Aşteptând ca zgomotul să se stingă din nou, îşi adună puterea şi expresivitatea mentală pentru următorul atac.

  — Cu toate acestea, în urma acestei victorii, trebuie să stăruim în ceea ce facem, cu energie reînnoită. Pentru fiecare viaţă cruţată acolo, încă un rebel curajos a murit luptând cu maşinile pe alte câmpuri de bătălie. În mod deosebit, am văzut eforturile sclavilor umani de pe Ix, o fortăreaţă şi un centru industrial vital pentru Omnibus. Ani de zile, s-au străduit să se revolte şi să distrugă maşinile gânditoare, iar noi i-am ajutat cum am putut. Dar nu este de ajuns. Trebuie să plătim preţul necesar pentru câştigarea luptei, şi să profităm de avântul victoriei împotriva unui duşman inuman. Vă anunţ hotărârea Consiliului Jihadului, cu binecuvântarea Preotesei Serena Butler, de a elibera Ix o dată pentru totdeauna, indiferent cu ce preţ!

  Ameţiţi de veştile despre victoria nesângeroasă de pe Poritrin, oamenii nu-şi dădeau seama cât de dificilă ar fi o cucerire a planetei Ix. Iblis ştia că oamenii ar fi fost masacraţi în operaţiunea militară, dar instalaţiile industriale extinse şi preţioase de acolo ar fi însemnat o adevărată delicatesă pentru Liga Nobililor. Îşi susţinuse cazul şi-şi folosise puterea de convingere pentru a face Consiliul să fie de acord cu el. Fabricile de pe Ix făceau să merite efortul, spre deosebire de unele dintre celelalte planete ale lui Omnius. Mutaţia tehnologică ar fi ajutat toate lumile Ligii.

  — Timp de un an, comando-urile noastre clandestine s-au infiltrat pe Ix, impulsionând eforturile coloanei a cincea de acolo. Sclavi umani evadaţi se ascund în catacombele de sub suprafaţă, încăierându-se cu grupurile de cymeci şi de roboţi care-i vânează. Soldaţii noştri le-au dat oamenilor arme şi chiar dispozitive de bruiaj pentru gelcircuite, ca să decupleze creierele de computer. Dar nu e destul. Trebuie să facem mai mult!

  Zâmbi larg, cu mândrie şi hotărâre. Lângă el, Camie Boro emana o aură de sprijin, deşi îi vorbea rareori lui Iblis atunci când nu se aflau în public. Mariajul lor era unul de convenienţă politică, oferind amândurora avantaje practice, fără nici un pic de pasiune fizică.

  — Şi există o justificare mai înaltă, continuă el. Respectata cogitor Kwyna a spus: „Cei care trăiesc sub pământ nu trebuie să se teamă de spaţiul deschis. S-ar putea să se simtă în siguranţă şi la adăpost în întuneric, dar nu vor fi liberi până când nu-şi sapă calea în sus, către lumina soarelui”. Evident, vorbea despre Ix!

  Urmară chiar şi mai multe aplauze şi urale, dar lui Iblis îi plăcea să scormonească dincolo de aparenţe, doar ca să se asigure de sprijinul oamenilor. În haine nebătătoare la ochi, observatorii din Jipol se învârteau prin mulţime, raportând printr-un radio cu circuit închis că n-au găsit pe nimeni care să exprime altceva în afară de aprobare entuziastă. Primind rapoarte permanente, Marele Patriarh inspiră adânc, cu satisfacţie, şi-şi înăbuşi un chicotit, amintindu-şi ce drum lung făcuse de la începuturile lui umile ca şef de echipă de lucru, hărţuit de titanul Ajax.

  Pe Ix, agenţii săi şi temerarii mercenari de pe Ginaz incitaseră sclavii să se răscoale şi să-l distrugă pe Omnius-ul local, exact ca în „marea victorie de pe Pământ”. Incapabil să înţeleagă mentalitatea gloatei umane, Omnius-Ix nici măcar nu apelase la anti-propagandă pentru a lupta împotriva afirmaţiilor celor mai ridicole făcute de membrii trupelor de comando. Manipularea intenţionată a informaţiei nu era un concept inteligibil pentru hipermintea computer. Iblis putea folosi acest lucru în avantajul lui.

  Strigă:

  — Dacă putem recuceri o singură lume sincronizată, înseamnă că putem pune mâna şi pe alta. Şi pe alta! Nu trebuie să ezităm, indiferent câte vieţi ne-ar costa!

  Invocă numele sacre.

  — Pentru Serena Butler şi copilul ei martir, Manion, nu putem face mai puţin de-atât!

  Prinşi de pasiunea vorbelor sale, oamenii fluturară steaguri care înfăţişau o imagine stilizată a Serenei Butler şi a băieţelului ei angelic, ca o madonă cu pruncul.

  — Serena! Serena! Manion Nevinovatul!

  De câte ori ţinea discursuri ca acesta, Iblis îşi concentra gândurile spre interior, inspirându-se din mânia sa dreaptă şi scoţând la suprafaţă o furie viscerală care putea fi folosită să sfâşie duşmanul în aşchii de metal şi să-l topească în movile de nerecunoscut. Aceşti oameni erau uneltele sale.

  La nivelul cel mai profund, Marele Patriarh era un negustor, cu o idee pe care trebuia s-o vândă maselor. Pentru a fi eficient la o asemenea scară, sub privirile intense ale oamenilor, trebuia să creadă el însuşi în „produsul” Jihad, astfel încât să-l poată face convingător pentru ceilalţi. Se făcea pe sine însuşi să creadă.

  Şi zâmbi. Jipolul pusese în scenă perfect această adunare, împrăştiindu-şi membrii prin mulţime şi stârnind agitaţie printre oameni atât cât era necesar. În curând, recruţi noi aveau să fie gata să se arunce, nepăsători faţă de moarte, către ţintă, planeta Ix, unde pierderile aveau să fie imense.

  Ştia cât se poate de bine că aceşti oameni reprezentau carne de tun pentru Jihad, dar numai prin sacrificiul lor putea reuşi cucerirea, cu suficienţi zeloţi şi cu timp destul. Nu va mai exista înfrângere ci numai victorii şi „victorii morale”.

  Marele Patriarh observă magiciana statuară, cu pielea ca de alabastru, din faţa mulţimii, urmărind absorbită evenimentele, fără să scoată nici un cuvânt. Înaltă şi rigidă, Zufa Cenva se detaşa din mulţimea fremătătoare ca şi cum ar fi fost luminată de reflectoare. Şi tot ca de obicei, privirea îi era aţintită asupra lui, dar cu o anumită rezervă detaşată pe care-o găsea stânjenitoare. Iblis o observase şi la alte adunări ale Jihadului. Ce voia conducătoarea magicienilor de pe Rossak?

 

  Mascându-şi emoţiile, Zufa Cenva stătea alături de surorile ei, pe coasta acoperită cu iarbă; le ceruse să observe minuţios, pentru a-şi confirma bănuielile. Parfumul înţepător al florilor portocalii plutea prin mulţime ca un drog din jungla de pe Rossak. Însă ochii deschişi la culoare ai magicienei erau ageri, la fel de atenţi ca şi cei ai observatorilor tainici ai Jipolului, atât de vizibili pentru ea în mijlocul gloatei.

  În timp ce-l studia pe Iblis, Zufa îşi imagina undele hipnotice pâlpâind în jurul lui. Se revărsau din nucleul de energie al trupului său şi se întindeau ca nişte tentacule ca să atingă spectatorii în timp ce vorbea. Vorbele Marelui Patriarh erau întotdeauna bine alese, dar efectul lor cumulativ părea mult mai mare decât conţinutul lor real. Astăzi era într-o formă bună, înflăcărând publicul, îndrumându-i într-o parte sau în alta, ca un maestru. Dacă Iblis cel carismatic le-ar fi zis să se arunce de pe o stâncă, ei ar fi făcut-o, surâzând tot drumul.

  Exact la momentul potrivit, ridică braţele şi făcu un gest cu mâinile. Rareori se ruga sau folosea expresii religioase, dar efectul era asemănător. Oamenii credeau în sinceritatea lui. Zufa însă nu credea că era vorba de antrenament sau de exerciţiu, ci de ceva mai mult.

  — Vezi, nici măcar nu-şi cunoaşte propria putere, le spuse celorlalte magiciene. Crede că talentele lui sunt instinctive, nimic mai mult.

  Magnific.

  În calitate de conducătoare a delegaţiei de pe Rossak, Zufa era intrigată de multă vreme de magnetismul personal remarcabil al lui Iblis Ginjo. Însă ea şi cu surorile sale ghiciseră ceva mai mult în legătură cu el, ceva ce ţineau pentru uz propriu.

  Diagrama genetică extrapolată a acestui mascul se dovedea fascinantă, cu rădăcini mergând până pe propria ei planetă acoperită de junglă. Dovezile disponibile indicau faptul că Marele Patriarh poseda capacităţi telepatice înnăscute, o trăsătură extrem de rară într-un individ de alt sex decât feminin.

  Poate că era purtătorul liniei genetice potrivite pe care-o căuta pentru ea însăşi. Nu mai era tânără, dar, ţinând seama de noile tratamente sofisticare pentru fertilitate inventate de Venkee şi testate de multe magiciene, Zufa ştia că putea reuşi să aibă încă un copil. Pentru ea, asta însemna să încerce să dea naştere unei fiice mai bune, una care să o facă mândră că e mamă. Ar putea oare acest Mare Patriarh să fie donatorul corespunzător de spermă?

  Deşi propria lui ascendenţă îi era evident necunoscută, Iblis Ginjo trebuia să fie urmaşul îndepărtat al băştinaşilor de pe Rossak, luaţi prizonieri de către maşini cu multă vreme în urmă şi mutaţi pe alte lumi. Dac-ar fi trecut prin antrenamentul mental intens pe care ea şi colegele ei magiciene le considerau indiscutabile… Zufa Cenva nu i-ar fi dezvăluit însă niciodată bărbatului adevărata lui natură, în afară de cazul în care ea şi cu însoţitoarele ei ar fi avut ceva de câştigat din asta.

  Poate că ar fi putut să exercite o influenţă asupra lui Iblis şi să-i folosească apoi talentele în propriul avantaj?

  Zufa nu era imună la farmecele Marelui Patriarh, dar fusese întotdeauna capabilă să le respingă cu vigilenţa ei acută. O satisfăcea faptul că Iblis nu părea să-şi recunoască talentul hipnotic drept ceea ce era. De-a lungul anilor, multe dintre surorile ei bine instruite se sacrificaseră în lovituri telepatice de anihilare împotriva cymecilor. Dar acest om se afla într-o cu totul altă situaţie, poseda un potenţial diferit. Bănuia că Iblis Ginjo era un om periculos, ipocrit, dar nu vedea pe nimeni mai calificat pentru a duce Jihadul încotro trebuia să meargă.

  Pentru propriile ei motive, îmbrăţişase, la urma urmei, aceeaşi cauză ca şi magicienele ei: anihilarea completă a maşinilor gânditoare. Iblis ar fi avut totuşi nevoie de supravegherea cea mai strânsă şi ar fi trebuit manevrat cu o grijă chinuitoare.

  Cred că este cel mai primejdios om pe care l-am cunoscut vreodată.

  Gândurile devin arme. Filosofiile reprezintă motive clare de război. Bunele intenţii sunt cel mai distrugător arsenal dintre toate.

  COGITOR KWYNA, Arhivele Oraşului Reculegerii.

  Senină mândră şi încrezătoare în faţa credincioaselor ei gardiene serafimi, îmbrăcate cu rochii unduioase şi purtând bonete de plasă aurie Serena Butler termină repetiţia. Cu pasiune şi avânt, trebuia să ţină aprinsă flacăra Jihadului. Niriem dădu din cap după ce ascultă reluarea unei părţi a discursului, arătându-şi acordul. Dar Serena se îndoia că loiala şefă a serafimilor săi şi-ar exprima vreodată dezamăgirea în orice aspect privind marele război sfânt, atâta vreme cât maşinile erau distruse.

  Acum, că Iblis Ginjo plecase pe Poritrin, Serena avea intenţia să înregistreze o serie de discursuri însufleţitoare din Oraşul Reculegerii. Prin natura lor, oamenii aveau tendinţa de a-şi pierde concentrarea asupra scopurilor pe termen lung, în afară de cazul în care li se reamintea permanent situaţia de ansamblu. Hotărârea lor trebuia încurajată şi linguşită.

  De-a lungul următoarelor câtorva luni, declaraţiile ei aveau să fie distribuite pe lumile Ligii; Venkee Enterprises semnase deja un acord cu Consiliul Jihadului pentru livrarea gratuită a îndemnurilor sale înregistrate, prin intermediul navelor lor comerciale.

  În interiorul unui complex fortificat, gardienele grijulii ale Serenei stăteau de-o parte şi de alta a acesteia. După tentativa de asasinat care avusese loc în urmă cu mai bine de un an, toate fanaticele femei-serafim fuseseră testate şi investigate; câteva fuseseră atunci înlăturate din serviciu, loialitatea lor fiind suspectă. Niriem o slujea acum pe Serena mai îndeaproape ca oricând. Aceste femei o făceau să se simtă puternică şi apărată, încrezătoare că spiritul uman avea să triumfe în cele din urmă asupra brutalităţii reci a maşinilor.

  — Maşinile se pot defecta şi se pot dezintegra. Programele se pot degrada…

  Serena îşi termină lectura în faţa aparatelor de înregistrat.

  — Dar inima omului nu va înceta niciodată să bată!

  În ciuda noului impuls pe care-l provocase Iblis folosind binecuvântarea ei, ştia că maşinile gânditoare nu urmau să fie înfrânte peste noapte. Oamenii asupriţi de pe Ix luptaseră mulţi ani pentru viaţa lor, iar o dată cu lansarea iminentă a unei ofensive a armatei pe scară largă, ce urma să fie condusă de Xavier, mulţi alţii dintre discipolii săi aveau să moară. Un sacrificiu necesar, o asigurase Iblis.

  Îşi plecă privirea şi închise ochii, într-o binecuvântare contemplativă. Funcţionarii Consiliului Jihadului întrerupseră camera de luat vederi şi se repeziră să ia noul mesaj al Preotesei, ca să fie proiectat tuturor voluntarilor recenţi ai Jihadului pe cale să fie trimişi pe Ix. Mulţi dintre ei nu aveau să se mai întoarcă niciodată acasă…

  O observă pe mama ei stând în cadrul uşii.

  — Bravo, Serena. Sunt sigură că rebelii sclavi de pe Ix vor păstra la piept cuvintele tale, chiar în timp ce roboţii asasini îi măcelăresc!

  Surprinsă de atitudinea ei glacială, Serena răspunse:

  — Această luptă nu va fi câştigată decât dacă fiecare luptător îşi dedică ei toate calităţile şi întreaga forţă, mamă. Vreau să-i inspir.

  Livia Butler se încruntă.

  — Marele Patriarh nu ţi-a spus tot ceea ce se petrece pe Ix…

  Făcu semn către serafimul încruntat care stătea lângă ele, cerându-i:

  — Lasă-ne singure. Doresc să vorbesc cu fiica mea între patru ochi.

  — Ni s-a ordonat s-o protejăm pe Preoteasă, replică şefa serafimilor, fără să se clintească.

  Serena se întoarse către tânăra femeie.

  — N-am nevoie să fiu protejată de propria mea mamă, Niriem.

  — Trebuie să te protejăm şi de propriile îndoieli, Preoteasă, o avertiză conducătoarea serafimilor. Jihadul tău nu poate suferi de slăbiciuni din interior.

  — Mă asculţi pe mine sau îţi inventezi propriile ordine? Pleacă acum!

  Bosumflate, devotatele femei plecară. Livia Butler nu se mişcase. Vorbi:

  — Chiar înainte de a pleca spre Poritrin, Marele Patriarh şi-a anunţat intenţiile în ceea ce priveşte Ix, dar complota de fapt acolo de multă vreme, râvnind fabricile şi centrele industriale. Nu-ţi poţi imagina masacrul pe care l-a declanşat deja în numele tău. Multe, multe vieţi au fost deja pierdute pe Ix – şi lucrurile or să devină mult mai rele.

  Serena clipi din ochii violeţi.

  — De unde ştii asta? Iblis nu mi-a prezentat nici un asemenea raport.

  Ca răspuns, Livia îi întinse un pachet de imagini. Un sigiliu rupt purta însemnele Jipolului, cu ştampila categoriei de maximă securitate.

  — Aceste fragmente au fost scoase în mod clandestin de către un mercenar trimis acolo să instige la răscoală. Imaginile au fost adunate de către un localnic ixian pe nume Handon, unul dintre rebeli şi sabotori.

  — Cum le-ai căpătat?

  — Pachetul de imagini trebuia să ajungă la Yorek Thurr, dar fost livrat greşit la Adunarea Ligii, unui reprezentant bătrân care a fost cândva foarte loial tatălui tău. Cunoşti birocraţia de acolo – e la fel de rău ca în imperiul prăbuşit. El a socotit că fostul vicerege ar trebui să-l vadă, şi cred că ar trebui să vezi şi tu imaginile, Serena. Trebuie să vezi ce se întâmplă acolo unde se duce Jihadul. Protestatarii au motive serioase ca să pună la îndoială tacticile din acest război…

  — Protestatarii sunt nişte laşi care nu înţeleg scopurile mortale ale maşinilor gânditoare!

  Livia apăsă degetele Serenei pe pachetul de imagini.

  — Uită-te la astea…

  Încruntându-se ca să-şi ascundă nervozitatea, Serena activă sistemul şi derulă încet de la o scenă de coşmar la alta. Văzu de aproape măceluri în masă: detaşamente de exterminare ale maşinilor atacau oamenii, iar familiile se îngrămădeau sub pământ, ascunzându-se în tuneluri, în timp ce un cymec – identificat ca titanul Xerxes – se învârtea pe-acolo în formă de războinic, omorând orice fiinţă umană pe care-o întâlnea.

  Înghiţi cu greutate şi se sili să vorbească:

  — Îmi dau seama că acest război e dureros, mamă, dar trebuie să luptăm şi trebuie să învingem!

  — Da, iar tu trebuie să înţelegi, copilă: Ix e un abator – şi nu era nevoie să fie aşa. Iblis i-a amăgit pe rebelii ixieni să se arunce asupra cruzilor roboţi asasini, fără nici o speranţă de a supravieţui şi nici o şansă de a face nici cel mai mic pas împotriva duşmanului. Le dăm câteva arme, dar nu sunt nici pe departe de ajuns. Iblis a recunoscut inutilitatea campaniei de mai bine de un an, şi totuşi continuă să-i aţâţe, trimiţându-le mesajele tale.

  — Cuvintele mele sunt menite să-i inspire…

  — Au murit sute de mii de luptători acolo, toţi în numele tău. Strigă numele tău şi al fiului tău martir ca şi cum aţi fi nişte divinităţi care-i pot proteja, apoi se aruncă asupra maşinilor gânditoare. N-ar fi trebuit să vezi niciodată imaginile astea oribile, dar trebuie să afli cât sânge ai pe mâini!

  Serena îi aruncă mamei sale o privire aspră, apoi continuă să urmărească imaginile. Se lăsă captivată de lupta brutală care avea loc în labirintul stropit cu sânge din peşteri, în complexele industriale şi în oraşele de sub suprafaţa planetei. Flăcările ardeau cu furie în jurul luptătorilor disperaţi. Maşini zdrobite şi cadavre umane zăceau peste tot.

  — Şi ce-ai fi vrut să fac, mamă? întrebă într-un sfârşit, incapabilă să-şi smulgă privirea de la măcel. Ar trebui să abandonăm pur şi simplu Ix?

  Expresia de pe chipul Liviei se înmuie.

  — Nu, dar chiar dacă am cuceri Ix trimiţând acolo o armată, nu e decât o altă scuză pentru urale? E un câmp de bătălie prost ales. Pentru un asemenea efort extravagant şi pentru o asemenea pierdere de vieţi omeneşti, am putea foarte bine să atacăm capitala maşinilor de pe Corrin!

  Serena era tulburată.

  — Trebuie să discut cu Iblis despre asta, când se întoarce de pe Poritrin. O să se explice. Poate că Marele Patriarh are motive pe care nu le vedem imediat. Sunt sigur că are o justificare bună pentru…

  Livia o întrerupse.

  — A luat aceste hotărâri fără tine, Serena. Aşa cum face deseori. Eşti preoteasa Jihadului… sau doar un simbol?

  Vorbele mamei ei o dureau. După o clipă nesfârşită, Serena vorbi:

  — Iblis este sfătuitorul şi mentorul meu, şi a fost întotdeauna pentru mine o sursă majoră de forţă. Dar ai dreptate… Ar trebui să fiu ţinută la curent în legătură cu deciziile importante.

  — Marele Patriarh nu se va întoarce acasă decât peste aproape două luni.

  Livia se aplecă spre ea, insistând.

  — Nu poţi aştepta atât de mult. Hotărăşte cum vei acţiona înainte de asta.

  Bătrâna stareţă o luă de braţ pe fiica ei.

  — Vino cu mine. După ce a aflat şi ea despre acest raport, cogitor Kwyna doreşte să stea de vorbă cu tine. Este cât se poate de urgent.

 

  Cândva o femeie umană, în vremuri uitate de istorie, cu mult înainte ca titanii să cucerească Vechiul Imperiu, marea cugetătoare Kwyna cântărise toate gândurile şi filosofiile adunate de rasa umană. După un mileniu de efort, învăţăturile lui Kwyna spuneau că până şi creierele umane obişnuite puteau dobândi un strop de înţelepciune.

  Serena şi cu mama ei urcară treptele turnului de piatră care fusese construit pentru a o găzdui pe ilustra gânditoare. Ferestrele turnului erau deschise şi adieri răcoroase măturau încăperea. Recipientul ornamentat de păstrare al cogitorului era aşezat pe un piedestal din mijlocul încăperii rotunde, iar însoţitorii umani aleşi stăteau în apropiere, aşteptându-i instrucţiunile.

  Kwyna îi dădea sfaturi excelente şi îi punea multe întrebări importante la care să cugete. Enigmele filosofice ale lui Kwyna o preocupau pe Serena în momentele ei cele mai întunecate de mâhnire şi de disperare, când îşi plângea pierderea copilului şi spulberarea vieţii la care nădăjduise, alături de Xavier Harkonnen.

  Acum, mama ei rămase la uşă, în timp ce Serena înaintă, rămânând în picioare în faţa containerului de păstrare.

  — Ai cerut să vorbeşti cu mine, Kwyna? Mă aştept la o iluminare la fiecare conversaţie cu tine.

  Doi secundanţi păşiră în faţă, cu capetele rase şi mâinile de o curăţenie imaculată. Călugării scoaseră capacul containerului şi-i făcură semn Serenei să întindă mâna.

  — Kwyna doreşte să intre în legătură cu tine în mod direct.

  Plutind în baia de electrofluid, creierul fără trup era acoperit de încreţituri şi de modele complicate. Cu o curiozitate crescândă, amestecată cu nelinişte, Serena îşi lăsă pleoapele să cadă pe jumătate şi-şi cufundă vârful degetelor subţiri în fluidul cald de păstrare.

  — Sunt aici, murmură ea.

  Băgă mâna mai adânc, până când atinse contururile elastice ale creierului lui Kwyna. În timp ce fluidul gros se învolbură în jurul cărnii sensibile a cogitorului, căile ionice se conectară prin porii pielii, făcând legătura cu neuronii Serenei, unind punţile mentale ale formelor de viaţă diferite, dar înrudite.

  — Cunoşti faptele şi vorbele, rosti înţeleapta cogitor în mintea ei. Înţelegi justificările lui Iblis Ginjo… dar le crezi?

  — Ce vrei să spui, Kwyna? exclamă Serena cu voce tare.

  — M-am ferit să-i ofer lui Iblis noi fire de filosofie de care să se agaţe, dar el continuă să-mi deformeze cuvintele, să denatureze scripturile străvechi. În loc să extragă iluminarea din operele mele, ia propriile lui hotărâri şi apoi scoate pasaje din context pentru a le justifica.

  Gândurile cogitorului păreau să vibreze de o oboseală adâncă. Serena ar fi vrut să se retragă în faţa acuzaţiilor, dar respectul pentru cogitor îi ţinea mâna prizonieră în fluidul viu.

  — Kwyna, sunt sigură că Marele Patriarh are la inimă doar interesele cele mai benefice ale omenirii. O să vorbesc cu el, desigur, şi sunt convinsă că va explica totul…

  — Cineva care va manipula adevărul pentru a-şi dovedi iluminarea va face mult rău. Serena Butler, nu te izbeşte faptul că deciziile lui îi fac pe martiri să meargă la moarte cu numele tău pe buze?

  Serena se încruntă.

  — Sunt luptători pentru Jihad. Chiar dacă ar fi măcelăriţi până la ultimul, ar stărui că a meritat preţul. Şi la fel şi eu.

  În spatele ei, Livia îşi arătă dezamăgirea.

  — Ah, Serena… Viaţa oamenilor e atât de lipsită de valoare pentru tine?

  Kwyna continuă, cu gândurile condamnând-o şi ele:

  — Marele Patriarh incită la violenţă prin orice mijloace consideră necesar, pentru că el crede că scopul justifică mijloacele. Ix este pentru el încă un trofeu, dar nu face parte din nici un plan de a câştiga războiul. Nu se grăbeşte câtuşi de puţin să pună capăt luptelor, şi ştie că tragediile pot fi la fel de dătătoare de inspiraţie ca şi victoriile. Tu, Serena, poate că vrei ca Omnius să fie distrus cât mai curând posibil, dar Iblis Ginjo vede Jihadul ca pe o sursă de putere.

  Vestea era dureroasă, aproape prea mult pentru a putea fi îndurată. Serena nu voia să mai audă nimic, dar tot nu putea să-şi scoată mâna din vas.

  — Am trăit şi am cugetat vreme de mai mult de douăzeci de secole, şi am împărţit cunoaşterea celor care o meritau. Acum, concluziile mele sunt folosite într-un fel în care eu n-am avut niciodată intenţia. Mă simt responsabilă pentru moartea inutilă a nenumăraţi oameni!

  Serena îşi lăsă vârful degetelor să mângâie contururile vermiforme ale minţii cogitorului.

  — Cei care deţin un rol important trebuie să poarte poveri imense. Acest fapt trist îmi este mult prea cunoscut…

  — Dar eu n-am ales acest rol, ripostă Kwyna. Exact aşa cum tu ai fost manipulată de către Iblis, la fel am fost şi eu. De bunăvoie, mi-am dăruit gândurile progresului omenirii, dar scrierile mele au fost răstălmăcite. Acum înţeleg de ce unii dintre colegii mei Cogitori au ales să se retragă pentru totdeauna, nemaiavând nici o legătură cu ridicarea şi prăbuşirea civilizaţiilor. Poate că ar fi trebuit să plec cu Vidad şi cu ceilalţi, acum multă vreme.

  Serena era surprinsă.

  — Există şi alţi cogitori încă în viaţă? Ce vrei să spui cu faptul că s-au retras pentru totdeauna?

  — Vidad mi-a fost cândva prieten, un partener de dispute mentale, o minte demnă de polemici infinite. Însă el şi cu alţi cinci cogitori au hotărât să reteze orice contact cu oamenii şi cu maşinile, preferând seninătatea şi puritatea eternă a propriilor lor gânduri. La vremea aceea, i-am dispreţuit pentru că au fugit de obligaţiile care izvorau din revelaţiile lor. I-am acuzat că se ascund, că trăiesc în turnuri de fildeş. Vidad a acceptat calificativul, dar nu şi-a schimbat decizia. Nimeni n-a mai auzit de ei de multe secole.

  Serena simţi o epuizare sumbră în mintea lui Kwyna când străvechiul creier continuă:

  — Poate că ar fi trebuit să mă alătur cogitorilor din Turnul de Fildeş, dar acum trebuie să găsesc o altă opţiune. Te-am chemat aici să-ţi spun asta, Serena Butler, ca să poţi înţelege.

  — Şi crezi că e atât de simplu să înţelegi? întrebă Serena.

  — Realitatea este ceea ce este, răspunse Kwyna. Şi am avut parte de destulă viaţă. Nu voi mai împărtăşi gânduri, nu voi mai îngădui înţelepciunii mele să fie răstălmăcită. Când nu voi mai fi aici, Iblis va putea găsi încă metode de a folosi doctrinele pierdute, dar nu intenţionez să-i ofer în continuare arme pe care să le poată denatura!

  Îngrozită de ceea ce-ar putea face în continuare arhaica minte, Serena zise:

  — M-ai slujit bine aici. Am învăţat multe de la tine, şi m-am bizuit pe sfaturile tale.

  Acum, vocea cogitorului deveni mai blândă în mintea Serenei.

  — Ştiu că inima ta e sinceră, dar sunt obosită de cugetările adânci de două milenii. De acum, te eliberez de protecţia mea. Gândeşte cu propriul tău cap şi zboară din cuib către destinul tău.

  — Ce tot spui? Aşteaptă!

  — Pentru mine a sosit timpul… să mă opresc.

  Electrofluidul albăstriu se tulbură şi căpătă o culoare diferită, primejdios de roşiatică, ca şi cum creierul cel străvechi ar fi avut hemoragie, secretând o substanţă sângerie.

  Serena simţi o răceală teribilă în creier, o senzaţie bruscă, şocantă.

  Apoi, fără nici un efort suplimentar din partea secundanţilor şi fără manevrarea sistemelor de susţinere a vieţii din containerul de păstrare, gândurile profunde se liniştiră şi se stinseră din mintea cogitorului. După două mii de ani de meditare la sensul existenţei, Kwyna îşi lăsă esenţa să se scurgă în univers şi să se risipească. Mintea ei dispăru în neant.

  Serena îşi smulse mâna din electrofluid. Simţea lichidul alunecos pe degete ca şi cum ar fi fost sânge.

  — Ce-am făcut?

  — Multe lucruri au dus la această tragedie, răspunse Livia, pe un ton amar. În parte şi Iblis Ginjo, ca şi Jihadul, chiar prin natura lui.

  Luptând să-şi stăpânească lacrimile, Serena se îndepărtă de masa acum lipsită de viaţă a creierului arhaicului filosof. Prietena ei.

  — Atâtea lucruri s-au făcut în numele meu…

  Livia o privi cu severitate.

  — Serena, ai avut un sfert de secol să cugeţi şi să înveţi din tragedia ta personală. Acum a sosit timpul să iei singură hotărâri.

  Serena îşi îndreptă umerii şi ridică bărbia. Se uită pe fereastră simţi o adiere îngheţată pe faţă.

  — Da, mamă. Acum ştiu ce-am de făcut…

  Aruncă o privire către secundanţii îndureraţi, cu robe de culoarea şofranului, apoi către hol, unde femeile-serafim stăteau pregătite, îmbrăcate cu robe albe tivite cu stacojiu.

  E vremea să-mi conduc eu însămi Jihadul sfânt.

  E mai bine să fii invidiat decât compătimit.

  VORIAN ATREIDES, Memorii fără ruşine.

  Pentru Xavier Harkonnen, moşia Butler era bântuită de amintiri şi de ocazii pierdute. Dar era şi căminul pe care şi-l clădise alături de soţia iubitoare, Octa, şi de cele două fete ale lor, Roella şi Omilia.

  La vârsta de patruzeci şi patru de ani, Octa se maturizase în ceea ce priveşte frumuseţea şi rolul ei de soţie şi de liman salvator. Suflet mai blând decât înflăcărata ei soră Serena, Octa se dovedea o parteneră grijulie şi devotată şi o mamă atentă. Un trofeu de nepreţuit.

  Ce-am făcut eu vreodată ca s-o merit?

  De când se retrăsese din funcţia de vicerege, tatăl său, Manion Butler, locuise împreună cu ei, îngrijind livezile şi via. Bătrânul îşi adora nepoatele care crescuseră mari, şi încă-i plăceau discuţiile politice şi militare cu influentul său ginere. În ultima vreme totuşi, aceste discuţii se transformau deseori în amintiri ale „vremurilor bune de-altădată”. Serena devenise pentru familia ei o străină îndepărtată.

  Când Xavier ieşi pe uşa din faţă şi privi înainte, către dealurile întunecate de măslini şi către şirurile de viţă-de-vie, văzu un călăreţ pe spatele unui cal, urcând spre conac serpentinele acoperite cu pietriş.

  Octa veni lângă el în curte, iar Xavier îi puse o mână în jurul taliei subţiri. Se simţea netulburată şi apropiată de el. Erau căsătoriţi de mai mult de douăzeci şi cinci de ani.

  Mijind ochii, Octa îl recunoscu pe călăreţul elegant, brunet, care urca aleea.

  — Nu m-ai prevenit că urma să sosească Vorian. Voiam să mă duc în vizită la Sheel, la moşia Tantor.

  Văduva încă îndurerată a lui Vergyl, Sheel, împreună cu cei trei copii, veniseră de curând de pe Giedi Prime şi începeau să se acomodeze la moşia întinsă şi singuratică a lui Emil Tantor. Octa fusese foarte îndatoritoare, ajutând-o pe tânăra femeie.

  — Voiam doar să petrecem o după-amiază amicală discutând despre posibilităţi…

  Bărbatul o mângâie pe părul lung, blond-roşcat, acum presărat cu câteva fire cenuşiu-deschis.

  — Dacă ţi-aş fi spus c-o să vină, ai fi adunat toţi servitorii şi ai fi insistat să ţii un banchet.

  Ea îi răspunse la surâs.

  — Cam aşa ceva. Acum va trebui să vă mulţumiţi cu carne rece şi ouă fierte…

  El o sărută pe frunte.

  — Păi, ai putea măcar să ne răsfeţi cu cel mai bun vin al nostru. Lasă-l pe tatăl tău să aleagă o sticlă – cunoaşte recoltele mai bine decât noi ceilalţi…

  — Doar pentru că îşi ia atât de mult în serios îndatorirea de a degusta. O să-l întreb dacă mai are câteva dintre vechile sticle festive de la nunta lui cu mama.

  Octa dispăru înapoi în casă, după ce-i făcuse cu mâna lui Vorian, care intra în curte călare pe un armăsar salusan musculos.

  Deşi Xavier avea acum patruzeci şi şapte de ani şi simţea ceva mai puţină sprinteneală în muşchi, mintea lui reţinea mai multe amănunte şi relaţii decât o făcuse vreodată în zilele tinereţii. Prin contrast, Vor Atreides îşi păstra trăsăturile cele mai plăcute ale tinereţii, îmbinate cu înţelepciunea experienţei. Nu îmbătrânise nici măcar cu o zi de la evadarea sa de pe Pământ, cu decenii în urmă. Avea pielea încă netedă, părul închis la culoare şi bogat, deşi ochii îi purtau povara mai multor amintiri decât ar fi trebuit să arate ochii oricărui tânăr. Cu ani în urmă, îi explicase lui Xavier cum fusese cu tratamentul de prelungire a vieţii – „tortură” fusese cuvântul cu care îl descrisese – pe care i-l administrase Agamemnon, şi care ar fi trebuit să fie o răsplată.

  Vor sări din şa şi bătu uşor cu palma gâtul magnificului animal. Doi grăjdari apărură să ia armăsarul; aveau să-l ţesale, să-i împletească coama şi să-i perie coada; bătrânul Manion avea să se asigure că totul era făcut spre satisfacţia lui.

  Xavier întinse mâna protocolar să-şi salute prietenul, dar Vor îl bătu în schimb pe spate.

  — Aşa! Îţi place noul meu cal, Xavier? E unul dintre cei cinci pe care tocmai i-am cumpărat.

  Cu vizibilă mândrie, urmări animalul intrând la trap în grajdurile familiei Butler.

  — Formidabile animale.

  — Din câte-aş fi crezut, călăria ar trebui să fie o mare problemă pentru tine, Vor. Ai puţină experienţă în ceea ce priveşte caii, aşa că…

  — Dar îmi place la nebunie haosul. Mi-am petrecut destul din viaţa mea printre maşini, şi e ceva unic şi captivant în a călări un animal viu, care pare să se bucure de călătorie.

  Ridică ochii spre cer, cu chipul tulburat şi gânditor.

  — Acum, că mă gândesc la asta, şi Erasmus ţinea cai. Câteodată trimitea o trăsură elegantă să mă aducă la vila lui. Bietele animale… dar probabil că robotul avea grijă de ele destul de bine. Prefera să facă experimente pe oameni, ştii…

  Până când ajunseră în balconul de la etaj al camerei Soarelui de Iarnă, Octa ceruse deja servitorilor să aducă o tavă cu felii de carne, brânzeturi şi ouă fierte cu garnitură de ierburi aromate. Era deschisă şi o sticlă de vin bun, roşu, cu două pahare pline, oxidându-se expuse la aer.

  Xavier chicoti.

  — Câteodată cred că Octa e la fel de telepată ca şi magicienele de pe Rossak…

  Când prietenul său se lăsă să cadă într-un fotoliu şi-şi ridică picioarele pe balustrada balconului, Xavier se întoarse şi-şi roti privirea peste pădurile dese de pe moşia Butler.

  — De ce nu-ţi găseşti tu o femeie, Vorian? Te-ar putea îmblânzi şi ţi-ar da de fiecare dată un motiv să aştepţi cu nerăbdare să te întorci pe Salusa…

  — Să mă îmblânzească?

  Vor îi aruncă un surâs strâmb.

  — De ce-aş pedepsi cu prezenţa mea cine ştie ce biată femeie nevinovată? Sunt destul de mulţumit să am câteva femei care mă aşteaptă pe ici, pe colo.

  — Adică în fiecare spaţioport…

  — Nici pe departe. Nu sunt afemeiatul care crezi tu!

  Vor luă o înghiţitură de vin şi oftă de plăcere.

  — S-ar putea totuşi să aleg una, până la urmă.

  Lăsă nespus ceea ce era evident – faptul că avea încă destul timp. Îi venea greu să-şi imagineze că ar putea petrece atâţia ani cu o singură femeie.

  Vor îl slujise pe Omnius, dar Serena Butler îi schimbase modul de gândire şi-l făcuse să privească universul în alt fel – într-un fel uman. Vor acceptase cauza Jihadului nu ca un neghiob amăgit sau ca un fanatic care nu-şi pune întrebări, ci ca un comandant militar competent, cu talentele învăţate de la generalul Agamemnon. De când scăpase de stăpânirea lui Omnius şi-şi închinase loialitatea omenirii libere, Vorian Atreides susţinea că devenise mai viu decât îşi imaginase vreodată că ar fi posibil.

  Fireşte, lui Vor îi plăcea la nebunie să ia parte la petreceri şi să spună poveşti despre bătăliile pe care le dusese, despre înfricoşătorul lui tată cymec, despre cum era să creşti sub dominaţia maşinile gânditoare. Ascultătorii se adunau în jurul lui, copleşiţi de istorisirile pe care le auzeau, iar el se delecta cu toată această atenţie.

  Acum totuşi, cei doi bărbaţi erau cufundaţi într-o tăcere prietenoasă, neavând nevoie să impresioneze pe nimeni. Îşi savurară vinul, se delectară cu panorama viilor şi a livezilor de măslini. Ca întotdeauna în aceste momente rare şi liniştite dintre misiunile Jihadului, stăteau de vorbă despre succese şi înfrângeri, despre camarazii soldaţi ai Jihadului şi mercenarii care-şi dăduseră viaţa.

  — Problema noastră în tot acest timp, vorbi Vor, este că Iblis dezlănţuie fervoarea convertiţilor săi în loc să adere la o strategie militară coordonată. Ca flăcările urmând combustibilul cel mai rapid, ard cu putere, dar nu-şi îndeplinesc adevăratul obiectiv. În ceea ce mă priveşte, cred că Marelui nostru Patriarh îi place doar să se încălzească la dogoarea acestui foc.

  Xavier încuviinţă.

  — Jihadul ţine de decenii, iar simpla luptă împotriva lui Omnius de o mie de ani înainte de asta. Trebuie să menţinem ardoarea şi devotamentul sau luptătorii noştri vor fi cuprinşi de disperare…

  Chiar şi după un an, groaznica pierdere a lui Vergyl Tantor apăsa greu asupra amândurora. În timp ce Xavier îşi iubise fratele adoptiv şi încercase să-l îndrume prin meandrele carierei militare, Vor se împrietenise cu tânărul, amestecându-se cu gradele inferioare în feluri în care Xavier cel rigid şi protocolar nu putea. Faptul de a-i vedea pe Vor şi pe Vergyl râzând împreună îl făcuse mereu pe Xavier să simtă un strop de invidie. Dar acum era prea târziu pentru ca să se revanşeze faţă de fratele mai mic…

  Vor continua să stea cu ochii aţintiţi spre dealuri.

  — Maşinile gânditoare văd imaginea de ansamblu, planul general. Nu cred că armata Jihadului are un asemenea concept. Omnius încă mai poate câştiga – nu prin forţă militară, ci prin apatia care se slăbeşte forţele…

  Vorbiră despre rapoartele aduse clandestin de pe Ix, unde situaţia era deosebit de sângeroasă. Roboţii asasini şi unul dintre cymecii titani începuseră o campanie de genocid făţiş, aşa cum se întâmplase mai de mult pe Pământ. Marele Patriarh ceruse o ofensivă hotărâtoare, nici o clipă prea curând, potrivit lui Xavier. Armata Jihadului nu-i putea abandona pe vitejii luptători de pe Ix. Xavier însuşi se oferise voluntar să conducă atacul principal. Între timp, ca reacţie la pledoariile lui Iblis Ginjo, mulţimi de noi recruţi exuberanţi se oferiseră deja voluntari pentru conflict.

  Vor se încruntă.

  — Eu văd toate aceste victime de pe Ix ca pe nişte oameni, care luptă pentru libertate şi chiar pentru viaţa lor. N-ar trebui să-i sacrificăm la întâmplare…

  Xavier dădu din cap.

  — Răsculaţii de pe Ix n-au nevoie să devină miei de jertfă, dacă apare un conducător care să-i transforme în ceva mai mult. Asta va fi responsabilitatea mea.

  Vor înghiţi un ou micuţ, condimentat, şi-şi linse degetele.

  — Înţeleg că eşti dornic să obţii victoria cu orice preţ – ai demonstrat asta destul de bine pe Anbus IV – dar Jihadul nostru va fi mai bine servit dacă ne concentrăm asupra alternativelor care produc pagube maşinilor fără un preţ atât de mare în vieţi omeneşti. Misiunea de pe Ix este o… greşeală. Iblis a ales planeta asta fără alt motiv decât acela că vrea centrele ei industriale intacte.

  — Fabricile construiesc arme şi nave, Vorian. Asta împinge Jihadul înainte.

  — Da, dar este cu adevărat cea mai bună strategie o ciocnire militară frontală cu cele mai bune trupe ale lui Omnius?

  — Vrei să spui c-ar trebui să folosim mai multe trucuri de salon, precum virusul tău împotriva navelor de război ale maşinilor de pe Anbus IV? Şi flota ta închipuită de pe Poritrin?

  Vor îşi drese glasul cu insistenţă.

  — Amândouă aceste tactici au funcţionat, nu-i aşa? Am spus-o de multe ori înainte: cel mai mare avantaj al nostru este simpla noastră imprevizibilitate…

  Îşi termină vinul cu un gest năstruşnic, apoi întinse mâna să ia sticla, umplând la loc paharul lui Xavier, apoi pe-al lui.

  — Ia de exemplu trucul de pe Poritrin… Nu ne puteam permite să pierdem laboratoarele de armament ale lui Holtzman, nu ne puteam permite să dedicăm o parte prea mare a Armadei să patruleze pe orbită. După metoda mea, ne-am atins scopurile cu costuri relativ mici, fără pierderi de vieţi omeneşti.

  Vor înălţă din sprâncene.

  — Trebuie doar să înţelegi cum gândesc maşinile…

  Xavier se încruntă.

  — Nu sunt la fel de bun ca tine la asta, prietene. Având în vedere cât de mult ai trăit alături de ele.

  Ochii cenuşii ai lui Vor aruncară fulgere.

  — Asta ce înseamnă?

  — N-am vrut să spun ceea ce crezi.

  Vor îşi ciocni paharul de al lui Xavier.

  — În felul meu sau al tău, să sperăm că Omnius plăteşte preţul.

 

  Vor încerca să facă maşinile să meargă în continuare pe ghicite, şi-şi dezvoltase această capacitate mult dincolo de ceea ce-l învăţase Agamemnon. Nevrând ca tatăl lui cymec să-i prevadă mişcările, trebuia să rămână cu un pas înainte, exact ca la o mână strategică riscantă, în finala unui joc de Fleur de Lys.

  Vor îşi folosi codurile de acces ca să intre în laboratorul blindat unde copia capturată a lui Omnius fusese conectată la substaţiile atent monitorizate ale unui computer. Salusanii evitau această clădire, această închisoare pentru demonul Omnius, cu o teamă superstiţioasă.

  Vor intră în încăpere şi rămase în picioare în faţa ecranului de acces şi al difuzorului lui Omnius. El, o simplă fiinţă umană şi cândva om de încredere al hiperminţii computer, acum îl ţinea complet subjugat. Ce curs uluitor al evenimentelor luase viaţa sa!

  — Vorian Atreides, vorbi Omnius. Tu, dintre toţi oamenii nesăbuiţi şi sălbatici, ar trebui să recunoşti absurditatea Jihadului. Înţelegi scopul şi eficienţa lumilor sincronizate, totuşi îţi îndrepţi loialitatea către haosul total şi către distrugerea nebunească. Acest lucru sfidează logica.

  Vor încrucişă braţele la piept.

  — Sfidează doar capacitatea ta de a înţelege, Omnius, pentru că maşinile gânditoare nu apreciază valoarea libertăţii.

  — Erasmus mi-a dovedit că nu se poate avea încredere în nici un om. Ar fi fost în avantajul meu dacă i-aş fi eliminat pe toţi cei de soiul tău de pe lumile sincronizate. Asta a fost o ocazie pierdută, o hotărâre nefericită.

  — Plăteşti pentru ea acum, Omnius, şi vei continua să plăteşti până când maşinile gânditoare vor fi nimicite şi oamenii vor putea coloniza orice loc doresc.

  — Ce gând neplăcut, comentă Omnius.

  Pentru că Vor fusese crescut pe lumile sincronizate, era familiarizat cu programarea, chiar proiectase câteva sisteme separate de unul singur. De mai bine de un an, lucrase cu porţiuni din această actualizare a lui Omnius, extrăgând şi manipulând informaţii. Hipermintea înţelegea câteodată ce făcea el, dar cu alte ocazii Vor reuşise să şteargă şi să modifice orice dovadă a schimbărilor pe care le făcuse.

  De-a lungul anilor urmărise interogatoriile plictisitoare, lipsite de imaginaţie şi chiar stupide, ca şi tentativele de exploatare a copiei hiperminţii. Oamenii de ştiinţă ai Ligii, chiar şi savantul Holtzman, se temeau prea mult să-şi asume riscuri, speriaţi că i-ar putea provoca pagube lui Omnius cel captiv. Dar la ce altceva era bun? Vor ştia ce face, şi prefera să rişte pentru victorie. Avusese întotdeauna o fire independentă, acţionând la îndemnul propriilor sale impulsuri şi de obicei reuşind.

  Dacă acest plan avea succes, lumile sincronizate urmau să se clatine cu adevărat din temelii. Merita riscul, iar Vor nu voia ca nimeni altcineva să se amestece în planul lui. Oricum nu-l puteau ajuta.

  Până la plecarea lui Xavier cu masiva lui flotă de bătălie spre Ix, Vor spera să termine cu modificările viclene ale acestei sfere de actualizări. Echipele de specialişti în cibernetică ai Ligii storseseră până acum toate informaţiile posibile din această copie prizonieră. Nici măcar savantul Holtzman nu fusese în stare să smulgă alte cunoştinţe din gelsfera argintie.

  Acum Vor avea să-l transforme pe Omnius însuşi într-o armă mortală împotriva maşinilor gânditoare. Iar încarnările hiperminţii de pe diferite lumi sincronizate n-ar fi ştiut niciodată ce li s-a întâmplat.

  Glacial şi protocolar, dar cu o nuanţă extrem de subtilă de indignare Omnius zise:

  — Dacă îţi atingi scopurile, Vorian Atreides, va trebui să trăieşti cu prostia ta. Îţi vei da seama în curând că ineficienţa umană nu poate înlocui câtuşi de puţin maşinile gânditoare. Asta îţi doreşti cu adevărat?

  Rânjind maliţios, Vor sublinie slăbiciunea principală a computerului.

  — Avem un avantaj pe care n-o să-l poţi înţelege niciodată, Omnus, şi care va însemna prăbuşirea ta.

  — Şi care e acesta, Vorian Atreides?

  Ofiţerul brunet se aplecă spre ecran, ca pentru a da drumul poantei unei glume bune.

  — Noi, oamenii, suntem nesfârşit de inventivi… şi de înşelători. Maşinile nu-şi dau seama că pot fi trase pe sfoară.

  Omnius nu dădu nici un răspuns în timp ce prelucra afirmaţia. Vor ştia, desigur, că şi oamenii puteau fi păcăliţi, dar hipermintea nu putea gândi în asemenea termeni. Nici o maşină nu putea.

  Armata cultivă tehnologia, iar tehnologia dă naştere anarhiei pentru că răspândeşte groaznicele maşini ale distrugerii. Chiar şi înainte de acest Jihad, un singur om putea crea şi pune în aplicare destulă violenţă pentru a devasta o întreagă planetă. S-a mai întâmplat! De ce credeţi că au devenit computerele un blestem?

  SERENA BUTLER, Zimia se reuneşte.

  Pe măsură ce numărul lor scădea, cymecii supravieţuitori vedeau cum se stingea conspiraţia împotriva lui Omnius. Şansele de succes, de a aduce o nouă şi strălucitoare Epocă a Titanilor, scădeau cu trecerea fiecărui an. Douăzeci dintre cuceritorii iniţiali îşi uniseră forţele pentru a răsturna Vechiul Imperiu, dar după pierderea lui Ajax, Barbarossa, Alexander, Tamerlane, Tlaloc şi a tuturor celorlalţi, rămăseseră numai patru.

  Nici pe departe destui pentru a-l distruge pe Omnius.

  Uneori, Agamemnon se gândise să distrugă pur şi simplu toţi ochii-de-pază paraziţi şi să fugă în spaţiu, să nu se mai întoarcă niciodată. Îi putea lua cu el pe iubita lui, Juno, pe Dante – poate chiar şi pe imbecilul de Xerxes. Puteau să clădească un imperiu al lor, departe de hipermintea despotică. Dar asta ar fi fost o nesăbuinţă. Un eşec total.

  Generalul cymec se îndoia că Omnius s-ar osteni să-i vâneze, iar hipermintea cu siguranţă nu putea să priceapă conceptul de răzbunare, dar Agamemnon şi camarazii săi fuseseră titani, cuceritori preamăriţi ai Vechiului Imperiu. Dacă dispăreau în beznă – un cvartet de supravieţuitori domnind peste nimic – ar fi fost o înfrângere mai ruşinoasă decât distrugerea completă. Nu, Agamemnon voia să cucerească lumile sincronizate pentru el însuşi. N-ar fi acceptat nimic mai puţin decât dominaţia totală.

  Întorcându-se din misiunile şi jafurile lor, curmând licăririle de revoltă care continuau să crească, devenind flăcări deschise, pe lumi sincronizate risipite la întâmplare, el şi cu colegii lui titani ţinură o întâlnire în sălbăticia spaţiului.

  Agamemnon sperase să aibă parte de o întâlnire secretă, din moment ce reuşise rareori să-şi desfăşoare planurile sub supravegherea permanentă a ochilor-de-pază ai lui Omnius, fie că era vorba de dispozitive fixe ori mobile. Dar de data asta el, Juno, Dante şi Xerxes erau însoţiţi de relativ nou-venitul Beowulf, iar Beowulf nu reuşise să scape de supraveghere. Trebuiau să fie deosebit de atenţi.

  Agamemnon ezitase întotdeauna să aibă încredere în oricine chiar şi în alt cymec care rezistase vreme de secole. Titanii trebuiau să fie întotdeauna precauţi. Cu toate acestea, generalul era intrigat de cutezanţa lui Beowulf.

  Navele lor se conectară în spaţiu, iar trapele se uniră pentru a forma un roi de aparate artificiale, ca o staţie spaţială geometrică în vidul pustiu, departe de orice sistem solar. Stelele sclipeau ca nişte giuvaieruri peste tot în jurul lor, în imensitatea cosmosului. Ţara nimănui.

  Instalându-şi recipientul de păstrare într-o formă umblătoare mică, mobilă, Agamemnon ieşi în grabă din nava lui şi trecu prin trapa conectată la vehiculul lui Juno. Amândoi păşiră unul lângă altul pe picioarele segmentate flexibile spre nava centrală. Dante intră din partea opusă.

  Stând alături de formă mobilă a lui Beowulf, Xerxes se afla deja acolo, în permisie după orgia sângeroasă de pe Ix. Xerxes părea agitat sau poate nerăbdător, dar Agamemnon era obişnuit ca titanul cu voinţă slabă să reacţioneze exagerat în cele mai multe împrejurări. Cu cât se întorcea Xerxes mai repede pe Ix, cu atât mai fericit avea să fie Agamemnon.

  Deasupra, lentilele luceau pe ochii-de-pază mobili plutitori, înregistrând fiecare clipă. Agamemnon era iritat de supravegherea permanentă, la fel cum fusese în ultimele unsprezece secole.

  — Salutări stăpânului Omnius, spuse el, pe un ton plictisit de începutul formal al întâlnirii. Cuvintele erau rostite fără vreun entuziasm deosebit. Hipermintea computer nu ştia să interpreteze inflexiunile vocii.

  — Dimpotrivă, replică Beowulf cu îndrăzneală, blesteme să cadă asupra lui Omnius! Fie ca hipermintea să se spulbere şi lumile sincronizate să se prăbuşească în ruină până când cymecii vor domni din nou!

  Uluită, Juno se dădu înapoi în corpul ei ca de crab, deşi nutrea şi ea aceleaşi gânduri. Ochii-de-pază sclipeau spre ei, iar Agamemnon se întrebă ce pedeapsă avea să născocească Omnius o dată ce înregistrările aveau să fie analizate. Cymecii nu puteau pur şi simplu să distrugă ochii-de-pază înainte ca ei să raporteze hiperminţii, dar asta i-ar fi dat de gol şi ar fi pus piedici planurilor lor, care se derulau deja de secole.

  Mulţumită străvechilor restricţii de programare ale lui Barbarossa, hipermintea nu putea ucide pe niciunul dintre cei douăzeci de titani originari. Pe de altă parte, ca simplu neocymec, nesăbuitul şi tânărul Beowulf nu avea o asemenea protecţie. În ciuda vulnerabilităţii sale, tocmai îşi atrăsese asupra capului o sentinţă capitală.

  Xerses nu-şi putea ascunde încântarea.

  — Atunci ai reuşit, Beowulf? Ai avut succes după atâta timp?

  — Reprogramarea a fost destul de simplă. Adevărata şmecherie a fost s-o fac în aşa fel încât Omnius să nu bănuiască niciodată.

  Cu un braţ segmentat, făcu semn către lentilele sferice plutitoare.

  — Aceşti ochi-de-pază înregistrează cu sârguinţă o versiune complet artificială a întâlnirii noastre, o discuţie inofensivă despre rebelii umani. Omnius va fi satisfăcut – iar noi putem vorbi despre acele gânduri care ne preocupă.

  — Eu… nu înţeleg, bombăni Dante.

  — Bănuiesc că am fost păcăliţi, dragul meu, îi spuse Juno lui Agamemnon.

  — Aşteaptă şi ascultă, răspunse el, rămânând nemişcat. Filamentele lui optice sclipiră în direcţia lui Beowulf.

  — Eu l-am pus să facă asta, Agamemnon, zise Xerxes cu mândrie. Beowulf îl urăşte pe Omnius la fel de mult ca şi noi, şi s-a aflat sub controlul hiperminţii aproape la fel de multă vreme. Cred că talentul lui poate fi de mare folos pentru planurile noastre. Acum, în sfârşit, avem o şansă.

  Agamemnon abia-şi putea stăpâni furia.

  — Aţi complotat împotriva lui Omnius, iar acum încercaţi să ne implicaţi şi pe noi? Xerxes, eşti un neghiob mai mare decât bănuiam! Vrei să ne distrugi pe toţi?

  — Nu, nu, Agamemnon. Beowulf e un geniu în materie de programare, la fel cum a fost şi Barbarossa. A descoperit o cale de a crea o buclă de instrucţiuni care introduce înregistrări false în ochii-de-pază. Acum ne putem întâlni de câte ori vrem, iar Omnius nu-şi va da seama niciodată de diferenţă.

  Beowulf îşi scutură picioarele mecanice şi făcu doi paşi în faţă

  — Generale Agamemnon, am fost instruit sub îndrumarea prietenului vostru Barbarossa. El m-a învăţat cum să manipulez maşinile gânditoare, şi am continuat să studiez în secret vreme de secole. Sperasem ca titanii să fie iritaţi de domnia hiperminţii… dar n-am fost sigur până când nu m-a abordat Xerxes.

  — Xerxes, ne-ai supus unui risc teribil, mârâi Agamemnon.

  Dar Dante, mereu logic, mereu metodic, sublinie ceea ce era evident:

  — Noi patru suntem prea puţini ca să înfăptuim ceea ce trebuie făcut. Dacă intră în rândurile noastre mai mulţi cymeci, avem mai multe şanse împotriva lui Omnius.

  — Şi mai multe şanse ca unul dintre ei să ne trădeze!

  Chiar şi Juno fu de acord cu majoritatea.

  — Avem nevoie de sânge proaspăt, dragul meu. Dacă nu recrutăm noi conspiratori, o să petrecem încă un mileniu vorbind şi plângându-ne… aceia dintre noi care vom supravieţui. Cu ajutorul lui Beowulf, măcar putem să mai avansăm. Făcând planuri în mod deschis şi mai des, putem realiza mai mult în câteva luni decât am reuşit în decenii întregi.

  Încă neliniştit, Xerxes comentă:

  — Dacă nu ne asumăm nici un risc, nu suntem mai buni decât fiinţele acelea umane apatice care se bălăceau în excese pe vremea Vechiului Imperiu.

  Beowulf aşteptă să fie luată hotărârea în legătură cu includerea sa în conspiraţie. Agamemnon recunoscu faţă de sine însuşi că, dintre toţi neocymecii, Beowulf ar fi fost primul pe care l-ar fi ales.

  În ciuda enervării stârnite de comportamentul unilateral al lui Xerxes, generalul nu se putea hotărî să refuze oferta. În cele din urmă, rosti:

  — Foarte bine. Asta ne oferă loc să respirăm, aşa cum aveam voie, ne dă şansa să facem un pas înainte cu planurile noastre…

  Îşi roti turela care-i servea drept cap, examinându-i pe Juno, Dante, Xerxes şi în sfârşit pe nerăbdătorul Beowulf.

  — Lucrând împreună, ar trebui să-i aducem prăbuşirea lui Omnius. Cel puţin, aşteptarea a luat sfârşit.

  Există un anumit impuls către victorie… şi către înfrângere.

  IBLIS GINJO, Opţiuni pentru eliberarea totală.

  Cu Marele Patriarh aşteptat să sosească pe Poritrin în orice clipă, lordul Bludd pusese în scenă încă o ceremonie fastuoasă, pentru ca populaţia să poată continua să sărbătorească victoria asupra maşinilor gânditoare. Fuseseră ridicate tribune în jurul marginilor amfiteatrului de pe malul fluviului, fuseseră atârnate steaguri colorate şi fuseseră pregătite ospeţe, toate pentru a-l întâmpina pe Iblis Ginjo.

  În mijlocul unui asemenea haos, Aurelius Venport hotărî că ar putea să strecoare neobservat în noul laborator nava de mărfuri învechită.

  Tuk Keedair plecase pe Rossak să aducă vehiculul din docul spaţial şi se întorsese în sistemul Poritrin exact la momentul potrivit, aşa cum avusese intenţia. Cu toată lumea preocupată de festivitatea Marelui Patriarh, Venport era sigur că putea aduce aparatul cel mare până la noul complex de laboratoare al lui Norma Cenva fără să atragă atenţia în mod inoportun. Voia să păstreze lucrurile ascunse în legătură cu acest proiect.

  Oricum nu era interesat câtuşi de puţin de zaiafetul zgomotos din noaptea asta. Profiturile din munca lui Holtzman – din punct de vedere legitim, munca depusă de Norma – inundaseră Poritrinul cu mai multă bogăţie decât ar fi putut risipi cea mai extravagantă persoană în zece vieţi. Venport era încrezător că noul proiect al lui Norma de pliere a spaţiului avea să-i aducă mai mulţi bani decât îşi imagina cineva.

  Deşi hangarul cel mare al noului complex de cercetări nu era încă terminat, Norma locuia la locul de muncă îndepărtat. Principala ei prioritate fusese să-şi transforme spaţiul pentru birouri de la vechiul cartier general al operaţiunilor miniere în aşa fel încât să poată continua să studieze şi să-şi modifice calculele. În timp ce supraveghetorii construcţiilor cutreierau prin zona împrejmuită şi dădeau ordine echipelor de lucru pentru renovările necesare, Norma se cufundase iarăşi în proiectele sale ştiinţifice.

  Gândindu-se la devotamentul ei total, Venport surâse cu nostalgie. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, care se lăsau duşi de valurile vieţii căutând succesul sau doar o existenţă comodă, draga de Norma nu avea nici o îndoială în legătură cu misiunea ei. Avea o concentrare fără cusur.

  Fără să deranjeze geniul, Venport se apucă să aibă grijă de toate celelalte amănunte, ducându-se şi întorcându-se din Starda să comande provizii şi echipament, mobilă şi echipe de lucru temporare. Pentru a adăuga încă un nivel de securitate pentru proiect, Venport hotărâse ca sclavii care construiau hangarul şi renovau instalaţiile de minerit abandonate să nu rămână acolo destul de mult cât să-şi dea seama ce avea intenţia să facă Norma de fapt.

  Pentru moment, lordul Bludd era încântat şi plin de sine, gândindu-se că negociase o victorie financiară uşoară asupra lui Venport. Simţindu-i mândria mărginită, Venport îşi exploată avantajul înaintând o cerere directă către Bludd de a folosi temporar câţiva sclavi devotaţi şi învoindu-se să plătească o taxă suplimentară pentru nişte muncitori bine instruiţi şi docili. Fără îndoială, nobilul de pe Poritrin îi ceruse un preţ mai mare decât meritau captivii budislamici, dar Venport nu avea timp să se târguiască şi să recalifice o întreagă armată de muncitori. Trebuia să plece curând pe Arrakis, ca să încerce să potolească banda de proscrişi vicleni care atacau operaţiunile de recoltare de mirodenie ale naibului Dhartha.

  Deocamdată, partenerul său de afaceri, Tuk Keedair, urma să rămână pe Poritrin cu Norma. Recunoscut ca un conducător de lucrări foarte strict, avea să se asigure că sclavii munceau pentru ea cum se cuvine, astfel încât Norma să-şi poată atinge scopurile la timp. Ca de obicei însă, ea avea rezerve în ceea ce priveşte folosirea echipelor de sclavi, dar în împrejurările date Venport nu prea avea de-ales. Budislamicii erau singura forţă de muncă disponibilă pe Poritrin.

  Venport se întoarse la şantierul de construcţii îndepărtat, ancorând şalupa rapidă în canionul îngust, atunci când apa deveni prea puţin adâncă pentru a mai naviga. Noul laborator al lui Norma şi hangarul umpleau o cavernă imensă care se aflase cândva în spatele unei căderi de apă, dar acea cascadă dispăruse de multă vreme, ca şi afluentul care-o alimenta, fiind deviată cu secole în urmă din cauza proiectelor de ameliorare a resurselor elaborate de lordul Frigo Bludd, pentru nevoile agricole ale oraşului Starda. Tavanul grotei stătea deschis către cer, chiar dacă era acoperit de un mare hangar-magazie aflat în construcţie pe platoul de deasupra.

  Un lift de pasageri cu mersul lin fusese instalat pe coasta stâncii, iar Venport îl luă până la marginea de sus a canionului. Înconjurat de clădirile auxiliare greoaie, hangarul convertit dintr-o magazie lucea în lumina după-amiezii târzii. Acoperişul în formă de consolă fusese dat la o parte, rulat de-o parte şi de alta, aşa încât construcţia încăpătoare era gata să primească vehiculul prototip aşteptat.

  Venport dădu din cap satisfăcut, văzând progresul pe care-l făcuseră muncitorii; spera să poată verifica dacă instalaţiile erau gata de funcţionare înainte de a pleca pe Arrakis. Trecând pe poartă, pe lângă trei paznici din partea locului pe care-i angajase de curând îl găsi pe supraveghetorul de proiect şi-i ceru un raport privitul mersul lucrărilor. În preajma depozitului şi a dependinţelor, sclavii tocmai îşi luau o scurtă pauză de după-amiază ca să mănânce, să se odihnească şi să se roage. După aceea, aveau să se întoarcă la muncă până târziu, în noapte.

  Norma ieşi din birourile închise în care-şi făcea calculele şi clipi la lumina scăzută, surprinsă că trecuse o zi întreagă. Venport păşi spre ea, zâmbind larg; din obişnuinţă, o îmbrăţişă cu căldură. Părul femeii arăta zburlit şi neîngrijit, dar simplul fapt că nu-şi dădea aere şi nu pretindea că e frumoasă o făcea să pară şi mai atrăgătoare pentru el.

  — Nava mea soseşte în după-amiaza asta, Aurelius? Asta e ziua sau am pierdut socoteala în calendar?

  — Ajunge în mai puţin de-o oră, Norma.

  Arătă către acoperişul deschis.

  — Hangarul pare să fie gata.

  Chipul ei deveni tot mai nerăbdător.

  — Atunci pot începe faza propriu-zisă de testare a proiectului?

  Venport încuviinţă, lăsându-şi mâna să zăbovească pe umărul ei micuţ. Inima i se încălzi când Norma îi zâmbi.

  — Lordul Bludd mi-a promis că o să repartizeze o echipă de sclavi calificată, de la fabricanţii şi constructorii recentei flote spaţiale. Au experienţă în genul ăsta de muncă, aşa că sper că nu va fi nevoie de prea multă instruire…

  — În regulă, pentru că n-o să am nici timpul, nici preocuparea de a petrece toată ziua îndrumându-i. Vor trebui să lucreze independent!

  — Tuk Keedair o să rămână aici, să aibă grijă de toate astea, o linişti Venport. Aduce cu el şi o trupă numeroasă de agenţi de securitate mercenari, loiali firmei Venkee Enterprises, nu Poritrinului. Ei or să stea cu ochii pe instalaţii şi or să se asigure că sclavii nu încearcă să comită vreun sabotaj…

  Aruncă o privire în josul fluviului.

  — Şi or să-i împiedice şi pe lordul Bludd şi pe Tio Holtzman să-şi bage nasul!

  — Nu mi-am făcut niciodată atâtea griji pentru securitate până acum…

  — Holtzman şi-a făcut. A avut întotdeauna gărzi de dragoni în laborator.

  — De ani de zile, savantul Holtzman nu-mi acordă prea multă atenţie, Aurelius. De ce şi-ar bate capul cu mine acum?

  — Pentru că, dacă are măcar o părticică din geniul care i se atribuie, nu se poate lăsa păcălit o veşnicie, şi-şi va da seama ce miracol a pierdut lăsându-te să pleci.

  Jenată de compliment, Norma aruncă o privire prin şantierul de construcţie, ca şi cum nu şi-ar fi adus aminte ca unele dintre clădiri să se fi aflat acolo ultima oară când observase ea amănuntele.

  — Dar tu unde-o să fii?

  Venport oftă, dându-şi seama că nu fusese atentă.

  — Ţi-am spus deja, Norma. Plec pe Arrakis să mă ocup de nişte probleme privind operaţiunile cu mirodenie. Keedair va avea sarcina mai uşoară şi mult mai plăcută de a rămâne aici, cu tine.

  Norma se încruntă. Deşi ajunsese la o vârstă mijlocie, expresia ei îi amintea lui Venport de fetiţa de pe Rossak pe care-o iubise atât de mult.

  — Aş vrea să poţi rămâne cu mine, Aurelius. Aş prefera din toată inima să am prin preajmă chipul tău prietenos în loc de… un negustor de sclavi tlulaxa.

  Venport izbucni în râs.

  — Nu trebuie să-ţi placă Keedair, Norma. Lasă-l doar să-şi facă treaba.

  Oftă.

  — Şi, crede-mă, şi eu aş prefera să rămân. Dar am prea multe de făcut – şi mă tem că timpul petrecut aici, cu tine, ar fi atât de plăcut încât aş fi complet împiedicat să realizez ceva care să merite.

  Ea chicoti cu o veselie copilărească. Venport se stăpâni, întrebându-se dacă într-adevăr flirtase cu ea. După o clipă de gândire, ajunse la concluzia că aşa făcuse. După atâţia ani de prietenie strânsă, se întrebă de ce l-ar surprinde acest lucru.

  Supraveghetorul şantierului ieşi în grabă din hangar, căutându-l în Venport.

  — Tocmai am primit un semnal, domnule director… Nava a primit acordul de liberă trecere şi e în curs de coborâre prin atmosferă, Tuk Keedair e la comenzi.

  Venport încuviinţă, deloc surprins că partenerul lui preferase să piloteze singur aparatul. Traficantul de carne vie petrecuse mulţi ani ca negustor, făcând raiduri pe planetele nealiate şi capturând sclavi budislamici. Ştia cum să manevreze un simplu transportor de mărfuri.

  — Uite, Norma! A sosit!

  Arătă spre o lumină strălucitoare care înainta prin culorile şterse ale amurgului.

  Imaginea deveni şi mai luminoasă, carcasa încălzindu-se până la incandescenţă la reintrarea în atmosferă, iar Norma auzi bangul sonic la trecerea pe lângă ei. Era o navă mare, proiectată în principal pentru călătorii spaţiale pe distanţe mari şi pentru coborâri ocazionale la suprafaţă, deşi cea mai mare parte a încărcării mărfurilor se făcea folosind navete de transport.

  Ca vehicul spaţial, nava era relativ lentă şi ineficientă. În acest moment, în timp ce Keedair vorbea prin transmiţătorul pe frecvenţă îngustă, bombăni în legătură cu sistemele antice ale navei. Evident, Venport avusese motive bune pentru a o scoate din serviciu.

  În cele din urmă, Keedair aduse aparatul de mari dimensiuni deasupra hangarului deschis şi, manevrându-l ca un expert, îl făcu să coboare în depozitul gol. Venport îl urmări, nesigur dacă vehiculul greoi va trece vreodată prin acoperişul deschis. Dar negutorul tlulaxa reuşi, cu o toleranţă de câţiva metri.

  Norma privi aterizarea cu înfiorare, iar Venport îşi putea imagina rotiţele învârtindu-se în mintea ei. Văzuse schiţe şi proiecte ale navei, aşa că înţelegea deja modificările pe care ar trebui să le facă. Dar simplul fapt de a vedea aparatul cu propriii ochi părea să-i aprindă imaginaţia.

  — Un model pentru toate zborurile interstelare viitoare, omentă Norma. Ceea ce realizez aici va schimba totul…

  Venport absorbea optimism de la ea. Femeia nu-şi putu smulge privirea de la navă până când aceasta nu ateriză înăuntrul hangarului şi muncitorii nu se repeziră să instaleze ancorele de andocare şi stabilizatoarele.

  Norma se întinse şi-l strânse de mâna mult mai mare.

  — Am aşteptat asta atâţia ani, Aurelius… Abia dacă-mi vine să-mi cred ochilor. Mai am încă mult de lucru, dar pot în sfârşit să-i dau drumul.

 

  Marele Patriarh Iblis Ginjo se aştepta ca sosirea lui să provoace puţină agitaţie, iar oraşul-capitală, Starda, organiză într-adevăr o primire suficient de extravagantă. În orice moment, numeroase planete erau angajate în lupta împotriva maşinilor gânditoare. Potrivit calendarului său, campania tot mai amplă de pe Ix ar fi trebuit să fie acum în plină desfăşurare, dar Iblis nu voia să se pună într-un asemenea pericol personal făţiş. Dimpotrivă, Poritrin era locul potrivit în care să se afle, de vreme ce invadatorii roboţi fugiseră deja.

  Aţâţând răscoala iniţială de pe Pământ, Iblis dovedise că nu era laş, poziţia lui vitală în calitate de conducător al Consiliului Jihadului îl împiedica să-şi asume acum riscuri prea mari. Deşi prezenţa sa pe câmpurile de bătălie ar fi ridicat fără îndoială moralul luptătorilor disperaţi, Marele Patriarh nu voia să rişte să fie văzut în altă parte decât în locul unei victorii autentice. Cum era cazul aici.

  Însoţit de loialul, dar discretul lui locotenent din Jipol, Yorek Thurr, Iblis debarcă din navă la spaţioportul din Starda şi înaintă ţanţoş să întâlnească o mică delegaţie oficială. Observând că lordul Bludd lipsea, Iblis murmură un comentariu nemulţumit, chiar în momentul în care tânărul aghiotant de pe Poritrin venea grăbit spre el.

  — Momentul sosirii tale este excelent, Mare Patriarh. Ceremonia de acordare a decoraţiilor are loc peste doar două ore, dar e destul timp pentru garderobierii noştri să te pregătească pentru apariţia alături de lordul Bludd.

  Tânărul aghiotant purta vestă şi pelerină în alb şi negru, unul dintre stilurile la modă pe planetele nobililor.

  Când un şlep plutitor îl lăsă pe Iblis împreună cu suita lui la amfiteatru, i se dădu un scaun pe platforma întinsă pe malul râului, dar într-o parte – în fond, era doar unul dintre cei şaptezeci de politicieni şi nobili prezenţi. Nu mai puţin de patru sute de mii de oameni se aflau înghesuiţi pe câmpurile acoperite cu iarbă, privind în sus către ecranele de proiecţie şi ascultând prin sistemele de difuzoare cu sunet limpede, montate să plutească pe suspensoare. Altare ridicate, în grabă, închinate lui Manion cel Nevinovat stăteau la loc de cinste pe marginea falezei, deasupra fluviului. Fusese dezvelită şi o nouă statuie, o construcţie imensă, oarecum absurdă, a unui copil angelic asemănător unui Buda, aşezat peste un robot zdrobit.

  Lordul Niko Bludd avea scaunul cel mai de seamă, luminat de reflectoare, la capătul culoarelor care duceau la scenă. Evident, filfizonul se considera pe sine însuşi motivul pentru acei spectatori adunaţi.

  Între timp, pe scena centrală, savantul Tio Holtzman primea onorurile înaintea unei mulţimi care aclama. Inventatorul radia şi făcea cu mâna masei de feţe înceţoşate. Iblis stătea pe scaun, cu un zâmbet îngheţat pe chip.

  Marele Patriarh avea întotdeauna un plan în minte, o sarcină importantă de terminat. În ceea ce-l privea pe Iblis, viaţa era brutal de scurtă şi erau prea multe lucruri de făcut. După ce trase adânc aer în piept, se hotărî să nu observe desconsiderarea pe care i-o arătase Niko Bludd. Nu încă.

  O situaţie ca aceasta, cu atâţia oameni exaltaţi datorită unei victorii militare convingătoare, avea să-i ofere lui Iblis ocazia potrivită.

  Bunele intenţii pot provoca distrugeri la fel de mari ca şi un cuceritor malefic. În ambele cazuri, rezultatul e acelaşi.

  Lamentaţie zensunniu.

  Aliid îl considera pe prietenul lui, Ishmael, un neghiob. Înflăcăratul zenşiit nu-şi putu stăpâni dispreţul sau neîncrederea din glas, atunci când îl luă peste picior:

  — Chiar te aştepţi la recunoştinţă? De la ei? N-aş putea zice că-ţi admir credinţa oarbă, dar o găsesc amuzantă.

  În surâsul lui nu se citea umor, doar duritate tăioasă.

  În lunile de după ce flota goală păcălise cu succes jefuitorii maşini, armata de sclavi unită fu scoasă de la şantierele din câmpurile de noroi şi spartă în grupuri mai mici. Mulţi dintre muncitori se întoarseră la proprietarii iniţiali, gata să-şi reia sarcinile obişnuite la culturile de trestie şi în mine. Aliid rămăsese cu echipa de la fabrica din Starda, din moment ce niciunul dintre proprietarii anteriori nu era prea dornic să-l revendice. La început, Ishmael se bucurase să petreacă mai mult timp cu tovarăşul său din copilărie, dar mai târziu începu să simtă un strop de nesiguranţă.

  — Munca ta plină de devotament a construit acea flotă-momeală, Aliid. Munca noastră a salvat Poritrinul.

  Nefericirea şi dezamăgirea aproape că puteau fi pipăite în cuvintele lui Ishmael.

  — Chiar şi cineva atât de răsfăţat şi de nepăsător ca lordul Bludd trebuie să recunoască acest fapt.

  — Tu eşti un simplu sclav, iar el e nobil, replică Aliid. Nu i se cere să recunoască nimic, în timp ce nouă ni se cere să ne supunem!

  Dar Ishmael nu-l ascultase. Sclavii nu primiră dreptul la odihnă sau raţii mai mari, nici locuinţe mai bune sau tratament medical, nici concesii acordate credinţelor lor budislamice… nici măcar cea mai măruntă răsplată. Era cumplit de nedrept, dar în aparenţă numai Ishmael se aşteptase la altceva.

  În copilărie, bunicul lui îi predicase cu severitate blândă: „Dacă nu eşti dispus să discuţi despre ceea ce te preocupă cu persoana care ţi-a făcut o nedreptate, nu te plânge atunci când nu reuşeşte să rezolve situaţia după mintea ei.”

  Ishmael pusese asta la inimă. Sutrele Koranului insistau că inima şi sufletul omului – chiar şi la necredincioşi – conţineau un sâmbure de bunătate şi de compasiune fundamentală. Ca sclav, rămăsese pasiv prea multă vreme, acceptându-şi soarta inferioară. Petrecuse prea multe nopţi recitind făgăduieli goale şi agăţându-se de visuri deşarte ce păreau excesiv de facile – la fel de goale ca şi navele-momeală care înspăimântaseră flota de război a roboţilor. Le datora asta tuturor ascultătorilor săi de atâta vreme…

  Acum, că el şi camarazii lui făcuseră un serviciu indiscutabil Poritrinului, Ishmael ştia că venise timpul să-şi aducă preocupările chiar în faţa lordului Bludd. Dumnezeu avea să-l îndrume şi să-i arate ce să spună. Ishmael avea să le dovedească, lui Aliid şi tuturor zensunniţilor care-l ascultau în jurul focului poveştilor, că lucrurile în care credea erau demne de încredere.

  Exasperat, Aliid îl prinse pe Ishmael înainte să apuce să intre cu naivitate în ceea ce avea să fie cu siguranţă un dezastru.

  — Măcar gândeşte-te la un plan, prietene! Cum o s-ajungi în prezenţa lordului Bludd? Nu poţi să baţi pur şi simplu la uşă şi să-i spui ce gândeşti.

  — Dacă el este stăpânul oamenilor săi, ar trebui să asculte o plângere bine întemeiată.

  Celălalt bărbat îşi rostogoli ochii în orbite.

  — Eşti un sclav, nu un cetăţean. N-are nici un motiv să te asculte.

  Se apropie şi mai mult.

  — Încearcă să-ţi foloseşti imaginaţia, Ishmael. Ai lucrat pentru savantul Holtzman, îi cunoşti obiceiurile, legăturile pe care le are cu lordul Bludd. Foloseşte asta ca să găseşti o scuză, sau n-o să ajungi niciodată la mai puţin de o sută de metri de el.

  Ishmael socoti ce posibilităţi are. Nu-i plăceau minciunile şi căile ocolite, dar Aliid avea dreptate. În clipa de faţă, era o cale necesară pentru atingerea unui scop.

  La sfârşitul următorului schimb, se întoarse la complexul de locuinţe împreună cu ceilalţi captivi. Acolo, după ce se spălă şi se îmbrăcă cu hainele lui cele mai curate, îşi sărută soţia şi se pregăti de plecare. Luă cu sine un teanc de registre pe care le scosese clandestin din birourile fabricii scoase din funcţiune şi porni să traverseze oraşul către turnurile conice ale lordului de pe Poritrin. Sclavul veteran avea pe chip o expresie de respect, dar nu de supunere umilă. Budallah păşea pe urmele lui, îi dădea forţă.

  Doi dragoni cu armuri aurii, care făceau de gardă la poarta de la nivelul străzii a turnurilor, se uitară sceptici la Ishmael. Atent să nu pară o ameninţare, îşi alese cuvintele cu prudenţă, încercând să nu mintă, dar încercând totuşi un soi de scamatorie.

  — Numele meu este Ishmael, şi trebuie să-l văd pe lordul Niko Bludd.

  Dragonii îl cercetară cu atenţie.

  — Un sclav vrea să-l vadă pe lordul Bludd? Ai o întâlnire stabilită?

  Colegul lui în armură zise:

  — Lordul Bludd nu acordă audienţe sclavilor.

  Ishmael se întrebă dacă Budallah îi va face pe cei doi bărbaţi să se dea în lături, făcându-i loc să intre. Dar nu se aştepta la o asemenea intervenţie divină făţişă.

  Simţindu-se plin de îndrăzneală, Ishmael scoase registrele sustrase şi le întinse.

  — Sunt unul dintre sclavii savantului Holtzman. El a trimis cu regularitate persoane ca mine să aducă documente scrise.

  Ezită înainta de a spune în cele din urmă o minciună sfruntată.

  — Savantul m-a trimis cu astea. A insistat că e o problemă oarecum urgentă, că nu trebuie să mă întorc până când nu le înmânez lordului Bludd personal.

  Cel mai înalt dintre cei doi dragoni bombăni:

  — Tot ce are de-a face cu Holtzman e urgent…

  Se încruntă către Ishmael.

  — Lordul Bludd n-are timp astăzi pentru asta!

  Ishmael nu dădu înapoi.

  — Poate că ar trebui să-i explicaţi chiar voi asta savantului Holtzmanni. N-o să creadă că lordul Bludd a refuzat să primească registrele, dacă aude vestea de la mine.

  Trase aer în piept şi aşteptă; credinţa îi dădea seninătate şi încredere.

  După o clipă de tăcere, celălalt dragon spuse nesigur:

  — I-am lăsat întotdeauna până acum să înmâneze registrele. Dacă savantul a făcut o altă descoperire, cum a fost cu scuturile?

  Primul gardian încuviinţă.

  — Poate că ar trebui să-l lăsăm pe Bludd să-l dea singur afară…

  Răspunzând la scurta lor ezitare, Ishmael se înclină şi apoi trecu repede pe uşă. Încrederea lui îi slăbise pe paznici, iar ei cedaseră. Cu ochii mari, Ishmael intră în palatul guvernamental al lordului ereditar, ai cărui strămoşi îi înrobiseră pe captivii budislamici, pentru generaţii.

  Imediat dincolo de uşă, un şambelan agitat se încruntă la vederea pielii întunecate şi a veşmântului zensunnit al lui Ishmael, dar numele lui Tio Holtzman şi registrele cu aspect impresionant se dovediră din nou a avea suficientă greutate pentru a depăşi îndoielile şi întrebările. Unul dintre gardieni, în aparenţă răzgândindu-se, se apropie şi zise:

  — Îmi pare rău, domnule. Dacă vreţi să-l iau de-aici…

  Funcţionarul cu înfăţişare regală dădu din cap în direcţia dragonului, apoi privi în ochii hotărâţi ai lui Ishmael.

  — Eşti sigur că trebuie să duci astea lordului Bludd acum? Oricum n-o să aibă timp să se uite la ele. Peste numai o oră găzduieşte un banchet pentru pictorii din afara planetei care vor să zugrăvească Starda în diferite condiţii de iluminare.

  Şambelanul aruncă o privire semnificativă către cronometrul de pe perete.

  — Dacă era atât de important, savantul Holtzman ar fi stabilit o întâlnire pentru tine. Eşti sigur…

  — Îmi pare rău, domnule, îl întrerupse Ishmael. Nu dădu nici o explicaţie suplimentară, nici nu se oferi să plece.

  — Lordul Bludd îţi poate acorda foarte puţin timp.

  — Chiar şi o clipă din generozitatea lui va fi de-ajuns. Mulţumesc!

  — Ar trebui să verific dacă are vreo armă?

  — Desigur.

  Când percheziţia corporală se încheie, Ishmael aşteptă într-o galerie de primire plină de ecouri. În mijloc se afla o bancă din piatră lustruită; deşi arăta încântător, se dovedi incomodă. Rămase într-o tăcere indiferentă, îndurând cu răbdare întârzierea.

  În minte, îndrăzneţul sclav recită sutrele sale favorite, versete pe care le învăţase pe genunchii bunicului său. Încetase cu multă vreme în urmă să-şi dorească ca viaţa lui să fi fost altfel, să fi scăpat atunci când invadatorii atacaseră mlaştinile de pe Harmonthep. La bine şi la rău, viaţa lui era aici, pe Poritrin, unde avea o soţie iubitoare şi două fete frumoase, care erau aproape femei şi ele…

  Trecu aproape o oră, şi în sfârşit fu dus, pe un şir de trepte late, în apartamentul şi în galeria privată a lordului Bludd. Simţea căldură pe piele, iar gândurile îi erau pline de posibilităţi. Cu mult noroc pledoaria sa avea să ajungă la inimile nobililor care stăpâneau Poritrinul. Spera ca vorbele sale să fie convingătoare.

  Înăuntrul unei camere care mirosea a lumânări şi parfumuri, curtenii îl îmbrăcau pe lordul bărbos cu o vestă căptuşită, cu lanţuri de aur şi manşete groase. Părul auriu-roşcat pălise cu vârsta, având acum şuviţe cenuşii. Un tatuaj cu un grup de cercuri micuţe ca nişte bule îi împodobea colţul unui ochi. Servitorii personali se agitau în jurul lui, împroşcându-i părul şi obrajii cu apă parfumată. Un bărbat subţire ca o aşchie peria scamele din ţesătura robei lordului, cu ardoarea unui filosof care studia cheia întregii cunoaşteri.

  Lordul ridică ochii spre Ishmael şi oftă.

  — Ei, nu se-ntâmplă prea des ca Tio să trimită unul dintre sclavi să se întâlnească cu mine, şi de obicei nu-i atât de insistent – sau de matinal – cu rapoartele lui. Ce vrea savantul în seara asta? E un moment complet nepotrivit…

  Întinse mâna să ia registrele.

  Ishmael îşi păstră vocea calmă şi slabă, atât de politicoasă pe cât putea s-o facă. Respectuos, dar cu un strop de încredere, ca şi cum s-ar fi imaginat pe sine ca pe un egal. Dându-şi seama de importanţa fiecărui cuvânt, absorbi forţa tăcută din adâncurile fiinţei sale.

  — Poate că a avut loc o neînţelegere, lord Bludd. Savantul Holtzman nu m-a trimis aici. Mă numesc Ishmael, şi am venit aici de bunăvoie ca să vorbesc cu dumneavoastră…

  Curtenii se opriră uluiţi. Bludd clipi către Ishmael cu dezgust, apoi ridică ochii şi se uită urât la şambelan, care aruncă la rândul lui o privire aspră spre gărzile de dragoni.

  Cu coada ochiului, Ishmael îl văzu pe şambelan făcând un pas înainte să-l ia de acolo, dar Bludd îi făcu un semn să rămână pe loc. Vocea lui căpătase un ton iritat, cerând explicaţii.

  — De ce-ai venit aici dacă nu este vorba de savantul Holtzman?

  Ridică registrele.

  — Ce-s astea?

  Ishmael zâmbi, lăsând cuvintele să curgă prin el, sperând că ar putea să înmoaie inima nobilului cu judecată şi compasiune.

  — Stăpâne, vreme de generaţii oamenii mei au servit şi au apărat Poritrinul. Tovarăşii mei sclavi şi cu mine am lucrat la multe dintre proiectele savantului Holtzman, care au salvat nenumăraţi cetăţeni ai Ligii de maşinile gânditoare. În anul care a trecut, am muncit fără răgaz ca să fabricăm flota-momeală, care a avut atâta succes…

  Lordul Bludd se încruntă, ca şi cum ar fi înghiţit o bomboană râncedă. Apoi surâse cu cruzime şi răspunse:

  — Asta intră în definiţia cuvântului „sclav”.

  În apropiere, şambelanul chicoti.

  Dar Ishmael nu vedea nimic hazliu în asta.

  — Suntem fiinţe umane, lord Bludd.

  Se calmă, refuzând să îngăduie ca hotărârea să-i slăbească.

  — Am vărsat sudoare şi sânge ca să vă apărăm modul de viaţă. Am privit sărbătorile voastre. Datorită eforturilor noastre, Poritrin a rămas independent de maşinile gânditoare.

  — Datorită eforturilor voastre?

  Chipul lui Bludd se înnegură auzind îndrăzneala acestui bărbat zensunnit.

  — Aţi făcut exact ceea ce stăpânii voştri v-au ordonat să faceţi, nimic mai mult. Noi am văzut ameninţarea venind. Noi am creat mijloacele de a ne apăra împotriva ei. Noi am trasat planurile şi noi am furnizat resursele. Voi aţi pus doar toate componentele laolaltă, aşa cum vi s-a ordonat.

  — Stăpâne, subestimezi şi micşorezi importanţa a ceea ce au făcut captivii pentru…

  — Ce vreţi voi, oameni buni, eterna mea recunoştinţă? Absurd! Aţi ajutat la salvarea propriilor voastre vieţi, nu doar la ale noastre. Asta ar trebui să vă fie de-ajuns. Aţi prefera să putreziţi într-o închisoare a maşinilor gânditoare chiar acum, să fiţi disecaţi de roboţi curioşi? Puneţi la socoteală avantajul faptului că eu nu sunt demonul suprem Erasmus!

  Îşi suflecă mânecile şi-şi alungă slujitorii.

  — Acum pleacă, sclavule. Nu vreau să mai aud nimic despre asta, şi nu mai încerca vreodată să vorbeşti direct cu mine. Înşelătoria ta este un motiv suficient pentru execuţie. Eu sunt lordul Poritrinului, capul unei familii care a fost la putere aici de generaţii, în timp ce tu eşti doar un… laş transplantat aici, căruia îi sunt oferite mâncare şi adăpost numai datorită îngăduinţei mele!

  Ishmael se simţea adânc jignit, dar mai auzise şi înainte soiul ăsta de insultă.

  Ar fi vrut să aducă argumente, să-şi susţină cazul mai limpede, dar văzu, din privirea plină de furie rece care clocotea în ochii lordului Bludd, că nimic din ce-ar fi putut spune n-ar fi avut un efect satisfăcător. Dăduse greş. Poate că Aliid avusese dreptate să ia în derâdere credinţa lui naivă.

  Am subestimat cât de diferite, de străine, pot fi gândurile acestui om. Nu-l înţeleg deloc pe lordul Bludd. E măcar uman?

  În ultima vreme, în timpul discuţiilor de noapte din jurul focului poveştilor din tabăra sclavilor, Aliid devenise din ce în ce mai tăios, încurajând oamenii să urmeze exemplul lui Bel Moulay. Acum, Aliid voia să încerce o altă revoluţie, indiferent câtă vărsare de sânge ar fi putut să ceară. Şi de fiecare dată când Ishmael încerca să fie o voce a raţiunii şi să vorbească împotriva simplei căutări a răzbunării, Aliid îl silea să tacă.

  Totuşi, după această întâlnire, Ishmael nu era sigur câte argumente ar mai fi fost în stare să aducă. Încercase tot ce-i stătea în putinţă, iar lordul Bludd refuzase să asculte.

  Sperând că nobilul nu avea să se răzgândească şi să ordone execuţia lui imediată, Ishmael se înclină din nou şi se retrase încet cu spatele la uşă. Gărzile de dragoni îl apucară brutal de braţe şi-l escortară afară, mormăind înjurături în barbă. Ishmael nu se zbătu şi nu le răspunse la insulte; nu era nevoie de prea mult ca să-i provoace să-l omoare în bătaie.

  Chiar dacă credinţa îi fusese zguduită până în miezul ei, iar constrângerile lui naive lăsau de dorit, nu-i părea rău că încercase. Nu încă.

 

  În câteva zile, sosiră noile ordine, transferându-l pe Ishmael şi pe mulţi alţii care lucraseră la proiectul şantierului de construcţii. El, Allid şi o sută ca ei urmau să fie trimişi departe în amonte, la o nouă fabrică, unde aveau să fie puşi să muncească la un proiect independent condus de Norma Cenva, femeia geniu de pe Rossak, care lucrase cândva ca asistentă a savantului Holtzman.

  Dragonii aveau de asemenea instrucţiuni explicite ca sclavul Ishmael să fie despărţit de familia lui. Sergentul rosti pe un ton morocănos:

  — Soţia şi fetele tale vor rămâne aici pentru transfer – zâmbi pe sub coiful de zale aurii – probabil în trei locuri diferite…

  Genunchii lui Ishmael se înmuiară, şi nu-i venea să-şi creadă urechilor.

  — Nu, asta nu se poate!

  Fusese cu Ozza vreme de cincisprezece ani.

  — Dar n-am făcut nimic…

  Gărzile îl apucară de braţe, dar el se eliberă şi alergă către soţia lui, care arăta zguduită, lângă Chamal şi Falina.

  Lordul Bludd îşi arătase limpede nemulţumirea, iar soldaţii căutau o scuză pentru a-l pedepsi pe Ishmael. Scoaseră bastoanele paralizante şi-l loviră peste genunchi, peste spate, peste umeri şi cap.

  Ishmael, care nu era violent din fire, se prăbuşi cu un ţipăt. Cu lacrimile şiroind pe faţă, blestemându-i pe atacatori, Ozza încercă să ajungă la el. Dar dragonii o ţinură departe. Fetele se străduiau să se înghesuie în jurul bărbaţilor cu armură aurie, dar Ishmael se temea mai mult pentru siguranţa lor decât pentru a lui proprie. Dacă atrăgeau prea mult atenţia asupra lor, Chamal şi Falina puteau fi luate de soldaţi, pentru distracţii depravate. Cele două fete frumoase ale lui…

  — Nu, staţi pe loc. O să mă duc cu ei. Vom găsi o cale să fim împreună.

  Ozza strânse fetele lângă ea şi se uită la dragoni ca şi cum ar fi vrut să le scoată ochii cu ghearele. Dar îşi cunoştea soţul şi nu voia să facă nimic care să înrăutăţească lucrurile.

  — O să fim din nou împreună, dragul meu Ishmael.

  Încet, Aliid înaintă câţiva paşi până lângă el, cu flăcări de mânie arzându-i în ochi. Dragonii părură amuzaţi de sfidarea năvalnică a acestui zenşiit. Ishmael gemu şi încercă să-şi păstreze echilibrul în mijlocul furtunii de durere.

  În timp ce gărzile mânau echipa de lucru nou formată către proaspăta lor însărcinare din amonte, Ishmael se luptă să le mai vadă o dată pe Ozza şi pe fete, poate pentru ultima oară. Când Aliid fusese despărţit de familie, nu-şi mai văzuse niciodată soţia şi băiatul.

  Aliid vorbi într-o şoaptă stridentă, folosind vechea limbă chakobsa pe care niciunul dintre stăpânii de sclavi n-o putea înţelege.

  — Ţi-am spus eu, oamenii ăştia sunt nişte monştri. Lordul Bludd e cel mai rău. Acum vezi că doar credinţa ta simplistă nu e de ajuns?

  Încăpăţânat, Ishmael dădu din cap.

  În ciuda a orice, nu era pregătit să dea la o parte credinţele zensunnite ce formau fundamentul vieţii sale. Văzându-i eşecul, oare nu-l vor părăsi ceilalţi, care-i ascultaseră parabolele şi sutrele cu atâta atenţie? Ishmael fusese greu pus la încercare – şi n-avea nici o idee cum va arăta răspunsul său final.

  175 î. G.

  ANUL 27 AL JIHADULUI.

  Un an după victoria de pe Poritrin.

  Războiul: O uzină care produce dezolare, moarte şi secrete.

  Declaraţie a unui protestatar împotriva Jihadului.

  Primero Harkonnen nu găsi zborul lung şi încet spre Ix ca fiind unul senin. Entuziasmul exagerat al noilor recruţi de la bordul navei-amiral se transformase treptat în groaza de a înfrunta forţele maşinilor gânditoare pe fortificatele lumi sincronizate. Fiecare membru al masivei forţe de atac cunoştea miza şi pericolele.

  Ordinele lui Xavier erau limpezi. Rebelii de pe Ix duseseră lupte îndelungate şi istovitoare împotriva unei armate copleşitoare de cymeci şi roboţi vânători-ucigaşi, iar acum el avea să adauge trupe suficiente pentru a răsturna balanţa. Oamenii nu-şi puteau permite să piardă. O dată ce va fi eliberat o altă planetă din ghearele lui Omnius, avea să doarmă mai uşor. Una câte una.

  Acasă, lui Octa nu-i plăcuse niciodată să-l vadă plecând cu o altă însărcinare pentru Jihad. În timpul căsniciei lor, Xavier fusese în misiuni una mai periculoasă decât alta. Era greu pentru ea să-l vadă iarăşi gata de drum, dar Octa ştia care era miza în acest război fără sfârşit. Văzuse cu ochii ei ce-i făcuse brutalitatea maşinilor gânditoare surorii ei, Serena. Războiul schimba oamenii. Cineva trebuia să-i apere pe nevinovaţi. Xavier şi Vor se aflau printre cei care-şi riscau viaţa să realizeze tocmai acest lucru, iar Octa înţelesese întotdeauna că războiul era chemarea lui. În război, toată lumea făcea sacrificii.

  Iar Xavier, deşi o iubea cu ardoare şi ştia că are o încredere desăvârşită în el, vedea întotdeauna teama din ochii ei atunci când pleca de pe Salusa Secundus – dar era o teamă pe care Octa o putea înfrânge. Încerca tot ce-i stătea în putinţă să-l facă să se simtă iubit şi liniştit când erau împreună, astfel încât el să păstreze amintiri frumoase pentru toate zilele lungi ce urmau să treacă până la întoarcerea acasă. O dată glumise chiar cu Octa, acuzând-o că lasă cele mai mari petreceri pentru zilele când era el plecat…

  Înainte ca soţul său să pornească în campania dificilă şi riscantă de a elibera Ix, Octa pregătise din nou un ospăţ şi-i invitase pe cei mai apropiaţi dintre cei dragi. Ca întotdeauna, Serena fusese şi ea invitată să li se alăture, dar Preoteasa Jihadului participa rareori la micile adunări, chiar şi la acelea ale familiei. Biroul Marelui Patriarh refuzase politicos invitaţia în numele Serenei, răspunzând că pur şi simplu era prea ocupată.

  Cei care n-o cunoşteau prea bine pe Octa o vedeau ca pe o femeie sfioasă, tăcută, stând în umbra marelui primero. Dar când se hotăra să facă ceva şi-şi canaliza gândurile într-o direcţie, Octa dădea dovadă de toată rigiditatea şi fermitatea unui comandant militar mânios. Îşi aduna toţi servitorii, menajerele şi bucătarii, asigurându-se că totul mergea absolut perfect.

  Bătrânul Manion, în persoană, stătea câte o oră în pivniţă, alegând trei sticle rare de vin. Xavier ştia că viceregele retras nu păstra nimic altceva decât cele mai bune recolte; dar, din dragoste, îl încuraja pe socrul lui să facă alegerea, o sarcină care-i plăcea grozav.

  După-amiază târziu, cele două fete acum mari ale lui Xavier, Roella şi Omilia, sosiră şi ele la ospăţul de rămas-bun, împreună cu soţii lor. Roella împlinise douăzeci şi şase de ani, iar sora sa era cu doi ani mai tânără. Omilia îşi aduse fetiţa nou-născută, spre încântarea părinţilor ei.

  Octa o adora pe fetiţa lui Omilia, şi privea gânditoare cum copilul îi zâmbea lui Xavier. Deşi pierduse un fiu, era extrem de mândru de cele două fete ale lui şi de viaţa pe care şi-o clădeau. Atât Omilia cât şi Roella erau izbitor de frumoase, dar Xavier nu era un judecător tocmai obiectiv.

  — Câteodată aş dori să fi putut avea măcar încă una, spuse Octa, gâdilând bebeluşul.

  Pentru Xavier, soţia lui era încă cea mai frumoasă dintre toate, deşi ajunsese la vârsta de patruzeci şi cinci de ani. Vedea şi-acum ardoarea tinerească pe care-o păstra înăuntrul ei, şi o socotea mai atrăgătoare decât pe oricare altă femeie tânără. Xavier ridică din umeri şi-i zâmbi ca un băieţandru.

  — N-a zis nimeni că eşti prea bătrână…

  — Nu e prea probabil.

  Îl tachina, dar el continuă să zâmbească.

  — Nu-i nici un motiv să nu mai încercăm!

  Dar Xavier nu se putu stăpâni să nu se simtă stânjenit şi cu inima grea când se găsi în faţa celorlalţi oaspeţi. Tatăl lui adoptiv, Emil Tantor, era însoţit de văduva lui Vergyl, Sheel, şi de cei trei copii ai lor.

  Lui Xavier nu-i venea să creadă că trecuseră deja doi ani de la dezastrul de pe Anbus IV. Simţea încă ghimpi de vinovăţie pentru că îngăduise ca Vergyl să fie capturat de cymeci. Fratele lui avea treizeci şi patru de ani în momentul morţii – nu era nici pe departe un copil – dar Xavier nu se putea împiedica să nu se gândească la tânărul cel zâmbitor ca la frăţiorul lui, un băiat cu care se jucase… şi pe care mai târziu îl dezamăgise. Vergyl şi Sheel ar fi trebuit să aibă parte împreuna de o viaţă frumoasă şi lungă. Familia fratelui său era minunată, dar viitorul lor fusese zdrobit… la fel cum se dovedise şi al lui, atunci când Serena fusese răpită de maşinile gânditoare.

  Blestemat fie Jihadul ăsta!

  Şi totuşi, chiar după ce o pierduse pe Serena, Xavier îşi croise o viaţă plăcută. Şi n-ar fi schimbat nimic din ea, chiar dacă ar fi putut. Nu se îndoia că Sheel era destul de puternică pentru a face acelaşi lucru, sub îndrumarea bătrânului şi din ce în ce mai fragilul Emil Tantor.

  Deşi era încântat la culme să-şi vadă tatăl, ca şi pe cei din familia lui Vergyl, Xavier se simţea încă jenat, neştiind ce să spună. Bebeluşul lui Omilia părea s-o întristeze pe Sheel, iar tatăl lui părea şi el posomorât, amintindu-şi poate că propria lui soţie, Luciile, fusese ucisă în prăbuşirea unui aparat de zbor, cu puţină vreme înainte de-a apuca s-o vadă pentru prima oară pe fiica nou-născută a lui Vergyl…

  Când felul întâi fu gata de a fi servit, Octa începu rugăciunea. Aduse mulţumiri pentru mâncare şi pentru viaţa lor, se rugă lui Dumnezeu pentru siguranţa lui Xavier în misiunea de pe Ix şi pentru eliberarea de Omnius şi de toate maşinile gânditoare.

  Xavier ştia că aceasta ar fi trebuit să fie o ocazie de veselie, cu cei dragi luându-şi la revedere şi urându-i succes în ultima lui campanie militară. Misiunea ixiană era plină de primejdii şi, cu toate că el n-avea să capituleze cu uşurinţă, era sigur că mulţi alţi soldaţi ai Jihadului aveau mese de rămas-bun asemănătoare, cu cei apropiaţi din familie… dar şi că mulţi dintre ei urmau, de fapt să nu se mai întoarcă.

  În clipa în care Octa îi văzu buna dispoziţie stingându-se, chiar înainte de aducerea felului principal, chemă înăuntru un trio de tineri muzicieni din Zimia, care începură să cânte din instrumente şi din voce, cu un contralto fermecător, în timp ce ceilalţi musafiri mâncau şi stăteau de vorbă pe un ton scăzut.

  Auzindu-i pe menestrelii veseli, Xavier se gândi iarăşi la moarte, aceea a fratelui geamăn al lui Octa, Fredo, care-şi dorise întotdeauna să fie muzician şi artist. În timp ce-şi privea soţia, se aştepta să vadă gânduri asemănătoare reflectate pe faţa sa, dar ea găsea în concertul muzicienilor doar bucuria, şi – curând – şi ceilalţi oaspeţi reacţionară, savurând mâncarea, vorbind şi râzând.

  Octa era radioasă. Mai târziu, în toiul bătăliei încinse, avea să-şi amintească de asta, mai mult decât de orice altceva.

  Deşi el era cel care se ducea pe Ix să se bată cu maşinile ucigaşe, Octa lupta cu la fel de multă vitejie în propria sa bătălie, cea de a menţine buna dispoziţie şi optimismul în casa ei, pentru că asta era singura armă pe care-o putea mânui. Făcuse acelaşi lucru de fiecare dată când Xavier plecase la război, şi avusese întotdeauna succes.

  Dar el plecase de prea multe ori…

 

  La câţiva ani după distrugerea Pământului de către Armada Ligii, Xavier condusese primul atac „oficial” al Jihadului în curs de extindere al Serenei Butler. După ce aleseseră la întâmplare o lume sincronizată – Bela Tegeuse – navele de război plecaseră cu multă zarvă. Vorian Atreides se distinsese în acea bătălie, câştigase un grad mai înalt şi-şi dovedise înflăcărarea autentică pentru cauza omenirii.

  Bătălia de pe Bela Tegeuse distrusese mulţi roboţi şi nimicise infrastructura vastă a maşinilor gânditoare, dar inamicul rezistase fără preget. Încăierarea se încheiase până la urmă neconcludent, iar trupele umane se retrăseseră să-şi lingă rănile. Un an mai târziu, şi fără ordin, Vorian se strecurase înapoi în sistemul Tegeuse şi se întorsese acasă ca să raporteze că maşinile reconstruiseră totul şi continuau să oprime populaţia umană supravieţuitoare de acolo. Era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În ciuda strădaniei teribile şi a pierderii de vieţi omeneşti, Jihadul nu progresase câtuşi de puţin.

  Abia după Pământ şi Bela Tegeuse îşi dăduseră totuşi seama hiperminţile Omnius că se schimbase caracterul războiului. Ca reacţie, Omnius-Corrin trimisese o flotă masivă împotriva Salusei Secundus, dar nou-formata armată a Jihadului – condusă chiar de Xavier o respinsese. La acea vreme, considerase această luptă o răzbunare pentru bătălia de la Zimia, unde fusese atât de grav rănit cu ani în urmă.

  Acum, în drum spre Ix, ofiţerul superior se pregătea pentru încă o şansă. Avusese multe ocazii în sfertul de secol care trecuse de la distrugerea Pământului, şi fiecare luptă îi oferise şansa de a da încă o lovitură. De a elibera mai mulţi oameni. De a distruge maşinile gânditoare…

  Numai dacă luptătorii şi-ar putea păstra elanul… şi energia.

  În timpul călătoriei lungi şi încordate, Xavier emise ordine care impuneau un program riguros de antrenament pentru soldaţi, pentru a le menţine reflexele agere. O altă forţă – separată – de sub comanda sa, compusă din mercenarii de obicei distanţi de pe Ginaz, era încântată să-şi demonstreze abilităţile de luptă pentru soldaţii lui Xavier.

  Prmero-ul petrecea deseori ore întregi urmărindu-i de undeva, de sus, judecându-le tehnicile, alegându-i în minte pe cei mai buni luptători dintre recruţi. Găsi noul lot de mercenari deosebit de interesant. Niciodată până atunci nu mai fusese martorul unui asemenea talent la lupta corp la corp.

  Luptătorii îl ascultau pe noul lor conducător, Jool Noret, un tânăr misterios şi înflăcărat, înveşmântat în salopetă neagră. Proaspăt sosit din arhipelagul de pe Ginaz, tânărul mercenar avea pielea bronzată, ochii de jad şi părul decolorat de soare. Subţire şi rapid ca un bici uman, Noret mânuia armele albe cu o viteză care le transforma în tăişuri mortale.

  Singuratic şi enigmatic, Noret rareori vorbea cu cineva, inclusiv cu colegii lui mercenari. Cu toate acestea, se năpustea chiar şi în cele mai elementare exerciţii de antrenament cu un abandon temerar şi fără nici o preocupare pentru bunăstarea sa personală. Părea să fie binecuvântat – sau blestemat – cu credinţa în propria sa invulnerabilitate.

  În calitate de ofiţer comandant, Xavier îl observa îndeaproape în decursul demonstraţiilor de luptă, Noret lupta cu o convingere totală, deşi în timpul liber părea să prefere singurătatea.

  Acum, în interiorul înghesuitei încăperi comune, Noret stătea în mijlocul colegilor lui şi părea să ţină la distanţă orice-ar fi putut să-i distragă atenţia. Sub privirile celorlalţi din echipaj, îşi contorsiona trupul în poziţii flexibile okuma, apoi rămase rigid, cu faţa la un perete despărţitor, în timp ce porni o călătorie interioară către un tărâm al contemplaţiei.

  Dintr-o dată, cu o viteză orbitoare, sări în picioare, învârtindu-se şi plonjând, lovind în toate părţile cu mâinile goale, ca şi cu arme ceva mai tradiţionale – o bâtă mică şi o bilă paralizantă, legată cu un lanţ subţire de încheietura mâinii. Părea să fie un test, sau un joc, dar mercenarii de pe Ginaz îl tratau cu o seriozitate absolută. Patru dintre ei se repeziră la atac, dar Noret îi doborî pe toţi cu o eficienţă uluitoare.

  Pentru încheiere, îşi aruncă în aer armele variate, mai învinse încă doi bărbaţi cu lovituri de arte marţiale, prinse din nou armele din aer, apoi le lăsă să alunece în buzunarele ascunse ale costumului negru. Deşi bătuţi zdravăn, niciunul dintre camarazii lui nu era serios rănit. Fără îndoială, aveau să-l provoace din nou pe Noret… şi, la fel de sigur, tânărul avea să câştige.

 

  Două zile mai târziu, Xavier ţinu în mod deosebit să se apropie de Noret, vrând să afle mai multe despre el. Chiar şi în timpul zborurilor plictisitoare dintre câmpurile de luptă, primero-ul nu se simţise niciodată în largul lui fraternizând cu soldaţii, aşa cum făcea Vor întotdeauna. Prietenul lui ar fi mâncat în sala comună de mese, împreună cu soldaţii, depănând pentru ei poveşti incredibile despre aventurile prin care trecuse, jucând partidă după partidă de Fleur de Lys, pe care le câştiga fără trufie şi le pierdea fără ranchiună.

  Dar Xavier nu reuşise niciodată să facă aşa ceva. Era ofiţerul lor comandant – un comandant printre oameni, dar rareori un prieten. În loc să rostească vorbe prietenoase în timp ce trecea pe punţile echipajului, soldaţii săreau cu toţii în poziţie de drepţi şi-l salutau scorţos. Respectul total părea să fie o barieră între oamenii lui şi el în particular, îl numeau „Moş Pedanterie şi Protocol”.

  Nu căuta tovărăşia lui Jool Noret ca prieten. În cabinele echipajului de pe nava amiral, tânărul mercenar îşi făcea ordine în patul de jos, aranjând cu grijă într-un dulap alăturat articole de îmbrăcăminte şi arme exotice. Chiar şi pentru o asemenea ocupaţie banală, fiecare mişcare a lui Noret era fluidă şi rapidă.

  Camera era aproape goală în timpul acestui schimb de serviciu. Primero-ul se apropie de el pe la spate, fără să facă nici un zgomot destul de puternic pentru a fi auzit pe deasupra murmurului de fond al motoarelor navei spaţiale şi al conversaţiilor din coridoarele exterioare. Chiar şi aşa, observă că tânărul mercenar se încordă fără ca de fapt să-l vadă. Părea să vegheze cu urechile.

  Xavier se mută în câmpul lui vizual şi rămase pe loc, cu braţele încrucişate la piept.

  — Am observat demonstraţia ta de luptă, Jool Noret. Ai o tehnică foarte interesantă.

  — Iar eu am observat că observi, Primero.

  Xavier se gândise deja la scopul pe care-l avea această întâlnire. Mai era o săptămână până când ajungeau în sistemul ixian şi-şi începeau campania…

  — Cred că ai cunoştinţe pe care le-ai putea preda oamenilor mei, tehnici ce le vor mări şansele de supravieţuire când vor lupta cu maşinile gânditoare.

  Tânărul mercenar întoarse privirea, ca şi cum ar fi fost înţepat.

  — Nu sunt profesor. Am încă atât de multe de învăţat şi eu…

  — Dar oamenii te respectă şi vor să înveţe de la tine. Dacă îi instruieşti cu metodele tale, poţi salva vieţi.

  Luându-şi o expresie chinuită, tânărul păru să se retragă în el însuşi.

  — Nu acesta este motivul pentru care am acceptat să lupt în Jihad. Vreau să distrug maşini gânditoare. Vreau să mor în luptă, cu vitejie.

  Xavier nu înţelegea ce demoni îl tulburau pe acest om.

  — Aş prefera mai degrabă să lupţi cu vitejie şi să supravieţuieşti, ca să distrugi şi mai mulţi dintre duşmanii noştri. Şi dacă-i ajuţi pe soldaţii mei să devină mai buni, ne vom asigura mai uşor de victorie.

  Noret rămase tăcut atât de multă vreme încât Xavier crezu că n-o să mai răspundă deloc.

  — N-o să fiu profesor, zise el în sfârşit. E o povară prea mare pe lângă celelalte pe care le port. Nu vreau să am sângele lor pe mâini, dacă nu reuşesc să execute cu abilitate corespunzătoare ceea ce-i învăţ eu.

  Ridică ochii spre ofiţerul mai în vârstă, cu tristeţe pe chip.

  — Totuşi, sunt bineveniţi să… observe, dacă doresc!

  Xavier încuviinţă, nevrând pentru moment să insiste mai mult şi să descopere ce-l tulbura atât de adânc pe Noret.

  — E destul. Poate că vor învăţa ceva doar privindu-te. Dacă asta dă rezultate, o să mă gândesc să solicit o compensaţie suplimentară pentru tine, când ne întoarcem acasă.

  — Nu vreau nimic din toate astea, replică Noret, cu privirea intensă şi ciudat de înfricoşătoare. Daţi-mi doar mână liberă să ucid maşini!

  Fereşte-te de prietenii bine intenţionaţi. Pot fi la fel de periculoşi ca şi duşmanii.

  GENERALUL AGAMEMNON, Memorii.

  După ce Xavier şi grupul său de luptă plecă spre Ix, mintea lui Vor se aprinse, căutând alternative. Forţa brută era o tactică răsuflată şi de modă veche, dar câtuşi de puţin cea mai eficace cale de a înfrânge maşinile gânditoare. Ochii îi sclipeau ca ai unui drăcuşor când mintea lui începu să nască posibilităţi, născocind scheme ce s-ar putut dovedi mai eficiente decât toate navele de război din armata Jihadului.

  Acesta era mai mult decât o competiţie amicală cu colegul lui primero. Trucurile inteligente puteau salva nenumărate vieţi. Vieţi de oameni.

  Fără surle şi trâmbiţe şi fără să atragă prea multă atenţie, Vor rechiziţionă o navă-cercetaş pentru o singură persoană. Ca de obicei, ofiţerii Jihadului erau îngrijoraţi. Îl avertizară în legătură cu riscurile implicate şi insistară să ia cu el o escortă de nave înarmate. Dar Vor se mulţumi să râdă şi-i dădu la o parte cu un gest al mâinii. Încă nu ştiau ce-i făcuse sferei captive a lui Omnius, ascuns încă în cabina de pilotaj. Nimeni nu ştia. Încă.

  În spaţiul deschis, Vor stabili cursul către o lume pe care nu se aşteptase s-o mai viziteze vreodată, şi cu siguranţă nu de bunăvoie: Pământul. Leagănul umanităţii. Acum, nimic mai mult decât o sferă radioactivă carbonizată.

  Vor ştia ce va găsi acolo… şi totuşi se duse.

  Deşi nu avea nici un motiv să se aventureze să coboare la suprafaţă, îşi luă un timp suplimentar pentru a zbura pe deasupra atmosferei furtunoase, scanând blocurile continentale lipsite de viaţă dedesubt. Continentele din partea opusă soarelui erau negre, nearătând nici un semn al civilizaţiei, şi, în timp ce se rotea pe partea luminată, observă nori albi, învolburaţi, oceane întunecate şi suprafeţe de uscat maronii, aproape fără nici o pată de verde.

  Îşi aduse aminte de multele ocazii când zburase pe aici în Călătorul Visurilor. Răsfoind catastiful interior al gândurilor, se văzu pe sine şi pe robotul independent Seurat apropiindu-se de lumea de baştină a omenirii, planeta centrală a lui Omnius. Grila de lumini a oraşului, reţeaua formată de industria şi de civilizaţia strălucitoare îl atrăseseră întotdeauna pe Vor. Dar minunata scânteiere lipsea acum. Trecuseră decenii de la anihilarea nucleară şi planeta încă arăta în cea mai mare parte moartă. Poate că într-o zi Pământul avea să fie din nou locuibil, dar deocamdată era doar o cicatrice marcând o rană pe care fiinţele umane le-o făcuseră maşinilor gânditoare… şi lor înşile.

  Vor îşi petrecuse anii de formare aici, studiind memoriile tatălui său, absorbind versiunea distorsionată de istorie a generalului cymec. Apoi Serena Butler îi arătase că viaţa lui era plină de deformări şi de minciuni sfruntate. Scăpase. Fusese ca renăscut.

  În noua lui viaţă ca om liber în Liga Nobililor, Vor se simţea fascinat de istorie. Citise înregistrările omenirii străvechi şi memorase amănuntele despre primul Agamemnon, generalul antic care luptase în războiul troian, aşa cum era consemnat în Iliada lui Homer.

  În cercetările sale, Vor căuta să facă diferenţa între istorie şi mit, între informaţiile exacte şi legende. Dar câteodată chiar poveştile de o exactitate îndoielnică puteau oferi idei interesante. Când studiase isprăvile celui dintâi Agamemnon, fusese intrigat în mod deosebit de relatarea despre calul troian…

  Savanţii Ligii n-ar fi înţeles – sau poate că ar fi făcut teste interminabile. Dar acesta nu era un lux pe care să şi-l poată permite în vreme de război.

  Plin de nostalgie şi cu o hotărâre reînnoită, Vor lăsă Pământul în urmă şi se îndreptă spre adevărata lui destinaţie. Urmând o traiectorie pe care zburase cu multă vreme în urmă, în timpul bătăliei pentru Pământ a Armadei, ajunse la marginile sistemului solar. Atunci, când abia schimbase tabăra şi ceilalţi nu aveau pe deplin încredere în el, Vor fusese silit să iasă din formaţie ca să urmărească o navă de actualizări a lui Omnius care încerca să scape. După ce-l scosese din funcţiune pe căpitanul robot, lăsase aparatul să plutească în derivă… pentru douăzeci şi cinci de ani.

  Acum, Vor căuta o urmă cât de mică a navei de multă vreun inerte, scanând zonele în care ar fi putut să plutească, printre rămăşiţele îngheţate de comete, departe de lumina soarelui.

  — Nu te ascunde de mine, bătrâne creier metalic, îşi spuse. Ieşi la iveală şi joacă!

  Vor îşi dori să fi avut prevederea, cu ani în urmă, să plaseze o mică baliză de localizare pe nava de actualizări, dar acum îşi folosi talentul pentru calcule şi pentru computere pentru a determina orbitele posibile. Fără să se grăbească, mătură deşertul rarefiat al adâncului spaţiului. În cele din urmă, nu departe de una dintre estimările lui orbitale, detectă semnătura metalică a vehiculului robotic.

  — A, aici erai!

  Zâmbind larg, Vor îşi aduse nava alături de celălalt aparat, manevrând ca un expert pentru ale conecta. În laboratorul izolat din Zimia, lucrase vreme de multe luni, modificându-l pe Omnius cel captiv, adăugând bucle subtile, erori şi mine virtuale în programul acestuia. Gelsfera argintie originară se afla lângă el în cabina navei Jihadului, furată din laboratorul cibernetic. Acum o sustrăsese, şi urma să folosească gelsfera pentru a-şi implanta alterările în lumile sincronizate.

  Fără să ştie, vechiul său camarad Seurat avea să facă treaba pentru el.

  Îşi puse o mască de respirat şi deschise ecluza, păşind în aerul îngheţat al navei de actualizări, acum paralizate. Pilotul robot cu pielea arămie, dezactivat când Vor folosise un câmp de bruiaj asupra lui, ar fi trebuit să fie încă la bord.

  La vremea trădării sale, Vor se simţise stânjenit. Seurat fusese însoţitorul său credincios, un prieten capricios dar autentic, în multe călătorii. Deşi Vor încă mai păstra o slăbiciune pentru el într-un cotlon al inimii, devotamentul pentru Jihad era chiar mai puternic, îmbinat cu un simţ puternic al hotărârii şi al dreptăţii cauzei umanităţii. În ciuda însuşirilor sale, Seurat era o maşină gânditoare ceea ce-l făcea duşmanul de moarte al rasei umane… şi al lui Vorian Atreides.

  La bordul aparatului, Vor se simţi ca un intrus. Aerul brutal de rece părea să-i opună rezistenţă, iar el înaintă în tăcere, temându-se să deranjeze chiar şi cel mai mic amănunt. Nu putea să lase nici un semn al prezenţei lui, nici o amprentă, nici o zgârietură. Fiecare suprafaţă interioară a navei de actualizări sclipea din cauza gheţii, umiditate care se cristalizase din aerul nemişcat, însă el nu lăsă nici o urmă de pas pe puntea ondulată de metal, atunci când o traversă.

  În cabină descoperi forma umanoidă familiară a căpitanului alături de care lucrase, un pilot-robot ce dusese nenumărate sfere cu actualizări ale lui Omnius dintr-o lume sincronizată în alta. Seurat rămăsese nemişcat, faţa lui arămie, lucioasă ca oglinda, reflectând o imagine deformată a lui Vor care privea către el prin masca de respirat.

  — Aşadar, văd că m-ai aşteptat, comentă Vor, alungând nostalgia pâlpâind la periferia minţii sale. Nu te-am lăsat într-o poziţie foarte demnă, mă tem. Îmi pare rău, bătrâne creier metalic.

  Deschise compartimentul secret de depozitare din care furase prima oară actualizarea lui Omnius, cu un sfert de secol în urmă. Scoţând gelsfera argintie din bocceaua de la şold, o puse la loc în lăcaşul gol care-o aştepta, exact acolo unde o găsise. Deşi oamenii de ştiinţă ai Ligii efectuaseră interogatorii şi analize vreme de decenii, Vor ştersese cu meticulozitate toate acele amintiri. Nici măcar actualizarea alterată nu ştia ce se întâmplase.

  Cu un surâs şiret, Vor resigilă compartimentul de depozitare atent să nu lase nici o dovadă a trecerii sale clandestine. Informaţiile din interior aveau să pară în întregime autentice, deşi erau modificate în feluri pe care nici o maşină gânditoare nu le putea detecta prea repede.

  Pentru câteva clipe, îşi făcu griji pentru ce s-ar putea întâmpla cu pilotul robot independent, o dată ce Omnius descoperea distrugerea pe care-o purta Seurat fără să ştie. Căpitanul mecanic, spera el, n-avea să fie distrus ca represalii. Poate că nucleul memoriei sale avea să fie complet şters. Un sfârşit trist pentru un camarad cumsecade… dar cel puţin Seurat avea să uite toate acele glume înfiorător de proaste pe care obişnuia să le spună.

  Ori poate că Omnius avea să-l pună pur şi simplu pe Seurat înapoi la treabă, presupunând că hipermintea supravieţuia haosului pe care-l va aduce bătrânul creier metalic. Vor ar fi vrut să poată fi acolo să privească…

  În cele din urmă, îi făcu mare plăcere să repornească sistemele pe care le dezactivase în corpul lui Seurat. Vor îşi dori să poată rămâne să stea de vorbă cu vechiul lui coleg şi să-l înveţe să joace Fleur de Lys, sau să-i spună câteva dintre bancurile uşchite despre Omnius pe care le schimbau soldaţii Jihadului în cabinele echipajului – dar Vor ştia că asta nu era posibil. În câteva zile, robului avea să se trezească, presupunând că sistemele sale de gelcircuite se reparaseră treptat singure.

  Până atunci, Vorian Atreides avea să fie plecat de mult.

  Misiunea fiind încheiată, se întoarse prin ecluză în propria lui navă. Deşi nu avea să fie vizibil pentru o vreme, era convins că tocmai dăduse o lovitură devastatoare împotriva lumilor sincronizate.

  După ani de Jihad sângeros, venise în sfârşit timpul să-l lase pe Omnius să se învingă singur. Vor aproape că putea gusta ironia…

  Există un timp pentru atac şi un timp pentru aşteptare.

  Dintr-o actualizare a lui Omnius-Corrin.

  După ce-şi încheie cu conştiinciozitate apariţiile publice pe Poritrin, Iblis Ginjo fu rugat să se gândească să se ducă pe Ix, unde lupta ar fi trebuit să fie în toi. Lordul Bludd insistă că prezenţa lui ar fi ridicat moralul soldaţilor Jihadului care sacrificau atât de mult pentru omenire.

  Dar Iblis respinse ideea fără ezitare, fără măcar să se consulte cu Yorek Thurr. Condiţiile instabile de acolo erau prea periculoase pentru el. Revoluţia oamenilor de pe acea lume sincronizată, condusă de propriii lui agitatori profesionişti din Jipol, fusese în plină erupţie cu multă vreme înainte de momentul în care trebuia să ajungă invazia flotei Jihadului. Chiar dacă trupele umane câştigau această ofensivă, zeci de mii de morţi aveau să zacă pe străzi. Iar dacă primero Harkonnen ar fi pierdut, birul morţii ar fi fost şi mai mare.

  Nu, Iblis nu voia să fie acolo. Ar fi riscat prea mult, atât personal cât şi din punct de vedere politic.

  Numai după ce erau siguri de o victorie pe Ix şi soldaţii Jihadului nimiceau ultimele maşini gânditoare, avea să-şi facă Marele Patriarh intrarea triumfală. În acel moment, ar putea veni să-şi asume cea mai mare parte a meritelor pentru victorie. Începând din acel moment, putea oricând să folosească planeta Ix ca pe o chemare la arme pentru şi mai multe ofensive majore, aşa cum făcuse cu Poritrinul.

  Dacă operaţiunea militară a primeroului Harkonnen se desfăşura conform programului, ar fi trebuit să ajungă pe Ix în curând, deşi nu aveau nici un mijloc de comunicare instantanee la asemenea distanţe. În câteva zile, marea bătălie trebuia să înceapă, deşi avea să treacă un timp până când Marele Patriarh să afle rezultatul…

  Iblis rămase o lună pe Poritrin şi aranjă o serie de întâlniri private cu unii nobili, dintre care unii veniseră de pe Ecaz şi de pe alte lumi ale Ligii pentru festivitatea întârziată. În ciuda ameninţării grave a maşinilor, patricienii n-aveau chef să discute probleme serioase. Voiau să-şi savureze pentru o vreme victoria, deşi era doar un pas mic spre ţelul final. Discutând cu aceşti neghiobi, Iblis ajunse până la urmă pe culmea frustrării, şi anunţă că avea să plece pentru a supraveghea treburi mai importante ale Jihadului.

  Cu multă amabilitate, lordul Bludd protestă auzind de plecarea grăbită a Marelui Patriarh, dar Iblis putea să-şi dea seama că nu-i păsa în mod deosebit. Aşa că plecă de pe Poritrin însoţit de doi agenţi ai Jipolului, asprul şi neclintitul Yorek Thurr şi o tânără femeie sergent, proaspăt recrutată în forţa poliţienească privată a lui Iblis. În timp ce Thurr pilota cu pricepere nava, noul sergent Floriscia Xico, juca rolul de copilot şi de asistentă. Iblis se retrase în cabina lui elegantă ca să se relaxeze şi să facă planuri în timpul lungii călătorii.

  În încăperea luxoasă, se aşeză pe un fotoliu cu perne moi şi luă parte la un joc bioholografic pe roluri, care se desfăşura pe Pământul antic, în aparenţă pentru a învăţa despre fondatorul credinţei islamice originare, dinainte de Mişcarea a Doua şi a Treia din Vechiul Imperiu. Scopul lui Iblis era să afle mai multe despre primul Jihad şi să-l înţeleagă complet.

  Cufundat în biohologramă, Iblis Ginjo se vedea pe sine ca pe un însoţitor fictiv, care păşea alături de marele om, fără să vorbească vreodată cu el. Profetul în robă albă stătea pe creasta unei dune vorbind unei mulţimi de discipoli adunaţi dedesubtul lui.

  Brusc, imaginile din jurul lui Iblis fluctuară, apoi pâlpâiră şi se defocalizară, până când pereţii cabinei elegante apărură din nou clare în jurul lui. Vocile din reconstituirea străveche se ciocniră cu vocile reale din sistemul de comunicaţii al navei spaţiale. Sună alarma, şi Iblis fu adus cu forţa înapoi la realitate.

  Cineva îl scutura şi-i striga în ureche. Privi chipul înroşit al cârlionţatei Floriscia Xico.

  — Mare Patriarh, trebuie să vii imediat pe puntea de comandă!

  Străduindu-se să-şi recapete orientarea, porni clătinându-se după ea. Prin hubloul de observaţie din faţă, văzu un asteroid imens care umplea spaţiul, rotindu-se turbat în timp ce se îndrepta spre ei.

  Nu se mişcă pe o orbită naturală, domnule, observă Yorek Thurr, neluându-şi ochii de la comenzi sau de la harta traiectoriei. Îşi ajustează continuu cursul de câte ori fac o manevră de evitare, iar acceleraţia obiectului este evident artificială.

  Iblis se calmă şi rămase drept în picioare, comandantul pe care Jipolul său se aştepta să-l vadă. Atât brunetul şi scundul Thurr, cât şi tânăra, mai puţin experimentata Xico, păreau neobişnuit de neliniştiţi.

  — Aparatul nostru a mărit viteza motoarelor, zise Iblis. Putem să depăşim orice asteroid.

  — Teoretic, răspunse Thurr în timp ce se lupta cu comenzile, dar continuă să accelereze, domnule. Îndreptându-se drept spre noi…

  — Cincizeci de secunde până la impact, raportă Xico din scaunul copilotului.

  — E ridicol! E doar un asteroid…

  Unul dintre craterele cele mai mari ale imensului bolovan se aprinse, iar nava se clătină, ca şi cum ar fi fost prinsă brusc într-o plasă de pescar. Luminile se micşorară şi puntea de comandă se cutremură. Thurr anunţă:

  — Ne-a prins o rază tractoare!

  Un nor de scântei ţâşni din consola de control ca un spectacol de focuri de artificii de pe Poritrin. Iblis auzi o explozie sub punte, adânc în compartimentul motoarelor. În faţa lui Thurr şi Xico, panourile de control se stinseră.

  Asteroidul se zărea din ce în ce mai aproape, purtat de propria lui energie inexorabilă. Xico se prăbuşi în scaun ca şi cum s-ar fi lăsat păgubaşă. Dezgustat, Thurr lovi comenzile cu palma.

  — Motoarele sunt scoase din funcţiune! Suntem morţi în spaţiu!

  Pe chipul chel îi sclipeau picături de sudoare.

  Asteroidul îi aduse mai aproape, trăgându-i într-un crater căscat. Corpul ceresc era evident o navă uriaşă, mascată. Dar cui aparţinea? Furios şi înspăimântat, Iblis înghiţi cu greu.

  Brusc, toată energia se stinse, inclusiv sistemele de rezervă. Un vânt rece păru să însoţească bezna care înglobă nava, ca şi cum ar fi fost înghiţiţi de giganticul asteroid.

  Viaţa biologică este o forţă subtilă, intensă. Chiar atunci când cineva crede că a fost nimicită, are modul ei de a se ascunde… şi de a se regenera. Când mintea umană se combină cu acest instinct fundamental de supravieţuire, avem un duşman formidabil.

  OMNIUS, Fişiere de date ale Jihadului.

  Mult deasupra sistemului solar al Pământului, mica navă de actualizări plutea în derivă, fără motoare, îndreptându-se spre marginea unui nor cometar rarefiat. Seurat reveni la o stare de conştienţă obscură, dar tot mai pronunţată, neştiind unde se află sau de cât timp.

  Sistemele normale se reactivară pe nava îngheţată şi gheaţa i se topi de pe pereţi, picurând peste căpitanul robot nemişcat. Undeva, adânc în luciditatea lui mecanică, Seurat auzea şi simţea picăturile lovindu-l, stropi de umezeală condensându-se din aer. Scheme disonante de gândire îl făcură să-şi aducă aminte de o străveche tortură de pe Pământ, dar cele mai multe dintre circuitele lui de memorie îi erau inaccesibile deocamdată.

  Nu putea estima cât timp trecuse sau unde se afla acum. Era în nava de actualizări atunci când ultimele sale gânduri conştiente se sfârşiseră brusc. Un program de probabilitate îi spuse: Acolo trebuie să mă aflu acum. Şi-şi aminti de ultima lui misiune…

  Fără să se mişte, absorbi puţina informaţie disponibilă. O altă picătură micuţă de apă ca roua căzu pe corpul lui de metal.

  Cabina se dezgheaţă. Aşadar, trebuie să fi fost îngheţată. Prin urmare, trebuie să fi trecut suficient de mult timp pentru ca sistemele standard să se închidă şi temperatura interioară să scadă.

  Din moment ce circuitele lui interne nu funcţionau în întregime, Seurat se întrebă dacă mintea sa bazată pe gelcircuite suferise vreo pagubă. Cât timp trecuse? Sondă, dar nu-şi putu da seama. Cu toate acestea, când îşi testă căile mentale, descoperi că poate accesa tot mai multe cu fiecare clipă care trecea.

  Am fost dezactivat.

  Procesul întoarcerii la viaţă i se părea prea lent robotului independent. Conştient, puse în funcţiune un program secundar de evaluare şi ameliorare a defectelor. Memoria răvăşită rămânea o amestecătură haotică şi în cea mai mare parte inaccesibilă, dar putea să-şi dea seama că se reasambla singură, puţin câte puţin.

  E un vis? Rezultatul unui defect de funcţionare a gelcircuitelor? Pot maşinile să viseze?

  Programul de probabilitate îşi extinse funcţiunile şi-i spuse, ca o voce din interior: E real.

  Auzi nişte pocnete stridente, plesnituri şi bâzâituri cu frecvenţă înaltă. Apoi programul său central trecu brusc la luciditatea totală, punând rapid în ordine amintirile dezmembrate. În cele din urmă obţinu un raport intern asupra ultimelor momente: evadarea lui Seurat de pe Pământ în timp ce acesta se afla sub atac atomic de către Armada Ligii… urmărirea… Vorian Atreides. Omul de încredere avariase nava de actualizări, urcase la bord şi-l scosese din funcţiune cu forţa.

  Dacă cei mai mulţi dintre senzorii externi ai robotului nu erau încă funcţionali, în interiorul cabinei nu detectă prezenţa nici unei alte fiinţe conştiente – om sau maşină. Agresorul uman plecase.

  Robotul îşi dădu seama că legătura sa de lungă durată cu fiul lui Agamemnon îl lăsase vulnerabil la haosul şi imprevizibilitatea acţiunilor umane. Aducându-şi aminte de copilotul său, Seurat găsi dificil să se gândească la fostul său om de încredere ca la un duşman, chiar dacă era clar că Vor îl paralizase – şi nu o dată, ci de două ori!

  De ce mi-a făcut prietenul meu aşa ceva?

  Înţelegerea motivaţiilor fiinţelor umane nu era partea tare a lui Seurat, nici măcar nu făcea parte din programul său. Căpitanul robot îşi îndeplinea îndatoririle cu mijloacele pe care i le furnizase Omnius. De mai mare importanţă acum era faptul că avea nevoie să descopere dacă avariile erau permanente. Avea el să reuşească să-şi recupereze toate fostele funcţiuni?

  Ca pentru a-i răspunde, sistemele sale continuau să se trezească, acum mai repede. Mai mult de optzeci la sută.

  În ciuda lipsei neliniştitoare de previzibilitate, Seurat încă prefera misiunile în care fusese alături de Vorian Atreides celui în care zburase singur. El nu e la fel cu ceilalţi oameni extrem de mărginiţi pe care i-am observat.

  Brusc, programele îi reveniră complet la viaţă şi începură să-l asalteze cu toată puterea, informându-l pe Seurat în legătură cu erorile acumulate încet, încet şi care-l distrăgeau cu reflecţii despre probleme atât de tulburătoare. Filamentele sale optice sclipiră, inundându-l dintr-o dată cu imagini detaliate din cabina rece şi moartă a navei de actualizări.

  Funcţiile sale mentale se accelerară şi deveniră mai line, transformându-se într-un murmur intern al sistemelor care verificau şi reverificau informaţia, scoţând la suprafaţă biţi de date rătăcite şi ştergându-le. Pe pereţi, pe punte şi pe panourile de control detectă indicii subtile de coroziune, de vechime şi de nefolosire. Sondă din nou, pentru a stabili cât timp trecuse. Încă nu era sigur.

  Se afla Armada Ligii încă pe Pământ, atacând întruparea hiperminţii de acolo? Putea Omnius să scape? Lui Seurat i se dăduse ordinul să ia ultima sferă de actualizare a hiperminţii de pe Pământ şi plecase pe furiş chiar când navele de război ale Jihadului, cu armele atomice, închideau încercuirea.

  Sfera de actualizare e încă în siguranţă? Sau am eşuat în misiunea mea cea mai importantă?

  Scanând cu filamentele optice reactivate, Seurat găsi lăcaşul protejat de depozitare pentru copia lui Omnius. Mâinile sale agile deschiseră compartimentul şi scoaseră la iveală gelsfera argintie intactă şi în aparenţă nevătămată. O senzaţie asemănătoare cu uşurarea îi traversă sistemele.

  Protejase actualizarea hiperminţii de pe Pământ, singura copie a ultimelor gânduri a acelui Omnius cândva central. Vorian Atreides n-o luase, deşi avusese ocazia. Cine-i putea înţelege pe oameni?

  Nu conta. Gelsfera era în siguranţă şi încă în posesia lui Seurat. Misiunea lui rămânea neschimbată: s-o transporte.

  În doar câteva minute, care părură mult mai lungi, sistemele lui îşi terminară secvenţele de auto-diagnostic şi de reparaţii. Acum Seurat îşi îndreptă atenţia către nava de actualizări, uşurat să descopere că motoarele reporniseră cum trebuie, chiar dacă subsistemele erau încă reci.

  Vorian Atreides nu făcuse decât să-l paralizeze pe căpitanul robot, fără îndoială pentru a-l împiedica să scape. Dar cu timpul sistemele sofisticate de gelcircuite trebuie să se fi reparat singure.

  Panoul de instrumente al navei se aprinse într-un curcubeu în culori orbitoare, marcat de piuituri şi ţiuituri de semnalizare ale computerului, ca şi cum s-ar fi trezit nişte creaturi micuţe din interiorul mecanismului. Cronometrul încă în funcţiune îi dădu o informaţie uluitoare. Aproape douăzeci şi cinci de ani pământeni standard trecuseră de când dusese dezactivat. Douăzeci şi cinci de ani!

  După ce Seurat aprinse motoarele la energie maximă, conduse nava cu grijă înapoi în vecinătatea planetei. Folosindu-şi senzorii cu rază lungă, în timp ce se apropia, rămase în alertă, căutând orice urmă a sâcâitoarei Armade a Ligii. Bătălia nu putea fi încă în desfăşurare; atenţia oamenilor nu dura prea mult. Până acum, fie că Omnius zdrobise invazia umană, iar sfera de actualizare din grija lui Seurat era lipsită de importanţă… fie că hipermintea fusese distrusă şi informaţia stocată era mai importantă acum decât oricând.

  Îşi duse vehiculul destul de aproape de lumea brăzdată de nori ca să vadă că atât continentele cât şi oraşele cândva magnifice ale maşinilor nu mai erau altceva decât nişte rămăşiţe deformate, sticloase. Seurat detectă radioactivitate excesivă, dar nici un semnal de maşină, nici o reţea energetică activă, nici un răspuns la toate apelurile sale pe toate canalele standard ale lui Omnius. Şi nici un semn de activitate biologică…

  Pământul era distrus. Maşinile gânditoare fuseseră stârpite aici, iar oamenii provocaseră atâtea distrugeri pentru a face asta, încât nici măcar ei nu mai puteau trăi pe propria planetă ancestrală.

  Nu era însă o consolare prea mare.

  În timp ce Seurat plutea pe deasupra planetei moarte şi inutile, un gând îl izbi ca un meteor dând peste navă. Pământul fusese distrus. Asta însemna că, după toate probabilităţile, avea singura copie de rezervă existentă a lui Omnius-Terra.

  Singura.

  Seurat începu să evalueze priorităţile; dacă, de fapt, nu supravieţuise nici o maşină holocaustului de pe Pământ, atunci niciunul dintre exemplarele lui Omnius nu avea acces la datele cruciale pe care le conţinea actualizarea lui Seurat. Acum, misiunea lui era fundamentală. Programele interne îi vorbeau la unison:

  Ai o altă sarcină de îndeplinit.

  Atingând pedalele de presiune, Seurat stabili un traseu direct spre cea mai apropiată lume sincronizată, unde avea să livreze gelsfera care păstra ultimele gânduri ale lui Omnius-Terra. Urma să-şi continue traseul de actualizare, aşa cum fusese instruit să facă în urmă cu un sfert de secol. În curând, informaţia avea să fie împărtăşită de toate încarnările lui Omnius, şi va fi ca şi cum Omnius-Terra n-ar fi fost distrus niciodată. Victoria oamenilor va fi de scurtă durată, iar Seurat îi va fi făcut ultima farsă lui Vorian Atreides.

  Cât de interesant ar fi dacă aş putea încărca şi partaja informaţii de la fiinţele biologice conştiente de sine, aşa cum îşi transferă date computerele. Aş economisi atâta efort şi atâtea presupuneri inutile, pentru că mi-aş putea petrece timpul intrând adânc în mintea subiectelor mele. Într-un fel, acesta a fost întotdeauna scopul experimentelor mele pe oameni şi, până la un punct, am pătruns dincolo de învelişul lor colectiv. Dar oamenii au niveluri superficiale şi profunde ale gândirii şi comportamentului, iar în cea mai mare parte eu le-am descoperit doar pe cele superficiale. Fiecare uşă psihică încuiată pe care o deschid în sfârşit dezvăluie o altă uşă încuiată, şi alta, şi alta… fiecare având nevoie de o altă cheie. Nişte creaturi atât de complexe, de misterioase, aceşti oameni. Să clădeşti unul din nimic… ce provocare supremă ar fi!

  ERASMUS, Reflecţii asupra fiinţelor biologice conştiente de sine.

  Creşterea copiilor n-ar trebui să fie o asemenea încercare plină de frustrare, lipsă de cooperare şi progrese ridicol de lente. Progeniturile umane ar trebui să ardă de dorinţa de învăţa de la superiorii lor, permiţându-le să-şi atingă potenţialul. Dacă fiecare părinte ar fi avut genul de necazuri pe care-l avea Erasmus cu tânărul său pupil din ţarcurile de sclavi, rasa umană ar fi dispărut cu multă vreme înainte ca civilizaţia lor să fi avansat suficient cât să inventeze maşinile gânditoare.

  Însă asemenea gânduri duceau inevitabil înapoi la propriile lui acţiuni. Ar putea oare Erasmus să greşească cu ceva? Nu-i plăcea să gândească în acest fel. Avea doar mai multe de învăţat.

  Şi totuşi, ar fi dorit ca Omnius să aleagă drept subiect orice altă fiinţă umană. Acest proces de învăţare era extrem de dificil.

  Prin contrast cu fiinţele umane, o maşină gânditoare era complet funcţională din momentul activării sale. Roboţii, fiind infinit mai folositori decât oamenii, făceau ceea ce erau instruiţi să facă. Se ţineau întocmai de planuri şi-şi terminau sarcinile eficient, atingându-şi scopurile într-o secvenţă logică.

  Acest copil uman nedomesticit totuşi, în ciuda tuturor eforturilor lui Erasmus ca robot-mentor, se dovedea… încarnarea haosului. Iar Erasmus n-avea la cine să se ducă să ceară sfaturi. Nu pentru prima oară, îşi dori ca Serena Butler să fi rămas cu el.

  Fiecare robot era conectat la o reţea mai mare sub controlul hiperminţii computer, un labirint de circuite care funcţiona la unison, urmărind să facă din lumile sincronizate un stat mai mare, mai cuprinzător, al ordinii şi progresului.

  Pe de altă parte, oamenii se agăţau de mult-lăudatul lor „liber arbitru”, care le permitea să facă greşeli îngrozitoare, stupide, şi să mormăie după aceea scuze prosteşti. Libertatea, totuşi, le dădea creativitatea şi imaginaţia necesare să ducă la bun sfârşit opere minunate, să reuşească în realizări monumentale, pe care marea majoritate a minţilor de maşină nu le-ar fi putut concepe niciodată. Existau avantaje.

  Dar această… creatură nu era nimic din toate astea. Abia dacă putea fi deosebită de un animal. Tânărul – de unul singur – părea hotărât să mărească entropia universului cu un ordin de mărime.

  — Încetează, Gilbertus Albans.

  Comanda era aceeaşi pe care Erasmus o rostise de multe ori până atunci, dar băiatul nu părea să înţeleagă instrucţiuni simple.

  Erasmus îi alesese numele după ce studiase istoria clasică alegând sunete cu tonalităţi respectabile şi importante. Până acum totuşi, numele nu reflecta câtuşi de puţin purtarea copilului, sau inabilitatea lui totală de a urma instrucţiuni simple.

  Sclavul nedomesticit auzea acelaşi lucru iarăşi şi iarăşi şi pur şi simplu nu făcea ceea ce i se spunea. Uneori, Erasmus se întreba dacă era vorba de prostie sau de refuz încăpăţânat.

  Gilbertus doborî unul dintre ghivecele cu flori ale robotului, sfărâmând teracota, împrăştiind pământ pe podeaua de dale şi ucigând planta.

  — Încetează odată, repetă Erasmus, mai sever de data asta. Asprimea nu păru să aibă vreun efect. Dar cărui scop îi servea sfidarea copilului? Gilbertus nu câştiga nimic din toate stricăciunile pe care le provoca; părea să se delecteze cu actele lui distrugătoare doar pentru că Erasmus îi spusese să nu le comită.

  Gilbertus sparse încă un ghiveci, apoi ieşi în fugă din seră şi se repezi spre camera lui. Distinsul robot porni după el, cu roba luxoasă foşnindu-i din cauza paşilor grăbiţi.

  Fără îndoială, Omnius savura fiecare clipă, observând situaţia indirect, prin ochii-de-pază mereu prezenţi.

  Până când Erasmus ajunse în camera băiatului, Gilbertus sfâşiase deja cearşafurile şi pernele din pat şi le aruncase prin toată încăperea. Acum smulse perdelele diafane care atârnau de barele de sus, apoi se apucă să-şi arunce hainele de pe el, una câte una.

  — Încetează, Gilbertus Albans, îi ceru Erasmus, modelându-şi chipul de metalfluid într-o expresie severă, paternă.

  Ca răspuns, băiatul nedomesticit azvârli lenjeria murdară în capul ca de oglindă al robotului…

  Asta cerea o schimbare de tactică.

  Chiar în timp ce haosul continua, un detaşament de roboţi casnici intră în cameră şi începu să facă ordine în harababură. Roboţii adunară cearşafurile şi hainele împrăştiate; în seră, alte echipe scăpaseră deja de ghivecele sfărâmate şi măturaseră pământul risipit şi cioburile de teracotă. Băiatul încerca să rămână cu un pas înaintea lor.

  Gilbertus Albans stătea dezbrăcat, râzând şi scoţând sunete grosolane în timp ce sărea pe pat şi îi ocolea cu îndemânare pe roboţi, deşi aceştia nu făceau nici o mişcare clară să-l prindă – nu încă.

  Observându-l, Erasmus evaluă ce avea de făcut. Băiatul fusese îmbrăcat cu cele mai bune haine, dar nu părea să le preţuiască nici cât negru sub unghie. În mod repetat şi cu răbdare, robotul încercase să-l instruiască în ceea ce privea manierele, responsabilităţile sociale şi alte tipare acceptabile de comportament. Şi totuşi, Gilbertus insista să spargă obiecte valoroase, răvăşindu-şi camera, rupând cărţile şi nebăgându-şi în seamă lecţiile.

  Deşi băiatul cel sălbatic nu părea să asculte, robotul cu faţa lucioasă rosti cu calm:

  — Nu este eficient din partea mea să continuu să repar pagubele în urma ta. Sistemul meu de bunăvoinţă şi de recompense nu are nici un efect perceptibil…

  Emise un semnal tăcut spre roboţii casnici. Aceştia înaintară rapid, fără zgomot, şi-l apucară pe Gilbertus, ţinându-l ferm, în ciuda faptului că se zbătea.

  Erasmus continuă:

  — Acum o să începem o metodă de supraveghere strictă şi de pedepse.

  Se dădu la o parte, astfel încât roboţii să poată trece pe uşă.

  — Duceţi-l în laboratoarele mele. O să vedem dacă-l putem face să se poarte cum trebuie.

  După secole de disecţii şi de observaţii atente, implicând mii de oameni, Erasmus ştia exact cum să le provoace acestora din urmă durere, neplăcere şi teamă. Robotul devenise destul de priceput în tehnica de a proceda cu asprime, fără a produce stricăciuni permanent. Dacă era posibil, voia să evite să-l rănească sau poate să-l ucidă pe băiatul cel frustrant. Nu din compasiune. Băiatul era pentru el o provocare. Şi în plus, nu voia să fie nevoit să-şi admită eşecul…

  Drogurile şi chirurgia pe creier erau nişte opţiuni, dar Erasmus presupunea că asemenea metode ar fi putut forţa limitele înţelegerii sale cu hipermintea care lansase provocarea. Deocamdată avea să le ţină în rezervă.

  Încă zbătându-se şi sfidător, băiatul părea iritat dar nu înfrânt. Erasmus ştia cum să nu se dea bătut mai multă vreme decât pupilul său.

  — Numai eu îţi văd potenţialul, Gilbertus Albans, şi am motive să nu renunţ la tine.

  Păşiră pe coridoare către sălile de chirurgie şi laboratoarele întinse.

  — O să mă doară pe mine mai mult decât pe tine. Dar aminteşte-ţi întotdeauna: o fac numai pentru binele tău!

  Comentariile i se păreau ilogice lui Erasmus, dar exersa o nouă tehnică, imitând cuvintele pe care le spuneau părinţii umani odraslelor lor, înainte de a le administra pedepse. Când intrară în laboratoare şi băiatul agitat începu să arate o spaimă adevărată, robotul zise cu voce monotonă:

  — De acum înainte, trebuie să acorzi mai multă atenţie lecţiilor tale.

  Cu ajutorul minţii şi al simţurilor, fiinţa umană anticipează fărâme şi fragmente ale realităţii viitoare. În ciuda calculelor nesfârşite, maşinile nu reuşesc niciodată să se apropie de această realizare, sau măcar să înţeleagă cum merge.

  TITANUL HECATE, Jurnalele renegatei.

  Iblis Ginjo era prins în capcană, ca şi cum ar fi fost înghiţit de o gigantică balenă călătoare prin spaţiu. Toate sistemele navei se opriseră; reţelele de energie şi panourile de monitorizare zăceau întunecate, paralizate şi reci. Acum, el şi cu cei doi însoţitori erau captivi într-o grotă cufundată în beznă, adânc în interiorul misteriosului asteroid artificial.

  Suntem condamnaţi.

  Deşi juraseră să-l protejeze pe Marele Patriarh, cele două ajutoare ale sale din Jipol nu puteau face nimic. Floriscia Xico pălise, iar părul scurt, roşcat, i se adunase în şuviţe, ud de transpiraţie. Se uita la Marele Patriarh ca şi cum Iblis ar fi putut să comande pur şi simplu de la Dumnezeu un fulger care să-l distrugă pe acest agresor neobişnuit. Chiar şi neclintitul Yorek Thurr – cel care dusese până la capăt nenumărate misiuni periculoase pentru stăpânul lui şi dăduse în vileag cu măiestrie spionii maşinilor în toate zonele Ligii – arăta îngrozit.

  Iblis nu îndrăznea să dea dovadă de slăbiciune. Ca să-şi distragă singur atenţia de la propriile-i temeri, se uită încruntat la ceilalţi şi zise.

  — Jipolul a înfruntat oricâte primejdii fără să se clatine în credinţa în conducerea mea şi în cauza Jihadului declanşat de Serena Butler. Iar acum, un asteroid misterios vă transformă în nişte neghiobi speriaţi şi superstiţioşi?

  Aşteptară în întuneric şi-n tăcere. Ce altceva era de făcut?

  Complet pe neaşteptate, lumini stranii se aprinseră în afara navei, în grota din jurul lor, filtrate parcă prin lentile de diamant. Caverna din asteroid reflecta fasciculele de lumină cu intensitatea unor mici sori răsfrângându-se pe suprafeţe lustruite.

  Tânăra sergent din Jipol îşi acoperi ochii, în timp ce Yorek Thurr privi atent, cu o curiozitate fără jenă. Iblis, cel mai înalt dintre toţi, stătea în spatele celorlalţi şi se uita afară. Neguri vaporoase se învălătuceau în jurul sălii bine luminate.

  — E ca şi cum asteroidul ar fi înghiţit o îmbucătură de rai…

  În sfârşit, luminile sistemului se aprinseră în jurul trapei de ieşire iar o voce feminină, liniştitoare, vorbi prin difuzoarele navei capturate:

  — Vino afară din aparatul tău, Iblis Ginjo. Vreau să-l cunosc pe de Patriarh în persoană. Nu fi timid – am trecut printr-o grămadă de necazuri ca să aranjez această mică reuniune.

  Femeia sergent se uită la Iblis cu ochi la fel de rotunzi ca nişte licurigloburi, dar Thurr îl opri cu o privire aspră.

  — Te voi însoţi, Mare Patriarh.

  Încercând să arate curajos şi impunător, Iblis se răsti la Xico:

  — Încetează să te mai porţi ca un copil speriat, sergent. Cu siguranţă că această… entitate nu doreşte să ne distrugă. Oricum, nu încă.

  Chiar dacă restul sistemelor navei rămâneau inactive, trapa se deschise şi înăuntru pătrunse o adiere răcoroasă, cu iz metalic. Aerul din interiorul asteroidului părea steril şi închis, dar respirabil.

  Deşi Iblis nu era convins că vreunul dintre ei avea să supravieţuiască acestei întâlniri, îşi luă totuşi un aer de bravadă. Dacă exista vreo cale de scăpare, urma să fie datorită capacităţii lui de convingere. Ca şi cum ar fi fost pe cale să se adreseze unui reprezentant al unei lumi importante a Ligii, îşi netezi părul cu o mână şi păşi afară, în sala sclipitoare, ca acoperită cu oglinzi. Yorek Thurr îl urmă, potrivindu-şi paşii după el. Floriscia Xico, nervoasă, se repezi după ei, gata să-şi demonstreze sprijinul pentru conducătorul căruia îi jurase loialitate, în ciuda tremurului vizibil.

  O dată ajuns afară, Iblis îşi puse mâinile în şolduri, trase de câteva ori aer în piept şi privi în jur, plin de interes. În cele din urma strigă:

  — De ce ne-ai capturat?

  Vorbele lui se reflectară de ziduri, iar ecourile se stinseră treptat, transformându-se în tăcere.

  Auziră un foşnet şi un zăngănit. O siluetă de mărimea unui om ieşi dintr-o deschizătură aflată într-unui dintre pereţii acoperiţi cu oglinzi. Era o formă-maşină, dar una diferită de oricare alta pe care-o văzuse vreodată Iblis, în vremurile când era om de încredere şi supraveghetor de sclavi pe Pământ: o monstruozitate frumoasă şi totuşi înfricoşătoare, deplasându-se pe picioare segmentate, pline de graţie; un cap presărat cu filamente optice înălţat pe un gât sinuos, acoperit cu solzi sidefii, în timp ce plăci lungi, ascuţite, ieşeau din laturile corpului ca nişte aripi prismatice de fluture. Membrele anterioare ascuţite erau delicate şi curbate, semănând cu apendicele unei călugăriţe. Maşina îi aducea aminte de un dragon robotic, fioros dar agreabil din punct de vedere estetic.

  Cymec.

  Lângă el, Yorek Thurr rămase cu gura căscată de uimire. O asemenea reacţie din partea unui om de obicei calm şi imperturbabil îl surprinse pe Iblis.

  Maşina-dragon îşi examină prizonierii, apoi înaintă iar, cu un clinchet. Era mult mai puţin intimidantă decât multe dintre corpurile-războinic monstruoase pe care le văzuse Iblis la alţi cymeci.

  Floriscia Xico ţipă scurt şi-şi scoase arma de mână. Înainte de a apuca să tragă, cymecul-dragon ridică un membru din faţă, împodobit cu antene şi lentile. O undă abia vizibilă de energie creă o turbulenţă în aer, apoi o lovi pe neliniştita femeie-sergent din Jipol, doborând-o pe podeaua lustruită.

  — Voi, hrethgirii, nu v-aţi schimbat nici un pic, zise vocea feminină, izvorând din păşitorul-dragon. Ei, hai, asta-i metodă de a face o primă impresie? Hai să ne începem discuţia fără violenţă, bine?

  Făcu un salt înainte, sprintenă în configuraţia ei exotică, către locul unde Xico zăcea nemişcată.

  — Ajax spunea mereu că femeile sunt predispuse la reacţii exagerate. Desigur, mi-a luat o veşnicie să înţeleg ce idiot era.

  Întrebările care se adunaseră în mintea lui Iblis ţâşniră ca apa revărsându-se printr-o ecluză.

  — De unde ştii cine sunt? Cine eşti tu? De ce ne-ai capturat nava? Ce vrei?

  Ochii verzi, metalici, ai cymecului sclipiră.

  — Am adunat informaţii ani de zile, iar Jihadul tău este cea mai grozavă distracţie pe care-am întâlnit-o de multă vreme. Un sport pentru spectatori, exact ca unul dintre vechile noastre meciuri de gladiatori din Epoca Titanilor. M-am bucurat totuşi când am scăpat de ele.

  — Şi cine eşti? întrebă Iblis, încercând să aplice întreaga lui putere de convingere. Identifică-te!

  Fiecare vibraţie făcea ca faţetele lucioase ale corpului de dragon să emită sclipiri de curcubeu, ca apa împroşcând nişte pietre.

  — Din păcate, nu mă miră că povestea mea a alunecat în uitare în ultimul mileniu. Mă îndoiesc că Agamemnon a scris vreo biografie înflăcărată de-a mea, aşa cum a făcut cu ceilalţi douăzeci de titani. Lui Ajax probabil că nici nu i-a fost dor de mine.

  — Eşti un titan?

  Cymecul-dragon arunca lumină. Dăduse destule indicii, iar Iblis îşi petrecuse prima jumătate din viaţă lucrând pentru cymeci, fiind batjocorit şi sâcâit de titani. Ea vorbea ca şi cum ar fi trăit la fel de mult ca şi Agamemnon şi toţi ceilalţi. Dar Iblis îi cunoscuse pe toţi titanii supravieţuitori. N-avea nici un sens.

  — Chiar nu poţi ghici?

  Glasul cymecului suna aproape îmbufnat.

  — Foarte bine… eu sunt Hecate.

  — Hecate! exclamă Thurr. Asta… nu se poate!

  Iblis era şi el uluit.

  — Unul dintre primii tirani ai omenirii?

  — O, nici pe departe primii. Au existat întotdeauna tirani ai omenirii.

  Iblis cunoştea cu siguranţă istoria cymecilor originari, el însuşi fiind sâcâit de Ajax. Îşi amintea că Hecate fusese iubita lui Ajax cu o mie de ani în urmă, dar renunţase la poziţia ei printre titani şi plecase în necunoscut. N-o mai văzuse nimeni de multe secole.

  — Ne consideri tiranii umanităţii? Sună atât de sumbru, când n-a fost nimic mai mult decât o indiscreţie de tinereţe. Eram nesăbuiţi şi impetuoşi, pe atunci. Dar numai până aici se poate ajunge, când introduci noi paradigme ale hedonismului.

  Hecate scoase un sunet nostalgic.

  — Dar s-au schimbat multe şi am avut timp din belşug să mă gândesc mai bine. M-am maturizat, s-ar putea spune. O mie de ani de cugetare au un asemenea efect…

  Pretinzând că se simte în largul lui, ceea ce nu era adevărat, Iblis stătea lângă cymecul-dragon, având grijă să nu se apropie prea mult de proeminenţele asemănătoare unor aripi. Ea era aşezată mai sus decât el. Simţea ca şi cum i-ar fi putut exploda mintea din cauza tuturor posibilităţilor care se adunau ca norii de furtună în imaginaţia lui.

  — Ai dreptate, Hecate. Poate că avem multe de vorbit…

  Thurr nu-i mai aruncă o a doua privire paralizatei Xico, ca şi cum ea nu mai conta. Se uită spre Iblis cu ochii negri, cadaverici. Apoi se întoarse spre Hecate şi rosti:

  — Ar trebui să ştim unde ai fost. Eşti aliată cu titanii? Sau cu Omnius?

  Cymecul femeie pufni grosolan.

  — Omnius nici măcar nu exista când am părăsit eu Vechiul Imperiu. Iar titanii – de ce m-aş întoarce la nătărăii ăia? N-am nici cea mai mică intenţie să mai fac vreodată o asemenea greşeală.

  — După cât se pare, ai urmărit totuşi evenimentele cu destul de multă atenţie, mormăi Thurr. Probabil că ştii multe despre lumile sincronizate…

  Iblis încercă să rumege situaţia.

  — Am auzit poveşti despre tine, Hecate, dar nu ştiu cât anume dintre ele reprezintă adevărul. De ce i-ai lăsat pe titani în urmă? Ce vrei acum?

  Hecate îşi lăsă în jos forma dragon ca şi cum s-ar fi ghemuit la pământ ca să spună o poveste. Teama lui Iblis lăsase loc curiozităţii şi fascinaţiei.

  — La început m-am alăturat lui Tlaloc şi rebelilor lui pentru că eram fascinată de ideea de putere şi de măreţie. Pe-atunci mă plictiseam şi eram uşor de impresionat. Când l-au recrutat pe Ajax pentru aplicarea constrângerilor militare, m-a luat cu el. Nu eram decât o jucărie, dar îl satisfăceam destul de bine. După ce titanii au cucerit imperiul, am aflat că-mi plăceau zorzoanele puterii: proprietăţi întinse, servitori devotaţi, haine elegante şi bijuterii sclipitoare. Era destul de plăcut, deşi, fireşte, superficial.

  Iblis se strădui să potrivească această informaţie cu imaginea lui preconcepută despre singuratica femeie titan care se spălase pe mâini de cuceriri.

  — Şi eu l-am… cunoscut pe Ajax.

  Bărbatul ridică bărbia, nesigur dacă era înţelept să-i spună prea mult.

  — Era un bătăuş.

  — O, era mult mai mult decât un bătăuş. Era un ucigaş însetat de sânge, un asasin psihopat. Un ticălos absolut.

  — Ai fost iubita lui, sublinie Iblis. Iar acum vrei să avem încredere în tine şi să-ţi acceptăm prietenia?

  Ochii inexpresivi ai lui Thurr se îngustară, ca şi cum îi suspecta fiecare răspuns.

  — Ce te-a atras de la început la un asemenea om? Era altfel, înainte să devină titan?

  — O, a avut întotdeauna o violenţă teribilă în el, dar Ajax era în stare să-mi facă rost de comorile şi de darurile pe care le voiam. Mă făcea să mă simt specială, deşi la vremea aceea eram cam infatuată. Mai târziu, ascultând marile discursuri ale lui Tlaloc, am început să pricep mai bine sensul lucrurilor… dar nu eram cu adevărat atentă. Tlaloc era un mare vizionar, trebuie să înţelegi. Agamemnon, Juno şi Barbarossa erau cu toţii fermecaţi de ideea de cucerire. Aşa că m-am luat după ei. Nu mă interesa în mod deosebit să dobândesc gloria. Voiam doar podoabe de împărăteasă, cam la fel ca propria ta soţie, Iblis Ginjo…

  El se foi stânjenit. Ea făcu o pauză. Capul ornamentat i se roti dintr-o parte în alta.

  — Dar nu mai sunt aceeaşi. Departe de asta…

  Lângă ei, tânăra sergent din Jipol începu să se mişte, însă nici Iblis Ginjo, nici Yorek Thurr nu-i acordară nici cea mai mică atenţie.

  — Până la urmă, mi-am dat seama că nimic din ceea ce-mi dorisem nu avea valoare. Poate că m-am maturizat târziu, dar în sfârşit am priceput cum stăteau lucrurile.

  Râsul ei uşor suna ca şi cum s-ar fi felicitat singură.

  — Dac-aş fi avut asemenea sentimente mai devreme, poate că Epoca Titanilor ar fi fost altfel. După transformarea mea în cymec, m-am săturat de podoabe sclipitoare. Nimicurile drăgălaşe pur şi simplu nu arată la fel prin filamente optice şi senzori cu spectru total. Am ajuns să preţuiesc alte lucruri, din moment ce aveam tot timpul pe care şi-l putea imagina o fiinţă umană.

  — Un cymec iluminat, murmură Yorek Thurr, ca şi cum ar fi găsit conceptul de neînţeles.

  — E atât de diferit de un cogitor? Îmi aduc aminte când am împlinit un secol. O sută de ani! Asta încă sună pentru mine ca o vârstă extrem de înaintată, deşi acum am trăit cam de zece ori pe-atât. Dar în interiorul corpului meu de cymec, mă simţeam la fel de tânără şi de plină de energie ca întotdeauna. Am ales să mă dezvolt, studiind filosofia şi literatura, contemplând binele pe care-l pot realiza oamenii. Desigur, Vechiul Imperiu era o piedică pentru potenţialul rasei umane. O pierdere de timp anostă, un ceas pe cale să se oprească. Aproape că a strivit spiritul uman individual şi imboldul creator. Însă, ca cymec, am început să mă întreb care era sensul în a avea nemurirea doar de dragul nemuririi? Devine îngrozitor de plictisitor doar să exişti vreme de secole. În faţa mea, viitorul arăta mohorât şi inform…

  Roti turela capului pe gâtul sinuos, ca pentru a studia propriile ei reflexii în oglinzile faţetate de pe perete.

  — M-am îndepărtat treptat de Ajax… În corpurile de cymec n-aveam nevoie de compania fizică a celuilalt. Iar el era – hai să recunoaştem – de-a dreptul idiot. Trebuie să fi fost proastă sau oarbă, dacă n-am văzut mai devreme. Eu m-am schimbat şi m-am maturizat, dar Ajax n-a depăşit niciodată nivelul unui bătăuş. Am ajuns să-mi dau seama că n-o s-o facă niciodată. Cu mai multă putere şi mai puţine inhibiţii, înclinaţia lui spre vărsarea de sânge a devenit insuportabilă. Măcelul acela înfiorător de pe Walgis, în timpul Primei Revolte a Hrethgirilor a fost ultima picătură… aşa că l-am părăsit. I-am părăsit pe toţi. La urma urmei, n-aveam nevoie de ei. Le-am spus tuturor titanilor ce să facă cu stăpânirea lor. Discret, îmi construisem deja o navă, ca şi corpuri alternative care să găzduiască recipientul meu de păstrare. Aveam intenţia să plec într-o mare călătorie de descoperiri prin tot universul. Un turist galactic, având la dispoziţie tot timpul pe care şi l-ar putea dori cineva. N-aş zice că ceilalţi titani s-au întristat să mă vadă plecând.

  Hecate se opri, cu membrele lucitoare de metal tresărind.

  — Apoi, cu mai puţin de doi ani după aceea, Omnius a preluat puterea…

  Thurr întrebă pe un ton sec:

  — Şi ai stat deoparte o mie de ani? De asta niciunul dintre cymeci nu mai ştie nimic despre tine?

  — Sunt sigură că au încercat să uite. Dar m-am întors acum jumătate de secol şi am adunat informaţii. Mi-am băgat nasul, ai putea pune. Am văzut ce-a făcut Omnius. E un… alt fel de harababură, decât cel creat de titani.

  — Foarte puţini dintre primii douăzeci au mai rămas, zise Iblis cu prudenţă. Ştii că… până şi Ajax a murit?

  — O, ştiu.

  Hecate avea un ton frivol.

  — Şi mai ştiu că tu l-ai omorât!

  Iblis simţi o strângere îngheţată în inimă. Nu-i putea răspunde, ştiind că orice scuză ar suna ca o slăbiciune, şi nu îndrăznea să spună o minciună.

  Ea râse, un sunet artificial pornit din dispozitivele mecanice.

  — Nu te nelinişti – ar trebui să-ţi mulţumesc pentru asta. Poate că multe dintre victimele potenţiale ale lui Ajax o vor face într-o zi. Sincer, sunt surprinsă că a rezistat atâta timp. În toţi aceşti ani de domnie, n-a învăţat niciodată nimic. E chiar patetic că un singur om poate irosi atâtea ocazii!

  Ridică două membre segmentate din faţă.

  — Întrebarea este: tu o să pierzi această ocazie?

  Iblis înghiţi cu greutate.

  — Ce vrei de la mine, Hecate? Ce ocazie?

  — Ştiu totul despre Jihadul vostru, şi ştiu cine eşti, Iblis Ginjo. Sau ar trebui să fiu protocolară şi să-ţi spun Mare Patriarh? Interesant titlu – l-ai inventat singur? De asta te-am căutat. Cred că putem realiza multe împreună…

  Iblis simţi că-i creşte inima de emoţie, dar n-o arătă.

  — Ai vreun plan sau o viziune mai cuprinzătoare? Sau eşti doar plictisită?

  — N-am voie să am propriile mele motive? Poate că am nutrit mocnit sentimente potrivnice titanilor în toţi aceşti ani, iar acum m-am întors. Jihadul ar putea fi şansa mea de a intra în luptă.

  Zgârie podeaua lustruită cu un braţ metalic.

  — Are vreo importanţă, atâta vreme cât te ajut să obţii victoria?

  Iblis se uită spre Thurr. Niciunul dintre ei nu putea aduce argumente împotriva raţionamentului cymecului. La picioarele lor, Xico îşi mai reveni puţin, clipind ca să-şi alunge dezorientarea.

  — Gândeşte-te! În timp ce bieţii mei colegi titani sunt siliţi cu toţii să-l slujească pe Omnius, eu am rămas liberă şi independentă. O dată ce Agamemnon află că m-am hotărât să ajut nişte simpli hrethgiri, creierul o să-i fiarbă în propriul electrofluid! Dar m-au cuprins puţin remuşcările. Acum, că oamenii s-au hotărât în sfârşit să contraatace cu toată puterea, vreau să intru în horă…

  Iblis îşi ţinu respiraţia, invadat de posibilităţi neaşteptate. Ce aliat remarcabil ar fi putut fi acest cymec-dragon!

  — A avea unul dintre titanii originari alături în Jihadul noştri ar fi un avantaj incredibil pentru noi, Hecate. Eu nu ţi-aş refuza ajutorul. Ai putea fi o… armă secretă.

  — Armă secretă!

  Hecate scoase un chicotit.

  — Îmi place asta.

  Dar latura politică a minţii lui înţelegea că un asemenea camarad de arme senzaţional putea provoca o zarvă teribilă printre elementele superstiţioase ale gloatei, având în vedere fervoarea luptătorilor Jihadului şi ura lor împotriva maşinilor gânditoare în orice formă. Parlamentul Ligii şi consiliul Jihadului s-ar fi certat cu furie zile întregi, irosind această ocazie remarcabilă.

  Cu fiecare zi, protestele de neînţeles împotriva Jihadului deveneau tot mai înverşunate, oamenii fiind obosiţi de lupte şi dorind orice fel de pace magică. Ce-ar fi făcut dacă ar mai fi aflat şi despre Hecate?

  Dar femeia-titan renegată părea oarecum frivolă şi nestatornică. Ar fi putut deveni nerăbdătoare cu oamenii dezorganizaţi şi şi-ar fi putut retrage sprijinul.

  — Deocamdată, ar fi mai bine dacă am păstra secretă relaţia noastră, vorbi Yorek Thurr, ca şi cum ar fi citit gândurile Marelui Patriarh. În acest fel, n-am avea nevoie să ne lăsăm prinşi în gâlceava şi politica Ligii.

  — Ah, sunteţi nişte oameni atât de practici… Aveţi o sarcină concretă pentru mine? Abia aştept să încep.

  — Da!

  Ochii lui Iblis străluceau.

  — Ne poţi ajuta să transformăm o cauză pierdută într-o victorie.

  Îi explică la ce se gândea.

  Războiul scoate la iveală ce e mai rău în natura umană, dar şi ce e mai bun.

  MAESTRUL SPADASIN JAV BARRI.

  În timp ce flota primeroului Harkonnen se pregătea să înfrunte navele de război ale maşinilor, deasupra planetei Ix, Jool Noret şi o mică trupă de comando ducea o bătălie înverşunată în peşterile care perforau scoarţa planetei.

  Primero le dăduse ordinele înainte ca ei să se îmbarce într-o navetă-ghiulea şi să plonjeze către suprafaţa fortificatei lumi sincronizate.

  — Cinci echipe separate vor încerca să-şi croiască drum prin luptă pe tunelurile de sub conexiunea centrală de computere a lui Omnius-Ix. Fiecare echipă va duce un focos compact, distrugător de oraşe. Treaba voastră este să le transportaţi în fortăreaţa lui Omnius. Cu puţin noroc, măcar una dintre echipe va atinge obiectivul.

  — Armele atomice nu vor provoca un număr extrem de mare de victime? întrebă Jool Noret.

  — Ba da, recunoscu primero-ul. Dar Omnius încearcă să extermine toţi oamenii din catacombele de pe Ix. Această bombă distrugătoare de oraşe este proiectată să genereze un impuls intens şi localizat de vaporizare care să nimicească creierele pe bază de gelcircuite. Este o armă tactică, aşa încât numărul de răniţi va fi unul minim, iar stricăciunile provocate instalaţiilor industriale ixiene vor fi restrânse.

  Părea pe cale să cedeze nervos, dar îşi ascunse privirea disperată.

  — E tot ce putem face. Din cauza nevoii de precizie, va trebui să trimitem înăuntru câteva echipe, ca să fim siguri că dispozitivul este dus exact la ţintă. Asta nu va fi o sarcină uşoară!

  Părea să fie o misiune sinucigaşă, cu şanse copleşitoare împotriva succesului. Jool Noret fusese primul care se oferise voluntar…

  Urmându-i în luptă pe soldaţii în uniformă ai Jihadului, Norel îşi aruncă ultima grenadă cu impuls de bruiaj. Aceasta zăngăni când se rostogoli pe panta uşoară către un detaşament de roboţi asasini ce se năpusteau cu un zgomot asurzitor asupra lor. Grenada detonă cu un impuls Holtzman distrugător, care transformă roboţii luptători în carcase nemişcate din care ieşeau scântei, exact ca din nişte statui de fier vechi.

  Dar tunelurile cotite şi pereţii groşi de piatră făceau ca efectul fiecărei grenade de bruiaj să se risipească prea repede. Şi alţi ucigaşi robotici continuau să vină.

  Fără pauză sau întrebări, Noret trecu mai departe cu forţa, ducându-şi mulţimea de arme şi spada pulsatilă a tatălui său. Grenadele păreau calea unui laş către victorie, şi prefera să-şi înfrângă duşmanii unul câte unul, în luptă corp la corp.

  Numai dacă n-ar fi fost atât de mulţi…

  Deşi era doar un mercenar tânăr şi nu comanda detaşamentul de comando, Noret conduse totuşi atacul, ocolind carcasele împrăştiate ale roboţilor scoşi din funcţiune. Pereţii peşterii încă vibrau datorită ecourilor ultimului impuls de bruiaj. În spatele lui, alţi soldaţi ai Jihadului se opriră să lovească roboţii de luptă neutralizaţi cu pumnii şi cu picioarele, dar Noret, nerăbdător, îi îndemnă să înainteze.

  — Cheltuiţi-vă energia pe adversarii adevăraţi care trebuie ucişi, nu pe cei care au fost deja învinşi!

  Potrivit schemelor primite de la supravieţuitorii ixieni, aceste catacombe treceau pe sub uzinele principale ale maşinilor şi pe sub centrul reţelei de computere. Omul de contact al detaşamentului, sfrijit şi cu înfăţişare chinuită, un ixian pe nume Handon, îşi pierduse tovarăşii, soţia şi copiii în timpul recentei băi de sânge declanşate de titanul Xerxes.

  Nefericitul om le dădu amănunte înfiorătoare, apoi îi conduse prin culoarele strâmte. Dacă mercenarii plini de hotărâre îşi puteau planta mica lor armă atomică în complexul fortificat central care adăpostea gelsfera principală a hiperminţii, ar fi putut elibera planeta Ix o dată pentru totdeauna.

  Hainele lui Handon erau zdrenţuite, braţele şi pieptul scheletice, părul lung şi neîngrijit. Dar pe chipul refugiatului rămânea înscris devotamentul.

  — Pe aici. Aproape că am ajuns.

  Trăise în subteran vreme de şase luni, ocolind roboţii asasini, distrugând de unul singur treizeci şi unu dintre ei.

  — Nu-i nevoie să spun, surâdea el crunt, că sunt un om căutat…

  Mai departe de-a lungul tunelurilor, roboţii asasini luaseră ostatici umani; luptătorii de comando le puteau auzi ţipetele. Dar în loc să-şi folosească victimele care se zvârcoleau pe post de monedă de schimb, maşinile se mulţumeau să le dezmembreze, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca mercenarii să dea înapoi, cuprinşi de teroare. Handon gemea la auzul măcelului.

  În timp ce trupele umane se apropiau în grabă de ei, roboţii ridicară braţele-arme fulgerând cu flăcări de mare intensitate şi gata să lanseze explozive.

  — Pregătiţi-vă să rupeţi rândurile, strigă ofiţerul Jihadului. Porniţi din nou scuturile!

  Handon se ghemui în spatele a cinci mercenari de pe Ginaz, care îşi porniră temporar scuturile corporale şi formară o barieră impenetrabilă pe coridor. Din moment ce scuturile se dovedeau nesigure dacă erau folosite pentru perioade mai îndelungate, mercenarii erau siliţi să le întrerupă de câte ori nu se aşteptau să înfrunte un foc direct.

  Roboţii asasini lansau salvă după salvă de explozive. Exploziile violente fisurară pereţii şi făcură tavanul să se cutremure. Sfărâmăturile căzură ca o ploaie, dar scuturile personale respinseră izbitura exploziei.

  — Linia din faţă – jos!

  După ce roboţii îşi epuizară prima salvă de proiectile, soldaţii cu scuturi se feriră din drum. Noret îşi forţă trecerea pe lângă ei, strigând. Mânuind un lansator greu, trase în şirurile de soldaţi mecanici. Tavanul tunelului se crăpă şi pietre mari se prăbuşiră. Bărbatul nu se feri, nu se protejă cu scutul – continuă doar detunăturile. Noret distruse toţi roboţii de pe coridor. De nezdruncinat, căută cu privirea şi alţi inamici, apoi îi făcu semn lui Handon.

  — Înainte, repede! Du-ne la ţintă!

  Primele rânduri de mercenari alergau în spatele lui Noret şi al călăuzei. Toţi soldaţii din trupa de comando fură siliţi să-şi pună în funcţiune scuturile pentru a se proteja împotriva căderii de pietre. La doar câteva clipe după ce fugiră prin pasaj, tavanul se prăbuşi în urma lor. Pereţii căzură, iar nori de pulbere de piatră ţâşniră ca un sânge fumuriu.

  Unii întoarseră capul înspăimântaţi către pasajul blocat, dar Noret strigă la ei:

  — Oricum n-am fi scăpat pe drumul ăsta, iar acum va împiedica orice robot să ne urmărească…

  — Veniţi! Înainte, sus!

  Handon părea neliniştit şi îngrozit.

  — Citadela lui Omnius e deasupra noastră!

  În spatele lor, geniştii specialişti în focoase trăgeau un cilindru care adăpostea un exploziv atomic, mic după standardele planetare, dar potrivit pentru a vaporiza o mare porţiune din oraşul pe care-l construise Omnius.

  Primero Harkonnen conducea chiar acum în spaţiu bătălia navelor înarmate, dar o luptă la fel de importantă trebuia să fie câştigată aici jos. Dacă reuşea, Jool Noret îl putea ucide pe Omnius.

  Handon arătă spre roca topită, sticloasă, unde nişte scări de metal indicau locul unde se afla un puţ vertical tăiat prin tavan.

  — Grăbiţi-vă, să nu pierdem şansa asta!

  Se căţără pe treptele de metal înaintea celorlalţi.

  — Asta va fi încununarea planurilor mele de a răzbuna masacrul pe care l-am suferit.

  Din când în când, refugiatul se uita în jos, iar ochii lui umbriţi aruncau fulgere. Jool Noret urca după el, dintr-o dată bănuitor, dar tânărul mercenar era întotdeauna precaut şi în gardă. Automatul sensei Chirox îl învăţase să nu presupună niciodată că se află în siguranţă.

  Intrară în domul blindat al nucleului computerelor, pavilionul cel mai sigur care adăpostea hipermintea. Mecanisme, ţevi, conducte şi cilindri de răcire transformau pereţii şi tavanul într-o oroare industrială. Dedesubt, supravieţuitorii detaşamentului de luptă al lui Noret urcau gâfâind, trăgând focosul nuclear greu. În sfârşit, cilindrul fu aşezat pe podeaua placată cu metal din interiorul criptei reţelei. Epuizaţi, îşi decuplară scuturile corporale supraîncălzite, ca să poată trece la treabă.

  Jool Noret se uită în jur, aşteptându-se să vadă apărători robotici înăuntrul inimii vulnerabile a lui Omnius. Era pregătit să-i omoare pe toţi, în acelaşi fel în care câştigase o mie de lupte de antrenament împotriva lui Chirox. Impulsuri electrice sonore vibrau prin maşinării. În mijlocul camerei, un piedestal luminos adăpostea gelsfera care conţinea mintea computerului.

  Însă nu detectă nici o santinelă înarmată, nici o maşină ucigaşă. Ceva nu era în regulă în legătură cu asta.

  Noret se ghemui prudent. Îşi păstră scutul personal activat, chiar dacă pâlpâia nesigur.

  Geniştii de campanie îngenuncheară şi întredeschiseră cutia focosului. Unul dintre oameni deschise o linie de comunicaţii, transmiţând date navelor de război de pe orbită ale Jihadului.

  — Primero Harkonnen, grupa numărul trei este pe poziţie. Trimiteţi imediat naveta de recuperare. S-ar putea să dispunem doar de câteva minute…

  — E pe drum spre voi, răspunse un ofiţer din nava amiral. Aţi ajuns mai devreme decât era de aşteptat.

  — Am fost bine călăuziţi de Handon, răspunse Noret.

  — Ce-aţi auzit despre celelalte echipe? întrebă o femeie din grupul geniştilor care se ocupau de focos, în timp ce lucrau la configurarea declanşatorului nuclear.

  — Toate contactele pierdute, răspunse nava de luptă. Sunteţi singurii rămaşi. Nu eram siguri că va ajunge cineva până acolo.

  — O să ajungem, zise Noret cu un mârâit slab, abia tresărind la gândul tuturor celorlalţi mercenari căzuţi. Dar numai din partea războinicilor de pe Ginaz se putea aştepta să îndeplinească misiuni ca aceasta…

  — Acum o să aruncăm aceste maşini în aer, în cinci iaduri diferite.

  Dintr-o dată, ca şi cum hipermintea ar fi tras cu urechea, ţevile încâlcite şi componentele luminoase din pereţii citadelei începură să se mişte, întinzându-se în faţă cu pocnete uşoare. Un arsenal mascat se fixă în locurile stabilite: arme de foc, lansatoare de proiectil şi alte arme ameninţătoare.

  — Aveţi grijă!

  Noret îl apucă pe Handon, trăgându-l la adăpostul scutului său personal.

  Însă ceilalţi nu reacţionară destul de iute. O ploaie de aşchii ascuţite şi de gloanţe arzătoare îi împroşcă, sfârtecându-i pe soldaţi şi transformându-i în carne însângerată sub ochii lui Noret.

  — Lasă-mă să mă duc!

  Handon se zbătea şi urla.

  — Să te las să pleci? Eu te protejez! De ce ce-ai…

  Handon îi dădu o lovitură puternică cu piciorul, încercă să se elibereze.

  — Omnius! Apără-mă!

  Înfuriat, Noret izbi picioarele lui Handon cu butoiaşul armei, auzind un trosnet de oase satisfăcător, înainte de ţipătul de durere al bărbatului. Noret îl trase înapoi la adăpostul scutului, în timp ce armele ascunse ale maşinilor continuau să tragă asupra trupei de comando deja înfrânte.

  — Mi-ai rupt picioarele!

  — Te-aş fi putut omorî pe loc, aşa că socoteşte-te norocos…

  Sub ploaia de proiectile, cadavrele unora dintre luptătorii Jihadului tresăreau.

  — Pentru moment.

  Proiectilele ascuţite izbeau scutul personal al lui Noret. Bariera Holtzman le oprea cu uşurinţă, deşi sistemul i se părea periculos de cald. În timp ce salva de focuri continua, el îşi dorea să riposteze cu propriile lui arme, dar nu putea trage prin scut. Şi nici nu voia să-l lase să scape pe trădătorul Handon. Proiectilele continuau să ricoşeze ineficient de barieră. Se simţea în pericol şi nu putea ataca şi el.

  Noret stătea în încăperea fără obstacole, răcnind blesteme la adresa hiperminţii. Se uită cu disperare la rămăşiţele lipsite de viaţă şi desfigurate ale echipei sale, nimicită în câteva clipe. În timp ce refugiatul Handon încă se zvârcolea în strânsoarea lui de fier, Noret observă focosul atomic zăcând singur lângă trupurile sfâşiate ale celor doi genişti. O navetă de salvare cobora în viteză prin atmosferă, evitând bătălia în desfăşurare pe care o ducea acolo primero i Harkonnen. Noret ar fi trebuit să le spună să nu se mai ostenească.

  Handon îi condusese pe bravii luptători într-o capcană!

  Încă sub protecţia scutului, Noret îşi încolăci braţul în jurul gâtului slab al bărbatului.

  — Luptăm pentru libertatea oamenilor. De ce-ai vrut să arunci totul la gunoi?

  Bărbatul cel costeliv se zbătu, dar rana de la picioare îi storcea puterile.

  — Cunosc trei metode de a-ţi spinteca gâtul cu unghia, spuse Noret lângă urechea omului. Şi două tehnici în care folosesc doar îl dinţii. Să te omor acum, sau ai prefera să-mi explici cum te poate recompensa Omnius destul pentru a plăti cu viaţa camarazilor tăi, a partenerei alese de tine, a tuturor celor pe care-i iubeşti?

  Handon rânji.

  — Iubirea este o emoţie pentru hrethgirii slabi. O dată ce îl voi fi ajutat pe Omnius să pună capăt acestei insurecţii, o să mă facă neocymec. O să trăiesc secole…

  — N-o să supravieţuieşti următoarelor câteva minute.

  Noret îşi verifică cronometrul, ştiind că trebuie să-şi programeze mişcările cu grijă. Naveta de salvare avea să sosească în curând. O preocupare la fel de importantă era că nu ştia câtă vreme îşi putea păstra scutul personal în funcţiune, înainte de a se supraîncălzi. Trebuia să se mişte repede.

  Vocea lui Omnius tună prin încăpere:

  — Vei eşua. Nu există nici o şansă de succes!

  — Recalculează şansele.

  Noret îl târî pe trădător spre focos. Înainte de această misiune, el şi cu echipa lui fuseseră instruiţi să folosească vechile arme atomice luate din depozitul de pe Zanbar. Acesta era un simplu dispozitiv de campanie, cu o rază de distrugere de un kilometru.

  Absolut suficient.

  Omnius continua să-şi tragă proiectilele mortale către ţinta sa centrală, rămasă acum singură. Noret simţea scutul solicitat devenind tot mai fierbinte şi începu să se îngrijoreze. Iar Handon îl ţinea ocupat, irosindu-i timpul…

  Noret se aplecă şi rupse un cablu flexor bine întins, de la rucsacul cu unelte al unuia dintre însoţitorii săi masacraţi. În grabă, trase mâinile lui Handon la spate, strângând cablul tăios în jurul coatelor acestuia şi înfăşurându-i-l încrucişat până la încheieturi. Apoi întinse mâna încet prin câmpul protector, luă generatorul de scut al unui camarad căzut şi-l prinse lângă al lui. Porni noul scul şi văzu că rezista, întărind propriul lui dispozitiv supraîncălzit.

  — Asta ar trebui să-mi dea tot timpul de care am nevoie – mai mult decât ţi-a rămas ţie de trăit.

  Îl împinse pe agitatul Handon de lângă el.

  — Uite, dacă eşti atât de loial, poate că Omnius n-o să te omoare. Deşi mă îndoiesc că până şi o hiperminte poate calcula traiectoria fiecăruia dintre proiectilele astea când loveşte peretele neregulat şi ricoşează din nou.

  Bărbatul legat se prăbuşi pe picioarele rupte şi se târî în spaţiul neprotejat.

  — Opreşte focul, Omnius! Fii atent! O să mă nimereşti pe mine!

  În timp ce aştepta un răspuns, scâncea de durere.

  Rafala de proiectile se domoli, dar unul dintre gloanţele ricoşate lovi umărul stâng al lui Handon cu zgomotul unei pietre intrând în noroi umed. Omul se văită şi se rostogoli, dar cu mâinile legate nu putea ajunge la rana sângerândă.

  Noret se aplecă deasupra focosului şi completă secvenţa de iniţiere a detonării. Reglă numărătoarea inversă pentru opt minute şi blocă panoul de control. Nu mai exista nici o posibilitate de a opri explozia.

  Spera ca naveta de salvare să ajungă la timp, dar această grijă era secundară atâta vreme cât îşi îndeplinea misiunea. El putea fi înlocuit.

  Într-o ultimă răbufnire răzbunătoare, folosi un alt cablu flexor pentru a-l lega strâns pe Handon de focosul greu. Împingând faţa omului îngrozit lângă ceas, de unde să poată vedea secundele care-i mai rămâneau din viaţă scurgându-se ticăind, Noret spuse:

  — Urmăreşte asta în locul meu, bine?

  Aruncând un exploziv de buzunar către una dintre trapele mici din cripta protejată a hiperminţii, o deschise aruncând-o în aer, apoi o luă la fugă pe coridoare, sperând că planurile pe care le memorase erau corecte.

  Scutul personal de rezervă pâlpâi şi în cele din urmă se stinse. Fierbinte şi nefolositor.

  Chiar acum, Omnius îşi aduna roboţii apărători, dar Noret nu avea timp să se bată cu ei. Numărătoarea inversă curgea, secundă cu secundă. Ar fi putut anunţa naveta de salvare să nu se apropie, iar el să rămână în schimb aici până la ultima suflare, distrugând creaturile hiperminţii computer. Numai prin acţiunile sale, Jool Noret anihilase încarnarea ixiană a lui Omnius – dar era oare de-ajuns pentru a-şi respecta jurământul personal?

  Prea târziu acum pentru asemenea consideraţii. Aparatul care trebuia să-l recupereze era deja pe drum. Gândul la aceşti curajoşi soldaţi ai Jihadului riscându-şi viaţa ca să-l ducă înapoi – oameni care-ar fi putut să lupte în continuare împotriva lui Omnius – îl sili să facă tot ce-i stătea în putinţă. Cu capul între umeri, Noret se năpusti înainte, împingând ca un tăvălug şi răsturnând automatele de luptă care încercau să-i blocheze ieşirea.

  Alergând din ce în ce mai repede, scoase un strigăt, sări şi izbi cu picioarele cu destulă putere pentru a smulge de pe umeri capul unui robot. Îşi aminti fiecare clipă a antrenamentului cu suprasolicitatul automat sensei Chirox, iar acum profită de ocazie pentru a folosi toate trucurile pe care le învăţase. Sufletul mercenarului căzut Jav Barri părea să-l umple, transmutându-i sângele în adrenalină pură.

  Ar fi putut distruge zeci de alţi roboţi în minutele rămase, în schimb Noret preferă să fugă, luând-o de-a dreptul către deschiderea de la capătul unui tunel. Ţâşni afară, în aerul ixian răcoros de la suprafaţă, orbit de lumina ceţoasă. Nu se uită la cronometru să vadă câte secunde trecuseră. Deasupra capului, cerul licărea de fulgere colorate, ca o stranie furtună electrică, dar nu văzu nici un nor cenuşiu – numai o bătălie spaţială aprigă, mult deasupra.

  Semnalul său locator trimitea impulsuri tăcute pe toate frecvenţele electromagnetice; Noret nu-l putea auzi, dar maşinile erau probabil capabile să-l detecteze la fel de limpede ca pe un clopoţel. La fel şi naveta de salvare.

  Îi văzu silueta argintie coborând ca o pasăre de pradă în mijlocul luptei. Noret ieşi într-o piaţă deschisă, alergând dintre magaziile industriale şi fabricile fumegânde. Deşi era vizibil din toate părţile, flutură mâinile ca să atragă atenţia pilotului. Dinspre construcţiile maşinilor din apropiere, începură să mărşăluiască spre el roboţi de luptă, întăriri scurgându-se prin porţile cu arcade. Puteau deschide focul asupra lui sau îl puteau înconjura şi copleşi, sfâşiindu-l în bucăţi – încet şi eficient, cu o forţă inumană.

  Aparatul singuratic de salvare coborî cu motoarele urlând. Trapa navetei era deja deschisă când el porni în goană într-acolo. Doi soldaţi ai Jihadului îi făcură semn cu mâna să se grăbească. Noret se aruncă înăuntru, înainte măcar ca naveta să aterizeze, şi le striga să decoleze imediat.

  — Daţi-i drumul! Nu mai e mult!

  — Numai unul? întrebă unul dintre oamenii de lângă rampa. Unde-i restul echipei?

  Pilotul nu voia încă să plece.

  — Nu mai sunt alţii.

  Noret întinse o mână şi-i lăsă pe ei să-l tragă de pe platformă.

  — Focosul e pus la locul lui şi armat. Omnius s-ar putea să aibă roboţi care să încerce să-l dezamorseze, dar n-or să reuşească… nu la timp.

  În sfârşit se uită la cronometru.

  — Două minute până la detonare! Pleacă acum!

  Alarmat, echipajul de salvare îl trase de pe platformă şi închise trapa ermetic, strigând tot timpul către pilot să decoleze. Acceleraţia îl trânti pe toţi pe punte, în timp ce naveta se ridică vuind pe cerul ixian.

  Jool Noret scoase un oftat de uşurare şi se rezemă de un perete despărţitor. Îşi apără ochii, uitându-se pe hublouri în momentul în care o novă orbitoare explodă într-o sferă luminoasă dezintegratoare, smulgând din temelii o porţiune mare din oraş. Avea să lase doar un crater sticlos, radioactiv, şi un Omnius distrus.

  Deşi urmau să îndure vremuri aspre şi o recuperare îndelungată, oamenii de pe Ix erau acum liberi de hipermintea computer.

  Armata Jihadului trebuia să ducă însă lucrurile până la capăt şi să menţină un control protector asupra acestei lumi nou-cucerite. Deocamdată, cu un surâs crunt, Noret, epuizat, îşi îngădui să înceapă să se relaxeze. El îşi făcuse partea din treabă. Acum, navele de luptă ale Jihadului trebuiau să înfrângă flota maşinilor de pe orbită.

  Dăduse o lovitură semnificativă, deşi nu suficientă pentru a îndeplini promisiunea pe care o făcuse, aceea de a lupta şi pentru el, şi pentru tatăl lui, de a umple rana deschisă din inima lui.

  Jool Noret supravieţuise, doar pentru a dezlănţui şi mai mult prăpăd.

  Spiritul războinicului căzut Jav Barri se mişca prin intermediul lui, iar Noret dovedise că era demn să fie un mercenar de pe Ginaz. Tatăl lui şi automatul sensei Chirox ar fi fost mândri.

  Dar era numai începutul…

  Paraziţii dau naştere la paraziţi.

  OMNIUS, Fişiere de date ale Jihadului.

  Când Ix se cutremură sub explozia nucleară care-l distruse pe Omnius, primero Xavier Harkonnen văzu în asta o ocazie de a scăpa nevătămat împreună cu flota Jihadului. Pe care o respinse. Maşinile gânditoare şi-ar fi recuperat imediat baza industrială, iar întreaga ofensivă ixiană n-ar fi servit la nimic.

  Navele rămaseră pe orbită geostaţionară deasupra strălucirii tot mai slabe a armelor atomice distrugătoare de oraşe. Din kindjalele-cercetaş rapide, primea frecvent informaţii noi despre diviziile militare ale roboţilor care se adunau pentru a riposta la atacul de la sol, în timp ce rebelii localnici începeau să se unească, ieşind din catacombele subterane.

  Xavier sperase că distrugerea hiperminţii locale avea să dezorienteze complet maşinile gânditoare. Din nefericire, roboţii luptători aveau destulă autonomie pentru a se năpusti asupra duşmanilor lor, chiar şi fără supravegherea lui Omnius. Navele de război împrăştiate ale maşinilor gânditoare începură să se regrupeze. Potrivit transmisiilor interceptate, erau acum comandate de un cymec. Unul dintre titanii originari.

  Foarte rău.

  Îşi aduse aminte de primele bătălii de pe Bela Tegeuse, când armata Jihadului se retrăsese în siguranţă, sperând că provocasem destule pagube pentru a proclama victoria… doar pentru a afla mai târziu că dăduseră înapoi prea curând şi pierduseră fiecare centimetru de teren pe care-l câştigaseră.

  Ce păcat ar fi fost dacă victoria de pe Ix ar fi fost irosită în acelaşi fel. Armata Jihadului avea nevoie de fabricile şi de resursele de pe această planetă.

  — Rămâneţi pe loc, îi spuse echipajului de pe punte, iar comanda fu transmisă restului flotei.

  În timp ce urmărea un flux continuu de nave de salvare ducându-se şi întorcându-se între flota lui şi suprafaţa ixiană, primero Harkonnen îşi dădu seama că intra în criză de timp. Trebuia să lupte sau să fugă.

  Pe ecranele de protecţie văzu trupele inamice zburând ca nişte viespi furioase către navele copleşite numeric şi ca armament ale Jihadului. Ca militar antrenat să stabilească şansele de succes şi să treacă la acţiuni decisive, opţiunea evidentă pentru Xavier era aceea de a-şi reduce pierderile. Forţele Jihadului de aici nu puteau cu nici un chip să ţină piept puterii pe care o aliniase Omnius împotriva lui.

  Avea doar câteva clipe pentru a decide. Luptă sau fugi.

  Chipul Serenei îi trecu fulgerător prin minte, şi se gândi la copilul lor asasinat. Împotriva unui adversar atât de brutal, nu existau opţiuni. Întârzierile nu duceau decât la şi mai multe morţi. Dacă nu aici, atunci în altă parte. Trupele lui Omnius trebuiau oprite indiferent unde se aflau.

  — Victorie sau nimic, murmură destul de tare pentru ca echipajul său de pe punte să audă. N-o să plecăm până când Ix nu este în afara oricărui pericol. Până când oamenii nu sunt liberi.

 

  Cu acces total la instalaţiile de pe Ix, titanul Xerxes avea mai multe nave de război şi putere de foc sub comanda lui decât sâcâitoarea flotă a hrethgirilor, dar se hotărî să nu atace. Nu încă. Roiul de nave al maşinilor încetini, se mută pe poziţii noi, mai aproape de inamic. Voia să continue să-şi concentreze forţele până când obţinea un avantaj copleşitor, destul pentru a da o lovitură zdrobitoare. Xerxes avea să transforme această sfidătoare armată a Jihadului în praf şi pulbere, în felul în care strivise deseori insectele umane supărătoare sub picioarele de metal.

  Şi ar fi dorit ca Agamemnon să fie aici să vadă asta. Xerxes nu-şi imaginase niciodată prea mult respect în calitate de comandant militar, nu supraveghease niciodată nici o cucerire totală de la căderea Vechiului Imperiu. Dar era titan… şi, cu Omnius-Ix neutralizat era acum singurul conducător de aici.

  Pilotând prin spaţiu, Xerxes purta cel mai impozant corp mecanic care existase vreodată, în forma unei imense păsări preistorice cu o turelă-cap ascuţită, feroce, colţi scânteietori şi senzori optici roşii sălbatici, ca ochii unui animal de pradă. Forma zburătoare simula mişcarea unui condor uriaş în zbor, chiar şi în vid, dar era la fel de mare ca o navă de luptă. Adânc în interiorul corpului de răpitoare, un container de păstrare adăpostea străvechiul creier de cymec, plin de gânduri despre cum avea să câştige victoria glorioasă împotriva fanaticilor hrethgiri – şi, spera, admiraţia generalului Agamemnon. Vreme de secole, Xerxes încercase fără succes să fie pe placul comandantului său.

  În forma de răpitoare, titanul zbura încoace şi-ncolo prin spaţiu, inspectând un şir de nave după altul, în formaţie de atac. Neocymecii şi navele de luptă controlate de roboţi reflectau vântul solar dur. De data asta, cu atâtea nave robotice aşezate în ordine de bătaie împotriva armatei Jihadului, nimic nu putea merge prost. Avea să-i anihileze pe oameni.

  — Vehiculele inamice sunt pe poziţie, raportă un ofiţer neocymec pe frecvenţa de comunicaţii, în limbaj-maşină codificat.

  Apoi detectă un mic aparat negru-argintiu apropiindu-se din adâncul spaţiului, o navă de actualizări punctuală, sosind cu copia prezentă a lui Omnius. Xerxes îi transmise ordine să rămână la periferia sistemului planetar, pe aliniamentul de santinele ale maşinilor. Sincronizare întâmplătoare. În numai o zi, va putea să recupereze chiar şi pierderea hiperminţii de dedesubt – ce victorie!

  În timp ce titanul şi ceilalţi neocymeci stăteau la adăpost sub protecţia flotei robotice greu înarmate, navele maşinilor avansau în formaţie precisă de atac către oamenii condamnaţi. Perfect, Xerxes hotărî că şansele se înclinaseră suficient în favoarea lui, aşa că emise ordinul.

  — Procedură completă de atac. Toate navele de luptă către avangardă. După ceea ce i-au făcut paraziţii lui Omnius, nu precupeţiţi nimic, indiferent de pierderile în rândul roboţilor. Numai să radeţi hrethgirii!

  În plus, gândi el, putem oricând să facem alte maşini.

 

  De pe puntea ca o bulă de plaz a navei amiral, Xavier avea o privelişte limpede asupra spaţiului deschis, asupra stelelor care sclipeau într-un tablou înşelător de senin. Dedesubt, dungi portocalii traversând atmosfera planetei marcau traseele navelor de salvare ale Jihadului întorcându-se în grabă la flotă. Dar nici acolo nu erau în siguranţă.

  Se gândi la Octa şi la fiicele lui, şi la moşia lui paşnică de pe Salusa Secundus, cu crânguri de măslini şi cu vii. Amintirea bătrânului Manion şi a felului în care făcea el vinul îi dădu un sentiment de căldură. O, cât de mult dorea să supravieţuiască acestei zile şi să se întoarcă acasă…

  — S-au pus din nou în mişcare, primero, raportă prin comunicator o voce nervoasă. Chiar şi mai multe nave decât înainte se îndreptă spre noi. Au de cinci ori mai multe nave de război decât noi, şi. Cred că de data asta sunt serioşi.

  Prin plaz, Xavier văzu mii de vehicule argintii ale maşinilor înălţându-se deasupra curburii planetei Ix, părând destule cât să copleşească stelele risipite.

  — Numai jumătate dintre navetele noastre de salvare s-au întors în hangarele navei amiral, domnule. Pierderile sunt…

  Primero-ul îi reteză vorbele.

  — Nu vreau să aud încă nimic despre pierderi!

  O să avem mult mai multe în doar câteva minute. Lătră comenzi şi urmări imagini tactice pe ecranele multiple de pe punte. În timp ce ordona configuraţii pentru flotă, privea cum navele mari se aşezau pe poziţii defensive.

  Echipele de mercenari de la suprafaţă îşi îndepliniseră îndatorirea; Xavier n-ar fi îngăduit ca armata Jihadului să facă mai puţin de-atât. Panourile de pe carcasele navelor uriaşe luminau portocaliu în timp ce sistemele de armament se amorsau. Spera că scuturile erau destul de reci pentru o bătălie lungă, şi că sistemele clipeşte-şi-trage ale lui Tio Holtzman – pornirea şi oprirea scuturilor între focurile armelor – erau la înălţimea sarcinii.

  Din toată instrucţia şi antrenamentul militar, Xavier ştia că succesul sau eşecul unei bătălii atârna uneori mai mult de noroc decât de pricepere. Scuturile lui Holtzman aveau să protejeze navele de primele bombardamente ale flotei robotice, dar nici măcar planificările cele mai conservatoare nu ţinuseră seama de o asemenea îngrămădire de nave de război în prima linie. Inamicul putea izbi iarăşi şi iarăşi, şi până la urmă armata Jihadului urma să fie zdrobită… navă cu navă.

  — Vom rezista cât de mult vom putea, şi vom ataca cu prima ocazia.

  Încercă să pună în voce mai mult curaj decât simţea cu adevărat.

  — Rebelii de jos au înfruntat şanse mai mici decât acestea, şi au supravieţuit mai mult de un an…

  În faţa lui, flota maşinilor se despărţi în două, cu o escadrilă avansată năpustindu-se către el cu o viteză năucitoare. Titanul Xerxes transmitea asurzitor printr-un canal deschis pe care ştia că oamenii îl ascultau:

  — Hrethgirii nu pot decât să spere să amâne inevitabilul. Tăiaţi-le calea de scăpare!

  Xavier îşi amplasase în faţă cele mai mici nave prevăzute cu scut şi le văzu cedând în momentul în care forţa de asalt le lovi. În spatele acestor aparate mici, scuturile suprapuse ale navelor gigant din primul rând pâlpâiau imperceptibil într-o sincronizare precisă, în timp ce lansau o salvă de proiectile defensive, respingând primul atac al roboţilor, anihilând multe dintre navele sinucigaşe ale maşinilor înainte ca acestea să apuce să străbată distanţa până la ei.

  Imediat după primul val de nave de asalt, venea o escadrilă de neocymeci cu tipare de zbor şi luptă bizare, condusă de o forma imensă, înaripată, arătând ca o pasăre de pradă, dar la fel de uriaşă ca nava amiral a Jihadului. Fără îndoială, comandantul titan în persoană. Navele robotice mai mari se regrupară, pregătindu-se pentru a doua fază a atacului.

  — Rezistaţi, zise Xavier. Menţineţi frontul solid, sau suntem pierduţi cu toţii!

  Dar când năvala navelor de luptă ale roboţilor porni spre ei, îşi dădu seama că trupele lui nu puteau ţine piept încă unui impact. Se gândi la nava fratelui său, Vergyl, distrusă de cymeci pe Anbus IV, şi inima i se strânse.

  Cineva va trebui să-i spună lui Emil Tantor că singurul lui fiu rămas fusese pierdut.

 

  În interiorul giganticului asteroid controlat de Hecate, Iblis Ginjo simţea neliniştit, sperând că excentrica femeie-cymec – aliata lui, în teorie? – avea să se descurce, aşa cum promisese.

  Ornamentata sa formă păşitoare se retrăsese, deconectându-se de la recipientul de păstrare. Hecate îşi încărcase creierul în sistemele complicate care controlau uriaşa ei stâncă artificială, în timp ce se deplasa printre stele.

  — Hecate, ce se-ntâmplă?

  Iblis stătea cu pumnii încleştaţi pe lângă corp, privind în jur prin încăperea cu oglinzi de cristal care-i ţinea prizonieră nava. Simţea acceleraţia, în timp ce asteroidul traversa distanţa cu viteza fulgerului.

  Vocea feminină a lui Hecate suna ca nişte clopoţei în difuzoarele ascunse în pereţii de piatră.

  — Fac exact ceea ce mi-ai cerut să fac, dragă Iblis. Observă acum – „arma ta secretă” e pe cale să lovească.

  Râsul ei se auzea ca un clinchet de gheaţă.

  O dată cu asta, una dintre suprafeţele de cristal plat începu să licărească şi deveni un ecran de proiecţie pe care se zărea sistemul planetar ce se apropia de ei cu repeziciune.

  — Uite, am ajuns pe Ix, şi se pare că grijile tale erau întemeiate. Un dezastru în devenire! Armata Jihadului tău a organizat o rezistenţă extraordinară – uită-te doar la toate epavele de pe orbită – dar sunt pe cale să fie nimiciţi oricum…

  — Fă ceva! îi ceru Iblis. Am investit enorm ca să eliberăm Ix. N-ea luat ani de zile, şi trebuie să obţinem victoria.

  — O să fac ce-mi stă în putinţă, Iblis, răspunse ea cu vioiciune în glas. Vai, am uitat cât de nerăbdătoare pot fi fiinţele umane muritoare!

  Dintr-o poziţie aflată mult deasupra eclipticii, giganticul astroid al lui Hecate plonjă către Ix. Lumini de nave spaţiale şi fulgere ale focurilor de arme licăreau în întinderea aglomerată a căilor orbitale.

  Tăcut dar concentrat, comandantul Jipolului cercetă situaţia de pe ecran. Nu arătă nici o emoţie, nu spuse nimic.

  Spre deosebire de el, Floriscia Xico se agita, plină de emoţie şi de nelinişte.

  — Dar ce poate face asteroidul ăsta într-o zonă de luptă, Mare Patriarh? Hecate este doar un cymec împotriva unei flote întregi!

  Iblis nu-i atrase atenţia asupra faptului că această stâncă zburătoare era destul de masivă pentru a zdrobi toate navele de luptă robotice într-un singur impact, dar spera că planul lui Hecate consta în ceva mai mult decât într-un simplu curs de coliziune.

  — Priveşte doar şi vezi, sergent! Lasă titanul să ne impresioneze cu ceea ce poate face!

  Râsul feminin răsună în difuzoare.

  — Mult am decăzut, într-adevăr, dacă viaţa mea este dedicată scopului de a impresiona un om ca tine, Iblis Ginjo. Fac totul pentru propriile mele motive… şi cred că am găsit o cale suficient de dramatică de a reapărea în scenă, încât să vadă asta cu toţii. Ce moment strălucitor! Juno mi-ar detesta profund cutezanţa!

  Propulsoarele asteroidului, de mărimea unor cratere, se aprinseră, aruncându-i cu viteză tot mai mare către navele care atacau flota de război, pe cale să se destrame, a Jihadului.

  — Acum priviţi ce pot face cu lansatoarele cinetice…

  — Scuturile slăbesc, primero! strigă ofiţerul responsabil cu armamentul.

  Xavier văzuse deja şi singur, dar nu putea face nimic în privinţa asta.

  — Am pierdut în întregime contactul cu a treia navă mare, domnule. Scanerele arată sfărâmături, sute de capsule de salvare…

  — Dă-mi ultimele veşti despre arme, replică Xavier, refuzând să cedeze în faţa disperării. Scenariul cel mai optimist. Câte dintre maşinile astea ticăloase putem scoate din scenă înainte ca…

  Dintr-o dată, în spatele formei maiestuoase şi magnifice de răpitor a comandantului titan al bătăliei, Xavier observă un obiect uriaş, neaşteptat, zburând cu mare viteză, de undeva dintr-o zonă aflată mult deasupra planului orbital.

  — Ce Dumnezeu e asta? Faceţi-mi o scanare preliminară!

  — Pare să fie un… asteroid, primero. Citesc traiectoria şi viteza. Incredibil! E ca o piatră aruncată de zei, şi se îndreaptă direct spre inima duşmanului nostru!

  Imaginea mărită arăta o bucată zburătoare de piatră acoperită de cratere, accelerând direct către flota grupată a maşinilor. Traiectoria, viteza şi alte date apăreau în partea de jos a ecranului. Masa ei era de o sută de ori mai mare decât masa combinată a navelor robotice.

  — Imposibil, exclamă Xavier. Nici un asteroid nu zboară aşa!

  În spatele intrusului celest, cratere uriaşe ardeau ca gurile de eşapament ale unor motoare uriaşe. Unele dintre navele maşinilor schimbară cursul, împrăştiindu-se în dezordine din faţa acestui vizitator neaşteptat şi misterios. Un zumzăit de comunicaţii codificate asaltară stânca zburătoare, iar maşinile gânditoare schimbară între ele o rafală de date.

  Ca răspuns, o ploaie de proiectile sferice dense ţâşni din craterele risipite pe suprafaţa accidentată, ca nişte ghiulele cu viteză incredibilă. Înainte ca maşinile gânditoare să apuce să reacţioneze, sferele cinetice distruseră două dintre navele lor cele mai mari.

  Mişcându-se ca un taur salusan cuprins de turbare, asteroidul coti spre grosul flotei maşinilor, mişcându-se la fel de repede ca şi vehiculele lor cele mai rapide, dar fiind de multe ori mai mare ca ele. Doar prin simplul impuls şi prin masă, asteroidul sfărâmă zeci de vehicule blindate ca şi cum ar fi strivit insecte. Neocymecii fură primii care se împrăştiară şi, când uriaşul titan în formă de condor încearcă să se retragă, asteroidul rotitor îl prinse cu o lovitură în treacăt, trimiţându-l să se rostogolească pe o orbită extinsă.

  Soldaţii Jihadului strigară uluiţi, nevenindu-le să creadă, când asteroidul îşi schimbă brusc direcţia şi porni să zdrobească din nou navele robotice. Întorcându-se să înfrunte acest nou atacator, mai ameninţător, flota maşinilor răspunse trăgând proiectile explozive inutile către suprafaţa deja plină de cratere a asteroidului, provocând prea puţine pagube. Ca represalii, misteriosul atacator lansă un alt nor de sfere dense, aducând şi mai multe ravagii printre roboţi.

  Niciunul dintre aparatele armatei disperate a Jihadului nu fu atins în rafala dispersată.

  Xavier nu prea avea timp să cugete la ceea ce făceau Parcele în sprijinul lui, nici nu punea sub semnul întrebării întorsătura bruscă a sorţii. Nu intenţiona să se plângă de un aliat neaşteptat. Nu încă.

  Trase adânc aer în piept, ştiind că soldaţii săi nu voiau nimic mai mult decât să scape, acum, că li se dăduse o a doua şansă. Dar n-ar îngăduit ca această bătălie pentru Ix şi toate sacrificiile pe care le făcuseră oamenii să fie zadarnice.

  — Regrupaţi-vă şi alegeţi noi ţinte. Loviţi maşinile cât încă se clatină. E un moment critic…

  Cu nava amiral avariată deschizând drumul şi cu scuturile supraîncălzite acum inutile, Xavier Harkonnen se năpusti cu capul înainte în încăierare, în mijlocul haosului şi al distrugerilor. Acest lucru presupunea un pericol anume: misteriosul atacator se putea la fel de bine întoarce în continuare împotriva trupelor sale.

  Neocymecii trimiseră apeluri frenetice către conducătorul lor titan, dar Xerxes accelera deja, ieşind din sistem, fugind să-şi salveze viaţa.

  Brusc, misteriosul vizitator interstelar, după ce distrusese singur jumătate din flota maşinilor, viră în spaţiu şi dispăru, cu mult înainte ca primero Xavier să apuce fie să pună întrebări, fie să-şi exprime recunoştinţa. Fusese lăsat doar să termine curăţenia, ceea ce şi făcu, adăugând violenţă din plin.

 

  Lăsând tumultul în urmă, asteroidul lui Hecate ieşi în zbor din sistemul ixian, cu motoarele de fuziune dând energie pură şi atingând o forţă de propulsie incredibilă.

  — E, hai, Mare Patriarh – cred că mi-am făcut treaba şi ţi-am arătat capacităţile pe care le pot oferi. E un lucru bun că am ajuns atunci când am făcut-o.

  — Nu i-ai distrus pe toţi, comentă Yorek Thurr, cu voce slabă şi aspră.

  Hecate păru iritată.

  — O, primero-ul vostru poate să termine cu rătăciţii avariaţi. N-am vrut să-l lipsesc cu totul de satisfacţia victoriei.

  — Ai făcut o treabă bună, Hecate, vorbi Iblis.

  Abia aştepta o evaluare completă din partea serviciilor de informaţii a tot ceea ce Liga putea folosi de pe lumea sincronizată capturată.

  — Aceste instalaţii industriale de pe Ix vor fi o mare binefacere pentru efortul nostru de război.

  Floriscia Xico abia se putea stăpâni.

  — A fost incredibil! Oamenii vor jubila când vor afla de noul nostru aliat!

  Iblis se încruntă în timp ce consecinţele vorbelor ei i se învârteau prin minte. Încercă să stabilească cea mai bună cale de a manevra situaţia, şi cum să integreze în mod adecvat cymecul trădător în strategiile Jihadului. Ochii femeii sergent străluceau de încântare şi fervoare.

  Niciodată omul care să dea înapoi în faţa deciziilor dificile, Yorek Thurr ajunse îndată la o concluzie. Fără să-şi semnaleze lui Iblis intenţiile, păşi mai aproape, în spatele entuziastei Xico.

  — Ai slujit bine Jipolul, Floriscia, îi rosti el la ureche, cu glasul blând şi şoptit. De acum înainte vei fi pe listă.

  — Listă?

  Sprâncenele tinerei se încreţiră.

  — De martiri.

  Thurr înfipse un pumnal scurt în partea din spate a gâtului tinerei femei sergent, strecurând vârful între două vertebre pentru a reteza măduva spinării. Floriscia fu paralizată instantaneu şi muri fără să se zbată sau să sângereze prea mult. În gravitaţia scăzută a asteroidului, scundul Thurr îi ţinu trupul drept până când zvârcolirile încetară, apoi lăsă femeia moartă să alunece pe podeaua lustruită. Acum zăcea pe spate, cu ochii larg deschişi, în care se citea şocul.

  Iblis se întoarse spre el, uluit şi furios.

  — Ce faci omule? Era una dintre noi…

  — Era clar că nu putea păstra tăcerea. N-ai putut auzi asta, în vocea ei? În clipa în care ne-am fi întors pe Salusa, ar fi trăncănit faţă de oricine aflat destul de aproape ca să audă…

  Bărbatul scund şi chel ridică ochii, văzându-şi imaginea reflectată în nenumăratele faţete ale peretelui. Privirea lui stinsă alerga de colo până colo.

  — Hecate e arma noastră secretă. Nimeni nu ştie – şi nimeni nu trebuie să ştie! – că a intrat într-o alianţă cu noi. Nu încă! Dacă-şi păstrează natura secretă, vom avea elementul surpriză. Acest titan va face parte din lovitura noastră de graţie împotriva maşinilor gânditoare.

  Iblis se uită la comandantul Jipolului şi înţelese. Avea absolută dreptate.

  — Câteodată mă înspăimânţi, Yorek.

  — Dar nu te voi dezamăgi niciodată, promise acesta.

  Planuri, scheme, vorbe… Se pare că ne petrecem toată viaţa cu discuţii şi de fapt nici un pic de timp cu acţiuni semnificative. Nu trebuie să ezităm să profităm de ocazii.

  GENERALUL AGAMEMNON, Jurnale de bătălie.

  Amintiri…

  Seurat avea o mulţime, sortate şi aranjate, disponibile pentru examinare şi cugetare imediată. Era complet diferit de memoria internă a fiinţelor umane, cu trăsăturile ei de recuperare aleatoare şi cu tehnicile de evocare prin asociere. Dacă dorea o provizie de calambururi sau de ghicitori, Seurat le avea pe toate la vârful degetelor lui mecanice. Dacă voia să revadă efectele pe care glumele lui le avuseseră asupra altor maşini sau asupra oamenilor, avea fişiere şi pentru asta. Şi mult mai multe.

  Dar în acest moment nimic din toate acestea nu-l satisfăcea. Se simţea ciudat de stingher în timp ce călătorea de unul singur pe lungul traseu de actualizare.

  În biblioteca creierului său bazat pe gelcircuite, avea un jurnal personal al experienţelor adunate în cursele regulate de actualizare între diferitele lumi sincronizate. Informaţia era cuprinzătoare dar nu deosebit de profundă. Interacţiona cu lumile lui Omnius numai la nivel superficial, în parametrii îndatoririlor sale.

  Acum, după un sfert de secol de întârziere inevitabilă, prima lui oprire urma să fie Bela Tegeuse, o planetă mică şi relativ lipsită de importanţă în reţeaua lui Omnius. Întruparea hiperminţii de aici avea să fie prima care să primească o copie a ultimelor gânduri ale defunctului Omnius-Terra. Deşi actualizarea lui Seurat era mult depăşită, conţinea totuşi informaţii vitale, înregistrările autentice a ceea ce se întâmplase pe lumea anihilată a maşinilor, ultimele decizii eşuate ale încarnării hiperminţii.

  După ce-şi va livra actualizarea pe Bela Tegeuse, Seurat se va grăbi spre următoarea planetă a maşinilor, apoi spre următoarea. În curând, totul va fi din nou în ordine.

  Robotul stătea pe puntea navei sale de actualizări, scanând infinitatea de sisteme stelare. Trecutul, prezentul şi viitorul lui se întindeau acolo, o secvenţă de evenimente care ar fi trebuit să fie în întregime sigure, stabilite de descărcările cuprinzătoare ale hiperminţii. Dar maşinile puteau stabili doar programe cu urmări probabile, nu certitudini. Interacţiunile lui Seurat cu Vorian Atreides adăugaseră un element care nu fusese anticipat.

  Extrem de stânjenitor.

  În creierul său de gelcircuite, Seurat întâlni un gând care nu-i aparţinea: un implant al lui Omnius, unul dintre miile aflate în subsetul de baze de date ale robotului independent, care-l îndrumau pe căile potrivite, aşa cum fuseseră create pentru el de către hiperminte.

  Însă am propriile mele gânduri.

  Seurat încercă un scurt conflict în programele sale interioare când încercă să se autoevalueze. Un roi defensiv de date îl inundă pe căpitanul robot… implanturile lui Omnius împiedicându-l să alunece în afara programării.

  Pentru că lucrase îndeaproape cu un om de încredere, robotul căpătase o flexibilitate superioară, pentru a trata cu creaturi iraţionale. Avea un nucleu emoţional rudimentar care simula anumite sentimente ale oamenilor, suficient cât să interacţioneze cu ei.

  Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie. Dar lui Seurat îi lipseau momentele plăcute pe care le petrecuse cu Vorian Atreides, jocurile de strategie, tachinările stimulatoare. De câţi oameni este nevoie ca să vină cu o idee bună? Gluma îi juca în conştiinţă, şi extrase poanta: Nimeni nu poate număra atât de mult, nici măcar Omnius.

  Vor nu protestase niciodată la asemenea sarcasm de maşină, nu arătase nici un indiciu de rebeliune. Nu existase nici un semn de avertizare în legătură cu vreun fel de tulburare mentală… până la răscoala violentă a sclavilor de pe Pământ, când Vor îl paralizase pe căpitanul robot şi furase Călătorul Visurilor. Seurat se întrebă dacă ar fi trebuit să observe vreo aberaţie. Se întrebă de asemenea cum se putuse întoarce Vor împotriva sistemului care-l crescuse până la maturitate.

  Un gând interveni: Sper că e teafăr şi sănătos.

  Nava de actualizare intră într-un mic sistem solar şi zbură către planeta albastră-cenuşie Bela Tegeuse, o lume posomorâtă, departe de soarele ei, unde ziua nu era mai mult decât un crepuscul.

  După ce văzuse rămăşiţele radioactive de pe Pământ, Seurat se apropie de planetă cu precauţiuni speciale. Stabili contactul radio cu staţiile de la sol de pe Tegeuse, apoi folosi amplificatoare de imagine pentru a examina situaţia de jos. Satisfăcut în sfârşit că totul părea normal, pilotul robot plonjă prin atmosferă şi ateriză în oraşul central, Comati, o fortăreaţă de metal sclipitor, la baza munţilor îngheţaţi.

  Roboţii asistenţi traversară terenul de aterizare topit, neted ca sticla, ca să-l întâmpine. Din cauza urgenţei misiunii sale reluate, Seurat ceru ca nava să fie întoarsă repede, ca să se poată îmbarca pentru următoarea etapă a cursei sale de răspândire a actualizării.

  Cu echivalentul pentru maşini al unei reverenţe, roboţii responsabili cu actualizările primiră gelsfera argintie – crezută de mult pierdută – şi transferară datele într-un nod al lui Omnius, de unde aveau să se încarce toate informaţiile până acum necunoscute în reţeaua planetară a hiperminţii. Copia funcţionă cu eficienţă, şi în câteva clipe Omnius-Bela Tegeuse absorbi informaţiile pierdute despre ultimele clipe de pe Pământ.

  — Seurat, ai făcut un mare serviciu lumilor sincronizate, declară Omnius.

  După aceasta, hipermintea planetară descărcă o copie a propriilor lui gânduri nou apărute de la ultima actualizare. Întregul proces era ca o bandă rulantă, un curs continuu în care Seurat şi alţi căpitani ai navelor de actualizare transmiteau informaţii de la o planetă la următoarea, menţinând reţeaua de computere cât mai bine sincronizată posibil.

  Obligat să-şi continue traseul cu toată graba posibilă, căpitanul robot decolă câteva clipe mai târziu, lăsând în urmă Bela Tegeuse…

  La câteva ore după ce trecuse dincolo de raza de comunicare, lucrurile începură să se întâmple în urma lui. Un lanţ de prăbuşiri, erori şi dezastre în cascadă se petrecură pe Bela Tegeuse. Coduri de aterizare modificate, sisteme de evacuare a deşeurilor de la reactoare necorespunzător reglate, scurgeri de energie şi absurdităţi logice paralizară reţeaua şi infrastructura. Lumea sincronizată se schilodi singură.

  Dar în acel moment Seurat avansase mult pe drumul spre următoarea fortăreaţă a lui Omnius, dornic să livreze actualizarea… neştiind că răspândea codul alterat ca pe o molimă, mai repede decât putea fi transmis orice avertisment de la o planetă la alta.

  — Inteligenţa artificială nu este un termen corect, mârâi Agamemnon. Chiar şi computerele sofisticate ca Omnius sunt pur şi simplu stupide când sunt puse în faţa tipului corect de întrebări.

  — Şi totuşi, dragul meu, îi atrase atenţia Juno, ne-au ţinut în sclavie vreme de zece secole. Atunci noi cum suntem?

  Titanii se adunaseră din nou în spaţiu, încă o întâlnire secretă care-l includea pe noul conspirator adoptat de ei, Beowulf. Ochi-de-pază păcăliţi pluteau într-o încăpere separată a navei, lentile care luceau şi înregistrau imagini falsificate cu grijă pentru a-l duce de nas pe Omnius.

  După confuzia şi blocajele de pe Bela Tegeuse, cel puţin două alte lumi sincronizate suferiseră căderi spontane. Întrupările planetare ale lui Omnius se deterioraseră şi-şi pierduseră minţile, decuplând reţeaua hiperminţii. Titanii bănuiau că acesta era un nou atac inovator şi de neînţeles din partea armatei Jihadului. Agamemnon urmărea lucrurile cu un optimism plin de curiozitate, aşteptându-se în tăcere şi la alte pagube produse lui Omnius.

  — N-am nimic împotriva oricărui mijloc care să slăbească dominaţia hiperminţii…

  — Cu toate acestea, ar fi bine să înţelegem, sublime Dante, atunci, poate, am putea folosi mai bine acest lucru.

  — Şi cum rămâne cu misteriosul inamic nou care m-a atacat pe Ix şi a nimicit flota maşinilor gânditoare? întrebă Xerxes.

  În vocea lui sintetizată se simţea un ton plângăreţ. Se întorsese în forma de răpitoare avariată, înspăimântat şi tulburat de sosirea neaşteptată a asteroidului artificial.

  — Chiar şi după ce nucleul lui Omnius a fost distrus de arme atomice, am fi putut câştiga bătălia spaţială, dar acest monstru imens a făcut să se încline balanţa. Bănuiesc… că era controlat de un cymec. Cred…

  — Xerxes nu-şi găsea locul – cred că ar putea fi… Hecate!

  Unii dintre titani scoaseră sunete de neîncredere. Beowulf, nerăbdător să vorbească, interveni:

  — Hecate a dispărut de secole. Probabil că a murit de plictiseală în largul spaţiului.

  — Era o neghioabă egocentrică, adăugă Juno.

  Scoţând din umăr un braţ robotic, folosi degetele mecanice ca să strângă o îmbinare.

  — Şi totuşi, preciză Dante, a fost singura dintre noi destul de prevăzătoare ca să fugă înainte ca Omnius să preia puterea. Hecate a rămas independentă, în timp ce noi am fost siliţi să slujim hipermintea în tot acest timp.

  — Poate nu pentru multă vreme, zise Beowulf.

  Lumini albastre clipiră de emoţie în jurul containerului creierului.

  Dante era curios.

  — Ce dovezi ai pentru această afirmaţie, Xerxes? Luând în consideraţie numărul de neocymeci care au fost creaţi de-a lungul secolelor, de ce-am suspecta-o pe Hecate mai degrabă decât pe… vreun alt fugar?

  — Un alt fugar?

  Vocea lui Juno suna amuzată.

  — Pentru că, după ce am fost avariat şi aruncat în spaţiu, cineva chiar a comunicat cu mine, o voce simulată de femeie. Transmisia a fost pe frecvenţa mea privată. Mă cunoştea, a vorbit despre Tlaloc şi despre titani, mi-a spus pe nume!

  Generalul cymec auzise destul.

  — Născoceşti fantome ca scuză pentru eşec. Dacă arunci vina pe armata Jihadului, nu-i de ajuns ca să ne convingi că nu tu eşti responsabil pentru pierderea planetei Ix…

  — De ce te îndoieşti mereu de mine, Agamemnon? O mie de ani am muncit să-mi răscumpăr greşeala…

  — Un milion de ani nu-ţi pot câştiga iertarea. Ar trebui să-ţi demontez senzorii externi şi să te arunc în derivă în spaţiu, orb şi surd pentru tot restul veşniciei. Poate că Hecate ţi-ar putea ţine de urât.

  Oricât de curios ar părea, Beowulf interveni să facă pace între ei.

  — Generale Agamemnon, au mai rămas doar câţiva dintre voi. Trebuie să vă certaţi? Nu-i de-ajuns că-i aveţi ca duşmani pe Omnius şi armata Jihadului? Nu acesta este geniul militar pe care mi-l imaginam la faimosul general titan.

  Agamemnon fu redus la o tăcere furioasă. Ochii-de-pază continuau să observe şi să înregistreze. În cele din urmă, rosti:

  — Ai dreptate, Beowulf.

  Acceptarea greşelii era surprinzătoare pentru cei care-l cunoşteau de multă vreme.

  — Voi avea destule ocazii de a discuta nemulţumirile mele faţă de Xerxes după ce ne vom fi recâştigat gloria.

  — Şi destul timp pentru a dovedi ce pot, sugeră Xerxes.

  — În ciuda neîncrederii mele iniţiale, spuse Agamemnon, am primit într-adevăr o confirmare separată, şi am intenţia să v-o împărtăşesc şi vouă. Xerxes are dreptate – după cât se pare, Hecate s-a întors, dar în momentul de faţă este lipsită de importanţă… ca întotdeauna.

  Se întoarse spre Beowulf.

  — Vorbeşte-ne despre ideile tale. Noi, titanii, am discutat despre propriile noastre planuri de generaţii. Hai să auzim sugestii proaspete de la cel mai tânăr membru al grupului nostru.