Dune

Vol. 2 – Cruciada Maşinilor

 

 

 

  Istoricii nu se pun de acord asupra mesajelor purtate de rămăşiţele trecutului îndepărtat.

  Cu cât cineva se cufundă mai mult în istorie – vremuri atât de vechi, de haotice! – cu atât faptele devin tot mai fluide, poveştile tot mai contradictorii. Dincolo de oceanul timpului şi al memoriei imperfecte, adevăraţii eroi se metamorfozează în arhetipuri; bătăliile devin mai importante decât au fost cu adevărat. Legendele şi adevărul sunt greu de reconciliat.

  În calitate de cel dintâi istoric oficial al Jihadului, trebuie să fac aceste însemnări cât de bine îmi stă în putinţă, bazându-mă pe tradiţii orale şi pe documente fragmentare păstrate vreme de o sută de secole. Ce este mai exact – o istorie sprijinită cu atenţie pe documente, ca a mea, sau o acumulare de mituri şi basme populare?

  Eu, Naam cel Bătrân, trebuie să scriu cu onestitate, chiar dacă acest lucru va atrage mânia superiorilor mei. Citiţi această istorie cu atenţie, căci voi începe cu Manifestul de protest al lui Rendik Tolu-Far, un document care a fost confiscat de către Jipol: „Suntem obosiţi de luptă – obosiţi de moarte! Miliarde după miliarde au fost deja măcelărite în această cruciadă împotriva maşinilor gânditoare. Victimele includ nu numai soldaţi în uniformă ai jihadului şi mercenarii lor tocmiţi, ci şi colonişti nevinovaţi şi sclavi umani de pe lumile sincronizate. Nimeni nu se osteneşte să numere maşinile inamice care au fost distruse.

  Hipermintea computer Omnius a dominat multe planete vreme de peste un mileniu, dar, cu douăzeci şi patru de ani în urmă, asasinarea copilului nevinovat al Preotesei Serena Butler a declanşat o revoltă disperată a oamenilor. Ea a folosit această tragedie pentru a stârni înflăcărarea în Liga Nobililor, grăbind atacul pe scară largă a Armadei şi distrugerea atomică a Pământului.

  Da, acest lucru a fost o lovitură pentru Omnius, dar el a ucis ultima fiinţă umană de pe acea planetă şi a transformat lumea de origine a omenirii într-o ruină radioactivă, de nelocuit în secolele următoare. Ce preţ înspăimântător! – şi aceasta nu a fost o victorie, nu a fost un sfârşit, ci doar primul act într-o luptă îndelungată.

  Timp de mai mult de două decenii, războiul sfânt al Serenei s-a dezlănţuit împotriva maşinilor gânditoare. Atacurilor noastre împotriva lumilor sincronizate li se opun incursiunile roboţilor împotriva coloniilor Ligii. Iarăşi şi iarăşi…

  Preoteasa Serena pare să fie o femeie cucernică, şi mi-ar plăcea să cred în puritatea şi în sfinţenia ei. Şi-a petrecut mulţi ani cu studiul scrierilor şi doctrinelor disponibile ale filosofilor umani străvechi. Nici o altă persoană n-a petrecut atâta timp vorbind cu Kwyna, cogitorul aflat în Oraşul Reculegerii. Pasiunea Serenei este vizibilă şi credinţele ei fără reproş, dar este oare conştientă de toate lucrurile care se petrec în numele său?

  Serena Butler reprezintă doar ceva mai mult decât un simbol, în timp ce Iblis Ginjo înseamnă reprezentantul ei politic. Îşi spune <Marele Patriarh al Jihadidui> şi conduce Consiliul Jihadului, un organ guvernamental pentru situaţii de urgenţă care îşi exercită atribuţiunile în afara limitelor Parlamentului Ligii. Iar noi îngăduim ca acest lucru să se petreacă!

  L-am urmărit pe Marele Patriarh – un fost şef de sclavi de pe Pământ – folosindu-şi talentele oratorice carismatice pentru a transforma tragedia încercată de Serena într-o armă. Sunt oare orbi cu toţii la felul în care îşi construieşte acest om puterea politică? Din care alt motiv s-ar fi căsătorit cu Camie Boro, a cărei ascendenţă urcă până la ultimul conducător slab al Vechiului Imperiu? Un bărbat nu se însoară cu singura descendentă în viaţă a ultimului împărat doar din dragoste!

  Pentru a-i descoperi pe trădătorii umani şi pe sabotorii clandestini, Iblis Ginjo a înfiinţat Poliţia Jihadului, Jipol. Gândiţi-vă la toate acele mii de oameni care au fost arestaţi în ultimii ani – ar putea fi chiar toţi trădători care lucrau pentru maşini, aşa cum pretinde Jipol-ul? Nu este convenabil faptul că atât de mulţi dintre ei sunt inamicii politici ai Marelui Patriarh?

  Nu critic comandanţii militari, soldaţii curajoşi sau chiar mercenarii, pentru că toţi luptă în Jihad din toate puterile. Oamenii de pe toate planetele libere au pornit să distrugă avanposturile maşinilor şi să oprească jafurile roboţilor. Dar cum am putea spera vreodată să obţinem victoria? Ce posibilităţi există pentru a ajunge la un acord cu Omnius? Maşinile gânditoare nu obosesc niciodată.

  Şi nu uită niciodată…”

  177 î. G. (înainte de Ghildă)

  ANUL 25 AL JIHADULUI.

  Slăbiciunea maşinilor gânditoare constă în faptul că ele chiar cred toate informaţiile pe care le primesc, şi reacţionează în conformitate cu acestea.

  VORIAN ATREIDES, al patrulea interviu de informare cu Armada Ligii.

  Conducând un grup de cinci nave masive pe orbita planetei brăzdate de canioane, primero Vorian Atreides examină forţele robotice inamice, aliniate împotriva lui: lucioase şi argintii, ca nişte peşti de pradă. Desenul lor eficient, funcţional le oferea graţia involuntară a unor pumnale ascuţite.

  Monstruozităţile de luptă ale lui Omnius depăşeau ca număr navele umane în proporţie de zece la unu, dar datorită faptului că navele de război al Jihadului erau echipate cu straturi suprapuse de scuturi Holtzman, flota duşmană putea bombarda vehiculele umane fără să provoace nici o pagubă şi fără să înainteze spre suprafaţa lui Anbus IV.

  Deşi apărătorii umani nu aveau puterea de foc necesară pentru a zdrobi forţele maşinilor sau măcar pentru a le respinge, luptătorii Jihadului continuau oricum să lupte. Era o situaţie echilibrată, oamenii şi maşinile înfruntându-se deasupra planetei.

  Omnius şi forţele sale îşi asiguraseră multe victorii în ultimii şapte ani, cucerind mici colonii periferice şi stabilind avanposturi de unde lansau valuri implacabile de atacuri. Acum însă, armata Jihadului jurase să apere cu orice preţ planetele nealiate împotriva maşinilor gânditoare – fie că populaţia băştinaşă voia sau nu.

  Jos, pe suprafaţa planetei, colegul său primero, Xavier Harkonnen, încerca încă o vizită diplomatică printre bătrânii zenşiiţilor, conducătorii unei secte budislamice primitive. Vor se îndoia că prietenul său avea să facă prea multe progrese. Xavier era prea inflexibil ca să fie un bun negociator: simţul datoriei şi aderarea strictă la obiectivele misiunii erau întotdeauna esenţiale în mintea lui.

  În plus, Xavier era pornit împotriva oamenilor ăstora… iar ei îşi dădeau neîndoielnic seama de acest lucru.

  Maşinile gânditoare voiau Anbus IV. Armata Jihadului trebuia să le oprească. Dacă zenşiiţii voiau să se izoleze de conflictul galactic şi să nu coopereze cu bravii soldaţi care luptau pentru a păstra libertatea rasei umane, atunci nu valorau nimic. O dată, Vor îl comparase în glumă pe Xavier cu o maşină, pentru că vedea lucrurile în alb şi negru, iar celălalt bărbat se încruntase cu răceală, în semn de răspuns.

  Potrivit rapoartelor de la suprafaţă, conducătorii religioşi zenşiiţi se arătaseră la fel de încăpăţânaţi ca şi primero Harkonnen. Ambele părţi se cramponau de poziţiile lor.

  Vor nu punea la îndoială stilul de comandă al prietenului său, deşi era destul de diferit de al lui. Crescut printre maşinile gânditoare şi instruit ca om de încredere al lor, Vor îmbrăţişa acum umanitatea cu toate faţetele ei, şi era năucit de nou-descoperita libertate. Se simţea eliberat când practica sporturi şi juca jocuri de noroc, sau stătea de vorbă şi glumea cu ceilalţi ofiţeri. Era atât de diferit de ceea ce-l învăţase Agamemnon!

  Aici sus, pe orbită, Vor ştia că navele de luptă robotice nu s-ar fi retras decât dacă erau convinse din punct de vedere statistic că nu era posibil să învingă. În ultimele săptămâni, lucrase la un plan menit să provoace distrugerea flotei lui Omnius, dar nu era încă pregătit să-l aplice. Curând, totuşi…

  Acest punct mort de pe orbită era complet deosebit de jocurile de război, cu care se distra Vor împreună cu membrii echipajelor Jihadului aflaţi în patrulare sau de provocările amuzante pe care el şi cu robotul Seurat şi le lansau unul altuia, cu ani în urmă, în timpul călătoriilor lungi printre stele. Impasul obositor oferea puţine ocazii pentru distracţie.

  Observase nişte scheme…

  În curând, flota robotică avea să se îndrepte spre ei ca un roi de piranha, pe o orbită retrogradă. Stând mândru în uniforma militară scrobită, verde-închis tivită cu stacojiu – culorile Jihadului, simbolizând viaţa şi sângele vărsat – Vor urma să ordone tuturor navelor de război din flota de pază să-şi pună în funcţiune scuturile Holtzman şi să le monitorizeze, având grijă să nu se supraîncălzească.

  Navele de luptă ale roboţilor – încărcate cu arme – erau jalnic de previzibile, iar oamenii lui făceau deseori pariuri în legătură cu numărul exact de focuri pe care urma să le tragă inamicul.

  Îşi urmări forţele deplasându-se, aşa cum le ordonase să facă. Fratele adoptiv al lui Xavier, Vergyl Tantor, era căpitanul navei ce comanda avangarda şi o amplasă pe poziţie, exact cum se discutase. În ultimii şaptesprezece ani, Vergyl servise în armata Jihadului, supravegheat întotdeauna cu atenţie de Xavier.

  Aici nu se schimbase nimic de mai bine de o săptămână, iar luptătorii deveneau tot mai nerăbdători, trecând de mai multe ori pe lângă inamic, dar neputând să facă altceva decât să-şi umfle pieptul şi să-şi etaleze penajul de război, ca nişte păsări exotice.

  — Ai crede că maşinile au învăţat totul până acum, bombăni Vergyl în sistemul de comunicaţii. Încă mai speră că vom face o greşeală?

  — Nu fac decât să ne testeze, Vergyl.

  Vor nu ţinea seama de formalităţile gradului şi de ierarhia de comandă, pentru că îi amintea prea mult de rigiditatea maşinilor.

  Mai devreme în acea zi, când calea celor două flote se intersectase pentru scurtă vreme, navele de luptă robotice lansaseră o salvă de proiectile explozive care se izbise de impenetrabilele scuturi Holtzman. Vor nici nu clipise privind exploziile zadarnice. Pentru câteva clipe, navele care se înfruntau intraseră de-a dreptul într-un vârtej aglomerat şi haotic, apoi trecuseră unele pe lângă altele.

  — În regulă, dă-mi totalul, strigase el.

  — Douăzeci şi opt de focuri, primero, raportase unul dintre ofiţerii de pe punte.

  Vor dăduse din cap. Întotdeauna soseau între douăzeci şi treizeci de proiectile, dar estimarea lui fusese douăzeci şi două. El şi cu ofiţerii de pe celelalte nave transmiseseră felicitări şi plângeri amicale în legătură cu faptul că greşiseră cu numai una sau două lovituri şi făcuseră aranjamentele pentru a plăti sau pentru a încasa pariurile pe care le făcuseră. Orele de serviciu aveau să fie schimbate între cei care pierduseră şi cei care câştigaseră, raţiile de lux transferate de la o navă la alta.

  Acelaşi lucru se întâmplase deja de aproape treizeci de ori. Acum însă, pe când cele două grupuri de luptă se apropiau unul de celălalt, aşa cum era de prevăzut, Vor avea o surpriză în mânecă.

  Flota Jihadului rămânea în formaţie perfectă, la fel de disciplinată ca şi maşinile.

  — O luăm de la capăt!

  Vor se întoarse spre echipajul de pe punte.

  — Pregătiţi-vă pentru contact! Măriţi puterea scuturilor la maximum! Ştiţi ce să faceţi. Am avut parte de destule exerciţii pentru asta…

  Un zumzet dătător de fiori vibra prin podea – straturi de forţă protectoare licăritoare, alimentată de generatoare uriaşe conectate la motoare. Comandanţii fiecărei nave trebuiau să urmărească atent supraîncălzirea din scuturi, fisura fatală a sistemului pe care – cel puţin deocamdată – maşinile nu o bănuiau.

  Urmări nava conducătoare a avangărzii înaintând de-a lungul traseului orbital.

  — Vergyl, eşti gata?

  — De zile întregi, domnule. Să-i dăm drumul!

  Vor luă legătura cu specialiştii săi în demolări şi cu cei tactici, conduşi de unul dintre mercenarii de pe Ginaz, Zon Noret.

  — Domnule Noret, presupun că ai desfăşurat toate… capcanele de şoareci?

  Semnalul se întoarse.

  — Toate sunt în poziţia perfectă, primero. Am trimis fiecăreia dintre navele noastre coordonatele lor exacte, astfel încât să le putem evita. Întrebarea este: vor observa maşinile?

  — O să le dau eu de lucru, Vor! exclamă Vergyl.

  Aparatele de luptă ale maşinilor se zăreau tot mai aproape, apropiindu-se de punctul de interceptare. Deşi maşinile gânditoare nu aveau simţ estetic, calculele şi proiectele inginereşti eficiente aveau totuşi ca rezultat nave cu linii precise şi carcase netede, fără cusur.

  Vor surâse.

  — Du-te!

  În timp ce grupul de luptă al lui Omnius înainta ca un banc de peşti imperturbabili şi ameninţători, nava lui Vergyl se aruncă brusc înspre el, cu acceleraţie mare, lansând rachetele potrivit unui nou sistem, „clipeşte-şi-trage” – care închidea şi deschidea scuturile de la prova într-un ritm de milisecunde, precis coordonat pentru a lăsa să treacă doar proiectilele cinetice.

  Rachete de mare putere bombardară cea mai apropiată navă a maşinilor, apoi Vergyl porni din nou, schimbând cursul şi forţându-şi trecerea printre vehiculele robotice îngrămădite ca un taur salusan furios.

  Vor dădu ordinul de împrăştiere, iar celelalte nave rupseră rândurile şi se risipiră. Totul ca să se dea la o parte din drum…

  Maşinile, încercând să răspundă la situaţia neaşteptată, nu puteau face mare lucru în afară de a deschide focul împotriva navelor Jihadului protejate de scuturi.

  Vergyl atacă din nou, cu nava sa din avangardă. Avea ordin să-şi golească bateriile de armament într-o acţiune frenetică. Una după alta, rachetele explodau la contactul cu aparatele inamice, provocând pagube semnificative, dar fără să distrugă nimic important. Liniile de comunicaţii răsunau de uralele oamenilor.

  Dar atacul lui Vergyl era doar o diversiune. Grosul forţelor lui Omnius continua pe traseul standard… direct în câmpul spaţial de mine pe care le instalaseră pe orbită mercenarul Zon Noret şi echipa lui.

  Minele de apropiere uriaşe erau acoperite cu pelicule de camuflaj care le făceau aproape invizibile pentru senzori. Cercetaşi sârguincioşi sau scanări grijulii le-ar fi putut detecta, dar agresiunea furioasă şi neaşteptată a lui Vergyl atrăsese atenţia maşinilor în altă parte.

  Primele două nave de război ale maşinilor explodară când atinseră un şir de mine puternice. Exploziile masive lăsară găuri în carcase, la prova şi în învelişul motoarelor. Ieşind clătinându-se de pe traiectorie, aparatele inamice zdrobite izbucniră în flăcări; unul se poticni şi de o altă mină.

  Încă nedându-şi seama cu precizie ce se întâmplase, alte trei nave robotice se ciocniră de minele spaţiale nevăzute. Apoi, flota de luptă a maşinilor se regrupă. Ignorând atacul lui Vergyl, navele de război rămase se împrăştiară şi desfăşurară senzori pentru a detecta restul minelor risipite, pe care le înlăturară cu un nor de lovituri precis ţintite.

  — Vergyl, opreşte-te! transmise Vor. Toate celelalte nave mari, regrupaţi-vă! Gata distracţia!

  Se lăsă pe spate în scaunul de comandă, cu un oftat satisfăcut.

  — Trimiteţi patru kindjale-cercetaş să evalueze masacrul pe care l-am provocat.

  Deschise o linie privată de comunicaţii, şi pe ecran apăru imaginea mercenarului de pe Ginaz.

  — Noret, tu şi cu oamenii tăi veţi primi medalii pentru asta!

  Când nu purtau camuflajul de luptă, pentru a pune mine sau pentru alte operaţiuni, mercenarii îmbrăcau uniforme cu auriu şi stacojiu, de croială proprie, în loc de verde cu stacojiu. Aurul reprezenta sumele substanţiale pe care le primeau, iar stacojiul, sângele vărsat.

  În urma lor, grupul de luptă schilodit al lui Omnius îşi continuă patrularea orbitală neabătut, ca nişte rechini în căutare de hrană. Deja, roiuri de roboţi ieşiseră din nave şi se îngrămădeau ca nişte păduchi pe carcasele exterioare, făcând reparaţii masive.

  — Parcă nici nu le-am fi ciufulit penele! comentă Vergyl pe un ton dezamăgit, când nava lui se alătură din nou grupului Jihadului. Adăugă:

  — Dar tot n-or să capete Anbus IV de la noi!

  — Poţi fi sigur că nu. Destul i-am lăsat să scape în ultimii câţiva ani. E timpul să întoarcem roata războiului…

  Vor se întrebă de ce aşteptau forţele roboţilor atât de mult fără să amplifice acest conflict anume. Nu făcea parte din schema lor obişnuită. Ca fiu al titanului Agamemnon, el – mai mult decât oricare alt om din Jihad – înţelegea felul în care lucrau minţile computerelor. Acum, gândindu-se la asta, Vor deveni extrem de suspicios.

  Sunt eu cel care a devenit prea previzibil? Şi dacă roboţii vor doar ca eu să cred că nu-şi vor schimba tactica?

  Încruntându-se, deschise comunicaţiile cu nava conducătoare a avangardei.

  — Vergyl? Am o senzaţie neplăcută în legătură cu asta. Trimite nave-cercetaş să observe şi să cartografieze suprafeţele de uscat de dedesubt. Cred că maşinile pun ceva la cale.

  Vergyl nu puse la îndoială intuiţia lui Vor.

  — O să aruncăm o privire foarte atentă acolo jos, primero. Dacă au clintit chiar şi o piatră, o s-o găsim.

  — Bănuiesc mai mult de-atât. Încearcă să fie vicleni – în felul lor previzibil.

  Vor se uită la cronometru, ştiind că aveau să treacă ore întregi înainte să trebuiască să-şi facă griji pentru următoarea întâlnire pe orbită. Se simţea agitat.

  — Între timp, Vergyl, preia comanda grupului de luptă. O să cobor cu o navetă să văd dacă fratele tău a reuşit să bage minţile-n cap prietenilor noştri zenşiiţi!

  Pentru a înţelege semnificaţia victoriei, trebuie să-ţi defineşti mai întâi duşmanii… şi aliaţii.

  PRIMERO XAVIER HARKONNEN, prelegeri de strategie.

  De la exodul tuturor sectelor budislamice din Liga Nobililor, cu secole în urmă, Anbus IV devenise centrul civilizaţiei zenşiite. Principalul său oraş, Darits, era nucleul religios al sectei independente şi izolate, în mare parte ignorate de cei din afară, care puneau prea puţin preţ pe resursele precare şi pe enervanţii fanatici religioşi ai planetei.

  Uscatul de pe Anbus IV era presărat cu mări întinse, puţin adânci, unele dulci, altele foarte sărate. Mareele provocate de sateliţii cu orbite apropiate trăgeau apele mărilor ca pe o cârpă de spălat pe jos, împingând stratul superior al solului prin canioanele abrupte, săpând grote şi amfiteatre în gresia mai moale. La adăpostul streşinilor adânci, zenşiiţii construiseră oraşe.

  De la o mare de mică adâncime la alta, râurile curgeau în mod natural, trase de valurile mareice. Locuitorii îşi dezvoltaseră talente excepţionale în domeniul matematicii, astronomiei şi tehnologiei, pentru a prezice creşterea şi scăderea apei. Minerii din nămoluri culegeau bogăţiile minerale trecând prin sită apa noroioasă care curgea prin canioane. Şesurile din aval ofereau sol fertil, atâta vreme cât agricultorii plantau şi recoltau la vremea potrivită.

  În Darits, zenşiiţii construiseră un baraj imens de-a curmezişul unei gâtuituri înguste din canioanele de piatră roşie… un gest de sfidare pentru a arăta că iscusinţa şi credinţa erau de ajuns pentru a stăvili chiar şi revărsarea violentă a râului. În spatele barajului se adunase un rezervor uriaş, plin cu apă de un albastru intens. Pescarii zenşiiţi pluteau în jurul lacului în bărci uşoare, delicate, folosind plase mari pentru a completa cerealele şi legumele care creşteau pe câmpia inundabilă.

  Nu doar un simplu zid, barajul din Darits era împodobit cu statui impunătoare de piatră, sculptate de artişti talentaţi şi cucernici. Înalţi de sute de metri, monoliţii gemeni reprezentau siluetele idealizate ale lui Buda şi Mahomed, cu trăsăturile înceţoşate de timp, de legendă şi de veneraţia care transfigurează.

  Credincioşii instalaseră turbine hidroelectrice voluminoase, puse în mişcare de forţa curentului. Alături de numeroase panouri de energie solară care acopereau partea de sus a podişurilor, barajul din Darits genera destulă energie pentru a alimenta toate oraşele de pe Anbus IV, care nu erau prea mari după standardele de pe alte lumi. Întreaga planetă adăpostea doar şaptezeci şi nouă de milioane de locuitori. Cu toate acestea, liniile de comunicaţii şi reţeaua electrică legau aşezările cu o infrastructură care făcea ca aceasta să fie cea mai sofisticată dintre toate lumile refugiaţilor budislamici.

  Ceea ce reprezenta exact motivul pentru care o voiau maşinile gânditoare… Cu un efort minim, Omnius putea converti Anbus IV într-un cap de pod şi, de aici, să lanseze atacuri pe scară şi mai mare împotriva lumilor Ligii.

  Jihadul iscat de Serena Butler se desfăşura cu toată furia de mai mult de două decenii. În cei douăzeci şi trei de ani de la distrugerea atomică a Pământului, sorţii războiului se schimbaseră de multe ori de la victorie la înfrângere, pentru fiecare dintre părţi.

  Dar, cu şapte ani în urmă, maşinile gânditoare începuseră să ţintească planetele nealiate, care erau cuceriri mai uşoare decât lumile Ligii, mai bine apărate şi mai dens populate. Pe vulnerabilele planete nealiate, negustorii, minerii, fermierii şi refugiaţii budislamici risipiţi ici şi colo erau rareori capabili să adune destule forţe pentru a-i rezista Iui Omnius. În primii trei ani, cinci asemenea planete fuseseră cucerite de maşinile gânditoare.

  Pe Salusa Secundus, Consiliul Jihadului nu reuşise să înţeleagă de ce se ostenea Omnius cu asemenea locuri inutile – până când Vorian observase şablonul: conduse de calculele şi de prognozele hiperminţii computer, maşinile gânditoare înconjurau lumile Ligii ca o plasă, strângând-o tot mai mult, pregătindu-se pentru o lovitură de graţie împotriva capitalei Ligii.

  La scurtă vreme după ce Vorian Atreides – cu sprijinul lui Xavier – ceruse ca Jihadul să-şi dedice puterea militară apărării planetelor nealiate, un contraatac masiv şi neaşteptat al Jihadului reuşise să recâştige Tyndall de la maşini. Orice victorie se dovedea bună…

  Xavier era bucuros că armata Jihadului ajunsese la timp pe Anbus IV, datorită avertismentului unui negustor de sclavi tlulaxa pe nume Rekur Van. Echipa negustorului de carne vie făcuse un raid pe această planetă, răpind zenşiiţi pentru a-i vinde în pieţele de sclavi de pe Zanbar şi Poritrin. După raid, negustorul de sclavi întâlnise o patrulă de cercetaşi a roboţilor, cartografiind şi analizând planeta, ceva ce maşinile făceau întotdeauna ca pregătire pentru o invazie. Rekur Van se întorsese în grabă pe Salusa Secundus şi dusese groaznicele veşti Consiliului Jihadului.

  Pentru a contracara pericolul, Marele Patriarh Iblis Ginjo pusese la cale această operaţiune militară pripită, dar eficace.

  — Nu ne putem permite să lăsăm încă o planetă să cadă în mâinile diabolicelor maşini gânditoare, strigase Iblis la ceremonia de la plecare, în faţa uralelor entuziaste şi sfidătoare şi a florilor portocalii aruncate spre el. Am pierdut deja Ellram, colonia Peridot, Bellos şi altele. Dar pe Anbus IV, armata trage o linie în spaţiu!

  Deşi Xavier subestimase numărul de nave pe care era dispus Omnius să le trimită pe această lume îndepărtată, până acum forţele Jihadului reuşiseră să se împotrivească încercării de invazie, deşi nu putuseră să alunge roboţii.

  În timpul unei pauze în discuţiile cu zenşiiţii, Xavier înjură în barbă. Chiar oamenii pe care încerca să-i salveze n-aveau nici o urmă de interes pentru ajutorul lui, şi refuzau să lupte împotriva maşinilor gânditoare.

  Acest oraş din canioanele roşii adăpostea relicve şi canoanele originale, scrise de mână, ale interpretării zenşiite ale budislamului. Sub bolţile peşterilor, înţelepţii păstrau primele manuscrise mâzgălite ale Sutrei Koran şi se rugau de cinci ori pe zi din minaretele ridicate pe marginea canionului. Din Darits, bătrânii îşi răspândeau comentariile menite să-i îndrume pe credincioşi prin hăţişurile învăţăturilor ezoterice.

  Xavier Harkonnen abia îşi putea stăpâni frustrarea. Era militar, obişnuit să conducă bătălii, să dea ordine trupelor şi se aştepta ca aceste ordine să-i fie urmate. Pur şi simplu nu ştia ce să facă atunci când aceşti băştinaşi budislamici pacifişti nu făceau decât… să refuze.

  Acasă, printre lumile Ligii, exista o mişcare de protest împotriva Jihadului. Oamenii erau istoviţi după mai mult de două decenii de vărsări de sânge, fără nici un progres vizibil. Unii duceau chiar pancarte lângă altarele copilului ucis, Manion cel Nevinovat, implorând „Pace cu orice preţ!”

  Da, Xavier le putea înţelege oboseala şi disperarea, pentru că ei îi văzuseră pe mulţi dintre cei pe care-i iubeau ucişi de maşinile gânditoare. Dar aceşti budislamici izolaţi nu se osteniseră niciodată să ridice nici măcar o mână în semn de împotrivire, dezvăluind absurditatea fundamentală a non-violenţei duse la extrem.

  Obiectivul maşinilor era limpede, iar Omnius nu avea să arate, cu siguranţă, nici o urmă de consideraţie pentru orice fel de preferinţe religioase fanatice. Xavier avea de îndeplinit aici o însărcinare vitală, în numele Jihadului – şi acea însărcinare cerea puţină cooperare de bun simţ din partea localnicilor. Nu se aşteptase niciodată la atâtea necazuri încercând să-i facă pe oamenii aceştia să aprecieze riscurile pe care şi le lua armata Jihadului pentru ei…

  Bătrânii zenşiiţilor se întoarseră târându-şi picioarele în sala de întâlniri, o încăpere împodobită cu artefacte religioase purtând patina timpului, şi care sclipeau de aur şi pietre preţioase.

  Aşa cum făcea de ore întregi, conducătorul religios Rhengalid îl fixa cu ochi împietriţi, exprimând un refuz implacabil. Avea capul mare, ras, lucind din cauza uleiurilor exotice; sprâncenele groase erau periate şi înnegrite artificial. Bărbia îi era acoperită cu o barbă deasă, tăiată pătrat, pe care-o purta ca pe un însemn de mândrie. Avea ochi verzi-cenuşiu-deschis, care ieşeau în evidenţă, contrastând izbitor cu pielea bronzată. În ciuda ameninţătoarei flote de război de deasupra sau a puterii de foc impresionante a armatei Jihadului, acest bărbat nu se lăsa impresionat sau intimidat. Părea să nu observe nimic…

  Cu un efort hotărât, Xavier îşi păstră tonul egal al vocii:

  — Încercăm să vă protejăm lumea, bătrâne Rhengalid. Dacă n-am fi ajuns când am ajuns, dacă navele noastre n-ar continua să ţină pe loc maşinile gânditoare în fiecare zi, tu şi cu toţi oamenii tăi aţi fi sclavii lui Omnius.

  Stătea ţeapăn pe banca tare din faţa conducătorului zenşiit. Rhengalid nu-i oferise nici măcar o dată o gustare, deşi Xavier bănuia că bătrânii se împărtăşeau dintr-una de fiecare dată când soldaţii ieşeau din încăpere.

  — Sclavi? Dacă sunteţi atât de preocupaţi de bunăstarea noastră, primero Harkonnen, unde erau navele voastre de război acum câteva luni, când negustorii de carne vie tlulaxa au furat tineri sănătoşi şi femei fertile din aşezările noastre de fermieri?

  Xavier încercă să nu-şi arate iritarea. Nu voise niciodată să fie diplomat, nu avea răbdarea necesară pentru asta. Slujea cauza Jihadului cu toată loialitatea şi tot devotamentul de care dispunea. Stacojiul de pe uniformă simboliza sângele vărsat al umanităţii, iar nevinovatul său Manion – în vârstă de abia unsprezece luni – fusese cel dintâi dintre noii martiri.

  — Bătrâne, ce-ai făcut tu ca să-ţi aperi poporul, atunci când au venit vânătorii? N-am ştiut nimic despre incident până acum şi nu te pot ajuta cu ceea ce s-a întâmplat în trecut. Nu pot decât să te asigur că viaţa sub maşinile gânditoare va fi mult mai rea…

  — Aşa spui tu, dar nu poţi nega ipocrizia propriei tale societăţi. De ce-ar trebui să punem cuvântul unui negustor de sclavi mai presus de-al altuia?

  Nările lui Xavier fremătară. N-am timp pentru aşa ceva!

  — Dacă insişti să retrăieşti trecutul, atunci adu-ţi aminte că refuzul poporului tău de a lupta împotriva maşinilor gânditoare încă de la început a costat libertatea a miliarde de oameni şi a provocat nenumărate morţi. Mulţi cred că aveţi o datorie uriaşă faţă de rasa voastră!

  — Nu iubim câtuşi de puţin niciuna dintre părţile din acest conflict, ripostă bărbatul cu barbă cenuşie. Oamenii mei nu vor să participe în nici un fel la războiul vostru sângeros şi fără rost.

  Stăpânindu-şi o replică înfierbântată, Xavier insistă:

  — Cu toate acestea, sunteţi prinşi la mijloc şi trebuie să alegeţi una dintre părţi.

  — Sunt mai buni tiranii umani decât tiranii maşini? Cine poate spune? Ştiu însă că aceasta nu e lupta noastră, n-a fost niciodată!

  Muncitorii din interiorul barajului din Darits deschideau porţile stăvilarului, lăsând apa limpede să curgă în cascade gemene, spectaculoase, din mâinile deschise ale statuilor colosale ale lui Buda şi Mahomed. La auzul vuietului neaşteptat, Xavier ridică ochii şi fu surprins să-l vadă pe primero Vorian Atreides păşind pe poteca de piatră care ducea de la platforma de aterizare a navetei sale către spaţioportul rudimentar. Zâmbind, bărbatul brunet se apropie, arătând încă în formă, la fel de tânăr şi de viril ca atunci când îl cunoscuse Xavier, după evadarea sa de pe Pământ, cu atât de mulţi ani în urmă.

  — Îi poţi linguşi cât vrei, Xavier, dar zenşiiţii vorbesc o altă limbă… Într-un sens mai mult decât lingvistic.

  Bătrânii din Darits arătau indignaţi.

  — Civilizaţia voastră fără Dumnezeu ne-a persecutat. Soldaţii Jihadului nu sunt bineveniţi aici – mai ales în Darits, oraşul nostru sacru!

  Xavier rămase cu privirea aţintită asupra lui Rhengalid.

  — Trebuie să te informez, bătrâne, că nu voi îngădui ca maşinile gânditoare să cucerească această planetă, fie că ne ajutaţi sau nu. Prăbuşirea lui Anbus IV ar oferi inamicului încă un punct de sprijin pe drumul către lumile Ligii.

  — Aceasta este planeta noastră, primero Harkonnen. N-aveţi ce căuta aici!

  — Nici maşinile gânditoare! strigă Xavier.

  Se înroşi la faţă.

  Vorian îl luă de braţ. Vizibil amuzat, remarcă:

  — Văd că ai descoperit noi tehnici în materie de diplomaţie.

  — N-am pretins niciodată că aş fi negociator.

  Zâmbind, Vor dădu din cap.

  — Dacă oamenii ăştia ar şti să-ţi urmeze ordinele, lucrurile ar fi cu siguranţă mult mai uşoare, nu-i aşa?

  — N-o să abandonez această planetă, Vor.

  Comunicatorul bolborosi, şi un mesaj tăios se auzi prin el. Vocea lui Vergyl Tantor era emoţionată, întretăiată.

  — Primero Atreides, bănuielile tale erau corecte! Scanările noastre au descoperit o bază secretă a maşinilor gânditoare, instalată pe un podiş! Pare să fie un cap de pod militar, cu instalaţii industriale, armament greu şi roboţi de luptă!

  — Bine lucrat, Vergyl, răspunse Vor. Acum începe distracţia…

  Xavier aruncă o privire peste umăr la Rhengalid, care părea cufundat în propriile lui gânduri, arătând ca şi cum n-ar mai fi vrut să-i vadă niciodată pe soldaţii Jihadului.

  — Am terminat aici, Vor. Întoarce-te pe nava amiral. Avem treabă!

  Nu există ceea ce numim un viitor. Omenirea se află în faţa unor multiple viitoruri posibile, dintre care multe atârnă de evenimente aparent lipsite de importanţă.

  Cronicile în limba muadru.

  Zimia era un oraş uluitor, apogeul cultural al omenirii libere. Bulevardele mărginite de arbori porneau ca spiţele unei roţi din centrul format de un complex de clădiri guvernamentale şi de o piaţă comemorativă uriaşă. Bărbaţi în costume cu vestă şi doamne în rochii protocolare, pline de podoabe, păşeau cu vioiciune prin piaţă.

  Iblis Ginjo se încruntă în timp ce traversa spaţiul larg spre grandioasa Sală a Parlamentului. Un asemenea aranjament îngrijit ar fi putut da iluzia de siguranţă, iluzia că împrejurimile n-aveau să se schimbe niciodată.

  Dar nimic nu este permanent. Nimic nu e sigur.

  Profesia lui era să inspire oamenii, îndemnându-i la acţiune, convingându-i că maşinile malefice puteau ataca orice planetă oricând şi că existau spioni umani criminali, care îşi închinaseră loialitatea în secret lui Omnius, chiar aici, în inima Ligii.

  Câteodată, Iblis trebuia să înfrumuseţeze realitatea, pentru binele superior al luptei.

  Era un bărbat cu umeri laţi, chipul colţuros şi părul drept, castaniu închis, şi purta o jachetă largă, neagră, împodobită cu broderii aurii şi manşete sclipitoare. La câţiva paşi în urma lui, şase poliţişti ai Jihadului – agenţi ai Jipolului – mergeau întotdeauna în alertă, gata să-şi scoată repede armele. Oamenii renegaţi şi asasinii loiali maşinilor puteau pândi de oriunde!

  Cu două decenii în urmă, Iblis îşi acordase titlul de „Mare Patriarh al Jihadului Serenei Butler”, iar gloata îl îmbrăţişa de fiecare dată când apărea în public. Vorbea pentru ei, îi aduna în jurul lui, le spunea ce să gândească şi cum să reacţioneze. Ca şi Vorian Atreides, Iblis fusese cândva un om de încredere al maşinilor gânditoare, pe Pământ. Acum, era un orator şi un om de stat de cel mai înalt rang: rege, politician, conducător religios şi comandant militar, toate într-un singur ambalaj carismatic. Îşi croise propriul drum, un curs fără precedent, care-i îngăduia să se învârtă în cercurile cele mai înalte ale conducătorilor oamenilor. Cunoştea istoria şi-şi vedea limpede locul în ea.

  În timp ce urca treptele late ale Sălii Parlamentului şi intra în holul înalt, acoperit cu fresce, reprezentanţii şi funcţionarii tăceau. Lui Iblis îi plăcea enorm să vadă oamenii forfotind în jurul lui, cuprinşi de veneraţie, îmbujoraţi şi bâlbâindu-se.

  Se opri, cu evlavia cuvenită, în faţa nişei cu altarul ornamentat al copilului ucis, Manion Butler – o sculptură angelică, având braţele larg deschise pentru a primi povara zilnică de flori proaspete, gălbenele portocaliu-deschis care arătau ca nişte mici supernove strălucitoare, planta care fusese adoptată drept „floarea lui Manion”.

  Înăuntru, sala mare era plină, fiecare scaun fiind ocupat de un nobil sau de un reprezentant al unei planete. Chiar şi culoarele erau pline de oaspeţi distinşi, aşezaţi pe scaune portabile cu suspensor, ultimul model, care pluteau în spaţiile disponibile.

  Un călugăr într-o robă galbenă ca şofranul stătea în faţa adunării, monitorizând un container greu, transparent, în care se afla un creier uman viu, într-o baie de electrofluid albăstrui pentru susţinerea vieţii. Când Iblis privi spre respectatul cogitor, simţi un val ameţitor de plăcere pură la amintirea străvechiului creier filosof pe nume Eklo, care-i împărtăşise cunoştinţele pe vremea când Iblis nu era decât un simplu supraveghetor de sclavi pe Pământ. Acelea fuseseră zile îmbătătoare, pline de posibilităţi…

  Acest cogitor, o femeie gânditor cunoscută cu numele de Kwyna, era mai puţin dispusă să-l ajute, să-i dea sfaturi. Chiar şi aşa, Iblis se ducea deseori în liniştitul Oraş al Reculegerii ca să se aşeze lângă recipientul de păstrare al lui Kwyna, sperând să înveţe. Cunoscuse doar doi Cogitori în viaţa lui, dar splendidele minţi organice gânditoare nu încetau să-l impresioneze.

  Erau atât de mult superioare lui Omnius, atât de elegante şi infinit de umane… În ciuda evidentelor lor limite fizice.

  Dezbaterile Parlamentului începuseră deja de câteva ore, dar nu se putea întâmpla nimic important până la sosirea lui. Totul fusese aranjat. Aliaţii lui tăcuţi printre reprezentanţii Ligii trebuiau să încetinească treburile guvernamentale cu birocraţie nesemnificativă, doar ca să-l facă pe el să pară mai eficient atunci când reteza tăios toate şovăielile…

  Pe podium, reprezentantul planetar de pe Hagal, Hosten Fru, vorbea monoton despre o problemă comercială minoră, o dispută între întreprinderile Venkee şi guvernul de pe Poritrin în legătură cu brevetele şi drepturile de distribuţie pentru licurigloburi, care deveniseră din ce în ce mai populare.

  — Conceptul originar se bazează pe munca făcută de un asistent al savantului Tio Holtzman, dar întreprinderile Venkee au scos pe piaţă tehnologia fără a acorda nici o compensaţie pentru Poritrin, spuse Hosten Fru. Sugerez să numim un comitet care să studieze problema şi să-i acorde atenţia cuvenită…

  Iblis zâmbi în sinea lui. Da, un comitet ar garanta lipsa totală a unei hotărâri în această chestiune. Hosten Fru era un politician aparent incompetent care bloca afacerile Ligii cu probleme fără rost, făcând guvernul împovărător să pară la fel de ineficace ca şi pasivul Vechi Imperiu. Nimeni nu ştia că reprezentantul de pe Hagal era unul dintre aliaţii secreţi ai lui Iblis. Servea perfect scopurile lui Iblis: cu cât vedeau mai mulţi oameni cât de incapabilă era adunarea Ligii să rezolve probleme simple, în special în timpul crizelor, cu atât mai multe decizii erau lăsate în seama Consiliului Jihadului, pe care îl controla el.

  Radiind de încredere, Iblis Ginjo îşi făcu intrarea impunătoare. Ca reprezentant al Serenei Butler înseşi, era purtătorul de cuvânt al umanităţii şi al Jihadului ei sfânt împotriva maşinilor gânditoare.

  După zece ani plini de violenţă care urmaseră distrugerii atomice a Pământului, bătrânul Manion Butler se retrăsese din funcţia de vicerege al Ligii, cerând ca fiica lui, Serena, să fie desemnată să-i ia locul. Fusese votată în aclamaţiile mulţimii, dar insistase să i se spună doar „vicerege interimar” până la încheierea războiului. Încântat, Iblis se insinuase în poziţia de cel mai apropiat sfătuitor, scriind discursuri pentru ea, amplificând fervoarea cruciadei împotriva maşinilor gânditoare.

  Cu capul sus, păşi pe covorul de pe culoar către partea din faţă a încăperii, unde se ţineau discursuri. Proiectoarele afişară trăsăturile supradimensionate ale lui Iblis pe pereţi. Luându-şi imediat o atitudine respectuoasă, Hosten Fru rezumă ceea ce avea de spus şi făcu o plecăciune, coborând de pe podium.

  — Renunţ la timpul care mi-a mai rămas în favoarea Marelui Patriarh…

  Iblis traversă scena, îşi strânse mâinile în faţă şi se înclină protocolar în semn de recunoştinţă către reprezentantul de pe Hagal, care se grăbi să plece din zona pentru discursuri. Înainte însă de a-şi aduna gândurile, veni o întrerupere de la parterul sălii.

  — Chestiune de procedură!

  O recunoscu pe Munoza Chen, o reprezentantă sâcâitoare din îndepărtata lume a Ligii Pincknon.

  Iblis se întoarse spre ea, silindu-se să-şi ia o expresie răbdătoare în timp ce femeia se ridică în picioare şi vorbi:

  — Mai devreme în cursul zilei, am pus sub semnul întrebării responsabilităţile suplimentare transferate de la Parlament la Consiliul Jihadului fără procedura corespunzătoare. Această discuţie a fost suspendată până când un membru autorizat al Consiliului s-ar fi putut adresa acestei adunări…

  Îşi încrucişă braţele la pieptul mic.

  — Cred că Patriarhul Ginjo este împuternicit să vorbească în numele Consiliului!

  El îi zâmbi cu răceală.

  — Nu acesta este motivul pentru care am venit să mă adresez astăzi adunării, doamnă Chen.

  Enervanta femeie refuză să se aşeze.

  — Problema curentă este în aşteptare, domnule. Procedura standard ne cere să încercăm să rezolvăm problema înainte de a trece la orice altceva.

  Bărbatul simţea atmosfera de nerăbdare din mulţime şi ştia cum să folosească asta în avantajul lui. Veniseră aici să-l asculte pe el, nu să urmărească discuţii plictisitoare despre o moţiune lipsită de importanţă.

  — Ne oferi un excelent exemplu concret al motivului pentru care a trebuit să fie înfiinţat Consiliul Jihadului: pentru a lua hotărâri rapide şi necesare, fără această mocirlă de birocraţie…

  Publicul mormăi în semn de aprobare. Surâsul lui deveni mai cald.

  În primii treisprezece ani după ce Serena Butler îşi anunţase Jihadul, Parlamentul Ligii se luptase să discute problemele urgente ale războiului potrivit aceluiaşi sistem greoi care funcţionase în secolele anterioare de pace instabilă. Dar după dezastrele de pe Ellram şi din colonia Peridot, când politicienii se târguiseră atât de mult încât protectoratele fuseseră distruse înainte ca misiunile de salvare să apuce să ajungă la ele, Serena, indignată, se adresase Parlamentului. Îşi exprimase mânia şi (mult mai rău pentru oameni) dezamăgirea pentru că puseseră micile ciorovăieli mai presus de adevăratul duşman.

  Stând alături de ea, Iblis Ginjo luase iniţiativa şi sugerase înfiinţarea unui „Consiliu al Jihadului”, care să supravegheze toate problemele direct legate de Jihad, în timp ce lucrurile mai puţin urgente – comerciale, sociale sau locale – puteau fi discutate şi dezbătute în sesiunile parlamentare lente. Chestiunile de război cereau o conducere rapidă şi decisivă, care nu putea fi decât stânjenită de cele o mie de voci ale Parlamentului.

  Sau cel puţin aşa îi convinsese Iblis; propunerea lui trecuse cu o majoritate copleşitoare.

  Chiar şi în atare condiţii, după un deceniu vechile metode politice încă împiedicau progresul. Acum, încântat să audă dinspre scaune murmurul de încuviinţare, Iblis privi spre reprezentanta de pe Pincknon ai o răbdare infinită.

  — Care îţi este întrebarea?

  Munoza Chen nu păru să observe comentariile înăbuşite din jurul ei.

  — Consiliul tău continuă să găsească tot mai multe domenii care intră sub umbrela jurisdicţiei sale. La început, era limitat la supravegherea armatei Jihadului în ceea ce priveşte operaţiunile militare, ca şi cu securitatea internă, întruchipată de Jipol. Acum, Consiliul administrează refugiaţii, distribuie provizii, stabileşte noi tarife şi taxe. Unde se va sfârşi această extindere supărătoare a autorităţii?

  Iblis îşi notă în minte să-l pună pe comandantul poliţiei, Yorek Thurr, să înceapă nişte investigaţii discrete în trecutul femeii. Ar fi putut chiar să fie nevoie să pună pe cineva să „descopere” dovezi incriminatoare ale „înţelegerii secrete” a lui Chen cu maşinile gânditoare. Yorek Thurr se pricepea să aranjeze asemenea lucruri. Poate că avea vreo problemă medicală care ar fi putut duce la moartea ei „regretabilă”.

  Răspunse cu calm:

  — Administrarea supravieţuitorilor şi refugiaţilor în zonele de război are o importanţă evidentă pentru atribuţiile Consiliului, ca şi instruirea chirurgilor de campanie, distribuirea proviziilor medicale şi a transporturilor de alimente necesare. Când am recucerit Tyndall de la maşini anul trecut, Consiliul Jihadului a iniţiat imediat operaţiuni de asistenţă. Aplicând taxe de urgenţă şi confiscând transporturile de mărfuri de lux din tihnitele lumi ale Ligii, am dat acelor bieţi oameni adăpost, medicamente, speranţă. Dacă am fi lăsat asemenea chestiuni în seama Parlamentului Ligii, doamnă Chen, încă le-aţi mai fi discutat în şedinţă deschisă!

  Se întoarse spre podium, apoi adăugă, ca şi cum i-ar fi venit un gând întârziat:

  — N-am auzit nici o plângere de la populaţia de pe Tyndall.

  — Dar Consiliul şi-a extins competenţele fără un vot al…

  Iblis scoase un sunet de nerăbdare.

  — Pot discuta cu tine asemenea probleme ore întregi, dar este cu adevărat ceea ce vor să audă oamenii aceştia?

  Ridică mâinile întrebător, iar strigătele şi huiduielile răsunară la momentul potrivit dinspre balcoane; unele dintre huiduieli erau declanşate chiar de oamenii lui, desigur, dar multe erau spontane.

  — Oricum, am venit astăzi în faţa acestei adunări pentru a vă împărtăşi anumite cunoştinţe dezvăluite de curând în nişte străvechi inscripţii muadru…

  În mâinile puternice, ţinea o piesă de istorie importantă, o placă străveche de piatră gravată, împachetată între straturi de plaz menite să o protejeze de sfărâmare. Sprijini rama pe podium.

  — Acest fragment de piatră runică a fost dezgropat pe o lume pustie cu două secole în urmă, dar a rămas netradus. Până acum.

  Publicul intrigat tăcu. Nebăgată în seamă, Munoza Chen şovăi, apoi se aşeză stângaci, fără măcar să-şi retragă oficial întrebarea.

  — Aceste inscripţii cifrate au fost scrise de un profet mort de mult, într-o limbă cunoscută sub numele de muadru, şi gravate permanent în piatra învelită. Se crede că vorbele din trecut provin de pe Pământ, planeta-mamă a omenirii…

  Se întoarse să privească spre secundantul de lângă străvechiul creier din containerul de păstrare.

  — Cogitorul Kwyna, ajutându-mă la traducerea acestor simboluri runice arhaice, mi-a îngăduit să înţeleg. Kwyna, ne vei oferi acum îndrumarea ta?

  Nesigur, călugărul secundant se ridică în picioare, apoi duse recipientul ornamentat al creierului pe o masă aurie, alături de podiumul vorbitorilor. Iblis se simţi emoţionat stând lângă această minte magnifică. Bărbatul cu robă de culoarea şofranului aştepta.

  Întărit de apropierea de Kwyna, Iblis urmări cu vârful degetului runele complexe. Spectatorii rămaseră tăcuţi şi profund captivaţi când el începu să citească, pronunţând plescăiturile ascuţite din limbă şi silabele moi, rulate. Ciudat, sunetele neînţelese răsunau prin marea sală de adunare, aruncând o vrajă asupra publicului.

  Când Iblis se opri, asistentul cogitorului apăsă palma pe vasul curbat care conţinea creierul viu al lui Kwyna, apoi introduse încet degetele în fluidul albastru-deschis. Prin această conexiune, traduse cuvintele muadru cu o voce care suna îndepărtată, ca şi cum ar fi vorbit de la distanţa epocilor trecute.

  Piatra runică fusese deteriorată într-un cataclism care lăsase urme de arsură şi scobituri adânci, explică el. În timp ce dintr-unele fraze lipseau cuvinte, cele rămase vorbeau de un război străvechi în care mulţi oameni avuseseră parte de o moarte oribilă. În încheiere, asistentul spuse:

  — Citând profetul fără nume, „Un mileniu de nenorociri va trece înainte ca poporul nostru să-şi găsească drumul spre paradis”.

  Aşteptând acest moment, Iblis afişă un zâmbet luminos, exuberant, şi strigă:

  — Nu e limpede? Oamenii liberi au suferit o mie de ani asuprirea cymecilor şi a stăpânilor lor maşini. Nu vedeţi? Vremea nenorocirilor noastre s-a încheiat – numai să alegem noi să facem să fie aşa!

  Electrofluidul albastru din containerul cogitorului se învolbură, iar secundantul transmise adunării mesajul lui Kwyna.

  — Această bucată de piatră runică nu conţine întreaga profeţie. Mesajul este incomplet.

  Iblis insistă cu planul lui.

  — Trebuie să înfruntăm întotdeauna pericolul şi făgăduielile necunoscutului. Unul dintre grupurile noastre de luptă a plecat pe Anbus IV să apere planeta de ultima incursiune a roboţilor – dar asta nu e de ajuns. Ca oameni liberi, trebuie să acţionăm în forţă să recapturăm toate lumile sincronizate, eliberând populaţia lor înrobită. Numai în acest fel se vor încheia vreodată nenorocirile noastre, aşa cum proclamă piatra runică. Aşa cum era prezis, au trecut o mie de ani. Acum trebuie să apucăm calea spre paradis şi să scăpăm de maşinile demonice. Cer extinderea forţelor Jihadului, nave de război suplimentare şi soldaţi devotaţi, ofensive reînnoite împotriva lui Omnius…

  Turbulenţe sporite agitară fluidul albastru din container.

  — Şi mai multe morţi, traduse secundantul.

  — Şi mai mulţi eroi! ridică vocea Iblis, cu chipul luminat de o strălucire pasionată. Aşa cum spune înţeleapta Kwyna, acest fragment runic este tot ce avem. Astfel, ca fiinţe umane, trebuie să alegem cea mai bună interpretare. Avem curajul să plătim preţul necesar pentru a face profeţia adevărată?

  Brusc, înainte ca Kwyna să poată emite vreo observaţie contrară, Marele Patriarh îi mulţumi cogitorului şi asistentului său călugăr. Deşi Iblis o venera pe femeia filosof, din nefericire Kwyna petrecuse prea mult timp cufundată în filosofii contradictorii şi în contemplare, fără să înţeleagă realităţile Jihadului.

  Iblis avea totuşi obiective practice. Spectatorilor săi entuziaşti nu le păsa câtuşi de puţin de despicarea filosofică a firului în patru…

  Vocea Marelui Patriarh răsună, înălţându-se şi coborând în momentele potrivite, atent calculate.

  — Victoria noastră este plătită cu sânge omenesc. Micuţul fiu al Serenei Butler a plătit deja acest preţ, la fel ca şi milioane de soldaţi viteji ai Jihadului. Victoria finală nu numai că merită un asemenea sacrificiu, îl cere. A pierde este de negândit. Însăşi existenţa noastră atârnă în această balanţă…

  Peste tot prin sală, capetele încuviinţară, iar Iblis păstră în sinea lui un surâs tainic de satisfacţie. Deşi călugărul secundant rămăsese tăcut lângă recipientul de plaz al creierului, Marele Patriarh simţea că Kwyna ar fi putut chiar să fie de acord. Nimeni nu reuşea să reziste cuvintelor şi pasiunii sale… Lacrimi vizibile de preţuire sclipeau în ochii lui Iblis, atât cât să arate ce mult iubea el omenirea!

  S-ar putea compara acest nou Jihad cu un proces necesar de redactare. Înlăturăm lucrurile care ne distrug ca oameni.

  COGITOR KWYNA, Arhivele Oraşului Reculegerii.

  Înăuntrul unui sicriu de cristal fără cusur, băieţelul zăcea liniştit şi imaculat. Ca o scânteie încastrată într-o cochilie de sticlă, Manion Butler era izolat de tot ceea ce fusese făcut în numele lui. Iar Serena rămânea închisă alături de el între zidurile Oraşului Reculegerii.

  Îngenunche pe platforma de piatră din faţa altarului, aşa cum făcea adesea, arătând atât transfigurată, cât şi îndârjită. Cu multă vreme în urmă, discipolii devotaţi din sihăstria contemplativă încetaseră să mai întrebe dacă să instaleze o banchetă comodă pe care să poată să stea şi să se roage alături de copilul ei. Trecuseră douăzeci şi patru de ani de când Serena îşi înfrunta gândurile, amintirile, coşmarurile în acest fel, în genunchi în faţa vitrinei cristaline.

  Manion arăta atât de senin aici, atât de apărat… Chipul delicat şi oasele fragile ale băiatului fuseseră zdrobite când monstruosul robot Erasmus îl aruncase dintr-un balcon înalt, dar Iblis Ginjo avusese grijă ca silueta şi trăsăturile lui adevărate să fie refăcute de cosmeticieni mortuari. Fiul ei era conservat exact aşa cum voia Serena să şi-l amintească. Da, credinciosul Iblis avusese grijă de toate detaliile posibile!

  Dacă ar fi trăit, Manion ar fi fost acum un tânăr nobil matur… destul de în vârstă ca să fie căsătorit şi să aibă propriii lui copii. Cu ochii aţintiţi la chipul frumos al lui Manion, Serena se gândi la potenţialul pe care acesta l-ar fi putut atinge, dacă n-ar fi fost diabolicele maşini gânditoare.

  În schimb, băieţelul nevinovat dăduse naştere unui jihad care incendia sistemele stelare, cu oameni aţâţând revoluţia pe lumile sincronizate, atacând navele robotice şi toate întrupările lui Omnius. Miliarde de oameni muriseră deja pentru cauza sfântă. Erasmus însuşi trebuie să fi fost distrus în atacul nuclear care anihilase maşinile gânditoare de pe Pământ. Dar hipermintea computer îşi păstra încă stăpânirea asupra restului imperiului său, iar oamenii nu puteau avea odihnă din cauza asta…

  Durerea nu se potolea. Sufletul Serenei fusese zdrobit de asasinarea copilului. Meditaţia în prezenţa lui îi dăruia toată inspiraţia de care avea nevoie ca să continue să conducă Jihadul. Acest sanctuar, conţinând trupul real al lui Manion, era rezervat doar pentru ea şi pentru câţiva aleşi devotaţi.

  Alte altare şi relicvarii îngrijit construite apăruseră peste tot pe Salusa Secundus şi pe alte lumi ale Ligii. Unele erau decorate cu picturi sau desene ale băiatului divin, Mielul de jertfă, deşi niciunul dintre artişti nu-l văzuse vreodată în viaţă. Unele relicvarii conţineau, după cum pretindeau, bucăţi de pânză, fire de păr, chiar mostre celulare microscopice. Deşi Serena se îndoia de autenticitatea unor asemenea exponate, nu cerea înlăturarea lor. Credinţa şi devotamentul oamenilor erau mai importantă decât corectitudinea absolută.

  După ce Jihadul nu reuşise să cucerească lumea sincronizată Bela Tegeuse, şi după ce maşinile gânditoare atacaseră încă o dată Salusa Secundus şi fuseseră alungate, Iblis o convinsese pe Serena că nu trebuia să-şi dilueze puterea sau să-şi rişte siguranţa pentru asemenea activităţi politice nesemnificative, cum ar fi acorduri comerciale şi legi minore. În schimb, trebuia să îşi rezerve apariţiile publice pentru probleme de mare importanţă. Fără inspiraţia din partea Serenei Butler, insista el, omenirea n-ar fi avut voinţa de a lupta. Aşa încât ea ţinea mari discursuri însufleţitoare, iar oamenii se repezeau să-şi sacrifice viaţa pentru cauză – pentru ea.

  În ciuda măsurilor preventive ale lui Iblis, când Serena se dusese să vorbească în faţa adunării Parlamentului, la un an după ce acceptase rolul de vicerege interimar, abia supravieţuise unui atentat la viaţa ei. Aşa-zisul asasin fusese ucis, iar comandantul Jipolului, Yorek Thurr, descoperise produse neobişnuite ale tehnologiei maşinilor ascunse printre lucrurile atacatorului. Pentru prima oară, Liga fusese pusă faţă în faţă cu realitatea spionilor lui Omnius – trădători umani – infiltraţi pe lumile Ligii.

  În acel vacarm, cei mai mulţi dintre oameni nu puteau concepe ce anume ar fi putut îndemna pe cineva să jure credinţă de bunăvoie maşinilor gânditoare amorale. Iblis se adresase totuşi mulţimii imense din piaţa comemorativă din Zimia:

  — Am văzut eu însumi sclavii umani crescuţi pe lumile sincronizate – nu-i nici un secret că primero Vorian Atreides şi cu mine am fost îndoctrinaţi să-l slujim pe Omnius. Altor trădători egoişti li s-au acordat recompense ispititoare – promisiunea unui corp de neocymec, chiar planete şi sclavi numai pentru ei… Trebuie să fim întotdeauna în alertă!

  Teama de spioni ai maşinilor gânditoare trăind ascunşi pe planetele libere fusese un impuls important pentru ca Iblis să înfiinţeze Jipolul, o forţă de securitate vigilentă, care urmărea activităţile interne în căutarea oricărui semn de comportament suspect.

  După tentativa de asasinat, Serena fusese dusă în grabă în Oraşul Reculegerii, unde ducea de atunci o viaţă încă şi mai izolată, pentru a i se asigura siguranţa.

  Vechiul complex fusese construit cu secole în urmă, ideea fiind declanşată în parte de o controversă despre budislam şi de exilul final al sclavilor zensunniţi şi zenşiiţi care trudiseră vreme de generaţii pe Salusa, înainte de exodul spre planetele nealiate necartografiate. Acum, discipolii diferitelor credinţe divizate veneau aici să studieze scrieri străvechi, opere religioase şi înregistrări filosofice. Cărturarii analizau toate tipurile de învăţături venerabile, de la misterioasele pietre runice muadru găsite la întâmplare pe planete nelocuite până la tradiţiile navacreştine neclare de pe Poritrin şi Chusuk, haiku-urile lui Zen Hekiganshu de pe Delta Pavonis III şi la interpretările alternative ale sutrelor din Koran de către sectele zensunnite şi zenşiite. Variaţiile erau la fel de numeroase ca şi comunităţile de oameni risipite pe nenumăratele planete…

  Serena auzi paşi scrâşnind uşor pe poteca pavată cu pietre preţioase şi ridică ochii, văzându-şi mama apropiindu-se. Trei tinere cu ochi strălucitori, în robe albe tivite cu stacojiu, ca şi cum marginile le-ar fi fost înmuiate în sânge, o însoţeau pe stareţă în prezenţa Serenei. Femeile gărzi de corp erau înalte şi musculoase, cu chipurile liniştite, ca de piatră. Glugi din plasă fină cu fir de aur le acopereau capul. Fiecare femeie avea desenat deasupra sprâncenei stângi un mic simbol al Jihadului.

  Cu paisprezece ani în urmă, când comandantul Jipolului descoperise pentru prima oară loialişti ai lui Omnius complotând în secret împotriva Serenei, Iblis înfiinţase un corp special de gărzi feminine care s-o protejeze pe Preoteasa Jihadului. „Serafimii” ei erau ca nişte amazoane războinice şi fecioare vestale la un loc, însoţitoare alese cu grijă, desemnate de Marele Patriarh să se ocupe de toate nevoile Serenei.

  Livia Butler mergea destul de repede ca să fie cu un pas înaintea celor trei serafimi. Serena se îndepărtă de altarul fiului ei, zâmbi şi o sărută protocolar pe obraz pe bătrâna femeie.

  Livia avea părul alb ca zăpada, tăiat scurt, şi purta o robă lungă, simplă, din fibre de culoarea untului. Ducea cu ea o viaţă de tragedii şi de experienţe. După moartea fratelui Serenei, Fredo, mama lor se retrăsese de la moşia Butler, căutând alinare şi înţelepciune din partea lui Dumnezeu. Datorită îndelungatei sale căsătorii cu fostul vicerege, demna femeie încă mai urmărea cu atenţie politica şi evenimentele curente, studiind implicaţiile concrete ale Jihadului, mai curând decât chestiunile morale ezoterice care o fascinau pe cogitor Kwyna.

  În acel moment, chipul ei dezvăluia o îngrijorare adâncă.

  — Tocmai am ascultat discursul Marelui Patriarh, Serena. Ştii că face din nou presiuni asupra armatei Jihadului, incitând la şi mai multe atacuri sângeroase?

  Livia aruncă o privire peste umăr, spre trio-ul statuar al serafimilor care zăboveau prea aproape, pe platforma de piatră din faţa altarului. Serena făcu un semn către femeile în robă să se îndepărteze; acestea se retraseră, dar numai până la altar, unde rămaseră în poziţie de drepţi, la distanţa de unde puteau auzi. Le cunoştea bine pe două dintre cele trei; al treilea serafim era o fată nouă, care abia absolvise programul riguros de instruire.

  Răspunse cu vorbele atât de familiare:

  — Sacrificiile sunt necesare pentru a câştiga victoria finală, mamă. Jihadul meu a strălucit vreme de două decenii, dar nu destul de tare. Nu putem accepta un impas nesfârşit. Trebuie să ne sporim eforturile…

  Gura Liviei se strânse într-o linie subţire, nu chiar o grimasă.

  — L-am auzit pe Marele Patriarh dând aceleaşi motive, practic cu aceleaşi cuvinte.

  — Şi de ce nu?

  Ochii violeţi ai Serenei se aprinseră.

  — Scopurile lui Iblis sunt aceleaşi cu ale mele. Ca Preoteasă a Jihadului, nu mă pot ocupa de politică şi de jocuri de putere. Îmi pui la îndoială judecata sau devotamentul pentru omenirea liberă?

  Livia răspunse cu voce calmă:

  — Nimeni nu-ţi pune la îndoială motivele, Serena. Inima ta e curată, deşi împietrită.

  — Maşinile însele mi-au înăbuşit puterea de a iubi. Robotul Erasmus mi-a luat asta pe vecie!

  Cu tristeţe, Livia făcu un pas mai aproape de fiica ei şi-i puse un braţ în jurul umerilor. Însoţitoarele serafimi se încordară, cu mâinile strecurându-se spre armele ascunse. Atât Serena cât şi Livia le ignorară.

  — Copila mea, iubirea omenească este o resursă infinită. Indiferent de câte ori este cheltuită, fie furată, fie dăruită, dragostea poate creşte la loc – ca o floare dintr-un bulb – şi-ţi poate umple inima.

  Serena plecă fruntea şi ascultă în continuare cuvintele mângâietoare ale mamei sale.

  — Mâine e ziua de naştere a lui Octa. A ei şi a lui… Fredo. Mi-am pierdut şi eu fiul, Serena, aşa că ştiu cum te simţi.

  Se grăbi să adauge:

  — Fratele tău a murit altfel, desigur…

  — Da, mamă – şi după aceea te-ai retras în Oraşul Reculegerii. Tu, dintre toţi oamenii, ar trebui să înţelegi.

  — O, înţeleg, dar eu nu mi-am lăsat inima să devină de piatră, nici dragostea să moară înăuntrul meu. Sunt devotată tatălui tău, lui Octa şi ţie. Vino cu mine să vezi cât au crescut fetele ei. Ai acum două nepoate.

  — Xavier n-o să fie acolo?

  Livia se încruntă.

  — Se luptă cu maşinile pe Anbus IV. Chiar tu l-ai trimis acolo. Nu-ţi aduci aminte?

  Serena încuviinţă, distrată.

  — A lipsit atât de mult… Sunt sigură că tânjeşte să se întoarcă pentru petrecerea lui Octa.

  Apoi înălţă capul.

  — Dar Jihadul trebuie să fie mai presus de toate problemele personale. Ne facem propriile alegeri, şi le respectăm!

  Cu înfăţişare tristă, Livia spuse:

  — Nu-i purta pică pentru că s-a însurat cu sora ta. Nu poţi să doreşti mereu ca lucrurile să fi fost altfel.

  — Sigur că aş fi vrut ca lucrurile să fi fost altfel, dar poate că suferinţa mea a fost necesară pentru ca rasa umană să primească ultimul îndemn la acţiune. Altfel n-am fi avut niciodată impulsul de a ne răscula şi de a scutura cătuşele maşinilor gânditoare.

  Dădu din cap.

  — Nu mai sunt geloasă pe Octa, şi nu-i port pică lui Xavier. Da, l-am iubit cândva – a fost tatăl lui Manion – dar eram doar o fetiţă pe atunci. Naivă şi cu capul în nori. În lumina evenimentelor care au urmat, asemenea griji par atât de… neînsemnate.

  Livia o mustră:

  — Dragostea nu e niciodată neînsemnată, Serena, nici măcar atunci când n-o doreşti!

  Serena răspunse cu voce slabă, câtuşi de puţin instrumentul puternic şi pasionat pe care-l folosea când aduna mulţimile uriaşe care veneau s-o asculte.

  — Mă tem, mamă, că rănile din sufletul meu vor avea nevoie de mai mult de o viaţă ca să se vindece…

  Livia îşi strecură braţul pe sub cel al Serenei şi se întoarse s-o conducă pe aleea cu pietre preţioase.

  — Cu toate acestea, fata mea, o viaţă este tot timpul pe care-l ai.

  Brusc, Serena văzu un vârtej alb de mişcări din direcţia gărzilor ei. Una dintre femeile-serafim ţipă şi se aruncă asupra alteia – cea mai nouă dintre ele – care se mişca orbitor de rapid, scoţând un pumnal lung ce sclipea argintiu.

  Mama ei o împinse şi o dădu la o parte. În cădere, Serena auzi un zgomot de pânză sfâşiată şi un icnet bolborosit, văzu un jet groaznic de sânge şi, aproape simultan, simţi o izbitură grea. Livia căzu peste Serena, acoperindu-i trupul.

  Al treilea serafim se aruncă asupra gardienei în robă albă, apucă de gluga de plasă aurie care acoperea părul trădătoarei şi îi smuci capul spre spate cu un trosnet sec, frângându-i gâtul.

  Deşi trupul mamei ei încă o mai acoperea, Serena putea vedea o pată stacojie neregulată pe roba unei dintre gardiene, care nu semăna deloc cu tivul stacojiu clar al uniformei albe. Un serafim eroic, gâfâind – singura supravieţuitoare dintre cele trei – vorbi întretăiat:

  — Ameninţarea a fost neutralizată, Preoteasă!

  Îşi trase răsuflarea şi-şi recăpătă repede calmul.

  Tremurând, Livia îşi ajută fiica să se ridice în picioare. Serena fu uluită să vadă două dintre gărzile ei alese zăcând moarte: apărătoarea însângerată, prăbuşită cu gâtul retezat, şi cealaltă frântă la pământ… Trădătoarea.

  — O asasină?

  Serena coborî privirea spre femeia al cărei cap zăcea întors într-un unghi nefiresc.

  Livia voi să ştie:

  — Cum s-a infiltrat în sistemul nostru de pregătire?

  Serafimul rămas zise:

  — Preoteasă, trebuie să vă ducem în siguranţă într-una dintre clădiri. Ar putea avea loc încă un atentat la viaţa ta…

  Alarmele sunaseră deja, şi mai mulţi serafimi în robe albe se repeziseră la locul întâmplării, căutând în toate direcţiile alte ameninţări. Serena îşi simţi genunchii înmuindu-i-se, în timp ce ea şi cu mama sa erau conduse la adăpostul celei mai apropiate clădiri mari.

  Privi la femeia cu robă albă care-i salvase viaţa. Cu gluga de plasă aurie acum strâmbată din cauza luptei, putea fi zărit părul scurt şi blond al gardienei.

  — Niriem? Aşa te cheamă, e-adevărat?

  — Da, Preoteasă.

  Îşi îndreptă gluga.

  — De acum înainte, te numesc şefa serafimilor mei. Asigură-te că Marele Patriarh apelează la cei mai buni poliţişti ai Jipolului pentru a investiga această chestiune, ceru Serena, cu răsuflarea tăiată pentru că alergase.

  Din cauza gravităţii incidentului, Iblis va trebui să se implice personal, şi ar fi putut înlocui toţi serafimii… cu excepţia lui Niriem. Serena avea să lase în seama lui dezvăluirea a ceea ce s-a întâmplat. Încă nu-i venea să creadă.

  Livia o îndemnă pe fiica ei să intre mai repede la adăpostul clădirii sanctuarului principal, un conac transformat, cu turnuleţe şi cupole.

  — Ai ştiut întotdeauna că ameninţarea există, fata mea. Maşinile sunt peste tot.

  Serena avea ochii uscaţi şi chipul rece.

  — Şi nu vor înceta niciodată să comploteze împotriva noastră!

  O viaţă de om nu este întotdeauna suficientă pentru ca o persoană să atingă măreţia. Pentru a contracara acest lucru, unii dintre noi am obţinut mai mult timp.

  GENERALUL AGAMEMNON, Memorii.

  Cei mai mari duşmani ai omenirii erau adunaţi pe lumea sincronizată principală, Corrin: cymeci, roboţi şi Omnius, hipermintea computer însăşi. Numai patru dintre cei douăzeci de titani originari mai rămăseseră în viaţă. Cu o mie de ani în urmă, înspăimântaţi de mortalitatea lor, aceşti tirani umani îşi instalaseră creierul în cilindri blindaţi, astfel ca gândurile, minţile şi sufletele lor să poată trăi veşnic. Însă, în cursul secolelor lungi şi violente, căzuseră pradă accidentelor şi asasinatelor, unul câte unul. În ultimele răscoale, atât Barbarossa cât şi Ajax fuseseră asasinaţi.

  Generalul Agamemnon, conducătorul titanilor, plătise această datorie de o mie de ori, măcelărind nenumărate fiinţe umane. Strivindu-i şi lăsându-i să putrezească pe loc sau adunaţi pe pământ în grămezi, pentru focuri de tabără. Iubita lui, Juno, îl ajutase să planifice strategii îngrozitoare, răzbunătoare.

  Atâtea feluri de a omorî oameni…

  Dante, cymecul birocrat lipsit de ambiţie dar talentat, încă mai slujea, fără zarvă, dar la probleme necesare. Laşul Xerxes, care-i îngăduise iniţial lui Omnius să preia puterea de la titani, se agăţa de credinţa ridicolă că ar fi putut să recâştige respectul celorlalţi.

  Acum, titanii sosiră în patru nave special configurate. Braţele manipulatoare din aparatul spaţial al lui Agamemnon instalară containerul de păstrare al generalului într-o formă păşitoare adecvată. Tijele mentale îi conectau creierul la sistemele mobile, şi el îşi întinse membrele mecanice ca de păianjen, înainte de a ieşi sub cerul roşu ca sângele. Juno, Dante şi Xerxes ieşiră la rândul lor din navele proprii şi îşi urmară conducătorul către vila opulentă a lui Erasmus, foarte asemănătoare cu proprietatea distrusă de Armada Ligii în atacul său asupra Pământului.

  Erasmus îşi închipuia că este o persoană cultivată, un admirator al gloriei trecute a oamenilor. Copiase această proprietate splendidă după împodobitele palate istorice, deşi peisajul de pe Corrin avea nevoie de anumite modificări, inclusiv dispozitive de difuziune pentru a împiedica sclavii umani să fie otrăviţi de emanaţiile concentrate de gaze din sol.

  Corrin era o lume stâncoasă, la origine îngheţată şi moartă; când soarele se dilatase, trecând în faza de gigantă roşie şi incinerând planetele interioare ale sistemului, bulgărele cândva nelocuibil se dezgheţase. Demult, când Vechiul Imperiu al oamenilor încă mai păstra câteva scântei de geniu şi de ambiţie, pionieri îndrăzneţi terraformaseră Corrinul, plantând ierburi şi copaci, aducând animale, insecte şi colonişti.

  Dar aşezarea nu durase nici măcar cât viaţa scurtă a gigantei roşii, iar acum maşinile stăpâneau aici, sub cerul arămiu, cu ochiul răutăcios al soarelui umflat privind în jos, la ţarcurile murdare ale muncitorilor sclavi.

  Cymecii trecură prin porţile vilei, făcute din metale forjate, răsucite şi curbate, formând monograme. Lujere luxuriante explodând de flori roşii înveleau pereţii şi grilajul deschis de deasupra. Aerul trebuia să fie înăbuşitor din cauza parfumului; Agamemnon era bucuros că nu-şi luase o formă păşitoare cu senzori olfactivi. Ultimul lucru pe care voia să-l facă în acest moment era să miroasă florile!

  Cu un zâmbet artificial pe chipul de metalfluid, Erasmus alunecă spre demnitarii veniţi în vizită, când aceştia intrară în curte. Robotul independent purta o robă cochetă, tivită cu o garnitură de blană pufoasă, imitând un rege uman din vechime.

  — Bine aţi venit, dragi colegi. V-aş oferi nişte gustări, dar bănuiesc că gestul ar fi o risipă pentru nişte maşini cu minţi umane.

  — N-am venit la petrecere, replică Agamemnon.

  Xerxes totuşi, păruse întotdeauna dezamăgit că nu se mai putea răsfăţa cu mâncăruri alese; în zilele când mai era om, fusese un hedonist leneş. Acum se mulţumi să scoată un oftat mecanic şi să admire împrejurimile.

  Pe pereţi erau montate ecranele lui Omnius, iar ochi-de-pază plutitori zburau de colo până colo ca nişte bondari graşi, mecanici. Dacă nucleul efectiv al hiperminţii de pe Corrin era adăpostit în Turnul Central, în altă parte a oraşului, Omnius putea privi prin nenumăraţi spioni optici şi putea auzi fiecare conversaţie şoptită. Agamemnon se obişnuise de multă vreme cu supravegherea continuă şi era enervat de aceasta, dar nu putea face nimic – până când nu scăpa cu totul de Omnius!

  — Trebuie să discutăm despre războiul acesta împotriva fiinţelor umane iraţionale…

  Vocea hiperminţii bubui în difuzoare precum cea a unui zeu atotputernic şi omniprezent.

  Agamemnon micşoră volumul receptoarelor, reducând comenzile tunătoare ale hiperminţii la mici chiţăituri.

  — Stăpâne Omnius, sunt pregătit pentru orice altă agresiune împotriva hrethgirilor. Nu trebuie decât s-o autorizezi…

  — Generalul Agamemnon a pledat pentru o asemenea acţiune de mulţi ani, zise Xerxes, prea înflăcărat. A spus întotdeauna că omenirea liberă e ca o bombă cu ceas. A avertizat că, dacă nu ne ocupăm de hrethgiri, vor atinge punctul de fierbere şi vor provoca mari pagube – exacta aşa cum au făcut pe Pământ, pe Bela Tegeuse, în colonia Peridot şi, mai recent, pe Tyndall!

  Generalul cymec îşi stăpâni iritarea.

  — Omnius este perfect conştient de conversaţiile noastre anterioare, Xerxes. Şi de bătăliile noastre cu oamenii…

  Vocea lui Erasmus avea un ton erudit.

  — Din moment ce n-am văzut niciodată o actualizare a ultimelor gânduri şi decizii luate de Omnius-Terra, nu ştim cu precizie ce s-a întâmplat în ultimele zile pe Pământ. Această informaţie s-a pierdut pentru totdeauna pentru noi.

  — Nu avem nevoie de amănunte exacte, mârâi Agamemnon. Am fost ofiţer mai mult de o mie de ani. Am organizat prima cucerire a Vechiului Imperiu…

  — Şi ai fost un luptător şi un servitor loial al lui Omnius în secolele care au trecut de atunci, adăugă Erasmus.

  Titanul crezu că detectează o urmă de sarcasm.

  — Corect, replică Juno înainte ca Agamemnon să riposteze. Titanii au fost întotdeauna aliaţi şi resurse preţioase pentru Omnius.

  — Grija noastră principală este să ne asigurăm că nici o asemenea revoltă nu va mai avea loc pe nici o altă lume sincronizată, vorbi Omnius.

  — Acest lucru nu este prea probabil, din punct de vedere statistic, sublinie Dante. Ochii-de-pază monitorizează continuu populaţia. Nici un sclav nu va mai avea vreodată ocazia să-şi ralieze subordonaţii aşa cum a făcut omul de încredere Iblis Ginjo!

  — Am condus personal neocymecii în raiduri menite să nimicească celule rebele, zise Xerxes, făcând un pas în faţă. Fiinţele umane nesupuse nu vor câştiga niciodată vreun avantaj.

  Erasmus păşea de la un capăt la altul al curţii, fluturându-şi roba tivită cu blană.

  — Din nefericire, asemenea măsuri represive nu fac decât să mărească nemulţumirea. Armata Jihadului a trimis agenţi provocatori pe planetele noastre. Aceştia răspândesc propaganda clandestină printre muncitorii sclavi, printre artizani şi chiar printre oamenii de încredere. Aduc cu ei înregistrări cu discursuri pasionate ale Serenei Butler, pe care o numesc Preoteasa Jihadului!

  Chipul de metalfluid al robotului formă o expresie gânditoare.

  — Pentru ei, e frumoasă şi convingătoare, o adevărată zeiţă. Când aud cuvintele Serenei, cum pot rezista să nu facă ceea ce le cere? O vor urma, chiar şi în moarte…

  Agamemnon bombăni:

  — Oamenii noştri de încredere au tot ce şi-ar putea dori, şi tot o ascultă.

  Ca şi propriul meu fiu Vorian. Nesăbuitul!

  — Cea mai bună soluţie este să extirpăm cancerul, nimicind fiecare izbucnire îndată ce apare. În cele din urmă, vom smulge din rădăcini orice nemulţumire… sau vom fi siliţi să exterminăm sâcâitorii oameni o dată pentru totdeauna. Ambele soluţii sunt acceptabile.

  — De unde ai prefera să începem, stăpâne Omnius? întrebă Xerxes.

  — Pe Ix au loc cel mai frecvent incidente de sabotaj şi tulburări deschise, exclamă Erasmus. Cea mai mare parte a suprafeţei a fost convertită pentru industriile folositoare, dar rebelii au descoperit în scoarţa planetei un labirint natural de peşteri. Se ascund acolo ca nişte termite, apoi atacă în punctele noastre slabe.

  — N-ar trebui să avem puncte slabe, comentă Agamemnon.

  — N-ar trebui să existe nici rebeli, având în vedere că am îmbunătăţit eficienţa peste tot în reţeaua planetară, replică Omnius. Aceste dezordini au provocat numeroase probleme, şi aş dori să examinez toate opţiunile. Poate că aceşti oameni sunt mai greu de nimicit decât s-ar justifica efortul… Ar putea fi mai eficient pentru noi să încetăm pur şi simplu să ne mai luptăm cu ei.

  Agamemnon nu-şi putu controla izbucnirea.

  — Şi să-i lăsăm să câştige? După tot ce-am creat şi am realizat în ultima mie de ani?

  — Ce însemnătate are un singur mileniu? întrebă Omnius. Ca maşini gânditoare, avem alternative pe care oamenii nu le au. Corpurile noastre se pot adapta unor medii letale pentru formele de viaţă biologice. Dacă abandonez pur şi simplu planetele infestate de hrethgiri, pot exploata numeroşii sateliţi fără atmosferă şi planetele pietroase. Maşinile gânditoare vor prospera acolo şi vor extinde lumile sincronizate fără alte dificultăţi…

  Chiar şi Erasmus păru surprins de sugestie.

  — Oamenii aveau cândva o zicală, stăpâne Omnius: „E mai bine să domneşti în iad decât să slujeşti în paradis!”

  — Eu nu servesc pe nimeni. Analizez proporţia celui mai mare profit faţă de cele mai mici costuri şi riscuri. Potrivit prognozelor mele, nu vom putea domestici niciodată suficient sclavii noştri umani. În afară de eradicarea completă a speciei – ceea ce ar necesita o mulţime de necazuri pentru a se realiza – oamenii vor continua să însemne o ameninţare, sabotaje şi pierderi de materii prime.

  Agamemnon vorbi cu fervoare:

  — Stăpâne Omnius, este o victorie să fii stăpân pe teritorii pe care nu le vrea nimeni? Dacă abandonezi toate planetele pe care le-ai condus cândva, îşi recunoşti eşecul. Ai deveni rege peste nimic. E o nebunie!

  Omnius nu se lăsă aţâţat.

  — Mă interesează expansiunea şi eficienţa, nu ideile arhaice şi pompoase. Propaganda răspândită de Serena Butler m-a făcut să pun la îndoială bazele domniei mele. Nu ştiu cum să controlez informaţiile incorecte care sosesc din exterior. De ce cred sclavii asemenea afirmaţii fără date care să le sprijine?

  Erasmus răspunse:

  — Pentru că oamenii au tendinţa de a crede ceea ce vor ei să creadă, bazându-se pe sentimente, nu pe dovezi. Observă paranoia lor neastâmpărată, cum se uită în fiecare colţ întunecos şi după fiecare perdea pentru că se tem că în mijlocul lor sunt infiltraţi nenumăraţi spioni ai maşinilor. Îmi dau seama că am reuşit să strecurăm câţiva dintre oamenii noştri de încredere pe lumile controlate de Ligă, dar oamenii paranoici s-au convins singuri că cei mai mulţi dintre vecinii lor sunt în cârdăşie cu Omnius. Asemenea temeri neîntemeiate nu fac rău altcuiva decât lor…

  Juno chicoti, iar Xerxes scoase un sunet de exagerat de dispreţ la adresa credulităţii şi slăbiciunii hrethgirilor.

  — Să ne întoarcem la problema în discuţie, spuse Agamemnon, zgâriind dalele cu unul dintre membrele sale din faţă, de metal ascuţit. Puteţi da vina pe Erasmus pentru a fi declanşat această revoltă distrugătoare. Manipulările lui experimentale au creat condiţiile care au declanşat răscoala iniţială de pe Pământ…

  Erasmus se întoarse spre puternica formă păşitoare a cymecului.

  — Fără actualizarea lui Omnius-Terra, generale, nu vom putea fi siguri niciodată. Cu toate acestea, nici tu nu eşti lipsit de vină în privinţa asta. Unul dintre cei mai mari soldaţi ai Jihadului este propriul tău fiu, Vorian Atreides!

  Agamemnon clocotea de mânie. Îşi aminti speranţele mari pe care şi le pusese în cel de-al treisprezecelea şi ultim fiu, şi cum îşi ucisese cei doisprezece copii dinainte, atunci când descoperise la ei deficienţe serioase. Acum, toată sperma de neînlocuit a lui Agamemnon fusese distrusă în atacul atomic de pe Pământ… Lua acest lucru foarte personal, ca pe un atac asupra familiei sale.

  Vorian fusese ultima lui speranţă, dar se dovedise a fi cea mai mare ruşine.

  Omnius zise:

  — Există vinovăţie destulă pentru oricine e dispus să o accepte. Nu mă interesează asemenea diversiuni irelevante.

  Vocea lui Juno era gravă şi alunecoasă:

  — Stăpâne Omnius, de secole, noi, titanii, am vrut să strivim oamenii nedomesticiţi, dar nu ni s-a dat niciodată permisiunea s-o facem…

  — Poate că asta se va schimba, spuse hipermintea.

  Agamemnon vorbi cu emoţie:

  — În acest moment, fiul meu se află cu armata Jihadului, ţinând pe loc forţele maşinilor pe Anbus IV. Dă-mi voie să conduc un grup de luptă format din cymeci şi voi pune mâna pe odrasla mea rebelă!

  Omnius încuviinţă:

  — Lupta de pe Anbus IV iroseşte prea mult timp şi energie. Mă aşteptasem la o victorie simplă. Ai grijă ca acest lucru să se întâmple, generale Agamemnon! Trimite şi pe Ix unul dintre titanii tăi, ca să înăbuşe tulburările de acolo. Eliminaţi ambele probleme repede şi eficient!

  — Mă ofer voluntar să merg pe Ix, stăpâne Omnius, interveni repede Xerxes.

  După cât se părea, îşi imagina că zdrobirea câtorva rebeli dezorganizaţi ar fi fost mai uşoară şi mai sigură decât să înfrunte armata Jihadului.

  — Presupun că pot avea sprijin militar complet? Mi-ar plăcea de asemenea să-l am pe Beowulf ca general…

  — Beowulf merge cu noi, i-o reteză Agamemnon, în special pentru a-i strica planurile lui Xerxes.

  Beowulf era unul dintre primii cymeci din generaţia nouă, creat de Barbarossa cu mai mult de un secol după ce hipermintea computer luase puterea. Ca om, Beowulf fusese un colaborator al cymecilor, un conducător militar de încredere, de pe o planetă secundară. Se dovedise extrem de capabil şi de ambiţios şi fusese extaziat atunci când i se dăduse ocazia de a deveni cymec.

  Generalul cymec nu avea cu adevărat nevoie de Beowulf, dar era încântat să nu-l aibă cu el pe laşul Xerxes. Cu Juno şi Dante, putea recruta zeci de neocymeci pe care se puteau baza, ca şi forţe militare robotice menite să mărească grupurile de luptă ale maşinilor deja existente pe Anbus IV. Chiar şi aşa, n-avea să fie uşor să-l înfrângă pe Vorian Atreides…

  Agamemnon îşi instruise bine fiul.

  Aici este punctul în care puterea analitică a maşinilor le trădează: ele cred că n-au slăbiciuni.

  PRIMERO VORIAN ATREIDES, Hipermintea – niciodată.

  Când flota Jihadului trecu pe deasupra terenului de aterizare inamic de pe Anbus IV, aruncă o ploaie meteorică de elemente distructive. Din nava lui de pe orbită, tânărul Vergyl Tantor scoase un strigăt triumfător când primele scanări indicară că avangarda trupelor robotice de la sol se clătina, doborâtă în genunchii de metal, cu gelcircuitele distruse.

  După ce se întorsese din oraşul Darits, Xavier Harkonnen se schimbase într-o uniformă nouă, scrobită, verde cu stacojiu, care purta însemnele impresionante ale gradului său de primero. Încă se simţea mânjit după disputa cu bătrânii încăpăţânaţi ai zenşiiţilor. Acum, în timp ce trimitea următorul val de trupe şi echipament la suprafaţă, părea idealul de ofiţer comandant.

  O navetă plină cu mercenari înverşunaţi de pe Ginaz – cei mai huni luptători pe care-i puteai găsi pe bani – pluti către baza maşinilor. Mercenarii acoperiră porţiunea de sol repartizată, purtând săbii pulsatile, grenade de bruiaj şi incendiare. Experţii profesionişti ai lui Zon Noret avură nevoie de mai puţin de o oră ca să nimicească baza inamică pe jumătate terminată, distrugând şi cel din urmă robot în funcţiune. Maşinile nu se aşteptaseră la o asemenea rezistenţă rapidă şi copleşitoare.

  Stând pe puntea navei sale amiral, Xavier avea pe chip o expresie de satisfacţie.

  — Aceasta este o piedică pentru inamici, dar să nu crezi nici măcar pentru o clipă că îi va opri…

  Vor se aşeză lângă prietenul lui.

  — Din moment ce nu sunt destul de deştepţi să ştie când să renunţe, va trebui să-i convingem.

  Îngrămădiţi deasupra hârtiilor şi hărţilor din camera de analiză de la bordul navei amiral, sârguincioşii tacticieni ai Jihadului studiau dispersia forţelor maşinilor, pentru a determina planul lui Omnius de capturare a planetei Anbus IV. În aparenţă, chiar şi cu primul lor cap de pod distrus, maşinile plănuiau să aterizeze cu forţe copleşitoare şi să lanseze o invazie cu baza la sol care ar fi cucerit cu siguranţă planeta.

  În camera tactică, cei doi primero întinseseră pe mese proiecţia rutei pe care ar fi urmat-o invadatorii. Xavier îl aşteptă pe camaradul său ca părul negru.

  — Ei, are vreun sens pentru tine? Ce încearcă să facă maşinile?

  Vor îşi dădu la o parte din ochi câteva şuviţe de păr lung.

  — Ca aproape orice fac maşinile gânditoare, planul lor este simplu şi evident, folosind o forţă masivă şi nici un pic de subtilitate.

  Îşi crispă buzele, arătând către proiecţiile tactice care îi fuseseră aduse de la analişti.

  — Vezi, flota roboţilor are atâta putere de foc încât ar putea să bombardeze pur şi simplu Anbus IV şi să radă de pe faţa planetei toate oraşele zenşiite. Destul de simplu… Dar se pare că Omnius vrea să păstreze intactă infrastructura din Darits şi din celelalte oraşe, pentru o conversie mai eficientă într-o lume sincronizată desăvârşită. Este primitivă în comparaţie cu ceea ce ar instala ele în mod normal, dar maşinile se pot adapta.

  Xavier îl privi încruntat.

  — Iar asta cere mai multă muncă pentru ei decât dacă ar arunca totul în aer…

  — Desigur, dacă durează prea mult, se vor întoarce la planul iniţial. Părerea mea e că n-avem prea mult timp. I-am ţinut destul pe loc aici.

  Xavier îşi plimbă degetele de-a lungul defileurilor ramificate afişate pe imaginile din satelit.

  — Dacă roboţii de luptă au intenţia să folosească o forţă copleşitoare la sol pentru a cuceri oraşul Darits, staţia hidroelectrică şi reţeaua de comunicaţii, atunci maşinile vor coborî probabil prin canioanele de aici. O dată intrate în oraşul din stâncă, vor instala obişnuita copie a lui Omnius.

  Se întoarse la studierea hărţilor din satelit.

  — Şi atunci, ce propui, Vorian? Chiar şi cu toţi mercenarii de pe Ginaz, nu avem suficientă putere militară pentru a face faţă unui atac robotic la sol pe scară mare. Luptătorii noştri nu pot fi câtuşi de puţin înlocuiţi ca nişte maşini.

  — Cu Omnius, nu putem pur şi simplu să aruncăm o forţă brută împotriva altei forţe brute. Trebuie să apelăm la şiretenie, replică Vor cu un surâs. Maşinile gânditoare ar trebui să fie complet zăpăcite.

  — A, ca nebuneasca ta flotă fantomă aflată în construcţie pe Poritrin? Eu tot nu cred că o să meargă.

  Vor chicoti. Prefera să înfrângă duşmanii roboţi mai degrabă prin mijloace perfide, ca un farsor, decât prin acţiuni militare directe… nu pentru că ar fi crezut în mod necesar că ar fi mai eficient aşa, ci pentru că voia să reducă la minimum pierderea de vieţi omeneşti.

  — Aşadar, am avut întotdeauna un plan ascuns în mânecă, şi aproape că am terminat virusul meu de computer destinat navelor istora de război. Eu o să am grijă de aparatele de luptă ale maşinilor din spaţiu, iar tu o să te ocupi de trupele de la sol.

  — Şi cum ar trebui să fac aşa ceva fără să folosesc o „forţă copleşitoare”?

  Vor avea răspunsul pregătit.

  — Transmite un mesaj flotei noastre, dându-le instrucţiuni să retragă toate forţele militare de pe suprafaţa planetei. Spune-le că asta se datorează faptului că noi credem că maşinile gânditoare vor ataca din spaţiu.

  Neîncrederea de pe chipul lui Xavier aproape că îl făcu pe celălalt primero să chicotească.

  — Maşinile nu sunt atât de nesăbuite încât să creadă aşa ceva, Vorian. Chiar şi un robot poate detecta un truc evident…

  — Nu şi dacă o să codifici transmisia. Foloseşte cifrul cel mai complex pe care-l ai. Roboţii or să-l spargă, îţi garantez. Asta o să-i facă să creadă ceea ce aud.

  — Tatăl tău ţi-a sucit mintea, remarcă Xavier, dând din cap. Dar mă bucur că ai venit s-o foloseşti în folosul Jihadului. Dacă nu putem împiedica maşinile gânditoare să şi-l instaleze aici pe Omnius…

  Ţinuta ţeapănă sugera că simţea întreaga povară pe umerii săi.

  — Ei, să zicem doar că o să fac una cu pământul fiecare structură de pe Anbus IV, înainte de a lăsa să se întâmple o asemenea înfrângere. Toată Liga Nobililor e în joc.

  Xavier oftă şi-şi masă tâmplele.

  — De ce nu vrea Rhengalid să colaboreze cu noi? Le putem salva oamenii şi ne putem atinge propriile obiective în acelaşi timp…

  Vor îi adresă un surâs compătimitor.

  — Zenşiiţii văd duşmani pretutindeni, dar sunt incapabili să-şi recunoască prietenii.

  Încercase să privească problema din punctul de vedere budislamic, făcând pe avocatul diavolului în faţa convingerilor neclintite ale lui Xavier, dar motivele lor nu aveau nici un sens logic.

  — Îmi închipui că, după ce am fost crescut de maşinile gânditoare, pur şi simplu nu înţeleg religia.

  Xavier ridică ochii de pe prognozele tactice, înălţând o sprânceană.

  — Nu ne putem permite luxul de a-i „înţelege”, Vorian. Asemenea subtilităţi sunt pentru politicienii din birouri luxoase, aflaţi departe de câmpul de luptă. Alegerea de aici a zenşiiţilor are repercusiuni asupra întregii omeniri. Oricât de mult aş vrea să-i las în voia soartei, nu putem îngădui asta. Anbus IV nu trebuie să devină încă un punct de sprijin pentru Omnius.

  Vor îl bătu pe umăr, încântat că nu fusese niciodată nevoit să încerce o cacealma sau să înfrunte acel chip de piatră la masa de joc.

  — Eşti un tip dur, Xavier Harkonnen!

  — Jihadul Serenei m-a făcut aşa.

 

  După ce cercetă planurile amănunţite ale terenului, Xavier alese ca baze pentru trupele lui două orăşele zenşiite amplasate strategic.

  Aşezările banale erau perfecte pentru ca luptătorii Jihadului să pună la cale o ambuscadă împotriva valului de trupe ale maşinilor ce aveau să calce în picioare locurile, în drum spre oraşul Darits. Armata Jihadului trimisese la sol artileria grea şi proiectilele menite să fie instalate şi camuflate în orăşelele băştinaşilor.

  Spre marea sa încântare şi mândrie, tercero Vergyl Tantor fusese însărcinat să supravegheze operaţiunile în aşezarea care urma să întâlnească primul atac al maşinilor. În orele de destindere de la bordul navei, în timp ce juca meciuri rapide de cărţi cu Vorian Atreides, Vergyl se plângea deseori că fratele său adoptiv refuza să-l trimită în misiuni semnificative. De data asta totuşi, tânărul cu ochi negri şi pielea întunecată stăruise pe lângă Xavier până când fusese numit în sfârşit la comanda primei ambuscade împotriva maşinilor.

  — Vergyl, oraşul acela zenşiit ar trebui să aibă toate materiile prime de care ai nevoie ca să aranjezi ambuscada. Nu-ţi uita instruirea tactică.

  — Da, Xavier.

  — Găseşte un loc îngust în care să poţi ataca armata roboţilor fără să te expui pericolului. Loveşte cu putere, aruncă împotriva lor tot ce ai, apoi retrage-te. Tercero Cregh şi trupele lui din al doilea oraş vor termina cu toate maşinile gânditoare care vor supravieţui.

  — Înţeleg.

  — O să trimitem şi mercenarii de pe Ginaz să hărţuiască forţele robotice periferice, adăugă Vor pufnind. O să fie o schimbare plăcută pentru ei, după ce au tândălit pe orbită şi s-au prefăcut că ameninţă navele de luptă ale maşinilor…

  — Şi, Vergyl, adăugă Xavier, cu glasul mai sever ca niciodată, ai grijă de tine. Tatăl tău m-a luat în casa lui ca pe un orfan, când maşinile mi-au ucis familia. N-am nici cea mai mică intenţie să-i dau veşti proaste!

  Ducându-şi trupele în oraşul indicat, Vergyl spera ca băştinaşii să-i întâmpine cu bunăvoinţă. Se uită în jur, apreciind starea de spirit a sătenilor. Zenşiiţii, în cea mai mare parte fermieri şi mineri în nămol care lucrau la bancurile de nisip bogate în minerale, ieşiseră din case şi îi priveau iritaţi. Pe câmpurile lor aterizau transportoare după transportoare, debarcând soldaţi ai Jihadului şi mercenari de pe Ginaz. Geniştii şi specialiştii în armament scoaseră componentele artileriei, în timp ce cercetaşii se împrăştiară, cercetând terenul pentru a găsi cele mai bune amplasamente.

  Vergyl făcu un pas în faţă, cu o înfăţişare calmă.

  — Nu vrem să vă facem nici un rău. Am venit să vă apărăm de maşinile gânditoare. Duşmanul e pe drum.

  Fermierii îi priveau cu ochi înverşunaţi. Un bărbat cu chipul aspru vorbi:

  — Rhengalid ne-a spus că nu sunteţi bineveniţi aici. Trebuie să plecaţi!

  — Îmi pare rău, dar am primit ordine…

  Vergyl îşi trimise oamenii prin oraş să inspecteze clădirile, spunându-le:

  — Nu provocaţi nici un fel de pagube. Vedeţi dacă găsiţi nişte construcţii goale pe care să le folosim. Să ne facem prezenţa cât mai discretă cu putinţă.

  Femeile bătrâne mormăiau blesteme la adresa luptătorilor Jihadului. Părinţii smuceau copiii din calea lor şi-i încuiau în casele cu pereţi groşi, ca şi cum s-ar fi temut ca geniştii lui Vergyl să nu-i fure în toiul nopţii.

  Chipul fermierului ursuz arăta o acceptare resemnată.

  — Şi dacă nu vrem străini care să doarmă în casele noastre?

  Vergyl ştia cum trebuie să răspundă.

  — Atunci o să instalăm corturi. Dar am prefera să avem parte de cooperarea şi de ospitalitatea voastră. La sosirea dimineţii, veţi vedea pericolul mai mare pe care-l aveţi de înfruntat. Atunci o să fiţi bucuroşi că suntem aici.

  Zenşiiţii arătară prea puţin entuziasm, dar nu se amestecară.

  Se aşteptau ca forţele maşinilor să coboare prin canioane către Darits. Echipele de supraveghere reperaseră deja noul loc de debarcare al roboţilor de pe platou, exact aşa cum bănuise primero Atreides.

  Geniştii erau atenţi să nu lase urme vizibile ale muncii lor. Armele grele fură montate în clădiri neocupate; Vergyl nu avu nevoie să mute nici o familie.

  Câteva locuinţe goale erau destul de aproape una de cealaltă pentru ca soldaţii să se poată încartirui peste noapte. Când îi întrebă ce se întâmplase, Vergyl primi în schimb doar priviri mânioase şi înspăimântate. În cele din urmă, un fermier bărbos îi răspunse:

  — Tlulaxa i-au luat acum câteva luni. Familii întregi.

  Arătă către casele grupate.

  — Îmi pare rău…

  Vergyl nu ştia ce altceva să spună.

  La căderea întunericului, luă legătura cu tercero Hondu Cregh, echivalentul lui în cel de-al doilea sat. Schimbând informaţii, confirmară că ambele locuri pentru ambuscadă erau pregătite. Tercero Cregh se bucurase şi el de prea puţină cooperare din partea oamenilor, dar, la fel ca şi el, nu întâmpinase nici o piedică făţişă.

  După ce-şi chemă la un loc detaşamentele de comando şi aceştia încheiară o ultimă inspecţie a armelor aflate pe poziţie, Vergyl fu surprins să vadă câţiva fermieri zenşiiţi care veneau spre ei ducând ulcioare şi sticle. Încordat, dar sperând că era un semn bun, se duse să-i întâmpine. Fermierul cu care vorbise mai devreme ridică ulciorul, în timp ce o femeie de lângă el întinse câteva ceşti mici.

  — Sutrele Koranului ne cer să oferim ospitalitate oricărui vizitator, chiar şi celor nepoftiţi.

  Fermierul turnă un lichid portocaliu-deschis într-una dintre cupe.

  — N-am vrea să încălcăm tradiţia.

  Vergyl acceptă ceaşca, în timp ce femeia umplu o a doua pentru soţul ei. Vergyl şi bărbatul zenşiit sorbiră din ceşti într-un toast protocolar; lichidul era amar, cu un iz puternic, arzător, de alcool, dar ofiţerul Jihadului bău din nou.

  Ceilalţi săteni împărţiră ceşti şi toţi luptătorii băură, grijulii să nu-şi jignească gazdele.

  — Nu vă suntem duşmani, îi asigură Vergyl. Încercăm să vă salvăm de maşinile gânditoare.

  Deşi zenşiiţii nu păreau convinşi, Vergyl simţea că realizase ceva doar pentru că li se acorda beneficiul îndoielii.

  Apoi le spuse soldaţilor săi să se ducă în paturile de campanie repartizate şi să se odihnească atât cât îşi puteau permite, până dimineaţă, la venirea maşinilor. Fu plasată câte o santinelă lângă fiecare amplasament al artileriei camuflate, pentru a păzi armele şi încărcăturile…

  Vergyl aţipi gândindu-se la Xavier, pe care îl venera ca pe un erou. Chiar şi când era copil, îşi dorise întotdeauna să rivalizeze cu fratele lui mai mare, să devină ofiţer al Jihadului, exact ca el. La doar şaptesprezece ani, după masacrul tragic de pe Ellram, Vergyl îşi convinsese tatăl să semneze o dispensă care să-i permită să se înroleze în armată. Zeci de mii de noi voluntari, aţâţaţi de brutalitatea din ultima vreme a maşinilor, erau nerăbdători să intre în luptă. Împotriva protestelor soţiei sale, Emil Tantor îl lăsase pe Vergyl să se înroleze – în parte deoarece era convins că dacă refuza, băiatul ar fi fugit de-acasă şi s-ar fi înrolat oricum. În acest fel, măcar se afla sub ochiul atent al lui Xavier.

  După antrenamentul de bază şi instrucţia oficială, Vergyl fusese transferat pe Giedi Prime să ajute la eforturile de reconstrucţie, după ce maşinile gânditoare fuseseră alungate. Ani de zile, Xavier îşi împiedicase fratele să fie trimis pe navele de război din prima linie, dându-i sarcina să construiască un monument gigantic în memoria soldaţilor căzuţi, care urma să fie dezvelit foarte curând.

  Tot pe Giedi Prime, Vergyl se întâlnise şi se îndrăgostise de Sheel. Erau căsătoriţi de treisprezece ani, aveau doi băieţi, Emilo şi Jisp, şi o fiică, Ulana.

  Dar Xavier nu reuşise să-l ţină la adăpost o veşnicie. Era un ofiţer talentat şi, în curând, nevoile Jihadului îl solicitaseră să înfrunte lupta. Bătălia cea mai înverşunată la care luase parte până acum fusese recucerirea planetei nealiate Tyndall, un contraatac masiv şi neaşteptat al Jihadului care smulsese lumea sfâşiată de război din ghearele maşinilor gânditoare. Vergyl se distinsese în acel conflict şi primise două medalii, pe care le trimisese acasă lui Sheel şi copiilor.

  Acum, îşi promise sieşi să facă tot ce-i stătea în puteri să transforme această operaţiune într-un succes. Aveau să înfrângă maşinile gânditoare şi aici, pe Anbus IV, iar Vergyl Tantor îşi va avea partea lui de victorie…

  Un somn adânc îl cuprinse ca lăsarea unei cortine. Mai târziu, spre sfârşitul nopţii, nu cu multă vreme înainte de sosirea maşinilor, se simţi îngrozitor de rău, incapabil să se mişte. La fel şi toţi ceilalţi soldaţi aflaţi acolo.

 

  Când cele patru nave mari ale Jihadului ajunseră pe orbită pe partea opusă a planetei, armata maşinilor coborî la sol încă un transport de roboţi de luptă. Trupele lui Omnius se mişcară cu mare viteză şi eficienţă pentru a organiza ofensiva de dimineaţă. Se adunară batalioane de soldaţi mecanici înfricoşători şi de vehicule de luptă, care îşi începură tăvălugul spre Darits, lăsând în urmă amplificatoare şi substaţii de transmisie la fiecare kilometru pe care-l cucereau.

  Mai adânc în canionul sedimentar, mercenarii bine plătiţi de pe Ginaz se împrăştiară, conduşi de Zon Noret. Alergară de-a lungul crestelor şi urmară cursurile nisipoase de apă, instalând mici obstacole. Detonând încărcături de explozibil, făcură să se prăbuşească pereţii canioanelor înguste pentru a împiedica maşinile care înaintau, deşi roboţii aveau destul armament pentru a arunca în aer barierele, până la urmă.

  Alţi mercenari fugiră prin albiile plate şi largi ale torentelor, plantând şiruri de mine pentru a nimici primele rânduri ale automatelor de luptă. Fiecare mercenar de pe Ginaz purta un scut protector Holtzman care îi înconjura trupul cu o barieră invizibilă. Roboţii se bazau pe arme cu proiectil, gloanţe şi ace ascuţite, dar scuturile personale zădărniceau asemenea atacuri. Mercenarii se năpustiră printre roboţi la lupta corp la corp.

  Zon Noret dăduse fiecărui detaşament de comando instrucţiuni clare.

  — Treaba voastră nu este să distrugeţi inamicul, deşi pagubele sunt, desigur, acceptabile.

  Surâse.

  — Sarcina voastră este să trageţi la întâmplare, destul ca să ademeniţi maşinile gânditoare să înainteze. Sâcâiţi-le, provocaţi-le, convingeţi-le că băştinaşii vor să reziste ocupaţiei maşinilor. Suntem buni la asta…

  Dar rezistenţa atent pusă în scenă, lipsită de eficienţă, trebuia de asemenea să adoarmă bănuielile batalioanelor de roboţi, făcându-le să creadă că oamenii nu aveau nimic mai rău de-atât pregătit pentru ele. Luptătorii independenţi ai lui Noret trebuiau să dea dovadă de o incompetenţă atent simulată.

  Roboţii se rostogoleau tot înainte, împinşi de programarea internă.

 

  Când soarele îşi revărsă prima lumină palidă asupra peisajului, Vergyl Tantor porni clătinându-se de-a lungul peretelui locuinţei în care dormise. Casa mirosea a vomă şi a diaree. Simţindu-se trădaţi, mulţi dintre soldaţi gemeau, se împleticeau şi vărsau, abia reuşind să se mişte. Ajungând la uşă, Vergyl clipi şi tuşi. Localnicii zenşiiţi ieşiră din casele lor, plini de sine.

  Vergyl vorbi, cu răsuflarea tăiată.

  — Ne-aţi… otrăvit!

  — O să treacă, răspunse fermierul bărbos. V-am avertizat… Străinii nu sunt bineveniţi aici. Nu vrem să avem nimic de-a face cu demonii mecanici. Plecaţi!

  Ofiţerul jihadului se clătină, apucându-se de tocul neşlefuit al uşii pentru a se menţine în picioare.

  — Dar… o să muriţi cu toţii în dimineaţa asta! Nu pe noi ne vor, pe voi! Roboţii…

  Vomită din nou şi-şi dădu seama că sătenii trebuie să-şi fi luat antidoturi sau medicamente.

  Apoi comunicatorul semnaliză, indicând un apel de urgenţă. Vergyl abia reuşi să confirme, printre accesele de tuse. Detaşamentele dispersate ale Jihadului şi echipele de supraveghere raportară că jefuitorii roboţi începuseră să-şi părăsească ultimul loc de escală; atacul era pe cale să înceapă.

  — Vin maşinile! strigă Vergyl răguşit, încercând să-şi îndemne oamenii. Cu toţii, la posturi!

  Ignorându-i pe săteni, se întoarse în casă şi începu să-i tragă pe soldaţi afară, în lumina zorilor. Îmbrăcaseră haine de fermieri zenşiiţi, ca să nu arate a soldaţi, dar acum ţesătura era îmbibată de sudoarea febrei şi pătată de vomă.

  — Treziţi-vă! Dezmeticiţi-vă!

  Împinse un bărbat abia conştient către cel mai apropiat amplasament al artileriei camuflate.

  — La posturile voastre! Pregătiţi armele!

  Apoi Vergyl observă cu groază şi dezgust santinelele ghemuite în convulsii pe pământ, lângă tunuri. Adunându-şi tot echilibrul şi toată viteza care-i mai rămăseseră, se repezi ca o jucărie stricată în cea mai apropiată clădire, care adăpostea un lansator mare de proiectile, şi se uită cu ochii mari la arma grea. Un tunar ameţit veni alături de el, iar Vergyl încercă să pună în funcţiune sistemele de alimentare ale lansatorului. Se frecă la ochii înceţoşaţi. Sistemul de ochire părea să funcţioneze prost.

  Tunarul atinse din nou comenzile, apoi deschise panoul şi lăsă să-i scape un strigăt de surpriză şi de disperare.

  — Cineva a smuls firele – şi sursa de energie s-a dus! Dintr-o dată, Vergyl auzi strigăte întretăiate dinspre celelalte locaţii ale tunurilor din tot satul. Mânios, exclamă:

  — Am fost înjunghiaţi în spate chiar de către oamenii pe care încercăm să-i salvăm!

  Furia îi dădu puterea de a-şi învinge pentru moment ameţeala. Vergyl ieşi poticnindu-se din casă, privindu-i în faţă pe fermierii zenşiiţi, care aşteptau, arătând satisfăcuţi.

  — Ce-aţi făcut? strigă Vergyl răguşit. Nebunilor, ce-aţi făcut?

  Viitorul, trecutul şi prezentul sunt întreţesute, o pânză care alcătuieşte fiecare moment în timp.

  Din „Legenda lui Selim Călăreţul Viermilor”, poezie zensunnită a focului.

  Stând la intrarea peşterii tribale, Selim Călăreţul Viermilor scruta oceanul liniştitor al Arrakisului, pândind clipa în care soarele avea să se ridice prima oară deasupra orizontului. Aşteptă, apoi îşi simţi pulsul intensificându-se când lumina aurie se revărsă ca metalul topit peste deşertul vălurit, purificatoare şi inevitabilă – ca viziunile sale, ca misiunea vieţii lui.

  Selim salută noua zi, trăgând adânc în piept aerul atât de uscat încât îi făcea plămânii să trosnească. Zorii erau ora lui favorită, imediat după ce se trezea din somnul adânc, încărcat de vise şi prevestiri misterioase. Era cel mai potrivit moment să-şi îndeplinească îndatoririle însemnate.

  Un bărbat înalt şi slab veni alături de el, ştiind întotdeauna unde să-şi găsească şeful când se crăpa de ziuă. Loialul Jafar avea maxilare puternice, obrajii scobiţi şi ochi adânci, albastru-în-albastru, de la alimentaţia bogată în mirodenie. Locotenentul aşteptă în tăcere, ştiind că Selim îşi dădea seama de prezenţa lui. În cele din urmă, Selim se întoarse cu spatele la soarele care răsărea şi privi spre prietenul şi discipolul său cel mai respectat.

  Jafar îi întinse o farfurioară.

  — Ţi-am adus melanj pentru dimineaţa asta, Selim, ca să poţi vedea mai bine în mintea lui Shai-Hulud.

  — Îl slujim pe el, şi viitorul nostru, dar nimeni nu poate înţelege mintea lui Shai-Hulud. Nu face niciodată această presupunere, Jafar, şi vei trăi mai mult.

  — Cum spui tu, Călăreţ al Viermilor…

  — Selim luă una dintre prăjituri, mirodenie amestecată cu făină şi miere. Şi ochii lui reflectau albastrul închis al dependenţei, dar mirodenia sacră îl ţinuse în viaţă, asigurându-i energia chiar şi în momentele celor mai mari încercări şi lipsuri. Melanjul deschidea o fereastră minunată către univers şi îi dădea lui Selim viziuni, ajutându-l să înţeleagă destinul pe care i-l alesese Budallah. El – şi trupa sa tot mai mare de exilaţi din deşert – urmau o chemare mai mare decât viaţa individuală a fiecăruia dintre ei.

  — În dimineaţa asta are loc o încercare, vorbi Jafar, cu vocea gravă şi egală.

  Soarele abia răsărit dezvăluia urmele secrete de paşi lăsate în timpul nopţii.

  — Biondi vrea să-şi dovedească vrednicia. Astăzi va încerca să călărească un vierme.

  Selim se încruntă.

  — Nu e pregătit…

  — Dar insistă.

  — O să moară!

  Jafar ridică din umeri.

  — Atunci o să moară. Asta e calea deşertului…

  Selim scoase un oftat resemnat.

  — Fiecare om trebuie să-şi înfrunte propria lui conştiinţă şi propria lui încercare. Shai-Hulud face alegerea finală!

  Selim ţinea la Biondi, deşi nerăbdarea nesăbuită a tânărului era mai potrivită cu viaţa cuiva din afara planetei, aflat la spaţioportul din Arrakis City, decât cu existenţa neschimbătoare din adâncul deşertului. Biondi ar fi putut deveni până la urmă un membru valoros al trupei lui Selim, dar dacă tânărul nu se putea ridica la înălţimea propriilor posibilităţi, ar fi devenit un pericol pentru ceilalţi. Era mai bine să descopere o asemenea slăbiciune acum, decât să rişte viaţa discipolilor credincioşi ai lui Selim.

  Selim spuse:

  — O să mă uit de-aici.

  Jafar încuviinţă şi plecă.

  Cu mai mult de douăzeci şi şase de ani în urmă, Selim fusese acuzat pe nedrept că ar fi furat apă dintr-unul dintre depozitele tribului; ca urmare, fusese exilat în deşert. Manipulaţi de minciunile naibului Dhartha, foştii prieteni ai lui Selim îl alungaseră din aşezările lor dintre stânci, aruncând după el pietre şi insulte, până când fugise printre dunele înşelătoare, pentru a fi devorat probabil de unul dintre „demonii viermi”.

  Dar Selim fusese nevinovat, iar Budallah îl salvase – cu un scop.

  Când un vierme venise să-l înghită, Selim descoperise secretul metodei de a călări creatura. Shai-Hulud îl dusese departe de satul zensunnit şi îl lăsase în apropierea unei staţii de testări botanice abandonate, unde găsise alimente, apă şi unelte. Acolo, Selim avusese timp să privească în sine însuşi, să-şi înţeleagă adevărata misiune.

  Într-o viziune stimulată de melanj, aproape înecându-se în pulberea densă, roşcată, aruncată de o erupţie de mirodenie, aflase că trebuia să-l împiedice pe naibul Dhartha şi pe paraziţii lui de deşert să recolteze şi să distribuie melanjul mai departe, celor din afara planetei. De-a lungul anilor, lucrând singur, Selim atacase multe tabere, distrugând toată mirodenia pe care-o adunau zensunniţii. Îşi câştigase o reputaţie legendară şi titlul de „Călăreţul Viermilor”.

  Nu cu multă vreme după aceea, începuse să adune discipoli…

  Jafar fusese primul, cu două decenii în urmă; părăsise adăpostul satului său de lângă Arrakis City pentru a-l căuta pe acest om care putea călări fiarele măreţe ale deşertului. Jafar era aproape mort când îl găsise Selim, deshidratat, ars de soare şi flămând, sub cerul orbitor. Ridicând privirea spre proscrisul zvelt şi oţelit, Jafar rostise întretăiat printre buzele crăpate:

  — Tu eşti… Călăreţul Viermilor?

  Până atunci, Selim fusese singur vreme de mai mult de cinci ani – prea singur – pus în faţa unei sarcini prea mari pentru un singur om. Îl îngrijise pe Jafar până când acesta îşi recăpătase sănătatea şi-l învăţase cum să-l călărească pe Shai-Hulud. În anii care urmaseră, cei doi adunaseră discipoli aspri, bărbaţi şi femei nemulţumiţi de regulile stricte şi de justiţia nedreaptă din coloniile din stânci ale zensunniţilor. Selim le vorbea despre misiunea lui de a opri recoltarea mirodeniei, iar ei îl ascultau, subjugaţi de lumina din ochii lui.

  Potrivit viziunilor repetate date de melanj, activităţile negustorilor din alte lumi şi ale culegătorilor zensunniţi aveau să năruiască pacea planetei deşert. Deşi cadrul temporal era neclar, extinzându-se spre un viitor vag, îndepărtat, răspândirea mirodeniei în galaxie ar fi dus în cele din urmă la dispariţia tuturor viermilor şi la o criză a civilizaţiei umane. Cu toate că vorbele lui erau înfricoşătoare, când îl vedeau călărind mândru pe spinarea curbată ca o creastă muntoasă a unui vierme de nisip uriaş, nimeni n-ar fi putut să se îndoiască de afirmaţiile sau de credinţa lui.

  Dar nici măcar eu nu-l înţeleg pe Shai-Hulud… Bătrânul Deşertului…

  Ca tânăr paria, exilat din tribul său, Selim nu-şi dorise niciodată să fie conducător. Dar acum, după ce trăise vreme de decenii descurcându-se cum putea şi luând decizii pentru grupul de discipoli care depindea de el pentru îndrumare şi supravieţuire, Selim Călăreţul Viermilor era un general încrezător, cu mintea limpede, care începuse să creadă mitul că era indestructibil, un demon al deşertului. În ciuda faptului că-şi dedicase viaţa apărării viermilor, nu se aştepta din partea capriciosului Shai-Hulud să-i arate în vreun fel recunoştinţă…

  Pe neaşteptate, Jafar se întoarse în încăperea înaltă, făcând atâta zarvă încât Selim se îndepărtă de spaţiul ferestrei şi văzu că prietenul său adusese o nou-venită. Arăta murdară şi slabă, dar ochii întunecaţi îi străluceau cu o trufie sfidătoare. Părul castaniu, plin de praf, fusese tuns scurt. Avea obrajii arşi de soare pe sub ochi, dar în rest părea nevătămată. Tânăra trebuie să fi avut destulă prevedere să se înfăşoare cu ceva, ca să se apere de efectele cele mai dăunătoare ale soarelui. O cicatrice albă, curbată, ca o semilună, i se zărea deasupra sprâncenei stângi, accent exotic al frumuseţii ei aspre.

  — Uite ce-am găsit în deşert, Selim.

  Jafar stătea în picioare, înalt şi stoic, imperturbabil, dar Selim prinse o scânteie de amuzament în spatele ochilor albastru închis.

  Tânăra se îndepărtă de bărbatul înalt, ca pentru a dovedi că nu avea nevoie de protecţia lui.

  — Mă numesc Marha. Am traversat singură deşertul ca să te caut.

  Apoi pe chipul ei licări nesiguranţa şi veneraţia, făcând-o să arate neaşteptat de tânără.

  — Sunt… onorată să te cunosc, Selim Călăreţul Viermilor!

  El o apucă de bărbie, ridicându-i faţa spre el. Slabă şi murdară, dar cu ochi mari şi trăsături puternice…

  — Eşti doar o bucăţică de fată. N-o să fii de prea mare folos la munca grea de pe-aici. De ce i-ai părăsit pe ai tăi?

  — Pentru că sunt nişte proşti, se răsti ea.

  — Mulţi oameni sunt proşti când ajungi să-i cunoşti.

  — Nu şi eu. Eu am venit alături de tine!

  Selim ridică din sprâncene, amuzat.

  — O să vedem.

  Se întoarse spre Jafar.

  — Unde-ai găsit-o? Cât de aproape a reuşit să ajungă?

  — Am prins-o sub Stânca Acului. Poposise acolo şi nu ştia că o urmăream.

  — V-aş fi văzut, insistă ea.

  Stânca Acului se afla foarte aproape de aşezare. Deşi era impresionat, Selim n-o arătă.

  — Şi ai supravieţuit singură în deşert? Cât de departe e satul tău?

  — Cale de opt zile. Am luat mâncare şi apă şi am prins şopârle.

  — Adică ai furat mâncare şi apă din satul tău!

  — Le-am câştigat!

  — Mă îndoiesc că naibul tău ar vedea lucrurile în acest fel, aşa că nu prea cred că oamenii tăi te-ar primi înapoi.

  Ochii lui Marha se aprinseră.

  — Nici eu nu cred. Am fugit din satul naibului Dhartha, cum ai făcut şi tu cu ani în urmă.

  Selim se încordă şi o cercetă atent.

  — Încă mai conduce tribul cu mână de fier?

  — Ne învaţă că eşti diabolic, un hoţ şi un vandal.

  Chicotitul lui Selim fu sec şi lipsit de veselie.

  — Poate că ar trebui să se uite în oglindă. Prin trădarea lui, a devenit duşmanul meu de-o viaţă.

  Marha arăta obosită şi însetată, dar nu se plânse, nu ceru ospitalitate. Bâjbâi undeva la gât şi scoase un laţ de sârmă de care atârna o colecţie zornăitoare de însemne de metal.

  — Bonuri de mirodenie de la străini. Naibul Dhartha m-a trimis să lucrez în nisipuri, să scormonesc după mirodenie şi s-o adun pentru a fi livrată prietenilor lui negustori din Arrakis City. Ajunsesem la vârsta măritişului de trei ani, dar nici o femeie zensunnită – sau bărbat – nu-şi poate lua un partener până când nu adună cincizeci de bonuri de mirodenie. Aşa măsoară naibul Dhartha serviciile noastre pentru trib!

  Selim se încruntă, atinse uşor bonurile cu vârful degetelor, apoi i le împinse dezgustat înapoi pe guler.

  — E un om amăgit de lăcomie şi de speranţa falsă de a trăi uşor.

  Se întoarse cu spatele şi privi afară, spre deşert. Uitându-se într-o parte, în lumina dimineţii, urmări patru siluete ieşind din peşterile de jos. Porniră spre largul nisipurilor, îmbrăcaţi cu robe şi pelerine de camuflaj, cu feţele înfăşurate, pentru a împiedica pierderea de umezeală.

  Cea mai mică dintre ele era Biondi, pregătindu-se pentru încercare.

  Când Marha îi aruncă o privire întrebătoare lui Selim şi apoi celuilalt bărbat, Jafar explică:

  — Selim Călăreţul Viermilor primeşte mesaje de la Shai-Hulud. Am primit poruncă de la Dumnezeu să oprim siluirea deşertului, să împiedicăm recoltarea mirodeniei, avântul comerţului care ameninţă să îndrepte istoria pe un drum al dezastrului… Este o sarcină enormă pentru micul nostru grup. Muncind la recoltarea mirodeniei, i-ai ajutat şi tu pe duşmanii noştri.

  Sfidătoare, tânăra dădu din cap.

  — Părăsindu-i, am ajutat cauza voastră!

  Selim se întoarse spre ea, mutându-şi privirea de la cicatricea în formă de semilună la ochii atenţi. Văzu în ei hotărârea, dar nu putea fi sigur de adevăratele motive ale fetei.

  — De ce-ai venit aici, să duci o viaţă grea, în loc să fugi la Arrakis City şi să te angajezi pe o navă comercială?

  Ea păru surprinsă de întrebare.

  — Tu de ce crezi?

  — Pentru că n-ai încredere în cei din afara planetei mai mult decât în propriul tău conducător…

  Fata înălţă bărbia.

  — Vreau să călăresc viermii. Numai tu mă poţi învăţa.

  — Şi de ce-aş face asta?

  Înflăcărarea tinerei îi întrecea nesiguranţa.

  — M-am gândit că dacă te-aş putea găsi, dacă aş putea descoperi locul ascunzătorii tale de proscrişi, m-ai accepta.

  Selim ridică din sprâncene.

  — Asta-i doar prima parte…

  — Partea cea mai uşoară.

  — Fiecare pas la timpul lui, Marha. Te-ai descurcat bine până acum. Nu sunt mulţi care să se apropie atât de mult de Stânca Acului înainte ca noi să punem mâna pe ei. Pe unii îi trimitem înapoi cu destule provizii cât să supravieţuiască drumului până acasă. Alţii se rătăcesc, complet lipsiţi de speranţă, şi merg către moarte fără să afle vreodată că îi observăm.

  — Vă uitaţi pur şi simplu la ei cum mor?

  Jafar ridică din umeri.

  — Aşa e deşertul. Dacă nu pot supravieţui, sunt nefolositori.

  — Eu nu sunt nefolositoare. Mă pricep să mânuiesc cuţitul… am ucis un adversar şi am rănit altul în dueluri.

  Îşi atinse sprânceana.

  — Un bărbat mi-a făcut cicatricea asta la spaţioport. A încercat să mă violeze. În schimb, eu i-am făcut o cicatrice dintr-o parte în alta a burţii!

  Selim îşi scoase pumnalul cristalin, alb ca laptele, ţinându-l în sus, ca fata să-l poată vedea.

  — Un călăreţ al viermilor poartă un pumnal ca acesta, fasonat din dintele sacru al lui Shai-Hulud.

  Marha îl privi uluită, cu ochi scânteietori.

  — Ah, ce-aş putea face cu o armă minunată ca asta!

  Jafar izbucni în râs.

  — Mulţi ar vrea să aibă aşa ceva, dar trebuie s-o câştigi.

  — Spune-mi ce să fac…

  Auzind o bătaie regulată de tobă răsunând din deşertul vast de afară, Selim se întoarse spre fereastra peşterii.

  — Înainte de a lua o asemenea hotărâre pripită, fetiţo, uită-te, vezi ce te aşteaptă aici.

  — Mă cheamă Marha. Nu mai sunt o fetiţă!

  Pentru sătenii tineri de pe toată întinderea Arrakisului, Selim era o figură fascinantă, un erou temerar. Mulţi încercau să-l imite şi să devină ei înşişi călăreţi ai viermilor, deşi el încerca să-i descurajeze, avertizându-i de pericolele unei vieţi de renegat. Deoarece primise viziuni adevărate de la Budallah, Selim nu avea de ales în ceea ce-l privea pe sine însuşi. Dar ei aveau…

  Fără să ţină seama de sfatul lui, candidaţii cu ochii luminoşi ascultau rareori. Porneau cu visuri mari şi cu o încredere exagerată în ei înşişi, ceea ce de obicei se dovedea a fi pieirea lor. Dar cei care supravieţuiau învăţau cea mai mare lecţie a vieţii.

  În largul dunelor răsunau bătăile de tobă. Aproape toţi observatorii plecaseră de pe nisip, întorcându-se la adăpostul pantelor stâncoase. Un singur bărbat, Biondi, mai stătea pe culmea unei dune, locul pe care îl alesese pentru încercare. Ar fi trebuit să aibă tot ceea ce-i era necesar. Tânărul purta unul dintre noile straie distilatoare pe care Selim şi discipolii săi le inventaseră pentru protecţie şi supravieţuire în perioadele în care trebuiau să plece departe, în largul deşertului. Alături de Biondi se aflau vergele şi cârlige, iar între genunchi ţinea o frânghie. Bătea într-o singură tobă, trimiţând chemări puternice, insistente.

  Marha făcu câţiva paşi şi ajunse lângă Selim, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că se găsea alături de omul de la care izvorau atâtea mituri ale deşertului.

  — Va veni vreun vierme? O să-l călărească?

  — Vom vedea dacă reuşeşte, răspunse Selim. Dar Shai-Hulud va veni. Întotdeauna vine.

  Selim văzu primul semnul de vierme şi i-l arătă tinerei femei. După mai mult de un sfert de secol, nu mai ţinea socoteala de câte ori chemase un vierme de nisip şi se căţărase pe inelele aspre pentru a îndruma creatura încotro voia el să meargă.

  Biondi mai călărise doar de două ori înainte, de fiecare dată însoţit de un instructor călăreţ care făcea toată treaba pentru el.

  Băiatul se descurcase mulţumitor, dar avea încă multe de învăţat. O lună în plus de antrenament i-ar fi fost de foarte mare folos.

  Selim spera să nu mai piardă un alt discipol… dar, oricum ar fi fost, soarta lui Biondi se afla acum în propriile lui mâini.

  Novicele bătu toba mult mai mult decât era necesar. Nu-şi dădu seama de apropierea viermelui decât când se uită spre răsărit şi văzu valurile licăritoare tremurând prin nisip. Atunci îşi apucă echipamentul şi se ridică în picioare cu greutate, lovind din greşeală toba, care se rostogoli şi săltă în jos, pe panta dunei.

  La baza formaţiunii de nisip, toba lovi o piatră şi scoase încă un bubuit răsunător. Viermele care se apropia devie uşor, iar Biondi se clătină, corectându-şi poziţia în ultima clipă. Viermele de nisip se ridică pe neaşteptate, împroşcând praf şi netezind dunele.

  Selim privi cu uimire priveliştea măreaţă.

  — Shai-Hulud… şopti el cu veneraţie.

  Ca o siluetă firavă în faţa leviatanului care ataca, Biondi îşi ţinea cârligele şi beţele, cu muşchii încordaţi…

  Cu o teamă instinctivă, Marha tresări, dar Selim o prinse de umăr, silind-o să privească.

  În ultima clipă, Biondi îşi pierdu sângele rece. În loc să rămână pe poziţie, ţinând depărtătorul şi cârligul, se întoarse să fugă. Dar nici un om nu-l putea întrece pe Shai-Hulud în deşert.

  Viermele îşi înghiţi victima împreună cu o gură de nisip şi de pulbere fină. Selim abia apucă să vadă silueta umană minusculă dispărând în gâtlejul nesfârşit.

  Încremenită, Marha privea fix. Jafar dădu din cap, coborându-şi bărbia cu tristeţe şi dezamăgire…

  Selim îşi plecă fruntea ca un înţelept mult mai bătrân decât anii lui.

  — Shai-Hulud a găsit candidatul nevrednic!

  Se întoarse spre Marha.

  — Acum ai văzut pericolul. N-ar fi mai bine să te întorci în satul tău şi să implori iertarea naibului Dhartha?

  — Dimpotrivă – mi se pare că acum ai loc pentru încă un discipol.

  Scrută nisipurile cu îndârjire.

  — Încă mai vreau să călăresc viermii!

  Dârzenie. Credinţă. Răbdare. Speranţă. Acestea sunt cuvintele cheie ale existenţei.

  Rugăciune zensunnită.

  Pe Poritrin, proiectul de construcţie extravagant dar fără noimă cerea o muncă şi nişte resurse umane extraordinare. Aşadar, sclavi.

  Scântei şi fuioare de fum îl înconjurau pe Ishmael în aerul fierbinte al şantierului şi în zarva asurzitoare a turnătoriilor alăturate. Scăldat în sudoare şi mânjit de funingine şi de praf unsuros, Ishmael îşi făcea treaba alături de ceilalţi captivi, urmând instrucţiunile şi încercând să nu atragă atenţia asupra lui. Era calea zensunniţilor de a supravieţui, de a dobândi o viaţă relativ confortabilă, în limitele restricţiilor impuse de temnicerii lor de pe Poritrin.

  Serile, întors în taberele de locuit ale budislamicilor, Ishmael îşi conducea oamenii în rugăciune şi îi îndemna continuu să-şi păstreze credinţa. Era cel mai instruit dintre învăţăceii zensunniţi din grupul lor, căci memorase mai multe sutre şi parabole decât ceilalţi. În consecinţă, se îndreptau spre el pentru îndrumare, deşi se simţea dezorientat.

  Ishmael ştia în sinea lui că într-o zi captivitatea lor se va sfârşi, dar nu mai era sigur că s-ar putea întâmpla în timpul vieţii lui. Ajunsese deja la vârsta de treizeci şi patru de ani. Cât mai putea aştepta ca Dumnezeu să-i elibereze poporul?

  Poate că Aliid avea dreptate până la urmă…

  Ishmael închise ochii şi murmură o rugăciune scurtă înainte de a se apuca din nou de lucru. Aerul răsuna de zăngănitul metalului şi de şuieratul nituitoarelor cu laser.

  La sud de oraşul principal Starda, delta fluviului Isana se lărgea, formând numeroase insule joase despărţite de canale navigabile, săpate adânc. Şlepurile transportau metale brute de la minele aflate departe, în nord, livrându-le centrelor manufacturiere.

  În ultimele şase luni, extinzându-şi activităţile potrivit unei sugestii făcute de primero Vorian Atreides din armata Jihadului, savantul Tio Holtzman convocase o forţă de muncă imensă, rechiziţionând echipe de lucru de pe tot cuprinsul continentului, cu binecuvântarea lordului Niko Bludd. Acest proiect pe scară mare cerea toate eforturile Poritrinului; mai mult de o mie de muncitori fuseseră aduşi pe insulele industriale. Fabrici urât-mirositoare şi zgomotoase prelucrau resursele, transformându-le în componente mari pentru nave stelare, plăci de carcasă şi cutii protectoare pentru motoare care urmau să fie urcate pe orbită pentru a fi asamblate, formând noi nave de război.

  Nimeni nu-şi bătuse capul să explice planul echipelor de sclavi. Ca nişte furnici lucrătoare, fiecare bărbat şi femeie avea repartizată o sarcină, iar supraveghetorii de echipă observau de sus forfota complexă a activităţii.

  Pentru Ishmael, nu era decât o altă sarcină de lucru, murdară şi grea. În ultimii cinci ani, muncise în câmpurile de trestie, în mine şi fabrici din Starda şi din afara oraşului. Zeloşii zenşiiţi, ca şi zensunniţii mai puţin radicali, erau în continuare neliniştiţi pentru că stăpânii lor îi forţau să îndeplinească cererile tot mai mari ale războiului galactic iscat de Serena Butler.

  Când Ishmael era doar un băieţel, vânătorii de sclavi atacaseră satul lui paşnic de pe Harmonthep. Răpiseră colonişti zensunniţi sănătoşi şi-i siliseră să servească pe planetele Ligii care acceptau sclavia. După mai mult de douăzeci de ani, Poritrin era acum lumea lui Ishmael, în aceeaşi măsură un cămin ca şi o închisoare. Scosese tot ce se putea din viaţa lui.

  Pentru că Ishmael nu provocase necazuri evidente, când ajunsese la maturitate i se îngăduise să-şi ia o soţie. La urma urmei, stăpânii de sclavi de pe Poritrin voiau să-şi păstreze „inventarul” înfloritor; şi aveau statistici care arătau că sclavii căsătoriţi munceau mai mult şi erau mai uşor de controlat. În scurtă vreme, Ishmael învăţase s-o iubească pe puternica şi iscoditoarea Ozza. Îi dăruise două fiice: Chamal, care avea treisprezece ani, şi mica Falina, acum în vârstă de unsprezece ani. Vieţile lor nu le aparţineau, dar cel puţin familia lui Ishmael rămăsese întreagă pe parcursul câtorva transferuri şi noi sarcini de muncă. Ishmael nu aflase niciodată dacă fusese o răsplată pentru serviciile lui acceptabile sau pur şi simplu un accident întâmplător.

  Acum, în mohorâtele şantiere industriale spaţiale, scânteile portocalii şi aşchiile incandescente împroşcate de aliajele încinse transformau locul de muncă într-o viziune a Heolului, aşa cum era descris în sutrele budislamice. Şuieratul fumului sulfuros, mirosul înţepător al pulberii de metal şi al minereurilor arse sileau sclavii să-şi înfăşoare cârpe înnegrite în jurul feţei pentru a putea respira.

  Lângă el văzu chipul mereu mânios şi asudat al prietenului său din copilărie, Aliid, pe care Ishmael îl redescoperise doar de curând la locul de muncă de pe şantier. Deşi nesăbuinţa aducătoare de necazuri a celuilalt bărbat îl făcea pe Ishmael să se simtă ameninţat şi stânjenit, prietenia era unul dintre puţinele firicele de care se puteau agăţa.

  Chiar şi când erau copii, Aliid făcea numai belele, voia să încalce regulile, comitea acte de vandalism şi sabotaje mărunte. Din cauză că Ishmael era prietenul lui, amândoi avuseseră parte deseori de pedepse şi transferuri. Înainte ca băieţii să ajungă adolescenţi, fuseseră separaţi şi nu se mai văzuseră din nou vreme de aproape optsprezece ani.

  Dar noul şi ambiţiosul proiect de construcţie al lui Tio Holtzman adunase mulţi sclavi la un loc în turnătorii şi fabrici. Ishmael şi Aliid se regăsiseră.

  Acum, în zăngănitul ciocanelor şi bubuitul asurzitor al nituitoarelor, Ishmael manevra utilajul deasupra sudurilor dintre plăcile de carcasă. De-a lungul anilor, muşchii i se măriseră, ca şi ai lui Aliid. Deşi avea hainele murdare şi uzate, Ishmael îşi tundea părul şi-şi bărbierea obrajii arşi de soare, bărbia şi gâtul. Aliid, în schimb, îşi lăsa părul negru să crească lung şi-l lega la spate cu o cureluşă. Avea barba stufoasă şi neagră ca a lui Bel Moulay, liderul zenşiit care vorbea neîngrădit şi care încercase să conducă o revoltă a sclavilor pe vremea când erau copii.

  Ishmael se urcă alături de prietenul său, ajutându-l să pună la loc placa grea de metal. Aliid pornise nituitorul înainte ca fiecare dintre ei să verifice alinierea. Aliid lucra neglijent şi ştia asta, dar nobilii de pe Poritrin şi supraveghetorii de echipă nu-i penalizau niciodată, nici măcar nu le criticau munca. Una după alta, navele fuseseră asamblate în spaţiu, deasupra planetei liniştite. Până acum, zeci de aparate ameninţătoare de luptă erau adunate pe orbită ca o haită de câini de vânătoare antrenaţi, pândind o ocazie.

  — E în limita toleranţelor? întrebă Ishmael cu prudenţă. Dacă nu etanşăm bine îmbinările carcaselor, am putea provoca moartea a mii de oameni din echipaje.

  Aliid nu părea să-şi facă griji, în timp ce continua să manevreze nituitorul încins. Smulse cârpa unsuroasă care-i acoperea faţa, astfel încât Ishmael să-i poată vedea zâmbetul crud.

  — Atunci o să-mi cer scuze de la ei când o să le aud spiritele îndepărtate strigând din adâncurile Heolului, unde trebuie să ajungă toţi cei răi. În plus, dacă nu se obosesc să testeze componentele pe orbită, merită să-i înghită vidul!

  În timp ce Ishmael îşi păstrase o slujbă relativ stabilă şi-şi găsise într-o oarecare măsură fericirea cu familia lui, extrem de zbuciumatul său prieten fusese transferat de zeci de ori. Strigând ca să acopere larma din şantierul de construcţie, Aliid îi povestise despre soţia lui, pe care-o iubea pătimaş, şi despre fiul nou-născut, pe care abia şi-l aducea aminte. Dar, cu zece ani în urmă, un maistru îl prinsese pe Aliid punând sare în combustibilul unui mare polizor minier; ca pedeapsă, fusese transferat departe de grupul de lucru, şi trimis în partea cealaltă a Poritrinului.

  Aliid nu-şi mai revăzuse niciodată soţia, nu-şi mai ţinuse niciodată fiul în braţe. Nimic de mirare că bărbatul era înverşunat şi furios… Dar, deşi era evident că îşi adusese singur dezastrul asupra capului, Aliid nu voia să audă niciuna dintre poveţele lui Ishmael. Pentru el, numai oamenii de pe Poritrin erau de vină. De ce-ar fi trebuit să-i pese de viaţa membrilor echipajelor de pe navele astea?

  Destul de ciudat, nici maiştrilor şi constructorilor de nave nu părea să le pese de calitate, ca şi cum ar fi fost mai preocupaţi să asambleze navele repede decât să le facă să funcţioneze. Sau să le facă sigure.

  Ishmael se întoarse silitor la treabă. Nu merita niciodată să te cufunzi în amănunte şi întrebări care-ar fi putut stârni mânia supraveghetorilor de echipă. Timpul trecea mai uşor dacă rămânea indiferent pe dinafară, ascunzând adânc înăuntrul său scânteia propriei identităţi. La venirea nopţii, când recita sutrele pentru discipolii zensunniţi, îşi amintea de viaţa de pe Harmonthep, când îl asculta pe bunicul lui citând aceleaşi scripturi…

  Pe neaşteptate, sunară clopotele de schimb, iar luminile se intensificară în interiorul rafinăriei zgomotoase. Scânteile cădeau pe sol ca nişte mici meteori, iar scripeţii ridicau utilajele înapoi către tavanul halelor. Cuvintele tunătoare din difuzoare erau descompuse într-o bolboroseală de către zdrăngănitul din fundal. Supraveghetorii în uniformă se învârteau în jurul platformelor, trimiţând echipele pe schele.

  — Lordul Niko Bludd acordă tuturor oamenilor de pe Poritrin, chiar şi muncitorilor sclavi, această oră de relaxare şi de meditaţie, pentru a comemora victoria civilizaţiei asupra barbariei, triumful ordinii asupra haosului…

  Zgomotul şuierat al rafinăriei şi al şantierului se domoli. Echipele de sclavi îşi întrerupseră discuţiile şi priviră spre difuzoare. Supraveghetorii stăteau pe platforme înalte, uitându-se încruntaţi la oameni ca să se asigure că erau atenţi.

  Anunţul continuă, mai clar acum, cu vorbele înregistrate ale lordului Bludd:

  — Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de când trupele mele de dragoni au pus capăt unei răscoale violente şi ilegale conduse de criminalul Bel Moulay. Acest om i-a înşelat pe sclavii noştri harnici, zăpăcindu-i cu promisiuni iraţionale care i-au ademenit să pornească o luptă fără speranţă şi fără sens. Din fericire, civilizaţia noastră a reuşit să restaureze domnia ordinii. Astăzi este aniversarea execuţiei acelui om diabolic. Sărbătorim triumful societăţii de pe Poritrin şi al Ligii Nobililor. Toţi oamenii trebuie să-şi lase deoparte neînţelegerile şi să lupte împotriva duşmanului comun, maşinile gânditoare…

  Aliid se încruntă, străduindu-se să-şi înăbuşe o izbucnire sfidătoare. Ishmael ştia la ce se gândea prietenul lui. Sclavii budislamici, lucrând în industria de război, contribuiau fără să vrea la efortul militar împotriva lui Omnius. Şi totuşi, pentru captivi, stăpânii de sclavi de pe Poritrin şi maşinile erau în aceeaşi măsură demoni – numai că de tipuri diferite.

  — În seara asta, toţi cetăţenii de pe Poritrin sunt invitaţi să participe la ospeţe şi festivităţi. De pe plutele aflate pe fluviu se vor lansa focuri de artificii. Sclavii sunt şi ei bineveniţi să privească, cu condiţia să rămână în zonele îngrădite desemnate. Muncind împreună, unindu-ne forţele, Poritrin poate fi sigur de victoria împotriva lui Omnius şi de eliberarea de maşinile gânditoare. Să nu uite nimeni potenţialul rasei umane!

  Anunţul se încheie şi supraveghetorii de echipe aplaudară supuşi, dar sclavii nu se grăbiră să se alăture ovaţiilor. Chipul lui Aliid se întunecă pe sub barba neagră, şi-şi trase din nou cârpa ca să-şi acopere faţa; Ishmael se îndoia că şefii de echipă neatenţi îi observaseră privirea de ură absolută.

 

  După ce se lăsă noaptea şi sclavii se întoarseră la tabăra lor din delta mlăştinoasă a fluviului, lordul Bludd inaugură festivităţile extravagante. Sute de baloane fosforescente se înălţară spre cer. Muzica de sărbătoare plutea peste ape. Chiar şi după două decenii pe Poritrin, melodiile sunau uşor atonal şi străin pentru urechile lui Ishmael, care stătea alături de soţia lui, Ozza, şi de cele două fete.

  Nobilii de pe Poritrin declarau că urmează navacreştinismul blând, bucolic, dar credinţele lor fundamentale nu se extindeau la viaţa zilnică. Urmau sărbătorile şi adoptau ornamentele religioase, dar clasele de sus de pe Poritrin nu făceau mare lucru pentru a-şi demonstra adevărata credinţă. Vreme de secole, economia lor funcţionase pe baza muncii sclavilor, încă de când renunţaseră la tehnologia sofisticată, abandonând tot ceea ce le aducea aminte de maşinile gânditoare.

  Sclavii învăţau să se agaţe de orice clipă sau amintire pe care-o puteau găsi. Fiicele lui Ishmael, Chamal şi Falina, erau fascinate de spectacol, dar el rămase tăcut lângă soţie, cufundat în propriile gânduri. Sărbătoarea îi aducea aminte de represiunea brutală pe care gărzile de dragoni cu armuri aurii o desfăşuraseră împotriva insurgenţilor cu mai mult de două decenii în urmă. Lordul Bludd ordonase ca toţi sclavii să asiste la execuţia conducătorului rebel, iar el şi cu Aliid priviseră îngroziţi cum călăii smulseseră hainele de pe Bel Moulay şi-l ciopârţiseră în bucăţi. Acea răscoală le dăduse sclavilor o scurtă scânteie de speranţă, dar moartea înflăcăratului lor conducător le zdrobise spiritul şi le săpase în inimă o dâră neagră.

  În cele din urmă, Ishmael şi cu ceilalţi sclavi se adunară ca să ţină o comemorare pentru Bel Moulay cel căzut. Văzu că şi Aliid venise în tabără, căutând tovărăşia lui Ishmael şi amintirile împărtăşite ale evenimentului tragic ce le marcase copilăria.

  Aliid rămase în picioare lângă Ozza, foindu-se, în timp ce Ishmael recita sutrele familiare care promiteau paradisul şi libertatea finală. Ignorau sunetele fantomatice ale muzicii, ca şi bubuiturile şi pocnetele războinice ale artificiilor. La sfârşit, folosind cuvintele pe care le repetase adeseori – prea adeseori – Ishmael le spuse ascultătorilor:

  — Dumnezeu vă făgăduieşte că într-o zi poporul nostru va fi liber.

  Ochii întunecaţi ai lui Aliid reflectau dogoarea focului în jurul căruia se spuneau poveştile. Vorbi încet, dar limpede, neliniştindu-l pe Ishmael cu tonul de ameninţare mocnită.

  — Vă jur: într-o zi ne vom afla răzbunarea!

  Invenţia este o formă de artă.

  TIO HOLTZMAN, discurs de acceptare a Medaliei pentru Curaj de pe Poritrin.

  În timp ce roiul de nave noi era construit rapid pe Poritrin, savantul Holtzman îşi făcea munca pe Salusa Secundus. Legendarul inventator se găsea într-un laborator izolat aflat într-una dintre cele mai sigure zone, păşind de colo până colo cu mâinile în şolduri şi încruntându-se în semn de dezaprobare. Era personajul pe care-l juca de câte ori oamenii se aşteptau ca el să facă ceva important.

  Cu pereţi blindaţi şi circuite energetice separate de restul reţelei din Zimia, se presupunea că marele complex guvernamental era sigur şi protejat. În teorie, ostaticul Omnius era complet închis.

  Dar acest laborator nu era amenajat aşa cum i-ar fi plăcut lui Holtzman. Prefera să-şi aleagă singur aparatele de diagnostic, sistemele de analiză şi asistenţii sclavi pe care să se poată da vina în mod convenabil dacă ceva mergea prost. Scund, cu barbă sură, pe cale să îmbătrânească, Holtzman se mândrea cu capacitatea de a administra resursele. Savantul era sigur că le putea oferi sfaturi bune acestor oameni de ştiinţă militari ai Jihadului. Dacă vorbele nu-l mai ajutau, exista posibilitatea de a transmite problema numeroşilor săi asistenţi energici, care găseau în permanenţă căi de a-l impresiona.

  Din spatele barierelor solide, transparente, echipa de observatori legislativi îi urmăreau fiecare mişcare, împreună cu cogitorul Kwyna, care fusese scoasă încă o dată din locul ei de contemplare liniştită aflat în Oraşul Reculegerii. Chiar şi prin barierele impenetrabile, Holtzman putea simţi mânia şi spaima privitorilor.

  În faţa lui plutea o gelsferă argintie, sclipind în timp ce se rotea în aer în interiorul câmpului suspensor invizibil. Această întruchipare a hiperminţii era complet în puterea lui. Dacă odată îi fusese teamă să se apropie atât de mult, acum cel mai mare duşman al rasei umane părea un lucru atât de mic… O jucărie de copil! Ar fi putut ţine sfera complexă într-o mână.

  Gelsfera argintie conţinea o copie completă a hiperminţii computer, deşi o versiune oarecum învechită. În timpul atacului atomic de pe Pământ, chiar la începutul Jihadului, Vorian Atreides pusese mâna pe această actualizare dintr-o navă-robot care fugea. De-a lungul anilor, „prizonierul” Ligii furnizase indicii valoroase privind planurile şi reacţiile maşinilor gânditoare.

  Programele hiperminţii fuseseră copiate, disecate şi examinate de experţii în cibernetică ai Ligii. Ca o primă regulă, toate datele erau considerate suspecte, poate deformate intenţionat de Omnius, deşi o asemenea înşelăciune ar fi trebuit să fie imposibilă pentru mintea computer.

  Armata Jihadului riscase câteva acţiuni militare bazate pe informaţiile obţinute de la copia hiperminţii. Când luptătorii lansaseră o ofensivă împotriva planetei ascunse de nori Bela Tegeuse, obţinuseră indicaţii amănunţite de la captivul Omnius. Dar acel atac se încheiase indecis.

  Acum, după douăzeci şi patru de ani fără actualizări, informaţiile stocate în hipermintea captivă deveniseră perimate. Captivul Omnius fusese incapabil să-i avertizeze despre întoarcerea flotei de război a roboţilor împotriva Zimiei – deşi acea a doua încercare fusese zădărnicită de primero Xavier Harkonnen – şi nici nu pregătise Liga pentru masacrul neaşteptat de pe Honru, care costase viaţa atâtor colonişti fără apărare. Cu toate acestea, avusese o oarecare valoare.

  Holtzman îşi scărpină coama deasă de păr, în timp ce privea sfera rotindu-se în aer. În ciuda lipsurilor lui, ne oferă indicii. E doar o problemă de a le interpreta corect.

  — Erasmus ridica adeseori în slăvi creativitatea nesfârşită a imaginaţiei umane, se auzi o voce sintetică plictisită din difuzoarele legate la sferă, dar interogatoriile tale au devenit anoste. După atâţia ani, n-aţi învăţat nimic de la mine care să poată fi cuprins de minţile voastre mărunte?

  Holtzman strecură o mână în buzunarul halatului alb.

  — O, n-am venit să te distrez pe tine, Omnius. Absolut deloc.

  De-a lungul anilor, mai comunicase cu acest Omnius, dar niciodată cu o asemenea intensitate. În ultimele săptămâni în care se concentrase asupra respectivei strădanii, faimosul inventator nu reuşise să-şi asigure nici o breşă, în ciuda succeselor sale trecute, din alte domenii. Holtzman spera că nu se băgase singur în încurcătură în faţa aşteptărilor nerealiste ale tuturor.

  Încercă să se întoarcă în timp, amintindu-şi cum se întâmplaseră lucrurile. Trecuse un întreg sfert de secol de când o invitase pe tânăra genială Norma Cenva să lucreze cu el. La vremea aceea o fată pipernicită şi deloc atrăgătoare, în vârstă de cincisprezece ani, Norma era răţuşca cea urâtă în comparaţie cu frumuseţea statuară a mamei sale, o magiciană puternică de pe Rossak. Dar Holtzman citise unele dintre lucrările inovatoare ale fetei şi constatase că avea multe de oferit.

  Norma nu-l dezamăgise. Nu la început… Lucrase cu sârguinţă, dezvoltând o schemă ciudată după alta. Câmpurile sale de bruiaj extrem de apreciate protejau planete întregi de maşinile gânditoare, dar Norma sugerase să adapteze conceptul la scuturile portabile mai mici, folosite în scopuri ofensive pe lumile sincronizate. Norma folosise de asemenea ecuaţiile lui de câmp pentru a născoci platformele suspensoare întâlnite acum peste tot… şi, de aici, licurigloburile plutitoare, luminile care nu slăbeau niciodată. Erau fleacuri, jucării – chiar dacă unele extraordinar de populare şi de profitabile.

  În aceeaşi perioadă, Holtzman şi patronul său, lordul Niko Bludd, perfecţionaseră şi scoseseră pe piaţă scuturi personale, care aduseseră profituri pe Poritrin la fel de repede pe cât reuşeau navele Ligii să aducă extrasele conturilor de la banca centrală. Din nefericire, exploatarea comercială a licurigloburilor le scăpase de sub control. Norma Cenva îi înmânase pur şi simplu tehnologia soţului mamei ei, Aurelius Venport, a cărui firmă, Venkee Enterprises, exploatase şi distribuise dispozitivele pe scară largă.

  Dar conceptele de suspensor şi de licuriglob elaborate de naiva femeie apăruseră în timpul în care lucra sub patronajul lui, folosind ecuaţiile lui originare de câmp. Lordul Bludd înaintase deja plângeri tribunalului Ligii, cerând restituirea tuturor profiturilor pe care Venkee Enterprises le culesese de pe urma folosirii neautorizate a unor tehnologii brevetate. Fără îndoială, aveau să câştige.

  Acum, în timp ce savantul privea fix gelsfera argintie plutitoare, ra un vrăjitor încercând să descifreze un descântec, se întrebă ce-ar fi făcut Norma dacă ar fi fost aici. Ignorându-i sfaturile, Norma îşi dedicase ani de efort reconfigurării unui set masiv de ecuaţii derivate din munca lui iniţială pentru câmp. Nu voia să-i explice amănuntele, sugerând că nici chiar savantul n-ar fi putut să le înţeleagă. Asemenea observaţii dispreţuitoare îl iritau, dar le punea în context. În ciuda câtorva contribuţii la efortul de război, Norma îşi pierdea concentrarea asupra a ceea ce era important; devenea astfel inutilă pentru el.

  În ultima vreme, după ce dăduse dovadă de o răbdare nesfârşită, Holtzman nu mai era încântat de ea. Neavând prea mult de ales, o îndepărtase de numeroasele sale alte proiecte şi căutase alţi asistenţi – tineri inventatori sclipitori, în căutarea marii descoperiri. Dădea prioritate echipei pasionate şi ambiţioase de tineri asistenţi care-l venerau, plini de aptitudini şi de ingeniozitate. Prin urmare, savantul o mutase pe Norma Cenva din spaţiul laboratorului mare aflat în turnul principal, trimiţând-o în nişte camere de lucru mult inferioare, jos, lângă docuri. Pe ea nici măcar nu păruse s-o deranjeze.

  Acum se întrebă dacă ar fi putut să-i dea vreo idee pentru a-l înţelege pe Omnius.

  Gelsfera arăta ca o planetă rotitoare de metal, licărind în lumina din încăpere. Atâtea iţe ale informaţiilor hiperminţii duceau în nenumărate direcţii, iar incredibil de complicata inteligenţă artificială sfida o examinare completă.

  Însă marele Tio Holtzman avea nevoie să demonstreze un oarecare progres. Într-un fel sau altul.

  Surâzând, scoase un mic transmiţător din buzunar. Ceva aşteaptă să fie descoperit aici, la un nivel mai adânc. Sunt sigur de asta.

  — Acesta e doar un impuls slab, de la unul dintre generatoarele mele de bruiaj. Ştiu că va declanşa o dezordine serioasă asupra sistemelor de gelcircuite, aşa că poate o să-ţi dea un imbold suficient să cooperezi.

  — Înţeleg… Erasmus mi-a explicat predilecţia umană pentru tortură.

  Vocea sintetizată fu dintr-o dată perturbată de paraziţi.

  O voce interveni din firida de observaţie, secundantul lui Kwyna, vorbind în numele arhaicului cogitor:

  — Asta ar putea duce la stricăciuni iremediabile, savant Holtzman.

  — Şi ar putea duce la răspunsuri importante, insistă omul de ştiinţă. După toţi aceşti ani, e timpul să-l punem pe Omnius la încercare. Ce-avem de pierdut în acest stadiu?

  — E prea periculos, remarcă unul dintre observatorii consiliului, ridicându-se în picioare. N-am reuşit niciodată să reproducem sfera însăşi, aşa că aceasta este singura…

  — Nu vă amestecaţi în munca mea! Nu aveţi nici un fel de autoritate aici!

  Ca una dintre condiţiile participării la acest proiect, Tio Holtzman nu răspundea în faţa nimănui, nici măcar faţă de cogitor Kwyna. Cu toate acestea, observatorii – în cea mai mare parte politicieni needucaţi şi superstiţioşi care-i suflau în ceafă – rămâneau o pacoste sâcâitoare. Savantul ar fi preferat să le dea rapoarte şi rezumate scrise, pe care le-ar fi putut altera oricum ar fi vrut. Dar Holtzman avea altceva de câştigat aici, anumite idei pe care voia să le exploreze.

  — Am fost deja interogat cu minuţiozitate, sublinie Omnius cu voce egală. Presupun că aţi folosit bine informaţiile militare, amplasamentele flotei, strategiile cymecilor…

  — Totul este mult prea învechit ca să ne fie de vreun folos, minţi Holtzman.

  În realitate, armata Jihadului pusese la cale şase raiduri surpriză asupra forţelor maşinilor gânditoare în primii ani după obţinerea sferei, folosind informaţiile de la Omnius în favoarea ei. Maşinile păruseră atât de previzibile atunci, în cursul operaţiunilor militare, folosind iarăşi şi iarăşi vechile metode, zburând pe aceleaşi trasee galactice, aplicând manevre defensive şi ofensive familiare.

  Flotele maşinilor atacau sau se retrăgeau bazându-se pe probabilităţi, calculate în detaliu de sistemele de computere de la bord. Pentru conducătorii Jihadului, era pur şi simplu o problemă de a determina ce era mai probabil să facă inamicul. Se întindeau capcane, arătând pretinse slăbiciuni ale Jihadului pentru a atrage în ele forţele maşinilor. Apoi, exact în momentul potrivit, capcana se închidea, iar trupele ascunse ale Jihadului se năpusteau să ucidă. Multe flote ale roboţilor fuseseră distruse în asemenea bătălii.

  Totuşi, după succesele iniţiale, maşinile gânditoare începuseră să „prevadă” că aveau să fie păcălite şi nu mai erau atât de uşor de amăgit. În ultimii şapte ani, informaţiile lui Omnius avuseseră o valoare din ce în ce mai mică.

  Zâmbind, Holtzman se concentră din nou asupra gelsferei sclipitoare din faţa lui.

  — Nu mi-ar plăcea câtuşi de puţin să-ţi şterg toate gândurile cu un singur impuls, Omnius. Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa?

  — N-aş putea ascunde nimic în faţa marii abilităţi ştiinţifice şi tehnice a savantului Tio Holtzman, ripostă vocea, cu o nuanţă stranie de sarcasm.

  Dar cum putea un computer să fie… sarcastic?

  — Lumea spune că eşti Satan într-o sticlă…

  Savantul ajustă calm transmiţătorul şi auzi ca răspuns sunetele ascuţite ale maşinii.

  — Mai degrabă Satan în lanţuri, aş spune. N-o să ştii niciodată exact ce amintiri am şters, ce gânduri şi ce hotărâri ai pierdut…

  Observatorii legislativi se foiră. Până acum, omul de ştiinţă nu vătămase cu adevărat mingea argintie. Cel puţin aşa credea; unul dintre asistenţii săi inventase acest dispozitiv special.

  — Eşti gata să-mi spui secretele tale?

  — Întrebarea ta este vagă şi lipsită de sens. Fără precizări, nu pot răspunde.

  Glasul lui Omnius nu suna sfidător; afirma pur şi simplu un fapt.

  — Toate bibliotecile şi bazele de date primitive de pe această planetă nu ar putea cuprinde datele pe care le păstrez în hipermintea mea…

  Holtzman se întrebă ce se aştepta Consiliul Jihadului să descopere. Deşi se comportase cu o pasivitate reticentă, hipermintea captivă fusese relativ dispusă să coopereze. Privind mânios sfera, se pregăti să ajusteze emiţătorul de impulsuri la un nivel mai mare.

  — Oricât de mult mi-ar plăcea să-l văd pe Omnius zvârcolindu-se de durere, este suficient deocamdată, savant Holtzman!

  Marele Patriarh Iblis Ginjo intră în încăperea securizată, trecând vioi de bariere şi intrând în laborator. Purta unul dintre sacourile lui negre obişnuite, garnisite cu broderii aurii.

  Ştiind că putea şterge cu uşurinţă toate gelcircuitele cu o singură rafală a emiţătorului său de bruiaj, omul de ştiinţă se stăpâni şi opri dispozitivul. Holtzman se uită în spate, către baricadele de plaz, observând că trei dintre însoţitorii cu înfăţişare anonimă ai lui Iblis, din Jipol, luaseră prudent poziţii în apropierea celor mai agitaţi reprezentanţi.

  Sfera argintie de actualizări, plutind încă în aer, spuse cu voce tare:

  — N-am mai încercat niciodată o… senzaţie exact ca asta.

  — Ai simţit echivalentul pentru o maşină a durerii umane. Cred că erai pe cale să ţipi…

  — Nu fi absurd!

  — Destul de ciudat, computerele pot fi la fel de încăpăţânate ca şi oamenii, comentă Holtzman, iritat, către Marele Patriarh.

  Iblis afişă un surâs uşor, deşi i se încreţise pielea la auzul vocii sintetizate a lui Omnius. Ura hipermintea computer, ar fi vrut să apuce o daltă şi s-o zdrobească.

  — Nu voiam să te deranjez, domnule savant. Am venit pur şi simplu s-o caut pe cogitor Kwyna.

  Privi meditativ spre creierul străvechi din containerul de păstrare.

  — Am multe idei şi întrebări. Poate că o să mă ajute să-mi adun gândurile…

  — Sau să răstălmăceşti şi alte scripturi? replică secundantul cu robă galbenă pe un ton monoton.

  Iblis era alarmat de îndrăzneala lui.

  — Dacă înţelesurile nu sunt clare pentru nimeni, cine poate spune că le răstălmăcesc?

  — Pentru că mor oameni de fiecare dată când tu găseşti înţelesuri în rune vechi sau în scrieri antice.

  — Mor oameni în orice război.

  — Şi mai mulţi oameni mor într-un Jihad…

  Marele Patriarh lăsă să se vadă o scânteie de furie, apoi zâmbi larg.

  — Vezi, domnule savant? Acesta este exact tipul de dezbatere pe care aş dori să-l am… deşi aş prefera mai mult timp în particular, dacă îmi va îngădui cogitorul?

  Ochii lui negri aruncau fulgere.

  Frustrat de lipsa de succes împotriva hiperminţii captive, Holtzman îşi adună aparatura.

  — Din păcate, n-am timp acum să continuu această serie de interogatorii. O navă de linie este programată să plece în scurt timp spre Poritrin, şi am obligaţii importante în lumea mea natală.

  Îl privi cu atenţie pe Iblis.

  — Ăă… proiectul sugerat de primero Atreides…

  Marele Patriarh îi zâmbi.

  — Dacă planul ar reuşi să nu fie tocmai „ştiinţific”, s-ar putea să ducă totuşi de nas maşinile gânditoare.

  Holtzman sperase să plece din Zimia în triumf, dar săptămânile petrecute aici fuseseră supărător de neproductive. Data următoare, avea să-şi aducă unii dintre cei mai buni asistenţi; ei ar fi putut găsi o cale să rezolve problema. Se hotărî să n-o includă şi pe Norma Cenva.

  Deşi Norma Cenva a descoperit mari revelaţii în urzeala cosmosului, câteodată nu putea distinge noaptea de zi sau un loc de altul. Poate că nu avea nevoie să identifice asemenea lucruri, din cauză că era capabilă să străbată un întreg univers în minte.

  Era creierul ei capabil să adune cantităţi uriaşe de date şi să folosească această informaţie pentru a recunoaşte evenimente la scară mare şi tendinţe complexe? Sau era de fapt un soi de fenomen extrasenzorial inexplicabil, care-i îngăduia să depăşească abilităţile cugetătoare ale oricărei persoane ce trăise înaintea sa? Sau ale oricărei maşini gânditoare? Multe generaţii mai târziu, biografii aveau să discute aprins despre puterile ei mentale, dar Norma însăşi poate că n-ar fi rezolvat disputa. În mod realist, i-ar fi păsat mai puţin cum funcţiona creierul său decât îi păsa de performanţele efective ale minţii şi de rezultatele incredibile ale cercetărilor pe care le desfăşura.

  „Norma Cenva şi Ghilda Spaţială”, o însemnare confidenţială a Ghildei.

  Oriunde era, orice făcea, totul contribuia cu materie primă la uzina neobosită a minţii lui Norma Cenva.

  Pentru motive care nu-i fuseseră explicate, Holtzman îi mutase birourile şi spaţiul pentru laborator într-o clădire mai mică şi mai ieftină de lângă magaziile de pe malul fluviului Isana. Încăperile erau înghesuite, dar ei îi trebuiau prea puţine înlesniri în afară de timp şi singurătate. Nu mai avea acces la sclavii speciali, a căror singură treabă era să rezolve ecuaţii; acum, rezolvatorii captivi erau destinaţi sarcinilor mai profitabile propuse de alţi asistenţi – mai tineri şi mai ambiţioşi – ai savantului. Pe Norma n-o deranja – într-adevăr, prefera să-şi facă singură calculele. Îşi petrecea zilele intrând şi ieşind dintr-o stare de transă, urmărind în minte fluxul de ecuaţii de grad superior.

  De ani de zile plutea în derivă pe o mare de ecuaţii pe care nu le-ar fi putut explica niciodată lui Holtzman sau oricărui alt teoretician al Ligii. Era absorbită în propria ei viziune şi, de fiecare dată când rezolva enigma a încă unui grăunte de nisip de pe un ţărm matematic vast, se mai apropia cu un pas de găsirea unui port sigur.

  Avea să înveţe cum să plieze spaţiul… să traverseze distanţe imense fără să se mişte cu adevărat. Ştia că era posibil.

  De ochii lumii, savantul Holtzman o păstra încă în echipa extinsă, ca asistentă, dar micuţa femeie încetase să mai lucreze la orice altceva în afara amplelor ei calcule ciclice. Nimic altceva n-o interesa.

  Din când în când, mai trecea pe la ea şi încerca s-o atragă în conversaţie ca să vadă cu ce se ocupă. Înţelegea însă prea puţin din ce-i explica femeia, iar anii treceau. Lui Norma îi trecu prin minte că el ar putea să prefere s-o ţină undeva unde s-o poată monitoriza.

  Deşi nu-i oferise nici un progres recent pe care să-l poată revendica pentru el însuşi, îl surprinsese de multe ori înainte. De la începutul Jihadului, modificase scuturile lui Holtzman de pe navele Armadei Ligii astfel încât nu se mai supraîncălzeau atât de lepede în toiul bătăliei. Acumularea termică rămânea încă o fisură în sistem, dar scuturile ei erau semnificativ îmbunătăţite faţă de versiunea originală.

  Patru ani mai târziu, Holtzman oferise pentru scuturile sale o tehnică „pâlpâie şi trage”, un sistem de sincronizare atentă care permitea ca o navă a Ligii să tragă în timpul unor pauze de microsecunde în funcţionarea scuturilor. Norma îi finisase calculele, împiedicând încă un accident. Nu îndrăznise niciodată să-i spună ce făcuse, ştiind că el ar fi fost indignat şi ar fi început să-şi caute scuze.

  În ultimii opt ani, lucrase în laboratoarele sale personale, urmându-şi propriile capricii în materie de cercetare. În mijlocul spaţiului de lucru aglomerat al micului complex, Norma rezervase doar porţiuni mici pentru gătit, dormit şi igienă personală. Asemenea necesităţi umane erau secundare pentru ea, în timp ce produsele minţii erau de importanţă maximă. Holtzman îi acorda încă un nivel minim de finanţare, deşi Norma avea nevoie doar de resursele propriei sale minţi, din moment ce munca ei era în primul rând teoretică. Deocamdată…

  De trei zile, Norma muncise fără întrerupere la o manipulare deosebit de complexă a ecuaţiilor embrionare ale lui Holtzman. Aplecată deasupra mesei de lucru modificate pentru a se adapta staturii ei pitice, mânca şi bea puţin, nevrând să se lase sâcâită de cerinţele trupului fizic.

  Deşi se născuse ca fiică a conducătoarei magicienelor de pe Rossak, Norma îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii aici, pe Poritrin, nu în calitate de cetăţean ci ca vizitator, invitată de savantul Holtzman. Cu multă vreme în urmă, când severa mamă a lui Norma o privea doar ca pe un eşec şi o dezamăgire, Holtzman observase geniul tăcut al fetei şi-i dăduse ocazia să lucreze cu el.

  În tot acest timp, primise puţine distincţii. Modestă dar devotată, Norma n-avea nimic împotrivă să fie pusă în umbră de marele om. În felul ei fără pretenţii, muncea din patriotism şi nu voia decât să fie sigură că tehnologia avansată era pusă în slujba Jihadului.

  De-a lungul anilor, Norma îl protejase de fapt pe Holtzman, vânând inconsecvenţele stânjenitoare care ar fi putut duce la consecinţe dezastruoase. Făcuse acest lucru din recunoştinţă, pentru că era patronul ei. Dar când îşi dăduse seama că savantul petrecea atâta timp bătându-se pe burtă cu nobilii încât realiza prea puţine de unul singur, începuse să petreacă mai puţin timp încercând să-i salveze imaginea şi îşi dedicase întreaga concentrare propriilor sale cercetări.

  Găsea actualul lui proiect costisitor deosebit de nesăbuit din punct de vedere ştiinţific. Să construieşti o uriaşă flotă fictivă pe orbită! Nu era decât o cacealma, o iluzie. Chiar dacă schema funcţiona, aşa cum insistase primero Atreides că se va întâmpla, Norma credea că savantul ar fi trebuit să-şi îndrepte resursele intelectuale spre ceva mai incitant decât fumul şi oglinzile.

  Din jalnicul ei loc de muncă de lângă docuri, putea auzi ciocănitul şi murmurul de la fabricile şi şantierele navale din noroaiele Isanei. Turnătoriile şuierau; aburul şi scânteile ieşeau din liniile de asamblare. Şlepurile duceau încărcături de minereu la şantiere şi scoteau de acolo componentele terminate.

  Din fericire, când Norma îşi concentra gândurile, tot ceea ce ar fi putut s-o distragă se stingea în fundal.

  În cele din urmă, flămândă şi deshidratată, cu trupul tânjind după odihnă, Norma îşi lăsă capul pe teancurile de ecuaţii mâzgălite, ca şi cum simbolurile ar fi putut continua să-i pătrundă în minte prin osmoză. Chiar şi în somn, inconştientul continua să prelucreze formulele pe care le trecuse în revistă…

  Ecuaţiile matematice se roteau prin mintea ei adormită. Putea să repartizeze sarcinile pe compartimente, destinând secţiuni separate ale creierului să îndeplinească funcţii specifice, având ca rezultat un proces coordonat de producţie de masă în cortexul ei cerebral. După atâta vreme, întreaga simulare iterativă ajunse la un punct culminant, iar ea îşi simţi eul care visa ridicându-se din abisuri prin catacombele minţii.

  Brusc, Norma îşi îndreptă spatele, gata să cadă de pe scaunul înălţat. Ochii injectaţi se deschiseră, dar fără să vadă nimic în preajmă. Înconjurată încă de un vis extrem de intens, Norma privea dincolo de depărtări nesfârşite, ca şi cum impulsurile gândurilor ei se puteau întinde de la un capăt al universului la altul şi să aducă laolaltă părţile aflate la distanţă, pliind ţesătura fundamentală a spaţiului. După zilele fără odihnă, subconştientul său lăsă în cele din urmă piesele mozaicului să se aşeze la locul lor.

  În sfârşit!

  Deveni conştientă de sşinele ei fizic, de inima care-i bătea atât de tare încât ameninţa să-i spargă toracele. Trase în piept o gură de aer, dar căută cu disperare să rămână concentrată, să nu-i scape printre degete ceea ce visase. Răspunsul!

  Când se trezi, mintea ei se agăţă de revelaţie, prinzând-o ca pe un fluture într-o plasă. Avu viziunea unor nave spaţiale grandioase, traversând universul fără să se mişte, dirijate de navigatori preştienţi care puteau vedea căi sigure prin spaţiu. Companii imense şi imperii urmau să se ridice pe această fundaţie, şi avea să se producă o mutaţie fundamentală în natura războiului, a călătoriilor şi a politicii.

  Tio Holtzman nu prevăzuse niciodată asemenea consecinţe ale ecuaţiilor sale. Acum n-ar fi fost în stare să le vadă. Norma nu îndrăznea să-şi risipească timpul. Savantul avea s-o provoace, să-i pună la îndoială calculele „de nedovedit”, şi nu voia să piardă un timp preţios răspunzându-i. Muncise prea mult, potenţialul era prea mare. Această breşă era numai a ei!

  Nu era câtuşi de puţin interesată de drepturile de proprietate sau de onorurile pentru descoperire, dar trebuia să fie sigură că ideea avea parte de exploatarea comercială şi militară pe scară largă pe care o merita. Savantul Holtzman n-ar fi înţeles măreţia a ceea ce făcuse; ar fi lăsat-o să alunece în obscuritate.

  Nu, Norma trebuia să găsească o altă cale. Viitorul mă aşteaptă. Surâzând, lăsă să-i scape un oftat lung, încet. Ar fi trebuit să se gândească la această posibilitate cu multă vreme în urmă. Ştia exact unde să obţină finanţarea independentă de care avea nevoie pentru cercetare, dezvoltare şi producţie.

  Privind înapoi prin lentila măritoare a timpului, bărbaţii şi femeile din viitor văd personalităţile Marii Revolte ca pe nişte uriaşi. O asemenea impresie nu provine din distorsiunea lentilei, nici din procesul de înfrumuseţare care generează mitologia. În schimb, eroii Jihadului erau în mare parte aşa cum ni-i amintim acum; se ridicau la înălţimea ocaziei când omenirea avea nevoie de ei mai mult decât oricând înainte.

  PRINŢESA IRULAN, Lentila timpului.

  După un deceniu de construcţii, sculptură şi lustruit, monumentul în onoarea victimelor de război din timpul Jihadului era în sfârşit terminat. Aurelius Venport, a cărui companie comercială Venkee Enterprises făcea parte dintre cei mai mari donatori, primi un loc foarte bun la ceremonia de dezvelire din Zimia.

  Noaptea era răcoroasă, iar întunericul era alungat de către reflectoarele şi clădirile iluminate din jurul pieţii centrale. Mulţimea forfotea pe aleile şi străzile apropiate, ţinută la distanţă de tribunele elegante pentru notabilităţi aşezate în piaţa asemănătoare unui parc.

  Venport sorbi atent dintr-un pahar striat, plin cu champia spumoasă; nu-i plăcuse niciodată dulceaţa greţoasă a băuturii uşor alcoolice de pe Rossak, dar era unul dintre exporturile principale ale companiei. Livrase pe Salusa Secundus o încărcătură plină din ultima recoltă, doar pentru acest eveniment.

  Monumentul era izbitor, ca din altă lume, alcătuit din doi stâlpi în stil liber, având curbe line şi forme organice, reprezentând umanitatea, care se înălţau deasupra unui monolit paralelipipedic, răsturnat şi spart la picioarele lor. Simboliza victoria vieţii asupra maşinilor.

  Un monument identic fusese construit pe Giedi Prime, un loc în care avuseseră loc groaznice pierderi de vieţi omeneşti, dar şi o victorie importantă asupra maşinilor. Dacă planurile merseseră aşa cum era de aşteptat, un al doilea monument era şi el terminat şi gata să fie dezvelit în acelaşi timp cu acesta. Într-una dintre călătoriile de afaceri în Giedi City, Venport văzuse zona de lucru fremătătoare şi structura uriaşă înălţându-se şi acolo.

  Cu un deceniu în urmă, când Jihadul clocotea şi se extindea deja de paisprezece ani printre sistemele stelare, Xavier Harkonnen fusese în fruntea mişcării care urmărea să ridice un monument potrivit pentru cei măcelăriţi de maşinile gânditoare. În cei doi ani dinainte, maşinile gânditoare atacaseră şi cuceriseră mica colonie de pe Ellram, apoi loviseră şi – cu mari pierderi – fuseseră alungate din colonia Peridot. Un grup de soldaţi ai Jihadului, entuziaşti şi necugetaţi, lansaseră propria lor ofensivă răzbunătoare împotriva lumii sincronizate principale a Corrinului. Fuseseră însă ucişi cu toţii. Martiri pentru cauză…

  În tumultul care urmase atâtor piedici, primero Harkonnen ceruse construirea de monumente, astfel încât soldaţii căzuţi să nu fie uitaţi niciodată. Serena Butler, încă vicerege interimar, deşi se retrăsese în Oraşul Reculegerii, adăugase şi sprijinul ei acestui proiect, folosindu-şi influenţa pentru a obţine susţinere financiară de la liderii politici şi de afaceri.

  Mişcat de rugăminţile Serenei, după ce văzuse cu ochii lui unele dintre cele mai dificile lupte împotriva maşinilor gânditoare, Aurelius Venport se hotărâse să-şi aducă aportul, în ciuda obiecţiilor iniţiale ale partenerului său de afaceri, Tuk Keedair. De la începutul jihadului, profiturile Venkee Enterprises crescuseră substanţial pentru că navele comerciale transportau materiale de război şi provizii pentru coloniile aflate în suferinţă. Obţineau de asemenea mari profituri exportând obiecte de lux din ce în ce mai populare, cum ar fi licurigloburile şi, cel mai rentabil dintre toate, melanjul de mirodenie de pe Arrakis.

  Venport se mândrea cu perspicacitatea sa în materie de afaceri, cu abilitatea de a recunoaşte posibilităţile de a face bani şi de a-i valorifica. Liga Nobililor era vastă şi deschisă pentru comerţ. Datorită accesului la substanţele farmaceutice de pe Rossak, la melanjul de pe Arrakis şi la licurigloburile şi suspensoarele inventate de Norma, îşi sporise avantajele cât de mult fusese posibil, ceea ce-i dădea o satisfacţie imensă.

  Fosta lui parteneră, Zufa Cenva, insistase întotdeauna că el nu avea să fie niciodată bun de nimic, şi nici fiica ei pitică. Amândoi dovediseră că Zufa se înşelase.

  Trecuseră mulţi ani de când fusese iubitul şi partenerul conducătoarei magiciene. În tot acest timp, Zufa nu crezuse niciodată că Venport, cu interesele lui comerciale, sau Norma, cu joaca ei cu matematica, vor face vreodată ceva îndeajuns pentru luptă.

  Chiar şi când Venport contribuise personal cu destule credite la plata unei mari părţi a monumentului din Zimia, nu se aşteptase ca Zufa să fie impresionată. Severa femeie îşi dedicase viaţa şi sufletul Jihadului, antrenând magicienele care se aruncau asupra fortăreţelor cymecilor ca nişte bombe psihice sinucigaşe. Deloc surprinzător, Zufa considera donaţia lui, ca şi proiectul propriu-zis al monumentului, ca pe o risipă frivolă de bani care-ar fi fost mai bine folosiţi pentru cumpărarea de arme sau pentru construirea de noi nave de război.

  Venport zâmbi în sinea lui la acest gând. În afară de orice altceva, Zufa era consecventă şi previzibilă. Împotriva oricărei raţiuni, o iubise şi o admirase încă din ziua în care se întâlniseră. Dar, în termeni de afaceri, pentru capitalul său emoţional nu fusese niciodată o investiţie care să merite.

  Aşezat în tribunele amplasate în aer liber, lângă o tânără foarte frumoasă – una dintre nepoatele lui care crescuseră mari? – viceregele demisionat Manion Butler prinse privirea lui Venport şi zâmbi prietenos. Alături, tatăl adoptiv al lui Xavier Harkonnen, bătrânul şi demnul Emil Tantor, stătea singur, părând somnoros.

  Un servitor zâmbitor îi oferi încă un pahar de champia, pe care Venport îl refuză. Se rezemă şi aşteptă spectacolul. Publicul tocmai începea să devină agitat, dar Marele Patriarh Iblis Ginjo era un maestru al sincronizării şi avea să înceapă exact când entuziasmul ajungea în punctul culminant şi înainte ca mulţimea să-şi piardă răbdarea.

  Deşi Marele Patriarh ajunsese la ceremonie la timp, încadrat de gărzile ameninţătoare ale Jipolului, voia ca oaspeţii de vază să se perpelească în timp ce mulţimile mai mari cumpărau suveniruri şi ţineau strâns buchete de gălbenele strălucitoare, floarea lui Manion.

  Venport se întoarse în direcţia uralelor crescânde şi-i văzu pe Iblis Ginjo şi pe Serena Butler făcându-şi marea intrare. Serena purta roba ei obişnuită, tivită cu purpuriu, de un alb atât de imaculat, încât arăta ca un înger întrupat. Cu chipul colţuros împietrit într-un surâs încrezător, Marele Patriarh, înveşmântat într-o haină neagră elegantă, cu broderii aurii, o însoţea pe estradele ornamentate, în timp ce lumini orbitoare aruncau halouri luminoase în jurul lor.

  Iblis era urmat în tăcere de frumoasa lui soţie, Camie Boro. În mod evident, aceasta nu era o partidă bazată pe dragoste, ci o căsătorie-trofeu; în timpul ascensiunii sale spre putere, bărbatul alesese, cu perspicacitate, o femeie cu o moştenire impecabilă, o descendentă directă a ultimului conducător al Vechiului Imperiu.

  În jurul gâtului lui Iblis atârna un lanţ prismatic, susţinând un medalion de cuarţ verde-albăstrui de Hagal. Poate o parte a averii soţiei sale. Nimeni nu se întreba de unde obţinea Marele Patriarh banii pentru asemenea obiecte de lux sau pentru alte aspecte ale stilului său opulent de viaţă. Valoarea lui pentru Ligă nu se putea măsura în termeni băneşti. Era înconjurat doar de propria lui mitologie în curs de formare…

  Iblis ridică mâinile, iar vocea lui bubui prin amplificarea răsunătoare:

  — Când vedem acest monument, trebuie să ne aducem aminte de cei care au plătit preţul ultim în lupta împotriva maşinilor gânditoare. Dar trebuie să ne amintim şi pentru ce au luptat.

  Serena făcu un pas înainte şi continuă cu vocea ei limpede, plină de pasiune:

  — Acest monument nu este doar o amintire a eroilor căzuţi, ci un simbol al încă unui pas către victoria noastră finală asupra lui Omnius!

  Cu un fulger strălucitor ca o stea care explodează, două săgeţi de lumină izbucniră în sus, luminând monumentul şi întregul parc. Un bazin cu apă liniştită deveni o oglindă de stele sub cerul nopţii, împodobită la un capăt de fântâni arteziene. Reflectoarele se aprinseră mai intens, ca şi cum ar fi încercat să se întreacă unele pe altele, fântânile aruncară apa mai sus, iar uralele mulţimii se transformară într-un tunet asurzitor. Gălbenele portocaliu-deschis fură împrăştiate pe iarbă şi în bazine; parfumul lor îmbătător plutea prin aerul serii.

  Când Serena Butler căzu în genunchi pe scenă şi începu să plângă, jumătate din public suspină şi suferi alături de ea, pentru copilul său pierdut şi pentru cei căzuţi pe care cu toţii îi iubiseră.

  Apoi, târât de entuziasmul copleşitor al spectatorilor, Venport se ridică în picioare şi aplaudă spectacolul. Conducătorii Jihadului ştiau cu siguranţă cum să impresioneze mulţimea.

 

  După aceea, în timp ce populaţia din Zimia sărbătorea târziu în noapte, Iblis Ginjo şi soţia lui participară la o recepţie protocolară şi exclusivă în curtea pentru întruniri a Muzeului Cultural de pe Salusa.

  Licurigloburile pluteau pe deasupra, revărsând culori festive, schimbătoare, asupra tribunelor în aer liber. Fluturi de noapte zburau în jurul reginelor-nopţii care înfloreau în straturi la marginea curţii. Oaspeţii importanţi stăteau de vorbă fără prea multă ceremonie.

  Splendidă, cu bijuteriile şi hainele ei impecabile, Camie Boro se asigura întotdeauna că era văzută alături de soţul său atunci când îşi făceau intrarea, dar nu voia niciodată să „risipească” o petrecere rămânând agăţată de braţul lui. Avea propriile planuri şi relaţii şi se apucase să facă schimb de favoruri, creând o ţesătură de obligaţii subtile. Iblis zâmbi în urma ei, apoi se întoarse spre ţintele vizate de sine însuşi, aflate în mulţimea bine îmbrăcată; el şi cu soţia sa aveau îndatoriri clar delimitate.

  Marele Patriarh văzu un bărbat înalt – cu trăsături aristocratice, ochi albastru-deschis şi păr negru, cârlionţat, înspicat cu gri – stând în picioare lângă o casetă mică de plaz. Bărbatul deschise capacul şi expuse câteva zeci de produse pe bază de melanj care fuseseră create de compania lui. Mulţi nobili erau deja încântaţi de mirodenia rară şi costisitoare, iar Aurelius Venport pierdea rareori ocazia de a-şi arăta mărinimia – şi de a seduce nişte clienţii în plus – oferind mostre gratuite.

  În timp ce oaspeţii se îndreptau spre ceea ce voiau să încerce – bere de mirodenie, prăjituri cu melanj sau acadele cu mirodenie – Venport scoase din cutie câte un pic din toate.

  — Gratuit. Dacă există cineva care nu este familiarizat cu binefacerile melanjului, vă rog, veniţi să aflaţi.

  Se spune că melanjul provoacă dependenţă, se gândi Iblis, venind în faţă.

  Şi incontestabil binefăcător! Mai gustase mirodenie şi înainte, deşi fusese puternic diluată şi aproape lipsită de aromă.

  — Aş dori o mică mostră pură, domnule director Venport. Ceva căruia să-i pot simţi gustul…

  Patricianul de pe Rossak zâmbi. Exagerându-şi pronunţia pentru a-l impresiona pe demnitar, spuse:

  — Pentru Marele Patriarh al Jihadului, sunt onorat! Am adus la această întâlnire doar ce aveam mai bun. Cele mai alese preparate de mirodenie…

  Scoase o cutiuţă plată, discoidală, nu mai mare decât o monedă.

  — Pune-o pe limbă… Las-o să-ţi pătrundă simţurile şi să ţi se infiltreze până la capăt în suflet.

  Când Venport deschise căpăcelul, Iblis se uită înăuntru, observând pudra densă, portocaliu-roşcată, şi vârî un deget în substanţă. O găsi surprinzător de nisipoasă la atingere. Aruncând o privire în sus, spre licurigloburile care pluteau deasupra adunării, îşi aduse aminte că şi acestea erau produse de succes ale Venkee, deşi tehnologia era implicată în prezent într-o dispută plictisitoare şi neghioabă despre patente.

  Ezită, uitându-se la pudra de mirodenie de pe deget.

  — În adunarea Parlamentului, cu câteva zile în urmă, nu l-am auzit pe senatorul Hosten Fu vorbind despre o dispută dintre compania ta şi guvernul de pe Poritrin? Ceva despre drepturile asupra licurigloburilor?

  Iblis avea îndoieli în legătură cu savantul Holtzman şi cu patronul lui plin de ifose, dar până acum Aurelius Venport făcuse asupra lui impresia unui om de afaceri extraordinar de abil.

  — Norma Cenva este un om de ştiinţă foarte talentat, care l-a ajutat pe savantul Holtzman să obţină faimă şi succes. Este în acelaşi timp şi o bună prietenă a mea, dar relaţia se vădeşte a fi una… complicată.

  Venport se încruntă, ca şi cum tocmai ar fi înghiţit ceva cu gust groaznic.

  — Norma a creat singură tehnologia suspensoare folosită la licurigloburi şi a oferit-o companiei mele pentru a fi valorificată pe piaţă. Acum, că Venkee a cheltuit o avere pentru a perfecţiona şi vinde licurigloburile pe tot cuprinsul Ligii – timp în care Poritrinul n-a ridicat nici un deget să dea o mână de ajutor – lordul Bludd crede dintr-o dată că are dreptul la profiturile noastre…

  În spatele lui Venport se adunaseră şi alţi invitaţi, sperând să obţină mostre gratuite de melanj, dar nu-i întrerupseră discuţia cu Marele Patriarh.

  Iblis surâse.

  — Şi totuşi, tehnologia a fost inventată pe Poritrin, în laboratoarele lui Holtzman, nu-i aşa? Finanţată de lordul Bludd? Din ceea ce afirmă senatorul Fru, consiliul de pe Poritrin a trimis documente semnate de Norma Cenva, atestând că toate progresele făcute în timpul colaborării cu Holtzman urmau să rămână în proprietatea guvernului.

  Venport oftă, cu buzele curbate într-un zâmbet indulgent, care-l surprinse pe Iblis.

  — Nu mă îndoiesc că savantul Holtzman a păcălit-o să semneze asemenea transmitere a drepturilor. Norma era abia o adolescentă când s-a dus să lucreze pentru el. Fata este total devotată cercetărilor ei şi n-a fost niciodată… pricepută la politică!

  Iblis coborî ochii la pudra de mirodenie de pe deget. Pielea părea să-l furnice, foarte puţin.

  — Atunci, cum rezolvăm asta?

  Venport nu arăta din cale-afară de îngrijorat.

  — Sunt om de afaceri, domnule. Am fost întotdeauna capabil să negociez aranjamente şi să mediez dispute. Împrejurarea de faţă va cere pur şi simplu ceva mai multă fineţe decât de obicei. O să găsesc eu o cale…

  Făcu un semn cu capul spre mirodenia din mâna lui Iblis.

  — Dar să nu ne necăjim cu asta. Abia aştept să aflu ce părere ai despre melanj.

  Iblis deveni conştient de oamenii care-l priveau insistent, observându-i poate ezitarea. Nu îndrăznea să arate aici nici o urmă de teamă. Tot ceea ce făcea Marele Patriarh era cercetat şi comentat în amănunt. Puse melanjul pe limbă şi închise gura.

  — Se spune că forma cea mai pură de melanj ar avea multe faţete… precum acel medalion nepreţuit pe care-l porţi, adăugă Venport. Melanjul îşi arată un alt aspect fiecărui om care-l gustă.

  Iblis se simţea… altfel. Nu prea reuşea să încadreze senzaţia, pentru că nu mai încercase înainte nimic asemănător. Pulsul i se acceleră, apoi încetini, apoi iar acceleră şi iar încetini. O senzaţie atât de curioasă! După care încetini şi mai mult şi, într-o stare de seninătate completă, aproape că putu privi în propria lui minte şi în propria inimă. Abia reuşi să formeze cuvinte şi să le rostească.

  — Uluitor. De unde… Ai… obţinut această… mirodenie?

  Venport îi zâmbi.

  — Ei, hai, trebuie să-mi dai voie să păstrez câteva secrete comerciale!

  Îi oferi lui Iblis încă o mostră de melanj, iar Marele Patriarh o lua fără să ezite.

  — Crede-mă, zise omul de afaceri, chiar dacă ţi-aş spune de unde vine mirodenia, nu-i un loc pe care ţi-ai dori să-l vizitezi.

  Nu socoti ce-ai pierdut. Socoteşte doar ce mai ai încă.

  Sutră zensunnită de prim ordin.

  Caravanele cu mirodenie porneau în amurg, de îndată ce arşiţa zilei începea să se domolească. În pustietatea din adâncul deşertului, echipele de culegători de melanj ai naibului Dhartha nu se osteneau să se ascundă de cei din afară. Ar fi trebuit să fie mai prevăzători…

  Selim Călăreţul Viermilor şi discipolii săi îi urmăreau de zile întregi.

  Ascuns împreună cu luptătorii săi sus, pe crestele stâncilor, Jafar folosi o oglindă ca să trimită un ultim mesaj pregătitor, îndreptând semnalul luminos spre locul unde aştepta Selim.

  În spatele bolovanilor de dedesubt, omul legendar al deşertului stătea ghemuit confortabil, alături de Marha cea cu ochii mari. În luna care trecuse de când se alăturase grupului lor de proscrişi, tânăra bătăioasă nu încetase să-l impresioneze. Era întotdeauna gata să-i asculte viziunile şi să înveţe. Mai presus de orice, îi executa ordinele fără să pună întrebări, şi astfel supravieţuise încercării. De câte ori Marha reuşea să-şi depăşească veneraţia faţă de poziţia lui aproape mitică, îl privea cu o intensitate vie, dar inocentă, care îi atingea bărbatului coardele sensibile ale inimii.

  Selim se gândea că avea să fie un adaos valoros la trupele sale de comando. Chiar dacă îi zâmbea şi-i încuraja ambiţiile, nu voia ca Marha să devină prea încrezătoare în sine, aşa cum ajunsese Biondi înainte să moară. Voia s-o aibă în preajma lui mai multă vreme.

  — Uită-te cu atenţie şi vezi ce fac.

  Selim făcu un semn din bărbie către siluetele îndepărtate care duceau pachete şi încărcau nişte maşini de teren vechi şi uzate.

  — Fură melanj de la Shai-Hulud şi-l vând străinilor…

  Marha se cuibări în întuneric, îndârjită de vederea caravanei care începea să se pună în mişcare.

  — Am lucrat şi eu în asemenea echipe, Călăreţ al Viermilor. Culegătorii îşi fac tabăra pe pietre, dar în timpul zilei aleargă pe nisipuri, scormonesc după mirodenie şi fug înapoi la adăpost, înainte ca viermii să vină după ei.

  — Shai-Hulud îşi apără comoara, comentă Selim, cu ochii albastru-închis reci, dar plini de energie. Zensunniţii cred că viermii de nisip sunt diavoli, dar Shaitan face mai mult rău prin intermediul unui singur om ca naibul Dhartha decât prin toate creaturile deşertului…

  Discipolii îi aduceau deseori veşti, atunci când soseau din aşezările de pretutindeni ca să se alăture bandei de proscrişi. Chiar şi Marha furnizase sfaturi şi observaţii nepreţuite, care explicau unele dintre istorisirile contradictorii pe care Selim le auzise de-a lungul anilor. O dată cu succesul său în afaceri, la vânzarea mirodeniei celor din afara planetei, naibul Dhartha reuşise să unească vreo câteva aşezări zensunnite. Deşi un asemenea comportament încălca principiile de izolare şi de independenţă, Dhartha le oferea altor triburi profituri şi apă. Iar melanjul era la dispoziţia oricui, gata să fie luat…

  Aruncă o privire piezişă către ceata de lucrători.

  — Crezi că Dhartha e printre ei?

  — Naibul a întors spatele deşertului, răspunse Marha. Propriul lui fiu, Mahmad, a petrecut cea mai mare parte a ultimilor doi ani la Arrakis City, până când a luat o boală din afara planetei la spaţioport şi a murit acolo.

  — Mahmad e mort? întrebă Selim, simţindu-se izolat la amintirea copilăriei lui. Îşi aducea aminte de un băiat care avusese cam aceeaşi vârstă ca Selim. Dar dacă ar mai fi trăit, Mahmad ar fi fost adult, ca şi Selim, ar fi avut mai mult de patruzeci de ani. Şi murise departe de deşert, într-un oraş, corupt de comerţul cu melanj cu străinii… Buza se jos i se răsfrânse într-o expresie de dezgust.

  — Şi naibul Dhartha nu se simte vinovat?

  Marha îi surâse cu tristeţe. Cicatricea în formă de semilună de la sprânceana stângă lucea albă pe pielea bronzată.

  — Te socoteşte pe tine vinovat, Călăreţ al Viermilor. Te consideră cauza tuturor necazurilor sale.

  Selim dădu din cap. Viziunile lui fuseseră atât de limpezi, răspunsul atât de evident… Dar naibul Dhartha nu l-ar fi ascultat niciodată.

  — Trebuie să ne străduim mai mult să oprim această ticăloşie, pentru binele tuturor.

  Când culegătorii de mirodenie îşi transportau recolta cu asemenea caravane, erau vulnerabili. În acest moment, caravana se deplasa încet pe nisipul neted de la marginea stâncilor. Chiar şi cu huruitul motoarelor maşinilor de teren şi cu mersul greoi al oamenilor care urmau încărcăturile de mirodenie, viermii de nisip nu se apropiau de stânci.

  Doi mesageri în straie distilatoare apărură lângă Selim şi Marha. Se mişcau tăcuţi ca nişte umbre, iar Selim zâmbi satisfăcut.

  — Jafar este pe poziţie.

  Unul dintre luptători îşi scoase din gură tubul de respirat, oprind sistemul intern de reciclare al costumului de deşert.

  — Trebuie să acţionăm înainte să ajungă caravana prea departe.

  Selim se ridică în picioare.

  — Semnalizează cu oglinda. Atacaţi cu mare atenţie, ca întotdeauna. Nu omorâţi pe nimeni decât dacă e nevoie. Treaba noastră este să le dăm o lecţie şi să recuperăm ceea ce-i aparţine lui Shai-Hulud!

  O parte din el ar fi dorit să-l înjunghie pe naibul Dhartha, dar îşi dădea seama că o răzbunare şi mai mare ar fi fost să-l umilească, subminându-i credibilitatea în calitate de conducător.

  Cu un scârţâit sec, de pe stâncile de deasupra izbucni un nor de praf, declanşând o avalanşă de bolovani negri care se rostogoliră pe panta străveche, în faţa caravanei care înainta încet.

  — Acum îi oprim…

  Selim alerga deja. Ieşind din ascunzătorile dintre pietre, discipolii lui porniră în fugă de-a lungul coastei, camuflaţi în peisajul cafeniu şi negru.

  Pe nisipurile de dedesubt, culegătorii de mirodenie zensunniţi opriră maşinile la o distanţă sigură de torentul zgomotos de bolovani. Înainte ca membrii caravanei să apuce să descopere ce se întâmpla, Jafar şi ceilalţi îi înconjurară. Jafar înălţă un pistol maula. Ceilalţi discipoli ai lui Selim aveau suliţe, arme cu proiectil şi chiar praştii care puteau arunca pietre cu o forţă letală.

  Zensunniţii erau intimidaţi, speriaţi. Undeva printre pachete trebuie să fi avut şi ei arme, dar trupa oţelită a lui Selim se apropie destul de repede ca să nu apuce să le folosească.

  — Cei care îndrăznesc să fure de la Shai-Hulud trebuie să înfrunte consecinţele, vorbi Selim.

  — Bandiţi! se răsti o femeie, scuipând cuvintele ca pe un blestem.

  Un tânăr, abia intrat în adolescenţă, îl privi cu ochi sclipitori, care nu deveniseră încă în întregime albaştri de la consumul de melanj.

  — E Selim Călăreţul Viermilor!

  — Eu sunt Selim, cel care vorbeşte despre Shai-Hulud. Am primit o viziune de la Budallah, iar adevărul ei nu poate fi tăgăduit. Ruşine vouă, tuturor, pentru că daţi o mână de ajutor ca să aduceţi moartea viermilor de nisip şi distrugerea finală a Arrakisului!

  Îi privi drept în feţele acoperite cu glugi, cercetă ochii întunecaţi, şi ajunse la concluzia că naibul Dhartha nu era printre ei. Aşa cum spusese Marha, bătrânul conducător cărunt nu mai catadicsea să-şi irosească zilele cu echipele de lucru epuizate. Acum îşi freca coatele cu negustorii din afara planetei.

  Proscrişii scotociră prin compartimentele de bagaje ale maşinilor, scoţând pachete cu mirodenie ruginie şi dându-le mai departe altora, care le duceau în fugă peste stânci.

  Cu mişcări sprintene, ca un iepure de deşert, Marha se apropie de una dintre femeile încordate ale cărei mâini şi haine erau acoperite cu pulbere fină, maronie. Zâmbind, smulse cercul de sârmă de la gâtul femeii, un lanţ zornăitor de bonuri de mirodenie.

  — Tot nemăritată, Hierta? Poate că te vei resemna să rămâi o fată bătrână şi ofilită…

  Îndesă bonurile de melanj într-un buzunar al straiului distilator, apoi se uită la Selim îmbătată de triumf.

  Hierta o privi cu mânie.

  — Marha? Trădătoareo! Speram c-ai murit în deşert, dar ai căzut sub influenţa acestui demon al deşertului, a acestui nebun furios?

  — Nebun? răspunse ea. Nu, e un iluminat.

  Selim vorbi:

  — Vânzarea de mirodenie celor din afara planetei va aduce ruină acestei planete. Viermii cei mari vor pieri şi, alături de ei, modul nostru de viaţă.

  Stând protector alături de Marha, încrucişă mâinile la piept.

  — Deocamdată, este datoria mea sacră să restitui ce-aţi luat de la Shai-Hulud…

  Îşi scoase pumnalul lăptos, cristalin, şi-l înfipse într-un sac cu melanj, împrăştiind pudra asemănătoare sângelui uscat peste pietre şi nisip. Câteva pietricele continuau să răpăie pe făgaşul neregulat săpat de avalanşă.

  — Am luat-o pe toată, Selim, zise Jafar după ce oamenii lui îi prinseră pe toţi cei care încercau să scape şi duseseră pachetele pe câmpul accidentat de bolovani.

  Nu-i uciseră pe culegătorii de mirodenie, nici măcar nu le furară apa şi nu le luară vehiculele. Posesiunile nu însemnau nimic pentru Selim. Deşertul avea să le ofere întotdeauna totul.

  — Amintiţi-vă ce-aţi învăţat aici, tună el. De câte ori trebuie să vă mai dau aceeaşi lecţie?

  Apoi, urmând-o pe Marha, justiţiarii deşertului urcară pe crestele aspre şi dispărură…

 

  În timp ce restul grupului de culegători murmura şi bombănea plângându-se, un tânăr se uită după ei cu veneraţie. Unii dintre însoţitorii ridicau pumnii şi strigau blesteme în urma proscrişilor.

  Însă tânărul, Aziz, nu-şi putu înăbuşi un surâs. Nu se aşteptase niciodată să-l vadă cu ochii lui pe Călătorul Viermilor! Marele om se uitase direct la el!

  Ca nepot al naibului Dhartha, Aziz auzise de isprăvile lui Selim, deşi zensunniţii îl înfăţişau pe conducătorul bandei de proscrişi ca pe un ticălos. Dar Selim şi discipolii lui ştiau să călărească viermi! Şi nu făcuseră nici un rău nimănui. Indiferent ce spunea bunicul lui, Aziz se gândea că erau o ceată curajoasă şi splendidă, cu adevărat binecuvântată de Budallah. În secret, Aziz îşi dorea să afle mai mult despre ei.

  Laşul nu va lupta.

  Prostul refuză să vadă necesitatea.

  Ticălosul se pune pe sine însuşi mai presus de omenire.

  Zenşiiţii sunt toate acestea la un loc.

  PRIMERO XAVIER HARKONNEN, Rapoarte militare de pe teren.

  Ignorând primirea rece a lui Rhengalid, Xavier Harkonnen îşi instală baza de operaţiuni militare în oraşul-grotă Darits. Nu avea de-ales, dacă voia să-şi îndeplinească misiunea. Vuietul jgheaburilor de deviere a apei din baraj umplea aerul răcoros. Petele roşii de alge se prelingeau pe stânci ca sângele întunecat.

  Bătrânii zenşiiţi se retrăseseră în locuinţele lor din stâncă. Fanaticii refuzau cu încăpăţânare să accepte că ar fi putut fi în vreun pericol, chiar dacă Xavier le arătase imaginile transmise ale armatei de roboţi mărşăluind pe un traseu ocolitor către oraşul lor sfânt.

  — Priviţi cu ochii voştri. Maşinile vă vor distruge!

  Roboţi cu ţepi păşeau pe terenurile arate, de-a lungul albiei râului, însoţiţi de vehicule grele de asalt, scârţâitoare, pe şenile. Îmbrăcaţi ca nişte fermieri locali în loc să poarte propriile uniforme, mercenarii de pe Ginaz hărţuiau roboţii, provocându-i să lanseze proiectile explozive şi apoi adăpostindu-se. Armata roboţilor nu devia niciodată de la obiectivul său şi se grăbea către vulnerabilul Dartis.

  Urmărind imaginile, bătrânul Rhengalid ridică preocupat din sprânceana rasă, apoi vorbi, cu bărbia împinsă în faţă:

  — N-avem nimic aici care să poată fi râvnit de maşini. În curând vor admite asta şi ne vor lăsa în pace!

  Xavier văzuse însă de două ori până acum devastarea completă pe care o puteau provoca maşinile gânditoare: în Zimia şi pe Giedi Prime, unde o pierduse pe Serena. Fusese prezent de asemenea la masacrele de pe Ellram, din colonia Peridot şi de pe Bellos. Ştia că Omnius voia să cucerească Anbus IV pentru că era un punct de sprijin important pe drumul spre Salusa Secundus. Roboţilor nu le-ar păsa dacă zenşiiţii erau vii sau morţi.

  Ştiind că era gata să izbucnească într-un acces de furie şi de frustrare, Xavier îl dădu afară pe conducătorul amăgit.

  — Am făcut tot ce-mi stătea în putere să mă înţeleg cu tine, bătrâne, dar nu mai am timp să stau la discuţii. Eşti binevenit să-ţi reciţi sutrele dacă tu crezi că te pot salva de inamic, dar nu te amesteca în treburile mele!

  Rapoarte intermitente soseau de la mercenarii de pe Ginaz. Chiar dacă luptătorii nu aveau arme mai sofisticate decât cele pe care erau probabil folosite de primitivii zenşiiţi, mercenarii dovedeau a avea un succes remarcabil, eliminând de două ori mai multe maşini decât era de aşteptat. Rămăşiţele roboţilor de luptă erau presărate de-a lungul drumului. Xavier se temea că detaşamentele de comando ar fi putut să provoace atâtea pagube încât maşinile gânditoare să devină prudente şi să se întoarcă.

  Cu toate acestea, roboţii invadatori se apropiau de prima dintre cele două aşezări în care fuseseră pregătite capcane.

  Primero Harkonnen se întoarse să primească ultimele veşti de la gherilele independente şi de la trupele Jihadului din cele două sate ocupate.

  — Tercero Tantor, vreau să verific situaţia. Mercenarii raportează că maşinile vin spre voi…

  Xavier spera că obiecţiile lui Rhengalid îi vor rămâne în gâtlej la vederea adevăratei ameninţări din partea armatei maşinilor.

  Din primul sat, Vergyl răspunse cu voce spartă, gâtuită.

  — Primero Harkonnen, avem o criză!

  — Ce-au făcut maşinile?

  — Nu maşinile, domnule… băştinaşii. Peste noapte, ne-au otrăvit… ne-au sabotat armamentul, au avariat celulele energetice. Oamenii mei sunt scoşi din luptă. Niciuna dintre piesele de artilerie nu merge. Zenşiiţii au distrus totul!

  Xavier se simţi copleşit de groază. Căută să-şi înfrângă mânia şi dezgustul când al doilea detaşament raportă la rândul lui.

  — Sunt tercero Hondu Cregh, domnule. Localnicii ne-au drogat şi pe noi, apoi au retezat cablurile electrice, au furat bateriile, au strâmbat mecanismele de ochire… E numai vina mea, domnule… dar noi…

  Tuşi.

  — Eram aici să-i protejăm pe oamenii ăştia. Acum nu putem trage nici măcar un singur foc…

  Vergyl interveni, cu vocea încordată şi slabă.

  — Xavier, maşinile se îndreaptă spre noi în ritm rapid. Care-ţi sunt ordinele? Ce-ar trebui să facem?

  Cuprins de o furie cu greu stăpânită, Xavier păşea de colo până colo, dorindu-şi să urle la Rhengalid. Dar asta n-ar fi slujit la nimic.

  Nu putea să lase să se întâmple nimic rău fratelui său mai mic, în special nu în timp ce ajuta asemenea oameni. Răspunse răstit celor două echipe din sate:

  — Tercero Tantor, Tercero Cregh, trebuie să vă retrageţi imediat. Veţi fi complet nimiciţi dacă vă daţi de gol!

  Scotocindu-şi mintea în căutarea unei alte soluţii, Xavier îşi încleştă maxilarul până simţi că-l dor dinţii. Timpul se scurgea nemilos. Armata maşinilor se scurgea deja implacabil pe traseu – iar acum, ambuscada lui atent organizată, singura ocazie favorabilă pentru o victorie clară şi decisivă, fusese zădărnicită.

  Cu ani în urmă, pe Poritrin, sclavii budislamici sabotaseră generatoarele de scut abia instalate ale Armadei Ligii, astfel încât iniţiaţii Ligii s-ar fi dus orbeşte la moarte dacă Xavier n-ar fi descoperit trădarea.

  Acum, aceşti zenşiiţi de pe Anbus IV adăugaseră propria lor sinucidere inutilă la actele de trădare împotriva armatei Jihadului.

  Trăgând adânc aer în piept, aducându-şi aminte prea limpede că aceste maşini diabolice îi uciseseră un fiu pe care nu-l cunoscuse niciodată, Xavier vorbi în sistemul de comunicaţii, spunându-le tuturor soldaţilor din raza de cuprindere a acestuia:

  — Trebuie să obţinem victoria pe calea cea mai grea, dacă aşa vor zenşiiţii.

  Aerul rece îi şuieră printre dinţi.

  — Nu voi preda niciodată această planetă lui Omnius… indiferent de preţ.

  Vocea lui Vergyl suna înspăimântată, dar optimistă.

  — Xavier, cred că am putea reuşi să reconfigurăm câteva dintre arme ca să le facem din nou să meargă. Putem urmări maşinile gânditoare, le putem ataca.

  Zon Noret interveni, vorbind în numele mercenarilor:

  — Dă-ne nouă armele acelea, primero. Ai văzut cât de mult am realizat cu puţinul pe care l-am încropit din resurse locale. O să transformăm totul într-un succes.

  — Ar fi o risipă de efort. N-ai putea duce până la capăt ceea ce avem noi nevoie. Retrageţi-vă şi salvaţi tot ce puteţi din echipamentul militar. S-ar putea să avem nevoie de el vreodată – dar nu acum. Am alte planuri.

  Parcurse din nou cu privirea canionul lung; armata maşinilor nu putea fi prea departe.

  — Toţi mercenarii, întoarceţi-vă la Darits cât mai repede posibil, Zon Noret, dacă-mi amintesc bine, ai o instruire specială în materie de demolări? Am nevoie de talentele tale… deosebite.

  Ridică ochii spre imensul baraj construit de zenşiiţi pentru a reţine apa şi pentru a controla inundaţiile. Dacă aceşti oameni puteau construi o instalaţie atât de complicată, de ce n-ar fi putut să înfrunte un duşman evident?

  Tercero Cregh intră în legătură cu el din cel de-al doilea sat.

  — Primero, trupele maşinilor tocmai au trecut pe lângă noi. Nici o victimă.

  — În acest moment nu le pasă de voi. O dată ce cuceresc reţeaua şi infrastructura din Darits şi îşi instalează propriile substaţii, consideră că vor avea destul timp să se întoarcă şi să zdrobească toate satele mărginaşe.

  Abia reuşea să se stăpânească să nu înjure cu voce tare.

  — Poţi estima cât de repede vor ajunge maşinile la Darits?

  — Cel mult două ore, primero.

  — O să fim gata.

  Xavier închise comunicatorul şi se întoarse către unul dintre soldaţii de lângă el. N-avea de-ales, trebuia să treacă la acţiuni drastice. Zenşiiţii avuseseră grijă de asta.

  — Du-te şi găseşte-l pe bătrânul Rhengalid! Spune-i că oamenii lui au mai puţin de două ore să evacueze oraşul. Asigură-te că pricepe că nu-i voi mai trimite un al doilea avertisment.

 

  Stând în bătaia adierii ceţoase care mătura peretele stâncii, bătrânii zenşiiţilor pretinseră să afle ce intenţiona să facă Xavier.

  — Nu aşa am vrut să lupt împotriva maşinilor gânditoare, dar aţi atras singuri acest lucru asupra voastră. Mi-aş fi putut îndeplini misiunea şi v-aş fi salvat şi oraşul şi oamenii. Nu mi-aţi lăsat nici o alternativă…

  Auzindu-l, Rhengalid ridică spre cer pumnul puternic.

  — Darits e un oraş sacru, inima religiei zenşiite. Avem aici texte sfinte, un tezaur de relicve, artefacte de neînlocuit.

  — Atunci ar fi trebuit să le mutaţi în siguranţă de îndată ce mi-aţi auzit avertismentul, cu o oră în urmă.

  Xavier ordonă să fie luat de acolo cu forţa.

  — Încurajează-ţi oamenii să plece repede. Nu-i nevoie să moară. În timp ce apa vuia prin canalele de deviere ale barajului şi prin jgheaburile de scurgere, le explică fără nici o mustrare de cuget. Le vorbi despre momentul, cu decenii în urmă, când Omnius lansase un atac masiv împotriva capitalei salusane, Zimia, iar Xavier îşi concentrase forţele militare, luând o hotărâre neîndurătoare, pentru a proteja generatoarele de scut Holtzman prin orice mijloace. Salvase întreaga planetă, deşi costase mii de vieţi şi porţiuni mari ale frumoasei metropole. Acum, Xavier făcuse o alegere, asemănătoare pentru Darits – pe o scară mult mai mare.

  Se întâlnise cu inginerii săi constructori şi cu experţii în demolări pentru o consultare grăbită, ca să discute amplasarea explozivilor. Barajul era bine construit, dar detaşamentele sale de comando puteau totuşi identifica punctele slabe ale structurii.

  Zon Noret stătea în picioare în faţa lor, cu sângele picurând din rănile căpătate în confruntarea directă cu roboţii luptători; nu băga în seamă leziunile, aplicând pansamentele de urgenţă pentru a rămâne pe picioare încă puţin.

  — O să fie nevoie de cel puţin zece încărcături perfect amplasate.

  Unul dintre ingineri propuse:

  — Am putea folosi arme atomice, primero. Ar fi mult mai uşor.

  Xavier dădu din cap. Văzuse destule distrugeri provocate de armele nucleare atunci când Armada Ligii sterilizase Pământul.

  — Indiferent ce-ar fi făcut oamenii ăştia, tot vreau să le dau o şansă.

  Urmând planul lui Noret, puternicii şi neînfricaţii bărbaţi şi femei de pe Ginaz se căţărară pe crăpăturile din blocurile mari de piatră care formau suprafaţa ornamentată a barajului. Plantară detonatoare şi spumă chimică puternic încărcată energetic, în spatele colosalelor sculpturi-pereche ale lui Mahomed şi Buda.

  Armata maşinilor mărşăluia tot înainte, nelăsând celelalte sate să le distragă atenţia, urmând să le ocupe după ce copia lui Omnius era instalată în reţeaua din Darits. Dar Xavier avea intenţia să le răpească acest trofeu, distrugând trupele adunate ale roboţilor în cursul operaţiunii.

  Unii dintre zenşiiţi luaseră în serios avertismentul şi fugeau din oraş, în timp ce alţii refuzau să asculte orice-ar fi spus necredincioşii. Sfâşiat de hotărârea îngrozitoare pe care fusese silit s-o ia, Xavier urmărea puhoiul de refugiaţi. Văzuse deja atâta moarte în decursul vieţii sale…

  Nu-i pot salva pe cei care insistă să devină martiri.

  Dar se încruntă în timp ce lacrimile îi înţepau ochii. Atâta risipă! Pentru cine se sacrifică? Omnius nu va fi impresionat, şi nici eu nu sunt.

  Vorian Atreides transmise de pe nava amiral de pe orbită, pe un ton încrezător:

  — Veşti bune, Xavier. Aproape am terminat aici sus. Gata să punem mâna pe flota spaţială!

  — Excelent, pentru că maşinile gânditoare sunt pe cale să se năpustească asupra noastră.

  Întrerupse transmisia, lăsându-l pe colegul lui primero să pregătească cea de-a doua fază, care-ar fi trebuit, teoretic, să alunge flota maşinilor departe de Anbus IV.

  Câteva clipe mai târziu, înfricoşătoarea armată a roboţilor ajunse la capătul îndepărtat al canionului, un ansamblu ameninţător de putere mecanică implacabilă. În adâncul sufletului, Xavier nu-şi dorea nimic mai mult decât să-i distrugă.

  Chiar şi războinicii căliţi strigară cuprinşi de panică, dar Xavier le făcu semn să tacă.

  — Luptăm pentru onoare şi pentru o cauză dreaptă! Sunteţi soldaţi în armata Jihadului!

  Ordonă mercenarilor şi luptătorilor Jihadului să se adăpostească. Zon Noret se îndepărtă poticnindu-se, aproape căzând din picioare; pierduse şi mai mult sânge din rănile adânci, dar refuză ajutorul pe care i-l oferi unul dintre soldaţii lui Xavier.

  Maşinile invadatoare înaintau în viteză, convinse în aparenţă că depăşiseră ultimele dispozitive de apărare ale oamenilor. Xavier aştepta… şi aştepta. Sudoarea i se prelingea pe tâmple către colţurile ochilor.

  Avem de partea noastră forţele naturii, un aliat puternic. Apa va face restul de treabă pentru noi.

  Ultimii luptători de comando de pe Ginaz se căţărară pe marginea de sus a canionului, departe de unda de şoc a explozivilor plantaţi. Noret rezista în ciuda rănilor, urmându-şi mercenarii. Lumina soarelui sclipea pe carcasele de metal ale oribililor roboţi de luptă.

  — Asta este o lume pe care Omnius nu o va cuceri, rosti Xavier, cu vocea joasă şi ameninţătoare. Apoi înălţă bărbia şi deschise gura într-un strigăt:

  — Nu puteţi avea locul ăsta!

  Detonă explozivii cu mâna lui…

  Explozii succesive trepidară ca nişte tunete, iar undele sonore fură captate şi focalizate de pereţii apropiaţi ai canionului. Detonările atacară punctele vulnerabile, izbind şi răsunând în barajul puternic.

  Cu structura deteriorată în mod fatal, forţa imensă a apei încătuşate apăsă asupra fracturilor tot mai largi, crescu şi provocă stricăciuni din ce în ce mai mari. Şuvoaie de apă şi bucăţi de moloz izbucniră ca nişte jeturi de mare presiune.

  Apa se năpusti prin crăpături ca într-o năvală cosmică. Uriaşele statui ale lui Buda şi Mahomed se clătinară, rupându-se la îmbinări neaşteptate, ca şi cum monumentele ar fi urzit un dans de beţivi. În cele din urmă, cu un bubuit asurzitor, întregul baraj se despică. Peretele barierei, sculpturile ciclopice şi sfărâmături de mărimea unei case se rostogoliră în faţă, cu puterea titanică a unui fluviu dezlănţuit.

  Era o armă mult prea puternică; nici măcar maşinile gânditoare un se puteau opune…

  Invadatorii roboţi ezitară când senzorii le arătară zidul de apă care se năpustea asupra lor. Analizară informaţia şi încercară să se retragă, mult prea încet însă. Barosul lichid se rostogoli şi-i spulberă, azvârlind în toate părţile chiar şi cele mai masive corpuri blindate, ca pe nişte beţişoare în calea uraganului.

  Apa eliberată rase de pe faţa pământului şi clădirile şi structurile încastrate în cavităţile adăpostite ale peşterii. Oraşul sacru Darits fu luat de ape, împreună cu relicvele nerecuperate şi cu toţi locuitorii zenşiiţi care refuzaseră să evacueze oraşul.

  De pe marginea de sus a peretelui canionului, aflat în siguranţă deasupra năvalei neîndurătoare a apelor, Xavier Harkonnen privea cu îndârjire. Putea simţi mirosul de pământ proaspăt udat şi de apă învolburată în timp ce lacul de acumulare se goli într-un torent imens, încărcat cu noroi. În aval, revărsarea avea să nimicească recolte şi aşezări.

  Aş fi preferat orice altă cale. Însă nu mi-au dat de-ales.

 

  După ce maşinile fuseseră măturate şi zidul de apă continua să se năpustească în josul văii, navetele Jihadului veniră să culeagă trupele regrupate. În timp ce Xavier aduna mercenarii de pe Ginaz şi soldaţii rămaşi deasupra peretelui canionului, mii de luptători strigau şi ovaţionau, sărbătorind măreaţa lor victorie.

  Spre deosebire de ei, zenşiiţii supravieţuitori arătau îngroziţi, cu ochii mari, parcă nevenindu-le să creadă. Rhengalid, cu faţa mânjită de noroi şi barba cenuşie încâlcită, îndreptă un deget acuzator spre Xavier.

  — Te blestem! Ne-ai distrus oraşul sfânt, relicvele sacre şi ne-ai ucis mii de oameni! Fie ca mânia lui Budallah să cadă asupra voastră şi asupra urmaşilor voştri vreme de un milion de ani!

  Apa vuia tot mai departe, prin canionul de dedesubt, răspândindu-se pe măsură ce terenul devenea mai neted. Ultimele bucăţi din barajul sfărâmat căzură din punctele de ancorare de pe pereţii de stâncă, iar lacul uriaş continuă să se golească. Câteva bărci de pescuit ale zenşiiţilor fură trase în vâltoare, unde curentul le zdrobi.

  — Va trebui să reconstruiţi un oraş întreg…

  Xavier îl privea pe Rhengalid cu prea puţină simpatie.

  — Dar puteţi face asta doar pentru că sunteţi în viaţă şi liberi!

  Secretele dau naştere la şi mai multe secrete.

  O zicală de pe Arrakis.

  Acum, că Agamemnon şi titanii lui fuseseră trimişi în misiuni separate, Corrin părea paşnic şi eficient.

  Deşi maşinile gânditoare ar fi putut comunica prin orice nod al reţelei tot mai extinse a hiperminţii, Omnius îi ordonă lui Erasmus să se ducă la Turla Centrală de pe Corrin pentru o întâlnire.

  De fiecare dată când Erasmus vedea structura înaltă, în formă de ac, turnul de metalfluid îşi schimba înfăţişarea după capriciile lui Omnius. Turla Centrală mecanică părea să aibă viaţă, cu pereţii alunecători, ferestrele de plaz şi podelele ajustabile. Nucleul hiperminţii se muta prin tot labirintul, din vârful turnului până în încăperile de la subsol.

  Erasmus putea să-şi schimbe expresia pe faţa flexibilă de metal, dar Omnius-Corrin putea să modeleze structuri întregi de construcţii – şi o făcea. Din câte ştia robotul autonom, niciuna dintre celelalte copii ale lui Omnius nu se ocupa cu asemenea fantezii. Îl făceau pe atotcuprinzătorul computer să pară aproape… excentric!

  La sosire, Erasmus luă ascultător un lift rapid până la etajul al şaptelea al turnului de metalfluid, din care ieşi într-o cameră mică, fără ferestre. După ce uşile metalice de tip iris se închiseră ermetic în urma lui, filamentele optice nu putură detecta nici o deschidere în pereţi sau în tavan. Se îndoia că hipermintea încerca să-l intimideze.

  Oare în acest Omnius anume – hipermintea de pe lumea maşinilor, aşezată în poziţia centrală strategică cea mai bună – se dezvoltau emoţii şi excentricităţi? Se credea Omnius-Corrin superior celorlalţi? În trecut, robotul cel curios încercase să pună întrebări în legătură cu această problemă, dar hipermintea refuzase întotdeauna să-i răspundă.

  Sofisticatul computer avea propriile lui ciudăţenii şi sensibilităţi – chiar individualitate, deşi Omnius ar fi negat o asemenea acuzaţie. Robotul independent găsea acest lucru extrem de interesant. Omnius părea să aibă proiectat un program care să-l facă mai impulsiv şi imprevizibil, la fel ca pe oamenii al căror comportament nestatornic învinsese maşinile pe multe câmpuri de bătălie.

  — Astăzi, Erasmus, o să discutăm despre religie, anunţă hipermintea din difuzoarele nevăzute care-l făceau să sune ca şi cum s-ar fi aflat pretutindeni. Întinde o mână, cu palma în sus.

  Când robotul făcu ce i se ceruse, dintr-un compartiment din tavan îi căzu în mână o gelsferă de metal care conţinea o copie a lui Omnius. O comoară atât de mare de informaţii, într-un glob argintiu mic şi uşor… Şi ceea ce nu era acolo, cu mult mai mult, în special acea calitate a „sufletului” pe care-o urmărea Erasmus, laolaltă cu alte aspecte ale condiţiei umane care-i scăpau.

  — Te rog, oferă-mi toate datele relevante asupra subiectului înainte de a începe, vorbi Omnius.

  Vreme de secole, Erasmus observase specia umană şi efectuase experimente pe membrii ei, adăugând cantităţi mari de informaţii la băncile lui de date deja bogate. Deşi robotul independent se oferise de multe ori să le încarce pe toate în memoria hiperminţii, Omnius arătase prea puţin interes pentru aceste studii. Până acum.

  — De ce vrei să afli ceva despre religie? Pare un subiect neobişnuit pentru tine…

  — Pentru mine, aşa-numitele credinţe spirituale sau religioase constituie un tipar de comportament uman de neînţeles. Acum, totuşi, îmi dau seama că folosesc religia ca pe o armă împotriva mea. De aceea, trebuie s-o analizez.

  Pentru un transfer eficient de date, Erasmus puse copia lui Omnius într-un port-sferă de pe o parte a corpului şi transferă informaţia pe care i-o ceruse hipermintea. Scoase din nou sfera.

  Omnius avu nevoie de o clipă ca să prelucreze datele şi să le cântărească.

  — Interesant. Există multe forme de religie, şi totuşi credinţele cu cel mai puternic element emoţional par să se axeze pe existenţa unei fiinţe supreme sau a unei forţe călăuzitoare. Este aceasta singura credinţă cu adevărat importantă a fiinţelor umane?

  — Încă mai cercetez problema, Omnius. În probleme de credinţă, puţine lucruri sunt vreodată sigure. Oamenii pun credinţele şi iluziile deşarte mai presus de logică şi de faptele reale.

  — Ce scop au experimentele tale, dacă nu poţi oferi răspunsuri concrete?

  — Când e vorba de comportamentul uman, e dificil să formulezi chiar şi întrebări concrete. Cu toate acestea, scopul meu este să stabilesc anumite linii călăuzitoare şi generalizări care s-ar putea dovedi folositoare.

  Sfera argintie se roti în palma lui Erasmus, generând căldură.

  — Şi religiile lor? Informaţiile astea sunt tot ce ştii despre ele?

  — Ţi-am dat un rezumat istoric, constând în ceea ce mi-au spus oamenii mei capturaţi despre biserici, sinagogi, moschei şi altare ale popoarelor lor şi despre modul în care crezurile originare s-au răspândit şi s-au metamorfozat în credinţele din prezent. Dacă doreşti, îţi pot face o listă a tuturor planetelor înregistrate, împreună cu apartenenţa lor religioasă cunoscută.

  — Inutil.

  Vocea lui Omnius îşi mări volumul.

  — De ce îşi numesc mişcarea împotriva mea „jihad”, război sfânt? Eu sunt un computer. Cum pot fi legat de religiile lor?

  — Din motive de oportunitate, te-au asociat cu o forţă malefică personificată în multe dintre textele lor sacre. Te numesc demon, ceea ce le îngăduie să proclame că eşti duşmanul indiferent de fiinţa supreme pe care-o venerează. De aceea, acest lucru schimbă natura conflictului, dintr-o problemă politică într-o luptă religioasă.

  — Şi care este avantajul acestui lucru?

  — Permite emoţiilor să conducă, mai degrabă decât logicii potrivit căreia funcţionăm noi. Fiinţele umane sunt înclinate să întreprindă acţiuni iraţionale pentru că religiile lor oferă temeiul menit să le justifice. Pentru ei, orice conflict devine mai mult decât un război – este un act sacru, de cel mai înalt ordin.

  Erasmus simţi furnicături în mână, în timp ce sfera prelucra informaţia cu mare viteză prin băncile sale de date.

  — Ar putea fi Dumnezeul lor o formă de viaţă organică mai avansată decât ei înşişi? întrebă Omnius.

  — La care Dumnezeu de referi? Dumnezeul navacreştinismului? Al budislamului? Al forţei deislamice? Al Stăpânilor Panhinduişti ai celui de-al Şaptelea Cerc? Nu înţeleg destul de bine diferenţele. Ar putea fi pur şi simplu manifestări deformate ale aceleiaşi zeităţi, înceţoşate de timp şi de erorile de informare. Sau ar putea fi zei complet diferiţi…

  — Răspunsurile tale sunt excesiv de vagi, remarcă Omnius.

  — Exact. Credincioşii îl consideră pe Dumnezeu o formă de viaţă eterică, deşi cele mai importante secte religioase au poveşti despre zeităţile lor luându-şi înfăţişări umane.

  — Ridicol!

  Erasmus îşi cântări vorbele înainte să răspundă.

  — Ai putea fi un zeu al maşinilor, Omnius.

  — Atunci de ce pun întrebări?

  Vocea hiperminţii chiar suna frustrată.

  — Dacă aş fi zeu, n-ar trebui să ştiu totul?

  Comentariul lui se asemăna cu propriile observaţii ale lui Erasmus, din moment ce cunoştinţele conţinute în bazele de date ale lui Omnius nu erau complete. Făcu o pauză să se gândească. Se jucase hipermintea cu el în tot acest timp? Absorbise Omnius toate datele studiului bazat pe investigaţiile lui asupra fiinţelor umane?

  Îmi citeşte Omnius mintea chiar în acest moment?

  — Timp de patru decenii ai crescut un subgrup de oameni în ţarcuri, ca pe nişte animale, şi niciunul dintre ei n-a avut parte de vreo îndoctrinare religioasă sistematică…

  Sfera argintie se ridică în aer, atinse tavanul încăperii, apoi se rostogoli pe suprafaţa albă, simplă, ca şi cum gravitaţia se întorsese cu susul în jos.

  — Ce cred oamenii din ţarcurile tale despre Dumnezeu?