept, trăgând în piept aerul care purta un iz slab de chimicale.

  De la vizita lor aici, doctorul Rajid Suk îşi continuase propriile experimente, captivat de posibilitatea de a clona mostre medicale, deşi propriile sale încercări fuseseră doar eşecuri. Numai geniile geneticii de pe Tlulax reuşiseră să furnizeze o provizie constantă de organe compatibile şi perfecte, de care armata Jihadului avea o nevoie disperată…

  Când fu chemat pe scenă, chipul pătrăţos al lui Iblis Ginjo era plin de satisfacţie.

  — Cu această ocazie, împlinim unul dintre visurile cele mai remarcabile pe care Serena Butler le-a împărtăşit cu noi. A fost dorinţa ei cea mai fierbinte ca tlulaxa să fie aduşi în Ligă. În umbra morţii sale recente, aceasta este o misiune dificilă, dar am jurat să nu las visurile iubitei noastre Preotese să piară o dată cu ea. Ca urmare, sunt încântat să accept Tlulax ca pe cea mai nouă lume a Ligii, primind cu bucurie poporul tlulaxa ca parteneri de afaceri şi aliaţi. Oamenii voştri de ştiinţă vor oferi produse medicale vitale într-o perioadă în care suntem siguri că vom avea parte de mult mai multe răni, căutând să ne atingem ţelul sacru. Jihadul intră într-o fază nouă, încă şi mai glorioasă…

  Marele Patriarh dădea dovadă de euforie, de energie şi optimism fără margini. Îşi păstrase sănătatea tinerească şi vitalitatea prin consumul masiv al mirodeniei importate de Aurelius Venport, melanjul, un drog exotic care continua să fie popular printre cei mai importanţi dintre nobilii Ligii.

  Spre deosebire de el, privindu-l, Xavier simţea povara anilor şi a propriilor sale tragedii. Neavând altceva de făcut decât să stea aliniat pe scenă, Xavier se uită la ciudaţii tlulaxa – cu toţii bărbaţi – care veniseră să asiste la eveniment. Nici urmă de vreo femeie, nicăieri. Chiar dacă nu observă nimic care să poată fi identificat ca vizibil suspect, se simţea ca şi cum ar fi intrat prin efracţie într-un bârlog de animale de pradă. Dinţii lor mici şi ascuţiţi şi ochii negri de rozătoare nu făceau decât să mărească efectul.

  Un triumf secret se reflecta în ochii întunecaţi ai lui Iblis Ginjo. Agenţii cu umeri laţi ai Jipolului stăteau lângă el, scrutând mulţimea şi urmărind totul. Numai tânărul quinto Paolo părea să ia această festivitate drept una bună.

  — Am garantat poporului tlulaxa intimitatea, şi le vom respecta dorinţa de a limita numărul vizitatorilor din exterior, continuă Marele Patriarh. Totuşi, îi primim ca fraţi în lupta noastră sfântă împotriva maşinilor gânditoare…

  Xavier stătea în faţa fermelor de organe, examinând cantitatea imensă de ţesuturi atent cultivate. Trase adânc aer în plămânii care-i fuseseră luaţi din cuve asemănătoare, cu patru decenii în urmă. Se concentră asupra globilor oculari ce pluteau în containere pline cu substanţe nutritive întunecate. Păreau să-l privească fix cu toţii, ca nişte spectre acuzatoare.

 

  Într-un complex înalt de locuinţe din afara limitelor oraşului Bandalong, tlulaxa îi oferiră lui Xavier un apartament situat în mijlocul unui labirint de coridoare, de balcoane exterioare şi de pasarele. Camera lui personală conţinea mobilier confortabil şi obiecte de artă neobişnuite, dar planul de bază părea auster şi industrial; Xavier se întrebă dacă tlulaxa adăugaseră ornamentele doar pentru uzul lui.

  După participarea la ceremonia de la ferma de organe, tlulaxa şi Iblis Ginjo păreau să nu mai fie interesaţi de el. Stătură alături la masă la un banchet şi mâncară un fel condimentat, însoţit de o conversaţie încordată. Apoi Marele Patriarh îl concedie clar pe Xavier, pomenind de „oboseala după solicitările zilei” a veteranului şi sugerându-i să se retragă în apartamentul lui pentru restul serii.

  Quinto Paolo se duse la culcare într-o cămăruţă de alături. Jipolul nu avea nici o treabă cu tânărul adjutant, iar spaţioportul şi sectoarele de afaceri ale acestui cartier suburban nu ofereau cine ştie ce viaţă de noapte pentru un militar energic. Nucleul oraşului Bandalong era interzis celor din afară, din cauze pretins religioase, deşi Xavier nu putea obţine un răspuns sincer la niciuna dintre întrebările sale despre motive.

  Xavier rămase în camera lui, copleşit de gânduri negre, nevrând să doarmă. Se simţea epuizat mental, dar trupul nu-i era obosit. Detesta să fie nevoit să stea prea mult timp singur în locuri unde nu avea nimic de făcut, decât să se gândească şi să-şi aducă aminte. În asemenea împrejurări, îndoielile şi suspiciunile o puteau lua razna…

  Deşi Serena Butler scrisese broşuri pasionate, iar Iblis Ginjo îşi publicase propriile eseuri şi memorii populare, Xavier nu simţise niciodată nevoia să se laude cu viaţa şi cu isprăvile lui militare. În ciuda rolului său major, nu se ostenise niciodată să consemneze sau să justifice ceea ce făcuse ca subiect de lectură pentru generaţiile viitoare. Prefera să-şi lase faptele să vorbească singure…

  Acum, Xavier petrecu multe ore, până târziu în noaptea de pe Tlulax, cufundat în ultimele scrieri ale Serenei Butler. Nu găsi nimic nou sau revelator, din moment ce îi cunoştea atât de bine gândurile şi argumentele. Cu toate acestea, Xavier savură cadenţa şi poezia vorbelor ei, ca şi cum i-ar fi vorbit încă o dată, cu voce tare. Deschise amintirile despre ea ca şi cum ar fi fost o carte separată, preţioasă în interiorul minţii sale, şi se gândi la realizările remarcabile ale vieţii ei.

  O viaţă prea scurtă.

  Auzi un zgomot, un ciocănit disperat pe tăblia tare a uşii pliante de la balconul înalt. Tresărind, Xavier observă o umbră mişcându-se afară, conturul unei siluete umane.

  Ar fi putut fi bănuitor sau speriat, dar curiozitatea fu mai puternică. Când deschise uşa de la balcon şi o adiere rece, acidă, îl lovi în faţă, îşi văzu misteriosul vizitator, un bărbat scheletic, cu pielea cenuşie, cadaverică, în afară de locurile unde o pătau cicatrice livide. Bărbatul avea un singur ochi; cealaltă orbită, goală, arăta ca un crater oribil. Tuburi translucide duceau de la gât până la nişte pungi cu lichide gelatinoase legate la brâu.

  Cumva, bărbatul reuşise să-şi croiască drum pe pasarele şi apoi coborâse aici cu ajutorul unei frânghii ude, cu noduri. Xavier nu-şi putea imagina cum reuşise această persoană complet secată să îndeplinească o asemenea sarcină.

  Străinul tremura de epuizare sau poate de disperare.

  — Primero Harkonnen… te-am găsit!

  Aproape se prăbuşi la pământ, uşurat.

  Xavier sprijini bietul suflet şi-l conduse în cameră. Din instinct, primero-ul păstră o voce joasă.

  — Cine eşti? Ştie cineva că te afli aici?

  Străinul dădu din cap, iar efortul păru să-l coste mult. Bărbia i se sprijini de pieptul scofâlcit. Arăta ca o grămadă imensă de răni, o colecţie umblătoare de cicatrice. Nu cicatrice din bătălie – cicatrice chirurgicale. Xavier îl ajută să se aşeze pe unul dintre scaunele din încăpere.

  — Primero Harkonnen…

  Bărbatul inspira adânc între cuvinte.

  — S-ar putea să nu-ţi aduci aminte de mine. Am luptat sub comanda ta pe Anbus IV, cu treisprezece ani în urmă. Am condus unul dintre detaşamente împotriva maşinilor gânditoare. Sunt tercero Hondu Cregh…

  Plecând pleoapele, Xavier îşi readuse în minte imaginea. Acest ofiţer organizase cea de-a doua ambuscadă de la sol dintr-un sat zenşiit, dar localnicii de acolo sabotaseră artileria, lăsându-i pe Cregh şi pe soldaţii săi de comando vulnerabili la atacul robotic, la fel ca şi pe Vergyl.

  — Da, îmi aduc bine aminte de tine.

  Sprâncenele i se apropiară.

  — Dar credeam că ai fost repartizat pe lumea ta natală… Balut?

  Inspiră scurt.

  — Balut! Şi ai supravieţuit atacului devastator de acolo?

  — Balut a fost căminul meu… cândva.

  Copleşit de întrebări, Xavier se aplecă spre el.

  — Am văzut raportul tactic, imaginile din rezumat… Groaznic! Maşinile gânditoare au distrus totul, n-a mai rămas nici un suflet viu – dar tu cum ai scăpat?

  — N-am fost atacaţi de… maşini gânditoare!

  Hondu Cregh îşi clătină capul.

  — Trebuia să credeţi asta, dar nu era câtuşi de puţin Omnius. Au fost Iblis Ginjo şi tlulaxa.

  Inima lui Xavier se opri pentru o clipă.

  — Ce tot spui?

  — Trebuie să-ţi arăt ceva, dacă trupul meu poate rezista efortului.

  Cregh înălţă capul, clipind din ochiul prea mare, injectat.

  — Te avertizez însă, asemenea informaţii te pun în mare pericol, şi n-o să-mi mulţumeşti pentru asta.

  — Nu mă îngrijorează pericolul, nu mă mai îngrijorează.

  Xavier încleştă fălcile.

  — Şi dacă tu ai avut curajul să vii aici în starea în care te afli şi să-mi spui – cum pot eu face altceva decât să ascult ce ai de spus?

  Tercero Cregh plecă iarăşi capul, iar umerii i se prăbuşiră.

  — Am făcut-o pentru că n-am nimic de pierdut, primero. Sunt deja mort.

  Atinse pungile gelatinoase din talie, tuburile intravenoase care-i intrau în piept şi în gât. Singurul său ochi se fixă cu intensitate asupra lui Xavier.

  — Mi-au furat ambii rinichi, şi ficatul. Tlulaxa m-au legat la sisteme şi maşini temporare de conservare ca să nu mă deteriorez prea curând, în timp ce ei aşteptau să recolteze restul componentelor utilizabile.

  Xavier nu înţelegea nimic din ceea ce auzea.

  — Ce? Au ferme de organe! Pot cultiva tot ce au nevoie! De ce-ar…

  — Eu sunt donator de organe… în stilul Tlulaxa, replică bărbatul vlăguit, cu un zâmbet înfiorător.

  Se ridică de pe scaun şi stătu pe picioarele tremurătoare.

  — Da, tlulaxa au ferme de organe, dar activitatea nu este foarte productivă. Potrivite pentru a genera costisitoare părţi de rezervă ale corpului în vreme de pace, poate – dar nici pe departe cu capacitatea de a face faţă cererilor Jihadului.

  — Dar… e imposibil!

  Xavier simţi o repulsie adâncă crescându-i în suflet.

  — Chiar eu am plămânii înlocuiţi…

  Capul lui Cregh continua să se aplece, ca şi cum gâtul i-ar fi fost prea slab pentru a-l susţine.

  — Poate că este adevărat că plămânii tăi au ieşit dintr-unul dintre arborii-cuve… sau s-ar putea să fi fost smulşi de la un biet sclav care s-a întâmplat să aibă ţesuturi compatibile. Când toţi veteranii şi răniţii Jihadului au început să ceară organe proaspete, tlulaxa au fost siliţi să găsească… surse alternative. Cui i-ar păsa de câţiva colonişti şi de nişte sclavi budislamici nesemnificativi?

  Xavier înghiţi cu greutate.

  — Aşadar, fermele de organe pe care le-am vizitat Serena şi cu mine – erau toate false?

  — Nu, acelea erau cuve funcţionale, dar furnizează doar o mică parte din nevoile biologice ale Jihadului. Iar tlulaxa cu siguranţă nu vor să-şi piardă afacerea şi tot profitul. Negustorii de carne vie vor ca voi să credeţi în măiestria lor tehnologică, în timp ce vă vând organele la preţuri exorbitante.

  Şi mai rău, Xavier ştia că, dacă Liga ar fi cunoscut adevărul în tot acest timp, primitorii ar fi făcut probabil aceeaşi alegere. El însuşi ar fi socotit că este un rău necesar, pentru binele Jihadului.

  Cregh lăsă să-i scape un oftat adânc, furios.

  — Prin urmare, când sosesc comenzile, tlulaxa recoltează organele necesare de la cei care nu mai servesc nici unui alt scop. Oameni ca mine.

  Străduindu-se să înţeleagă imensitatea a ceea ce auzea, Xavier se întrebă care era rolul lui Iblis Ginjo.

  — Şi Marele Patriarh… ştie despre schema asta?

  Bărbatul miji singurul său ochi şi râse răguşit.

  — Dacă ştie? El a creat-o!

  Omenirea a căutat mereu tot mai multă cunoaştere, considerând-o o binefacere pentru specie. Dar există excepţii de la această regulă, lucruri pe care nimeni n-ar trebui să înveţe vreodată să le facă.

  COGITOR KWYNA, Arhivele Oraşului Reculegerii.

  Ca un om complet năucit, Xavier îl urmă pe tercero Cregh afară, pe un balcon îngust, mult deasupra străzilor din suburbia tlulaxa. Noaptea era umedă, ceţoasă şi rece. Cei doi făcură o ascensiune nesigură şi dificilă pe grilaje şi pe funia cu noduri, traversând pasarele şi pasaje întunecate, cu Xavier Harkonnen dând o mână de ajutor, atunci când putea.

  Xavier era sigur că trebuie să fie paznici dincolo de uşa camerelor lui şi a lui quinto Paolo. Spera să nu-l verifice nimeni înainte de a apuca să vadă ce voia să-i arate acest soldat disperat. Mai rău, spera ca în apartamentul său să nu fi fost montate camere microscopice de supraveghere. Acum era însă prea târziu pentru asemenea griji…

  Noaptea, oraşul tlulaxa – având în centru o zonă interzisă – era întunecat şi sinistru, cugetând în spatele barierelor sale.

  — Mergem acolo? îl întrebă Xavier pe veteranul care abia se mai agăţa de viaţă.

  Îşi menţinu vocea scăzută.

  — Dar e o zonă de securitate blocată…

  — Există totuşi căi de a intra. Tlulaxa au atât de puţini vizitatori din afara planetei, încât nu cunosc punctele slabe în propriul lor sistem de securitate!

  Cregh gâfâia cu un zgomot bolborosit, forţându-se vizibil să-şi stăpânească durerea.

  — Bănuiesc însă că va fi mai dificil să intrăm decât a fost ca să mă strecor eu afară. Cei mai mulţi dintre prizonierii asemenea mie nu sunt prea… deplasabili. Şşş! Uite!

  Arătă cu degetul.

  Ghemuindu-se, văzură trei bărbaţi trecând pe lângă ei, fiecare ducând cu sine câte un dispozitiv electronic. Când calea fu liberă, Hondu Cregh porni repede prin beznă, urmat de Xavier.

  Pe aleea înghesuită de lângă o clădire de mărimea unui hangar, Cregh propti în poziţie deschisă o trapă de acces şi se lăsă în jos. Cei doi bărbaţi intrară pe un jgheab pentru aprovizionare. Evident, efortul era dificil şi dureros pentru Cregh, dar el n-o arătă.

  În interiorul clădirii celei mari, duhoarea de chimicale şi de moarte era prea puternică până şi pentru simţul tocit al mirosului al lui Xavier. Dar ceea ce văzu îl făcu să-şi dorească să-şi fi pierdut vederea cu mult timp în urmă.

  Paturile de detenţie arătau ca nişte sicrie echipate cu instrumente de diagnostic şi sisteme artificiale care menţineau siluetele patetice, tânguitoare, în viaţă, pompând fluide în ele. Construcţia, semănând cu o grotă enormă, se întindea cât vedeai cu ochii sub luminile slabe.

  Mii de corpuri umane zăceau captive acolo. Specimene vii. Unele nu erau nimic altceva decât trunchiuri măcelărite sau membre retezate, păstrate proaspete prin injecţii cu substanţe nutritive şi cu lichide care bolboroseau, simple rămăşiţe ale umanităţii disecate. Alte trupuri erau achiziţii proaspete, legate şi ţinute captive în timp ce li se scoteau bucăţi, una câte una, pentru a acoperi comenzile…

  Adevăratele „ferme de organe” ale tlulaxa!

  Xavier inspiră întretăiat, parcă suspinând, simţind un val de greaţă. Adulmecând aerul, se întrebă dacă nu cumva fusese ţinut în viaţă prin sacrificiul involuntar al vreunei victime necunoscute, care la vremea respectivă îi furnizase un set proaspăt de plămâni.

  Cei mai mulţi dintre prizonieri aveau părul negru şi pielea bronzată specifice, care-i indicau drept budislamici, precum cei de pe Anbus IV sau aceia care se răsculaseră pe Poritrin. Zensunniţii şi zenşiiţii care nu aveau ochii scoşi se uitau la el cu disperare, speranţă sau ură.

  — Am scăpat din pat, zise Hondu Cregh cu voce răguşită. Cu cele mai multe dintre organele vitale scoase, negustorii de carne vie ştiu că nu pot rămâne în viaţă departe de locul ăsta – o oră sau două, cel mult. Dar când unul dintre celelalte corpuri donatoare a murit, am putut să-i fur substanţa nutritivă şi pungile cu stimulente. Asta mi-a dat puterea de care aveam nevoie ca să ies şi să te caut. Ştiam că eşti aici. I-am auzit vorbind pe doi dintre măcelarii tlulaxa…

  Inhală prelung, ca nişte foale umflându-se, apoi tuşi.

  — A trebuit să-mi dau viaţa… pentru ca tu să ştii, primero Harkonnen.

  Xavier ar fi vrut să se prăbuşească de disperare. Ar fi vrut să fugă, dar se oţeli şi privi la înspăimântătorul supravieţuitor.

  — Dar cum te-au capturat tlulaxa? Credeam că tu şi cu ceilalţi colonişti aţi fost ucişi pe Balut…

  — Jipolul Marelui Patriarh şi zeci de vânători de sclavi tlulaxa au venit noaptea şi au bombardat oraşul central, povesti Cregh. Au împrăştiat gaz paralizant în aer, lăsându-ne leşinaţi şi incapabili să rezistăm. La fel ca pe Rhisso… Au ucis câţiva dintre noi pentru orice eventualitate, doar ca să poată împrăştia în jur trupurile măcelărite. Apoi ne-au luat prizonieri şi au transformat clădirile în cenuşă, nelăsând nici o urmă, în afară de o mână de roboţi de luptă distruşi, pe care-i culeseseră de pe cine ştie ce vechi câmp de bătălie. Liga a presupus că a fost un atac al maşinilor gânditoare…

  Xavier se clătină la auzul informaţiei. Apoi slăbiciunea îl copleşi pe muribund, şi în cele din urmă Cregh căzu în genunchi.

  — Aşa au căpătat tlulaxa materiale proaspete pentru fermele de organe, iar Iblis Ginjo a putut să tune şi să fulgere împotriva maşinilor gânditoare. Oamenii lui au aderat la cauză, fără să bănuiască nimic.

  — O schemă abominabilă, comentă Xavier.

  — Asta nu-i tot. A făcut acelaşi lucru pe Chusuk, cu ani în urmă, şi pe planetoidul minier Rhisso. Are intenţia să lovească mai departe… Caladanul. Trebuie să-l opreşti!

  Xavier ascultă cu oroare crescândă, în timp ce tercero-ul îi explica totul în izbucniri scurte de cuvinte, precum ultimele rămăşiţe de energie dintr-o baterie. În cele din urmă, omul se prăbuşi pe podea, fără nici un strop de putere. Xavier se întrebă cum de reuşise ofiţerul să supravieţuiască atât de mult fără organe vitale doar un nucleu, capul şi membrele – desprins de sofisticatele sisteme de întreţinere pe care tlulaxa le foloseau ca să-şi păstrezi rezervoarele de organe proaspete.

  Xavier îngenunche, trecu braţul ofiţerului peste umăr şi se ridică în picioare. Încercă să-l tragă după el, chiar dacă ştia că nu poate face nimic ca să-l ajute. Se clătină între şirurile de paturi aducând cu nişte sicrie şi mese de disecţie, cărându-l pe viteazul soldat. În cele din urmă, deveni însă prea mult. Hondu Cregh era mort.

  Cu blândeţe, Xavier întinse corpul terceroului pe podeaua pătată. Xavier prinse imagini scurte ale altor trupuri pe jumătate dezmembrate menţinute în viaţă pentru recoltarea de organe şi ţesuturi. Unele fuseseră jupuite de piele – folosită fără îndoială pentru a trata victimele arse ale Jihadului – dezvelind ţesuturi musculare roşii, sângerânde, care luceau umede în lumină.

  Se îndepărtă clătinându-se, gândindu-se ce-ar putea să încerce pentru a-i elibera pe aceşti oameni, dar ştia că cei mai mulţi ar muri rapid fără sistemele medicale care-i ţineau în viaţă aici. Pierduseră deja organe vitale. Câţiva ar putea supravieţui… dar unde să fugă? Şi el… ce-ar putea face pentru ei?

  Deşi era ofiţer de rang înalt în armata Jihadului, se afla complet singur aici, înconjurat de duşmani – tlulaxa, ca şi Iblis Ginjo şi gărzile sale din Jipol. Xavier nu putea suna alarma. Apucă marginea unuia dintre paturile de disecţie. Abia perceptibil, mâna trupului dinăuntru tresări şi se întinse spre el.

  — Văd că se cuvin unele explicaţii, se auzi o voce pătrunzătoare, puternică. Nu judeca ceea ce nu înţelegi…

  Xavier se întoarse ca un vârtej şi-l văzu pe Marele Patriarh stând la capătul unui culoar lung, însoţit de cercetători medicali tlulaxa, de gărzile din Jipol şi de negustori de carne vie. Xavier îngheţă, ştiind că viaţa lui era pierdută, în ciuda rangului pe care-l avea. Poate că urmau să-l lege şi să-i recolteze organele…

  — Am înţeles deja mult mai mult decât aş fi vrut vreodată să ştiu, spuse Xavier, încercând să-şi ascundă dezgustul şi indignarea. Presupun că ai nişte justificări?

  — E nevoie doar de o perspectivă mai largă, primero. Cu siguranţă poţi să-nţelegi asta?

  Iblis arăta robust şi puternic, în schimb Xavier se simţea incredibil de bătrân.

  Întrebă:

  — De aici… de aici au venit şi propriii mei plămâni?

  — Asta s-a întâmplat înainte ca eu să ajung la putere, aşa că n-am de unde să ştiu. Dar chiar şi aşa, o persoană obiectivă ar considera aceasta un schimb adecvat – un amărât fără nume, pentru un mare primero…

  Iblis făcu o pauză, căutând un mod de a-şi face argumentele convingătoare.

  — Cei mai mulţi dintre oamenii aceştia sunt sclavi, nişte paria umani culeşi de pe planete nedorite.

  Rânji către victimele închise în paturile lor de menţinere a vieţii.

  — Dar tu eşti un geniu tactic, un soldat loial al Jihadului. Gândeşte-te la tot ce-ai făcut în ultimele decenii, primero – toate victoriile pe care le-ai câştigat împotriva lui Omnius. După orice fel de criterii, viaţa ta valorează mult mai mult decât cea a unui simplu sclav – în special a unui laş budislamic, care a refuzat să lupte pentru Jihad…

  — Scopul scuză mijloacele, spuse Xavier, neîndrăznind să-şi arate adevărata repulsie. Acesta poate fi un argument valabil?

  Iblis surâse, interpretând greşit calmul lui Xavier ca însemnând acceptare.

  — Gândeşte-te în acest fel, primero: păstrându-te pe tine în viaţă şi capabil să serveşti omenirea la întreaga ta capacitate, acel sclav şi-a adus contribuţia la înfrângerea maşinilor gânditoare. Dacă poporul lui ar fi fost dispus să contribuie la efortul de război în orice alt fel – aşa cum nişte oameni ar fi trebuit să facă – el n-ar fi fost adus aici niciodată, nu-i aşa?

  — Dar aceste victime nu sunt numai budislamici, observă Xaviei, privind în jos către ruina cenuşie a trupului lui Hondu Cregh.

  Simţea cuvintele în gât ca pe fierea amară.

  — Omul acesta a fost şi el soldat în armata Jihadului.

  — Ce ţi-a spus? întrebă Iblis, pe un ton tăios şi cu maxilarele încordate.

  Xavier dădu din cap.

  — Era prea slăbit şi a murit repede, dar l-am recunoscut. Cum a ajuns aici?

  — Acel om… nu mai există, spuse Iblis. Unii sunt răniţi atât de grav în luptă, încât nu pot supravieţui. Cu toate acestea, trupurile lor pot oferi încă speranţă şi ajutor celorlalţi. Familia ofiţerului crede că acesta a murit vitejeşte – şi aşa s-a întâmplat, în fapt. După aceea, corpul său furnizează organele necesare pentru a-i ţine în viaţă pe alţi soldaţi şi mercenari. El ar fi murit oricum. Ar putea orice luptător să ceară mai mult?

  Xavier se simţea slab şi îngreţoşat. Nimic din ceea ce spunea Iblis nu putea justifica ceea ce făcuse el, împreună cu monştrii tlulaxa.

  — A… a ştiut Serena despre asta? întrebă într-un sfârşit, părând înfrânt.

  — Nu, dar tehnologia tlulaxa ne-a îngăduit să desăvârşim iluzia martiriului ei. Am folosit mostrele de celule pe care i le-au recoltat tlulaxa când a vizitat Thalim, acum zece ani, ca să crească un corp clonat identic din punct de vedere genetic, pe care l-am mutilat apoi groaznic. Am capturat fiecare clipă în imagini foarte detaliate, am aranjat fiecare mişcare, şi am dovedit că Omnius este monstrul care ştim cu toţii că este.

  Acum Xavier avea dificultăţi să priceapă enormitatea acestei revelaţii.

  — Atunci Serena n-a fost torturată? N-a fost omorâtă de maşinile gânditoare?

  — Nu, am dat ordin ca propria ei şefă a serafimilor s-o ucidă, în caz că Omnius-Corrin n-ar fi făcut-o. Serena avea intenţia să-l împingă pe Omnius la crimă. Dar dacă eşua… ei bine, nu puteam lăsa să se întâmple aşa ceva. Trebuia să fie o lovitură rapidă şi fără durere, care să uluiască total maşinile gânditoare…

  Iblis ridică din umeri.

  Xavier se clătină, nevenindu-i să creadă.

  — De ce-ar face un lucru atât de îngrozitor? Ce-avea de câştigat…

  Apoi se opri.

  — Sigur că da! A aruncat paie pe focul Jihadului. Ştia că oamenii noştri ar fi acceptat termenii de pace ai cogitorilor din simplă extenuare, în afara cazului în care ea şi-ar fi dat viaţa ca să se asigure că asta nu se va întâmpla niciodată…

  Zâmbind, Marele Patriarh întinse mâinile ca şi cum răspunsul ar fi fost evident

  — Îţi poţi imagina o cale mai bună de a stârni fiecare om din Ligă? Serena n-a reuşit, şi nici eu… Atunci am avut grijă doar ca Serena să reuşească. Până şi protestatarii au tăcut când au văzut ce i-a făcut Omnius iubitei lor Preotese…

  Un geamăt dinspre unul dintre zensunniţii pe jumătate măcelăriţi îi atrase atenţia lui Xavier înapoi către paturile medicale ce bolboroseau şi bâzâiau. Înghiţi cu greutate.

  — Ştia despre organe, despre locul de unde provenea o parte atât de mare – toţi oamenii aceştia ciopârţiţi ca hainele dintr-o croitorie?

  Marele Patriarh afişă în treacăt un surâs cunoscător, în timp ce gărzile sale din Jipol şi negustorii tlulaxa stăteau neliniştiţi în jurul lui.

  — Serena avea alte poveri, i s-a spus doar ceea ce trebuia să ştie. Mi-a cerut să găsesc o cale de a avea grijă de luptătorii răniţi, să le fac rost de organele de care aceştia aveau nevoie disperată. Dacă recunosc că aceste centre nu sunt plăcute, cu siguranţă ele îndeplinesc totuşi o funcţie necesară. Îţi poţi da seama de asta, nu?

  Zâmbi larg.

  — Gândeşte-te la Serena şi la memoria ei, primero… Ştii cât de mult lăuda aceste ferme şi tot binele pe care-l aduceau. Ştii cât de mult voia Serena ca Tlulax să intre în Liga Nobililor. Indiferent de metodă, asta este cu adevărat ceea ce şi-a dorit tot timpul!

  Făcu un pas ameninţător, apropiindu-se, prefăcându-se patern şi înţelegător.

  — Xavier Harkonnen, ştiu că ai iubit-o şi te implor – nu acţiona prematur! Nu ruina moştenirea Serenei pentru noi toţi!

  Xavier se lupta să-şi ţină furia în frâu.

  — Nu, nici nu-mi trece prin cap, răspunse el.

  Spera că-l convinsese pe Iblis.

  Tlulaxa şi gărzile Jipolului îl priveau cu suspiciune, dar Xavier rămase cu privirea aţintită asupra trufaşului Mare Patriarh.

  — Am avut parte de destule orori, Iblis – de destul război. Când ne întoarcem pe Salusa Secundus, o să-ţi cer să-mi… accepţi demisia ca primero în armata Jihadului!

  Pentru o clipă, Iblis arătă surprins, apoi satisfăcut.

  Îşi mască repede expresia şi încuviinţă:

  — Cum doreşti – cu toate onorurile, desigur. Ai servit bine Jihadul, primero, dar războiul trebuie să continue până când Omnius va fi înfrânt. De dragul Serenei, vom continua să facem orice este necesar.

  — Desigur, răspunse Xavier. Nu trebuie decât să apelezi la mine, şi voi sluji la rândul meu cauza, de dragul Serenei. Deocamdată… nu vreau decât să mă duc acasă.

  Dar avea alte planuri. Măcar să le poată aplica destul de repede…

  Adevărata creaţie, de genul celei care mă interesează pe mine, devine până la urmă independentă de creatorul ei. Evoluţia şi experienţa duc produsul iniţial departe de originea sa, cu un rezultat nesigur.

  ERASMUS, Reflecţii asupra fiinţelor biologice conştiente de sine.

  Prin fluxul şi refluxul Jihadului, navele de actualizare ale lui Omnius continuau să zboare pe trasee nesfârşite, previzibile, de la o lume sincronizată la alta. Natura neschimbătoare a hiperminţii conştiente de sine crea cea mai mare vulnerabilitate a sa.

  Agamemnon şi cymecii săi uniţi ştiau exact unde să aştepte vehiculul care sosea la periferia sistemului Richese. Generalul o lăsase pe Juno pe Bela Tegeuse să continue să recruteze şi să convertească populaţia amăgită de acolo. După nouă ani, rebeliunea lor avea acum destui luptători neocymeci care le datorau totul celor trei titani supravieţuitori.

  Iar Omnius nu luase ameninţarea în serios.

  În timp ce aşteptau în ambuscadă, Agamemnon şi Dante detectară sosirea navei de actualizări argintiu cu negru, care mergea neştiutoare de-a lungul rutei sale dintre lumile sincronizate. Căpitanul robot programat îşi făcea treaba, nevăzându-şi rolul în conflictul general.

  Şase nave de război ale cymecilor aşteptau, gata să lovească. Toate aparatele lui Agamemnon fuseseră îmbunătăţite cu blindaj greu şi cu putere de foc superioară, construite de către industria restabilită de pe Bela Tegeuse. Omnius adăugase mici baterii de armament defensiv multora dintre vehiculele-curier de actualizări, dar era vorba doar despre un gest simbolic, complet inadecvat să protejeze sferele de date de atacul cymecilor.

  Agamemnon ştia că rebelii puteau pune mâna cu uşurinţă pe acest aparat. Neocymecii convertiţi din populaţia de pe Bela Tegeuse erau nerăbdători să-şi arate valoarea şi să dea lovituri în lupta continuă.

  Beowulf se târa alături de ei. Cel mai vechi dintre neocymeci fusese grav deteriorat de atacul perfid al lui Hecate, iar nava îi fusese aproape distrusă de către bombardamentul cu sfere cinetice. Iar când încercase să scape, ciocnirile dure îi trimiseseră descărcări electrice prin tijele mentale delicate, arzând porţiuni din creierul organic. Momentele care urmaseră îl lăsaseră pe Beowulf avariat, plutind în derivă prin centura de asteroizi din apropiere de Ginaz, loc de unde fu salvat de un detaşament de cercetaşi cymeci. Din cauza rănilor, nu mai reuşea să funcţioneze la nivelul anterior. Mintea lui nu avea să mai fie niciodată la fel…

  Într-o rară şi neobişnuită etalare de mărinimie, generalul titan îi îngăduise totuşi cymecului schilodit şi lent să însoţească acest atac, cu toate că Beowulf nu-i mai putea fi de prea mare ajutor.

  Deşi atacul de mai devreme, împotriva lui Zufa Cenva şi Aurelius Venport, nu ieşise chiar aşa cum fusese plănuit, Agamemnon ştia că cele două victime umane urmărite muriseră… la fel şi Hecate, care nu mai putea acum să se amestece în planurile lui. Până la urmă, era un rezultat acceptabil…

  Agamemnon găsea din ce în ce mai folositor să împrăştie informatori şi spioni cu instrucţie completă pe cele mai importante lumi ale Ligii. Lăsându-i să viseze la nemurire, cu promisiunea de a deveni neocymeci, oamenii de pe Bela Tegeuse se oferiseră voluntari pentru rolul de observatori şi culegători de informaţii, ceea ce permitea titanilor să ducă acest război pe două fronturi mult mai eficient. Şi Omnius folosea spioni umani, deşi cu prudenţă, pentru că se temea că expunerea la umanitatea liberă avea să-i corupă într-atât încât nu vor mai putea fi recuperaţi – exact cum se întâmplase şi cu fiul lui Agamemnon, Vorian.

  — Suntem gata să pornim împotriva ţintei, generale, anunţă Dante.

  Beowulf scoase un sunet de nerăbdare şi îşi reglă în sfârşit sistemul de comunicaţii, astfel încât cuvintele lui se auziră distinct, deşi lent.

  — E vremea să-l omorâm pe Omnius…

  — Da. E vremea să-l omorâm pe Omnius!

  Agamemnon dădu ordinul ca navele din ambuscadă să se năpustească şi să se adune în jurul vehiculului de actualizări.

  Agamemnon şi Dante observau totul de la o distanţă sigură, în timp ce neocymecii atacau, înconjurând şi reţinând nava de actualizări. Aveau instrucţiuni să nu provoace nici o stricăciune care să nu poată fi reparată repede. În câteva clipe, focurile lor precise scoseseră din funcţiune motoarele navei şi arseseră complet sistemele de transmisie încorporate, lăsând aparatul să plutească liber, în derivă.

  Căpitanul robot ar fi încercat apoi să trimită un semnal de primejdie, dar Omnius-Richese n-avea să ştie niciodată ce se întâmplase. Agamemnon şi echipa lui urmau să termine aici – să deturneze nava şi să se îndrepte către planeta maşinilor, care nu bănuia nimic – înainte de a fi observată vreo întârziere.

  — Grăbiţi-vă, spuse el. N-avem prea mult timp!

  Navele cymecilor abordară cu forţa vehiculul de actualizări. Unul dintre neocymecii de pe Bela Tegeuse urcă primul la bord, călcând cu paşi mecanici, zornăitori, pe puntea rece de metal. Agamemnon îl urmă şi se îndreptă spre cabina pilotului, nerăbdător să strivească încă o gelsferă argintie în gheara de metal.

  În interiorul cabinei, căpitanul robot cu suprafaţă arămie îl surprinse complet pe îndrăzneţul neocymec. Trase cu o armă explozivă, şi un proiectil compact izbi recipientul creierului neocymecului, spărgându-l şi împrăştiind materia cenuşie şi electrofluidul, făcând pete mari pe pereţii cabinei.

  Agamemnon se ridică pe picioarele din spate, ridicând armele implantate în corpul său păşitor articulat. Robotul întoarse spre el faţa arămie, netedă ca oglinda.

  — A, eşti Agamemnon! Presupun că ar fi trebuit să trag în tine mai întâi. Atunci însă Vorian s-ar fi putut supăra pe mine…

  Generalul titan ezită, recunoscându-l pe robotul independent Seurat, cel care îl luase pe Vor în calitate de copilot în nenumărate misiuni de actualizări.

  — Dimpotrivă, Seurat… Cred că fiul meu ar fi fost încântat dacă ai fi făcut treaba cea mai grea în locul lui.

  Căpitanul robot simulă un chicotit.

  — Nu cred, Agamemnon. Pare să prefere să-şi înfrunte propriile probleme şi să-şi savureze singur victoria.

  Alţi cymeci se urcaseră la bordul navei de actualizări, înghesuindu-se în spatele generalului. Ceilalţi căpitani fuseseră aruncaţi prin ecluze, abandonaţi în spaţiu, încă fumegând, dar Seurat chiar ar fi putut furniza informaţii valoroase.

  — Luaţi prizonier robotul, dădu Agamemnon instrucţiuni neocymecilor blindaţi. Vreau să-l interoghez!

  Seurat rămase neclintit.

  — Nu-ţi pot îngădui să iei sfera de actualizări. Programul meu împiedică acest lucru…

  — Derulează o analiză şi ia în considerare opţiunile… Pot trage cu uşurinţă un impuls care să-ţi scoată din funcţiune toate sistemele, apoi te pot scoate din navă. Pot trage un proiectil ca să te distrug în întregime. Sau mă poţi urma acum şi vei suferi stricăciuni fizice minime. Nu există nici un scenariu în care să poţi proteja copia lui Omnius.

  Neocymecii înaintară zăngănind în timp ce Seurat cântări opţiunile.

  — Evaluarea ta este corectă, Agamemnon, vorbi robotul. Aş prefera să rămân nevătămat. Poate că vor apărea alte opţiuni…

  — Nu conta pe asta.

  În timp ce doi neocymeci îl duceau pe robotul pilot către una dintre navele aflate în aşteptare, Agamemnon merse mai departe şi deschise forţat compartimentul de depozitare conţinând actualizarea lui Omnius. Deşi nu era o componentă necesară a planului său, zdrobi gelsfera argintie, strângând hipermintea în pumn şi transformând-o într-o grămăjoară de circuite sclipitoare.

  În timp ce se delecta în acest fel, alţi cymeci se învârteau prin nava de actualizări, iar roboţi consolidaţi pentru vid se târau pe carcasa exterioară ca şi cum ar fi fost nişte insecte de metal. Reparau pagubele pe care le provocaseră armele şi instalau noi antene de transmisie, grăbindu-se să repună din nou aparatul pe drumul către Richese.

  — Motoarele funcţionează din nou, generale Agamemnon, raportă Dante. Această navă de actualizări poate porni!

  Folosindu-şi cunoştinţele despre traseele previzibile ale hiperminţii, rebelii cymeci depistaseră şi interceptaseră deja zece nave de actualizări. Distruseseră destule copii ale lui Omnius pentru ca ansamblul lumilor sincronizate, despărţite de distanţe mari, să devină deja fragmentat. Întrupările risipite ale hiperminţii nu mai acţionau în manieră coordonată.

  — Instalaţi noul program şi lăsaţi liberă ultima noastră armă…

  Agamemnon acţionă comenzile de pilotaj pe care le-ar fi folosit căpitanul robot.

  Nava de actualizări avea încă parolele corespunzătoare şi conexiunile aprobate pentru Omnius-Richese. După ce aparatul trecea de următoarea serie de perimetre defensive, avea să fie introdus un nou curs. Motoarele urmau să accelereze până când, ca un baros cu viteză mare, aveau să se năpustească prin atmosferă şi să dea o lovitură zdrobitoare, incredibilă, nucleului citadelei hiperminţii computer.

  Apoi cymecii puteau invada lumea sincronizată vulnerabilă. Agamemnon avea deja o mare forţă militară care aştepta să atace, să asimileze şi să extermine – nave masive construite pe Bela Tegeuse, alături de forţa robotică de luptă recuperată şi reprogramată pe care-o furase iniţial de la Omnius. De îndată ce această navă de actualizări apocaliptică se izbea de Richese, prădătorii cymeci aveau să năvălească şi să completeze distrugerea. Maşinile gânditoare richesiene ar fi putut încerca să se unească, dar substaţiile lui Omnius n-ar fi reuşit niciodată să le unifice destul de repede.

  Generalul titan se întoarse la bordul propriei sale nave, şi toţi cymecii urmăriră vehiculul de actualizări reprogramat coborând în planul orbital al planetei. Richese avea să se afle curând sub stăpânirea cymecilor, încă un pas către crearea unei noi Epoci a Titanilor. Aici, Juno avea să muncească din nou să convertească oamenii asupriţi, lipsiţi de speranţă, în aliaţi cymeci credincioşi.

  Şi poate că prizonierul Seurat avea să-i ofere generalului titan vreo idee despre cum ar putea să trateze cu fiul său trădător, Vorian…

  — Pregătiţi-vă să pornim, spuse Agamemnon. De data asta nu mai există nici o îndoială asupra victoriei noastre!

  Nu-mi pasă câtuşi de puţin de istorie. Voi face ceea ce este drept.

  PRIMERO XAVIER HARKONNEN, scrisoare personală către Vorian Atreides.

  Când plecară de pe Tlulax, Xavier pilotă chiar el vehiculul diplomatic, preluând comenzile, aşa cum prefera să facă de obicei. Fusese îndatorirea lui formală în timpul călătoriei spre sistemul Thalim şi, cu toate că bătrânul arăta acum profund obosit, insistă să nu-şi abandoneze rolul. Primero-ul părea letargic în timp ce se îndepărta cu nava de oraşul Bandalong, asemănător unei table de şah.

  Arătând extraordinar de satisfăcut, Iblis Ginjo stătea în cabina de pilotaj, ţinându-se de spătarul scaunului pentru pasageri în timp ce privea în jos, la reţeaua oraşului curat, sclipind de metal şi sticlă. Coastele dealurilor se întindeau în şiruri ordonate, acoperite cu fermele de organe adevărate, deşi înşelătoare.

  La bordul vehiculului diplomatic de transport, cinci sergenţi ai Jipolului urmăreau fiecare mişcare a lui Xavier, dar bătrânul primero arăta obosit şi înfrânt în timp ce manevra comenzile. Pretindea că era nerăbdător să ajungă acasă.

  În inima lui, se îndoia totuşi că Iblis avea să-i îngăduie să ajungă viu pe Salusa Secundus. Marele Patriarh nu-şi putea permite să-şi lase secretele scandaloase să fie date în vileag, în special pe acelea care implicau fermele de organe tlulaxa şi şarada martiriului Serenei.

  Nu, sergenţii Jipolului aveau să însceneze cine ştie ce accident, să-l ucidă pe Xavier pe drum şi să se întoarcă în Zimia simulând durerea şi plângându-l pe bătrânul erou. Apoi Iblis avea să-şi continue planurile de a distruge Caladanul, de a pune mâna pe prizonieri ca donatori involuntari de organe şi de a merge mai departe, plin de dreaptă mânie împotriva crudelor maşini gânditoare…

  — Am făcut întotdeauna ceea ce era mai bine pentru Jihad, Xavier, vorbi Iblis pe un ton împăciuitor, încercând încă să-l convingă. Gândeşte-te cât de puternici suntem acum. Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?

  — Cu toţii am putea spune acelaşi lucru, răspunse Xavier. Vorian, Serena şi cu mine… A fost un război incredibil de lung. Ne-a împins pe toţi să facem multe lucruri de care nu suntem mândri.

  — Chiar şi Serena ar fi fost mândră de acţiunile noastre, insistă Iblis. Trebuie să fim fideli viziunii ei. Măcar atât datorăm memoriei sale…

  Xavier simulă un acord obosit. Trebuia să-l ducă de nas pe Marele Patriarh, făcându-l să creadă că nu reprezenta o ameninţare, că nu va face nimic pripit. Dar cu nici un preţ nu-i putea îngădui acestui om corupt să se întoarcă în scaunul puterii. Ceva trebuia făcut, înainte de a fi prea târziu.

  Îi dăduse deja ordine secrete tânărului quinto Paolo, cu discreţie…

  Aparatul diplomatic de transport al lui Xavier funcţiona cu motoare spaţiale convenţionale, cărora le trebuiau multe săptămâni ca să traverseze distanţa din sistemul Thalim până pe Salusa Secundus. Pentru urgenţe, unul dintre micile kindjale-cercetaş din hangarul de jos fusese prevăzut cu noi motoare Holtzman provenind de la şantierele de pe Kolhar. Călătoria prin spaţiul pliat era încă riscantă, şi mulţi piloţi ai Jihadului dispăruseră în zboruri de rutină. Dar dacă viteza era imperativă, nu exista o altă alternativă. Quinto Paolo acceptase riscul.

  După ce Xavier zbură cu aparatul diplomatic dincolo de limitele atmosferei de pe Tlulax, manevră încet şi cu grijă, îndepărtându-se de planetă, ca pentru a alinia vectorul potrivit pentru o lansare peste vastul abis al spaţiului deschis.

  Indicatoare de avertizare clipiră pe panoul de control – aşa cum se aşteptase Xavier.

  Iblis le zări imediat.

  — Ce-i asta?

  Xavier se prefăcu nedumerit.

  — Se pare că trapa hangarului este deschisă. Hm, poate că e doar o defecţiune…

  Sergenţii din Jipol ai lui Iblis se uitară în jur cu furie şi surpriză.

  Iblis îşi dădu seama de şiretlic.

  — Adjutantul tău! Ce l-ai pus să facă?

  Xavier se uită din nou la ecranele indicatoare, lăsând deoparte prefăcătoria.

  — E gata să lanseze un kindjal care pliază spaţiul. Nu cred că oamenii tăi vor fi destul de rapizi să-l oprească.

  Iblis se răsti la gardieni.

  — Duceţi-vă! Toţi cinci! Împiedicaţi nava aia să plece! Aduceţi-l imediat aici pe Paolo!

  Sergenţii Jipolului ieşiră din cabina de comandă şi o luară pe coridor, dar quinto Paolo era deja pe drum.

  Xavier era mulţumit, ştiind că sincronizase totul perfect. Iblis Ginjo şi Jipolul lui stătuse cu ochii pe bătrânul primero Harkonnen, dar nimeni nu se aşteptase ca tânărul ofiţer cu chip fraged să facă ceva. Nici nu se gândiseră la posibilitatea ca Xavier să acţioneze atât de curând, chiar înainte de a ajunge în largul spaţiului.

  — Nu ştiu ce crezi că ar putea realiza omul tău, zise Iblis, cu dispreţ pe chip. Cu cine va vorbi? Cine-l va crede? Controlez toate ştirile din Ligă, toate informaţiile publice. Oamenii cred în mine, aşa că vă pot denunţa, pe el şi pe tine. Oricum, unde-ar putea să meargă?

  Zâmbind, Xavier se rezemă în scaunul pilotului şi umblă la comenzi. Uşa blindată a cabinei şuieră şi se trânti, închizându-l ermetic înăuntru cu Marele Patriarh. În timp ce Iblis se învârtea alarmat, Xavier scoase permanent din funcţiune mecanismul.

  Uşile nu mai puteau fi deschise acum cu nici un chip, cel puţin nu cu uneltele sau sistemele de la bord. Ca jucător de noroc, Vorian ar fi fost mândru de el.

  Nava diplomatică rămase în sistemul Thalim, dar Paolo îşi încheiase deja fuga către stele. Pliase spaţiul şi dispăruse în siguranţă.

  Plin de mânie, Iblis izbi cu pumnii în uşa încuiată a cabinei, încercând s-o deschidă, dar, când văzu că e în zadar, se întoarse din nou spre Xavier şi îl privi crunt.

  — Speram că n-o să fii atât de nesăbuit în privinţa asta, primero. Am crezut că îmi înţelegi situaţia.

  — Ştiu multe lucruri despre tine, Iblis. Fermele de organe reprezintă doar una dintre crimele şi înşelăciunile tale de neiertat.

  Xavier manevră comenzile de navigaţie, blocând cursul – apoi scurtcircuită întregul panou de control, scoţând din funcţiune centrul de comandă de pe punte. Acum, Iblis nu mai avea cum să-l oprească.

  — Ce faci?

  Mult deasupra planetei, nava diplomatică descrise un arc spre interior şi porni spre inima arzătoare a sistemului solar. Soarele de pe Thalim strălucea puternic, aruncând un val de lumină orbitoare în cabină şi aruncând umbre adânci.

  Xavier spuse:

  — Ştiu ce-ai făcut cu aşezările de pe Chusuk, Rhisso şi Balot. Acelea n-au fost cu adevărat atacuri ale maşinilor gânditoare, nu-i aşa?

  — N-ai nici o dovadă, replică Iblis, cu vocea de gheaţă.

  — Interesant răspuns – dar nu unul pe care l-ar da un om nevinovat…

  În timp ce acceleraţia automată împingea nava înainte, Iblis păşi clătinându-se până la consola de pilotaj şi-l împinse pe Xavier deoparte. Niciuna dintre comenzi nu răspunse, iar el înjură.

  — Ştiu de asemenea şi ce-ai plănuit pentru coloniştii nevinovaţi de pe Caladan, continuă Xavier. Donatori proaspeţi pentru fermele de organe, în timp ce tu aduni în jurul tău restul Ligii.

  Chipul pătrăţos al lui Iblis se întunecă, şi porni să se autojustifice cu încăpăţânare.

  — Serena Butler ar fi înţeles. Ea a văzut cum şi-au pierdut oamenii hotărârea. Sunt indolenţi, nu se mai concentrează asupra luptei importante. Pentru numele lui Dumnezeu, erau dispuşi să accepte propunerea cogitorilor de încetare a focului! Nu trebuie să lăsăm să se mai întâmple asta vreodată!

  — Sunt de acord, zise Xavier. Dar nu cu preţul la care te gândeşti tu!

  Bubuitori puternice răsunară în uşa încuiată a cabinei de comandă, gărzile Jipolului bătând ca să intre. Iblis încercă să umble la panoul de control de pe perete, dar uşa rămase încuiată. Se întoarse încruntat spre Xavier.

  — Lasă-i să intre, naiba să te ia!

  Bătrânul militar se rezemă pur şi simplu de spătarul scaunului şi se uită la priveliştea tot mai strălucitoare, vizibilă pe fereastra din faţă a cabinei. Nava lor se năpustea urlând spre cuptorul incandescent al stelei centrale a sistemului Thalim!

  După un timp, Xavier spuse:

  — Serena înţelegea nevoia de sacrificiu şi de motivaţie – dar când a venit vremea, a făcut-o chiar ea. N-a cerut nimănui altcuiva să devină victimă pentru ea. Tu eşti un om egoist, însetat de putere.

  — Nu ştiu ce te-a…

  — În loc să îndeplineşti tu însuţi fapte primejdioase, ai ales victime care nu bănuiau nimic. I-ai făcut pe oamenii de pe Chusuk, Rhisso şi Balut să plătească pentru ambiţia ta…

  — Dacă încerci să dai în vileag aşa-numitele mele crime, nu vei reuşi niciodată să-ţi faci acuzaţiile să stea în picioare!

  Iblis îl apucă pe Xavier de umeri. Primero-ul nici măcar nu încercă să reziste când Marele Patriarh îl aruncă din scaun.

  — Nimeni n-o să asculte, bătrâne. Baza puterii mele e prea sigură.

  — Ştiu, răspunse Xavier, ridicându-se de pe punte. Cu un gest ciudat de pedant, îşi scutură uniforma. De aceea nu pot lăsa politicienii să se ocupe de problema asta. Tu şi cu lacheul tău, Yorek Thurr, n-aţi face decât să manipulaţi dovezile şi să scăpaţi pe căi întortocheate de orice pedeapsă. Păcat că nu-i aici cu noi. În schimb, acţionez acum în calitate de ofiţer al armatei, pentru binele Jihadului – aşa cum am făcut întotdeauna. În acest moment, Iblis Ginjo, tu eşti cel mai mare inamic al omenirii.

  Surâse.

  Nava plonja tot înainte, apropiindu-se de soarele enorm al Thalimului. Gravitaţia puternică îi prindea cu degete nevăzute, ademenitoare, trăgând vehiculul mai aproape, mai repede. Iblis îşi continuă lupta inutilă cu comenzile, înjurând şi lovind panourile cu pumnul. Îşi scoase pumnalul, ameninţându-l pe Xavier.

  — Întoarce nava!

  — Am distrus toate sistemele de navigaţie. Nimic în univers nu ne mai poate schimba cursul acum.

  Ochii întunecaţi ai lui Iblis se făcură mari, dându-şi seama ce se petrecea.

  — Nu poţi face asta!

  — A fost destul de simplu. Uită-te doar afară, la lumina soarelui. Vezi cât de strălucitoare devine, clipă cu clipă…

  — Nu! urlă Iblis.

  Agenţii Jipolului continuau să bată în uşa încuiată a cabinei, dar uneltele şi armele lor nu erau suficiente pentru a sparge bariera. Nava se repezea spre perdelele de foc ale coroanei emanate din stea.

  — Lucrul cel mai rău, Iblis, este că ştiu că tu eşti responsabil pentru a o fi convins pe Serena să se sacrifice. Ai costat-o viaţa pe acea femeie magnifică!

  — A luat singură hotărârea! Nu putea să-i lase pe cogitori să reuşească! S-a dus pe Corrin să-şi dea viaţa, astfel ca Jihadul să poată continua. Era singura soluţie posibilă. Era dornică să plătească acel preţ!

  — Nu în felul în care ai aranjat tu lucrurile…

  Xavier nu mai asculta.

  — Dar o s-o întreb chiar eu, în curând.

  Nava se zdruncina şi sălta, lovită de curenţii ionizanţi proveniţi de la steaua înfuriată şi vibrând din cauza vitezei tot mai mari, dar cursul nu devie. Vehiculul se îndrepta direct spre sfera uriaşă de gaz incandescent ca un pumnal bont. Chipul lui Iblis era brăzdat de sudoare, ca urmare a groazei şi a arşiţei crescânde.

  Xavier se gândi la viaţa lui trecută, la familie, la tot ceea ce făcuse sau nu reuşise să facă. Nu-i păsa dacă legendele nu aveau să-şi aducă aminte de el la înălţimea omului care fusese. Eventual, dacă tânărul quinto Paolo reuşea în misiunea lui, măcar Vorian Atreides avea să înţeleagă. Xavier nu cerea nimic mai mult.

  Acest lucru era mai presus de preocupările lui personale; făcea totul mai mult decât pentru răzbunare. Fără Iblis şi farmecul său manipulator, Jipolul şi tlulaxa nu vor mai avea influenţa şi puterea politică necesare pentru a-şi duce mai departe schemele odioase împotriva coloniilor umane. Xavier va salva populaţia de pe Caladan… şi toate victimele viitoare ale zelului diform, nechibzuit.

  Iblis striga, făgăduind, iarăşi şi iarăşi. Vorbe zadarnice… Oamenii Jipolului băteau în continuare la uşă, în timp ce nava zbura implacabil spre flăcările fierbinţi ale soarelui care se întindea după ei. Fotosfera tulbure umplea acum hubloul cu o lumină atât de orbitoare, încât părea să topească metalul şi plazul.

  În cabină aerul deveni extrem de fierbinte. Sistemele de circulaţie a aerului pe cale să cedeze gemeau şi se cutremurau, într-o încercare zadarnică de a lupta împotriva suprasolicitării termice. Xavier simţea fiecare răsuflare ca pe o înghiţitură de foc.

  Închise ochii strâns, dar lumina şi arşiţa încă îi ardeau nervii optici. Primero-ul se gândi că acesta era un rug funerar potrivit pentru el şi pentru Iblis…

  Iblis continua să ţipe când nava intră în inima soarelui.

  Sincronizarea este esenţială, în special când trebuie să obţii elementul surpriză.

  VORIAN ATREIDES, Memorii fără ruşine.

  Imense forme de bulb se înălţau în jurul lui Norma Cenva, un adevărat oraş al imaginaţiei sale, prinzând viaţă pe măsură ce navele care pliau spaţiul erau modificate sau construite de la zero. Stimulată de o masivă forţă de muncă militară, finanţare substanţială din partea Ligii şi un nou sentiment presant ca urmare a Jihadului renăscut, lucrul pe şantierele de pe Kolhar se desfăşura într-un ritm care-ţi tăia răsuflarea. Visul lui Norma devenea realitate.

  Şantierele se întindeau pe mai mult de o mie de kilometri în fiecare direcţie, un complex industrial fremătător, amenajat pe o reţea colosală care acoperea câmpiile cândva mlăştinoase de pe Kolhar. Zonele de lucru erau legate prin vagonete suspensoare de mare viteză, capsule albe alergând pe şine nevăzute.

  Chiar şi aşa, Norma nu se simţise niciodată atât de pierdută şi de pustie pe dinăuntru. Stătea lângă fiul ei impetuos, în vârstă de opt ani, Adrien, în umbra unuia dintre vehiculele colosale, cu lacrimi şiroindu-i pe chipul fermecător. Ofiţerul Jihadului aştepta stânjenit în faţa ei, îndurerat din cauza veştilor pe care le adusese.

  Am văzut asta în viziune. Ştiam că n-o să-l mai văd niciodată pe Aurelius.

  Norma trebuia să-şi lase deoparte preocupările personale. Era mult prea târziu ca să regrete acum puţinul timp pe care-l petrecuse de fapt cu soţul ei, ca şi anii îndelungaţi din viaţă pe care-i pierduse din cauza războiului. Avea enorm de mult de lucru, încercând să rezolve problemele navigaţiei periculoase. Altfel, mulţi soldaţi ai Jihadului şi mulţi mercenari urmau să moară.

  Trebuie să fac şi cealaltă măreaţă viziune a mea să devină realitate.

  Până acum, treizeci şi şapte de aparate spaţiale militare fuseseră reutilate sau construite de la început. Alte cincizeci şi trei erau în construcţie şi aveau să fie terminate în curând. Scheletele impozante, aflate în diferite stadii de execuţie, erau negre, decorate cu steaguri în auriu şi argintiu, ale Ligii. O junglă de schele suspensoare şi de platforme de lucru plutea în aer în jurul fiecărei nave.

  Chiar dacă rechiziţionaseră întreaga flotă de nave care pliau spaţiul a firmei Venkee Enterprises, autorităţile militare îi permiteau totuşi acesteia să transporte cantităţi considerabile de mărfuri pe baza unui acord auxiliar. Din fericire, nu avusese loc nici un accident devastator până acum, dar era doar o chestiune de timp…

  Acele curse reuşite cu marfă continuau de mai multe luni, făcând să curgă în continuare fluxul de bani al Venkee… şi permiţând transporturilor de melanj să continue către numeroşii nobili deveniţi dependenţi de mirodenia lor zilnică. Din cauză că reprezentanţii Parlamentului cereau provizii tot mai mari de melanj, era posibil ca armata Jihadului să permită Venkee să păstreze câteva nave care pliau spaţiul pentru a-i servi pe aceştia, pe baza „nevoilor urgente” ale Ligii. Între timp, Norma trimisese şi zeci de vehicule comerciale standard, lente, pentru a continua aprovizionarea cu materialele necesare.

  Mulţumită concesiilor pe care le negociase Aurelius, Venkee Enterprises avea să supravieţuiască. Poate chiar să prospere. Dar norocul lor trebuia să dureze…

  Norma îşi şterse lacrimile, dar şi mai multe le înlocuiră. O reacţie atât de umană… Era obişnuită să se îngroape în muncă, ceea ce îi permitea să scape de influenţele cotidiene şi de conflictele mărunte în materie de relaţii personale, afaceri şi politică. Acum, deşi mintea ei uriaşă putea închipui călătorii de la un capăt la altul al universului pliat, nu putea scăpa de o groaznică realitate personală.

  — O echipă de investigaţii a Ligii a cules dovezi la locul de impact al asteroidului, pe Ginaz, spuse ofiţerul, cu vocea plină de tristeţe.

  Norma nu ştia nici măcar cum îl cheamă.

  — Zeci de mii sunt morţi în arhipelag, mulţi dintre ei mercenari talentaţi. Nu mă aştept să aflăm vreodată exact ce s-a întâmplat.

  Norma nu se îndoia de veridicitatea veştilor. Un vânt răcoros de pe câmpii îi sufla ofiţerului părul negru peste frunte, aproape dându-i-l în ochi. Îşi drese glasul.

  — Am găsit câteva dovezi ale unui atac concertat al cymecilor în câmpul de asteroizi. Soţul şi mama ta erau programaţi să se afle în vecinătate.

  — Ştiu deja ce s-a întâmplat cu ei, zise Norma. Am văzut într-o… viziune preştientă. Cred că vei descoperi că se potriveşte cu dovezile pe care le ai.

  Explică ceea ce văzuse după consumul masiv de mirodenie.

  Luptându-se să-şi stăpânească emoţiile, Norma clătină din cap, gândindu-se la îngrozitoarea pierdere. Pieriseră doi oameni incredibil de talentaţi. Adrien era destul de mare ca să înţeleagă. În tăcere, băiatul stătea lângă mama lui.

  Privindu-şi fiul, Norma văzu o versiune mai tânără, mai subţire a lui Aurelius, cufundat într-un ocean de durere. Luă o hotărâre fermă.

  — Trebuie să muncim şi mai mult acum. Tu şi cu mine, Adrien, suntem cei care vom duce mai departe moştenirea tatălui tău.

  — Ştiu, mamă. Navele cele mari…

  Băiatul se trase mai aproape şi întinse braţul în jurul taliei ei. Avea potenţialul de a deveni la fel de sclipitor cum fusese şi ea, şi la fel de capabil în probleme de afaceri ca şi tatăl lui.

  Norma încuviinţă.

  — Vom constitui o companie comercială puternică pentru a folosi acele nave. Trebuie să ne gândim la viitor.

  În visurile mele, aud şoapta de demult a mărilor de pe Caladan, ca nişte amintiri care mă cheamă înapoi. Caladan este departe, foarte departe de Jihad.

  PRIMERO VORIAN ATREIDES, jurnale private.

  Rănit şi cu inima grea după ce aflase de moartea oribilă a Serenei, Vorian Atreides se întoarse pe Caladan. Nu avea nici o misiune şi nici un plan militar, numai unul personal. Cu foarte multă vreme în urmă, o văzuse pe Serena alunecându-i din mână, şi n-avea intenţia să lase să se întâmple din nou acelaşi lucru. Găsise o altă femeie care era preţioasă pentru el.

  Leronica.

  De ce să nu se retragă pur şi simplu din Jihad, să întoarcă spatele luptei, şi să-i lase pe alţii să se ocupe de război? Luptase deja patru decenii… Nu era de-ajuns? În special acum, când omenirea indignată fusese stârnită să caute răzbunarea în numele Preotesei lor.

  Pe Caladan, cu Leronica, putea uita totul o vreme. Nu era o adevărată odihnă sau recuperare, doar o evitare amorţită a amintirilor. Dar era mai bine decât nimic. Apoi avea să se întoarcă la război, ca întotdeauna.

  Femeia se apropia de patruzeci de ani standard, gemenii ei aveau aproape zece – dar Vor nu se schimbase vizibil de la vârsta de douăzeci şi unu de ani, când Agamemnon îi administrase durerosul tratament de nemurire. În câţiva ani, Leronica avea să arate destul de în vârstă ca să-i fie mamă, dar nu-i păsa. Asta nu contase niciodată pentru el. Nu putea decât să spere că ea nu va fi prea preocupată de înfăţişarea lui, sau chiar de a ei.

  Când Vor ajunse din nou la taverna lui Leronica, femeia păru uimită că se întorsese atât de repede. Se repezi să-l îmbrăţişeze, apoi se dădu înapoi şi cercetă suferinţa şi dezastrul din ochii lui. Ceva se schimbase. Fără glume, fără hoinăreli la întâmplare, fără învârtiri vesele în îmbrăţişări jucăuşe…

  Vor o strânse doar în braţe şi nu zise nimic pentru multă vreme.

  — O să-ţi povestesc până la urmă, Leronica… dar nu acum.

  — Aşteaptă cât timp ai nevoie… Eşti întotdeauna binevenit aici. Stai cu mine, dacă vrei!

  În următoarele zile, Vor petrecu multe ore jos, la docuri, cu ochii aţintiţi la oceanul hipnotic, liniştit. Din când în când, Leronica stătea lângă el sau se întorcea la lucru şi-l lăsa să mediteze la straniile căi pe care-o apucase în viaţă. Unul dintre pescarii de pe Caladan îl luase chiar cu barca pentru o zi, şi Vor descoperi că-i plăcea munca grea dar cinstită, ca şi satisfacţia simplă de a mânca peşte proaspăt prins de el însuşi.

  Băieţii Estes şi Kagin, se ataşară mult de el, fără să ştie adevărul. Lui Vor îi creştea inima când îşi amintea tot ce-i povestise Xavier Harkonnen despre viaţa lui de familie cu Octa, lucruri pe care Vor nu fusese niciodată în stare să le înţeleagă… până acum.

  — Ar fi trebuit să te recăsătoreşti, Leronica, îi spuse într-o seară, când se plimbau pe o plajă pietroasă. Meriţi să fii fericită, la fel şi băieţii tăi. Am cunoscut câţiva bărbaţi pe Caladan care ar putea fi soţi excelenţi.

  Ea ridică din sprâncene.

  — Sunt văduvă de ceva mai mult de un an. Te plângi că sunt încă disponibilă?

  — Nu mă plâng, dar nu-mi vine să cred. Sătenii şi pescarii sunt orbi la ceea ce se află în faţa lor?

  — Mulţi sunt.

  Îi surâse, tachinându-l, apoi îşi puse mâinile în şolduri.

  — În plus, nu eşti tu în măsură să mă înveţi cum să-mi trăiesc viaţa. O să aştept cât de mult am chef… până când pun ochii pe bărbatul potrivit.

  Se întinse să-l sărute.

  — În scrisorile tale despre aventuri exotice şi despre locuri extraordinare, am văzut o mare parte din univers. Caladan este o lume frumoasă, dar tu mi-ai arătat câte ceva despre stelele care-au fost întotdeauna prea departe pentru mine.

  Visătoare, se uită în depărtare, peste apa liniştită, fără sfârşit.

  — Încep să nu mai am răbdare cu locul ăsta, cu viaţa de aici. Vreau mai mult pentru copiii mei. Când mă gândesc la Liga Nobililor, la oraşele de pe Salusa Secundus şi de pe Giedi Prime, mi-i închipui pe Estes şi pe Kagin ca senatori, doctori, sau chiar artişti cu patroni nobili. Aici, pe Caladan, sunt sortiţi să nu ajungă mai mult decât pescari. Nu vreau să se mulţumească cu ambiţii mărunte…

 

  În ciuda păcii şi singurătăţii, Vor nu putea scăpa de Jihad. Fiecare părticică a omenirii fusese inflamată de martiriul Serenei, iar cymecii rebeli – inclusiv propriul lui tată, Agamemnon – dăduseră lovituri puternice împotriva hiperminţii. Prin acţiuni comune, Vor simţea că armata Jihadului chiar ar fi putut să răstoarne acum computerele. Dar mai rămânea o luptă dificilă de dus…

  Când mesagerul Jihadului ajunse pe Caladan, ştia exact unde să-l găsească pe Vor. În ultimele sale instrucţiuni, primero Harkonnen îi spusese unde să caute.

  Vor se simţi jenat când îl văzu pe bărbatul în uniformă venind în grabă spre el, pe plajă. Quinto Paolo era roşu la faţă, copleşit de importanţa misiunii lui. Îl găsi pe Vor stând pe o piatră de pe ţărm, ascultând cântecul de leagăn al mareei care se apropia.

  — Primero Atreides! Aduc un mesaj urgent şi personal de la primero Harkonnen!

  Leronica se îndepărtă ca să-i lase singuri pe cei doi bărbaţi.

  — Trebuie să mă întorc la tavernă. Voi doi discutaţi despre secretele voastre militare…

  Dar Vor o prinse de încheietură şi o opri lângă el.

  — N-am secrete faţă de tine.

  Se întoarse către ofiţerul de grad inferior şi aşteptă.

  — Am venit direct de pe Tlulax… Primero Harkonnen m-a trimis urgent. Mi-a ordonat să nu mă duc în Zimia şi să nu dau mesajul nimănui altcuiva din armata Jihadului. În schimb, a spus că am să te găsesc pe Caladan, cu această femeie…

  Inima lui Vor bătea cu putere, ştiind că primero Harkonnen n-ar încălca niciodată protocolul cu uşurinţă.

  Paolo continuă:

  — Primero-ul mi-a zis: „Este de-ajuns ca bunul meu prieten Vorian să afle adevărul.”

  Tânărul ofiţer ţinea un pachet subţire, sigilat, în mâinile încordate. Părea să încerce să stea în poziţie de drepţi şi să-şi păstreze o respiraţie calmă, dar întregul lui corp arăta ţeapăn. Un asemenea protocol militar ar fi putut fi important pentru Xavier, însă Vor nu voia decât să audă veştile.

  — Dă-i drumul, quinto. Care-i mesajul?

  Paolo înghiţi cu greutate.

  — A scris asta repede, în timp ce eu aşteptam, şi mi-a cerut să plec înainte ca Jipolul Marelui Patriarh să mă oprească. Abia am scăpat. Eu… n-ar fi trebuit să-l părăsesc, dar mi-a ordonat.

  Vor rupse ambalajul pachetului. Ciudat, nu avea sigilii de siguranţă şi nu era criptat. Era pur şi simplu o notiţă mâzgălită. Când Vor se gândi mai târziu la acest moment, doar acest simplu fapt îi spuse multe despre disperarea pe care trebuie s-o fi resimţit Xavier.

  În timp ce briza mării îi făcea hârtia să fluture în mână, Vor citi cu ochii mari: înşelătoria fermelor de organe tlulaxa, pretinsele atacuri ale maşinilor gânditoare de pe Chusuk, Rhisso şi Balut, care fuseseră comise în realitate de poliţia secretă a lui Iblis Ginjo – măcelărirea oamenilor, recoltarea organelor pe măsură ce era nevoie de ele şi aruncarea vinei asupra lui Omnius. Şi următoarea lovitură plănuită chiar pe Caladan.

  Aici!

  Îşi aduse aminte de osuarul pe care-l văzuse pe Chusuk, în contrast cu frumuseţea acestei lumi oceanice imaculate.

  — Iblis, ticălosule!

  Nările îi fremătau gândindu-se la ce urma să-i facă Marelui Patriarh de îndată ce avea să ajungă destul de aproape de el ca să-i încleşteze degetele de oţel în jurul gâtului.

  Citi mai departe. Xavier descria ce avea intenţia să facă, felul în care voia să distrugă otrava fermecătoare şi puternică a lui Iblis Ginjo, făcând o ultimă faptă eroică. Bătrânul primero înţelegea ce-ar fi putut gândi gloata Ligii despre el după aceea – un fanatic, un trădător, un ucigaş al iubitului lor Mare Patriarh – dar lui Xavier nu-i păsa de nici un fel de dizgraţie postumă. Nici de glorie, dacă adevărul complet ieşea vreodată la lumină.

  Ucigaş?

  Ca şi Xavier, Vor recunoştea maşinăria uriaşă de mituri şi înşelăciune pe care-o crease Iblis Ginjo… Un cadru complet format din poliţia secretă şi din luptători fanatici ai Jihadului, menit să păstreze iluzia Preotesei Serena Butler şi a devotatului ei Mare Patriarh, Iblis Ginjo.

  Lângă el, quinto Paolo îşi drese glasul:

  — Primero Harkonnen a pilotat nava în soare, luându-l pe Marele Patriarh cu el!

  Implicaţiile îşi atinseră ţinta, şi Vor îşi dădu seama de toate capcanele peste care putea încă să dea. Nimic nu era adevărat sau drept, iar realitatea nu exista doar în alb şi negru, aşa cum presupusese Xavier întotdeauna că ar trebui să fie.

  Iblis petrecuse decenii întinzând plase în toată Liga Nobililor, şi ele nu puteau fi şterse cu uşurinţă. Mai rău, dacă adevărul ar fi fost vreodată cunoscut de toată lumea, indiferent cât de groaznic, scandalul rezultat ar fi distrus impulsul pe care Serena îl obţinuse ca martiră în cruciada împotriva maşinilor gânditoare. Adepţii ei s-ar lupta între ei, în loc să lupte împotriva lui Omnius.

  Vor îşi încleştă mâinile. Nu putea face asta memoriei ei, aşa că avea să păstreze adevărul despre Xavier numai pentru sine. Spera că prietenul său ar fi înţeles.

  Măcar Iblis Ginjo era mort.

  O altă problemă: cum să se ocupe de tlulaxa, care erau cei mai abjecţi criminali? Chiar dacă Marele Patriarh era mort, colaboratorii săi secreţi rămâneau…

  Vor trebuia să dea în vileag ce erau cu adevărat fermele de organe, aducând ocară şi ruină ticăloşilor tlulaxa. Da… puteau servi ca ţapi ispăşitori, dar unii care meritau asta. De îndată ce publicul ar fi descoperit oribila înşelăciune, avea să-i privească pe negustorii de carne vie cu un dezgust total.

  Fermele de organe aveau să fie distruse, iar sclavii care serviseră drept rezervoare vii de carne aveau să fie eliberaţi… Într-un fel sau altul.

  Vor oftă, simţind responsabilitatea îngrozitoare de pe umerii săi. Se văzu pe el însuşi ca pe un nod al istoriei trecute şi viitoare şi, la fel ca prietenului său, nu-i păsa câtuşi de puţin de gloria sau de vina personală.

  Redeveni conştient de prezenţa lui Leronica. Îngrijorarea şi teama erau înscrise pe chipul ei văzut din profil, în timp ce privea către largul mării.

  — Nu te pot ţine aici, Vor. Du-te şi ai grijă de situaţia ta de urgenţă!

  Bărbatul văzu lacrimile adunându-se în colţurile ochilor ei căprui închis, deşi încerca să le ascundă.

  — Întoarce-te când poţi, ca de obicei.

  Deoparte, quinto Paolo arăta nervos şi dornic să plece, ca şi cum ar fi rămas complet în derivă până la primirea unui nou set de ordine.

  Însă Vor se apropie de femeia care devenise temelia, lui emoţională. Îi prinse bărbia în mână, întorcând faţa lui Leronica spre el.

  — M-am gândit mult cât am stat aici. De acum înainte, vreau să fiu în aceeaşi măsură o fiinţă umană ca şi soldat. Vreau… să vii cu mine.

  Surpriza şi încântarea de pe chipul ei o făcură să pară dintr-o dată cu zece ani mai tânără.

  — Dar nu sunt decât o fată săracă de pe Caladan. N-am nici un drept să fiu soţia unui mare primero…

  Cu tandreţe, el îi puse degetele pe buze.

  — Eşti dragostea mea şi mama copiilor mei…

  Vor ezită, aşteptând ca ea să nege ceea ce ştiau amândoi. Nu se putea uita la Estes şi Kagin şi să-i mai rămână vreun pic de îndoială.

  Ea strânse buzele.

  — Vreau ca băieţii să-şi aducă aminte de Kalem ca de tatăl lor. Şi-a sacrificat viaţa pentru ei, şi n-am să te las să le iei amintirile despre omul pe care l-au cunoscut cea mai mare parte a vieţii lor.

  — Nici nu-mi trece prin cap. Kalem Vazz a făcut ceea ce ar fi trebuit să fac eu. I-a crescut, le-a dăruit simţul moral şi etica muncii. A fost lângă ei, când eu n-am fost.

  — Asta nu înseamnă că nu poţi începe acum.

  Respira cu greutate, şi lacrimile îi curgeau pe obraji.

  Încuviinţând, el spuse:

  — Ne vom creşte copiii în Liga Nobililor, cu toate oportunităţile pe care civilizaţia noastră le are de oferit.

  Avea glasul plin de emoţie, şi o trase mai aproape.

  — Am o întreagă galaxie pe care să ţi-o arăt.

  Noaptea este o gaură în ziua de ieri, şi un tunel către ziua de mâine.

  Poezie zensunnită a focului.

  Cu zece ani în urmă, Marha, Jafar şi toţi cei care urmau viziunea lui Selim îşi abandonaseră vechea aşezare şi porniseră în pelerinaj în adâncul deşertului, departe de vânătorii din afara planetei şi de trădătorii naibului Dhartha. În acea zi fatidică, Marha – după ce se urcase pe Stânca Acului ca să vadă mai bine – asistase la sfârşitul vieţii soţului ei. Dar evenimentul fusese de fapt un început, căci marele Călăreţ al Viermilor lăsase să fie absorbit în magnificul corp segmentat al lui Dumnezeu.

  Timp de un deceniu, continuaseră visul lui Selim şi misiunea lui. Veştile despre soarta incredibilă a conducătorului proscrişilor se răspândiseră în aşezările zensunnite de pe Arrakis, făcând ca sute de candidaţi să caute ascunzătoarea izolată şi să încerce să se alăture călăreţilor de viermi.

  Peşterile de piatră şi largul dunelor de pe Arrakis formau mai curând un adăpost decât o închisoare. Departe, în urmă, în coridorul întunecos, călăreţii de viermi şi proscrişii găsiseră mai multe desene cu rune muadru, gravate adânc în piatra răcoroasă. Simbolurile îi aminteau lui Ishmael de scrierile străvechi, nedescifrate, pe care bunicul lui le păstra printre pergamentele cu sutre, în coliba sa de pe Harmonthep. Ishmael nu ştia cum să interpreteze semnele, dar era sigur că purtau un mesaj de speranţă şi de solidaritate.

  În primul an, refugiaţii de pe Poritrin învăţaseră să trăiască împreună cu localnicii de pe Arrakis, muncind cot la cot cu aceştia, ajutându-i la truda zilnică a supravieţuirii. Cel mai slab dintre ei îşi recăpătase puterea, şi nu se plângea nimeni. După o viaţă de robie, servind stăpâni capricioşi şi îndeplinind sarcini pe care până şi maşinile le-ar fi respins, foştii sclavi erau optimişti şi puternici.

  Ishmael stătea împreună cu oamenii săi care supravieţuiseră în deschizătura largă ce dădea spre întinderea ameninţătoare unde nu vor fi văzute niciodată urme de paşi ale negustorilor de sclavi. Era o dimineaţă senină, şi Marha le spusese că aceea era ora favorită a lui Selim Călăreţul Viermilor.

  Fiica lui Ishmael, Chamal, arăta plină de forţă şi de speranţă, un izvor de feminitate la douăzeci şi şase de ani. Se măritase din nou, după obiceiul asprilor oameni ai deşertului, şi născuse deja trei copii. Încă îl purta pe Rafel în inimă, dar fiecare persoană din grupul de refugiaţi al lui Ishmael pierduse pe cineva din familie, fie pe Poritrin, fie aici, pe Arrakis. Trebuiau să meargă cu toţii mai departe, ştiind că aceasta era sortită să fie casa lor, acum şi pentru totdeauna.

  Fermecătoarea Marha veni să stea alături de Ishmael, privind cu ochi de cremene spre deşert. El îi zâmbi cu căldură, şi rămaseră unul lângă altul, unirea a două popoare. El'hiim, fiul ei cu Selim Călăreţul Viermilor, crescuse şi devenise un băiat puternic şi frumos, acum în vârstă de aproape zece ani… şi învăţase să fie mai atent înainte de a se târî în crevase neexplorate, unde ar fi putut pândi scorpioni negri.

 

  La mai puţin de un an după ce refugiaţii fuseseră salvaţi, Marha nu făcuse nici un secret din faptul că îl considera pe Ishmael o alegere logică pentru a-i urma lui Selim. Fusese binecuvântată cu un fiu sănătos şi inteligent, şi, după obiceiul zensunnit şi potrivit necesităţilor unei vieţi nomade dificile, oamenii de pe Arrakis nu ostracizau copiii fără tată sau soţiile care-şi pierduseră soţii.

  — Am fost femeia Călăreţului Viermilor, îi spusese ea în tăcerea peşterii adăpostite, ridicând bărbia ca o prinţesă a deşertului.

  Cicatricea în formă de semilună de pe sprânceana stângă părea palidă în întuneric.

  — După ce Shai-Hulud mi-a devorat soţul şi pe hainul naib Dhartha, alegerea mea evidentă pentru un nou partener ar fi trebuit să fie Jafar, care era adjunctul lui Selim. Dar…

  Întoarse privirile în altă parte, apoi se uită din nou la Ishmael.

  — Jafar onorează amintirea legendară a lui Selim, şi se simte intimidat în umbra lui. N-a spus-o, dar pare că pentru el ar fi un fel de… sacrilegiu dacă m-ar lua de soţie. Ceilalţi bărbaţi îl venerează şi ei pe Selim, îl urmează ca pe un profet. Îi cinstesc memoria, tradiţiile pe care le-a statornicit, şi mă tratează ca şi cum aş fi un soi de zeiţă de neatins.

  Marha îi atinse braţul.

  — O persoană nu poate trăi aşa, Ishmael.

  Bărbatul o privi.

  — Şi din moment ce eu sunt relativ străin, crezi că nu sunt împiedicat de aceste aşteptări?

  — Eşti un conducător al propriului tău popor, un om care le impune respectul, drept şi hotărât, care nu se teme să-şi susţină convingerile. Eşti o stâncă, nu o dună care-şi schimbă forma la fiecare adiere rătăcitoare.

  El se încruntă:

  — Îmi ceri s-o uit pe cealaltă soţie a mea…

  Marha clătină din cap.

  — Nu-ţi cer să uiţi nimic. Nici eu nu-l voi uita vreodată pe primul meu soţ. Amândoi avem trecut, Ishmael… şi viitor. Suntem mai puternici împreună!

  Vorbele ei îl înfricoşară, dar Ishmael recunoscu adevărul din ele.

  — Mi-ai pus pe umeri o mare povară…

  Ea stătea foarte aproape, aşa că el se simţi îmbătat de inteligenţa ascuţită şi de frumuseţea ei. Femeia ridică din umeri, apoi îl sărută pe obrajii aspri.

  — Cu toţii purtăm poveri, nu?

 

  Şi astfel se căsătoriseră, şi trudiră împreună să conducă banda tot mai mare de proscrişi în efortul lor continuu de a opri curgerea hemoragică de melanj de pe Arrakis. Toţi jurară să-l apere pe Shai-Hulud şi să împiedice luarea mirodeniei.

  Acum, după ce-i chemase pe bandiţi să i se alăture la intrarea peşterii, Ishmael se uită la toţi aceşti oameni care-l urmaseră la o asemenea depărtare, şi la ceilalţi care-l acceptaseră drept succesor al lui Selim Călăreţul Viermilor. În spatele lui, pe nisip, noua zi devenea tot mai caldă.

  Selim trăise multe viziuni, primind frânturi de viitor prin legătura lui cu marele Shai-Hulud, printr-un canal de melanj puternic. Ishmael nu avea totuşi o asemenea sursă de încredere pentru a-l îndruma în hotărârile sale. Trebuia să studieze sutrele Koranului şi toate celelalte scripturi, sperând să stabilească aşa cum se cuvine voinţa lui Dumnezeu. Câteodată, Ishmael petrecea timp singur, în orele cele mai întunecate ale nopţii, ca să scruteze deşertul infinit, ca şi cum ar fi putut vedea pe-acolo, pe undeva, viitorul…

  În timp ce soarele se târa în susul versantului accidentat, Ishmael inspiră adânc aerul uscat şi-i simţi asprimea. Arrakis era mult mai inospitalieră decât Poritrin sau Harmonthep – dar aceasta era o casă nouă, un loc în care puteau trăi departe de ameninţarea traficanţilor de sclavi şi a maşinilor gânditoare, şi chiar departe de Liga Nobililor.

  Cu un surâs, Ishmael îşi roti privirea de la un chip la altul.

  — Putem trăi pe această lume aşa cum dorim, croindu-ne propria viaţă şi propriul viitor. Nu vom mai fi sclavi niciodată!

  Oftă cu o mândrie imensă şi adăugă:

  — De astăzi înainte, ne vom numi oamenii liberi ai Arrakisului!

 

  ANEXĂ.

  Mersul victoriilor şi al înfrângerilor: evenimente semnificative în desfăşurarea Jihadului

  (Toate datele standardizate conform calendarului convenţional.)

  201 î. G. (înainte de Ghildă) – Fiul Serenei Butler este omorât de Erasmus.

  — Armada Ligii ripostează lansând asupra Pământului un val de bombe atomice, menit să-l distrugă pe Omnius.

  — Primul atac organizat al armatei Jihadului, după victoria de pe Pământ. Luptătorii Jihadului aleg o ţintă la întâmplare, lumea sincronizată numită Bela Tegeuse, pe care-o atacă făcând mare tam-tam. Vorian Atreides se distinge în luptă. În ciuda distrugerilor incredibile atât în rândurile roboţilor, cât şi în acelea ale oamenilor, soarta încleştării rămâne indecisă. Forţele umane se retrag.

  — Dându-şi seama că războiul şi-a schimbat complet caracterul, Omnius-Corrin răspunde trimiţând o altă flotă impresionantă pe Salusa Secundus, pe care însă armata Jihadului reuşeşte s-o respingă. Segundo Xavier Harkonnen resimte aceasta ca pe o răzbunare pentru el însuşi, o revanşă după bătălia de la Zimia, în care fusese grav rănit cu ani înainte.

  Vorian Atreides se întoarce pe Bela Tegeuse pentru a vedea ce s-a mai întâmplat în anul scurs de la ultima încleştare armată şi descoperă că maşinile gânditoare au reconstruit industria şi şi-au restabilit acolo baza, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În ciuda întregii lupte şi a pierderilor de vieţi omeneşti, Jihadul nu pare să fi înregistrat nici un progres.

  — Vorian Atreides este promovat ca Segundo de gradul întâi.

  Norma Cenva modifică scuturile lui Holtzman pentru a rezolva parţial chestiunea foarte serioasă a supraîncălzirii din timpul luptelor. Căderile termice rămân o problemă, dar noile scuturi sunt în mod semnificativ mai bune decât versiunea originală.

  — Masacrul de la Honru. Într-o ofensivă majoră, armata Jihadului încearcă să elibereze populaţia captivă de pe lumea sincronizată Honru, dar se înşală asupra numărului forţelor armate ale maşinilor care-i aşteaptă. Omnius foloseşte tactici mai agresive, nave robot sinucigaşe care pur şi simplu rad toată flota Jihadului. Peste cinci sute de mii de soldaţi umani liberi sunt ucişi.

  — După masacrul de la Honru, Marele Patriarh Iblis Ginjo şi Preoteasa Jihadului Serena Butler imploră ca tot mai mulţi voluntari să vină să se alăture luptei oamenilor liberi. Iblis Ginjo suspectează că spioni trădători au transmis cu bunăştiinţă dezinformări despre forţa militară a maşinilor de pe Honru. De aceea pune bazele unei echipe care să investigheze această problemă, echipă condusă de Yorek Thurr.

  Ca urmare a cererii urgente de noi soldaţi pentru armata Jihadului, după dezastrul de pe Honru, Vergyl Trantor, fratele adoptat al segundoului Xavier Harkonnen, se înrolează în trupele Jihadului, la vârsta de numai şaptesprezece ani.

  — Este în mod oficial înfiinţat „Jipol”-ul („Poliţia Jihadului”), după ce Yorek Thurr îşi prezintă raportul în care sugerează existenţa şi a altor spioni ai maşinilor în cuprinsul lumilor Ligii, oameni perfizi care i-au jurat credinţă lui Omnius.

  Într-o căsătorie politică menită să-i sporească baza puterii, Iblis Ginjo o ia de soţie pe Camie Boro, descendenta ultimului împărat care a domnit înaintea Epocii Titanilor, cu mai bine de o mie de ani în urmă.

  — Mercenarii de pe Ginaz îşi oferă serviciile pentru a lupta ca războinici independenţi, neînregimentaţi în rândul forţelor Jihadului. După multe discuţii asupra implicaţiilor acestui fapt, Marele Patriarh Iblis Ginjo sugerează ca ei să fie acceptaţi. Şi alte planete oferă mercenari, deşi luptătorii de pe Ginaz sunt în general consideraţi a fi cei mai buni.

  Savantul Tio Holtzman oferă pentru scuturile sale tehnica „pâlpâie şi trage”, un sistem de mişcări atent concepute, menit să închidă pentru o fracţiune de secundă scuturile protectoare, suficient cât să permită navelor Jihadului să deschidă focul. Fără multă zarvă, Norma Cenva modifică şi corectează calculele, evitând dezastrul, dar fără să-l anunţe despre asta şi pe Holtzman.

  — Au loc epurări majore, şapte reprezentanţi ai Ligii – toţi adversari politici sau persoane care s-au pronunţat împotriva lui Iblis Ginjo – fiind acuzaţi că ar fi spioni ai maşinilor. Yorek Thurr îi interoghează. Marele Patriarh Iblis Ginjo creează „Serafimii” – un corp de paznici compus din femei de o loialitate dusă până la fanatism – pentru a o proteja pe Serena Butler.

  — Manion Butler se retrage din funcţia de vicerege, cerând ca fiica lui, Serena, să fie numită în locul său. Ea este votată cu aclamaţii, dar insistă că doreşte să fie doar „vicerege interimar” şi asta doar până la terminarea războiului.

  — Maşinile gânditoare atacă şi cuceresc micuţa colonie de pe Ellram. Toate fiinţele umane sunt fie ucise, fie transformate în sclavi. Bătălia se încheie înainte ca Liga să fi auzit măcar despre ea.

  Când Serena Butler vine să vorbească în faţa adunării Parlamentului, este dejucată o încercare de asasinat (pentru asta una dintre gărzile-serafim îşi dă viaţa) iar Serena este transportată în grabă la adăpostul sigur al Oraşului Reculegerii. Aşa-zisul asasin este ucis în timpul operaţiunii de capturare a sa, dar cercetările lui Yorek Thurr dovedesc faptul că omul – care suferise un proces de lavaj cerebral – era un spion trimis de Omnius.

  — Maşinile contraatacă, de această dată lovind colonia Peridot. Armata Jihadului luptă cu înverşunare, respingând forţele sincronizate. Zon Noret îi conduce la sol pe mercenarii de pe Ginaz, distrugând o mulţime de roboţi, dar forţele maşinilor adopta tactica pământului pârjolit şi aşezările de pe cuprinsul coloniei sunt în cele din urmă distruse.

  Într-un gest nesăbuit, un grup de soldaţi ai Jihadului refuză să se supună ordinelor şi pornesc să atace noul cartier general al maşinilor de pe Corrin, în ideea de a-l distruge pe actualul Omnius Prime. Toţi sunt ucişi de liniile de apărare ale roboţilor.

  — Segundo Xavier Harkonnen este vârful de lance al mişcării pornite în favoarea construirii unui uriaş memorial de război, dedicat memoriei celor căzuţi pe câmpurile de luptă ale Jihadului. Serena Butler acordă – la rândul ei – sprijin ideii, şi uriaşa construcţie este începută pe Giedi Prime, locul unor îngrozitoare pierderi de vieţi omeneşti, dar şi acela al unei victorii semnificative asupra maşinilor. Un monument similar urmează a fi înălţat în Zimia.

  După dezastrele numite Ellram, Colonia Peridot şi Corrin, Marele Patriarh Ginjo se adresează Parlamentului Ligii. Jihadul se desfăşoară deja de treisprezece ani şi Iblis Ginjo propune ca în timp de război să existe un organism de conducere diferit, „Consiliul Jihadului”, care să gestioneze conflictul generalizat într-o manieră unificată şi vizionară. Patriarhul sugerează ca toate chestiunile având legătură cu Jihadul – atât interne (în sarcina Jipolului), cât şi externe (de competenţa armatei) – să fie reunite şi administrate de acest Consiliu. Celelalte probleme – comerciale, sociale şi de politică internă – pot fi discutate şi dezbătute în Parlamentul normal al Ligii, pentru că luarea acestui tip de decizii se poate întinde în timp atât cât e nevoie. Dar chestiunile Jihadului necesită o conducere rapidă şi decisivă, care nu este posibilă cu miile de voci existente în Parlament. Propunerea este aprobată.

  — Alte epurări ale Jipolului în cuprinsul Ligii. Oamenii devin tot mai paranoici în privinţa descoperirii în mijlocul lor a spionilor maşinilor. Serena Butler ţine discursuri pline de însufleţire de la adăpostul izolării ei protectoare din Oraşul Reculegerii.

  — Xavier Harkonnen şi Vorian Atreides sunt promovaţi la rang de primero în armata Jihadului.

  — Maşinile gânditoare încep să ia în vizor planetele nealiate, considerându-le cuceriri mai uşoare. Nu există acolo forţe ale Jihadului, iar populaţia redusă ca număr nu-i poate face faţă lui Omnius. Trei planete nealiate sunt cucerite şi folosite apoi ca bază de operaţiuni pentru expansiunea lumilor sincronizate.

  — În timp ce Norma Cenva continuă să fie obsedată de ecuaţiile sale de pliere a spaţiului şi lucrează singură, savantul Tio Holtzman angajează mai mulţi asistenţi tineri şi plini de entuziasm, cu intenţia de a-i tapa de idei; aceştia se simt pur şi simplu înfioraţi de ocazia de a lucra cu marele om de ştiinţă.

  — Alte două planete nealiate – Tyndall şi Bellos – cad sub dominaţia maşinilor. Fiecare lume are o foarte mică populaţie formată din negustori, mineri şi agricultori, iar Consiliul Jihadului este incapabil să înţeleagă de ce Omnius şi-ar pierde vremea cu asemenea locuri. Apoi, primero Atreides descifrează schema, faptul că fiecare dintre aceste trei planete este folosită drept punct de sprijin, încercuind lumile Ligii aidoma unei reţele care se apropie pentru a permite lansarea unui atac coordonat, pe scară mare.

  — Cu sprijinul lui Xavier Harkonnen, Vorian Atreides propune ca armata Jihadului să-şi dedice resursele şi puterea militară apărării planetelor nealiate, la fel cum ar apăra lumile Ligii. La început, Consiliul Jihadului se împotriveşte, dar primero Atreides arată proiecţiile tactice ale modului cum acţionează Omnius, schema prin care preia sistemele strategice de frontieră. Maşinile gânditoare vor avea baze de unde pot lansa atacuri masive împotriva planetei Salusa Secundus şi a altor lumi-cheie ale Ligii. Iblis Ginjo vede propunerea ca pe o ocazie de a extinde teritoriul Ligii.

  — Lumea nealiată Tyndall, recent cucerită de Omnius, este eliberată printr-o contralovitură masivă şi neaşteptată din partea trupelor Jihadului. Bătălia tactică este condusă împreună de către cei doi primero, Atreides şi Harkonnen. Vergyl Tantor se distinge în luptă şi primeşte două medalii, pe care le trimite acasă soţiei şi celor trei copii ai săi.

  — Forţele lui Omnius sunt detectate pe lumea nealiată Anbus IV – cel mai probabil, următoarea cucerire din planul general robotic de încercuire a Ligii. Armata Jihadului desfăşoară efective uriaşe pentru a apăra planeta predominant zenşiită.

 

 

          SFÂRŞIT