— Eşti un bărbat complicat, Virk… Vorian. Trebuie să mă obişnuiesc cu numele tău. Nu înţeleg toată politica şi toate răfuielile stranii din războiul vostru sfânt, dar o să-ţi respect dorinţa… cu o condiţie.

  — Care anume?

  — Descrie-mi toate locurile pe care le-ai văzut, lumile exotice pe care nu le voi vizita niciodată. Du-mă acolo în imaginaţie. Vorbeşte-mi despre lumile lui Omnius cu oraşele scânteietoare ale maşinilor, despre Salusa Secundus şi minunata capitală, Zimia. Povesteşte-mi despre canioanele de pe Anbus IV şi despre fluviile domoale de pe Poritrin…

  Ţinând-o strâns lângă el, Vor petrecu ore întregi vorbindu-i despre minunile pe care le trăise, făcând-o să-l privească cu ochii mari, în timp ce zugrăvea imagini în mintea ei. Tot timpul păstră în inimă uimirea tot mai mare pentru această tânără modestă şi pentru sentimentele tot mai intense pe care le nutrea pentru ea.

  Cu ani în urmă, fusese devorat de dragoste pentru Serena Butler, dar ajunsese să-şi dea seama că era o imagine ideală, o viziune nerealistă a perfecţiunii pe care şi-o formase în minte, pentru că era atât de diferită de celelalte femei sclave ţinute de maşini. Acum, iubitul Serenei era războiul însuşi, sfântul Jihad. N-avea să-şi mai dăruiască niciodată inima vreunui bărbat.

  Văzând cât de devotată îi era Octa lui Xavier, Vor tânjise şi el după o asemenea companie, dar nu reuşise niciodată să facă paşii necesare pentru a o obţine. Această Leronica Tergiet era altfel decât oricare iubită de până acum. Nu-l judeca, iar problemele ei rămâneau aproape de casă: să conducă taverna, să păstreze bărcile bine întreţinute, să-şi facă griji pentru recolta de peşte. Nu înţelegea un conflict care cuprindea sisteme stelare.

  — Într-o zi, o să-ţi arăt toate locurile acelea, promise Vor, şi poate că mă voi întoarce şi mă voi stabili aici. Mă trezesc câteodată dorind o viaţă mai simplă, ca a ta…

  Leronica îi aruncă o privire sceptică.

  — Ruşine, Vorian Atreides. N-ai putea fi niciodată fericit pe Caladan. Nu-ţi cer mai mult decât poţi da. Te rog, fă-mi aceeaşi favoare!

  — Bine.

  Îşi păstră expresia fericită, dar se simţea abătut.

  — Dacă te-aş cere de soţie, ai zice pur şi simplu că oricum e încă una dintre absurdităţile mele, nu-i aşa? Chiar şi aşa, ştiu că trebuie să plec în curând, dar îţi promis să mă gândesc des la tine. Sper sincer că o să mă pot întoarce pe Caladan să mai stau un timp cu tine. Mult mai mult timp… Eşti incredibil de importantă pentru mine.

  O sărută, iar ea îl privi cu ochii de culoarea nucilor, încruntându-se glumeţ.

  — Frumoase cuvinte, Vorian, dar nu cred nici o clipă că nu le-ai mai spus şi altor o sută de fete de pe o sută de planete!

  Vor puse mâinile în jurul taliei lui Leronica, trăgând-o mai aproape. Spuse cu toată sinceritatea venită din inimă:

  — Destul de adevărat… dar de data asta chiar înseamnă ceva.

  Durerea este întotdeauna mai intensă decât plăcerea… şi se ţine mai bine minte.

  Zicală de pe Vechiul Pământ.

  Înainte ca lumina dimineţii să străpungă umbra din canion, un iureş al trupelor de dragoni se năpusti înăuntru şi înconjură complexul de laboratoare al lui Norma. Ambarcaţiuni de asalt cu reacţie urcară vuind în susul curentului şi pătrunseră adânc în canionul tot mai îngust. Aparate zburătoare înarmate se abătură de deasupra. Soldaţii cu armuri aurii înaintară în marş cu echipament greu şi trecură cu uşurinţă prin gardurile care fuseseră ridicate ca să descurajeze curioşii.

  Cei treizeci de paznici mercenari angajaţi de Venkee îşi dădură seama că erau depăşiţi numeric şi ca armament în proporţie de zece la unu. Tuk Keedair stătea în interiorul complexului, la marginea marelui hangar şi răcnea la micul lui detaşament să respingă invadatorii, dar paznicii hotărâră că negustorul tlulaxa nu-i plătea îndeajuns, şi nici nu era o persoană pentru să fi murit cu bucurie. După câteva clipe de ezitare, paznicii angajaţi aruncară armele şi deschiseră poarta principală.

  Cu disperare furioasă, Keedair se prăbuşi în genunchi în curtea acoperită cu pietriş. Cunoştea potenţialul muncii lui Norma Cenva, înţelegea că mai erau doar câteva zile până când ar fi putut testa vehiculul prototip de pliere a spaţiului. Iar acum aveau să piardă totul.

  Sclavii budislamici ai lui Norma se opriră din drumurile lor ca să caşte gura la trupa de dragoni. Mulţi dintre muncitori trădau resentimente ascunse faţă de garda oficială de pe Poritrin, aducându-şi aminte de vremea când asupritoarele forţe în armuri aurii zdrobiseră revolta condusă de Bel Moulay, cu aproape douăzeci şi şapte de ani mai devreme.

  Ieşind din camera unde-şi făcea calculele, Norma rămase cu privirea aţintită asupra valului de aparate militare, vehicule zburătoare înarmate şi soldaţi în marş care apăruseră pe neaşteptate. Apoi o platformă plutitoare trecu peste gardurile dărâmate, avându-l la cârmă pe Tio Holtzman, cu o înfăţişare satisfăcută.

  Când savantul debarcă la uşa halei, o privi în faţă pe Norma.

  — Din ordinul lordului Bludd, am venit să fac inspecţia acestor instalaţii. Avem motive să bănuim că s-ar putea să realizezi extinderi neautorizate bazate pe cercetări făcute sub autoritatea mea.

  Norma clipi fără să înţeleagă.

  — Întotdeauna mi-am făcut propriile mele treburi, domnule savant. N-ai arătat niciodată nici cel mai mic interes pentru ele…

  — Poate că am motive să mă răzgândesc. Lordul Bludd mi-a dat instrucţiuni să confisc tot ce găsesc aici şi să fac cercetări în căutarea unor posibile violări ale limitelor tale contractuale.

  — Dar nu poţi face asta!

  Rotindu-şi ochii căprui, Holtzman arătă spre forţa copleşitoare a soldaţilor dragoni care roiseră în complex şi blocaseră clădirile.

  — Datele sugerează altceva.

  Păşi pe lângă ea în hangarul pentru experimente şi se opri brusc, nevenindu-i să creadă, cu ochii aţintiţi la nava de mărfuri imensă, ridicol de veche, înconjurată de muncitori pe platforme.

  — Asta? Ăsta-i marele tău proiect?

  Înaintând câţiva paşi ca să se uite mai de aproape, savantul urcă pe o scară de metal provizorie de pe o latură a navei. În partea din spate, se opri în faţa unui grilaj înalt şi privi în jos, către unul dintre cele două compartimente deschise ale motoarelor.

  — Mi-ai furat munca în embrion, Norma.

  Băgă capul printre mecanisme.

  — Explică-mi cum foloseşte acest aparat efectul meu Holtzman ca să plieze spaţiul…

  Intimidată şi reticentă, îl urmă în timp ce gărzile de dragoni rămaseră dedesubt.

  — Asta… ar fi cam greu, savant Holtzman. Ai recunoscut că nu înţelegi nici tu ecuaţiile fundamentale de câmp. Cum poate să fie ilegal din partea mea să dezvolt ceva ce tu nu înţelegi?

  — Nu mă cita greşit! Sigur că le înţeleg!

  Ea ridică o sprânceană.

  — Da? Atunci explică-mi efectul Holtzman chiar tu, acum!

  Chipul bărbatului se învineţi.

  — Profunzimile şi subtilităţile conceptului te depăşesc chiar şi pe tine, Norma.

  Adunându-şi toată hotărârea, Norma spuse:

  — Venkee va contesta această acţiune. Venirea ta abuzivă aici este o violare a înţelegerii noastre şi a legilor de pe Poritrin. Tuk Keedair va înainta o plângere oficială. Toată această muncă aparţine companiei.

  Holtzman făcu un gest grosolan de respingere.

  — Mai vedem noi… Viza negustorului tlulaxa a fost anulată, iar tu, Norma, nu mai eşti un oaspete binevenit pe Poritrin. După ce vei termina să-mi dai toate amănuntele, gărzile de dragoni te vor escorta în Starda. Vom aranja ca o navă spaţială să te ia de-aici.

  Făcu o pauză şi surâse.

  — Costul călătoriei va fi trecut în contul Venkee Enterprises, desigur.

  Cu dragonii urmărindu-l cu privirea, Holtzman petrecu jumătate din dimineaţă examinând teancuri de schiţe şi un raft plin cu blocnotesuri electronice. Din când în când punea întrebări, dar la cele mai multe dintre ele ea refuza să răspundă. În cele din urmă, el anunţă:

  — Confisc aceste note ca să le studiez în continuare!

  Când femeia protestă, omul de ştiinţă dădu din deget în faţa ei.

  — Ai noroc că nu te arunc în închisoare, în loc să te exilez doar de pe Poritrin. Pot vorbi oricând cu lordul Bludd…

  Norma nu-l urâse niciodată pe acest om până acum, presupusese că ea şi cu Holtzman au interese comune. Nu-i venea să-şi creadă ochilor când îl văzu pe savant cotrobăind prin cercetările ei, cu toată delicateţea unei maşini de curăţat molozul.

 

  În timp ce ucenicii lui Holtzman răscoleau laboratoarele şi luau documentele importante, Norma şi Keedair fură luaţi pe sus de dragoni şi duşi în domicilii obligatorii diferite în oraşul Starda. Locuinţele erau confortabile – cel puţin nu erau celule de închisoare – dar femeia se simţea ca un animal în cuşcă.

  Norma nu avea permisiunea să vorbească deloc cu asociatul ei tlulaxa, dar avea libertatea de a trimite mesaje în afara planetei… din moment ce niciunul dintre ele nu putea ajunge destul de repede ca să aibă vreo importanţă. Chiar şi după estimările cele mai optimiste, ar fi trecut luni de zile până când navele lente să poată aduce vreun răspuns.

  Cu toate acestea, timp de trei zile, Norma scrise mesaje disperate, implorând ajutorul lui Aurelius Venport, trimiţându-le cu toate navele care plecau. N-avea nici cea mai vagă idee care vehicul l-ar putea întâlni primul pe puternicul negustor, dar avea nevoie desperată de sprijinul lui. Trebuia să-l aibă aici.

  Norma se simţea foarte singură.

  Sclavii îi aduceau mâncare bună, dar nu avea nici un pic de poftă. Nimic nu-i putea micşora mânia împotriva lui Tio Holtzman, fostul ei prieten şi mentor. Nu mai avusese niciodată un asemenea tratament nedrept, nici măcar din partea mamei ei care-o dezaproba. După tot ceea ce făcuse pentru a ridica statutul şi reputaţia savantului, acum el nu-i arăta nici o recunoştinţă. Se folosise de ea, trăgând avantaje de pe urma geniului său creator.

  Mai rău decât orice, se îndoia că avea să mai reuşească vreodată să reproducă ceea ce făcuse, şi totul avea să se piardă. Proiectul plierii spaţiului nu putea fi lăsat să se stingă în beznă totală!

  În timp ce aştepta o navă care s-o transporte pe Rossak, în exil. Norma avea timp să cugete la probleme care n-o preocupaseră niciodată înainte.

  Până acum, munca ei fusese atotdevoratoare, şi abia dacă acordase atenţie oricărui alt lucru. Acum îşi dorea să nu fi fost atât de naivă din punct de vedere politic.

  Tot respectul pe care credea că şi-l câştigase în decenii de serviciu devotat fusese spulberat aidoma un tăciune măcinat sub tocul unui bocanc. Lordul Bludd şi toţi cei de pe Poritrin – şi chiar cea mai mare parte a Ligii – credeau că Holtzman fusese responsabil pentru toate realizările ei şi că ea nu fusese altceva decât „o asistentă de laborator lipsită de importanţă”. Bazându-se pe reputaţia sa recunoscută, Holtzman avea sprijinul neclintit al lordului Bludd. Norma nu avusese niciodată timp pentru politică sau pentru linguşiri.

  Acum Norma se trezea prinsă într-un tărâm pe care nu-l înţelegea.

  Cu disperare, se întrebă cât de supărat avea să fie Aurelius şi câţi bani îi irosise din cauza acestui dezastru. Îl dezamăgise.

 

  După ce luă toate documentele tehnice din birourile laboratorului şi le duse în propria lui reşedinţă din vârful falezei, savantul Holtzman îi permise lui Norma, cu generozitate, să se întoarcă şi să adune ce amintiri mai putea găsi.

  — Un ultim gest de politeţe, pufni omul de ştiinţă cu barbă căruntă, atunci când coborâră de pe platforma plutitoare şi intrară în hangar. Dar să nu iei decât atât cât poţi să duci.

  Ea întinse mânuţele.

  — Doar atât cât pot să duc?

  Pentru o femeie micuţă, fără forţă fizică şi deloc atrăgătoare, Norma Cenva avea destule calităţi. Dacă nu se putea opune cererii de a pleca de pe Poritrin, Norma îşi putea folosi puterea superioară a intelectului pentru a-i oferi lui Holtzman o mică surpriză ca dar de despărţire pentru tot ceea ce făcuse pentru ea. Şi pentru tot ce făcuse împotriva ei.

  — Nu te plânge, replică el. N-ar trebui să-ţi permit asta.

  Mai devreme, îi fusese interzis să ia orice planuri, calcule sau blocnotesuri electronice. Asta n-o îngrijora totuşi, din moment ce avusese întotdeauna o memorie excelentă şi era capabilă să reţină pe dinafară amănunte cuprinzătoare.

  Înăuntrul hangarului, nava de marfă model vechi încă mai stătea pe platforma ei de susţinere, mult prea mare pentru ca puţinii bătăuşi dragoni s-o poată căra afară. Structura cavernoasă era tăcută, fără obişnuitul murmur al activităţii. Echipele de sclavi fuseseră trimise în barăcile lor, aşteptând alte ordine; mulţi fuseseră deja transferaţi la alte echipe, dar vreo sută dintre ei rămăseseră să ajute cu operaţiunile de demontare. Muncitorii din conducere fugiseră cu toţii. Unelte, dispozitive obişnuite de diagnostic şi utilaje de construcţie zăceau peste tot, în dezordine.

  Birourile unde-şi făcea Norma calculele erau într-o harababură completă. Fiecare dulap şi fiecare sertar fuseseră deschise şi răvăşite. Mobila era răsturnată. Urme negre de arsură indicau locurile în care dragonii încercaseră să găurească pereţii de piatră ai grotei în căutarea compartimentelor sau pasajelor secrete. Norma privi totul fix, cu un sentiment de pierdere, de pustietate şi de spaimă.

  — Nimeni nu ţi-a luat nimic dintre lucrurile personale, se grăbi Holtzman să spună, ca şi cum l-ar fi sâcâit conştiinţa. O duse până la o cutie de metal – supărător de mică – ce conţinea unele dintre amintirile ei.

  — Piatra-de-apă e valoroasă, dar le-am spus gărzilor s-o lase acolo.

  Norma îl privi fără să-i vină să creadă, îngrozită de faptul că el părea să se aştepte la apreciere din partea sa pentru asta. În schimb, scormoni prin cutie şi scoase piatra-de-apă netedă ca mătasea, exotică, împreună cu unul dintre trandafirii Bludd pe care-l presase între două foi subţiri de plaz transparent.

  Potrivit mitului, piatra-de-apă avea capacitatea de a focaliza şi de a amplifica puterile telepatice, dar Norma nu găsise niciodată că aceasta ar fi fost mai mult decât un giuvaier frumos. Spre deosebire de mama ei, Norma nu poseda niciuna dintre calităţile mentale înnăscute ale unei magiciene de pe Rossak. Ar fi avut nevoie de mai mult decât de un fleac, oricât de costisitor, pentru a le aduce la viaţă.

  Cu toate acestea, considera piatra-de-apă preţioasă pentru că i-o dăduse Aurelius. De ce nu fusese de acord să se mărite cu el în seara aceea? Dacă i-ar fi acceptat propunerea, poate că ar fi rămas aici cu ea… şi atunci nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Lăsă săi-i scape un oftat de regret.

  — Asta-i tot, zise Holtzman, devenit nerăbdător. Am căutat cu meticulozitate prin biroul tău.

  — Da… văd asta.

  Ridică grijulie cutia cu amintiri şi o puse pe o masă de lucru. Părea atât de uşoară, de micuţă…

  — Pot păstra o parte din materiale? Venkee a plătit pentru ele.

  — Bine, bine. Dar grăbeşte-te. Nava angajată pentru tine trebuie să plece în după-amiaza asta, şi n-am nici cea mai mică intenţie să-l las pe căpitan să aştepte.

  Arătă către talmeş-balmeş şi rămăşiţe.

  — Tot ce poţi să duci. Lordul Bludd ne-a dat instrucţiuni să nu te ajutăm în nici un fel, îmi pare rău s-o spun.

  Luptându-se cu greutatea, trase un proiector holografic şi o casetă plină cu accesorii. Continuă să adune obiecte la un loc, inclusiv un panou de calcule şi două cutii de blocnotesuri electronice sigilate, nefolosite. Pe măsură ce grămada creştea, Holtzman şi gărzile de dragorii schimbau priviri amuzate.

  Apoi scoase câteva module dintr-o movilă de piese de schimb din colţ. Îngenunchind pe podeaua de piatră, începu să le prindă laolaltă. Contase pe ignoranţa lui Holtzman, şi aceasta n-o dezamăgise. O platformă lată, plană luă formă în faţa ei, în timp ce bărbaţii stăteau deoparte şi se uitau.

  Instală o baterie roşie de activare, apoi îi dădu drumul. Murmurând ritmat, întregul ansamblu se ridică lin de pe podea. Cu un surâs satisfăcut, Norma se întoarse spre savant şi spuse:

  — Una dintre noile platforme suspensoare, model comercial, pe care Venkee Enterprises le lansează pe piaţă luna viitoare.

  Observând surpriza şi iritarea lui Holtzman, adăugă:

  — Eu le-am inventat.

  Norma dirijă platforma către grămada înaltă de obiecte grele – cele mai multe, fără importanţă, cu excepţia pietrei-de-apă şi a trandafirului… dar nu asta era ideea. Repede, le încărcă pe placa suspensoare.

  — Sunt gata de plecare, anunţă Norma în sfârşit.

  Platforma suspensoare, plină cu lucrurile ei, plutea alături, urmând-o ca un căţel fidel.

  Când unul dintre dragoni rânji pe socoteala lui Holtzman, irascibilul inventator se răsti:

  — Lăsaţi-o să se bucure de şmecheria asta. Măcar va fi ultima.

  În curând, o vor duce pe spaţioportul din Starda şi o vor escorta la plecarea de pe Poritrin. Deşi trăise aici cea mai mare parte a vieţii, şi vreme de ani întregi dăruise totul în serviciul lui Tio Holtzman, nu se aştepta să se întoarcă vreodată.

  Plecând cu platforma suspensoare încărcată, Norma se uită înapoi la gigantica navă prototip pe care o modificase, ştiind că era probabil ultima oară când o va mai vedea. Terminase treaba, şi după încă o lună de teste, ar fi trebuit să fie gata să-i facă triumfătoare demonstraţia lui Aurelius. Ajunsese atât de aproape de a-i dovedi că avusese dreptate să aibă încredere în ea…

  Dar ce avea să gândească el acum?

  Nici violenţa, nici supunerea nu ne vor îmbunătăţi condiţia. Trebuie să ne ridicăm deasupra ambelor alternative.

  NAIBUL ISHMAEL, Noi interpretări ale sutrelor Koranului.

  O pierdere totală… Tuk Keedair îşi aţinti ochii la rămăşiţele dezastruoase ale uriaşului proiect şi încercă să sesizeze amploarea investiţiilor – şi profiturile potenţiale – pe care el şi cu Venport tocmai le pierduseră. Ticălosul ăla de Holtzman pusese mâna pe toate notiţele şi schiţele, iar fără Norma Cenva proiectul nu exista.

  Ultimii doi ani de eforturi nu însemnau nimic.

  Pentru prima oară după multe decenii, Keedair avea să fie constrâns de regulile onoarei să-şi taie mult invidiata coadă. Potrivit tradiţiei printre oamenii săi, negustorul o putea păstra numai atâta timp cât făcea profit, iar coada lui crescuse cu adevărat lungă. Acum, mulţumită politicii meschine şi a lăcomiei lui Holtzman, putea foarte bine să-şi radă capul complet.

  Poate că ar trebui să se întoarcă la negoţul cu sclavi…

  Omul de afaceri tlulaxa scutură din cap în timp ce hoinărea prin interiorul spaţios al navei de marfă. Atât de aproape! Motoarele inovatoare ale lui Norma fuseseră terminate şi instalate, deşi niciodată testate. Insistase ca Norma să-i dea veşti şi explicaţii, dar ea considera asemenea amănunte împovărătoare şi o risipă de timp. Adaptase noile sisteme la comenzile existente în vechiul aparat de marfă; orice pilot putea conduce nava „care plia spaţiul” exact ca pe vechea navă comercială. În teorie.

  Acum, întregul proiect era doar… teorie!

  De când Venkee Enterprises făcea afaceri numeroase în întreaga Ligă a Nobililor, Keedair folosise toată influenţa pe care-o putuse aduna, înaintând documente legale împotriva savantului Holtzman şi a lordului Bludd, ameninţând cu procese costisitoare şi cu boicotarea de către Ligă a comerţului interstelar. Neclintit, Bludd refuzase să elibereze vreuna dintre înregistrările lui Norma, păstrându-le sub pretextul „securităţii Poritrinului”.

  Dar Keedair îşi împrăştiase mitele cu generozitate şi reuşise să fie eliberat din domiciliul obligatoriu pentru destulă vreme cât să se repeadă până la complex cu o flotilă de vagonete suspensoare şi o mână de sclavi mizerabili. Acum, că dragonii păreau să fi abandonat locul, tlulaxa încerca să salveze ce mai putea.

  De la agresiunea neplăcută a lui Holtzman, Keedair nu se mai odihnise, în schimb petrecuse fiecare oră încercând să inventarieze şi să recupereze ce se mai putea din această întreprindere ambiţioasă, fie şi numai pentru fier vechi. Singura lui opţiune era să demonteze şi să scoată cât mai multe bunuri posibil şi să le lichideze pentru a recupera o parte din investiţia enormă.

  Echipa proprie de salvare a lui Holtzman – păsări mâncătoare de hoituri – fusese lăsată liberă pentru ziua sărbătorii, aniversarea rebeliunii strivite a lui Bel Moulay. Aceasta făcea ca locul construcţiei să nu mai merite supravegherea unui detaşament numeros de dragoni. Keedair avea intenţia să folosească timpul pentru a apuca tot ce putea, înainte ca lordul Bludd să descopere cu ce se ocupa el acolo. Avea cu sine un vagonet suspensor zburător, căruia urma să-i umple lada pentru încărcătură.

  Ca şi Norma, trimisese recent mesaje disperate lui Aurelius Venport, dar partenerul lui se afla la capătul celălalt al spaţiului, pe Arrakis, şi aveau să treacă luni de zile până când putea ajunge aici. Poate că până la urmă Keedair ar trebui să ia pur şi simplu nava prototip şi să zboare chiar el către lumea deşert – cunoştea cu siguranţă coordonatele, după atâtea curse pentru mirodenie.

  Dar nu era atât de nesăbuit.

 

  Timpul trecea încet pentru Ishmael, cunoscând inevitabilitatea a ceea ce era pe cale să se întâmple în timpul ceremoniei aniversare. Simţea cât de imposibilă era poziţia lui, prins în capcană între obligaţii contradictorii.

  După ce Tio Holtzman îşi trimisese gărzile în complex cu ordine din partea lordului Bludd, negustorul de sclavi Keedair dizolvase cea mai mare parte a forţei de muncă budislamice şi-i trimisese înapoi în aval, în oraşul din deltă. Aliid şi cei câţiva adepţi ai lui erau printre primii care plecaseră, lăsându-l pe Ishmael în urmă. În Starda, sabotorii zenşiiţi clandestini reuşiseră să obţină sarcini în echipele de lucru în zonele unde pregătirile exorbitante pentru festivităţile aniversare erau în toi.

  Acum, numai Ishmael şi o sută dintre cei mai credincioşi discipoli zensunniţi rămăseseră la locul îndepărtat unde se construise nava spaţială, lucrând sub îndrumarea negustorului de carne vie pentru a salva ce se mai putea. Ishmael privea cum ginerele lui, Rafel, conducea utilajele pentru ridicarea obiectelor grele, dirijând paletele mobile şi navetele zburătoare de marfă spre punctele de colectare de pe platoul de deasupra fluviului. Echipele încărcau materialele şi utilajele vandabile la bordul navei mari şi goale din hangar.

  Fiica lui Ishmael, Chamal, stătea lângă el, ca o ancoră de grijă şi dragoste, în timp ce tânărul ei soţ îşi arăta forţa şi sprijinul. Cu toţii se uitau spre Ishmael aşteptând să-i ţină laolaltă, să-i conducă. Pentru că putea cita toate sutrele şi îi învăţase sistemul de credinţe zensunnit de atât de multă vreme, se aşteptau ca el să aibă îndrumare directă de la Budallah.

  Ishmael nu ştia ce să facă, dar mai rea decât nehotărârea ar fi fost admiterea neputinţei sale faţă de sclavii care se uitau la el cu respect. Atunci i-ar dezamăgi pe toţi, nu doar pe el însuşi.

  Timp de câteva zile, simţi groaza crescând treptat, până când sosi în sfârşit ziua de sărbătoare a Poritrinului. Ziua de sânge şi foc a lui Aliid… Iar el tot nu ştia ce să facă.

  Adresându-se câtorva dintre oamenii lui care se adunaseră în jurul lui, Ishmael spuse:

  — Chiar şi atât de departe de Starda, nu ne putem ascunde de consecinţele a ceea ce intenţionează să facă fraţii noştri zenşiiţi. Aliid ne forţează să acţionăm. În curând, tot Poritrinul va fi aruncat în haos, iar noi trebuie să supravieţuim.

  În timp ce ascultau, alţi bărbaţi şi femei care fuseseră alături de el mulţi ani continuau să pretindă că muncesc. Acum, că proiectul fusese închis, nu mai rămăsese nici un supraveghetor care să le urmărească fiecare mişcare.

  În laboratorul şi în hangarul abandonate şi golite, numai negustorul tlulaxa cel lipsit de umor se mai ostenea să dea de lucru sclavilor; lui Tuk Keedair nu-i păsa câtuşi de puţin de petrecerile lordului Bludd, unde avea să fie cea mai mare parte a mulţimii libere. De la dizgraţia lui Norma Cenva şi de la închiderea forţată a tuturor operaţiunilor, fostul negustor de sclavi îi ţinea pe zensuniţi la treabă fluturând un pistol spre ei din când în când, sperând să minimizeze pierderile corporaţiei Venkee.

  Ajuns în interiorul construcţiei vaste, pline de ecouri, în timp ce sclavii se prefăceau că-şi văd de treburile lor, cu lipsa obişnuită de entuziasm, Ishmael continua discuţiile şoptite:

  — Dacă îl pârâm pe Aliid dragonilor, poate că-l vor aresta pe el şi pe ceilalţi conducători ai lui, zise o femeie cu privire aspră, al cărei păr încărunţise, deşi era mult mai tânără decât Ishmael. Şi ne vor lăsa în pace pe noi, ceilalţi…

  — Este singura şansă ca restul să supravieţuiască. Altfel, dragonii ne vor ucide pe toţi, încuviinţă un bărbat mai în vârstă. Ce s-a întâmplat înainte cu Bel Moulay va rămâne doar o simplă umbră.

  Ishmael se uită mânios la amândoi.

  — Nu-mi preţuiesc viaţa atât de mult ca să-mi trădez un prieten. Nu sunt de acord cu tacticile lui, dar niciunul dintre noi n-ar trebui să se îndoiască de hotărârea sa.

  — Atunci trebuie să luptăm alături de el şi să sperăm că zenşiiţii câştigă, insistă Rafel, ţinând-o de braţ pe soţia lui.

  Chamal arăta nesigură, dar curajoasă.

  — Ne merităm libertatea, cu toţii. Stăpânii de sclavi ne-au asuprit vreme de generaţii, iar acum Budallah ne dă această şansă. N-ar trebui să ne folosim de ea?

  Mintea lui Ishmael era un vârtej. Ştia, dintr-o experienţă tristă, că nici măcar dacă raportau răscoala iminentă, lordul Bludd nu va fi niciodată rezonabil. Dar, aducându-şi aminte de dragostea pentru căile paşnice şi calme ale bunicului său, Ishmael nu se putea transforma într-un animal sălbatic.

  Aliid cel hotărât avea intenţia să dea foc oraşului Starda şi să invadeze clădirile oraşului, fermele şi chiar minele din nord… o revoltă surpriză în care sclavii urmau să se ridice şi să-şi ucidă stăpânii, măcelărind nu numai gărzile de dragoni, ci şi femei şi copii. După generaţii de mânie şi de suferinţă înăbuşite, nu era prea probabil ca gloata furioasă să dea dovadă de reţinere. Avea să fie o baie de sânge.

  — Ce altă alegere avem, tată? Putem fie să trădăm răscoala, fie să participăm la ea.

  Chamal eliminase toate complicaţiile discuţiei încercând să găsească un răspuns limpede. Când vorbea astfel, îi amintea de mama ei…

  — Dacă ne adăpostim aici speriaţi şi nu facem nimic, sublinie Rafel, vom fi dispreţuiţi indiferent care dintre părţi iese victorioasă. Alegerea e dificilă.

  Ceilalţi murmurară în semn de aprobare.

  Uitându-se la Ishmael cu dragoste, fiica lui făcu un pas mai aproape de el.

  — Eşti cel mai familiarizat cu sutrele, tată. Cuvântul lui Budallah ne dă vreo idee?

  — Sutrele Koranului sunt întotdeauna pline de idei, răspunse Ishmael. Uneori chiar prea multe. Cineva poate găsi un verset care pare relevant pentru orice situaţie, justificări pentru orice alegere dorim să facem.

  Ishmael se uită la vechea navă la care Norma Cenva şi inginerii ei aleşi pe sprânceană lucraseră atâtea luni. Numai Keedair rămăsese la bord, alergând dintr-o parte în alta între navă şi birourile de afaceri, adunând ordine de plată şi salvând dosarele financiare.

  Ishmael privi printre gene.

  — Aliid uită ţelul nostru final. Preţuieşte răzbunarea mai mult decât orice altceva, dar prioritatea noastră ar trebui să fie să readucem libertatea poporului nostru.

  Conducătorul zensunnit trebuia să facă o alegere care ar proteja-o pe Chamal, pe soţul ei şi pe toţi aceşti oameni… chiar dacă asta însemna că nu şi-ar mai vedea niciodată soţia sau cealaltă fiică.

  — Ishmael, trebuie fie să ne alăturăm luptei sale sau să împărtăşim soarta stăpânilor de sclavi, insistă Rafel. Acestea sunt singurele noastre opţiuni.

  — Nu-i adevărat!

  Se uită semnificativ spre nava mare, tăcută.

  — Întrevăd o altă cale…

  Adepţii lui se întoarseră să-i urmărească privirea, iar pe feţele lor se vedea că începeau să-şi dea seama şi că nu le venea să creadă.

  Ishmael continuă:

  — Îmi voi conduce poporul departe de locul ăsta, departe de lumea asta… către libertate.

 

  În timp ce restul oraşului se grăbea spre ultima festivitate a lordului Bludd, Tio Holtzman avea probleme mai importante pe cap. Inventatorul nu se mai gândise la Bel Moulay de la execuţia acestuia, care ar fi trebuit să pună capăt tuturor plângerilor budislamicilor de pe Poritrin.

  Ca şi copiii, sclavii ar trebui să fie văzuţi, nu şi auziţi.

  Era o după-amiază răcoroasă, dar el voia să ia masa de prânz afară, pe terasa de pe faleză care domina fluviul Isana. Se înfofoli şi le ceru bucătarilor să-l servească acolo; dacă se simţea destul de confortabil, putea petrece ore întregi în acest punct de observaţie, cântărind posibilităţile, aşa cum trebuia să facă un savant. În grabă, o sclavă şterse scaunul marelui om, apoi i-l ţinu astfel încât să se poată aşeza.

  Comandă apoi mâncarea lui obişnuită. Lui Holtzman îi plăcea să aibă ceva specific în fiecare zi, potrivit unei rutine stabilite. Prefera să îndeplinească lucrurile în moduri previzibile, astfel încât să-şi poată face planuri în fiecare zi, fără să fie distras de lucruri ce i-ar fi putută irosi timpul. Sclava care-l servea, o brunetă drăguţă în rochie de dantelă albă, apăru ducând o tavă cu cafea fierbinte, aburindă. Îi turnă o ceaşcă de mărimea unui castron de supă, iar el sorbi cu atenţie.

  Pe apă, mult dedesubt, un şlep încărcat până la vârf cu produse agricole plutea leneş în josul curentului, către Starda, unde urma să fie descărcat. Ambarcaţiunea nu avea o tovărăşie prea numeroasă. O mare parte din traficul râului fusese deviat cu ocazia festivităţilor de la amurg. Holtzman oftă; lordul Bludd sărbătorea întotdeauna câte ceva.

  În ultima săptămână, Holtzman se cufundase în notele şi planurile lui Norma, încercând să priceapă ce făcea femeia cu nava aceea veche de marfă. Poate că ar trebui să confişte chiar vehiculul demodat, în ciuda protestelor zgomotoase ale lui Tuk Keedair, cu toate documentele lor legale. Dar Venkee Enterprises avea la fel de mulţi bani ca şi Holtzman însuşi, iar el nu voia o bătălie deschisă în faţa judecătorului. Mai mult decât orice, voise s-o vadă pe Norma Cenva făcându-şi bagajele, cu reputaţia transformată în ruine.

  Acum, dacă ar fi putut doar să înţeleagă ce pusese ea la cale, ar fi fost o frumoasă răsplată.

  Sorbindu-şi cafeaua, Holtzman se întrebă dacă n-ar trebui să se consulte şi cu alţi experţi în domeniu, dar se hotărî să nu încredinţeze documentele nimănui altcuiva.

  Probabil că totul e o pierdere de vreme, gândi el, ştergându-se la gură cu un şerveţel fin. Norma Cenva e o neghioabă, cu o misiune neghioabă.

 

  De ore întregi, sclavii zensunniţi se prefăceau că nu era decât o zi de lucru ca oricare alta, închizând marele hangar astfel încât Tio Holtzman să poată prelua controlul operaţiunilor. Tuk Keedair făcea inventarul şi supraveghea munca, dar inima lui părea să fie în altă parte. În curând avea să plece.

  Cu emoţie tot mai mare, vestea se răspândi rapid printre muncitorii zensunniţi din hangarul imens. Şoaptele tainice şi ochii strălucind de nerăbdare se amplificau sub influenţa valurilor de imaginaţie şi a posibilităţilor neaşteptate. Aşteptaseră ca Ishmael să primească un semn de la Budallah, iar acum erau dornici să-l urmeze.

  Ishmael îşi făcea griji că îi îndemnase să fie pasivi prea multă vreme. Se temea că zensunniţii uitaseră cum să fie puternici. Dar nu era momentul pentru îndoieli.

  Chiar înainte de amiază, oraşul îndepărtat Starda începu să se agite din cauza ceremoniilor preliminare dinaintea debutului oficial al festivalului aniversar. Cetăţenii şi chiar gărzile de dragoni nu bănuiau nimic şi se simţeau mulţumiţi de ei înşişi.

  La apusul soarelui, Aliid urma să-şi declanşeze revolta. Ishmael ştia că trebuie să-şi conducă fiica, pe soţul ei şi pe toţi ceilalţi sclavi departe de conflagraţie înainte de acel moment.

  Ca şi cum ar fi îndeplinit o sarcină stabilită, deschise rampa de îmbarcare a marii nave. Pretinzând că-şi văd de treabă, oamenii începură să urce pe navă cu bidoane cu apă şi provizii din barăci sau din hangar. Keedair – după ce descoperise, spre surpriza lui, că nava părea încă în stare de funcţionare – le ordonase deja să transporte la bord o mare parte dintre echipamentele şi obiectele sale de valoare. Cu toate materialele proiectului pe cale de a fi confiscate în curând de către lordul Bludd, negustorul tlulaxa voia să ducă aparatul pe orbită, unde putea fi remorcat până într-un doc spaţial şi reconfigurat. Avusese intenţia să transporte ceea ce putea salva în vagonete suspensoare, dar acum i se ivise o variantă mai bună.

  Ishmael urmărea totuşi să conducă nava prototip altundeva, pe o planetă nouă, departe de vânătorii de sclavi sau de crudele maşini gânditoare. Nu-i păsa unde; voia doar să fie un loc unde să nu-i supere nimeni. Cu epoci în urmă, credincioşii budislamici plecaseră din Liga Nobililor, refuzând să ia parte la războiul cu maşinile. Cu toate acestea, nu fugiseră destul de departe, iar diabolicii negustori de carne vie cum era Keedair atacaseră aşezările din mlaştinile de pe Harmonnthep, în timp ce Jihadul distrusese oraşul sacru Darits de pe Anbus IV.

  Acum, Ishmael ar avea o şansă să-şi îndrume oamenii către libertatea pe care-o meritau, iar el putea deveni conducătorul care se aşteptau ei să fie.

  Până după-amiaza târziu, sclavii care trudeau din greu ajunseseră la capătul răbdării. Chamal rămase lângă soţul ei, Rafel, şi începu să arunce priviri neliniştite către tatăl ei. Ishmael nu le putea cere să mai aştepte; trebuiau să se pună în mişcare curând. Clipă cu clipă, neliniştea creştea, ca un val fierbinte de sânge alergându-le prin vine.

  Tuk Keedair, bombănind, se uită încruntat la zensunniţi, ca şi cum în minte ar fi început să-i apară îndoieli în privinţa comportamentului lor, apoi se întoarse în birou.

  În sfârşit, Ishmael trimise un semnat tăcut, iar sclavii îşi părăsiră posturile şi se adunară în mijlocul hangarului. Ishmael se aşeză în faţa trapei deschise a navei gigantice, bine aprovizionate, şi scoase un ţipăt ascuţit, şuierat, un vaier straniu pe care nu-l mai folosise din zilele copilăriei, când vâna pe Harmonthep.

  Captivii zensunniţi scoaseră ţipete asemănătoare, caracteristice diferitelor lor planete şi culturi. Deşi fuseseră înrobiţi multă vreme, nu-şi uitaseră trecutul.

  Tânărul Rafel şi încă doi din grupul lui alergară către comenzile consolei şi deschiseră acoperişul imens al hangarului. Zăngănind şi huruind asurzitor, plăcile ondulate suprapuse alunecară deoparte, expunând nava prototip la cerul brăzdat de nori. Aerul înviorător de afară mirosea a libertate, iar oamenii ovaţionară cu o nerăbdare înflăcărată.

  Auzind larma, negustorul tlulaxa ieşi în grabă din biroul administrativ şi se uită fără să-i vină să creadă la cei o sută de sclavi îngrămădiţi dedesubtul navei, ca şi cum s-ar fi aliniat pentru inspecţie.

  — Ce faceţi? Treceţi înapoi la lucru! Acum! Mai avem doar ziua de azi ca să…

  Înainte ca măcar să-şi poată scoate arma paralizantă, cincisprezece sclavi îl înconjurară pe Keedair şi-i tăiară calea de evadare Rafel îi conducea şi, doar prin numărul lor, îl copleşiră cu uşurinţă pe bărbatul cel scund, ignorându-i protestele când el îi înjură şi-i scuipă. Apoi îl apucară de braţe. Tânăra Chamal, arătând puternică şi hotărâtă, îl trase de coada lungă, parţial încărunţită, ca şi cum ar fi fost un lanţ conectat la capul lui.

  Keedair ţipă de durere şi de furie.

  — Nu puteţi să-mi faceţi aşa ceva! Voi avea grijă ca fiecare dintre voi să fie executat!

  Îl traseră în faţa lui Ishmael, care se uită cu dezgust şi cu dispreţ la omul direct răspunzător pentru luarea lui în sclavie.

  — Veţi fi pedepsiţi pentru această nesăbuinţă! jură Keedair.

  — Nu chiar, replică Ishmael. E singura noastră şansă. În cursul următoarei ore, o revoltă sângeroasă va începe în Starda. Nu vrem să participăm la masacru, dar insistăm să ne redobândim libertatea.

  — Nu puteţi scăpa, spuse Keedair, fără să sune sfidător, afirmând doar un fapt. Gărzile de dragorii vă vor urmări oriunde vă veţi duce. Vă vor urmări până-n pânzele albe…

  — Nu şi dacă plecăm de pe planetă, negustorule de sclavi!

  Rafel se apropie de fostul negustor de carne vie, intimidându-l:

  — Vrem să zburăm departe de-aici, într-o lume îndepărtată.

  Ishmael apăsă cu degetul pieptul micului tlulaxa.

  — Iar tu ne vei duce – cu nava lui Cenva!

  Alege-ţi cu grijă bătăliile. Până la urmă, victoria şi înfrângerea sunt nişte probleme care depind de propriile tale alegeri atente – sau nesăbuite.

  TLALOC, Slăbiciunile Imperiului.

  Ca la un semn, umbra roşie ca sângele a apusului de pe Poritrin marcă începutul violenţelor.

  La docurile din delta fluviului, Aliid şi oţeliţii săi camarazi zenşiiţi stăteau în spatele gardurilor, în timp ce specialiştii locali în materiale incendiare aranjau containerele cu pulberi incandescente. Transportul florilor pirotehnice era considerat o muncă periculoasă, potrivită doar pentru sclavi, iar Aliid nu se plânsese de însărcinare. În schimb, lucra cu discipolii săi aleşi ca să aranjeze o surpriză pentru stăpânii lor fără inimă. După atâtea generaţii, sosise – în sfârşit – timpul!

  Lordul Niko Bludd stătea, împreună cu tovarăşii lui de distracţii, pe un podium înalt, bătut de vânturi, amenajat pe un şlep înconjurat de steaguri fluturânde. Nobilul filfizon decretase că acest spectacol trebuia să fie cea mai măreaţă dintre toate festivităţile aniversare.

  Înverşunat, Aliid promisese să facă evenimentul nu numai memorabil, ci chiar legendar. Mesaje clandestine fuseseră răspândite prin tot oraşul. Niciunul dintre stăpânii orbi nu bănuia pericolul, dar sclavii din fiecare casă erau pregătiţi. Recruţii lui zenşiiţi din oraşul Starda şi din aşezări răspândite pe tot Poritrinul erau nerăbdători să înceapă. Aliid n-avea nici o îndoială că domnia nobilimii de aici urma să fie răsturnată rapid şi decisiv.

  Gărzile de dragoni erau postate pe ţărmul fluviului cu ocazia sărbătorii, iar familiile bogate îşi lăsaseră sclavii în conacele înşirate pe faleze. Atacurile aveau să fie atât de rapide şi de răspândite încât dragonii nu vor putea reacţiona niciodată la timp. Sclavii se vor înarma cu torţe, bâte, cuţite improvizate, orice le cădea în mână. În plus, Aliid ştia de unde să obţină arme sofisticate pe care dragonii nu s-ar aştepta ca ei să le aibă.

  Totul prindea contur…

  Trompete lungi făcură să răsune o muzică de fanfară de alămuri în amurg. Lordul Bludd îşi flutură în jurul corpului roba colorată şi ridică mâinile pentru a anunţa începerea festivalului.

  Pe un câmp de noroi, în mijlocul fluviului leneş, tehnicienii artificieri încercară să-şi aprindă florile pirotehnice aranjate cu măiestrie, însă fără succes. După câteva clipe, când nimic nu se întâmplă, mulţimea de pe malul fluviului începu să murmure şi să se foiască neliniştită.

  Aliid privea totul surâzând, aşteptând.

  Fanfara de alămuri izbucni din nou, ca şi cum lordul Bludd era nerăbdător să vadă pornind focurile de artificii. Aliid rânji, ştiind că, atunci când echipa avea să deschidă artificiile neascultătoare, avea să le găsească umplute cu cenuşă şi nisip în loc de pulberi irizate volatile.

  Adevăraţii explozivi dispăruseră în altă parte.

  Iritat, lordul Bludd făcu un semn, şi fanfara trâmbiţă a treia oară. De data asta fu răsplătit cu explozii strălucitoare care erupseră în întunericul tot mai des – dar flăcările orbitoare veneau din depozitele pline de la docuri. Toate focurile de artificii pe care Aliid şi camarazii săi le luaseră pe furiş din zona scenei erau acum detonate în explozii intense, furioase, aruncând în aer optsprezece magazii deodată. Ţipete de uimire se răspândiră prin mulţime. Apoi alte explozii răsunară sus, pe faleze…

  Aliid rânji în barbă.

  Sclavii alergau prin oraş aprinzând substanţele inflamabile şi catalizatorii pe care-i plantaseră în ultimele câteva zile. Dacă totul mergea aşa cum era plănuit, mai mult de cinci sute de locuinţe din oraşul dens populat Starda ar trebui deja să izbucnească în flăcări. Holocaustul avea să avanseze repede, cu focare erupând şi răspândind focul de la un capăt la altul al oraşului.

  Starda e condamnată.

  Lordul Bludd, gărzile lui de dragoni sau cetăţenii nu puteau face nimic pentru a evita dezastrul. Amploarea distrugerii va fi proporţională cu mânia pe care sclavii budislamici o adunaseră înăuntrul lor vreme de atâtea generaţii.

  Alarmele se declanşară în tot oraşul şi sirenele începură să sune. Lordul Bludd îşi folosi amplificatorul de voce ca să strige prin sistemul de difuzoare, implorând fiecare cetăţean să lupte şi pe toţi proprietarii să-şi pună sclavii să contribuie la efort.

  — Trebuie să salvăm frumosul nostru oraş!

  Aliid se mulţumi să râdă, ca şi alţii o dată cu el. Când unul dintre supraveghetorii de sclavi strigă după ei să ajute, nu făcură decât să se întoarcă şi să fugă, scăpând cu uşurinţă. Peste tot în Starda, zenşiiţii alergau din casă în casă, dând foc şi sfărâmând tot ce puteau. În sectoarele miniere sau agricole, alţi prizonieri se răsculaţi şi măcelăreau familii, punând stăpânire pe terenuri şi case. Revolta nu va putea fi oprită niciodată. Nu de data asta…

  Aliid şi oamenii lui intrară cu forţa într-unul dintre muzeele în municipale ale Poritrinului, unde erau expuse arme: lansatoare de rachete aparent arhaice, grenade şi arme primitive, cu proiectil. Aliid ştia însă că acestea încă funcţionau.

  Sclavii sparseră vitrinele şi apucară armele, luând chiar şi cuţite şi săbii. La sfârşit, beat de speranţă, Aliid luă o armă grea, lustruită, care fusese inventată cu secole în urmă, dar fusese abandonată din cauza lipsei de eficienţă energetică. Puşca perfecţionată cu laser era capabilă să descarce o rază de mare energie capabilă să reteze mulţi inamici de la distanţă – atâta timp cât o ţinea bateria.

  Mulţumit de senzaţia pe care i-o dădea şi de echilibrul armei, Aliid îşi însuşi puşca laser, dându-şi seama de nivelul ravagiilor şi al distrugerilor pe care le putea provoca. Apoi alergă pe străzi cu adepţii săi. Deasupra, văzu laboratoarele din vârful falezei ale lui Tio Holtzman, şi ştiu de unde să-şi înceapă ambiţioasa misiune de răzbunare personală.

 

  Singur în mijlocul unei mulţimi zensunnite furioase, Tuk Keedair intră în panică.

  — Să vă iau în nava care pliază spaţiul? Imposibil! Nu sunt decât un negustor! Cunosc fundamentele zborului, dar nu sunt pilot sau navigator profesionist! Iar asta mai e şi o navă netestată! Are motoare experimentale. Totul e…

  Rafel apucă mai strâns braţele negustorului de carne vie şi-l scutură cu violenţă.

  — Este singura şi ultima noastră speranţă. Suntem nişte oameni disperaţi. Nu ne subestima.

  Vocea lui Ishmael se auzi, rece şi plină de mânie.

  — Îmi aduc aminte de tine şi de amicii tăi, Tuk Keedair… Tu mi-ai atacat satul pe Harmonthep. Tu l-ai aruncat pe dragul meu bunic în mlaştina cu ţipari uriaşi. Tu mi-ai distrus poporul!

  Se aplecă foarte aproape de faţa negustorului tlulaxa.

  — Vreau libertatea şi o nouă şansă pentru fiica mea şi pentru toţi aceşti oameni.

  Arătă către mulţimea agitată din hangar.

  — Dar dacă ne sileşti, va trebui să mă mulţumesc cu simpla răzbunare.

  Keedair înghiţi cu greutate, se uită la sclavii furioşi şi spuse:

  — Dacă moartea e singura alternativă… atunci aş putea foarte bine să încerc să pilotez chestia asta. Dar să fiţi conştienţi că nu ştiu ce fac. Noile motoare de pliere a spaţiului n-au fost niciodată testate cu pasageri şi cu o încărcătură adevărată.

  — Oricum aţi fi făcut experimentul cu noi în calitate de cobai!

  Keedair, crispat, încuviinţă.

  — Probabil.

  La un gest al lui Ishmael, sclavii urcară grăbiţi în navă. Aveau să se ascundă şi să aştepte în cabinele de dormit, în cele comune şi pe coridoarele care nu erau încărcate cu materiale împachetate. Aveau să-şi ia pături, să stea unul lângă altul şi să spere că să meargă.

  — Încă ceva…

  Keedair se sili să-şi recapete încrederea.

  — Nu-mi aduc aminte decât de coordonatele unei singure destinaţii: Arrakis. E o planetă mărginaşă spre care am făcut cea mai mare parte a ultimelor mele curse comerciale. Voiam să testăm nava ducând-o acolo.

  — Ne putem face un cămin pe Arrakis? întrebă Chamal, cu ochi strălucitori. E un ţinut paradisiac şi paşnic, un loc în care să putem fi liberi – şi apăraţi de oameni ca tine?

  Chipul ei se întunecă.

  Keedair arăta de parcă i-ar fi venit să râdă de această sugestie, dar nu avea curajul s-o facă.

  — Pentru unii este.

  — Atunci du-ne acolo, îi ordonă Ishmael.

  Zensunniţii îl împinseră pe înspăimântatul tlulaxa în susul rampei şi mai departe, în cabina de pilotaj. O sută unu zensunniţi se îmbarcară şi închiseră ermetic trapele, lăsând hangarul gol, în timp ce amurgul se lăsa asupra fluviului Isana.

  Keedair se uită la comenzile improvizate pe care le instalase Norma Cenva, fiecare etichetată în ciudatul ei limbaj presacurtat. Cunoştea principiile de bază ale funcţionării navei şi pricepuse cum să introducă precis coordonatele dorite.

  — N-am de unde să ştiu dacă o fiinţă umană poate suporta trecerea instantanee prin anomalia dimensională a spaţiului pliat.

  Keedair era, evident, atât speriat de necunoscut, cât şi intimidat de ameninţarea sclavilor.

  — De fapt, nici măcar nu ştiu dacă nava o să zboare vreun pic.

  — Stabileşte coordonatele, comandă Ishmael.

  Ştia că la docurile din Starda şi în delta fluviului, adevăratele violenţe erau pe cale să înceapă. Se rugă cerului ca Ozza şi cealaltă fiică a lui să fie în siguranţă, departe de masacrul şi de vărsarea de sânge a lui Aliid. Dar nu le putea salva acum, şi n-avea nici cea mai mică speranţă c-o să le mai vadă vreodată.

  — Trebuie să plecăm de pe Poritrin, înainte de a fi prea târziu.

  — Amintiţi-vă, v-am avertizat.

  Keedair îşi dădu coada lungă peste umăr.

  — Dacă motoarele astea Holtzman ne aruncă într-o altă dimensiune unde să vă zvârcoliţi în agonie pentru veşnicie, să nu-mi blestemaţi numele.

  — Deja îţi blestemăm numele, replică Ishmael.

  Posomorât, Keedair porni motoarele netestate de pliere a spaţiului.

  În mai puţin de o bătaie de pleoapă, nava dispăru în neant.

 

  Tio Holtzman stătu relaxat, cugetând, până când cerul se rumeni în culorile soarelui la apus. În aval, mulţimile erau adunate în faţa tribunelor oratorice pentru a asculta declaraţii monotone, în timp ce în depărtare se auzea bubuitul ritmic al muzicii orchestrelor.

  Îşi împinse scaunul de lângă masă chiar în momentul în care o adiere îi luă şerveţelul şi-l purtă dincolo de marginea falezei. În timp ce omul de ştiinţă îl urmări plutind tot mai departe, observă distrat depozitele arzând pe malul celălalt şi în piaţa de sclavi, dar nu se îngrijoră. Oamenii lordului Bludd aveau să se îngrijească de asta.

  Întorcându-se înăuntru, la treabă, Holtzman îşi chemă sclavii casnici. Nimeni nu răspunse. Enervat, continuă să încerce să descifreze documentele confiscate de la Norma Cenva, analizând simbolurile matematice şi ignorând alte semne şi desene schematice.

  Se cufundă atât de mult în notiţele ei frenetice, încât nu auzi zarva din casă – strigăte de oameni, zgomot de sticlă spartă. În sfârşit, la sunetul unui foc de armă, tresări şi urlă după gărzile sale de dragoni. Cei mai mulţi dintre ei erau însă plecaţi, asigurând securitatea la festivalul de pe malul fluviului. Focuri de armă? Văzu pe ferestre alte clădiri arzând în partea centrală a oraşului şi auzi un vuiet îndepărtat, urmat de ţipete. Mormăind neliniştit, îşi puse scutul personal, aşa cum avea obiceiul, şi se duse să vadă ce era cu larma aceea.

 

  Alergând pe un coridor de la ultimul etaj al casei elegante a lui Holtzman, Aliid trăgea cu antica lui puşcă laser furată, incinerând statui şi picturi preţioase peste tot în jur. Auzi din spate strigătele de veselie ale susţinătorilor săi care eliberau sclavii din casă.

  Chiar în faţa lui, doi dragoni încercau să blocheze coridorul, dar Aliid îi tăie în bucăţi cu puşca laser, topindu-le carnea de pe oase. În ciuda vechimii, arma asta era o jucărie extrem de folositoare, cu o putere de foc impresionantă.

  Pentru că Aliid slujise aici cu ani în urmă, putea să ghicească unde avea să-l găsească pe încrezutul savant. Câteva clipe mai târziu, năvăli în apartamentul privat, cu douăzeci de oameni furioşi în urma lui.

  În mijlocul camerei stătea un bărbat cu barbă căruntă, cu braţele încrucişate la piept, ascunse în mânecile voluminoase. Ceva sclipea în jurul lui, deformându-i trăsăturile feţei. Indignat, Holtzman îi înfruntă pe rebelii cu priviri sălbatice, fără să-l recunoască pe Aliid.

  — Plecaţi, înainte să-mi chem gărzile!

  Neabătut, Aliid înaintă cu puşca laser.

  — O să plecăm, dar nu înainte să vă fi strivit pe voi, stăpânii de sclavi!

  Recunoscând arma învechită, chipul lui Holtzman deveni o mască a groazei, ceea ce păru doar să-l încurajeze pe Aliid. Exact aşa îşi imaginase el că va fi totul!

  Fără remuşcări, trase în bătrânul şi crudul proprietar de sclavi.

  Rafala laserului alb-violet lovi scutul personal al lui Holtzman şi interacţionă cu acesta, generând o explozie titanică. Casa de pe faleză a inventatorului, laolaltă cu cea mai mare parte a oraşului Starda, fulgeră cu o lumină albă orbitoare, într-o incandescenţă pseudoatomică.

  Nu există sisteme închise. Pur şi simplu, timpul se termină pentru observator.

  Legenda lui Selim Călăreţul Viermilor.

  În timp ce îndruma trupa de mercenari bine înarmaţi din afara planetei către ţintă – şi către propria lui răzbunare – naibul Dhartha îşi dădea seama din ce în ce mai clar că aceşti oameni ursuzi, trecuţi prin multe, nu vedeau în el nimic mai mult decât un servitor. Pentru ei, conducătorul zensunnit era doar cineva care putea să-i conducă la ţintă. Nu era un comandant.

  O dată ce convoiul de aparate de zbor plecase din Arrakis City, luptătorii angajaţi îi arătaseră prea puţin respect. Dhartha stătea în vehicul cu cinci războinici zensunniţi care i se alăturaseră pentru o expediţie de răzbunare kanla. Dar mercenarii oţeliţi priveau acest grup ca pe nişte nomazi primitivi, amatori jucându-se de-a soldaţii. Aveau însă cu toţii acelaşi scop – să-l distrugă pe Selim Călăreţul Viermilor.

  Toţi la un loc, luptătorii aveau destulă putere de foc şi explozivi ca să măcelărească fiecare bandit fără măcar să pună piciorul pe pământ şi să-şi murdărească mâinile. Personal, naibul Dhartha ar fi preferat să-şi apuce duşmanul de păr, să-i tragă capul pe spate şi să-i despice gâtul. Voia să urmărească lumina stingându-se în ochii lui Selim, în timp ce sângele gros şi cald îi ţâşnea pe degete.

  Cu toate acestea, Dhartha era dispus să renunţe la asemenea plăcere în schimbul asigurării că Călăreţul Viermilor şi banda sa aveau să fie nimiciţi.

  Curenţi calzi se ridicau ca fumul din dunele unduind în aerul încins, iar aparatul de zbor sălta pe valurile grele de aer. O linie compactă de creste şi de stânci sparte se înălţa în faţa lor ca un continent izolat, departe, în largul deşertului.

  — Cuibul tău de paraziţi este chiar în faţă, anunţă căpitanul mercenar.

  Pentru Dhartha, acest ofiţer şi oamenii lui erau cu toţii necredincioşi. Veneau de pe câteva planete din Liga Nobililor. Unii se antrenaseră ca mercenari pe Ginaz, dar fuseseră găsiţi necorespunzători şi nu fuseseră niciodată acceptaţi în grupul de războinici de elită. Cu toate acestea, erau luptători şi ucigaşi… exact ceea ce le cerea situaţia.

  — Am putea să bombardăm pur şi simplu crestele, sugeră un alt mercenar. Să tăbărâm peste ei şi să transformăm toată grămada de stânci în pulbere arsă.

  — Nu, insistă Dhartha. Vreau să număr trupuri, să tai degete ca trofee.

  Unii dintre oamenii din detaşamentul lui de kanla murmurară în semn de încuviinţare.

  — Dacă n-o să putem să arătăm cadavrul lui Selim Călăreţul Viermilor în aşa fel încât să-l vadă cu toţii, dacă nu putem să dovedim că era slab şi muritor, discipolii lui îşi vor continua sabotajele.

  — Pentru ce-ţi faci griji, Raul? întrebă alt mercenar. N-au nici o şansă, probabil că toţi la un loc au doar trei pistoale maula, iar scuturile noastre personale ne vor proteja de proiectile. Suntem invincibili.

  — Aşa-i, zise un alt soldat. O băbuţă ar putea zbura pe deasupra şi ar putea bombarda ascunzătoarea pân-ar face-o una cu pământul. Suntem luptători sau birocraţi?

  Dhartha arătă undeva în faţa pilotului.

  — Poţi ateriza pe nisip lângă stâncile de-acolo, unde viermii nu pot ajunge. O să urcăm cu toţii, o să găsim peşterile proscrişilor şi-o să-i afumăm ca să iasă. Călăreţul Viermilor va încerca probabil să se ascundă şi să se pună la adăpost, dar o să le omorâm femeile şi copiii unul câte unul până când o să vină să mă înfrunte.

  — Atunci îl putem împuşca, strigă Raul, şi izbucniră cu toţii în râs.

  Dhartha se încruntă. Încerca să nu se gândească prea mult la ceea ce făcea, la felul în care fusese silit să implore ajutor de la Aurelius Venport. Problema lui Selim Călăreţul Viermilor fusese întotdeauna una personală, o vendetă între ei doi.

  Bătrânii zensunniţi din satele tribale îndepărtate nu făceau nici un secret din dispreţul lor pentru Dhartha şi pentru cooperarea lui nesilită cu oamenii necuraţi din afara planetei. Naibul făcea afaceri cu străinii, le vindea toată mirodenia pe care-o cereau. Amenajase chiar instalaţii din afara planetei în propriul lui sat din coasta muntelui, lepădând vechile căi. Angajându-i pe aceşti mercenari să-l ajute să-şi obţină răzbunarea personală, Dhartha îşi dădu seama că lepădase tot ceea ce contase cândva pentru el. În acest caz, nu-i mai păsa de tradiţiile sau de doctrinele budislamului. Scrâşni din dinţi, dându-şi seama că putea fi blestemat să se ducă în Heol pentru ceea ce făcea.

  Măcar Selim Călăreţul Viermilor va fi mort.

  Convoiul înarmat ateriză lângă o învălmăşeală de bolovani, şi uşile vehiculului se deschiseră către aerul fierbinte şi uscat. Dhartha era gata să dea ordine, dar mercenarii lui Venport îl ignorară în timp ce ieşeau în aer liber. Strigau unii la alţii, puneau pe umeri arme cu proiectil, îşi reglau scuturile personale. Câteva clipe mai târziu, oamenii urcară stâncile în salturi şi lansară un atac coordonat, viguros, asupra fagurelui de peşteri.

  Dhartha se simţea ca un spectator. În cele din urmă, ţâfnos, luă comanda celor cinci oameni din trupa de kanla, iar ei porniră alături de el, grăbindu-se să ţină pasul cu luptătorii care avansau. Îşi voiau şi ei partea din vărsarea de sânge.

  Timp de multe luni, spionii lui Dhartha adunaseră indicii şi informaţii, până când acesta fu convins că a găsit bârlogul bandei Călăreţului Viermilor. Era imposibil ca ei să fi primit vreun avertisment cu privire la atac.

  Când soldaţii din afara planetei atacară peşterile din faţa lui, Dhartha fu surprins că nu aude zgomote de bătălie, nici strigăte sau detunături de pistoale maula. Fuseseră bandiţii adormiţi? Avansă împreună cu trupa lui de zensunniţi prin gura peşterilor.

  Era limpede, aici era locul unde se stabiliseră proscrişii. Fuseseră săpate camere în gresie, cu perdele decorative şi licurigloburi furate aflate încă la locul lor, împreună cu ustensilele de gătit şi alte obiecte casnice.

  Dar nu era nimeni în camere. Proscrişii fugiseră.

  — Cineva le-a spus că venim, mârâi căpitanul mercenarilor. Suntem trădaţi.

  — Imposibil, replică naibul Dhartha. Nimeni n-ar fi putut ajunge aici mai repede decât aparatul nostru de zbor. Am convocat această expediţie de luptă cu numai cincisprezece ore în urmă.

  Mercenarii lui Venport se adunară într-una dintre sălile principale, cu feţele înroşite de furie. Îl înconjurară pe naibul Dhartha, învinuindu-l limpede pentru eşec. Unul dintre ei, un bărbat cu cicatrice pe frunte, vorbi în numele celorlalţi:

  — Atunci explică-ne, om al deşertului, unde-au plecat cu toţii?

  Naibul încercă să-şi controleze respiraţia. Mânia şi nedumerirea clocoteau în jurul lui. Ştia că locul era cel care trebuia. Mirosuri grele, persistente, dovedeau că trăiseră oameni aici – şi mulţi – până de curând. Nu era o momeală, nici o aşezare abandonată de mult.

  — Selim a fost aici. Nu poate fi prea departe. Unde-ar fi putut să se ducă toţi… În deşert?

  Înainte ca să apuce cineva să răspundă, auziră un bubuit slab, îndepărtat, ca o bătaie de inimă… sau de tobă. Cu însoţitorii lui pe urme, Dhartha se repezi la una dintre ferestre şi văzu o singură persoană, departe, pe dunele goale – o siluetă patetic de mică şi de neputincioasă.

  — Acolo e! urlă Dhartha.

  Scoţând strigăte de luptă, mercenarii se năpustiră înapoi spre aparatul zburător.

  — Dar dacă-i o capcană? întrebă unul dintre soldaţi.

  Plin de dispreţ mânios, Dhartha se uită la mercenar.

  — E numai un singur om. Trebuie să-l capturăm ca să aflăm unde s-au dus ceilalţi…

  Pe un ton batjocoritor, căpitanul mercenar spuse:

  — Nu ne e frică de nimic din ceea ce scursura asta a deşertului ar putea arunca împotriva noastră.

  Mercenarii se repeziră să-l strivească pe Selim Călăreţul Viermilor.

 

  Nisipul era moale sub picioarele încălţate cu bocanci, iar soarele amiezii strălucea puternic şi nemilos, vrând parcă să ardă cu desăvârşire tot ce atingea. În această zi, nici o umbră nu avea să-l însoţească pe Selim; păşea într-o lumină deplină. Se opri în mijlocul pustietăţii, acolo unde putea să-l vadă întreaga lume. Se aşeză sub soarele orbitor, îşi scoase toba şi aşteptă.

  Naibul Dhartha şi detaşamentul lui războinic nu puteau să nu-l observe.

  În ziua dinainte, în toate peşterile din apropiere fusese un vârtej de activitate, în timp ce adepţii lui împachetau provizii, luând numai ceea ce ar fi avut nevoie pentru o călătorie în cel mai adânc bled. Tinerii călăreţi ai viermilor arătau cu sufletul la gură şi plini de hotărâre, temându-se de ceea ce era pe cale să se întâmple, dar neîndrăznind să pună sub semnul întrebării viziunea sau ordinele lui Selim.

  Ultima care plecase, Marha se agăţase de Selim, iar el o ţinuse în schimb strâns în braţe, gândindu-se la viaţa care creştea în pântecele ei, dorindu-şi să poată rămâne cu Marha şi să poată creşte acest copil. Dar chemarea lui Shai-Hulud era mai puternică. Ştia ce trebuie să facă, şi nu avea de-ales decât să ţină seama de porunca lui Budallah.

  — Am făcut cea mai bună alegere intrând în grupul tău, spusese Marha cu un amestec de durere şi mirare în ochi. Mă rog pentru siguranţa ta în această zi, dar dacă se întâmplă ce-i mai rău, Selim, o să-l învăţ pe copilul nostru să fie mândru de tine.

  El îi mângâiase obrazul şi nu încercă s-o liniştească cu o falsă cutezanţă. Nu ştia ce-i rezervă Shai-Hulud.

  — Ai grijă de fiul nostru.

  Pusese mâna cu blândeţe pe pântecul ei.

  — Melanjul mi-a spus că vei da naştere unui băiat sănătos. O să-i dai numele de… El'hiim. Într-o zi va fi şi el un conducător vrednic, dacă face alegerile potrivite.

  Chipul ei se luminase de speranţă, dar Selim o făcuse să plece.

  Acum, în plin soare, se simţea singur şi mic, dar Shai-Hulud era cu el. Întreaga lui viaţă, tot ceea ce făcuse sau ar fi putut face vreodată, se întâlnise în acest punct. Selim se simţea mai sigur de succesul lui decât în oricare alt moment, de când avusese parte de prima lui viziune, cu aproape trei decenii în urmă.

  Naibul Dhartha era duşmanul lui de moarte şi vrăjmaşul lui Shai-Hulud. Conducătorul zensunnit îşi vânduse sufletul negustorilor din afara planetei şi făcuse comerţ cu sângele vital al Arrakisului – melanjul – lăsându-l să curgă acolo unde n-avea ce căuta. În viziunile date de mirodenie, Selim putea să vadă peste întinderea timpului dintr-un punct de vedere din care numai un zeu sau mesagerul lui puteau vedea. În viitorul îndepărtat, vedea ceea ce urma să fie o moarte înceată, îndelungată, pentru viermii de nisip…

  Bătălia de astăzi avea să rămână în amintirea a multe generaţii, să fie repetată în jurul focurilor poveştilor vreme de secole. Numele lui Selim ar putea fi uitat, amănuntele înceţoşate de istorisirile repetate, dar substanţa avea să fie inclusă în mitologia nomazilor deşertului. Invocându-i amintirea, oamenii aveau să continue să vâneze culegătorii de mirodenie cu şi mai mult entuziasm.

  În planul mai larg, ceea ce făcea astăzi era absolut necesar.

  Urmări detestaţii soldaţi din afara planetei aterizând în aparatul lor zburător militar şi năpustindu-se apoi în sus pe potecile de piatră către peşterile pe care Selim le folosise atâţia ani ca bază de operaţii. Buzele i se curbară în jos, când văzu că naibul Dharthii se făcuse şi mai mult de ruşine însoţindu-se cu venetici, luptători plătiţi de pe planete străine. Bine înarmaţi, aceştia se mişcau cu ferocitate animalică.

  Selim nu putea suferi să-i vadă pângărindu-i casa, peşterile în care el şi cu credincioşii lui se întâlniseră şi sărbătoriseră, camera în care el şi cu Marha făcuseră dragoste prima oară. Intruşii aceştia nu meritau să trăiască.

  Stătea acum cu picioarele încrucişate pe nisip şi aştepta în timp ce ei scotoceau aşezarea abandonată. În cele din urmă, nerăbdător pentru că nimeni nu-l văzuse încă, aşeză fundul tobei pe nisipul moale. Cu plesnituri energice şi precise, bătu toba, trimiţând un ecou puternic în aerul limpede al deşertului şi în jos, în dunele stratificate.

  O chemare tăioasă, o provocare.

  Selim auzi strigăte slabe de nelinişte şi furie, apoi luptătorii o luară la fugă, ieşind din stâncă. Se grăbiră să se îmbarce din nou în vehiculul lor zburător. Motoarele vuiră şi împroşcară fuioare de praf când aparatul se ridică greoi în aer.

  Naibul Dhartha şi grupul lui personal de luptători alergară spre dune pe jos.

  Selim bătu toba şi mai tare, într-un ritm neînduplecat, insistent. Toba era un instrument de precizie pe care-l făcuse chiar el. Loialul Jafar îi arătase cum să construiască dispozitivul, folosind resturi de metal pentru cilindru şi piei de şoareci marsupiali strâns împletite pentru membrană. Această tobă îl slujise mulţi ani. Chemase mulţi viermi.

  Aparatul zburător înarmat trecu în goană pe deasupra lui, plutind la mică înălţime, astfel încât putea simţi mişcarea aerului şi un val de căldură de la motoare. Nisipul răscolit îi înţepă faţa, dar Selim nu se clinti. Ar fi putut trage asupra lui, sau ar fi putut arunca explozivi să-l ucidă. Dar pilotul părea să încerce să stabilească dacă proscrisul era într-adevăr singur. Fireşte că suspecta o capcană – dar nu era în stare s-o vadă. Aparatul descrise din nou un cerc, apoi ateriză pe o suprafaţă plană de nisip, destul de departe de el. Soldaţii mercenari se scurseră afară.

  Ca şi cum ar fi fugărit soldaţii din vehicul, naibul Dhartha şi războinicii lui zensunniţi alergau poticnindu-se prin peisajul arid. Toţi aceşti bărbaţi aroganţi se credeau pe potriva rigorilor deşertului, dar Selim ştia că orice viaţă de om pe Arrakis era mai puţin semnificativă decât un grăunte de nisip în largul bledului.

  Continuă să bată toba. Ca răspuns, putea simţi trepidaţii adânci, adânci… devenind tot mai puternice, mai apropiate.

  Din partea opusă, luptătorii zensunniţi care se apropiau fugeau spre el fluturându-şi armele, uitând pasul inegal pe care-l învăţaseră în copilărie. Putea auzi înjurături, provocări, ameninţări. Deşi era mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre luptătorii săi, naibul Dhartha era chiar el în frunte. Aşa cum sperase şi Selim, turbarea naibului depăşise bunul simţ.

  — Te provoc, Selim Călăreţ al Demonilor, tună Dhartha îndată ce ajunse la distanţa de la care se putea auzi.

  Avea vocea profundă, cu o nuanţă de gravitate, exact aşa cum fusese când îl condamnase pe Selim pentru furtul de apă.

  — Ai făcut destul rău poporului meu, iar eu am venit să pun capăt vieţii tale de proscris.

  Din cauză că aşa erau antrenaţi să facă, soldaţii porniră scuturile personale. Selim nu luptase niciodată cu un scut – nici un adevărat războinic nu putea fi dependent de o asemenea protecţie laşă – şi simţi o zdruncinătură adânc sub pământ în timp ce bărbaţii se apropiau de el. Nu ştiau că scuturile lor trimiteau o chemare mai puternică, mai insistentă către Shai-Hulud, decât putea scoate vreodată toba lui Selim.

  — Eşti tu un om fără păcat, potrivit să mă judeci pe mine, naib Dhartha? strigă Selim ca răspuns.

  Bătu şi mai mult în tobă.

  — Un om care a exilat cu bună ştiinţă un băiat nevinovat de nici o nelegiuire? Ai continuat să acţionezi împotriva lui Shai-Hulud, în ciuda faptului că ştiai limpede despre răul pe care-l provoci. Ai mult mai mult sânge pe mâini decât mine!

  Unii membri ai grupului de luptători zensunniţi strigară alarmaţi şi arătară în depărtare. Selim nu se întoarse. Simţea vibraţiile apropiindu-se, trecerea prin adâncuri a viermilor de nisip care se apropiau. Mulţi.

  Mercenarii se opriră poticnindu-se şi se învârtiră în cerc precum nişte furnici întărâtate, în timp ce terenul nisipos de sub ei începu să vibreze şi să fiarbă. Cu un vuiet de motoare, vehiculul în curs de retragere se smulse de pe duna instabilă şi se ridică în aerul prăfos.

  O clipă mai târziu, un vierme de nisip uriaş, adus la nebunie de scuturile personale ale mercenarilor, ieşi din sol ca un proiectil, cu gura imensă adunându-i pe toţi soldaţii înnebunitori dintr-o înghiţitură.

  Selim rămase aşezat, ascultând ţâşnirea nisipului răscolit şi urletul deznădăjduit al oamenilor prăbuşindu-se în gâtlejul nesfârşit.

  Pilotul ridică aparatul mai sus şi se repezi către enormul vierme de nisip care omorâse cea mai mare parte a detaşamentului de mercenari în câteva secunde. Lansă proiectile explozive din tunurile de la prova, şi detunăturile loviră pielea îngroşată a segmentelor viermelui, dezvelind carnea roz de dedesubt. Viermele fără ochi se zvârcoli şi se cabră, căutând orbeşte un nou inamic.

  În timp ce aparatul zburător plonja pentru un nou atac, un al doilea vierme de nisip izbucni din adâncurile deşertului. Într-o mişcare sinuoasă ca a unei cobre, lovi aparatul, doborându-l din aer. Viermele se aruncă în deşert în timp ce aparatul militar se prăbuşea, iar impulsul absorbi rămăşiţele în nisip.

  Pe cealaltă parte faţă de Selim, războinicii zensunniţi scăpară armele din mâini, se întoarseră în panică şi fugiră. În timp ce-l lăsau singur să-l înfrunte pe Selim, Dhartha se uită după ei cu furie şi dezgust.

  Selim nu se temea de Shai-Hulud. Înfruntase viermele de multe ori şi ştia ce-i rezervă Budallah.

  — Există un singur fel de-a muri pentru un Călăreţ al Viermilor, naib Dhartha…

  Selim făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să împlinească destinul ales pentru el. În adâncul inimii, ştia totuşi că ceea ce era pe cale să facă avea să săvârşească mult mai mult. Avea să păşească dincolo de realitate, pe tărâmul miturilor. Povestea lui Selim Călăreţul Viermilor şi a misiunii sale sacre avea să dureze vreme de secole.

  Apoi un al treilea monstru înotă prin nisip şi se ridică în faţa grupului kanla al zensunniţilor care fugeau. Creaturile erau binecunoscute ca extrem de teritoriale, neintrând niciodată pe domeniul unui rival… dar trei dintre ei răspunseseră chemărilor lui Selim. Se îndoia că cineva mai fusese vreodată martorul unui asemenea spectacol.

  Luptătorii kanla nu puteau fugi de al treilea vierme. Creatura biciui aerul şi-i devoră într-un vârtej de nisip.

  Ca în transă, Selim continua să bată toba. Dhartha, acum singurul supravieţuitor, ţipă la el. În cele din urmă, nisipul începu să tremure sub picioarele sale, semnalând ivirea celui de-al patrulea şi cel mai mare vierme dintre toţi, iar naibul se întoarse şi încercă să scape.

  Prea târziu…

  În timp ce duna se prăbuşi iar nisipul îi alunecă sub picioare, naibul Dhartha se întoarse cu faţa spre Selim. Dedesubtul amândurora, Shai-Hulud ieşi, cu gura căscată imensă, plină cu dinţi de cristal.

  Dintr-o singură înghiţitură, viermele absorbi tone de nisip. Naibul Dhartha alunecă în groapa fără fund.

  Viermele de nisip continua să se ridice, să înainteze.

  Selim îşi ţinu strâns toba în timp ce creatura se înălţa ca un înger spre ceruri, cu gura mirosind a tot melanjul de pe planeta deşert. În sfârşit, fiara îl înghiţi şi pe el.

  Călăreţul Viermilor făcu ultima lui cursă, o cursă spre eternitate pe gâtul învăpăiat al lui Shai-Hulud.

 

  Mai devreme, membrii înneguraţi ai bandei de proscrişi urmaseră ordinele conducătorului lor şi se duseseră să aşeze o nouă tabăra într-o zonă de stânci îndepărtată. Cu inima strânsă, Marha rămăsese în urmă. Simţea copilul crescând înăuntrul ei şi se întreba dacă bebeluşul îşi va vedea vreodată tatăl. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, jură că fiul ei va cunoaşte toate poveştile despre Selim Călăreţul Viermilor.

  Soţul îi explicase ce trebuia să facă. Nu-i făcea plăcere această obligaţie, dar credea sincer în cauza lui Selim. Îi accepta viziunile ca pe nişte mesaje autentice de la Budallah, aşa că nu le putea lepăda când îi convenea, şi nici de dragul iubirii.

  Ca să-l vadă mai bine pe Selim, urcase pe Stânca Acului, un afloriment înalt care-i oferea o perspectivă dominantă asupra deşertului. Cu multă vreme în urmă, când fugise prima oară din satul naibului Dhartha şi-şi croise drum prin deşert, Stânca Acului fusese un punct de reper semnificativ, aproape de peşterile lui Selim. Foarte puţini dintre cei care doreau să se alăture bandei de proscrişi ajungeau atât de departe fără să fie prinşi de cercetaşii lui Selim. Dar Marha o făcuse.

  Acum, îl privea pe Selim stând singur pe dune, bătând din tobă, înfruntându-şi duşmanii detestaţi.

  Niciunul dintre mercenarii din afara planetei sau dintre trădătorii zensunniţi nu-şi imaginase că Selim îi putea porunci atât de uşor lui Shai-Hulud, a cărei putere de distrugere întrecea cu mult pe aceea a oricărei arme a soldaţilor. Asistă la masacru, văzu frenezia viermilor demonici – patru, toţi la un loc! – când distrugeau inamicii.

  Apoi urmări cu inima în gât şi cu spiritul alunecându-i în disperare cum cel mai mare vierme de nisip dintre toţi, o manifestare a lui Shai-Hulud însuşi, se înălţă să-l distrugă pe duşmanul de-o viaţă al lui Selim, naibul Dhartha… dar şi pe iubitul ei Selim!

  Scoase un ţipăt jalnic de văduvă, apoi tăcu, încercând să-şi găsească pacea interioară. Shai-Hulud îl absorbea pe marele Călăreţ al Viermilor în propria lui carne, iar acum Selim avea să trăiască veşnic ca parte a zeului lor. Un sfârşit potrivit pentru un om – pentru un erou.

  Şi începutul perfect pentru o legendă.

  Oamenii sunt sclavii mortalităţii lor, din momentul naşterii până în clipa morţii.

  Pasaj religios tlulaxa.

  Fără îndoială, existau nave mai vechi şi mai decrepite decât asta în care călătoreau printre lumile Ligii, dar Norma nu văzuse niciodată vreuna. Ceea ce făcea ca nava dezafectată de care îi făcuse rost Aurelius, pentru proiectul de pliere a spaţiului, să arate modernă.

  Părăsindu-şi orbita de staţionare din jurul Poritrinului, vechiul aparat vibră accelerând spre spaţiul deschis. Interiorul gol mirosea a izolaţie arsă, a transpiraţie umană şi a mâncare stătută. Apăreau pete pe punte şi pe plăcile pereţilor, care păreau curăţate doar cu jumătate de inimă. Se întrebă dacă această navă fusese folosită pentru transportul sclavilor, deşi acum era singurul pasager, în afară de gărzi.

  Avea să fie o călătorie lungă şi incomodă, adăugându-se la ruşinea şi nefericirea lui Norma.

  Doi dragoni cu înfăţişare ursuză stăteau de-o parte şi de alta a ei, pe o bancă lungă de metal, ca şi cum s-ar fi întrebat ce făcuseră ca să-l nemulţumească pe lordul Bludd şi să primească această însărcinare îndelungată şi înceată. Lăzi cu marfă (inclusiv propriile ei bunuri) fuseseră încărcate în grabă în spaţiile libere şi puse în teancuri rezemate de pereţi. Era surprinsă că Tuk Keedair nu fusese forţat să i se alăture.

  Compartimentul deschis pentru pasageri era plin de paturi şi bănci cu aspect utilitar; Norma văzuse şiruri de camere asemănătoare unor sicrie pe punţile de mărfuri de dedesubt, probabil paturi de stază. Dacă era umplut la capacitate maximă, vehiculul auster ar fi putut duce cel puţin o mie de oameni.

  — Asta-i o navă pentru sclavi, nu-i aşa? îl întrebă ea pe cel mai apropiat dragon.

  El o privi de sus, cu pleoapele grele de oboseală şi nu spuse nimic. N-avea nevoie să răspundă.

  Cu imaginaţia ei vie, Norma îşi închipui prizonieri budislamici transpiraţi, înghesuiţi, luaţi cu forţa din cine ştie ce lume înapoiată. Le simţea nefericirea spectrală, nesfârşită. Muriseră oameni pe aceste punţi…

  Gândul îi arătă propriile sale probleme în adevărata perspectivă. Da, fusese trimisă de-acolo împotriva voinţei ei, dar cel puţin gărzile o duceau acasă… chiar dacă era în dizgraţie. Mama ei avea să aibă grijă ca Norma să înţeleagă ce ratată era. Şi totuşi lucrurile ar fi putut fi mai rele. Oftând, Norma îşi dori să-l fi avut aici pe Aurelius, să-i ţină de urât în lunga călătorie.

  Se foi pe banca de metal, dar nu reuşi să găsească o poziţie comodă. Nu prea avea cu ce să-şi ocupe timpul, şi nimic care s-o amuze sau să-i ocupe gândurile. Aceasta nu era o croazieră de lux prin cosmos.

  O excursie creatoare prin propria ei minte o ajuta de obicei să uite de dificultăţile fizice. Totuşi, după ce-i fusese furată muncă şi-i fusese distrusă viaţa, Norma se trezi concentrându-se prea mult asupra împrejurimilor şi asupra lipsurilor trupului său pitic.

  Ca să se liniştească, se juca cu frumoasa piatră-de-apă pe care i-o dăduse Aurelius. Deşi nu avusese niciodată nici un efect telepatic asupra ei, se delecta cu amintirile trezite de piatra netedă. Norma închise ochii şi lăsă calculele să-i curgă prin fereastra minţii, şiruri şi coloane lungi de numere şi simboluri matematice, ca şi cum ar fi fost aliniate în spaţiu… chiar dincolo de hublourile acestei nave pentru sclavi.

  Deşi încercase, savantul Holtzman nu putea să-i răpească nucleul realizărilor. Păstra totul încuiat în coridoarele complicate ale minţii, fiecare amănunt disponibil pentru amintire, tot ce avea nevoie să ştie despre munca ei la plierea spaţiului. Explorarea propriilor arhive mentale o amuza, şi începu să schimbe numerele şi simbolurile, urmărindu-le cum apar şi dispar după voie. Era universul propriu, secret, unde nici o altă persoană nu putea privi deşi într-o zi i-ar fi plăcut să i-l împărtăşească şi lui Aurelius.

  Măcar sunt încă în viaţă. Măcar sunt încă liberă.

  Din depărtare, auzi o voce sonoră, scrâşnită. Nu se ştie din ce motiv, asta o făcu să se gândească la maică-sa dojenind-o pentru vreo altă slăbiciune. Ca într-un vis absurd, Zufa Cenva zbura prin spaţiul vid alături de navă, uitându-se înăuntru prin hublou la ea însăşi, cu ochi aprinşi, ca doi sori mici şi roşii.

  Brusc, Norma ieşi din transă şi îşi dădu seama de haosul din jurul ei. Gărzile de dragoni erau în picioare, strigând în galach, iar nava pentru sclavi închiriată se abătea de la curs. Motoarele vechi scoteau sunete nefireşti, ca şi cum s-ar fi supraîncălzit, în timp ce pilotul schimba brusc traiectoria.

  Pierzându-şi echilibrul, Norma se rostogoli până la hubloul de pe perete şi se uită afară surprinsă, văzând nişte ochi roşii privind-o, însă nu ai mamei. Această privire malefică venea de la un monstru mecanic construit să arate ca o imensă pasăre preistorică, portocaliu cu verde – iar mama ei nu era nicăieri prin preajmă, s-o ajute cu puterile de magiciană.

  Nava pentru sclavi se cutremura făcând manevre de evitare, iar aparatul ca o pasăre de pradă se îndepărtă în viteză, arătându-şi orificiile de evacuare şi apoi descriind un cerc în jurul lor. Pentru câteva clipe, Norma pierdu din vedere fiara. Soldaţii strigară din nou, iar lăzile cu mărfuri se răsturnară, zdrobindu-se de podea şi vărsând sticle căptuşite pline cu rom de Poritrin pentru export.

  Femeia alergă peste bancă spre hubloul opus. Nava spaţială se zdruncină ca şi cum ar fi fost lovită de o explozie, reverberând prin punţi cu un sunet ca de ciocan izbit de nicovală. Norma se rostogoli pe puntea de metal ondulat.

  Când ajunse în sfârşit la hublou, văzu din nou monstruosul aparat, năpustindu-se asupra vechii nave ca un şoim vânând un porumbel neajutorat.

  Uriaşa maşină zburătoare deschise gura zimţată ca şi cum ar fi vrut să răcnească, dezvăluind şiruri de dinţi artificiali, fiecare la fel de mare cât o uşă. Norma avea dificultăţi să-şi păstreze contactul cu realitatea.

  Se întâmplă aşa ceva cu adevărat? se întrebă. Părea imposibil. Cumva, gândurile ei canalizate se extinseseră, se dilataseră pentru a cuprinde mult prea mult. Se agăţă de giuvaier ca de un talisman. Trebuie să-mi recapăt controlul minţii.

  Se strădui să chibzuiască asupra situaţiei, trecând în revistă posibilităţile logice. Ar putea, monstruos de ţipătorul vehicul, să fie o… formă zburătoare de cymec? Dar de ce s-ar afla aici o navă inamică, şi de ce-ar urmări-o tocmai pe ea?

  Aparatul răpitor înşfăcă nava lentă de sclavi cu nişte gheare apucătoare uriaşe. Norma văzu pântecele verde striat al uriaşei maşini-pasăre, destul de mare ca să înghită întreaga lor navă. Partea de dedesubt era brăzdată de zgârieturi şi urme lungi şi negre de pârjolire, poate în urma unei bătălii.

  Nava maşină deschise un compartiment în pântece şi trase înăuntru aparatul mai mic, proaspăt capturat. Lumini de un verde acid ardeau în încăperea închisoare, rănind ochii lui Norma.

  O dată ce nava pentru sclavi fusese înghiţită ca o bucată de care crudă, uşile aparatului gigant se închiseră.

 

  În interiorul monstrului mecanic, un container de păstrare atârna de tavan ca un sac cu ouă de păianjen, mult deasupra vehiculului capturat. Lumini roşii şi verzi clipeau în jurul containerului, aprinzându-se şi stingându-se în valuri pe măsură ce creierul fără trup îşi amplifica activitatea mentală. Brusc, senzorii tijelor mentale se iviră ca nişte gheare electronice, ca să-şi examineze mai bine prada.

  În sfârşit, pot să-mi câştig iertarea din partea generalului Agamemnon, gândi Xerxes, începând să înregistreze date.

  Indiferent cât de sumbră pare situaţia noastră, nu trebuie să abandonăm niciodată speranţa. Budallah ar putea să ne facă o surpriză.

  NAIBUL ISHMAEL, o chemare la rugăciune.

  Fără nici un sunet în izolarea spaţiului, pustietatea se sfâşie în două şi o navă mare se strecură prin deschizătură… de nicăieri.

  Pasagerii zensunniţi îngrămădiţi în vehiculul care plia spaţiul lăsară să le scape suspine de surpriză şi de panică în momentul în care fură aruncaţi printr-un nod din spaţiu-timp şi ieşiră prin partea cealaltă.

  Ishmael se simţea ca şi cum gândurile i-ar fi luat-o razna. Când se uită afară, văzu stele care se încovoiară, se răsuciră, apoi se văzură din nou clar… dar în alte poziţii, ca şi cum harta galaxiei ar fi fost rearanjată. Planeta Poritrin nu se vedea nicăieri, dar ecranul de observaţie al navei instabile fu umplut de către globul arămiu al unei lumi deşertice, un pustiu crăpat şi pârjolit.

  Nava se prăbuşea spre ea. Fără coordonate precise ajustate pentru motoarele prototip ale lui Norma Cenva, aparatul spaţial devie către atmosfera Arrakisului. Pilotul nepregătit Tuk Keedair se luptă cu comenzile ca să restabilească stabilitatea zborului, şi era limpede pentru Ishmael că nu ştia exact ce face cu acest straniu prototip.

  Ishmael se rugă pentru siguranţa lor.

  Traversară fulgerător faţa luminată a planetei, unde lumina necruţătoare a soarelui se revărsa peste ea. Chamal se repezi în cabina de pilotaj.

  — Arată de parcă ar fi făcută din aur, tată!

  Un zâmbet larg acoperea chipul lui Rafel.

  — Am scăpat din sclavie!

  Ishmael se uită la cei doi, ştiind că refugiaţii zensunniţi erau speriaţi şi nedumeriţi de trecerea prin spaţiul pliat; în câteva clipe aveau să-şi dea seama că pericolul nu se sfârşise încă. Nava prototip cobora tot mai mult, cu încetineală înşelătoare, către planeta devenită din ce în ce mare.

  — Poţi recăpăta controlul? îl întrebă Ishmael pe Keedair cu voce joasă.

  Negustorul de sclavi tlulaxa se uită la el cu ochi sălbatici, întunecaţi. Sudoarea îi curgea pe faţa îngustă.

  — Ţi-am spus de la început că nu eram sigur că pot pilota chestia asta. Sper că eşti mulţumit.

  Ishmael îi aruncă o privire fiicei sale, care se uita încă pe ecranul din faţă al navei spaţiale, apoi se întoarse către negustorul de sclavi.

  — Fă tot ce poţi. Asta-i tot ce-ţi cer.

  Keedair se încruntă.

  — S-ar putea să nu reuşim…

  În timp ce şovăielnicul pilot tlulaxa se lupta cu sistemele de ghidare, vehiculul săltă pe stratul superior al atmosferei ca o piatră aruncată pe apă, apoi se aruncă în adânc, arzând ca un meteor pe cerul deşertului.

  Picajul continuă, vijelios şi distrugător; bucăţi din carcasa navei furate se desprindeau ca solzii de pe aripile unei molii care zbura primejdios de aproape de o flacără. Zensunniţii îşi înfruntară soarta, unii dorindu-şi să fi rămas pe Poritrin, în timp ce alţii îşi acceptau moartea iminentă. O moarte liberă, cel puţin, gândi Ishmael.

  Chamal se uită la tatăl ei, neclintită în încrederea că îi va scoate cumva din această criză.

  Ishmael se întrebă ce făcea oare Aliid. Era înflăcăratul său prieten încă în viaţă, şi provocase revolta din Starda atâta distrugere câtă plănuiseră zenşiiţii? Şi ce se-ntâmplase cu Ozza, pe care-o lăsase în urmă? Iar dulcea Falina, de numai paisprezece ani…?

  Măcar Ishmael îşi condusese poporul, inclusiv pe una dintre fiice, destul de departe încât să nu mai trebuiască să se teamă niciodată de vânătorii de sclavi sau de maşinile gânditoare. Aveau să fie în siguranţă acolo… dacă supravieţuiau aterizării.

  Potrivit zvonurilor, Arrakis nu avea oceane, numai întinderi necuprins de vaste de nisip neîngrădit, presărate cu şiruri de lanţuri muntoase şi cu recife de lavă. Planeta se mândrea, după cum se pare, cu o aşezare adăpostită, conţinând un spaţioport, care abia dacă putea fi socotită oraş…

  Pe puntea de pilotaj, Keedair reuşea cu greu să conducă nava, luptându-se pur şi simplu pentru supravieţuire în timp ce se îndreptau către dune şi stânci. Aparatul lăsa o dâră de foc şi de fum prin atmosferă, în timp ce cobora pe lângă un şir de stânci colţuroase, înnegrite – protuberanţe de lavă care se prelinseseră prin fisurile vulcanice active şi apoi se întăriseră.

  Keedair se luptă să ridice nava suficient cât să zboare peste peninsula lungă şi abruptă, dar motoarele începură să tuşească. Nimeni nu se aşteptase ca această carcasă bătrână să mai zboare în misiuni regulate; Norma Cenva avusese pur şi simplu intenţia să demonstreze că interpretarea dată de ea efectului Holtzman în scopul plierii spaţiului era validă şi utilizabilă.

  Keedair încercă să stoarcă destulă viteză din aparatul lor hodorogit ca să ajungă cu el pe nisip şi pe dunele care să-i amortizeze căderea. Din nefericire, partea de jos a carcasei se frecă de o stâncă mare şi una dintre aripile stabilizatoare se agăţă de o proeminenţă zimţată. Săriră scântei. Vehiculul se roti, despicându-şi pântecele pe un recif de lavă, apoi se opri miraculos într-un buzunar de piatră creat de un cot de lavă ridicată.

  În cabina de comandă energia se opri, iar compartimentele de locuit mai joase se întunecară, aruncându-i pe refugiaţi într-o beznă absolută, însoţită doar de trosnetele focurilor, de gemetele metalului încins şi de şoapte speriate.

  Ishmael fusese aruncat pe punte şi se rostogoli într-o tumbă dureroasă peste scaunul pilotului. Se ridică totuşi în picioare, clătinându-se, sperând că ceilalţi o sută de pasageri se ancoraseră cum trebuie de ceva pentru o asemenea aterizare brutală. Rafel se ridică şi el de pe jos şi se asigură că soţia lui, Chamal, era nevătămată.

  — Deschideţi trapele, strigă Ishmael. Trebuie să scoatem toţi oamenii, în caz că nava explodează!

  — Ăsta ar fi un sfârşit perfect al aventurii, bombăni Keedair.

  Coada îi devenise încâlcită şi zburlită şi cu un gest de iritare, o aruncă peste umăr.

  Rafel se uită la el cu furie.

  — Ar trebui să te omorâm acum, negustorule de sclavi.

  Bărbatul tlulaxa arăta ca şi cum ar fi obosit să se mai teamă.

  — Voi nu puteţi face altceva, oameni de nimic ce sunteţi, decât să vă plângeţi şi să ameninţaţi? M-aţi răpit, m-aţi forţat să vă duc pe altă lume şi mi-aţi ordonat să aterizez cu această navă şi să vă ţin în viaţă. Am făcut-o. De acum înainte, aveţi de-a face cu probleme pe care vi le-aţi creat singuri!

  Ishmael se uită la el, încercând să-şi dea seama dacă negustorul de carne vie chiar se aştepta la recunoştinţă. În sfârşit, cu un tremur al metalului, comenzile se stinseră. Ducându-se la o trapă de salvare, Keedair smuci mânerul şi reuşi să rupă unul dintre sigiliile dure, astfel că trapa se deschise.

  Refugiaţii zensunniţi se îngrămădiră la deschizătură şi, cu unelte improvizate, forţară deschiderea uşii. Soarele pârjolitor şi aerul fierbinte al noii lumi pătrunseră în nava care gemea.

  Deoarece îi condusese pe aceşti oameni, organizându-le evadarea după ani de captivitate şi ducându-i către o nouă viaţă, dincolo de ghearele stăpânilor de sclavi din Ligă, Ishmael ar fi trebuit să fie primul care să pună piciorul pe Arrakis. Foştii sclavi întoarseră capul spre el, aşteptând.

  Dar Ishmael le făcu semn să meargă mai departe şi rămase în interiorul navei prăbuşite – o încercare de a impune ordinea.

  — Nu lăsaţi entuziasmul şi nerăbdarea să depăşească bunul simţ, strigă el.

  Evadaţii începură să se reverse prin deschizătură, sărind din epavă pe solul tare, sfărâmat. Unii începură să se învârtă printre ceilalţi, chemându-şi prietenii şi pe cei dragi; alţii o luară la fugă către un adăpost imaginar pe această lume ciudată şi pustie. Lăsându-şi soţul pe puntea de pilotaj, Chamal coborî şi-i ajută pe ceilalţi să ajungă la adăpost, în siguranţă printre stânci, departe de navă.

  Rafel era curajos şi plin de însufleţire, roşu la faţă de mânie. Îl apucă pe Keedair de coada împletită şi-l trase din scaunul pilotului.

  — Vino afară şi vezi unde ne-ai adus. Cât de aproape suntem de civilizaţie?

  Negustorul îi râse în nas.

  — Civilizaţie? Asta-i Arrakis! În câteva săptămâni, o să plângeţi după Poritrin şi după confortabilele voastre barăci de sclavi.

  — Niciodată, jură Rafel.

  Dar fostul negustor de carne vie surâse într-un fel atât încrezător, cât şi resemnat. Rafel îl înghionti prin trapa deschisă, şi Ishmael îl urmă. Rafel rămase lângă prizonierul lui, pe ciotul unei protuberanţe negre, sparte de ricoşeul vehiculului prototip. Uitându-se în jur, la peisajul vast şi pustiu, chipul tânărului se umplu de uimire, neîncredere şi apoi disperare. Chamal veni lângă el. Nici în cele mai rele coşmaruri, nu se aşteptaseră vreodată la o asemenea privelişte dezolantă, neprimitoare.

  Ishmael stătea mândru şi se uita la peninsula arsă, neagră-cafenie, care se extindea într-o curbă până la orizont. Trase adânc în piept aerul Arrakisului, mirosind a praf şi a cremene. În scurtul timp petrecut afară, nările şi gura i se uscaseră deja. Nu văzu nici un arbore, nici o pasăre, nici măcar un fir de iarbă sau o floare.

  Părea să fie cea mai groaznică groapă a Heolului din univers.

  Rafel îl apucă de guler pe negustorul de carne vie tlulaxa.

  — Ticălos trădător! Du-ne în altă parte! Nu putem trăi aici!

  Keedair râse cu amărăciune.

  — În altă parte? Nu m-ai auzit? Uită-te la navă. Nu mai pleacă nicăieri, şi nici voi, răzvrătiţi budislamici; trăiţi aici… sau muriţi aici. Nu-mi pasă care din două.

  Unii dintre zensunniţi arătau ca şi cum ar fi vrut să ţipe sau să plângă, dar Ishmael privi peisajul şi ridică bărbia în semn de sfidare. Gura formă o linie fermă, hotărâtă, şi puse o mână pe umărul fiicei sale.

  — Budallah ne-a ales drumul, Chamal. Şi aici e locul unde ne vom face noul nostru cămin. Uită visurile despre paradis… Libertatea este mult mai dulce!

  Fiecare plan are ceva care îl încurcă.

  Aforism străvechi.

  Unul dintre mesajele urgente ale lui Norma ajunse în sfârşit până la el în timpul unei opriri scurte pe Salusa Secundus, pe drumul de întoarcere de pe Arrakis. Ajungând la birourile companiei, găsi şi un comunicat disperat de la Tuk Keedair, adăugând amănunte suplimentare la dezastrul care se abătuse asupra proiectului de pliere a spaţiului. El şi cu Norma fuseseră exilaţi de pe planetă. Mormăind înjurături împotriva lordului Bludd şi a lui Tio Holtzman, Venport rechiziţionă prima navă disponibilă a Venkee şi porni în grabă direct spre Poritrin.

  Pe drum, în halte, Venport află despre o imensă catastrofă, care puse în umbră informaţiile mai vechi. În mijlocul unei revolte a sclavilor, întregul oraş Starda fusese anihilat, în aparenţă prin folosirea armelor atomice.

  Nu-i venea să creadă şi crezu că o să înnebunească de îngrijorare în timpul plicticoasei călătorii. Măcar dac-ar fi avut acces la tehnologia de pliere a spaţiului, ar fi putut ajunge pe Poritrin imediat. Norma era în mare încurcătură, şi în cel mai bun caz era deja exilată de pe planeta pe care trăise vreme de aproape trei decenii. Nu putea decât să spere că scăpase la timp de pe Poritrin. Îi păsa mult mai mult de binele ei, decât de pierderile comerciale ale companiei.

  Primi însă dovezi că nu ajunsese niciodată pe Rossak, iar acum se temea că se întâmplase ceva groaznic. Poate că nu scăpase niciodată din Starda şi făcea parte dintre milioanele de morţi…

  Această urgenţă personală şi de afaceri, mai mult decât orice altceva în viaţa lui, îl convinse de necesitatea vitală de a avea transporturi şi comunicaţii mai rapide prin spaţiu. Nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga rasă umană. Tehnologia atârna totuşi de un fir extrem de fragil. Numai geniul lui Norma Cenva deţinea secretul folosirii efectului Holtzman pentru a plia spaţiul. Nimeni altcineva nu putea înţelege.

  Dar unde e?

  Cu un an în urmă, amânase cu calm răspunsul la cererea lui în căsătorie, ocolind întrebarea din stânjeneală, din tulburare, din nehotărâre… dar îi promisese să-i dea un răspuns la întoarcere. Ar fi trebuit să vină înapoi pe Poritrin cu mult mai repede. De ce rămăsese departe atât de mult timp?

  Ştia că, şi dacă s-ar fi hotărât să-i accepte propunerea, Norma tot ar fi rămas în laboratoarele ei, lucrând la nava prototip, iar el tot ar fi plecat să se ocupe de obligaţiile impuse de afacerile sale comerciale. Umerii i se încovoiară. Numai gândul la zâmbetul modest al femeii, la încântarea distrată atunci când era cu el – fie că îl socotea prieten, frate mai mare sau iubit – îi dădea o senzaţie de căldură în piept.

  Venport ştia că o iubea de multă vreme, chiar dacă avusese nevoie de timp ca să-şi recunoască sentimentele. Dacă nimeni n-o considera frumoasă pe Norma, el o socotea atrăgătoare datorită a ceea ce era – un geniu blând cu o pasiune pentru arta matematicii care depăşea până şi cel mai pur fanatism al celui mai devotat luptător al Jihadului. Deja îi era teribil de dor de ea. Iar acum…

  Te-am pierdut?

  Venport ajunse la fluviul Isana la miezul nopţii, ora locală. Controlorii de trafic suprasolicitaţi îi dirijară naveta în jurul locului pârjolit al dezastrului din Starda, către un teren de aterizare temporar amenajat pentru toate vehiculele de urgenţă şi medicale care se grăbiseră să vină pe planetă.

  Lumina care licărea în uriaşul crater radioactiv avea o nuanţă portocalie mohorâtă, de-a lungul falezelor fluviului unde locuiseră nobilii. Simpla privelişte îi apăsa pieptul ca o piatră grea, împiedicându-l să respire. Lordul Bludd, Tio Holtzman şi sute de alţi oameni dispăruseră, vaporizaţi.

  Cum o s-o mai găsească vreodată pe Norma?

  Stând printre mulţimile de la spaţioportul provizoriu, Aurelius Venport se uită în ochii refugiaţilor şi văzu în ei o senzaţie de înfrângere tristă, rănită. Nimeni nu părea să ştie exact ce se întâmplase, cum obţinuseră nişte simpli sclavi budislamici o armă atomică. Alte indicii păreau însă să arate că explozia nu prevenise tocmai dintr-o reacţie nucleară în lanţ, ci din ceva asemănător…

  Şi nimeni nu ştia nimic despre fosta asistentă a lui Holtzman. Norma Cenva era cea mai mică dintre problemele lor.

  Venport îşi dădu seama că s-ar putea să aibă nevoie de mult timp ca să descopere răspunsurile. Nu erau disponibile hoteluri şi nici alte locuri unde ar fi putut fi găzduit. Majoritatea clădirilor destinate oaspeţilor se aflaseră în zona exploziei, iar alte apartamente şi hoteluri de la periferie erau ticsite de supravieţuitori ai răscoalei sângeroase.

  Nu-i păsa de propria siguranţă, nici de bani. Pe un deal, departe de fluviu, găsi o casă intactă cu spaţiu disponibil, pe care o închirie la un preţ exorbitant, fără mofturi. Ce mai contau acum banii? Încercă să doarmă câteva ore, aşteptând dimineaţa, când putea începe să caute serios, dar se perpeli şi se răsuci toată noaptea, făcându-şi griji pentru Norma.

  Nu mai avusese alte veşti nici de la Tuk Keedair, aşa că Venport trebuia să facă singur munca de detectiv.

  În zori, negustorul angajă un mijloc de transport, plătind încă un onorariu pipărat pentru dreptul de a folosi un aparat comercial de zbor timp de două ore. La comenzi se afla o femeie cu păr roşu strălucitor, arătând trasă la faţă şi murdară. Vorbea neîncetat despre eforturile de salvare şi recuperare, despre nenumăraţii muncitori care scormoneau dărâmăturile. Îi spuse că se numeşte Nathra Kiane şi acceptă comisionul, deşi se simţea vinovată că nu se află la locul dezastrului.

  — O să te duc în susul fluviului şi în canionul lateral, aşa cum doreşti, domnule, dar nu putem sta mai mult de-o oră. Toată lumea caută pe câte cineva. Am prea mult de lucru, prea mulţi oameni de…

  — N-o să dureze mult, spuse el, ştiind că acesta era cumplitul adevăr. O să aflu tot ce vreau să ştiu în câteva minute.

  Micul aparat zbură peste terenurile agricole, un mozaic în verde şi galben pe câmpia care se întindea de-a lungul malurilor şerpuitoare ale fluviului. Câmpurile erau înnegrite după dezastrul din Starda, iar utilajele de recoltare zăceau nefolosite. Potrivit rapoartelor oficiale, gărzile de dragoni şi nobilii mărunţi care supravieţuiseră înăbuşeau toate rămăşiţele sângeroasei răscoale, dar existau încă nuclee de rezistenţă armată la ţară.

  Sclavii fuseseră măcelăriţi peste tot ca represalii. Fie că se predaseră sau nu, indiferent dacă participaseră la răscoală sau nu, toţi budislamicii erau masacraţi de către mulţimea răzbunătoare. Puşi în faţa osândei, chiar şi cei mai paşnici sclavi puseseră mâna pe arme ca să se apere, iar ciclul vărsării de sânge se amplifică, scăpat de sub control. Venport gemu gândindu-se la asta.

  — N-am mai fost aici sus de la catastrofă…

  Femeia pilot scoase un mormăit de dezgust amestecat cu groază.

  — Animalele! Cum au putut sclavii ăştia să facă ceva atât de groaznic?

  Era limpede că Nathra Kiane, extenuată, se grăbea. Înclină strâns aparatul de zbor şi acceleră către nord, de-a lungul albiei largi a fluviului Isana. Pe apa vijelioasă nu mai plutea nici o ambarcaţiune. În faţă, unde Isana forma un canal mai adânc, străinul văzu ramificându-se gurile canioanelor cu pereţi înalţi. Laboratorul îndepărtat al lui Norma era departe de locul principal al distrugerii, aşa încât se ruga ca ea să fie la adăpost, ca să se fi întors poate aici în ciuda ordinului de deportare.

  Îşi dori din nou să fi stat cu ea şi să-l fi lăsat pe partenerul său tlulaxa să se ocupe de interesele de afaceri ale Venkee: produsele farmaceutice de pe Rossak, melanjul de pe Arrakis, licurigloburile suspensoarele.

  — Drept înainte, zise Kiane. Aproape am ajuns.

  Putea deja să vadă docurile pentru ambarcaţiuni din fundul canionului, unde puteau acosta şalupele, lifturile pentru pasageri şi pentru mărfuri care urcau până la clădirea din vârful falezei şi grota mare, goală, care conţinea hangarul, cu acoperişul în consolă larg deschis.

  Şi suportul gol pentru navă. Vehiculul prototip dispăruse.

  Nimeni nu se mişca în laborator – nici muncitori, nici sclavi, nici măcar dragoni. Porţile fuseseră lăsate deschise, gardurile-baricadă doborâte. Utilajele rămase zăceau împrăştiate prin laborator ca nişte insecte moarte.

  Nici un semn de prezenţă.

  — Aterizează în porţiunea liberă de lângă deschizătura hangarului, ceru el, uimit de cât de ferm îi suna vocea.

  Când roşcata femeie pilot îşi luă o înfăţişare de parcă ar fi vrut să se plângă, se uită mânios la ea, apoi privi imperios pe fereastră, încercând să vadă amănuntele printre umbrele din hangar şi din peşteră.

  Venport coborî din aparat de îndată ce tălpile acestuia atinseră pământul. Aerul mirosea a pietriş ars, iar solul părea răvăşit. Nici măcar nu-şi putea imagina ce se petrecuse aici. Fusese distrugerea provocată de preluarea de către militari a complexului, când Norma şi Keedair fuseseră evacuaţi… sau avusese loc şi aici o revoltă a sclavilor?

  Înăuntrul hangarului gol, examină masa încâlcită de metal din mijlocul podelei, scheletul suporturilor grele care-ar fi trebuit să susţină aparatul dezafectat. Nu se vedea nici o urmă a navei propriu-zise.

  Cu inima grea, Venport intră poticnindu-se în biroul pentru calcule, unde Norma îşi depozitase dosarele, dar nu văzu decât câteva înregistrări împrăştiate pe ici, pe colo, bucăţele nesemnificative de hârtie şi chitanţe. Nici urmă de note, schiţe sau alte documente importante.

  — Cu siguranţă arată ca şi cum locul ăsta ar fi fost scotocit, comentă Kiane, ţinându-se după el. E cineva aici?

  Dar vorbele se întoarseră la ea în ecou.

  — Pariez că sclavii s-au răsculat şi apoi au fugit spre munte. Trebuie să fi aruncat cadavrele peste margine, în râu.

  — Norma!

  Venport alergă înapoi în hangar şi apoi afară, unde căută în clădirile mici de depozitare. Inima îi spunea că nu-i acolo. Plin de presimţiri rele, cercetă totul cu atenţie, căutând cel mai mici indiciu, orice i-ar fi putut spune ce se petrecuse.

  Dar nu exista nici o urmă a ceea ce se întâmplase cu nava prototip sau cu oamenii de acolo. Era prea multă linişte. O linişte de moarte.

  — Du-mă de-aici, ceru Venport, simţind un gol în stomac.

 

  Petrecu încă cinci zile căutând cu insistenţă prin Starda prin împrejurimi, punând întrebări, implorând răspunsuri. Dar cu toţii aveau prieteni şi membri de familie dispăruţi, iar lista victimelor continua să crească. Lordul Bludd şi Tio Holtzman fuseseră amândoi declaraţi morţi. Printre rămăşiţele sfărâmate, încă se găseau cadavre. Multe victime arseseră în flăcări, altele fuseseră măcelărite de sclavi. Printre morţii de pe întinderea continentului zăceau mii de sclavi budislamici, cu toţii sfârtecaţi de dragoni ca represalii pentru revoltă.

  Nimeni nu-i putea spune ceea ce dorea să ştie, dar în sufletul lui Venport avea deja răspunsul. Încerca să se agaţe de speranţa că Norma plecase cu adevărat pe Rossak, şi că voiajul ei fusese doar întârziat. Dar toate semnele indicau într-o altă direcţie, şi anume că ea avusese parte de o soartă groaznică, nemeritată.

  Plin de durere pentru dragostea lui pierdută, Aurelius Venport lăsă Poritrinul în urmă şi jură să nu se mai întoarcă niciodată aici.

  O maşină gânditoare nu poate fi rănită, torturată, ucisă, mituită sau manipulată. Maşinile nu se întorc niciodată împotriva semenelor lor. Mecanismele sunt pure şi curate, cu componente interne splendide şi suprafeţe exterioare sclipitoare. Având în vedere asemenea frumuseţe şi perfecţiune, nu reuşesc să înţeleg de ce este Erasmus atât de fascinat de fiinţele umane.

  Fişier din actualizarea lui Omnius-Corrin.

  Durerea şi teama făceau timpul să se lungească la infinit. Norma Cenva n-avea nici cea mai mică idee cât timp fusese ţinută prizonieră, ştia doar că era ultima dintre victimele care trebuia să înfrunte curiozitatea cymecului răpitor. Cei doi dragoni şi nefericitul pilot al navei pentru sclavi îşi găsiseră deja drumul, ţipând, către uitarea tăcută şi milostivă.

  Din interiorul vehiculului în formă de pasăre de pradă, vocea titanului Xerxes rosti:

  — Avem la fel de multe metode de a aplica tortura câte stele sunt pe cer. Acest lucru provine dintr-o practică plină de sârguinţă.

  Cuvintele păreau să vină de peste tot din jurul ei.

  Norma atârna paralizată şi neajutorată în pântecul condorului zburător care o capturase. Nu putea decât să asculte şi să sufere. Capacităţile trupului său nu fuseseră niciodată impresionante, dar mintea lui Norma era cu totul altceva; depinde doar de ea însăşi… separat de forma ei fizică. Încercă să-şi canalizeze gândurile şi să respingă teroarea crescândă, înlocuind-o cu resemnare, cu acceptarea morţii iminente.

  Visurile şi realizările îi fuseseră deja luate de omul pe care-l slujise cu credinţă atâţia ani. Nava experimentală era pierdută pentru ea, şi fusese alungată de pe Poritrin în dizgraţie. Îl dezamăgise pe Aurelius, ca şi pe toţi ceilalţi care depindeau de ea.

  Un simplu cymec nu putea provoca o durere mai adâncă sau o umilinţă mai mare decât suferise deja.

  În pântecul uriaşei nave de pradă, recipientul de păstrare al titanului atârna deasupra lui Norma, scanând-o cu o grilă de filamente optice de înaltă rezoluţie.

  — Cu multă vreme în urmă, când eram uman, cugetă Xerxes cu voce tare, ca şi cum vorbele lui ar fi putut-o tortura, corpul meu era mai curând mic şi urât. Înainte de a ajunge la putere şi de a domni peste lumi întinse, unii oameni mă numeau chiar „pitic”…

  Pe cablurile hidraulice, recipientul de păstrare coborî mai aproape de locul în care atârna, să se uite mai bine la silueta ce se zvârcolea. Hainele ei erau scăldate în sudoare, mototolite şi pătate.

  — Prin comparaţie, tu, femeie, eşti atât de urâtă încât părinţii tăi ar fi trebuit să te sugrume la naştere… şi apoi să se sterilizeze singuri, ca să împiedice apariţia altor monstruozităţi!

  Norma răspunse cu voce înecată:

  — Mama… ar putea fi de acord cu tine.

  Filamentele ascuţite care-o ţineau suspendată în aer se retraseră brusc, iar femeia se rostogoli pe puntea interioară dură a masivei nave răpitoare a lui Xerxes. Icnind de durere, se ghemui. Ţinută pe loc de sistemul de gravitaţie al aparatului, care creştea rapid, ca un bocanc uriaş strivindu-i trupul, Norma abia mai putea să respire.

  Auzi voci mecanice, dar nu putu distinge cuvintele.

  Agăţându-se de speranţă şi de amintiri liniştitoare, Norma închise ochii şi strânse în mână piatra-de-apă ovoidală, ca şi cum nestemata sclipitoare ar fi putut-o ajuta acum. În ciuda ororilor din jurul ei, piatra preţioasă o făcea să simtă o legătură cu Aurelius, iar aceste gânduri o întăreau şi o ţineau în viaţă. Deocamdată.

  Xerxes şi containerele creierelor a şase neocymeci acoliţi de-ai lui o înconjurau, atârnând din tavan ca nişte păianjeni graşi, iar Norma le distinse vorbele. Titanul zumzăia alături de neocymeci, spunându-le:

  — Voi sunteţi primii dintre noii recruţi pe care Beowulf i-a atras în revolta noastră împotriva lui Omnius, iar în curând ni se vor mai alătura şi alţii – în special după această mică demonstraţie.

  Prinsă în capcană, Norma se simţea mai mult ca o râmă gustoasa decât ca o fiinţă umană. Începu să tremure pe podeaua rece, când călăul ei coborî temperatura din încăpere mult sub pragul de îngheţ. Puntea de metal îi ardea pielea ca un foc îngheţat, iar răsuflarea îi ieşea pe buze sub formă de abur alb.

  — Oh, micuţa mea dragă… tremuri? întrebă Xerxes cu vocea lui sintetizată devenită batjocoritoare. Folosind braţele manipulatoare de deasupra, titanul aruncă peste ea o pătură energetică, care se agăţă ca un liliac vampir de pe Rossak, aderând la fiecare celulă exterioară a corpului. O făcu să-i fie şi mai frig. Norma se luptă fără succes să o împingă la o parte, împotrivindu-se nisipurilor mişcătoare ale gravitaţiei artificiale.

  — Aşa, acum te poţi încălzi din nou.

  Xerxes transmise un semnal, iar pătura se lumină brusc în stacojiu, cu o plasă de fire subţiri care îi arseră pielea expusă.

  Deşi se aşteptase la această tortură, Norma nu se putu stăpâni să nu strige. Se agăţă de piatra-de-apă udă de transpiraţie ca de o ancoră, chiar când agonia se intensifică. Pătura-peliculă sfârâia şi bolborosea ca şi cum ar fi vrut să-şi facă drum prin ardere în ţesuturile ei. Apoi, ţâşnind din fibrele groase ale păturii, o reţea de sonde electronice îi perforară pielea. Sârme subţiri cât firul de păr săpară în muşchi şi stabiliră conexiuni neurale cu trupul femeii.

  Câteva clipe mai târziu, arsura scăzu, lăsând în aerul îngheţat doar un miros de piele pârjolită şi păr ars. Dar Norma ştia că tortura cea mai rea abia urma să vină. Deşi lacrimile îi înţepau ochii, sfidarea încăpăţânată îi încremeni faţa, şi găsi puterea să ridice capul, deşi doar puţin.

  — De la început, nu mi-ai lăsat nici o speranţă, aşa că nu aştept nici un pic de compasiune din partea ta.

  Se sili să scoată un căscat sfidător.

  — Trebuie să te informez, totuşi, că durerea pe care o provoci este… destul de obişnuită.

  Suspendate deasupra ei, containerele individuale ale cymecilor vibrară, ca de amuzament.

  — Durere obişnuită?

  Xerxes trimise un alt semnal, şi un fulger de agonie erupse în braţul stâng. Norma ţipă şi aproape că scăpă din mână piatra-de-apă, dar imediat o strânse într-o încleştare mortală. Mintea i se concentră asupra unui nume şi asupra imaginii bărbatului care-i era cel mai drag. Aurelius!

  — Piciorul stâng, continuă Xerxes.

  Durerea o arse prin picior, iar capul lovi din nou puntea. Xerxes mări gravitaţia artificială, făcând-o pe Norma să se simtă ca şi cum ar fi strivit-o un picior uriaş, invizibil. Cu aerul stors din plămâni, nu putea scoate nici un sunet, aşa că titanul o eliberă şi-o lăsă să ţipe. Un sunet involuntar. Îşi dori să se poată detaşa de suferinţă. Măcar dacă procesele de gândire ar putea fi independente de durerea biologică… Nu avea, totuşi, nici cea mai mică dorinţă să fie cymec.

  — Ochii, rosti Xerxes, ca un jucător anunţând o lovitură. Gravitaţia spori din nou.

  Incapabilă să se oprească, Norma urlă şi-şi acoperi ochii cu mâinile butucănoase. Revărsă blesteme asupra lui Xerxes şi a tuturor celor ca el, dar nu avea cuvinte pentru a-şi exprima adâncimea urii.

  Cymecii îşi continuară sportul, mărindu-i pas cu pas chinul şi tortura, încetinindu-le doar atât cât groaza sa crescândă să amplifice următoarea săgeată de durere. Xerxes lucra asupra ei, organ cu organ. Era atent să-i menţină mintea chinuită conştientă în interiorul corpului torturat, astfel încât să poată trăi fiecare clipă. Apoi făcea lucrurile şi mai rele…

  Şi din ce în ce mai rele, sporind intensitatea.

  — Am învăţat deja multe şi am căpătat destulă practică jucându-ne cu căpitanul navei şi cu cei doi soldaţi, comentă Xerxes.

  — Femeia are un prag de rezistenţă mai mare decât ceilalţi trei, remarcă unul dintre neocymecii agăţaţi. Ei au murit cu mult înainte de acest punct.

  — Să-i testăm limitele? întrebă Xerxes retoric.

  Norma abia putea înţelege cuvintele care răsunau deasupra ei. Piatra-de-apă din pumn părea să i se fi topit în palmă. Nu auzi răspunsul lui Xerxes, dar îl simţi dezlănţuind o furtună arzătoare de durere amplificată prin fiecare nerv important din corpul ei micuţ. Mai intens, tot mai intens.

  Îi auzi pe neocymeci amuzându-se şi trăncănind cu încântare.

  Dintr-o dată, Norma nu mai putu nici să ţipe. Închise strâns ochii, iar fruntea i se încreţi din cauza presiunii asupra capului, ca şi cum craniul era gata să se năruie şi să facă să ţâşnească creierul din el. Cu ambele mâini, strânse piatra-de-apă într-o postum de rugăciune, până când palmele şi braţele începură să tremure.

  — Câtă durere poate suporta o făptură biologică fragilă? întrebă un neocymec.

  — Mă întreb dacă va exploda, comentă un altul.

  Scântei îi fulgerau prin trup, făcând să-i trosnească pielea, arzându-i carnea, aprinzându-i părul scurt, castaniu. Cu toate acestea, Xerxes amplifică intensitatea la niveluri inimaginabile. În timp ce titanul stătea suspendat, neocymecii vociferau, chicotind de plăcere.

  Brusc, tortura aplicată se concentră chiar asupra creierului, asupra minţii sclipitoare care se dezvoltase în trupul Magicienei Supreme a Jihadului, Zufa Cenva. Prin sinapse săltau flăcări, supraîncărcându-i cortexul. Ochii lui Norma se deschiseră. Se simţea de parcă un miliard de lame micuţe i-ar fi despicat celulele şi le-ar fi tăiat în felii tot mai mici, până la nişte infinitezimale puncte de durere. Piatra-de-apă lumina ca un soare în miniatură în mână şi se reflecta în fiinţa ei.

  În punctul culminant al agoniei, ceva cedă în creier, deblocând puterile moştenite de pe Rossak care zăcuseră adormite în ea încă de la naştere. Piatra-de-apă pe care i-o dăduse Aurelius furniză cheia, frângând bariera pe care mama sa nu reuşise niciodată s-o găsească. Toată puterea pietrei-de-apă fu absorbită înăuntrul ei, şi dintr-o dată nu mai simţi nimic. Emiţătoarele de durere ale cymecului continuau s-o bombardeze ca şi înainte, dar Norma respingea cu uşurinţă energia din trupul său, direcţionând-o… acumulând-o la distanţă.

  Întregul ei corp fizic pulsa, vibra şi scotea scântei albăstrii. Carnea lui Norma Cenva deveni incandescentă, se topi şi se converti în energie pură, elementară. Asta era ceea ce magicienele sinucigaşe ale mamei ei învăţaseră să facă pentru a anihila cymecii?

  Nu, Norma ajunse la concluzia că totul era diferit dintr-un punct de vedere fundamental: ea putea s-o controleze.

  Îşi văzu sângele împroşcat peste tot în jur – pe punte, pe un perete despărţitor, pe recipientele pentru creiere de deasupra ei. Se concentră asupra călăului numit Xerxes şi simţi un flux puternic de energie în creierul ei transformat, ca o armă gata să fie descărcată. O lumină albastră fu lansată din mintea ei către cea a titanului, despicând containerul cymecului, detonându-l ca pe o bombă organică şi făcând creierul dinăuntru să fiarbă.

  În continuare, detonă fiecare neocymec simultan, într-o splendidă clocotire de energie mentală care făcu să se evapore toate ţesuturile organice, pe o rază largă. Era doar începutul capacităţilor ei.

  Treptat, uraganul de energie mentală se domoli, iar Norma simţi un calm intens şi euforie, ca şi cum ar fi fost singură în univers… ca şi cum ar fi fost Dumnezeu, cu actul creaţiei abia pe cale să înceapă.

  Deşi născută dintr-o puternică magiciană de pe Rossak, Norma nu dăduse dovadă până acum de nici o aptitudine telepatică. Şi totuşi, tortura incredibilă, combinată cu catalizatorul neaşteptat al pietrei-de-apă, îi trezise puterile înnăscute.

  Atât de senină… Putea vedea veşnicia, peste milioane de galaxii şi de ceruri. Văzu întregul univers, până când se uită la ea însăşi din spate: nimic altceva decât esenţa unei minţi plutind în aer, pulsând şi palpitând. Totul, absolut totul părea posibil acum.

  Folosind energia clocotitoare aflată la dispoziţia ei, începu să-şi reconstruiască trupul, creând materie din nimic, atom cu atom, celulă cu celulă. Cu mâini invizibile, începu să-şi făurească un nou fizic pentru a-i cuprinde conştiinţa, mintea puternică, extinsă exponenţial.

  Apoi se opri să cântărească alternativele. Cu siguranţă, vechea ei formă era o posibilitate, sau o versiune mai înaltă, cu trăsăturile, iniţiale îndulcite puţin, dar nu prea mult. Îşi imagină cum ar fi putut arăta.

  Există şi alte opţiuni, desigur.

  Pentru Norma, trupul uman nu era altceva decât un suport organic, dar cei mai mulţi dintre oameni îl vedeau ca pe ceva mai mult de-atât. Reacţionau faţă de ceilalţi bazându-se pe aparenţe. Aurelius Venport era o excepţie remarcabilă. El văzuse dincolo de ambalajul exterior al sinelui lăuntric şi al inimii lui Norma, până la tot ceea ce era şi dorea să fie cu adevărat.

  Dar era, la urma urmei, doar un bărbat. De ce să nu se facă frumoasă pentru el, din moment ce el îi câştigase deja respectul şi afecţiunea? Păstră în minte ceea ce ar putea crea acum, o imagine încântătoare.

  Cu furtuna cosmică curgând prin ea, Norma avu o senzaţie presantă, ca şi cum s-ar fi aflat într-un nod critic şi ar fi avut nevoie să hotărască repede, sau ocazia s-ar fi putut pierde pe vecie. Era hotărârea reversibilă? Ar fi putut-o schimba mai târziu? Nu era sigură. Puterea ar fi trebuit să se ridice din nou în ea.

  Brusc, imaginile mentale se schimbară, şi în locul lor o văzu pe mama ei, Zufa. Înaltă, palidă şi perfectă ca siluetă şi graţie. Şi bunica dinspre mamă a lui Norma, Conqee, una dintre cele mai mari magiciene din istoria Rossakului. Bătrâna rămăsese întotdeauna distantă faţă de Norma cea pitică şi urâtă – chiar mai mult decât fiica ei Zufa. Conqee murise în mod misterios în timpul unei călătorii pe planetele nealiate; Norma avea doar opt ani, dar în toţi anii care trecuseră, nu uitase niciodată chipul îmbătrânit, deşi încă atât de frumos şi de sever. În gândurile ei de acum, ochii de un albastru deschis ai lui Conqee păreau să privească prin ea cu totul, către ceva aflat la celălalt capăt al existenţei.

  Brusc, Norma se trezi uitându-se şi ea prin ochii aceia, la ceva de dincolo de bunica ei. Văzu stele, planete şi nebuloase îndepărtate… şi, iluminate în prim plan, imaginile unor femei, una câte una, fiecare topindu-se în cealaltă. Toate aveau o frumuseţe clasică şi toate arătau straniu de familiar pentru ea. Norma încercă să capete controlul asupra imaginilor şi să oprească numai una pe loc, dar nu reuşi. Cu o tresărire, îşi dădu seama ce vedea.

  Propriile mele străbune.

  Revelaţia o ului, dar nu se îndoi nici o clipă de autenticitatea acesteia.

  Femeile care m-au precedat… dar numai pe linie maternă.

  Se strădui din nou să preia controlul imaginilor, dar procesiunea de femei dispărea şi apărea, dispărea şi apărea, retrăgându-se în trecut. Înapoi, înapoi, înapoi, dar nu ca în mecanismul prin care un computer caută în bazele de date. Era cu totul diferit.

  Teama o învălui. Ce-ar vedea dacă ar merge mai departe? Fusese oare mintea sa vătămată ireparabil din cauza întâlnirii cu cymecii? Era pe cale să-i scape de sub control?

  Apoi, ca un teanc de fotografii frunzărite, imaginile începură să curgă mai repede, iar feţele şi trupurile se contopiră într-un amestec al tuturor femeilor din linia ei genetică, mergând înapoi mii de ani. Clipă cu clipă, imaginile se transformau, chipurile şi siluetele se schimbau, ca şi cum carnea ar fi fost modelată într-o parte sau în alta. În cele din urmă, viziunile mentale se stabilizară, iar ea privi lung la o singură persoană, luminată orbitor pe fundalul cosmosului.

  În sfârşit avea imaginea pe care o dorea, şi era potrivită, din moment ce includea un element al propriei sale înfăţişări trecute în reperele sale genetice slabe şi fantomatice. Era rezultatul cuprinzător al ascendenţei sale, splendida convergenţă a tuturor generaţiilor… deşi numai pe partea feminină.

  Mâinile nevăzute lucrau repede, modelând fiecare trăsătură, refăcând noul ei corp cu materialul celular disponibil – transformându-l într-o siluetă feminină înaltă şi statuară, de o frumuseţe glacială, mai uimitoare decât oricare altă magiciană de pe Rossak. Depăşind-o chiar şi pe Zufa Cenva…

  Ochii ce-i arseseră sălbatic deveniră de un albastru plăcut seducător. Pielea avea acum culoarea fildeşului şi moliciunea catifelei, pe un schelet perfect, desenând curbe senzuale. Niciuna dintre predecesoarele ei de pe Rossak nu reuşise vreodată să realizeze ceva care să se apropie câtuşi de puţin de asta. Lăsă lucrurile să se întâmple, deschizând porţi celulare înainte închise.

  La sfârşit, rămase în picioare, perfectă şi dezbrăcată, în pântecele navei răpitoare, devenită brusc moartă. Amplificată până la puteri supranaturale, superfiinţa embrionară Norma Cenva preluă controlul asupra vehiculului lui Xerxes şi zbură cu el până pe o planetă goală dar locuibilă, din apropierea sistemului solar al Rossakului, o planetă cunoscută sub numele de Kolhar.

  De acolo, aproape ajunsă acasă, trimise un semnal telepatic prin cosmos, o chemare categorică adresată mamei sale.

  Un toast pentru prietenii pierduţi, pentru aliaţii uitaţi, pentru toţi cei pe care nu i-am preţuit în timpul vieţii.

  Cântec de pahar de pe Caladan.

  Iar acum erau trei. Doar trei rămaşi din cei douăzeci de stăpâni cuceritori ai vremurilor străvechi… magnificii titani.

  Pe lumea sincronizată Ularda, Agamemnon păşea în forma lui păşitoare printre ruinele în flăcări ale unei tabere de sclavi. Oamenii de aici nu reprezentaseră nici o ameninţare reală printr-o răscuală de lungă durată precum cancerul care doborâse planeta Ix.

  Cu toate acestea, generalul titan nu-şi asuma riscuri. Orice semn de tulburare era tratat cu severitate. Detonă o sferă de gel inflamabil concentrat, transformând o femeie care fugea într-o lumânare de carne umană. Femeia făcu doi paşi clătinaţi înainte de a se prăbuşi la pământ într-o grămadă de oase golite de carne. Agamemnon călcă peste ea, sfărâmându-i rămăşiţele corpului între degetele mecanice de la picioare, în timp ce căuta şi alte victime.

  De-o parte şi de alta a lui, corpurile-maşină impunătoare ale lui Juno şi Dante mărşăluiau conform unei grile precise, făcând aşezarea una cu pământul. Din punct de vedere tactic, era periculos să se afle toţi titanii împreună în acelaşi loc, unde să fie vulnerabili – dar coloniştii de pe Ularda fuseseră domesticiţi cu multă vreme în urmă, şi sprijinul Jihadului se strecurase foarte puţin pe planetă. După ce trăiseră aproape unsprezece secole, Agamemnon ştia cum să recunoască necazurile.

  Spre deosebire de anumiţi alţi titani.

  — Cum a putut Xerxes să se expună unui asemenea pericol? bombăni el, cuvintele abia desluşindu-i-se pe deasupra zgomotului făcut de trosnetul flăcărilor, de victimele care ţipau, de structurile care se prăbuşeau.

  Îşi amplifică difuzorul încorporat şi roti turela capului către forma puternică a lui Juno.

  — A atacat o magiciană de pe Rossak, pe fiica lui Zufa Cenva. La ce ripostă se aştepta?

  Cu o balansare a braţelor armate de metal, generalul furios dărâmă un turn-rezervor construit de sclavi, împrăştiind apă pe străzile fumegânde.

  — Cel mai mare idiot al tuturor timpurilor…

  Dante păşea alături de el, producând pagube semnificative pe cont propriu, dar vorbele lui sunau aproape ca un gând întârziat:

  — Preţul a fost mai mare decât Xerxes singur, deşi el a fost probabil cea mai mare pierdere. Victimele au inclus zeci de neocymeci, recruţi potenţiali pentru propria noastră rebeliune. În special acum, nu ne putem permite o asemenea pagubă imensă.

  Juno vorbi pe ton conciliant.

  — Ne putem descurca şi fără ei. Planurile noastre vor merge înainte, ca şi până acum.

  — Sigur că ne putem descurca fără Xerxes! răspunse Agamemnon tăios. Măcar n-a fost Beowulf, care s-a dovedit atât de folositor. Îl păstram pe Xerxes în preajmă numai din loialitate faţă de ai noştri, din simţul onoarei.

  Marele general titan oftă.

  — Măcar dacă Xerxes ar fi găsit mai devreme o cale de a se autodistruge…

  Trei tineri umani se ghemuiau într-o structură joasă, pe jumătate prăbuşită. Observând mişcarea, Agamemnon se îndreptă spre ei cu pas legănat şi aruncă în aer clădirea, dar plănuitele victime scăpară intrând mai adânc în îndoielnicul adăpost.

  Furios, generalul titan se înălţă deasupra clădirii şi-şi folosi membrele armate pentru a smulge acoperişul şi a doborî pereţii, până când îi apucă pe toţi cei trei sclavi sâcâitori şi-i trase afară, în timp ce aceştia se zvârcoleau ca nişte larve de gândaci scoase la lumină. Îi strivi între degetele de metalfluid, le urmări fluidele corporale scurgându-se şi se gândi cât de mult s-ar fi delectat dacă mintea nu i-ar fi fost ocupată cu Xerxes.

  Cu multă vreme în urmă, laşul titan fusese un prinţ bogat şi răsfăţat, care înţelegea prea puţin despre adevărata artă a conducerii. Dedicase o avere imensă, extrem de necesară, revoltei secrete, tot mai extinse, a lui Tlaloc. Lumea lui de baştină, bogată în resurse, pe nume Rodale IX, fusese mai târziu redenumită „Ix”.

  Xerxes, extrem de dornic să se alăture grupului, fusese de acord să instaleze programele alterate ale lui Barbarossa în numeroşii roboţi servitori de pe Rodale IX. Noile rutine şi programe aveau nevoie să fie testate, aşa încât Xerxes îngăduise ca planeta lui să fie folosită ca teren de încercare. Când sosise timpul ca imensa revoltă coordonată să înceapă în Vechiul Imperiu, Xerxes îşi ucisese tatăl obez, conducătorul nominal al planetei, şi predase în întregime resursele de pe Rodale IX în mâinile celor douăzeci de titani.

  Încă de la început, Agamemnon nu fusese convins că se putea avea încredere în Xerxes. Nu avea adevărate convingeri politice, nici o pasiune devoratoare pentru ţelul lor. Pentru Xerxes era doar un joc, o distracţie.

  În acea vreme, Agamemnon se dusese până în sistemul Thalim, unde îşi exprimase îngrijorarea în faţa legendarului conducător Tlaloc în persoană. Pe Tlulax, Tlaloc muncise din greu să atingă măreţia personală, dar fusese dezamăgit de poporul tlulaxa, care nu avea aspiraţii importante. Începeau deja să se izoleze, dispreţuind hedonismul Vechiului Imperiu, dar refuzând să-şi îmbunătăţească propria situaţie. Deziluzionat de propriul lui popor, Tlaloc credea cu toate acestea numai lucruri bune despre omenire, insistând că rasa umană putea realiza lucruri măreţe, numai dacă ar fi putut fi „încurajaţi” să le facă.

  Iar pentru asta, cei douăzeci de titani aveau nevoie de finanţarea lui Xerxes.

  Timp de secole de atunci, Agamemnon nu mai avusese nevoie de Xerxes, dar asta fusese o problemă de onoare a titanilor. Nu era ceva neînsemnat. Măcar acum Xerxes nu le mai stătea în cale, în sfârşit.

  Deocamdată, cymecii reuşiră să distrugă tabăra sclavilor de pe Ularda. Nimeni nu supravieţui, nici o structură nu rămase intactă. Fuioare de fum unsuros se ridicau spre cer ca nişte stâlpi murdari în diafani.

  Dante şi Juno se traseră mai aproape de general, iar el le spuse:

  — Destul cu planurile şi cu văicărelile. N-o să mai aşteptăm!

  Îşi roti turela-cap, observă acordul companionilor săi de atâta vreme.

  — Voi găsi prima ocazie de a ne elibera de Omnius – şi o voi folosi!

  O navă nu poate pleca spre destinaţie cu doi piloţi care se luptă pentru comenzi. Fie unul, fie celălalt trebuie să preia conducerea, altfel va avea loc o prăbuşire.

  IBLIS GINJO, notă pe marginea unui caiet furat.

  Marele Patriarh al Jihadului nu era un om care să se ducă să cerşească. Cerea respect de la toată lumea, şi-l primea. Oamenii stăruiau să obţină favoruri de la el ca şi cum ar fi fost prinţ sau rege. Făcea lucrurile să se mişte.

  Însă multe se schimbaseră în anul de când Serena Butler pusese mâna pe frâiele Jihadului, când de fapt ea ar fi trebuit să rămână doar un simbol. Iblis o crease, o instruise până când devenise un simbol puternic. Acum, nerecunoscătoare, îl respinsese, împărţindu-i puterea şi controlul altor funcţionari ai Jihadului. Refuzase chiar sugestia lui perfect rezonabilă de a face o căsătorie politică. Nu era doar o fază trecătoare.

  Conducerea deschisă din ultima vreme a Serenei servise doar ca să schimbe centrul de greutate al Jihadului. Mai rău, îşi câştigase propriii adepţi, diferiţi de ai lui. Schisma se adâncea, iar Serena nu-şi dădea seama că intervenţia sa contribuia mai mult la confuzie decât la limpezimea viziunii. În ciuda eforturilor lui Iblis de-a o convinge, în general Serena îl ignora. Deseori nu-i răspundea deloc la mesaje, sau răspunsurile ei erau scurte şi lapidare.

  Nu-şi dă seama că sugestiile mele sunt pentru binele ei şi al Jihadului?

  După cât se părea, nu-şi dădea seama.

  Într-o apariţie recentă în faţa Consiliului Jihadului, Serena îi ceruse public – auzi, public! – lui Iblis să dezvăluie informaţii despre operaţiunile financiare ale poliţiei Jihadului, insinuând că nu fusese deschis faţă de Liga Nobililor. Asemenea diversiuni nu făceau decât să divizeze efortul uman, distrăgând atenţia de la adevăratul duşman. Acesta era un moment în care conducerea trebuia să fie unită, nu divizată.

  Iblis se hotărî în sfârşit să facă ceva în legătură cu asta, indiferent ce aliaţi putea găsi. Acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie să demonstreze de ce era în stare şi să realizeze lucruri pe care nici măcar Preoteasa, care-şi dădea atâta importanţă, nu le putea face. Cu puţin noroc, asta l-ar fi ajutat să-şi netezească drumul înapoi spre o poziţie de putere supremă.

  Pe puntea de observaţie a iahtului său spaţial personal, stătea privind stelele plutind prin abisul pustiu. Îl luase cu sine numai pe comandantul Jipolului, Yorek Thurr, să-i slujească atât drept pilot al iahtului, cât şi ca gardă de corp personală. Thurr era singurul om în viaţă care să ştia despre cymecul Hecate şi despre oferta ei de a ajuta Jihadul.

  Titanul, în corpul său de asteroid, provocase atâtea distrugeri pe Ix încât primero Harkonnen reuşise să cucerească şi să păstreze importanta lume sincronizată. Fără Hecate, bătălia de pe Ix ar fi fost în cel mai bun caz doar o altă „victorie morală” în loc de una reala. Acum, avea nevoie de ea pentru a pune la cale încă un miracol.

  Vocea lui Thurr se auzi în sistemul de comunicaţii al iahtului.

  — Am detectat asteroidul, domnule, exact cum era prevăzut.

  — Măcar te poţi bizui pe ea, comentă Iblis.

  — Ne aflăm pe un curs de apropiere…

  Marele Patriarh se uită pe fereastră, încercând să distingă care dintre milioanele de vârfuri de ac scânteietoare ar putea fi bucata artificială de rocă spaţială. În sfârşit, când iahtul se apropie, desluşi forma bulgărelui de piatră neregulat, acoperit cu cratere, tot mai mare cu fiecare clipă ce trecea. De data asta totuşi, Iblis nu simţea nici o îngrijorare. Ştia exact ce putea face pentru el femeia titan.

  În explozia iniţială de fervoare a Jihadului, toată lumea striga numele micului Manion Butler şi o venera pe viteaza mamă care ridicase cea dintâi mâna împotriva maşinilor gânditoare. Dar după decenii de război, cei mai mulţi oameni începeau să obosească de lupta neîncetată, şi tânjeau să-şi vadă de viaţa personală şi de carieră. Voiau să muncească, să crească copii şi să uite de fluxul şi refluxul conflictului militar. Ce neghiobi erau!

  În ciuda victoriilor ocazionale precum cele de pe Ix, Anbus IV şi Tyndall, simţea că revolta îşi pierdea elanul, ca un organism care murea peste tot în jurul lui. Declinul venea în etape mici şi mari, pe planete mai mici sau mai mari. Oriunde călătorea Iblis ca să ţină discursuri inspiratoare, vedea şi simţea acest lucru. Mulţimile îşi pierdeau entuziasmul, scăpându-i din mână, pentru că nu vedeau nici un sfârşit la orizont. Oamenii aveau o anvergură atât de jalnic de mică a atenţiei…

  Marele Patriarh încerca disperat să-i facă pe alţii să vadă ceea ce el însuşi vedea atât de clar. Maşinile voiau să distrugă fiecare fiinţă umană – nu numai pe lumile sincronizate, ci şi pe lumile Ligii sau pe planetele nealiate. Fiinţele umane erau o bătaie de cap pentru Omnius şi pentru fraţii săi de metal, o ameninţare. Maşinile gânditoare şi oamenii n-ar fi putut coexista niciodată pe nici un fel de bază, nici pe planete individuale, nici în întregul univers.

  Asteroidul lui Hecate se contură mai aproape, cu craterele deschizându-se larg.

  — Scanerele noastre au localizat intrarea, domnule, raportă Thurr. Hecate stabileşte legătura, urându-vă bun venit.

  — Nu irosi timpul cu flecăreala. Du-ne înăuntru!

  Iahtul spaţial se strecură cu uşurinţă prin deschizătura unui crater, iar razele tractoare ale titanului ajutară pilotul să aducă aparatul în grota interioară cu pereţi de oglindă, în care Iblis vorbise prima oară cu Hecate în corpul ei de cymec-dragon.

  Iblis ieşi din iaht şi păşi cu îndrăzneală prin încăpere. De data asta, în loc să poarte corpul păşitor ornamentat şi complicat, de mărimea unui om, Hecate îl întâmpină sub forma unui container de păstrare ecranat, care-i ţinea creierul înotând în electrofluid, susţinut de o formă păşitoare pe rotile. Cilindrul protejat se adaptă la nivelul ochilor lui.

  — Am treburi importante de discutat cu tine, zise Iblis, trecând direct la subiect.

  — Treburi importante? N-aş vrea să discut despre altfel de treburi, rosti vocea mecanică vibrantă a lui Hecate. La urma urmei, nu sunt eu arma ta secretă?

  Părea deosebit de încântată de titlu.

  Iblis începu să păşească nervos de colo până colo în timp ce explică.

  — Jihadul se află în faţa unei crize. În ultimul an, Serena Butler a preluat puterea de la mine. Nici în cele mai îndrăzneţe visuri ale ei, nu se poate descurca cu toate cerinţele politice, militare, religioase şi sociale ale conducerii – şi totuşi nu reuşeşte să vadă acest lucru.

  — A, aşadar vrei să fie ucisă? Asta ţi-ar atinge scopul?

  Hecate părea indispusă.

  — Pare o risipă a capacităţilor mele extravagante…

  — Nu! răspunse el repede, surprinzându-se singur.

  Apoi cântări întrebarea cu mai multă grijă.

  — Nu. N-ar fi avantajos pe termen lung. Serena e iubită de mase, e prea importantă pentru ele.

  — Atunci cum te pot ajuta, dragă Iblis?

  Vocea lui Hecate avea un sunet muzical şi straniu de seducător.

  — Dă-mi o sarcină destul de mare ca să merite osteneala!

  — Am nevoie de mai multe victorii preţioase împotriva maşinilor. Autentice şi bune de pus în ramă.

  Făcu un pas mai aproape.

  — Mulţumită ţie, am recuperat cu succes planeta Ix. Acum am nevoie să includ mai multe lumi sincronizate în Ligă, eliberându-le populaţia umană. Nu contează cât de importante sunt planetele din punct de vedere strategic, am nevoie doar de ceva de arătat. Şi am nevoie să-mi asum meritele pentru ele!

  Hecate scoase un sunet asemănător cu râsul, cu o nuanţă ironică.

  — În secolele pe care le-am petrecut sub formă de cymec, am uitat cât de nerăbdătoare pot fi fiinţele umane biologice. Şi cum născocesc uneltiri…

  — De douăzeci şi şase de ani, nerăbdarea mea, aşa cum o numeşti tu în batjocură, a constituit forţa motrice a Jihadului. Serena şi copilul ei au fost doar nişte imagini, în timp ce eu am fost axul…

  — Erai pe cale să spui mecanismului?

  — Doar ca figură de stil.

  — N-aş fi interpretat-o în alt fel. Dar planurile pe termen lung cer întotdeauna un timp atât de… lung.

  Containerul lucitor al creierului se ridică mai sus, deasupra capului său.

  — Aşadar, vrei să provoc puţin haos pe lumile sincronizate, lăsând portiţe deschise, astfel încât Jihadul tău să poată revendica noi cuceriri?

  — Absolut!

  — Ce interesant…

  Hecate părea amuzată de provocare.

  — În regulă, o să văd ce pot face.

  Loialitatea nu poate fi programată.

  SEURAT, jurnale de actualizare private.

  Când Vorian Atreides întâlni din nou nava de actualizări a lui Seurat în adâncul spaţiului, nu fu o surpriză pentru niciunul dintre ei. Vor ştiuse întotdeauna în adâncul inimii lui că se vor reîntâlni, iar căpitanul robot calculase o probabilitate scăzută, dar nu egală cu zero, a unui asemenea eveniment.

  Birocraţia armatei Jihadului avea reguli specifice, complicate şi enervante, care, după cum se presupunea, interziceau unui primero să facă jumătate din lucrurile pe care le comitea Vor. Ştia că purtarea lui îl determina pe Xavier să se simtă frustrat peste măsură, însă nimic din ce spunea prietenul lui n-ar fi putut schimba vreodată tendinţa impulsivă din firea lui Vor. Iarăşi şi iarăşi, pilota singur nave mici, în misiuni pe care şi le alegea singur. De când intrase în lupta împotriva maşinilor, Vor fusese în mod constant independent – un nesăbuit proverbial, dar unul eficient.

  După ce-şi termină misiunea pe Caladan, Vor plecă de pe lumea acvatică, neputând să justifice motivele pentru care să mai petreacă timpul acolo cu Leronica Tergiet. Lăsă un detaşament de soldaţi ai Jihadului la postul de ascultare, şi mai lăsă o părticică din inima lui în taverna de pe malul mării. Promiţând să-i trimită mesaje lui Leronica de câte ori îndatoririle militare îi îngăduiau, Vor plecă din nou, ca să lupte pentru anihilarea finală a maşinilor gânditoare.

  În vecinătatea planetei Caladan, la marginea sferei de influenţă a lui Omnius, Vor schiţă din memorie traseele obişnuite pe care el şi cu Seurat le parcurseseră în cursele de actualizare. De când dezlănţuise neştiutorul cal troian prin intermediul robotului, Vor auzise rapoarte răzleţe despre colapsul lumilor sincronizate; acum, punând cap la cap informaţiile haotice, reuşi să traseze ruta lui Seurat.

  De câtva timp nu mai fuseseră raportate date, iar Vor nu era surprins că maşinile îşi dăduseră seama până la urmă unde era problema. Se întrebă care fusese soarta lui Seurat, o dată ce hipermintea descoperise programul distrugător ascuns. Un computer sofisticat n-ar fi trebuit să fie răzbunător, iar Vor spera că Omnius nu-l distrusese pur şi simplu pe căpitanul robot, de ciudă.

  Ar fi fost extrem de ineficient şi o risipă de resurse.

  Vor petrecu o săptămână în patrulare solitară, urmând linia traseului tradiţional de actualizări. Îşi justifică cercetarea ca având scopul „de a aduna informaţii vitale pentru planurile militare ale Ligii”, ceea ce îi oferea ocazia de a petrece o vreme singur, ca să poată cugeta la sentimentele lui neaşteptate pentru Leronica.

  Fusese întotdeauna rezervat, distrându-se în permisii sau în timpul îndatoririlor temporare de pe diferite lumi ale Ligii, dar femeia asta de pe Caladan reuşise cumva să găsească o cale întortocheată către inima lui. Prinsese rădăcini chiar în sufletul lui, şi ca o bombă cu ceas declanşându-se – abia acum începea să-şi dea seama de asta. Înţelegerea acestui lucru îl făcea să se simtă tulburat şi fericit… şi extrem de trist că nu era lângă ea. Dragostea nu fusese niciodată un concept străin pentru el, deşi nu-şi imaginase că ar fi putut simţi ceva asemănător. Acum înţelegea ce simţea Xavier pentru Octa.

  Însă zborul de unul singur prin spaţiu la hotarul teritoriului inamic, preocupat aşa cum era de gânduri dulci-amare, nu făcea prea mult pentru progresul Jihadului. Războiul în curs ar fi trebuit a fie singura lui prioritate.

  Când nava de actualizări mare, neagră-argintie, îi tăie calea şi se contură ameninţătoare în faţa lui, atenţia lui Vor se întoarse la griji mai urgente.

  Nava de actualizări ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să se lanseze în manevre de ocolire pentru a evita chiar şi o navă mică de luptă a Jihadului. Dacă robotul căpitan ducea o actualizare a hiperminţii computer, programul i-ar fi dat comanda să protejeze gelsfera argintie cu orice preţ.

  Dar nava de actualizări se opri, iar Vor se găsi în faţa ei în spaţiu deschis.

  Recunoscu configuraţia vehiculului, deşi modelul părea să fi fost modificat, reparat şi extins. Fără îndoială, era aceeaşi navă pe care-o găsise plutind pierdută, pe orbită înaltă în jurul sistemului solar al Pământului.

  Deschise linia de comunicaţii şi transmise imediat:

  — Bătrâne creier metalic! M-am gândit eu că s-ar putea să te găsesc pe-aici…

  Apoi observă că modificările navei includeau şi o baterie de armament. Porturile pentru proiectile cinetice se deschiseră şi lăsară să se vadă o lumină roşie, gata de tragere.

  Vor simţi un şuvoi de sudoare rece pe gât.

  — Ai să mă pulverizezi în spaţiu fără măcar să spui salut?

  — Salut, Vorian Atreides.

  Faţa arămie a lui Seurat apăru pe ecran.

  — Poftim, am avut grijă de amabilităţi. Acum ar fi acceptabil pentru mine să te distrug?

  — Aş prefera să n-o faci.

  Vor ţinea degetele pe comenzile armelor. Ar fi putut probabil să-l ia prin surprindere pe căpitanul robot, deşi aparatul de actualizări părea să-l depăşească semnificativ din punctul de vedere al putere de foc.

  — Se pare că Omnius ţi-a mărit şansele cu toate tunurile astea. Mă întrebam când vor ajunge maşinile gânditoare la asta.

  — Sunt conştient de ceea ce mi-ai făcut mie şi prin intermediul meu, nouă, Vorian. Potrivit înregistrărilor mele, opt lumi sincronizate au fost grav vătămate, din cauza virusului de programare introdus de sfera de actualizare pe care am transmis-o eu. Presupun că tu ai fost responsabil pentru asta?

  — Nu-mi pot asuma toate meritele, bătrâne creier metalic.

  Vor rânji.

  — La urma urmei, tu însuţi ai dus fiecare dintre acele bombe cu ceas programate. Şi tu eşti cel care m-a învăţat atât de mult despre gelcircuite şi despre programarea de bază. Vezi? E un efort colectiv…

  Chipul de metalfluid al lui Seurat lucea în luminile din cabina navei de actualizări.

  — Atunci regret că am fost un profesor atât de bun.

 

  În timp ce Seurat scana imaginea lui Vorian Atreides, îşi folosi propria experienţă şi programarea adaptabilă pentru a analiza ce-ar fi putut gândi omul. Robotul Erasmus l-ar fi invidiat pentru această ocazie.

  După capturarea şi întoarcerea pe Corrin, unde sfera de actualizare contaminată îi fusese confiscată, Seurat suportă un interogatoriu îndelungat din partea unui Omnius restabilit. Curând, deveni evident ce se întâmplase, iar programul sabotat fu înlăturat, deşi Erasmus recomandă o acţiune mult mai radicală: să distrugă toate amintirile conţinute în copia lui Omnius-Terra.

  — Aceste evenimente s-au întâmplat cu douăzeci şi şase de ani standard în urmă. Deşi ar putea fi interesante, nu sunt date deosebit de relevante şi nu merită riscul, Omnius…

  Seurat bănuia că, din motive ştiute numai de el, Erasmus nu voia ca hipermintea să obţină informaţia. Pilotul nu menţionă însă acest lucru, din moment ce nu dorea câtuşi de puţin să-şi atragă nemulţumirea celuilalt robot independent.

  După ce explicaţiile fură înregistrate şi arhivate, şi înainte ca Seurat să poată fi trimis într-o nouă cursă de actualizări corespunzătoare, prevăzute în mod special să refacă încarnările lui Omnius pe lumile afectate de virus, Erasmus petrecuse o zi de discuţii intense şi cu viteză ridicată în compania robotului pilot.

  — Am studiat oamenii vreme de secole. Am făcut experimente, am adunat informaţii şi am făcut extrapolări ca să explic schimbătorul comportament uman. Am învăţat foarte mult de la Serena Butler, iar acum descopăr că noul meu experiment, care constă în creşterea şi instruirea lui Gilbertus Albans, oferă noi perspective. Cu toate acestea, Seurat, ai avut şi tu o ocazie unică. Ai petrecut ani de zile însoţit de omul de încredere Vorian Atreides, fiul titanului Agamemnon. Îţi cer să împarţi cu mine observaţiile şi orice amănunte relevante care m-ar putea ajuta în misiunea mea de a înţelege natura umană!

  Seurat nu putea refuza. Cu un schimb de informaţii asemănător, dar mult mai scurt decât sincronizarea unei sfere de actualizare, confruntă, rezumă şi transferă toate conversaţiile şi amintirile pe care le avea despre Vorian Atreides.

  În timp ce făcu acest lucru, Seurat revăzu şi el toate acele amintiri, şi-i reveniră în minte, ca o reacţie înrudită cu afecţiunea, toate zborurile plăcute de pe Călătorul Visurilor. Acum, că pilotul robot era singur pe o nouă navă de actualizări – una care, din păcate, avea doar un indicativ numeric, nu şi un nume – îşi dădu seama că prefera să aibă companie…

  Cele două nave stăteau faţă în faţă în spaţiu, fiecare cu destule arme ca s-o distrugă pe cealaltă, iar Seurat descoperi că nu voia să-şi anihileze fostul însoţitor.

  — Îţi aduci aminte cea de-a şaptea misiune pe Walgis, Vorian Atreides? Acum douăzeci şi opt de ani? Am avut parte de multe dificultăţi după ce-am ieşit din sistem.

  Vor chicoti.

  — Dificultăţi? Asta-i o subestimare totală. Am dat peste un roi de meteoriţi care au crăpat o latură a Călătorului Visurilor. Toată atmosfera a ţâşnit afară – iar eu aproape că am fost absorbit o dată cu ea…

  Seurat continuă să se uite fix la prietenul şi adversarul lui implacabil.

  — Da, dar eu te-am prins şi te-am ţinut strâns. Am refuzat să te las să zbori.

  — Adevărat? Nu-mi aduc aminte toate amănuntele, zise Vor. Eram prea ocupat să gâfâi în căutare de aer. Decompresia explozivă este destul de neplăcută pentru o fiinţă umană, ştii…

  — Îmi dau seama de asta. Te-am dus într-o cabină mică de depozitare şi te-am închis ermetic înăuntru, unde am putut menţine presiunea atmosferică.

  — N-ai vrut să mă laşi să ies aproape două zile, continuă Vor. Eram mort de foame când ai deschis din nou uşa. Nu te-ai gândit să-mi dai nici o raţie.

  — Gândul meu era să-ţi salvez viaţa, şi am avut nevoie de acest timp ca să repar stricăciunile de la carcasă şi să repar sistemele de susţinere a vieţii.

  Vor îl privi melancolic, apoi se încruntă, încurcat.

  — Nu cred că ţi-am mulţumit vreodată pentru asta.

  — Roboţii n-au nevoie de recunoştinţă, Vorian Atreides. Am depus totuşi eforturi considerabile ca să te ţin în viaţă şi nevătămat – într-un număr semnificativ de ocazii. Prin urmare, ar fi o prostie din partea mea să te distrug acum.

  Seurat opri sistemele de arme şi-şi retrase lansatoarele de rachete şi tuburile de proiectile. Pentru o clipă, pilotul robot fu vulnerabil dacă Vorian Atreides alegea să lanseze armele. Maşina gânditoare îşi aprinse motoarele, se roti în jurul axului central şi se îndepărtă cu cea mai mare viteză posibilă, înainte ca Vor să apuce să reacţioneze. Seurat ieşise din raza de acţiune înainte ca însoţitorul său uman să reuşească să transmită o cascadă de întrebări surprinse.

  Păcălit şi surâzând, Vor pluti pentru o vreme în derivă în nava sa de cercetare. Apoi începu să râdă în hohote.

  Cârmuirea se ascunde în spatele multor paravane.

  IBLIS GINJO, Opţiuni pentru eliberarea totală.

  Când se întoarse de la întâlnirea grăbită şi secretă cu Hecate, află că Serena convocase o întâlnire de afaceri a Consiliului Jihadului, chiar dacă nu se aştepta ca el să fie prezent. Se repezi de la spaţioport direct în sala consiliului, hotărât să nu fie înlăturat din procesul de luare a deciziilor. Trecuseră câteva săptămâni, iar el avea nevoie să prindă din urmă ultimele evenimente.

  Ajunse la intrarea sălii interioare chiar când Serena anunţa începutul şedinţei, doar ca să o găsească pe şefa serafimilor păzind uşa. Niriem ezită, ca şi cum s-ar fi luptat cu propriile loialităţi, apoi, după o clipă, îi dădu voie să intre.

  Instalată în capul mesei lustruite, folosite pentru şedinţe, Preoteasa Jihadului părea surprinsă de prezenţa lui. Iblis găsi repede un scaun cât mai aproape de ea posibil, deşi nu era locul său obişnuit. Fără să comenteze, Serena se lansă într-un discurs vizibil bine repetat, în timp ce toţi ceilalţi ascultară cu atenţie.

  — Nu putem continua singuri acest Jihad. Pasiunea umană e puternică, dar resursele Ligii nu sunt pe măsura forţelor pe care Omnius le poate îndrepta împotriva noastră. Maşinile gânditoare pot fabrica mai mulţi roboţi de schimb pentru fiecare dintre cei pe care-i distrugem. Dar pentru fiecare luptător pierdut al Jihadului, o viaţă umană se stinge pentru totdeauna. Trebuie să păstrăm cât mai multe cu putinţă dintre aceste vieţi preţioase.

  — Ce propui, Serena?

  Iblis îşi alese cu grijă cuvintele şi tonul, în speranţa că putea găsi o cale să întoarcă hotărârile ei în folosul propriilor lui scopuri. Când îşi roti privirea în jurul mesei, îl văzu, spre surpriza lui, pe negustorul de carne vie tlulaxa Rekur Van, aşezat la capătul îndepărtat al încăperii. Părea să fi fost chemat special pentru această întâlnire, şi ăsta era un lucru nelalocul lui. Cu discreţie, Iblis ridică întrebător o sprânceană, dar singurul răspuns al bărbatului tlulaxa fu o expresie nedumerită.

  Serena răspunse:

  — Soldaţii Jihadului şi mercenarii nu sunt singurii luptători în cauza noastră sfântă. Este vremea să recunosc şi să binecuvântez unii dintre oamenii care contribuie cel mai mult la lupta noastră…

  Zâmbi şi făcu semn către Rekur Van, care se înroşi de stânjeneală în faţa acestei dovezi de atenţie.

  — Deşi nu s-au angajat în lupta activă împotriva maşinilor malefice, tlulaxa au oferit mult luptătorilor noştri. Produsele fermelor lor de organe i-au vindecat pe veteranii noştri răniţi, astfel încât ei să poată lupta din nou. Dragul meu prieten, primero Harkonnen, este cel mai celebru dintre toţi beneficiarii…

  Dădu graţios din cap către negustorul de carne vie şi un val de aplauze se propagă în jurul mesei.

  — Încă de când eram o tânără membră a Parlamentului, continuă Serena, a fost visul meu cel mai fierbinte să aduc planetele nealiale în Liga Nobililor. Acum, multe dintre aceste lumi, inclusiv Caladan, au început tratative cu noi privind intrarea în Ligă. Am intenţia să fac un tur al planetelor membre potenţiale, oprindu-mă întâi pe Tlulax. Aş dori să văd cu ochii mei minunatele lor ferme de organe şi să vorbesc cu conducătorii, în speranţa că se vor gândi să ni se alăture oficial. O să văd minunatele lor oraşe şi o să le arăt cât de mult apreciază Preoteasa Jihadului eforturile pe care le fac în folosul nostru.

  Iblis simţi brusc un nod în piept, văzând că planurile lui delicate continuau să se spulbere. Avea înţelegeri secrete cu industria de organe tlulaxa, iar Serena nu ştia ce face!

  — Asemenea planuri ar putea fi pripite, Preoteasă. Oamenii de pe Tlulax îşi apără izolarea, şi ar trebui să respectăm acest lucru. Nu sunt sigur cum ar reacţiona la o vizită surpriză.

  Cu ochii aprinşi de nemulţumire, Serena îşi încrucişă mâinile peste pieptul acoperit de roba albă.

  — Am umblat printre oameni pe multe planete. Este de neconceput ca cei din conducerea tlulaxa să nu întâmpine cu bucurie pe Preoteasa Jihadului. Luptătorii noştri au faţă de ei o datorie imensă. Nu se poate să aibă ceva de ascuns – aşa e, Rekur Van?

  — Sigur că nu, replică iute Iblis. Sunt sigur că guvernul de pe Tlulax ar fi încântat să-i vizitezi. Cu toate acestea, trebuie să trimitem un mesager în sistemul Thalim cu toată graba cuvenită, astfel încât să se poată pregăti pentru sosirea ta. Asta este procedura diplomatică normală.

  — Foarte bine, dar războiul se desfăşoară în propriul lui ritm, iar noi trebuie rămânem cu un pas înaintea lui.

  În timp ce ea îşi schiţa ideile în faţa membrilor Consiliului, Iblis rămase aşezat, cu o expresie indescifrabilă pe chip.

  Se întrebă ce voia să facă Hecate ca să-l ajute. Spera să fie ceva semnificativ… şi că va fi curând.

 

  Luni de zile după ce Seurat adusese neintenţionat agresivul său virus de computer, Bela Tegeuse se clătina încă din cauza efectelor sale epuizante. Maşinile supravieţuitoare se străduiau să-şi revină, dar aveau dificultăţi să comunice cu hipermintea deteriorată. În cele din urmă, roboţii independenţi izolară segmentele avariate ale întrupării lui Omnius, astfel încât numai o licărire a conştiinţei extinse a computerului rămase în funcţiune.

  Erau incredibil de vulnerabili.

  Pe această lume întunecoasă şi înnorată, unde sclavii cultivau alimente numai în băi nutritive, sub lumini artificiale orbitoare, gloata furioasă observă slăbiciunea maşinilor şi urzi planuri pentru a profita de ea. Cu toate acestea, roboţii, conştienţi că avuseseră loc revolte pe multe lumi sincronizate, urmăreau orice semne vizibile de răscoală potenţială.

  Bela Tegeuse nu putea reveni la egalitate cu celelalte lumi sincronizate decât primind o copie nouă şi necontaminată a hiperminţii. Aşa că aşteptau…

  Când o navă cymec singuratică, neidentificată, ajunse în sistemul Tegeuse, transmiţând că aduce o actualizare intactă direct de la Omnius-Corrin, maşinile gânditoare întâmpinară mesagerul cu bunăvoinţă. Sistemele defensive exterioare se deschiseră, permiţând cymecului să pătrundă în zona periferică şi să înainteze cu toată graba cuvenită către nucleul central din Comati, la poalele munţilor.

  Hecate nu se gândise niciodată că infiltrarea ei ar putea fi atât de simplă şi de directă. Nu învăţaseră maşinile nimic de la cymeci?

  Pentru această aventură, rebela femeie-titan renunţase la corpul asteroid mobil, luându-şi înfăţişarea unui aparat cymec oarecum tradiţional, deşi cam învechit, capabil să aterizeze. Dirijă sistemele de stabilizare prin intermediul tijelor mentale care îi conectau creierul fără trup la funcţiile navei spaţiale.

  Norii de deasupra ei erau mase groase şi întunecoase de umezeală cenuşie, care opreau puţina căldură a soarelui planetei Bela Tegeuse, încremenind ciclul climatic într-o schemă neîntreruptă a ploii şi a crepusculului. Sistemelor robotice nu le păsa de vreme, iar sclavii umani – bolnăvicioşi şi palizi – nu cunoşteau o altă viaţă.

  Hecate se întrebă ce-ar face bieţii sclavii o dată eliberaţi. Iblis Ginjo o însărcinase cu această acţiune agresivă, justă, iar Hecate se ridica la înălţimea provocării, nerăbdătoare să demonstreze ce putea înfăptui. Simţea că totul urma să devină extrem de interesant.

  Din observaţiile ei ascunse, tăcute, dar constante, femeia titan renegată ştia că armata Jihadului, chiar de la începutul reluării luptei, încercase să smulgă Bela Tegeuse din ghearele dominaţiei maşinilor. Flota lor atacase fortăreaţa lui Omnius şi provocase pagube infrastructurii maşinilor de acolo, dar suferise atât de multe pierderi încât fusese silită să se retragă fără o victorie clară. Jefuind fără milă resursele şi lucrând continuu, maşinile rămase reconstruiseră şi-şi impuseseră din nou controlul complet asupra planetei în mai puţin de un an, ca o maree neiertătoare ştergând urmele de paşi de pe o plajă.

  De data asta, spera Hecate, oamenii aveau să-şi înveţe lecţia şi să acţioneze mai hotărât. Datorită ei, vor avea o a doua şansă. Dacă erau atenţi… Lăsase un mesaj pentru Iblis Ginjo prin intermediul unei „cutii poştale” pe care Yorek Thurr trebuia s-o monitorizeze. Depindea doar de ei să fie gata să reacţioneze.

  Când ateriză pe spaţioportul bine luminat în timpul unei ploi reci, maşinile robotice înaintară, transmiţând întrebări şi cereri de identificare.

  — Rămăşiţele lui Omnius al nostru nu au acces la ochii-de-pază de la bordul aparatului tău, spuse un robot administrativ care părea să se afle la conducerea complexului.

  Lui Hecate i se păru un comentariu neghiob, în special pentru unităţile IA de securitate. Zâmbi în sinea ei. Maşinile puteau fi atât de oarbe şi de naive câteodată…

  Adunaţi în jurul gardurilor, oamenii captivi stăteau înghesuiţi, cu hainele ude. Cu ochi trişti, privind pieziş, urmăreau sosirea navei cu prudenţă, ca şi cum noua actualizare Omnius ar fi putut să le fure şi ultimele speranţe rămase.

  Hecate deschise trapa şi ieşi, purtând ornamentatul corp păşitor în formă de dragon.

  — Mecanismele de supraveghere ale ochilor-de-pază trebuie să funcţioneze prost, le spuse ea roboţilor care aşteptau. Omnius-Corrin a fost silit să închidă multe sisteme periferice ca să împiedice continuarea infecţiei prin intermediul unor erori de programare înşelătoare.

  Roboţii îi acceptară explicaţia.

  — Ce indicativ ai? Modelul tău de neocymec nu ne este familiar.

  — O, sunt cel mai nou dintre cei mai noi…

  Pe un ton aproape trufaş, ca şi cum ar fi fost superioară modelelor mai vechi.

  Porni greoi, ducând pachetul greu, cilindric, în membrele anterioare articulate. Solzii de diamant scânteiau, reflectând lumina licuripanourilor galbene de pe spaţioport.

  — După atâtea prăbuşiri groaznice, Omnius a ordonat crearea multor neocymeci din oameni de încredere loiali. Spre deosebire de minţile de computer bazate pe gelcircuite, creierele umane nu pot cădea pradă acestui virus care se propagă. Neocymeci ca mine au fost trimişi să livreze actualizări ecranate protejate prin programe proiectate să suprascrie virusul. Cu siguranţă, vedeţi avantajele?

  Un trio de roboţi făcu un pas în faţă să accepte containerul greu. Lui Hecate îi părură aproape nerăbdători, dornici să scape de problemele neobişnuite. Aşa cum era de aşteptat, nu erau destul de prefăcuţi sau de bănuitori pentru propriul lor bine.

  — Vă promit, spuse ea, că asta vă va scăpa de toate grijile…

  Deşi fusese dezgustată de baia de sânge a lui Ajax, cu multă vreme în urmă, Hecate se convinsese singură că omorârea maşinilor gânditoare – distrugerea lui Omnius, în special – era diferită… şi mult mai demnă de admirat. Oamenii ar fi fost uimiţi şi încântaţi!

  — Există instrucţiuni speciale pentru instalarea acestei actualizări? întrebă robotul.

  Hecate îşi întoarse forma păşitoare spre navă.

  — Folosiţi procedura standard. Mi s-a ordonat să plec cât mai repede posibil, pentru că am şi alte lumi sincronizate de vizitat. Omnius contează pe terminarea rapidă a acestei sarcini. Sunt sigură că înţelegeţi.

  Făcând gesturi ţepene de încuviinţare, roboţii se îndepărtară cu cilindrul lor fatal, iar Hecate se instală încă o dată în sistemul de control al aparatului său spaţial. Folosind comenzile tijelor metalice, decolă de pe spaţioport sub lumina concentrată a reflectoarelor galbene.

  Dedesubt, în oraşul-reţea Comati, roboţii intrară în citadela unde hipermintea Omnius, mutilată, se străduia să-şi continue funcţiile vitale. Maşinile folosiră mâini manipulatoare delicate pentru a deschide învelişul cilindrului şi pentru a scoate straturile de blindaj protector.

  În sfârşit, dezveliră focosul nuclear cu formă ciudată, dar puternic. Sistemele lor încercară rapid să calculeze o reacţie corespunzătoare, chiar în clipa în care ceasul detonatorului ajunse la zero…

  Nava lui Hecate se înălţase deasupra primelor două straturi de nori, când văzu o lumină gălbui-argintie erupând ca un soare dedesubtul ei. Avusese grijă ca imensa explozie să poată fi destul de puternică pentru a nimici toate rămăşiţele hiperminţii rănite. Impulsul electromagnetic al bombei, amplificat de modelul de focos, se propagă spre cerul planetei Bela Tegeuse şi fu reflectat în jos de către stratul de nori groşi. Fiecare staţie a lui Omnius se scurtcircuită într-o reacţie în lanţ, una după alta.

  Imaginea o făcu să se înfioare.

  În timp ce lăsa în urmă planeta întunecată, se gândi la oamenii supravieţuitori de acolo – cei care nu se aflaseră în apropierea epicentrului. Nu cunoscuseră niciodată altceva în afara stăpânirii maşinilor. Se întrebă dacă aveau să ştie cum să aibă grijă de ei înşişi. Ei, asta e. Supravieţuirea celui mai adaptat…

  — Acum sunteţi liberi de Omnius, anunţă ea, ştiind că nimeni de pe planetă n-o putea auzi. Bela Tegeuse e a voastră, dacă doriţi s-o luaţi.

  Fiinţele umane sunt cele mai adaptabile dintre creaturi. Chiar şi în cele mai nemiloase împrejurări, găsim inevitabil mijloace de a supravieţui. Prin minuţiosul nostru program genetic, ar putea exista căi de a accentua această caracteristică.

  ZUFA CENVA, A 59-a prelegere către magiciene.

  În prima lui dimineaţă pe Arrakis, după ce dormise pe pietrele tari cu prezenţa liniştitoare a lui Chamal lângă el, Rafel se sculă în zori. O nouă zi, pe o nouă planetă. În timp ce se trezea din somn, privi revărsarea violentă de portocaliu colorând cerul şi nuanţele de cafeniu şi de galben ale deşertului şi ale pietrelor. Trase adânc în piept aerul deja fierbinte, uscat, şi-şi umplu plămânii cu libertate.

  Dar libertatea chiar în adâncul Heolului nu era câtuşi de puţin cea la care se aşteptase.

  De undeva de sus, de pe stâncile semeţe din spatele lui, auzi ţipetele păsărilor şi le văzu siluetele negre dând din aripi şi coborând în picaj în preajma crăpăturilor, ca pentru a căuta hrană.

  Măcar ceva poate supravieţui aici. Asta înseamnă că şi noi putem.

  Ca sclav zensunnit chiar de la naştere, pe Poritrin, Rafel visase întotdeauna la libertate, dar nu-şi închipuise niciodată s-o găsească pe o planetă stearpă şi pustie ca asta. Mizeria umedă din delta fluviului Starda fusese destul de rea, dar arşiţa apăsătoare de aici era cu mult mai rea.

  Şi totuşi, îl urmase pe tatăl lui Chamal, ştiind că singura lor alternativă diferită ar fi fost războiul împotriva întregii populaţii de pe Poritrin. Iar acum, că erau aici, trebuiau să se descurce cât mai bine posibil. Ishmael avea dreptate: libertatea, chiar şi într-un asemenea loc, era de preferat în loc să mai muncească fie şi o sigură oră pentru un stăpân de sclavi.

  În timpul aterizării forţate a navei experimentale, nu văzuseră decât o mică porţiune din planeta pe care negustorul de carne vie o numea Arrakis. Trebuiau să existe nu prea departe pământuri verzi şi fertile, şi un spaţioport. Nu ne rămâne decât să le găsim. Poate că bărbatul tlulaxa cunoştea amplasarea unor oaze secrete, şi ar trebui încurajat să-şi împărtăşească informaţiile.

  Mai mult de o sută de bărbaţi şi femei evadaseră de pe Poritrin, dar niciunul nu înţelegea tehnologia navei care-i adusese aici. După cât se părea, nici chiar Keedair. Cu siguranţă, acei sclavi din prima generaţie, care participaseră la călătorii spaţiale după ce fuseseră răpiţi de pe lumile lor de baştină, nu mai văzuseră niciodată nimic asemănător cu straniile lumini aurorale din jurul navei, apărute în momentul în care spaţiul se plia în jurul acesteia.

  În clipa asta erau pe Poritrin, iar în următoarea – pe Arrakis. Blocaţi aici.

  Rafel examină carcasa zdrobită a marii nave prăbuşite şi îşi dădu seama că epava nu avea să mai zboare niciodată. Suntem pe cont propriu. Se temea pentru tânăra lui soţie, de aceea îşi promise în tăcere că va face tot ce-i stătea în putinţă pentru a le asigura salvarea tuturor de unul singur, dacă era necesar. Dar poate că Ishmael va descoperi o cale…

  Auzind târşâitul unor ghete, se întoarse şi-l văzu pe tatăl lui Chamal apropiindu-se dinspre tabără. O pătură de linişte se aşternuse peste dimineaţă, dar în curând refugiaţii aveau să se trezească şi să înceapă să exploreze împrejurimile aride. El şi cu Ishmael stătură unul lângă altul, într-o tăcere stânjenitoare, privind trezirea zorilor.

  — Trebuie să vedem ce-i acolo, Ishmael, vorbi Rafel. Poate că sunt pământuri verzi şi apă, în apropiere…

  Singurul lor mijloc de deplasare era un mic vehicul cercetaş care se aflase în interiorul calei, probabil pentru ca echipajul de testare să se ducă în recunoaştere – sau să se salveze – în timpul efectuării primei încercări a motoarelor prototip.

  Ishmael ridică din umeri.

  — N-avem hărţi, aşa că trebuie să ne limităm la ceea ce vedem cu ochii noştri. Astăzi, vei lua nava cercetaş şi vei explora. Tuk Keedair te va însoţi.

  Rafel se încruntă.

  — Nu-l vreau pe traficantul ăla de carne vie cu mine!

  — Şi mă îndoiesc că şi el vrea să vină cu tine! Dar ştie mai multe despre Arrakis decât oricare dintre noi. Ar putea recunoaşte vreun punct de reper şi s-ar putea să ai nevoie de el ca să negociaţi obţinerea vreunui ajutor, dacă găsiţi pe cineva.

  În silă, Rafel acceptă înţelepciunea acestei hotărâri. Ştia că bărbatul tlulaxa fusese cel care-l răpise chiar pe Ishmael când era copil. Socrul lui îl ura probabil, iar Rafel încercă să interpreteze orice mesaj sau instrucţiuni ascunse. Vrea să-l duc pe Keedair undeva departe şi să-l omor? Dar chipul lui Ishmael era indescifrabil.

  — Ca să supravieţuiască, negustorul de sclavi va trebui să muncească, la fel ca toţi ceilalţi, insistă Rafel. Şi o să capete o raţie mai mică de mâncare şi de apă.

  Ishmael încuviinţă, cu un aer distant.

  — O să-i prindă bine să vadă cum trăiesc sclavii.

 

  După un mic dejun sărac format din raţii insuficiente, Rafel alese un alt sclav evadat, un bărbat cu umeri laţi pe nume Ingu, pentru a sta cu ochii pe Tuk Keedair, lipsit de tragere de inimă şi plângândndu-se mereu. În timp ce Ishmael se uita, bărbatul tlulaxa îi privi pe toţi cu furie, apoi scoase o bucată ascuţită de metal pe care-o culesese din nava avariată.

  Ingu şi Rafel se dădură înapoi tresărind, siguri că fostul negustor de sclavi voia să-i atace, deşi nu putea lupta cu nici un chip cu o sută de zensunniţi furioşi.

  — Lordul Bludd mi-a produs destule pagube, dar acum, după decenii bogate în profituri, m-aţi ruinat. Complet!

  Reteză aerul cu pumnalul improvizat.

  — Sclavi neghiobi, buni de nimic!

  Apoi, cu o izbucnire de mânie frustrată, îşi tăie propria coadă lungă şi groasă. Keedair ridică funia moale, plină de praf, apoi lăsă să cadă în nisip împletitura castaniu-cenuşie. Fostul negustor de carne vie arăta ciudat de dezbrăcat fără ea. Se uită la părul tăiat, cu toată fanfaronada dispărută.

  — Ruinat…

  — Da, replică Ishmael, câtuşi de puţin impresionat, şi-i luă cuţitul. Iar acum trebuie să începi să-ţi câştigi mijloacele de supravieţuire printre noi…

  — Supravieţuire? N-aveţi nici o speranţă – cu fiecare răsuflare, vă irosiţi apa trupului. Uită-te la oamenii ăştia care lucrează în plin soare, în timp ce ziua devine tot mai fierbinte – de ce nu-şi fac treburile în răcoarea nopţii?

  Bărbatul tlulaxa se uită încruntat la ei.

  — Pentru că noaptea zensunniţii se roagă şi dorm…

  — Urmaţi obiceiul ăsta pe Arrakis şi-o să muriţi. Lucrurile s-au schimbat, iar voi trebuie să învăţaţi să vă schimbaţi o dată cu ele. N-aţi fost atenţi la arşiţă şi la praf? Chiar aerul stoarce picături de transpiraţie, vă fură apa – cum o veţi înlocui?

  — Avem provizii care pot dura săptămâni întregi, poate chiar luni.

  Keedair se uită cu severitate la Rafel.

  — Eşti sigur că va fi de ajuns? Trebuie să vă acoperiţi pielea ca să vă apăraţi de soarele fierbinte. Trebuie să dormiţi în timpul celei mai mari arşiţe de peste zi şi să faceţi munca fizică în timpul întunericului răcoros. Făcând astfel, veţi economisi jumătate din transpiraţie.

  — Ne putem conserva forţele dacă te punem pe tine să faci o parte mai mare din munca grea, zise Ishmael.

  Dezgustat, Keedair spuse:

  — Refuzaţi să înţelegeţi… Aş fi crezut că un om dispus să rişte atât de mult ca să-şi elibereze oamenii, ducându-i către un loc îndepărtat, ar vrea să-i ţină în viaţă cât mai mult posibil.

  Echipe de refugiaţi munceau să taie o deschizătură destul de mare în peretele de la cala navei de marfă prăbuşite, astfel ca Rafel să poată manevra micul cercetaş zburător şi să-l scoată la lumină. Era un vehicul prost echipat, şi nu erau siguri cât de departe ar putea zbura sau cât combustibil avea, dar nu aveau nici un alt mijloc de a traversa distanţa neînţeles de mare din largul nisipurilor. În afară de mersul pe jos.

  — O să explorăm împrejurimile, spuse Rafel, dându-i lui Chamal o îmbrăţişare de rămas bun.

  Privi pieziş către Keedair, mototolit şi cu ochii roşii.

  — Negustorul de sclavi o să ne ajute să găsim un loc în care să întemeiem o aşezare a noastră.

  Tuk Keedair oftă.

  — Crede-mă, vreau să ajung la civilizaţie la fel de mult ca şi voi. Dar nu ştiu unde ne aflăm, sau unde să găsim apă, hrană…

  Ishmael îi întrerupse lamentaţiile.

  — Atunci o să cauţi. Fă-te folositor şi câştigă-ţi partea ta din proviziile noastre!

  Cei trei bărbaţi se urcară în micul vehicul, şi Rafel se uită sceptic la comenzi.

  — Motoare standard. Arată la fel cu una cu care am zburat pe Poritrin. Cred că mă descurc…

  Decolă de pe punte şi ieşi din cala epavei.

  În timp ce Chamal, Ishmael şi ceilalţi sclavi îi urmăreau cu ochii plini de o speranţă chinuitoare, Rafel pilotă naveta-cercetaş departe de stânci, spre largul deşertului. Ingu cel solid se încruntă şi cercetă atent ce se vedea pe fereastră, sperând să identifice o oază sau vreun semn de civilizaţie. Rafel îi aruncă o privire lui Keedair.

  — Spune-mi încotro s-o iau, traficantule.

  — Nu ştiu unde suntem.

  Bărbatul tlulaxa îl privi dispreţuitor.

  — Voi, zensunniţii, îmi supraestimaţi posibilităţile. Mai întâi Ishmael insistă să pilotez un vehicul spaţial cu care nu am mai zburat niciodată, iar acum, că ne-am prăbuşit, vreţi să fiu salvatorul vostru.

  — Dacă supravieţuim noi, supravieţuieşti şi tu, sublinie Rafel.

  Keedair arătă în direcţia ferestrei, fără să indice nimic în mod special.

  — Bine atunci. Du-te… încolo. În deşert, toate direcţiile sunt la fel. Ai grijă doar să marchezi coordonatele ca să putem găsi drumul înapoi.

  Micul vehicul pluti pe deasupra nisipurilor cu viteză destul de mare. Zburau într-un cerc tot mai larg în jurul taberei dintre stânci, explorând tot mai departe în toate direcţiile. Se instală arşiţa zilei, generând curenţi ascendenţi dinspre stâncile calde şi nisipurile licăritoare. Aparatul se legăna şi se clătina, iar Rafel se lupta să-l menţină stabil. Temperatura crescu în interiorul cabinei şi transpiraţia începu să-i curgă pe obraji.

  — Tot nu văd nimic acolo, comentă Ingu.

  — Arrakis e o planetă uriaşă, în mare parte neexplorată şi numai pe alocuri locuită.

  Keedair miji ochii în lumina orbitoare.

  — Dacă o să găsim ceva, nu va fi datorită talentelor sau cunoştinţelor mele, ci doar datorită norocului chior.

  — Budallah ne călăuzeşte, intonă Rafel.

  Departe de locul prăbuşirii navei furate, deşertul se întindea nesfârşit în faţa lor, către orizontul care părea să tremure. Agăţându-se doar de speranţă, Rafel zbură mai departe, căutând indiferent ce. Protuberanţe de piatră răsăreau din când în când în oceanul cafeniu-gălbui de dedesubt, dar nu descoperi nici o urmă de verde, nici un pic de apă, nici o aşezare…

  — N-o să găseşti nimic aici, zise Keedair. Nimic nu-mi pare familiar, şi mă îndoiesc că naveta are raza de acţiune de care avem nevoie ca să ajungem în Arrakis City.

  — Ai prefera să mergi pe jos? întrebă Ingu.

  Omuleţul tăcu.

  La amurg, după o zi neroditoare de căutări, aterizară uşor în mijlocul oceanului de nisip, în apropierea unui vârtej dens de culoarea ruginii. La câţiva kilometri depărtare, un alt lanţ de stânci golaşe se înălţa dintre dune, dar Rafel se gândi că ar fi mai sigur şi mai uşor să aterizeze în spaţiu deschis. Era mai răcoare după ce apusese soarele şi, când debarcă pe dunele moi, auzi doar linişte lipsită de viaţă şi foşnetul prafului răscolit de vânt. Aerul părea încărcat de un miros înţepător, pătrunzător, asemănător cu… scorţişoara. Ingu se învârti în jurul navetei, părând să caute ceva.

  Keedair fu ultimul care să se aventureze afară; privi în gol, descurajat, spre pustietatea imensă. Adulmecând, se aplecă spre pulberea roşcată şi luă puţină, în mâna făcută căuş.

  — Felicitări, ai găsit o avere în melanj.

  Începu să chicotească, dar râsul avea o nuanţă de isterie.

  — Acum nu mai trebuie decât s-o ducem la piaţă şi voi, zensunniţii, veţi fi bogaţi.

  — Speram ca pata de culoare să fie un semn de apă, zise Rafel. De aceea am aterizat aici.

  — O putem mânca? îl întrebă Ingu pe Keedair.

  — Poţi mânca chiar şi nisip, în ce mă priveşte…

  Keedair ridică vocea.

  — N-a trebuit niciodată să trăiţi pe cont propriu, folosindu-vă doar abilitatea personală pentru a supravieţui. V-aţi născut să fiţi sclavi, şi nu peste multă vreme oamenii tăi vor implora să se întoarcă pe Poritrin, unde nobilii să aibă grijă de ei!

  Scuipă în pulberea roşcată, apoi păru să regrete risipa de umezeală.

  — V-am făcut o favoare capturându-vă şi aducându-vă la civilizaţie. Dar voi, neghiobilor, n-aţi apreciat niciodată ce aveţi!

  Rafel îl apucă pe omuleţul tlulaxa, trase cuţitul făcut din aşchia de metal, pe care i-l dăduse Ishmael, şi-l ridică în faţa lui Keedair. Dar fostul negustor de sclavi nu se clinti. Sarcastic, îşi atinse gâtul cu degetele.

  — Dă-i drumul, sau eşti un laş… ca toţi ai tăi?

  — Da, foloseşte-mă pe post de ţap ispăşitor, din moment ce sunt chintesenţa. Ingu se apropie, cu pumnii strânşi, ca şi cum ar fi fost gata să intre în luptă, dar Rafel îl împinse pe bărbatul tlulaxa deoparte.

  — Budallah m-ar pedepsi pentru omorârea cu sânge rece a unui om, indiferent câtă suferinţă ai provocat. Am memorat sutrele, l-am ascultat pe Ishmael.

  Rafel se încruntă, stăpânindu-se. Adevărat, ar fi vrut să simtă sângele fierbinte al acestui om diabolic scurgându-se pe metalul lamei cuţitului şi pe mâini.

  Keedair rânji batjocoritor din locul în care căzuse în nisip.

  — Aşa, foloseşte-mă drept ţapul tău ispăşitor, din moment ce sunt oricum obiectul mâniei jalnice, vechi de generaţii, singura ţintă a zâmbetelor voastre prosteşti. N-am vrut să vă aduc aici, şi nu vă pot ajuta acum. Dacă aş putea găsi pe cineva care să ne salveze, l-aş chema.

  — Abia aştept o scuză ca să scap de tine, indiferent ce spune Ishmael…

  Rafel arătă în direcţia opusă navetei de cercetare.

  — Du-te în deşert atunci, şi găseşte-ţi propriul drum. De ce nu-ţi mănânci preţiosul melanj? Văd destul pe-aici!

  Împotriva oricărei raţiuni, bărbatul tlulaxa porni poticnindu-se către dune, apoi se întoarse spre ei.

  — Vă micşoraţi şansele de supravieţuire descotorosindu-vă de mine…

  Ingu arăta mulţumit şi mândru de situaţia proastă a bărbatului. Rafel spuse:

  — Vom supravieţui mai mult dacă nu va trebui să ne împărţim raţiile cu un traficant de carne vie.

  Cu un amestec de uşurare că pleacă şi de teamă că e lăsat singur în deşertul cel crud, Tuk Keedair îşi îndreptă umerii, apoi se îndepărtă cu curaj în marea de nisip.

  — Sunt mort în ambele cazuri. Dar la fel şi voi!

  Rafel se uită după el cu o nesiguranţă apăsătoare. Asta intenţionase Ishmael? Existase vreun mesaj subtil pe care Rafel nu-l interpretase corect? Tânărul voia să-şi impresioneze socrul, dar nu era sigur că înţelesese ce-ar fi trebuit să facă…

  După aceea, Rafel şi Ingu rămaseră afară din navă, în răcoarea serii. Mâncară cumpătat nişte lipii cu proteine şi băură apă. Cei doi bărbaţi scoaseră nişte saltele de dormit de urgenţă din micul compartiment de depozitare şi le întinseră pe nisipul moale. În timp ce se întindea, simţindu-se complet obosit, Rafel îşi dori să fie alături de Chamal.

  Puse deoparte cuţitul din resturi de metal, întrebându-se dacă or fi animale nocturne de pradă în largul deşertului… sau dacă negustorul de sclavi, disperat, s-ar putea strecura înapoi să-i ucidă în somn, apoi să fure aparatul cercetaş.

  Cu îndârjire, hotărî că aveau nevoie de mai multă protecţie în jurul taberei. Lăsându-l pe Ingu să sforăie pe salteaua lui, Rafel urcă în cabină şi văzu, deloc surprins, că Norma Cenva prevăzuse micul aparat cu scuturi Holtzman. Ar fi fost o bună apărare.

  Încrezător, porni scuturile, care înconjurară tabăra cu o umbrelă sclipitoare de aer ionizat. Apoi se întoarse pe saltea şi se simţi la adăpost… pentru o clipă.

  Solul se zgudui, ca de la un cutremur. Dunele se mişcară şi se învolburară, şi din adâncuri urcă un huruit. Cu un vuiet ca de uragan, dunele se prăbuşiră. Naveta-cercetaş se clătină, doborâtă de pe trenul de aterizare.

  Icnind, Rafel se ridică în picioare cu greutate, doar ca să se poticnească şi să cadă pe nisipul neregulat, mişcător. Ingu se aruncă de pe saltea cu un ţipăt, rotindu-şi braţele ca să-şi recapete echilibrul.

  Brusc, deşertul nocturn erupse într-o furtună de forme înnebunite în jurul lor, demoni gigantici segmentaţi care se înălţară ca nişte coşmaruri vii. Rafel căzu pe spate, îngropat deja pe jumătate în nisipul clocotitor şi privind în gurile cavernoase ale monştrilor ieşiţi de dedesubt, turbaţi… de scuturile care bâzâiau!

  Ingu ţipă cu o voce ciudat de ascuţită.

  Toţi viermii atacară deodată, izbind aparatul de cercetare, tabăra, pe cei doi oameni. Rafel se gândi că are sub ochi un uriaş dragon mâncător de flăcări. Însă nu avea ochi. Văzu scânteierea bruscă a unor vârfuri cristaline de jur împrejurul imensei guri.

  Apoi umbre, o explozie ascuţită de durere, şi întuneric nesfârşit.

  În viaţă este vorba de alegeri – bune şi proaste – şi despre efectele lor cumulative.

  NORMA CENVA, Filosofii matematice.

  Iritată, dar curioasă, Zufa Cenva sosi pe Kolhar ca răspuns la strania cerere telepatică care o primise din spaţiu. Magiciana găsea planeta austeră şi primitivă; colonia de aici supravieţuise, dar nu era chiar înfloritoare. De ce-ar vrea cineva ca ea să vină aici? Lumea avea resurse puţine şi o climă mohorâtă, chiar la limita asprimii extreme la care încă se putea supravieţui.

  Totuşi chemarea fusese de netăgăduit. Cine-ar putea să mă vrea aici? Şi cum îndrăzneşte să mă cheme tocmai aici?

  În timp ce-şi antrena cele mai talentate surori pe Rossak, călăuzindu-le prin exerciţii mentale periculoase în jungla otrăvitoare, comanda îi zguduise gândurile cu atâta severitate încât aproape că lăsase concentrarea să i se prăbuşească, ceea ce ar fi avut rezultate dezastruoase. Ucenicele magiciene care se bizuiau pe îndrumarea lui Zufa jonglaseră disperate cu energiile lor mortale, abia stăpânindu-şi holocaustul din minte.

  Dar Zufa nu reuşi să alunge gândul sau să-l ignore. Chemarea răsunase ca un strigăt asurzitor în creierul ei, cerându-i să plece imediat. Vino pe Kolhar. Vreau să ne întâlnim acolo. Ea, Magiciana Supremă a Jihadului, nu avea de-ales!

  Această planetă deloc remarcabilă se afla în apropierea rutelor comerciale dinspre Ginaz, dar Zufa nu se gândise niciodată prea mult la asta. Kolhar nu se aflase niciodată în atenţia sa, căci magiciana avea alte priorităţi în cadrul Jihadului.

  Vino pe Kolhar!

  Acum, în timp ce naveta spaţială privată cobora şi sistemele de bord scanau terenul în căutarea unui loc uscat pe care să aterizeze, în apropierea aşezărilor primitive de la marginea pustiurilor reci şi mlăştinoase, o amorţeală ca de plumb se prelingea în fiinţa ei aidoma unei otrăvi. Cerul, apa, solul ud şi chiar arborii contorsionaţi, totul arăta de culoarea cenuşii.

  Mamă! Vino pe Kolhar! Acum!

  Mamă? Ar fi putut fi vreo comunicare ciudată din partea fetusului nenăscut care creştea înăuntrul lui Zufa, fiica lui Iblis Ginjo… deja preştientă şi trimiţând-o într-o misiune? Dacă era aşa, aceasta ar putea fi cea mai mare magiciană a tuturor timpurilor. Zâmbind în sinea ei, Zufa îşi atinse abdomenul, care încă nu arăta semne de sarcină.

  Cu siguranţă, nu era cu putinţă ca pitica Norma să aibă asemenea puteri… Nu mai auzise nimic despre fiica ei de ani de zile. Chiar şi savantul Holtzman încetase să mai piardă vremea cu ea, şi era posibil s-o fi deportat de pe Poritrin înainte de dezastruoasa răscoală.

  Însemna asta că Norma era în viaţă, că supravieţuise? În ciuda dezamăgirii pe care i-o provocase Norma, Zufa era mama ei, şi ţinea încă la ea.

  Dar chiar dacă Norma trăia, acest mesaj nu putea veni din partea sa…

  Un oraş-avanpost întunecat, cu un spaţioport demodat, apăru sub ochii femeii de pe Rossak. Aşezarea principală a planetei Kolhar avea cel mult câteva sute de mii de locuitori…

  Apropiindu-se pentru aterizare, magiciana primi permisiunea din partea unui controlor cu voce subţire. Zufa nu observă nicăieri nici o altă navă din afara planetei, numai mişcarea letargică a traficului local.

  — Avem o dană rezervată pentru nava ta, magiciană, şi instrucţiuni pentru sosirea ta. Te aşteptam.

  Curioasă până la enervare, Zufa insistă, folosi chiar un mic imbold telepatic, dar omul pur şi simplu nu-i putea spune mai mult. Ea însă voia doar să afle răspunsul la acest mister şi apoi să se întoarcă la adevăratele sale treburi.

  Urmând chemarea mentală, luă un taxi pe şine de la spaţioportul adormit până într-un sat satelit, aflat la două sute de kilometri spre nord. De ce-ar fi vrut cineva să vină aici de bunăvoie? Maşinuţa aluneca încet pe şinele cu ecartament îngust; mergea cu hopuri, în special când urcă pe un platou înalt înconjurat pe trei laturi de munţii cu vârfurile înzăpezite. Zufa ar fi vrut să-şi folosească puterile telekinetice ca să împingă leneşul vehicul cu viteză mai mare, dar rezistă tentaţiei.

  Când Zufa debarcă în sfârşit într-o gară mică şi păşi pe o platformă de lemn vopsit, aflată în bătaia vânturilor reci, o femeie blondă, uluitor de frumoasă, o strigă:

  — Magiciană Supremă Cenva! Te aşteptam!

  Deşi aerul de pe Kolhar era umed şi răcoros, femeia purta doar nişte haine subţiri şi largi, care reuşeau cumva să nu fluture în vânt. Era tânără şi totuşi oarecum fără vârstă, cu ochi albaştri blânzi şi pielea imaculată, ca porţelanul fin. Arăta familiar, într-un mod ciudat.

  — De ce-am fost chemată aici? Prin ce mijloace ai trimis un asemenea semnal?

  Întotdeauna conştientă de poziţia ei, Zufa îşi dori să nu fi folosit cuvântul chemată, ca şi cum n-ar fi fost mai mult decât un lacheu la ordinele unui stăpân.

  Frumoasa străină îi surâse ciudat, într-un mod care o scotea din fire.

  — Urmează-mă. Avem multe de discutat… de îndată ce eşti pregătită pentru răspunsuri.

  Zufa o urmă pe femeie în clădirea gării, unde un bătrân sfrijit se înclină servil şi-i oferi o haină groasă. Zufa îi făcu semn să plece, fără să acorde nici un pic de atenţie aerului rece de pe platou.

  — Cine eşti?

  Brusc, îşi aduse aminte unul dintre mesaje: Mamă! Vino pe Kolhar! Acum!

  Femeia se întoarse să se uite la ea cu calm, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Trăsăturile sale erau chinuitor de familiare, cu siguranţă de origine de pe Rossak, cu pomeţi înalţi şi profil clasic. Arăta ca una dintre marile magiciene, dar cu o frumuseţe mai delicată, mai elegantă. Într-un fel, ochii ei îi aminteau lui Zufa de… dar nu, nu era posibil!

  — Dacă deschizi ochii, o să vezi că nu există limite în privinţa posibilităţilor, mamă. Eşti capabilă să mă vezi într-o formă diferită?

  Uluită, Zufa tresări violent, apoi făcu un pas înainte, cu ochii mijiţi şi bănuitori.

  — Asta nu se poate!

  — Vino cu mine, mamă, şi o să stăm de vorbă. Am multe de împărtăşit cu tine.

  Într-o maşină de teren cu acoperişul ca o bulă, Norma se îndepărtă de satul de pe platou, îndreptându-se către o câmpie stearpă, mocirloasă, de mlaştini pe jumătate îngheţate. În timp ce vehiculul îşi croia drum pe terenul accidentat, fără drumuri, Norma spuse o poveste remarcabilă. Uimită, lui Zufa abia-i venea să creadă revelaţiile ei, dar nu putea nega ceea ce vedea cu propriile ochi.

  — Ai potenţial, până la urmă!

  — Tortura cymecului mi-a zguduit creierul, scoţând la iveală capacităţi pe care n-am ştiut niciodată că le am. Mintea mea s-a întors spre interior, unde mi-am găsit propria frumuseţe, şi pacea… O piatră-de-apă pe care mi-a dat-o Aurelius a declanşat ceva înăuntru şi m-a ajutat să mă concentrez… ceva la care cymecii nu s-au aşteptat niciodată. Şi au plătit cu viaţa pentru asta. După aceea, m-am bucurat de luxul de a-mi modela noul corp potrivit planurilor stocate în gene. Având în vedere potenţialul strămoşilor mei, aşa ar fi trebuit să arăt.

  Surpriza şi mirarea lui Zufa erau aproape palpabile.

  — Toată viaţa am aşteptat – chiar am pretins – aşa ceva de la tine. Deşi n-ai dat dovadă de potenţial până acum, sunt încântată să văd că nu m-am înşelat. Am fost aspră cu tine pentru că de asta aveai nevoie. Aveai totul în tine.

  Dădu din cap, rostind ceea ce se voia un compliment.

  — Până la urmă, eşti demnă de numele meu…

  Norma rămase impasibilă, arătând că nimic din ceea ce spunea mama sa n-o putea răni. Privirea ei ascundea un strop de scepticism, ca şi când n-ar fi crezut în întregime ceea ce spunea Zufa.

  — Frumuseţea este irelevantă pentru ceea ce pot face acum. Când corpul mi-a fost distrus, l-am reconstruit potrivit imaginilor extrase din linia mea genetică feminină. Acest trup îmi convine, deşi presupun că aş putea reveni la forma anterioară, dacă aş dori. Nu m-a deranjat niciodată atât de mult cât te-a deranjat pe tine, întotdeauna. Aparenţele sunt, la urma urmei, doar aparenţe!

  Zufa rămase perplexă. După ce petrecuse atâţia ani fiind o pitică dezamăgitoare, fiica ei părea să considere noua ei frumuseţe fizică aproape ca pe o idee întârziată. Norma nu adoptase această formă feminină perfectă ca să impresioneze pe cineva – sau aşa pretindea.

  — N-ar fi trebuit să mă abandonezi, mamă…

  În ciuda vorbelor tăioase, Norma părea mai presus de mânie şi de răzbunare, cu o încredere calmă şi superioară în fiinţa ei.

  — Multe dintre ucenicele tale au murit în atacurile mentale împotriva cymecilor. Însă eu am reuşit să controlez un holocaust telepatic care ar fi distrus oricare altă magiciană – chiar şi pe tine.

  Zufa fu uluită de această posibilitate. Văzuse atât de multe dintre talentatele ei surori murind în atacurile împotriva maşinilor minţi umane…

  — Trebuie să-mi arăţi cum să fac!

  Îşi privi fiica, întrebându-se oare ce gândea.

  Norma parcă maşina de teren la mică distanţă de o căsuţă izolată şi coborî, împreună cu mama ei. Ca împietrită pe loc de vânturile îngheţate, Norma se concentră asupra unei mici formaţiuni de rocă aflate la câţiva metri depărtare. Trecuseră săptămâni de la incidentul care-i schimbase complet viaţa, iar în acest timp nu mai încercase să-şi folosească din nou puterea. Nu din oboseală, ci din nesiguranţă şi din îngrijorarea că abilităţile ei s-ar putea manifesta în moduri la care nu se aştepta. Cel mai mult se temea să nu-i facă vreun rău mamei sale, care stătea alături.

  Norma îşi relaxă trupul.

  — Nu acum. Nu sunt pregătită. Când m-am remodelat, a fost doar la exterior – şi totul s-a declanşat în urma unei constrângeri extreme. Simt însă că este doar începutul, mamă, doar o fază provizorie pentru mine. Să nu fii surprinsă dacă mă voi schimba şi mai mult în viitor. Să nu fii surprinsă de nimic din ceea ce sunt capabilă acum.

  Comentariul o înspăimântă pe experimentata magiciană, care întoarse privirea, cu obrajii arzând de ruşine.

  Norma părea distantă şi preocupată.

  — Îmi fac griji mai mult pentru viitor, nu pentru trecut. Dacă nu mai sunt o dezamăgire din punctul tău de vedere, atunci putem fi puternice pentru tine, mai puternice decât îţi poţi imagina.

  O rafală de vânt arctic îi răvăşi părul lung şi blond, dându-i o înfăţişare eterică, pe fundalul munţilor înzăpeziţi din depărtare.

  — Acum este un moment destul de bun să aşezăm o fundaţie nouă pentru relaţia dintre noi. Avem treabă de făcut…

  Zufa nu se putu hotărî să nu recunoască deschis că îi părea rău – o viaţă de scuze sincere n-ar fi şters dispreţul şi dezamăgirea cu care-o copleşise pe Norma atâta vreme – dar ar fi putut să muncească mai mult acum, şi astfel să-şi unească talentele pentru a face paşi semnificativi împotriva inamicului. Norma ar înţelege până la urmă scuzele implicite.

  Magiciana întinse ezitând ambele mâini şi, în momentul în care făcu asta, o văzu pe Norma făcând acelaşi lucru, doar cu o fracţiune de secundă mai târziu. Sau fusese în aceeaşi clipă? Cele două femei îşi strânseră mâinile cu stângăcie, apoi se îmbrăţişară, într-un gest nefamiliar pentru amândouă.

  Păşiră pe pământul pietros şi îngheţat, către cabană, o veche construcţie prefabricată ridicată cu multă vreme în urmă de către un colonist bine intenţionat, ce renunţase la visurile lui de independenţă. Norma o renovase şi o făcuse din nou locuibilă.

  Vorbi scurt, arătând câmpurile largi, necultivate:

  — Mamă, văd mai mult decât pustietatea sumbră. Văd un întreg tablou de posibilităţi! În sfârşit, am puterile mentale ale unei magiciene de pe Rossak, dar păstrez şi cunoştinţele matematice pe care le-am acumulat singură. Am acum răspunsul, mamă! După atâţia ani, înţeleg în sfârşit cum să construiesc motoare care să plieze spaţiul!

  Se întoarse către femeia mai în vârstă, iar Zufa simţi ameţeala în momentul când privirile li se încrucişară.

  — Înţelegi, mamă? Putem construi vehicule care se deplasează de la un câmp de bătălie la altul într-o clipă. Imaginează-ţi cât de bine ar prinde navele mele dacă ar putea apărea oriunde în univers, în orice clipă. Armata Jihadului ar putea să dea lovituri mortale lumilor sincronizate mai repede decât ar reuşi vreodată Omnius să reacţioneze!

  Zufa îşi păstră echilibrul, dar în mintea ei se învolbura un nou spectru de posibilităţi minunate.

  — Asta ar fi cea mai semnificativă schimbare în conflictul nostru de durată de la… de la distrugerea atomică a Pământului.

  — Mai mult decât atât, mamă. Mult mai mult.

  Norma plecă pleoapele peste ochii de culoare deschisă.

  — Dar de data asta nu pot să eşuez din cauza slăbiciunilor mele personale. Până acum, pe Poritrin, am subestimat şi am ignorat politica şi interacţiunile personale. Nu înţeleg arta manipulării, nici nu doresc s-o înţeleg.

  Norma îşi aţinti privirea asupra întinderii neregulate, ca şi cum, în mintea ei, putea vedea oraşe invizibile abia urmând să fii construite.

  — Pentru asta am nevoie de ajutorul tău, Zufa Cenva. Viziunea mea e prea măreaţă ca să fie respinsă. Nu voi îngădui unor neghiobi induşi în eroare sau unor birocraţi egocentrici să mă oprească. Savantul Holtzman mi-a făcut mult rău pe Poritrin, iar eu am fost oarbă la metodele prin care îmi dăuna, întârziindu-mă, până când, în cele din urmă, a încercat să fure totul. Voia mai mult decât ideile mele. Voia să-şi însuşească ideile pentru că nu le mai putea produce el singur…

  Zufa nu-şi putu ascunde şocul.

  — Savantul Holtzman? E mort acum, în revoltă, ca şi lordul Bludd şi aproape oricine altcineva în Starda.

  Norma dădu din cap.

  — Ştiu, aşa că trebuie să începem de la zero, aici, pe Kolhar. Am nevoie de calităţile şi de influenţa politică a Magicienei Supreme a Jihadului. Simpla elaborare a calculelor matematice nu este de ajuns. O să fac tehnologia să meargă, în timp ce tu vei avea grijă să fie folosită. Tu şi cu celelalte magiciene trebuie să mă ajutaţi să transform locul ăsta într-un mare şantier secret.

  — Dar… tocmai aici? întrebă Zufa, uitându-se la terenul neprimitor.

  Norma întinse braţele cu entuziasm.

  — Cu ochii minţii, văd un vast teren de lansare chiar pe câmpia asta, de unde nave care pliază spaţiul pot călători prin tot universul, vehicule imense ce fac aparatele spaţiale – aşa le cunoaştem astăzi – să pară minuscule…

  Lângă fiica ei, Zufa izbucni:

  — Norma, trebuie să-ţi spun ceva. O… port pe sora ta încă nenăscută. Datorită sincronizării atente a ritmurilor mele interioare, sunt însărcinată cu copilul lui Iblis Ginjo.

  Chiar şi supranatural de frumoasă şi de puternică, Norma păru surprinsă.

  — Marele Patriarh? Dar de ce?

  — Pentru că are un potenţial de care nici măcar el nu-şi dă seama. Poate chiar o picătură de sânge de pe Rossak, mult în urmă în linia lui genetică. Credeam că o să-mi dăruiască o fiică perfectă. Acum, poate că nu mai e necesar.

  — Se pare că fiecare dintre noi are veşti surprinzătoare, comentă Norma. Multe lucruri s-au schimbat între noi. Şi cu Aurelius la fel… Tabloul viitorului s-a schimbat.

  Zâmbi cu blândeţe.

  De acum înainte, mă voi revanşa pentru cusururile mele, pentru ruşinoasa lipsă de încredere în copilul meu, îşi promise Zufa. Vina o copleşi, când îşi dădu seama că ar fi trebuit să fie întotdeauna gata s-o ajute pe Norma. Jură să-şi răscumpere greşelile trecute.

  — Da, te pot ajuta să îndeplineşti această sarcină enormă. Mă bucur că m-ai ales pe mine pentru această responsabilitate, fata mea.

  Surâsul blajin al lui Norma se stinse, şi păru să privească dincolo de mama ei, cântărind parcă schimbarea de atitudine a lui Zufa.

  — Eşti carnea şi sângele meu. Dacă nu în tine, în cine-aş putea să mă încred? N-am nici o alternativă mai bună.

  Apoi ochii albastru deschis sclipiră de nerăbdare.

  — Iar pentru pasul următor, trebuie să recrutez omul de afaceri perfect care să furnizeze fondurile pentru o asemenea întreprindere masivă.

  Norma trase în piept aerul rece, apoi se întoarse să deschidă uşa locuinţei sale.

  — Abia aştept să-l văd din nou pe Aurelius…

  Când observatorul crede cu adevărat iluzia, aceasta devine reală.

  MAESTRUL SPADASIN ZON NORET.

  Maestrul mercenar stătea pe o movilă de piatră şi nisip, lângă un altar din sfărâmături de coral, împodobit cu zambile proaspete. Acest monument închinat lui Manion cel Nevinovat oferea mângâiere şi protecţie împotriva maşinilor gânditoare, dar Jool Noret prefera să se bizuie pe talentele sale de luptător, aşa cum făcuse pe Ix cu mai bine de un an în urmă.

  Privind în depărtare, îndârjitul tânăr îşi lăsa ochii să-i hoinărească peste oceanul de nisip care înconjura mica lui insulă privată. Vedea cu ochii minţii duşmani imaginari, ţinte şi luptători.

  Noret nu purta nimic în afară de o mică pânză în jurul şoldurilor, legată în talie. Ghemuindu-se, îşi încordă muşchii până când poziţia încremenită îi dădu dureri, dar refuză să se relaxeze, refuză să clipească, chiar dacă dâre de sudoare i se prelingeau peste sprâncene şi în ochi.

  Apoi, iute ca fulgerul, reteză văzduhul cu spada pulsatilă. Tăişul dezintegrator împunse aerul exact acolo unde ţintise Noret.

  Tânărul jurase să nu lase niciodată abilitatea să-i slăbească, nici măcar atunci când se întorcea pe Ginaz, între bătălii. Trebuia să se antreneze în continuare cu Chirox, să-şi aducă talentele la un nivel încă şi mai înalt. Deja ajustase algoritmul de adaptabilitate al automatului mult dincolo de limitele anterioare, depăşind orice considerase până atunci ca fiind practic. Dovedindu-se la înălţime de multe ori, nu obţinea niciodată nici un fel de mulţumire de sine. Ceasul subtil al vârstei ticăia înăuntrul lui, şi el nu voia să-şi piardă îndemânarea pe măsură ce îmbătrânea. Ciudate şi morbide gânduri pentru un om care nu ajunsese nici măcar la douăzeci şi trei de ani…

  Cu luni în urmă, se întorsese pe Ginaz însoţind un grup de veterani de pe Salusa Secundus, aflaţi în drum spre casă. Niciunul dintre mercenarii experimentaţi, furioşi, nu dorea să hoinărească printr-un arhipelag însorit, aşa încât vreme de săptămâni întregi vânară prin spaţiu într-o zonă de la marginea lumilor sincronizate, căutând nave rătăcite convenabile. Găsiră şi distruseră două vehicule cercetaş ale roboţilor, dar, fără alte ţinte vizibile, plecară în cele din urmă pe culoarul către Rossak şi Ginaz. După ce se strecurară prin centura de asteroizi a sistemului, ajunseră pe lumea oceanică.

  Noret n-avea nimic împotrivă. Tânjea să se întoarcă pe mica lui insulă, să fie împreună cu Chirox, să-şi ascută talentele mai fin decât o nano-lamă. Cu atât mai bune pentru a ucide maşini!

  Fără avertisment, se învârti, săltă în aer şi lovi cu spada în spate. Încă din copilărie, se antrenase cu tot felul de arme, inclusiv cu arsenale complexe care puteau scoate din luptă o duzină de roboţi de luptă dintr-odată. Chiar şi aşa, se întorcea mereu la spada pulsatilă a tatălui său. Era o armă arhaică, dar precisă. Folosirea unei spade necesita un nivel de măiestrie pe care nici o grenadă de bruiaj şi nici o armă bazată pe forţa brută nu le-ar fi cerut vreodată.

  Lupta este o problemă de precizie şi de sincronizare, de aplicare corectă a simţurilor şi de cunoaştere provenită din experienţă.

  Când nu se afla în misiune pentru armata Jihadului, Jool Noret se antrena ore întregi în fiecare zi, fie singur, fie cu automatul sensei. Nedorindu-şi câtuşi de puţin o tovărăşie umană apropiată, nu-şi găsise nici un prieten printre ceilalţi recruţi care veneau pe insulă. Făcea pauze doar ca să bea apă călâie sau să mănânce alimente fără gust, destul cât să furnizeze energie corpului, şi astfel să poată continua să lupte, să se antreneze şi să-şi ascută tăişul.

  În curând, Noret avea să fie gata să se întoarcă în Jihad. Se considera un om care exista pentru singurul motiv de a nimici maşini gânditoare. Într-o zi, temeritatea avea să-l coste viaţa, dar mai întâi intenţiona să se asigure că asta o să-l coste scump pe Omnius…

  Dedesubt, pe plaja bătătorită, elevi plini de speranţă, tăcuţi şi respectuoşi, îl observau pe Jool Noret în timp ce executa un exerciţiu de rutină. Automatul sensei Chirox stătea alături de privitori. Noret îi zărea cu vederea periferică, dar nu le acorda nici o atenţie. El învăţase foarte multe doar privindu-şi tatăl, erau deci bineveniţi să observe, dar nu voia să le fie profesor.

  Noret întoarse spatele spectatorilor şi se cufundă mai departe în exerciţii. Oamenii ştiau de isprăvile sale, din rapoartele despre război pe care Consiliul Veteranilor le difuza printre mercenarii aflaţi la recuperare şi în rândul mulţimilor de recruţi înflăcăraţi. Toţi oamenii de pe insulă auziseră de victoriile lui. Chiar din prima misiune, Jool Noret căpătase un statut aproape legendar, dezlănţuind de unul singur o bombă atomică distrugătoare de oraşe care îl anihilase complet pe Omnius-Ix. De atunci, în alte câteva hărţuieli, Noret învinsese roiuri după roiuri de maşini gânditoare.

  Dar Jool Noret ocolea toate onorurile şi refuza să se complacă în faimă. Nu simţea că ar merita-o.

  În ultimele câteva săptămâni totuşi, un număr tot mai mare de studenţi curioşi veniseră să-l privească, lacomi să-i copieze tehnicile. Asistau la exerciţiile supraumane împotriva automatului de luptă, şi li se tăia răsuflarea la fiecare mişcare.

  Mulţimea creştea. Unii dintre aşa-zişii războinici stăruiau în mod deschis pentru instrucţia personală, dar el îi refuza pe toţi.

  — Nu pot. N-am învăţat încă tot ce trebuie să ştiu.

  Deşi se străduia să ascundă acest lucru, refuza să-i instruiască pe admiratori din cauza sentimentului de vină pe care-l nutrea pentru moartea tatălui său. Îşi simţea inima ca de piatră. Ştia că va cădea în luptă într-o bună zi, pentru că asta era soarta celor de felul lui. Jură însă că o va face în lumina gloriei, cu abilităţile amplificate până la ultima limită. Renunţarea completă la orice fel de grijă sau de auto-conservare îi dădea libertatea să realizeze asemenea fapte precum cele demonstrate în exerciţiile de antrenament. Ce bine le-ar face o astfel de învăţătură celorlalţi mercenari, în afară de a-i omorî pe toţi?

  În fiecare zi, Jool Noret depăşea cel mai înalt nivel de măiestrie pe care-l putea aplica Chirox.

  — Alţi studenţi doresc să înveţe de la tine, maestre Jool Noret, vorbi robotul de luptă în timp ce soarele apunea auriu deasupra mării întinse. Nu este datoria declarată a Ginazului de a arunca din ce în ce mai mulţi mercenari în luptă?

  Noret se încruntă.

  — Este de datoria mea să mă întorc în luptă. Am intenţia să plec cu următoarea navă.

  Cântări în mână spada pulsatilă, combinând în minte scenarii pentru viitoare atacuri împotriva maleficelor maşini gânditoare.

  Apoi unul dintre elevii mai îndrăzneţi făcu câţiva paşi spre el, destul de curajos ca să se apropie de faimos de solitarul tânăr mercenar.

  — Jool Noret, vă admirăm. Sunteţi osânda lui Omnius.

  — Îmi fac doar meseria.

  Elevul avea părul negru şi pielea de culoare deschisă, care fusese pe rând arsă de soare, se cojise, apoi se umpluse de pistrui. Era limpede că nu se născuse pe Ginaz, totuşi venise aici ca să se antreneze. Aici. Avea cel puţin cinci ani în plus faţă de Noret, iar forţa îi venea dintr-un trup solid şi din muşchii masivi. N-ar fi putut avea niciodată agilitatea unui mercenar abil de pe Ginaz… dar avea totuşi înfăţişarea unui luptător formidabil.

  — De ce refuzi să ne înveţi, Jool Noret? Suntem cu toţii arme aşteptând să fie forjate.

  Cu calm, Noret repetă ceea ce devenise un fel de mantra pentru el, fără nici o perspectivă de a se încheia vreodată.

  — Nici chiar eu nu sunt vrednic. Nu sunt potrivit să instruiesc pe nimeni altcineva.

  Bărbatul vorbi pe un ton morocănos:

  — O să-mi asum riscul ăsta, Jool Noret. Vin de pe Tyndall. Cu opt ani în urmă, maşinile gânditoare au cucerit lumea mea, au ucis milioane şi i-au înrobit pe ceilalţi. Surorile mele au fost măcelărite, la fel şi părinţii.

  Avea ochii mari, plini de mânie şi de lacrimi.

  — Apoi armata Jihadului a contraatacat. Au venit pe Tyndall cu forţe copleşitoare şi cu mulţi mercenari de pe Ginaz şi au alungat maşinile. Sunt liber şi trăiesc datorită lor!

  Buza de sus îi tremura.

  — Am venit aici pentru că vreau să fiu şi eu mercenar. Vreau să omor maşini gânditoare. Vreau să mă răzbun. Te rog… învaţă-mă!

  — Nu pot.

  Noret îşi împietri inima în faţa expresiei descurajate a refugiatului de pe Tyndall.

  — Cu toate acestea, adăugă el, întorcându-se spre Chirox după ce cugetă îndelung, n-am nimic împotrivă… dacă tu vrei să antrenezi candidaţii în locul meu.

 

  Deşi era un antrenor neortodox şi întâmpină un scepticism considerabil din partea instructorilor veterani, robotul de luptă începu lecţiile oficiale pentru pelerinii nerăbdători şi ambiţioşi care veniseră pe insula lui Jool Noret.

  La câteva zile după plecarea stăpânului său, Chirox îşi luă doi elevi, apoi doisprezece, şi în cele din urmă începu să îndrume câteva schimburi de mercenari înflăcăraţi de-a lungul tuturor orelor din zi şi din noapte. Îi instruia în tehnicile fundamentale de distrugere a roboţilor. Şi nu avea nevoie de odihnă.

  Cu fiecare zi, elevii se apucau de antrenament cu toată vehemenţa pe care-o putea spera un profesor. Fiecare dintre ei voia să fie ca legendarul maestru spadasin de pe Ginaz, deşi, dacă-i întrebai de ce, niciunul dintre ei nu putea spune cu precizie ce anume făcea idolul lor diferit de stilul altor mercenari. În afară de faptul că era extrem de iute, iar acţiunile lui erau rapide şi nu prea limpezi.

  De câte ori automatul sensei simţea că anumiţi recruţi erau pregătiţi, îi trimitea să fie acceptaţi ca mercenari oficiali de pe Ginaz. Pretinzându-se discipoli ai lui Jool Noret, fiecare trăgea dintr-un coş un disc de coral inscripţionat şi adopta spiritul unui mercenar căzut.

  Apoi plecau să-şi închine talentele de luptători armatei Jihadului…

  Mărunţişurile au o manieră de a te strangula.

  GENERALUL AGAMEMNON, Noi memorii.

  La intrarea în încăperile Consiliului Jihadului, un ecran de ştiri proclama: „Bela Tegeuse eliberată!” Cu încarnarea locală a lui Omnius distrusă, planeta era prost protejată şi gata pentru cucerire… numai dacă armata Jihadului s-ar putea mişca destul de repede.

  Hecate îşi îndeplinise promisiunea, deşi nu se grăbise să-l anunţe pe Iblis Ginjo. El nu auzise nimic. Dacă ar fi ştiut dinainte de planurile ei, ar fi putut avea o flotă completă gata să se năpustească, încă o victorie perfectă pe care ar fi putut-o revendica.

  Dar după ce trăise atât de mult, femeia titan nu părea peste măsură de îngrijorată. Când făcuse presiuni asupra ei, Hecate se arătase iritată, chiar indignată pe faţă.

  — Am furnizat detalii complete reprezentantului tău, exact aşa cum mi-ai cerut. Poate că ar fi mai bine să verifici dacă nu cumva există o breşă în propriile tale comunicaţii, nu?

  Detestase nota de batjocură din vocea ei, dar Yorek Thurr insistase că n-a primit nici un asemenea mesaj.

  Bela Tegeuse aştepta, rănită şi clocotind. Deocamdată, Marele Patriarh era sigur că reacţia lor avea să vină prea târziu. Cu toate acestea, stârni o dezbatere aprinsă în Consiliul Jihadului. Chiar dacă ar fi eşuat, încă ar fi putut pretinde că a avut o viziune premonitorie.

  După ce aflase de atacul de pe Bela Tegeuse, Iblis meşterise o scrisoare falsă şi o petiţie fictivă din partea unul grup de supravieţuitori umani din ruinele oraşului Comati. Spunându-şi „luptători pentru libertate”, descriau ce se întâmplase, cum o navă misterioasă îl distrusese pe Omnius de pe planeta lor, ceea ce-i împinsese să implore Liga Nobililor în a trimite imediat ajutoare militare, înainte ca maşinile să-şi poată reinstaura stăpânirea.

  — Străzile şi clădirile de pe Bela Tegeuse sunt pline de maşini stricate, inerte! Întruparea planetară a lui Omnius nu funcţionează. Ce ocazie mai mare ar putea exista? pledă el cu cea mai convingătoare voce. Grupuri răzleţe de oameni îi atacă pe apărătorii roboţi rămaşi, dar nu au o forţă militară demnă de luat în consideraţie. E şansa noastră să reuşim acolo unde am eşuat înainte. Imaginaţi-vă ce-ar putea însemna pentru Jihad o victorie pe Bela Tegeuse!

  Alţii însă, încă simţind durerea primei încleştări sângeroase din acel loc, în zorii Jihadului, voiau mai multe informaţii, voiau să trimită cercetaşi, să adune o flotă destul de mare ca să schimbe lucrurile. Iblis devenea din ce în ce mai frustrat, ştiind că între timp maşinile îşi vor face propria lor mutare.

  Iar Serena nu era aici. Acordându-i lui puteri executive limitate, se întorsese în Oraşul Reculegerii ca să facă ultimele pregătiri pentru plecarea ei apropiată spre sistemul Thalim, unde avea să facă o inspecţie la fermele de organe tlulaxa.

  Lucrurile erau cu mult mai eficiente atunci când se afla singur la conducere.

  Controversa continuă până târziu în noapte. Ca reprezentant militar, primero Vorian Atreides luase loc la masa discuţiilor, arătând la fel de agitat şi de nerăbdător ca şi Iblis. Ofiţerul superior, întors de curând după ce înfiinţase un avanpost militar pe planeta nealiată Caladan, făcu un anunţ uluitor în legătură cu ceea ce reuşise cu nucleul alterat al lui Omnius, prin intermediul căpitanului robot înşelat, care livrase actualizările mortale mai multor lumi sincronizate.

  După ore de discuţii, Vor spuse cu un oftat prelung:

  — Bela Tegeuse aşteaptă acolo, vulnerabilă. Dacă o să continuăm să vorbim despre asta la nesfârşit, atunci am luat deja hotărârea, Omnius n-o să aştepte!

  Aceste vorbe îi făcură pe unii dintre membrii consiliului să şovăie. Doi dintre ei îşi exprimară acordul limitat, iar ceilalţi nu le contestară argumentele.

  Marele Patriarh îl privea pe tovarăşul său evadat de pe Pământ ca pe un aliat puternic, cel puţin în această privinţă. Cu balanţa înclinându-se deja în favoarea lui Vorian, interveni în controversă.

  — Ascultaţi-l pe primero Atreides! E un om de acţiune şi experimentat în asemenea chestiuni…

  Uitându-se la Consiliul Jihadului şi dându-şi seama că acesta o urma acum pe Serena Butler, mai curând decât să treacă la acţiune la cel mai mic semn de-al lui, Iblis se simţi ciudat de ineficace. Răspunsul era atât de limpede!

  O uşă laterală se deschise, iar primero Xavier Harkonnen intră în grabă, după ce se pregătise s-o însoţească pe Serena pe Tlulax. Părea obosit şi tras la faţă, iar uniforma, lucru neobişnuit pentru el, îi era în dezordine. Rotindu-şi privirile prin încăperea boltită, îl zări pe Vorian Atreides şi luă loc lângă el.

  — Consiliul a stabilit deja un plan?

  — Prea multă vorbărie, răspunse Vor cu un mormăit. Le-am recomandat să trimită o divizie sau două până când organizăm un atac pe scară mare, dar abia am scos fraza pe gură şi a început scandalul. Am câţiva susţinători – poate majoritatea – dar cei reticenţi reuşesc să încetinească lucrările. Unii dintre ei au folosit opoziţia ta faţă de trucul meu cu virusul de computer, încercând să mă discrediteze.

  Xavier comentă, cu un surâs obosit:

  — De obicei, eu sunt cel care cere acţiuni directe, în timp ce tu preferi metode oarecum indirecte…

  După o scurtă pauză, un reprezentant de pe Kirana III se consultă cu Iblis Ginjo. Scund şi brunet, cu mustaţă neagră, reprezentantul sugeră să lase deoparte măsura pentru a fi analizată şi discutată mai târziu, „astfel ca minţile care judecă la rece să precumpănească la luarea acestei hotărâri importante”. Propuse ca plenul Consiliului să adune toate informaţiile disponibile şi să redeschidă discuţia în săptămâna următoare.

  Câţiva reprezentanţi susţinură propunerea.

  — Săptămâna viitoare? exclamă Vor, ridicându-se în picioare.

  — E prea mult! strigă Xavier.

  — Vom pierde totul! zise şi Iblis cu disperare, ştiind că va trebui să renunţe la vot. Nu-şi amintea să fi eşuat vreodată până acum atât de categoric în Consiliul Jihadului.

  — Cu tot respectul cuvenit, acest Consiliu are multe treburi importante de care trebuie să se ocupe, spuse reprezentantul de pe Kirana.

  Furios şi frustrat, Iblis plecă fruntea şi nici măcar nu-i privi în ochi pe cei doi primero. Ei trei ştiau că Bela Tegeuse avea să fie pierdută din nou. Fără rost.

  — Am o întrebare, generale Agamemnon, vorbi Omnius-Corrin.

  Vocea hiperminţii – venind de peste tot în acelaşi timp – era calmă, dar extrem de ameninţătoare.

  — Ţi-ar plăcea să pun să-ţi fie scos şi pulverizat creierul?

  Fiecare cuvânt se auzea tot mai tare, vibrând prin structura de metalfluid a Turlei Centrale.

  — Am stabilit că acesta ar fi o reacţie corespunzătoare la extraordinarele tale erori şi la eşecurile tale totale.

  Purtând un corp blindat auriu, înţesat de ţepuşe şi porturi de arme, conducătorul militar titan răspunse:

  — Ar fi neinspirat să faci aşa ceva unui cymec valoros, ca mine, după zece secole de serviciu eficient în folosul lumilor sincronizate. Sunt unul dintre cei doar trei titani care au mai rămas.

  Ştia că restricţiile de programare îl împiedica pe Omnius să-şi ducă la îndeplinire ameninţarea.

  Peste tot în jurul lui, pereţii lipsiţi de ferestre ai Turlei Centrale se deschideau şi se închideau cu un clinchet, într-o varietate ameţitoare de culori şi de forme. Uneori încăperea flexibilă, schimbătoare, părea foarte mare, dar în acest moment se comprimase spectaculos, ameninţând parcă să-l strivească pe titan. Dintr-odată, când pereţii ajunseră la doar câţiva centimetri de el, camera se extinse ca şi cum ar fi inspirat adânc.

  Apoi, Turla Centrală se legănă ca un şarpe, iar Agamemnon folosi stabilizatoarele formei păşitoare pentru a-şi păstra echilibrul. Nu se aşteptase niciodată ca o hiperminte computer atotcuprinzătoare să-i joace asemenea farse puerile, ca un copil cu toane. Poate că defecte de software provenite de la actualizarea contaminată a lui Omnius-Terra continuau să afecteze această întrupare, ducând la comportamentul neobişnuit.