— Generale, neocymecii ca mine ar putea fi convinşi să se întoarcă împotriva lui Omnius dacă ar crede că putem câştiga. Am obţinut mai mult decât credeam vreodată posibil în zilele petrecute ca oameni de încredere, dar nu putem merge mai departe atâta timp cât Omnius păstrează controlul. Într-o a doua epocă a titanilor, totuşi, am putea deveni conducători de sine stătători.

  — Dar putem avea încredere în ei, dacă loialitatea lor se schimbă atât de uşor? întrebă Juno. Neocymecii n-au fost niciodată liberi. Au fost servitori umani răsplătiţi cu convertirea în cymeci. Îşi datorează forţa fizică şi longevitatea lui Omnius, nu nouă. O asemenea recompensă poate cumpăra multă loialitate.

  Agamemnon îşi roti turela-cap, iar filamentele optice îi scânteiară.

  — De ce să nu recrutăm alţi neocymeci de la început? Să-i creăm noi înşine din candidaţi umani aleşi, care să ne jure loialitate nouă. Titanii s-ar putea să fie puţini, dar posibilităţile sunt nesfârşite. Dacă găsim vreo cale să păstrăm acest lucru secret faţă de Omnius, putem forma o forţă de luptă proprie, putem avea încredere în devotamentul lor total, fără să ne facem griji că vom fi trădaţi.

  Ceilalţi titani fură de acord, iar Beowulf se lansă într-o discuţie despre cum ar putea începe să pună acest plan în aplicare.

  Agamemnon nu pomeni de ghimpele de îndoială care continua să-i zgândărească gândurile. Nu era atât de sigur pe cât pretindea a fi, din moment ce fusese trădat de chiar de propriul lui fiu, Vorian Atreides.

  Aşa stând lucrurile, cât de demni de încredere puteau fi alţi oameni?

  O dată cu diversificarea omenirii s-ar putea crede că religia ar fi trebuit să prolifereze. N-a fost aşa. Nu există nici pe departe atâţia zei câţi erau cândva – doar mai multe feluri de venerare.

  IBLIS GINJO, analize private.

  Profund zguduită de pierderea cogitorului Kwyna şi de cuvintele şi dezvăluirile ei devastatoare, Serena Butler, tulburată, îşi asumă un rol mai activ ca Preoteasă a Jihadului. În timpul celor trei luni în care Marele Patriarh rămase departe, pe Poritrin, Serena părăsise izolarea din Oraşul Reculegerii şi pornise să umble printre oameni.

  Pentru prima oară în ultimele decenii, Serena începu să se uite cu adevărat în jurul ei. Nu atât pentru propria-i siguranţă, cât pentru a prelua controlul asupra a ceea ce era făcut în numele său.

  În loc să ţină discursuri gata scrise, să mângâie pe cap solicitanţii şi să viziteze spitalele militare, începu să ia propriile decizii adevărate, să-şi asume riscuri – întrebându-se de ce nu făcuse aşa în tot acest timp. Acesta este Jihadul meu. În cursul evenimentelor, Serena începu să se simtă din nou cu adevărat vie.

  Până când Iblis se întoarse în sfârşit acasă de la festivităţile de pe Poritrin, revizuise deja multe dintre politicile Consiliului Jihadului. Aflând acest lucru, Marele Patriarh fu uluit şi nesigur cum să reacţioneze. Zâmbind în timp ce-i vorbea despre realizările ei, Serena îl urmări luptându-se cu emoţiile. Înţelegea cum trebuia să-l privească acum, cu ochii săi violeţi pătrunzători, părând să vadă prin el mai limpede decât văzuse în mai mult de două decenii.

  Indiferent cât de mult din rolul de conducător acaparase Iblis pentru el însuşi, era acum pus la colţ de propriile lui cuvinte. Din moment ce petrecuse decenii proclamând-o pe ea primul motor infailibil al Jihadului, nu avea de-ales decât să se adapteze la recenta implicare a femeii.

  Era limpede totuşi că lui Iblis Ginjo nu-i plăcea câtuşi de puţin noul aranjament…

  Împreună cu el, Serena participă la o şedinţă vitală a Consiliului Jihadului, în interiorul unui turn fortificat ce fusese construit ca adaos la vechea Sală a Parlamentului. Ofiţerii din armata Jihadului participau la adunare în uniforme complete, verzi-stacojii, stând alături de funcţionari şi de consultanţii pentru operaţiuni militare şi industriale, ca şi de reprezentanţii planetari şi de maestrul Shar, cel cu un singur braţ, care vorbea în numele mercenarilor seniori de pe Ginaz.

  Într-un colţ, îl văzu şi pe agitatul negustor tlulaxa, Rekur Van, care furnizase Jihadului cu atâta bunăvoinţă organe de rezervă şi ţesuturi pentru transplant din fermele sale secrete de organe. Oamenii lui enigmatici, ascunşi, răspunseseră la chemare, atunci când le ceruse ajutorul pentru veteranii de pe Anbus IV. Tlulaxa erau şi ei oameni, la urma urmei. Ciudaţi, în aceasta privinţă, dar cu toate acestea oameni…

  Chiar cu o zi înainte, Xavier Harkonnen venise acasă cu supravieţuitorii forţei sale armate de pe Ix, arătând năucit dar victorios, după violentul conflict. Lăsaseră în urmă o flotă de consolidare a cuceririi pe lumea sincronizată plină de rănile bătăliei, împreună cu o mulţime de echipe de salvare, genişti pentru îndepărtarea dărâmăturilor şi personal medical, pentru a răscoli ruinele oraşelor ixiene şi pentru a instaura o prezenţă puternică a Ligii pe planetă. Dar era încă nevoie urgentă de trupe defensive complete.

  Chiar şi aşa, veştile aduse de Xavier erau remarcabile şi surprinzătoare: o victorie împotriva demonilor maşini! Serena îi dăduse un sărut cast de felicitare pe frunte, care păruse doar să-l facă pe Xavier să se simtă stânjenit. Acum, la masa de consiliu, primero-ul şedea ţeapăn, cu chipul îndârjit, ca şi cum n-ar fi asimilat încă realitatea supravieţuirii sale.

  Şi Serena abia îşi putea aduce aminte de vremea când Xavier era un ofiţer tânăr, impetuos, care abia aştepta să-şi înceapă viaţa… omul care salvase Zimia de primul atac al cymecilor, cu douăzeci şi opt de ani în urmă. Pe atunci, ea era o tânără optimistă, îndrăgostită, oarbă la ororile şi responsabilităţile pe care universul le putea impune unei singure persoane…

  Pe peretele din faţa lui atârna un portret pios al copilului Manion, un inocent al cărui chip părea să reflecte ochii fiecărei fiinţe umane născute vreodată. Ca simbol, băiatul realizase mai multe de la moartea lui decât reuşeau cei mai mulţi dintre oameni în întreaga lor viaţă.

  Era timpul să facă linişte în sala de şedinţe. Punându-şi mâinile pe masa în nuanţe sângerii, Serena rămase în picioare în capul mesei lungi, lustruite. Fără să întrebe, luase locul rezervat de obicei pentru Marele Patriarh, iar acum Iblis luă loc în stânga ei, surâzând respectuos în timp ce femeia vorbea, dar îngăduindu-şi o uşoară încruntare ori de câte ori întorcea capul.

  Doi locotenenţi ai Jipolului stăteau lângă perete, discret şi fără să scoată un cuvânt. Purtau haine care nu atrăgeau atenţia şi aveau o anumită duritate în felul de a se comporta care Serenei nu-i plăcea.

  Iblis Ginjo introdusese de-a lungul anilor multe schimbări în Jipolul său mereu mai puternic. La începuturi, după ce un mare număr de soldaţi ai Jihadului fuseseră nimiciţi în masacrul de pe Honru din cauza informaţiilor inexacte, Iblis ceruse o investigaţie. Însărcinase un tânăr detectiv ambiţios şi inteligent, Yorek Thurr, să se ocupe de problemă, iar Thurr descoperise dovezi categorice că oameni lipsiţi de loialitate fuseseră vinovaţi de furnizarea intenţionată de informaţii eronate.

  După înfiinţarea Poliţiei Jihadului, Yorek Thurr se înălţase rapid în structura ei de comandă, datorită iscusinţei aproape supranaturale de a stârpi toţi oamenii având legături perfide cu Omnius. Mai târziu, epurările repetate ale suspecţilor de trădare impuseseră o vigilenţă tot mai intensă, chiar paranoică, asupra populaţiei.

  Ascunsă în Oraşul Reculegerii, Serena abia dacă observase tot ceea ce se schimbase, iar acum se învinuia singură.

  Ani de zile, oarbă la lumea din afară, Serena făcuse declaraţii măreţe, lansând grupuri de luptă şi ofensive disperate împotriva lui Omnius – orice-i ceruse Iblis să spună. Îşi dăruise cauzei dragostea şi hotărârea, dar nu plantase ea oare, fără să ştie, sâmburii unei guvernări dirijate – în loc de cruzimea computerelor – de ambiţia oamenilor?

  Existau şi alte griji. Cea dintâi dintre ele, nu acordase suficientă atenţie costurilor umane considerabile ale războiului, la care Iblis se referea deseori ca la „pierderi aşteptate” sau „costuri acceptabile”, ca şi cum victimele din carne şi sânge nu erau mai mult decât nişte statistici. Părea un mod de gândire mai degrabă de maşină decât de fiinţă umană, iar ea începu să-şi exprime sentimentele în legătură cu asta, faţă de Iblis şi de ceilalţi din jurul ei.

  Serena stătea în picioare, înaltă şi puternică, bătând din ciocănel ca să cheme la ordine Consiliul.

  — După ce am cugetat mult şi am discutat cu consilierii mei, astăzi vă anunţ un nou început pentru Jihadul nostru, o lumină la capătul acestui tunel lung şi întunecat care a ţinut oamenii în robie…

  Iblis era stânjenit de vorbele ei, dar stătea cu mâinile încrucişate pe masa lustruită, în timp ce în mintea lui se învârteau rotiţele, într-un efort de a rămâne cu un pas înaintea oricăror surprize i-ar fi putut rezerva Serena.

  — A venit timpul să schimbăm focarul Jihadului meu. Marele nostru Patriarh a îndeplinit sarcina măiastră de a făuri din strădaniile noastre arma tăioasă a Sfântului Jihad. Dar, de-a lungul timpului, de când am scăpat de Omnius şi m-am întors aici, pe Salusa, n-am fost atât de eficientă pe cât aş fi putut fi…

  Murmure de dezacord se auziră în jurul mesei, dar Serena ridică mâna să le domolească.

  — N-ar fi trebuit să las niciodată câteva tentative de asasinat să mă ţină în ascunzătoare. Iblis Ginjo a fost bine intenţionat în eforturile lui de a mă proteja dar, izolându-mă, am pus prea mult din povara guvernării pe umerii lui.

  Îi zâmbi cu blândeţe.

  — A fost nedrept faţă de Marele Patriarh, care a fost reprezentantul meu la atâtea dintre aceste întâlniri. De acum înainte, am intenţia să joc un rol mult mai activ în activităţile de zi cu zi ale războiului. Începând din acest moment, îmi reiau locul de conducător de drept al Consiliului Jihadului. Iblis şi-a câştigat dreptul la un răgaz de la truda lui permanentă.

  Marele Patriarh roşi de surpriză şi de nemulţumire.

  — Nu-i nevoie, Serena. Sunt mândru şi dornic să…

  — Ooo, o să rămână destul de lucru pentru tine, dragă Iblis. Promit să nu te las să leneveşti şi să te îngraşi…

  Se auziră chicoteli în jurul mesei, dar ofiţerii Jipolului nu zâmbiră. Rekur Van părea nedumerit, ca şi cum această şedinţă nu era deloc aşa cum se aşteptase. Privirea lui posacă se roti prin încăpere, apoi se opri asupra lui Iblis. Cei doi schimbară priviri neliniştite.

  Serena se uită cu înţeles la imaginea fiului ei, Manion, de pe perete.

  — Timpul petrecut în Oraşul Reculegerii n-a fost totuşi irosit în întregime cu relaxarea. După ani de discuţii filosofice profunde cu cogitor Kwyna, am învăţat multe – iar acum trebuie să folosesc bine aceste cunoştinţe.

  Fără să vrea, închise ochii pentru o clipă. Serena se simţea încă zguduită de sinuciderea lui Kwyna, de decuplarea ei voluntară. Atâta cunoaştere şi atâta experienţă pierdute… Dar străvechiul creier al femeii filosof îi sugerase de asemenea existenţa altor cogitori, gânditori izolaţi care preferau să trăiască în turnurile lor de fildeş metaforice, fără să acorde nici o atenţie încleştării care se dezlănţuise în galaxie.

  — Am hotărât că vom pune la cale un plan mai cuprinzător de a continua acest mare Jihad, unul proiectat să ne ducă la victorie. Trebuie să folosim fiecare minte şi fiecare idee dedicată serviciului războiului sfânt…

  Văzu în ochii lui Xavier aprinzându-se hotărârea de a face orice i-ar fi cerut ea, lui sau soldaţilor lui. Bărbatul îşi îndreptă spatele, gata să audă noul ei plan.

  — Scopul nostru rămâne neschimbat. Fiecare întrupare a lui Omnius va fi înfrântă.

  Arrakis: oamenii au văzut acolo mari primejdii şi mari posibilităţi.

  PRINŢESA IRULAN, în Paul de pe Dune.

  Ah, profiturile trebuie să curgă, gândi Venport. Şi totuşi şi-ar fi dorit să poată fi oriunde în afară de Arrakis.

  Stătea în spatele unei maşini de teren zgomotoase şi primitive, care huruia de-a lungul unei cărări de caravane, îndepărtându-se de aşezarea din peşteră unde-l lăsase pe naibul Dhartha. Aruncând o privire în urmă, Venport văzu o formaţiune stâncoasă colţuroasă, conturată pe cerul portocaliu, violent, al amurgului. Ţinea în poală un bloc de scris şi continua să ia notiţe, ştiind că urma să fie nevoit să stea aici pentru cel puţin încă două luni, în timp de Tuk Keedair rămânea pe Poritrin cu Norma. Îi era dor de ea.

  În compartimentul pasagerilor se făcuse prea cald din cauza luminii nemiloase a soarelui care pătrundea pe ferestrele de plaz ale maşinii. Întrebându-se dacă sistemul de răcire al vehiculului se defectase, adulmecă aerul înţepător şi se încruntă văzând pulberea fină maronie care părea să se scurgă prin crăpături şi garnituri de etanşare ca o fiinţă vie.

  De ce nu putea fi găsită mirodenia pe oricare altă planetă… oriunde, numai aici nu?

  Însoţit de Dhartha, Venport vizitase astăzi terenurile de recoltare a mirodeniei, inclusiv locul unui raid recent al bandiţilor. Era îngrozit de amploarea vandalismului asupra echipamentului de recoltare a melanjului şi de pierderea unei cantităţi atât de mari de produs. Unul dintre locotenenţii naibului descrisese cum abia scăpase cu viaţă în timpul unui atac brutal, o experienţă care-l făcea să spună poveşti fantastice despre proscrişi, ca şi cum ar fi fost supraoameni.

  De ani de zile, Dhartha ocolise răspunsurile, dar Venport şi Keedair bănuiseră de mult necazuri ca acesta. Pus în faţa dovezii clare a fluctuaţiei livrărilor de mirodenie, naibul nu le mai putea nega. Acum, că observase cu ochii lui urmările unui raid, Venport începu să-şi imagineze câte pagube provocau aceşti proscrişi. Cu două ore în urmă, în timp ce stătea printre rămăşiţele taberei atacate, se încruntase către conducătorul zensunnit.

  — Lucrurile trebuie să se îmbunătăţească aici, şi repede. Înţelegi?

  Faţa acvilină a omului deşertului rămăsese de piatră.

  — Înţeleg, Aurelius Venport. Tu însă nu. Aceasta este o problemă de care trebuie să se ocupe oamenii mei. Nu poţi să vii aici să ne spui cum să ne conducem afacerile…

  — Îţi plătesc o mulţime de bani. E vorba de afaceri, nu de o măruntă problemă tribală.

  Şi se întrebase, dar fără s-o spună cu voce tare, dacă nu cumva vreunul dintre concurenţii lui în afaceri ar fi putut fi responsabil de sabotaj. Dar de unde să ştie să vină aici?

  Apoi Venport observase priviri întunecate, ameninţătoare, din partea unora dintre zensunniţii sălbatici, şi simţi pericolul. Cele dona gărzi de corp pe care le angajase se încordaseră când omul deşertului, cu privirea mânioasă, îşi smulsese eşarfa groasă de pe faţă şi o aruncase pe jos cu dispreţ – pentru că era un dar mai vechi de la Tuk Keedair. Cu un strigăt sau cu un semn al mâinii, Dhartha putea chema destui oameni ca să-i copleşească pe Venport şi gărzile sale.

  Dar negustorul nu arătase nici un pic de teamă. În schimb, vorbise cu fermitate, dar fără un ton de intimidare.

  — Am investit mult în această operaţiune, naib Dhartha, şi refuz să pierd profituri din cauza unor vandali nesupuşi. Cheltuielile tale au crescut în ultimii ani, iar livrările de melanj nu mai ating cantităţile promise. Un om de onoare îşi respectă contractele!

  Dhartha îi aruncase o privire feroce.

  — Sunt un om de onoare! Pretinzi altceva?

  Făcând o pauză, pentru efect, Venport continuase:

  — Atunci nu-i nevoie să mai discutăm iar despre asta.

  Deşi dăduse dovadă de cutezanţă, pulsul îi bătea cu putere. Aceşti oameni ai deşertului erau duri, iar el tocmai îl înfruntase pe conducătorul lor, răspunzând forţei cu forţă. Asta, şi profiturile garantate, erau singurul limbaj pe care-l înţelegeau. Văzuse cât de mult ajunsese naibul Dhartha să depindă de bunurile din afara planetei, iar aceşti zensuniţi erau deja vizibil mai molatici decât atunci când îi întâlnise prima oară, cu ani în urmă. Schimbarea era atât de dramatică, de fapt, încât Venport se îndoia că aceşti săteni zensunniţi s-ar mai fi întors vreodată la condiţiile mizere ale subzistenţei din deşert, pe care acceptaseră înainte de comerţul cu mirodenie.

  Apoi, voind să plece din ameninţătorul sat din coasta muntelui, le făcuse semn gărzilor de corp şi se îndreptase rapid către maşina de teren care-l aştepta. Chiar şi acum privea cu precauţie prin fereastra din spate, îngrijorat că luptătorii zensunniţi l-ar putea urmări împreună cu o bandă de asasini din deşert…

  Se hurducară pe terenul accidentat de la marginea stâncilor uscate. Deasupra vehiculului, şoferul băştinaş stătea într-un compartiment prăfuit de pe capotă, împreună cu cele două gărzi. Din când în când, făgaşul dispărea pe teren tare, dar şoferul mergea mai departe, în aparenţă îndrumat de instinct. Ocoliră dune groase, moi, şi în sfârşit Venport văzu în depărtare un orăşel aşezat pe grabene. Relaxându-se, se uită la blocul de scris din poală şi se concentră asupra estimărilor numerice. Analizând o coloană de cifre, se scărpină în cap.

  După confirmarea calculelor lui Norma pentru fondurile de care ar fi avut nevoie ca să transforme uriaşa ei navă prototip, Venport rotunjise în plus evaluarea, doar ca să fie prudent, apoi ordonase contabililor de la Venkee să pună la punct registrele de urmărire cu desfacerea pe componente a costurilor. Îndoindu-se că Norma ar fi observat vreodată, crease categorii suplimentare de cheltuieli bazate pe propria lui experienţă în afaceri. Keedair urma să monitorizeze investiţiile de pe Poritrin.

  În planul de ansamblu al Venkee Enterprises, proiectul lui Norma nu provocase încă o scădere semnificativă a veniturilor, deşi concesiile faţă de lordul Bludd îl costaseră beneficiile din licurigloburi. Ea avea nevoie doar de un ansamblu izolat de clădiri pentru cercetare, un grup de sclavi la preţ rezonabil, propriile ei cheltuieli de întreţinere şi o navă spaţială veche. Dar, indiferent de preţ, Venport îşi promise că va asigura capitalul pentru Norma. Inima îi spunea să facă asta.

  Maşina de teren dădu peste un făgaş adânc şi se clătină, ceea ce-i aruncă blocul de scris din poală. Încruntat, îl ridică şi-l scutură de praf. Ura planeta asta nisipoasă, murdară, dar era silit să stea aici. Gândurile lui porniră în derivă…

 

  În noaptea dinainte de a trebui să plece de pe Poritrin pentru mai mult de un an, Venport se dusese să stea de vorbă cu Norma Cenva. Voise să-i spună la revedere… şi alte lucruri. Ideea era încă o surpriză şi pentru el, dar, în ciuda faptului că nu-i venea să creadă, ştia că face ceea ce trebuie.

  Mult dedesubt, afluentul fluviului Isana bolborosea prin canion în curgerea sa către curentul principal lent, dar puternic. Depozitul vast era bine luminat, în interior şi în exterior, iar licurigloburile puternice îl orbeau din colţurile clădirii. Reptile zburătoare coborau în picaj în preajma luminilor strălucitoare, ospătându-se cu insecte.

  În zilele trecute de când Keedair pilotase nava de testare până în hangar, echipele de constructori terminaseră cea mai mare parte a lucrului la complexul de cercetare. Fuseseră ridicate şi mobilate barăcile sclavilor, iar sclavii din primele grupuri fuseseră deja realocaţi din Starda.

  Se aduseseră de asemenea maşini grele, bancuri de lucru şi instalaţii de sudură, laolaltă cu toate uneltele sofisticate pe care şi le putea imagina Venport. Înăuntrul marelui hangar, nava bulbucată se rezema pe suportul ei, susţinută de stabilizatoare. Venport se gândi că semăna cu un pacient anesteziat aşteptând operaţia… ştia că Norma avea să fie lucrătorul miraculos.

  Binevoitoarea, devotata Norma… O cunoştea aproape de când se născuse – cum putuse fi atât de orb până acum?

  În acea noapte caldă, cu lună, Venport traversase complexul de cercetări. În interiorul hangarului, Norma se mutase în trei dintre birourile mari, folosite înainte de administratorii minei dezafectate. Deşi el se asigurase personal că femeia avea un apartament de locuit confortabil într-una dintre dependinţele complexului, Norma îşi petrecea rareori timpul acolo.

  Fusese întotdeauna obsesiv de muncitoare, şi devenise şi mai zeloasă acum, când lucra la propriile sale visuri, în loc de cele ale lui Tio Holtzman. În ciuda investiţiilor lui substanţiale în acest proiect, Venport ştia că ea avea nevoie de timp, poate mai mult de un an, înainte de a fi gata să testeze noua navă care plia spaţiul.

  Dar ce însemna un an, când luai în considerare tabloul de ansamblu? Chiar şi aşa, părea mult prea mult pentru a sta departe de Norma.

  Bărbatul ţinea în braţe un buchet de trandafiri proaspeţi Bludd, obţinuţi din grădinile private ale lordului de pe Poritrin – nu că Norma ar fi pus mare preţ pe asemenea lucruri… Încă nu-i venea să creadă că făcea aşa ceva – dar simţea că e gestul corect.

  În camerele unde făcea ea calculele, lumina era aprinsă, ca întotdeauna. În ciuda orei târzii, Norma părea încă absorbită de ecuaţiile şi invenţiile ei. Venport dădu trist din cap, dar se sili să zâmbească. Nu exista niciodată un moment potrivit să vorbească în tihnă cu Norma. La orice oră din zi, era la fel de ocupată; câteodată, continua zile întregi fără să doarmă – mâncând şi bând doar atât cât să rămână în picioare.

  Dar asta era Norma. Nu se aştepta s-o schimbe.

  Şi totuşi, Venport trebuia să-i spună ce simte. Presupunea că avea să fie un şoc pentru ea, în mare parte aşa cum fusese şi pentru el. Multă vreme o luase aşa cum era, acceptând bucuros silueta sa scundă şi trăsăturile neatrăgătoare, fără să se gândească niciodată cu adevărat la ea ca femeie.

  De ce nu văzuse niciodată asta până acum? Ani de zile fusese partenerul de reproducere al uluitor de frumoasei şi statuarei conducătoare a magicienelor de pe Rossak – şi fusese ţinut ca un animal favorit. Ce-i adusese asta? Frumuseţea exterioară a lui Zufa nu-i ajungea până la inimă, dar Norma îşi păstra toată frumuseţe înăuntru.

  Plin de solemnitate, Venport ciocăni la uşa camerei pentru calcule, repetând în tăcere ceea ce voia să-i spună femeii. Nu se aştepta ca ea să răspundă imediat, aşa că încercă uşa. Aceasta se deschise, iar el intră încet, cu crampe de emoţie în stomac – de parc-ar fi fost doar un adolescent!

  În încăperea viu luminată, Norma stătea pe un scaun plutitor reglabil, care o susţinea la înălţimea potrivită faţă de masa de lucru. Scaunele şi mesele standard nu i se potriveau niciodată, iar el se minuna cum de reuşea să se descurce cu atâta încăpăţânare, fără sa se plângă, într-un univers proiectat pentru oameni mai mari. Intelectul ei imens compensa totuşi din plin statura mică. Pe ea n-o deranja, aşa că de ce-ar fi trebuit să-l deranjeze pe el?

  Îşi dădea seama că existau o mulţime de alte motive pentru care ţinea la ea cu mult mai mult decât la un prieten. Pentru multă vreme, semănase mai mult a dragoste de frate, iar Venport nu ştia exact când lucrurile se schimbaseră, la nivel subconştient. Da, avea cu zece ani mai mult decât ea, şi fusese partenerul de reproducere ales al mamei ei. Dar ce însemna o diferenţă de zece ani? Câteva mii de zile. Nu prea mult. O aprecia pe Norma pentru ceea ce era, şi credea că venise momentul să-şi exprime sentimentele aşa cum se cuvenea.

  La început, absorbită ca întotdeauna, Norma nici măcar nu-l observă. Pentru câteva clipe, Venport rămase în picioare lângă ea, cu florile în mână, doar observând-o. Trandafirii Bludd îi umpleau nările cu un parfum delicat. Prinsese de tulpini o piatră-de-apă splendidă, rară, aceeaşi nestemată preţioasă pe care încercaşi cândva să i-o dea mamei ei. Dar Zufa Cenva se încruntase la vederea „fleacului” în formă de ou, respingându-i presupusele calităţi de a canaliza mintea şi gândurile. Conducătoarea magicienelor insistase că nu are nevoie de un asemenea sprijin. Se îndoia că Zufa ştia cum să aprecieze un gest din inimă la adevărata lui valoare.

  Norma, pe de altă parte, ar trebui să poată aprecia că piatra-de-apă şi florile erau frumoase, preţioase. Le-ar aprecia în spiritul în care le dăruise el.

  Numai dacă ar fi putut să-i atragă atenţia.

  Ca şi cum ar fi purtat ochelari de cal, Norma se uita fix la o foaie lungă, plină cu numere mâzgălite. La fiecare câteva secunde făcea câte o mică modificare în document.

  — Te iubesc, Norma Cenva, izbucni el în sfârşit. Mărită-te cu mine. Asta-mi doresc cu adevărat!

  Ea continuă să lucreze, ca şi cum şi-ar fi blocat toate simţurile cu excepţia vederii. Arăta atât de preocupată, atât de… frumoasă… în concentrarea ei. Cu un oftat, Venport porni să păşească prin încăpere, continuând s-o privească lucrând. În sfârşit, se întinse. Se uită dintr-o dată la el, clipind.

  — Aurelius!

  Nu observase că era acolo.

  El îşi simţi obrajii arzând, dar îşi adună curajul.

  — Am o întrebare importantă să-ţi pun. Am aşteptat momentul potrivit.

  Îi întinse buchetul de flori, iar ea îl apăsă uşor pe faţă, inhalând mireasma dulce, apoi cercetă florile de parcă n-ar mai fi văzut niciodată până atunci trandafiri. Cu delicateţe, atinse piatra-de-apă legată de tulpini, de o frumuseţe stranie, şi admiră profunzimea culorilor din giuvaier, ca şi cum ar fi fost un univers de sine stătător. Apoi ridică ochii spre el, cu ochii săi căprui întrebători.

  — Vreau să fii soţia mea! Te iubesc mult de tot. Era limpede de multă vreme, presupun, dar nu mi-am dat seama niciodată…

  Norma avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă vorbele lui, apoi ochii i se umplură de lacrimi de surpriză, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă.

  — Dar, Aurelius… ştii că nu m-am gândit niciodată la asemenea lucruri. Dragoste, curte… chiar şi sex. N-am avut nici o experienţă, nici o ocazie. Sunt – bâjbâi căutându-şi cuvintele – concepte străine pentru mine.

  — Gândeşte-te la ele deocamdată. Eşti mai inteligentă decât orice altă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Îţi poţi da seama care-i cel mai bun lucru de făcut. Am încredere în tine.

  Zâmbi cu căldură.

  Ea roşi de plăcere.

  — E… complet neaşteptat. Nu mi-aş fi imaginat niciodată…

  — Norma, mâine plec. N-am mai putut aştepta. Trebuia să te întreb!

  Îl considerase întotdeauna un prieten, un susţinător, cel mai apropiat de un frate mai mare care-o proteja. Dar nu se gândise niciodată la o iubire mai profundă cu el – nu pentru că nu voia, ci pentru că nu-şi imaginase niciodată că ar fi fost posibil. Se uită la mâinile ei mici, la degetele boante.

  — Dar… eu? Nu sunt o femeie atrăgătoare, Aurelius. De ce-ai vrea să te însori cu mine?

  — Tocmai ţi-am spus.

  Ea întoarse privirea. Era prea mult de analizat dintr-o dată, iar gândurile îi erau complet răvăşite. Totul se dovedea extrem de tulburător. În clipa asta, nu avea nici cea mai mică idee ce calcule fuseseră mai înainte în mintea ei.

  — Dar… am prea mult de lucru, şi n-ar fi corect faţă de tine. Nu-mi pot permite… diversiuni.

  — În căsnicie este vorba despre sacrificii.

  — O căsnicie bazată pe sacrificii ar duce numai la resentimente.

  Îl privi în ochi şi dădu din cap cu încăpăţânare.

  — Hai să nu ne grăbim cu asta… Trebuie să ne gândim la toate implicaţiile.

  — Crede-mă, Norma, acesta nu este un experiment în care să poţi controla dinainte toţi factorii. Şi eu sunt un om ocupat. Înţeleg cât de mult înseamnă munca pentru tine. Obligaţiile legate de Venkee ne vor ţine departe pentru perioade lungi de timp, dar asta îţi va da timpul de care ai nevoie pentru lucru. Gândeşte-te logic la asta, dar lasă-ţi măcar inima să hotărască.

  Ea îi zâmbi şi apoi, tresărind, se uită în spate, la calendarul de pe tăblia mesei.

  — Oh, trebuie să pleci pe Arrakis atât de repede?

  — O să ai timp să te gândeşti. Am aşteptat atâţia ani, mai putem aştepta încă puţin. Când spui că o să te gândeşti la propunerea mea, ştiu că o să-i acorzi toată atenţia plină de sârguinţă la care aş putea spera vreodată…

  Venport dezlegă piatra-de-apă netedă, alunecoasă, şi i-o întinse:

  — Deocamdată, o să accepţi măcar darul meu? Un simbol al prieteniei noastre?

  — Desigur.

  Degetele ei mângâiară suprafaţa lucioasă, sidefată, a pietrei-de-apă. Surâse cu tristeţe.

  — Vezi? Deja ai fost o diversiune – dar una plăcută. Aurelius, am fost cu adevărat atât de neatentă încât să nu observ niciodată sentimentele pe care le ai pentru mine?

  — Da, surâse el. Şi îţi promit, nu mă voi răzgândi până la întoarcere.

 

  Aflat acum la multe luni depărtare de Poritrin şi de Norma, Venport traversa deşertul Arrakisului într-un aparat de cercetare zburător, însoţit de gărzile lui de mercenari. N-avea nevoie de naibul Dhartha în această expediţie. Atenţia îi era concentrată spre peisajul monoton.

  În urma experienţei îndelungate, gândea în termeni de control al costurilor. Se întreba întotdeauna cum să treacă peste intermediarii costisitori, în diversele lui operaţiuni. Accesul direct era cheia pentru a câştiga un profit cât mai mare, fie că produsul era reprezentat de medicamente, licurigloburi sau melanj.

  Până acum, din moment ce zensunniţii erau dispuşi să-şi asume riscurile şi pretindeau că sunt experţi în terenul necruţător al Arrakisului, Venport şi Keedair evitaseră să-şi organizeze propriile operaţiuni de recoltare a mirodeniei. Dar dacă Venkee Enterprises angaja muncitori din afară şi îşi administra operaţiunile direct, ocolindu-l pe naibul Dhartha şi toate problemele pe care acesta le reprezenta?

  Cercetaşul zburător vibră în clipa când atinse o turbulenţă. În compartimentul de lângă el, mercenarii îl înjurau pe pilotul pe care-l angajaseră la spaţioportul din Arrakis City, dar Aurelius nu le dădu atenţie. Gueye d'Pardu era un om din afara planetei, care emigrase aici în tinereţe şi intrase în afaceri ca ghid, deşi găsea destul de puţin de lucru pe o lume atât de izolată. D'Pardu promisese să găsească pentru Venport „nisipuri cu mirodenie” de o frumuseţe exotică.

  Praful de la orizont întuneca soarele de dimineaţă, nelăsând nici o culoare să pătrundă. Electricitatea statică trosni într-un difuzor din compartimentul pasagerilor, când pilotul catadicsi să li se adreseze:

  — A fost detectată o furtună în faţă. Satelitul meteorologic arată că se îndreaptă spre Tanzerouft, aşa că n-ar trebui să avem necazuri. Ar fi bine să stăm totuşi cu ochii pe ea.

  — Ce înseamnă Tanzerouft? întrebă Venport.

  — Adâncul deşertului. Extrem de periculos acolo…

  Continuară să zboare încă jumătate de oră. Aparatul trecu pe lângă un perete al muntelui, apoi coti către soarele roşcat, deasupra deşertului întins.

  În sat, Venport îi auzise pe băştinaşi vorbind despre Arrakis ca şi cum ar fi fost o creatură vie, cu un spirit al ei. Amuzat de asemenea comentarii, şi le scosese din minte fără ezitare, dar acum, în timp ce zbura pe deasupra dunelor, se întrebă dacă nu cumva băştinaşii aveau dreptate, la urma urmei. El şi cu cei câţiva oameni de lângă el erau izolaţi aici. Vulnerabili.

  Peisajul cafeniu începu să se schimbe, dezvăluind vârtejuri de ruginiu şi ocru.

  — Nisipuri cu mirodenie, zise d'Pardu.

  Cu carnea moale şi fălcile atârnând, ghidul părea nelalocul lui pe o planetă unde cei mai mulţi dintre oameni arătau deshidrataţi

  — Se pare că ceva a răscolit solul, observă Venport. Vântul, presupun?

  — În deşert nu e înţelept să presupui nimic, replică d'Pardu.

  La o staţie de observaţie, Venport se uită printr-o fereastră la o siluetă sinuoasă care se deplasa fără efort printre dune. Nisipurile erau în mişcare, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn prelungit. Simţi un fior pe şira spinării.

  — Ce naiba e asta? Zei – viermi de nisip?

  Se aplecă şi mai mult, uluit. Auzise de fiarele uriaşe, care provocau aproape la fel de multe ravagii echipelor de culegători de mirodenie ca şi atacatorii proscrişi, dar nu mai văzuse niciunul până acum.

  Ghidul se încruntă, făcând să apară noi riduri pe chipul deja brăzdat, ars de soare.

  — Demonul deşertului…

  Dedesubt, animalul sinuos, cenuşiu, se unduia ca un şir de dealuri vii, trecând peste şi prin dune cu o viteză uimitoare, ţinând pasul cu aparatul zburător de deasupra.

  — Uită-te la spinarea lui! exclamă unul dintre mercenari. Vezi siluetele? Oameni! Oameni care călăresc viermii!

  — Imposibil, răspunse d'Pardu pufnind, dar când se uită pe fereastră, păru incapabil să mai adauge ceva, rămânând pur şi simplu cu ochii holbaţi.

  Praful se ridică, înceţoşând imaginea, dar Venport credea că mai vede în continuare siluetele minuscule, fărâmiţe… având clar o formă umană. Nimeni nu putea domestici asemenea monştri.

  D'Pardu strigă:

  — Mai bine-am pleca! Am un sentiment neplăcut.

  Vântul începu să izbească aparatul.

  De acord cu ghidul, Venport îi ceru pilotului:

  — Scoate-ne de-aici!

  Cercetaşul descrise un cerc şi se îndreptă apoi spre Arrakis City. Furtuna din deşert îi urmări ca şi cum ar fi fost o fiinţă conştientă, iar ei s-ar fi aventurat într-un loc în care n-aveau ce căuta. Tot drumul, gărzile stătură de vorbă despre ceea ce văzuseră. În barurile de la spaţioport, în acea seară, ascultătorii aveau probabil să râdă de poveştile lor.

  Dar Venport văzuse totul cu ochii lui. Dacă profiturile din melanj n-ar fi fost atât de colosale, n-ar fi riscat niciodată să facă afaceri aici. Cine putea trata cu oameni care supravieţuiau într-un asemenea loc uitat de Dumnezeu?

  Călăresc viermi gigantici!

  Nimic nu este vreodată aşa cum pare. Cu ecuaţii potrivite, pot dovedi asta.

  NORMA CENVA, Filosofie matematică.

  Acum, că nu mai lucra pentru el, mergând de fapt în umbra lui, Tio Holtzman nu era surprins să vadă cât de repede dispăruse Norma Cenva din atenţia publicului. Vreme de un an întreg nu se gândise prea mult la ea, nu de când Aurelius Venport negociase încheierea lucrului în serviciul lui. Holtzman surâse. Un om de afaceri superior, desigur. Ce avusese în cap Venport?

  Deşi era înzestrată cu nişte cunoştinţe matematice şi ştiinţifice incomparabile, Norma pur şi simplu nu avea abilitatea de a vedea potenţialul propriilor ei descoperiri. Geniul pur era doar o parte a ecuaţiei – trebuia să ştii ce să faci cu o descoperire semnificativă. Şi aici Norma eşua întotdeauna…

  Ei bine, acum era pe cont propriu şi nu mai reprezenta o povară financiară pentru el, chiar dacă profiturile iniţiale din licurigloburi ale firmei Venkee i-ar fi plătit cheltuielile nu o dată, ci de o mie de ori. Cum puteau fi cu toţii atât de naivi?

  Venport îi oferise lordului Bludd o sumă frumuşică ca să cumpere un grup de „sclavi cu abilităţi tehnice” meniţi să lucreze la noul complex al lui Norma – undeva în amonte? – aşa încât savantul cedase încântat o ceată întreagă de zensunniţi şi zenşiiţi sâcâitori. După închiderea şantierelor din deltă, Holtzman nu ştia oricum ce să facă în continuare cu toţi muncitorii… până când un sclav nemulţumit avusese îndrăzneala să-l înfrunte pe lordul Bludd însuşi. Nobilul îl mustrase pe Holtzman că nu menţinea un control suficient asupra muncitorilor săi, iar savantul fusese bucuros să-i trimită pe scandalagii lui Norma Cenva.

  El era mulţumit să scape de ei, Norma era şi ea mulţumită să-i primească… Toate problemele erau rezolvate.

  Dar, dintr-un punct de vedere, Holtzman era şi dezamăgit de plecarea femeii pitice. În primii ani ai uceniciei pe Poritrin, el şi cu Norma formaseră o echipă bună, iar savantul profitase din plin de ajutorul său înflăcărat, tineresc. Însă apoi ea dorise să bâjbâie de una singură timp de decenii, fără nici un simţ vizibil al momentului când să renunţe la o activitate matematică sterilă şi costisitoare care nu ducea nicăieri.

  Totuşi, ar fi vrut ca femeia să ştie că nu-i purta pică. Ani de zile, îi trimisese ocazional invitaţii politicoase la recepţii oficiale, dar Norma le refuza întotdeauna cu scuza neconvingătoare că era „prea ocupată”. Micuţa femeie nu înţelesese niciodată ce progrese se puteau realiza prin politică şi prin relaţii, faţă de cele obţinute prin cercetări directe.

  Din fericire, noii lui asistenţi tineri erau nerăbdători să-şi lase amprenta în istorie. Munca lor păstra în siguranţă propria lui poziţie.

  Dacă era întrebat în public, Holtzman răspundea invariabil că Norma îl servise bine, ca o asistentă competentă care dădea dovadă de sclipiri ocazionale de intuiţie. Asemenea modestie şi generozitate elegante nu făceau decât să se adauge la aureola şi la importanţa marelui inventator. După care surâdea şi îndrepta discuţia spre propriile lui realizări.

  O dată cu trecerea timpului, savantul ajunsese să se gândească din ce în ce mai puţin la Norma Cenva.

 

  Dispariţia din centrul atenţiei n-o îngrijora pe Norma câtuşi de puţin. Lucrând în camerele pentru calcule şi controlând progresul zilnic al fabricării componentelor noului motor bazat pe efectul Holtzman, era cât se poate de fericită în izolarea ei.

  Nu înţelesese niciodată toate maşinaţiunile din jurul său, de fapt nici nu le dădea prea mare importanţă. Preocuparea ei majoră era munca decisivă pe care o desfăşura, urmărindu-şi conceptele fără să ţină cont de politică, de orgolii sau de imperativele sociale care-i iroseau timpul.

  Fondurile îi soseau de la Venkee Enterprises, primise propriii muncitori sclavi şi echipa de securitate a lui Tuk Keedair, adusă din afara Poritrinului. Nimeni nu avea nici cel mai mic motiv să acorde atenţie muncii ei de aici din laborator, departe de ochii iscoditori ai lumii.

  Dar partenerul de afaceri tlulaxa al lui Aurelius era mult mai preocupat de securitate decât fusese vreodată Norma. La început, Keedair sugerase să instaleze un sistem holografic sofisticat, menit să estompeze clădirile de la suprafaţă şi deschiderea cascadei secate a peşterii. Însă cu toate echipele de constructori şi de lucrători industriali, cu materialele trimise în amonte şi fluxul continuu de alimente şi provizii, era imposibil să crezi că nimeni n-o să observe complexul de cercetări. În schimb, Keedair se baza pe gărzile sale pentru a alunga orice intrus curios, deşi paznicii arătau plictisiţi în timp ce păşeau în jurul hangarului şi al curţii, într-o patrulare nesfârşită.

  Nu peste multă vreme, Norma avea să termine. Spera să aibă pregătit prototipul navei care pliază spaţiul înainte ca Aurelius Venport să se întoarcă de pe Arrakis. Norma zâmbea de fiecare dată când se gândea la acest bărbat extrem de special, şi-i era foarte dor de el. Încă nu-i venea să creadă ce dar-surpriză îi dăduse înainte de plecare. Întrebarea stângace şi privirea din ochii lui păreau să-l uimească la fel de mult pe cât o uimiseră pe ea…

  Poate că până în momentul în care-şi atingea visul ce-i stăpânise gândurile de când începuse Jihadul, Norma ar fi putut să-i dea lui Aurelius un răspuns la întrebare. Îl iubea din toată inima, deşi nu-şi dăduse seama până atunci. Întreaga ei viaţă, lăsase emoţiile deoparte. Asta se încheiase însă. La întoarcerea lui pe Poritrin, lucrurile aveau să se schimbe.

  Dar mai întâi…

  Nucleul muncii sale, nava de mărfuri mare, de tip vechi, era aşezată pe o platformă de andocare în interiorul hangarului. Lentă şi demodată, era lipsită de orice valoare ca vehicul comercial, din cauza incapacităţii de a ţine pasul cu aparatele extrem de competitivilor negustori spaţiali. Dar era tot ce-i trebuia lui Norma.

  Acum, în zgomotul şi agitaţia hangarului de construcţie, Norma stătea pe o platformă suspensoare deasupra carcasei peticite. Luând notiţe în minte, supraveghea o echipă de muncitori zensunniţi în timp ce făceau modificări mecanice dedesubt, urmând instrucţiunile date de ea.

  Muncitorii se agitau de colo până colo în interiorul carcasei voluminoase, strigând unii la alţii şi făcând uneltele să zăngănească. Partea din spate a vehiculului fusese retezată, motoarele învechite demontate şi scoase, o parte din cala de mărfuri reconfigurată pentru a adăposti componentele nou proiectate. Totul se potrivea perfect. După decenii de muncă, putea zări capătul, şi asta o făcea să se simtă ameţită de bucurie.

  Aurelius ar fi fost mândru de ea.

  În timp ce Norma îşi baza planul pentru plierea spaţiului pe formule matematice concise şi pe legi dovedite ale fizicii, asemenea concepte erau simple cărămizi pentru construirea a ceva mult mai măreţ, un proiect complex, aproape eteric, care nu putea fi încredinţat hârtiei sau cuprins cu mintea tot dintr-o dată. Cel puţin nu încă. Iar proiectul creştea continuu în mintea ei…

  În fiecare zi continua să edifice peste munca dinainte, stând deseori toată noaptea să modifice şi să recalculeze, instalând un panou modular aici, o bobină magnetică sau o prismă din cuarţ de Hagal dincolo. Ca un şef bucătar, adăuga ingredientele pe măsură ce-i treceau prin cap, în armonie cu un simţ preştient, susţinut de dovezile teoretice. Fluxuri de gândire şi de mişcare îi veneau în minte pe o scară incredibil de mare, ca prin inspiraţie divină.

  Savantul Holtzman ar râde de mine numai dacă aş sugera vreodată un asemenea lucru!

  Pe măsură ce lucrul avansa, echipele efectuau controale de calitate şi teste pe bancurile de probă, potrivit specificaţilor ei exigente. Fiecare părticică trebuia să funcţioneze din plin.

  Urmărind motoarele revoluţionare materializându-se sub ochii săi, Norma simţi un val de entuziasm. Erau multe în joc aici, nu numai pentru ea însăşi şi pentru Venkee Enterprises, ci şi pentru întreaga rasă umană.

  Implicaţiile remarcabilei tehnologii aveau să se prelungească mult dincolo de înfrângerea maşinilor gânditoare. Motoarele care pliază spaţiul aveau să schimbe rasa umană şi să remodeleze viitorul. Consecinţele se revărsau în imaginaţia femeii ca nişte cascade, solicitând la maximum capacitatea ei de a le percepe. În momente ca acesta, când Norma împingea capacităţile minţii umane spre extreme incredibile, spera să n-o ia razna.

  Dar dacă putea înfrânge provocările tehnologice ale acestei aventuri, Norma şi sprijinitorii ei urmau să călătorească între sistemele solare cu viteze exponenţial mai mari decât permiteau limitele tehnologiei actuale. Asta avea să ajute enorm armata Jihadului, şi existau toate motivele să se creadă că invenţia va duce, în sfârşit, la victorie.

  Dincolo de toate, Aurelius Venport se va alege şi cu posibilităţi comerciale la care nici nu visase vreodată. Norma abia aştepta întoarcerea lui – să discute despre asta, şi mult mai multe.

  Păzeşte-ţi fiecare răsuflare, pentru că poartă căldura şi umezeala vieţii tale.

  Dojană zensunnită la adresa copiilor.

  Dedesubtul streşinii de piatră de la intrarea peşterii, Selim se uită cu mândrie la discipolii lui oţeliţi, apoi aruncă o privire spre Marha, cu o expresie apropiată mai curând de dragoste. Tânăra era plină de energie şi hotărâre, de exuberanţă amestecată cu bun simţ. Timp de aproape doi ani, se remarcase printre ei, făcându-se indispensabilă.

  — Arrakis e a noastră pentru că am câştigat-o, declară Selim. Am învăţat să supravieţuim în împrejurările cele mai aspre, fără să depindem de bunăvoinţa străinilor sau să facem negoţ cu intruşii din afara planetei.

  Ţinând mâna puternică a lui Marha într-a lui, o ridică pe fată de jos şi rămaseră amândoi în picioare, privindu-se cu ochii deveniţi complet albaştri din cauza mirodeniei.

  — Marha, te-ai dovedit un membru demn al grupului nostru, dar sunt de asemenea bucuros să te primesc ca soţie… dacă mă vrei!

  La început, ea venise ca admiratoare, ca discipol iscusit şi ca una dintre proscrişi. Acum urma să fie partenera lui de viaţă. Marha muncise mai mult şi îi urmase viziunile cu mai mult devotament decât oricare alt membru al bandei sale de renegaţi. Arătase limpede tuturor, inclusiv lui, că nimeni în afara ei n-ar fi fost o mireasă mai potrivită pentru legendarul conducător.

  Doar cu o săptămână înainte, venise la Selim în zori, în locul de la fereastra de piatră unde acesta stătea şi privea marea de dune, într-o linişte completă, Marha se apropiase de el şi-i lăsase la picioare un colier de fise zornăitoare, care scoseseră un zgomot asurzitor în peştera mică.

  Sute de bonuri de mirodenie, luate de la femei pline de speranţă care lucrau în câmpurile de melanj… De multe, multe ori mai multe decât preţul pentru căsătorie pe care naibul Dhartha îl impusese oamenilor săi.

  Ştiind de cât curaj trebuie să fi avut nevoie ca să-l privească şi ca pe un soţ, nu numai ca pe un conducător legendar, Selim zâmbise larg.

  — Cum aş putea refuza o asemenea ofertă?

  Acum, Marha îi surâdea larg, arătându-şi dinţii perfect albi. Arăta radioasă; cicatricea în formă de semilună de deasupra ochiului stâng i se distingea limpede pe faţa îmbujorată.

  — Încă de când eram o fetiţă copleşită de veneraţie, ascultând poveştile spuse în şoaptă despre marele Călăreţ al Viermilor, am visat la această clipă. Da, sigur că vreau să fii soţul meu, Selim…

  În timp ce conducătorul proscrişilor îşi făcea anunţul plin de mândrie, locotenentul său, Jafar, îmbrăcat într-un strai distilator păşea singur pe nisipul pustiu. Acum îl puteau vedea cu toţii, prin gura de intrare a peşterii, pe bărbatul slab, plin de devotament. Aşezându-se în poziţia pe care şi-o alesese, Jafar bătu din tobă; proscrişii adunaţi auziră bubuitul slab, înăbuşit de distanţă. Nerăbdarea lor creştea, în timp ce Selim rămânea tăcut şi privea.

  După ce bătu toba suficient cât să fie sigur că avea să vină un vierme, locotenentul proscrişilor îşi îndesă instrumentul sub braţ. În timp ce alerga, picioarele lungi îl purtau cu iuţeală peste culmile dunelor. În întinderea vastă din spatele lui, apăru un semn de vierme, indicând înaintarea în valuri a unui monstru care se apropia.

  Fără suflare, Jafar ajunse la un adăpost de stânci, dar în loc să urce în siguranţă, rămase la marginea nisipului, dând în piatră lovituri energice, răsunătoare, cu un ciocan de metal. Viermele de nisip se îndreptă către vibraţii, dar nu se putu apropia mai mult de bariera de piatră, prelungită ca un aisberg cu mult sub suprafaţa de nisip. În cele din urmă, viermele se ridică spre cerul liber, cu gura căscată la pândă, cu dinţii cristalini şi minusculi scânteindu-i. Praful şi nisipul se scurgeau de pe corpul segmentat. Creatura lăsă să-i scape un urlet care suna precum vântul distrugător al unei furtuni puternice.

  Atunci Selim ridică vocea şi strigă din adâncul plămânilor:

  — Shai-Hulud, ascultă-mă! Te-am chemat să fii martor!

  O trase pe Marha mai aproape, în picioare lângă el, în revărsarea de lumină.

  — O cer pe această femeie de soţie, iar ea mă acceptă. Începând din această zi, suntem căsătoriţi în ochii tăi. Fie ca nimeni să nu se îndoiască de acest lucru!

  Proscrişii dădură glas unor ovaţii puternice, devenite asurzitoare atunci când reverberară în camera de rezonanţă a peşterii. Viermele se înălţă şi mai sus, ca într-o binecuvântare, apoi se năpusti iarăşi în adâncul dunelor, aruncând în urmă un jet de nisip în timp ce-şi săpa tunelul mult dedesubt, către un tezaur ascuns de mirodenie.

 

  În acea noapte, bandiţii sărbătoriră cu miere şi cu delicatese exotice furate de la caravanele care se întorceau din Arrakis City. Consumară la petrecerea lor mari cantităţi de melanj, până când capetele deveniră uşoare, iar vederea irizată înceţoşa feţele şi împrejurimile cu o minunată aureolă difuză. Erau uniţi cu toţii de praful roşiatic special, aruncat de viermii de nisip, o pulbere reprezentând esenţa uscată a lui Shai-Hulud însuşi.

  Inhibiţiile slăbiră, şi mulţi bărbaţi şi femei deveniră amanţi abia descoperiţi în pasajele întunecoase ale peşterilor. Mai târziu, când petrecerea se va fi terminat în sfârşit, grupul avea să se întoarcă la misiunea lui acaparantă. Dar, pentru o noapte, mirodenia îi purtă pe toţi spre extaz.

  Cu Marha alături, Selim porni pe căile melanjului, păşind prin uşile deschise către viitor. O simţea aproape, un suflet luminos şi o inimă caldă, devenite parte inseparabilă a lui.

  Dar în această călătorie, Selim trebuia să meargă singur.

  Pe peretele din fund al peşterii, rune misterioase fuseseră trasate cu multă vreme în urmă de nişte exploratori uitaţi. Nimeni nu ştia ce însemnau inscripţiile, dar cum Selim îşi crease propria interpretare, discipolii săi nu puneau la îndoială declaraţiile lui.

  Ajutat de melanj, Selim vedea multe lucruri invizibile pentru lumea reală.

  Iar acum, pentru prima oară, văzu adevărata ţintă a provocării pe care-o înfrunta, imensitatea de timp peste care urma să se desfăşoare această bătălie eroică. Văzu că aceasta nu era doar o luptă între el şi detestatul naib Dhartha, era un conflict imposibil de rezolvat de către Selim în decursul propriei sale vieţi. Mersese deja prea departe. Tentaţia şi dependenţa de mirodenie trecuseră un prag dincolo de care nici un om nu va mai putea vreodată să oprească.

  O singură viaţă n-ar fi fost niciodată de ajuns. Selim trebuia să se asigure că misiunea lui avea să dureze mult dincolo de propria-i moarte. Shai-Hulud avea să-i arate cum, la momentul potrivit.

  După aceea, se trezi cu Marha alături, caldă şi goală, agăţându-se de el chiar şi în vis, temându-se parcă să-i dea drumul. Ea se foi în penumbră. Pe chip i se citea curiozitatea şi preţuirea, sorbind din ochi fiecare amănunt al trăsăturilor lui.

  — Selim, iubirea mea, soţul meu – rosti ultimul cuvânt trăgându-şi răsuflarea – am învăţat în sfârşit să te privesc, să te văd cu adevărat, ca bărbat, ca fiinţă umană. La început, m-am îndrăgostit de ideea Selim, de portretul unui erou, al unui proscris care vedea viitorul cu o limpezime neclintită a misiunii. Dar eşti mai mult de-atât… eşti un muritor care are o inimă. Pentru mine, asta te face mai mare decât orice legendă.

  El o sărută cu tandreţe pe buze.

  — Atunci, Marha, numai tu îmi cunoşti secretul. Şi numai tu o să-l împărtăşeşti cu mine, ajutându-mă să rămân puternic, să împlinesc ceea ce trebuie să fac!

  Selim o mângâie pe părul negru şi îi zâmbi, mulţumit de devotamentul arătat de Marha. După atâţia ani, mitul şi realitatea se contopiseră într-o singură entitate.

  Ea păru să-i citească gândurile, înţelegându-l chiar înainte ca el să-şi exprime şovăiala în vorbe.

  — Ai mai avut parte de o viziune, dragostea mea? Ce te nelinişteşte?

  Selim dădu din cap sumbru.

  — Astă-noapte, după ce am consumat atât de multă mirodenie, s-au deschis noi visuri în faţa mea…

  Ea se ridică, cu încordare pe chip, transformându-se din soţia proaspăt căsătorită, abia trezită din dogoarea dragostei, într-un discipol devotat, gata să primească noi instrucţiuni.

  Selim continuă:

  — Am atacat caravane şi am pus beţe-n roate eforturilor naivului Dhartha de a vinde melanj, dar n-am făcut de-ajuns ca să-i alungăm pe străini. Comerţul cu mirodenie creşte cu fiecare an. Nu-i de mirare că Shai-Hulud este dezamăgit de mine. Mi-a încredinţat misiune, şi până acum am eşuat…

  — Bătrânul Deşertului are încredere în tine, Selim. Altfel, de ce ţi-ar fi dat o asemenea sarcină imposibilă?

  În timp ce Marha stătea în capul oaselor, în lumina slabă din peşteră, privirea bărbatului alunecă pe sânii ei perfecţi şi pe pielea netedă.

  — O să te ajutăm. O să-ţi dăruim totul, ca să fim siguri că-ţi atingi ţelurile. Misiunea aceasta înseamnă mai mult decât ar putea spera să realizeze orice om de unul singur.

  El o sărută cu blândeţe pe cicatricea în formă de semilună, apoi îşi îndreptă spatele şi se uită spre lumina strălucitoare de afară, unde soarele se revărsa peste dunele vălurite.

  — Poate că este mai mult decât poate realiza un singur om. Dar nu dincolo de posibilităţile unei legende!

 

  Cu capul în nori şi plin de visuri, tânărul Aziz aşteptă să adoarmă bunicul lui şi locuitorii de pe coasta muntelui. Apoi îşi adună piesele de echipament pe care le ascunsese una câte una, zi după zi. Nu scoase nici un sunet, grăbindu-se ca un muad'dib, unul dintre micii şoareci de deşert care populau crăpăturile şi pantele.

  În noaptea asta avea să dovedească de ce este în stare, nu numai naibului Dhartha, ci şi lui Selim, Călăreţul Viermilor. Deşi asta nu-i interesa pe niciunul dintre ei, amândoi erau eroii lui Aziz, oameni pe care-i respecta. Băiatul vedea onoarea de ambele părţi ale conflictului, şi spera să-i aducă laolaltă cumva, pentru binele poporului zensunnit. Era secretul lui.

  Însă era o sarcină atât de dificilă…

  De multe luni, încă de când legendarii bandiţi îl salvaseră de la moarte sigură în deşert, Aziz se gândea la viaţa printre proscrişi Selim Călăreţul Viermilor era orb la cât de mult făcuse naibul Dhartha pentru zensunniţi. Tânărul îşi iubea foarte mult bunicul şi înţelegea metodele severe ale naibului, pe care le socotea preţul pentru viaţa dramatic îmbunătăţită a tribului, pentru rezervele sigure de hrană şi de apă, chiar şi pentru cele câteva articole de lux şi confort cumpărate de la negustorii interstelari.

  Dar Selim Călăreţul Viermilor avea flăcări în ochi şi un alt fel de onoare, o încredere îndrăzneaţă şi un simţ al dreptăţii care puneau în umbră preocupările mai provinciale ale naibului Dhartha. Proscrişii lui Selim îşi urmau conducătorul cu pasiune, mult mai multă decât arătau culegătorii de mirodenie în munca lor pentru naibul Dhartha. Iar femeia Marha – care fugise chiar din acest sat – părea să aibă acum un nou centru în jurul căruia se învârtea viaţa ei. Era limpede că nu simţea nici un regret în legătură cu hotărârea pe care-o luase.

  Multe nopţi, Aziz visase să se alăture şi el grupului de bandiţi şi să devină unul dintre romanticii proscrişi. I-ar fi putut vorbi Călăreţului Viermilor, i-ar fi spus toate lucrurile pe care-ar fi trebuit să le spună cu luni în urmă, când avusese ocazia. Ochii îi străluceau, aprinşi de provocarea de a îndrepta lumea, de a vindeca ruptura dintre ei, oprind vrajba îndelungată, distrugătoare.

  Aziz putea s-o facă. Dar îl va accepta Selim?

  Poate… dacă demonstra calităţi folositoare tribului.

  După ce transmisese bunicului său răspunsul proscrisului, Aziz încercase să îmblânzească vorbele, să găsească scuze pentru Selim. Chiar şi aşa, naibul Dhartha se înfuriase, acoperindu-l pe Călăreţul Viermilor cu insulte nemeritate. În loc să-l răsplătească pentru călătoria anevoioasă, naibul îl alungase pe nepotul ruşinat, obligându-l să rămână singur în camera lui. Zile întregi, bătrânul stătuse cu ochii ţintă pe Aziz.

  Însă tânărul nu uitase ceea ce văzuse şi trăise, iar imaginaţia îi oferea alternative la care-ar fi trebuit să se gândească mai înainte. Aziz voia să se întoarcă. Mai mult, îşi dorea din nou exaltarea şi emoţia pe care le resimţise atunci. Era sigur că putea s-o facă.

  Urzise planuri pentru această noapte, amintindu-şi faptele lui Selim Călăreţul Viermilor şi convins că putea să reuşească şi el acelaşi lucru. La urma urmei, un tânăr proscris neantrenat descoperise pentru prima oară cum să călărească demonii viermi de nisip, fără nici un fel de îndrumare…

  Acum, în noaptea liniştită, Aziz se strecură pe lângă santinelele delăsătoare şi coborî pe furiş poteca stâncoasă ce dădea în marele bazin de nisip. Tărâmul viermilor de nisip… Numai una dintre luni se afla jos, pe cer, în acest moment, răspândind doar puţină lumină, dar stelele care vegheau deasupra lui erau la fel de strălucitoare ca ochii unor îngeri. Aziz porni repede pe nisipul moale, lăsând o urmă vizibilă. Încercă să alerge, însă nisipul îi aluneca sub picioare, şi se simţea ca şi cum ar fi înotat în pulbere.

  Aziz trebuia să se aventureze suficient de departe, astfel încât viermii să se poată apropia fără să fie împiedicaţi de stânci îngropate. Dar voia şi să rămână destul de aproape de stânci pentru ca oamenii să vadă ce era el pe cale să facă. În special bunicul lui…

  Băiatul înaintase timp de mai mult de o oră, atunci când culorile zorilor începură să brăzdeze orizontul subţire ca o lamă al răsăritului. Se grăbi, sperând să ajungă pe poziţie până la apariţia soarelui, şi se sui pe o dună înaltă care-l făcea să se gândească la o tribună văzută odată într-o videocarte adusă din afara planetei. Spera ca paşii săi atenţi să nu fi provocat vreo vibraţie destul de puternică pentru a-l chema pe Shai-Hulud… nu încă.

  Aziz adusese cu sine o piatră şi o vergea de metal, nişte frânghie şi o suliţă lungă şi rezistentă – mult mai mult decât avusese Selim pe când era un tânăr cu caş la gură, când el învinsese pentru prima oară creaturile deşertului.

  Cu inima bătându-i cu putere şi plin de o încredere nezdruncinată, Aziz se ghemui pe dună. Înfipse metalul în nisipul moale şi începu să-l lovească cu piatra. Sunetele răsunară ca nişte explozii pătrunzătoare, răsunând intens în tăcerea eternă a deşertului.

  Când zorii apărură în sfârşit pe cer, băiatul se uită înapoi către pantele aspre ale muntelui. Dincolo de ferestrele întunecate, adăpostite, unii dintre zensunniţii adormiţi aveau să audă. Băiatul aşteptă sosirea marelui vierme.

 

  Auzind bubuitul ca de tun venit de departe, dintre dune, Dhartha se trezi, curios şi bănuitor. Bătrânul conducător se îmbrăcă repede, dar înainte de a apuca să iasă din apartamentul său privat, un alt bărbat ridică perdeaua de la uşă.

  — Naib Dhartha, un tânăr a fugit departe, pe nisip. Cred… arată ca Aziz…

  Încruntându-se, Dhartha păşi prin tuneluri până la un şir de ferestre care ofereau o privelişte a deşertului străvechi.

  — Dar de ce face atâta zarvă nesăbuită? L-am învăţat mai bine de-atât…

  Apoi, brusc, căruntul om al deşertului începu să bănuiască ceea ce se petrecea, amintindu-şi de admiraţia nechibzuită pentru banditul care comanda viermi de nisip. Dhartha începu să strige:

  — Trimiteţi oameni să aducă băiatul înapoi! Grăbiţi-vă, până nu vine un vierme!

  Însoţitorul lui arăta şovăielnic, dar se întoarse şi porni să facă ceea ce i se ordonase.

  Departe, pe dune, Aziz îşi continuă ritmul de semnalizare. Când naibul apucă marginea de piatră a ferestrei, cu degetele încleştate, îşi aţinti privirea afară, în lumina soarelui revărsată pe dunele imaculate. Văzu mica linie punctată a urmelor de paşi ale nepotului sau ducând în pustiu. Nesăbuinţă totală!

  La orizont, se putea zări deja unduirea titanică a unui vierme care se apropia. Niciunul dintre salvatori nu va ajunge vreodată la timp la băiat… Dhartha simţi o gheară în piept.

  — Ah, nu! Budallah, te rog, nu lăsa să se întâmple asta!

  Aziz stătea în vârful dunei, strângând în mână vergeaua de metal cu încrederea inocentă a unui credincios. Dhartha era bătrân, dar vederea îi rămăsese totuşi ageră; îl văzu pe nepotul său înfruntând ridicarea nisipului, apoi văzu făgaşul învolburat lăsat de monstrul care descrise un cerc, pentru a porni după aceea spre băiat cu forţa distructivă a unei furtuni din deşert.

  Ca un gândac pe o piatră fierbinte, Aziz alergă de-a lungul crestei dunei pentru a se aşeza într-o poziţie mai bună, dar mişcarea demonului subteran făcu nisipul afânat să se spulbere şi să alunece. Băiatul îşi pierdu sprijinul şi se rostogoli cu capul în jos. Scăpă suliţa – un fulger argintiu în lumina dimineţii…

  Înainte ca Aziz să-şi recâştige echilibrul sau să-şi apuce uneltele, o gură gigantică tivită cu colţi de cristal se ridică sus, tot mai sus, înghiţind nisip şi praf… şi o bucată de carne umană.

  Naibul Dhartha privea fix, cu gura căscată şi cu lacrimi de durere şi mânie sclipindu-i în ochi. Băiatul nevinovat dispăruse într-o clipă, indus în eroare de credinţa dementă că ar putea îmblânzi demonii dunelor, la fel ca proscrişii călăreţi de viermi care aveau un pact cu Shaitan însuşi.

  Selim e de vină pentru asta.

  Fiara se cufundă în nisip şi începu să se îndepărteze. Agitaţia stârnită de trecerea lui şterse toate urmele ciocnirii.

  În jurul capului, ca fâlfâitul întunecat al unor aripi de corb, naibul Dhartha crezu că aude râsul amar, blestemat, al lui Selim Călăreţul Viermilor.

  174 î. G.

  ANUL 28 AL JIHADULUI.

  Un an după cucerirea planetei Ix.

  Am făcut lucruri măreţe în viaţă, mult mai presus de aspiraţiile celor mai mulţi dintre oameni. Dar, pentru un motiv oarecare, n-am găsit niciodată un cămin sau o iubire adevărată.

  PRIMERO VORIAN ATREIDES, scrisoare privată către Serena Butler.

  Încă din zilele în care călătorea cu robotul Seurat la bordul Călătorului Visurilor, Vor fusese o persoană neastâmpărată, deloc dispus să se stabilească într-un loc. Cu o curiozitate mereu proaspătă şi cu o sete de a fi martor la întregul spectru al omenirii libere, sorbea savoarea fiecărei planete noi, adăugând-o la catalogul lui de experienţe. Îi plăcea să vadă oamenii, culturile, firele care legau diferitele rase umane mai strâns decât ar fi putut Omnius să controleze lumile sincronizate.

  Chiar în acest moment, zburând tăcut pe traseul său de actualizări, Seurat îşi livra sfera Omnius contaminată de la o planetă la alta, infectând hipermintea. Era un truc măreţ, poate cel mai distrugător vicleşug militar din istorie. Xavier ar fi preferat să aplice o strategie rigidă, bazată pe forţe masive, în care armata Jihadului l-ar fi urmat pe Seurat şi ar fi atacat cu putere fiecare lume a maşinilor care se clătina, dar un asemenea plan ar fi fost nepractic din punct de vedere tactic şi fără îndoială i-ar fi avertizat, atât pe Seurat cât şi pe Omnius, înainte ca planul lui Vor să aibă şansa de a se răspândi şi de a provoca maximum de stricăciuni fără pierderi de vieţi omeneşti.

  Vor voia să lase maşinile să se distrugă singure, în timp ce el se ocupa de treburile protocolare ale Jihadului.

  Nu mai fusese niciodată pe lumea bogată în apă Caladan – o planetă izolată, puţin populată – dar părea un loc plăcut. După întoarcerea lui Vor de la acţiunea clandestină de a strecura actualizarea alterată a lui Omnius pe nava abandonată a lui Seurat, Serena Butler apăruse cu noul ei plan de continuare a Jihadului. Chiar înainte ca primero Xavier să se întoarcă după victoria surprinzătoare de pe Ix, Vor se oferise voluntar să facă treaba de rutină.

  De luni de zile, călătorise printre planetele importante din punct de vedere strategic de la hotarele teritoriului Ligii, căutând locuri în care să înfiinţeze avanposturi al Jihadului. Aceste lumi insuficient apărate ar fi atras interesul maşinilor gânditoare, aşa cum se întâmplase pe Anbus IV, ca potenţiale capete de pod.

  Fiecare loc nou îi oferea lui Vor o perspectivă mai largă a ţelului războiului şi asupra motivelor vitale pentru care rasa umană trebuia să învingă. Câteodată, când se gândea la asta, se întreba cum scăpaseră de sub control maşinile IA încă de la început, şi cum ajunseseră lucrurile în starea actuală de criză extremă.

  La începutul vieţii sale, admirase industria eficientă şi oraşele construite de Omnius, ca şi monumentele ce comemorau realizările titanilor. Dar printre aşezările umane risipite, chiar şi cele neafiliate lumilor Ligii, Vor simţea acum un alt fel de admiraţie. Oamenii lipsiţi de griji îşi arătau fericirea în multe feluri; se delectau cu viaţa de zi cu zi, cu mâncarea bună, vinul fin şi un pat cald. Găseau bucurie în compania celorlalţi, în laturile diferite ale iubirii şi ale prieteniei. Îşi celebrau zelul şi entuziasmul pentru Jihad construind din inimă monumente pentru copilul Serenei.

  Vor nu regreta că îşi lăsase în urmă viaţa de om de încredere. Era mândru de felul în care se schimbase toată galaxia datorită hotărârii sale de a-i întoarce spatele tatălui său şi de a o salva pe îndurerata Serena Butler. După aceasta, se simţise mai viu decât oricând, mai uman.

  Un singur lucru şi-ar fi dorit să iasă altfel… ca Serena să-i fi răspuns la dragostea pentru ea. Dar inima femeii devenise de granit, silindu-l pe Vor să accepte acest lucru, fără prea multe regrete. Noua lui viaţă de libertate se îmbogăţise în nenumărate alte privinţe.

  Cu sănătatea şi cu tinereţea lui perpetuă, pentru Vor Atreides era uşor să atragă iubite prin diferite spaţioporturi. Unele dintre ele erau aventuri de-o noapte, altele erau femei la care se întorcea iarăşi şi iarăşi. Avea probabil mulţi copii neidentificaţi sau nerevendicaţi prin galaxie, dar n-ar fi putut fi niciodată un adevărat tată pentru ei. Temându-se de represaliile cymecilor, nevrând să-i dea tatălui său, Agamemnon, nici o putere asupra lui, Vor susţinea întotdeauna în timpul escalelor că este un soldat al Jihadului cu grad mic, nedezvăluindu-şi niciodată identitatea sau ascendenţa. Era pentru siguranţa lor, nu pentru a lui…

  Pentru motive asemănătoare, evita acel tip de angajament pe viaţă pe care-l aveau Xavier şi Octa. Pe lângă identitatea tatălui său cymec, Vor păstra şi secretul faptului că era aproape nemuritor, n-ar fi avut de ales decât să privească neajutorat cum orice femeie cu care s-ar fi căsătorit ar fi îmbătrânit şi ar fi murit. Deocamdată, lua fiecare zi, fiecare planetă şi fiecare relaţie aşa cum era, fără să-şi facă griji.

  Acum, la sosirea pe Caladan, misiunea lui era să înfiinţeze un avanpost de observaţie. În ultimul sfert de secol, maşinile gânditoare prădalnice fuseseră zărite de multe ori în sistem, nu departe de locul în care familia lui Xavier Harkonnen fusese atacată şi ucisă de către cymeci cu patruzeci şi trei de ani în urmă. Caladanul trimisese deja reprezentanţi pe Salusa Secundus, anunţând că satele de pescari şi oraşele de pe coastă ar putea fi convinse să formeze un guvern planetar slab centralizat care, în teorie, ar fi dispus să se alăture Ligii Nobililor.

  Vor voia să instaleze o prezenţă a Jihadului care să acţioneze ca tampon dacă agresiunile lui Omnius se intensificau vreodată în această zonă. Pentru moment, fervoarea Jihadului ţinea maşinile gânditoare în defensivă, dar hipermintea îşi făcuse planuri de secole; nimeni nu putea şti vreodată ce-ar încerca în continuare supercreierul mecanic. Trupele Ligii trebuiau să fie pregătite.

  Deşi deţinea un grad înalt, Vor nu pretindea respectul implicit menit ofiţerilor armatei. Fără nici o dorinţă de a fi salutat sau tratat cu deferenţă specială, şi pentru propria sa comoditate, se îmbrăca deseori în haine obişnuite, fără însemne. Putea fi primero în timpul şedinţelor de strategie militară din Consiliul Jihadului, dar în timpul liber voia să stea de vorbă ca un egal cu prietenii mai vechi şi mai noi.

  Se integra printre oamenii obişnuiţi, îi plăcea la nebunie să se încaiere cu sătenii în jocuri sportive improvizate sau să joace jocuri de noroc cu cei mai buni dintre ei, câştigând sau pierzând salariul pe-o lună la Fleur de Lys sau la alte jocuri. Oricât de mult ar fi trudit pentru război, depunea aproape la fel de mult efort în fiecare moment liber pe care-l putea căpăta. Ar fi fost timp pentru puţină relaxare aici, în timp ce căuta cel mai bun loc pentru instalarea unui avanpost militar.

  Satele pescăreşti caladaniene erau pitoreşti şi rustice. Oamenii îşi construiau singuri bărcile şi pictau pânzele cu însemnele familiei. Fără sateliţi meteorologici, studiau tiparele vânturilor şi chiar gustau aerul sărat pentru a prevedea furtunile. Ştiau care anotimp era cel mai bun pentru pescuit, unde să găsească scoicile şi ierburile de mare care formau baza alimentaţiei lor.

  Acum, după trei zile de observare a promontoriilor dinspre nord pentru un posibil amplasament, Vor urmărea bărcile apropiindu-se, în timp ce soarele cobora spre orizont. La docuri, altare rudimentare comemorându-l pe Manion cel Nevinovat erau presărate cu flori şi cu scoici colorate. Unul dintre altarele din susul coastei pretindea chiar că ar conţine o buclă sfântă din părul băiatului.

  Auzea apa lovind pilonii şi simţea o linişte pe care nu o mai trăise în ultima vreme, pe cât îşi aducea aminte. Trase adânc aer în piept; în ciuda mirosului de iod al ierbii de mare agăţate de lemnul moale şi a mirosului putred de peşte nevândut, aşteptând să fie transformat în îngrăşământ, îi plăcea acest loc.

  Mulţi dintre geniştii lui rămăseseră pe navele de pe orbită ale Jihadului pentru a stabili o reţea de sateliţi de observaţie care să poată furniza şi avertizări de uragan pentru oamenii de pe Caladan. Alte echipe lucrau în puncte izolate de uscat din apropierea principalelor sate de pescari, construind turnuri fixe de legătură pentru reţeaua de supraveghere. Tot mai mulţi soldaţi ai Jihadului urmau să fie amplasaţi aici, pe Caladan, pentru a efectua întreţinerea necesară.

  În orăşelul de lângă docuri, Vor găsise deja o tavernă caldă, bine luminată, unde localnicii se adunau în fiecare noapte să bea o băutură distilată în casă din iarbă de mare fermentată, semănând vag la gust cu o bere amară, dar cu o concentraţie de alcool la fel de mare ca o băutură tare. Vor îi descoperi efectele destul de repede.

  Ca soldat în armata Jihadului, Vor Atreides era o boare de aer proaspăt printre localnici. Pescarii îi ofereau băuturi şi gustări din crustacee crocante în schimbul veştilor şi istorisirilor. El îşi luase numele de „Virk” şi lucra, de ochii lumii, ca genist obişnuit al Jihadului. Cea mai mare parte a echipei de la sol a Ligii nici măcar nu-i cunoştea adevărata identitate, iar ceilalţi îi păstrau secretul.

  Pe măsură ce berea de iarbă de mare îi înceţoşă simţurile, Vor deveni tot mai vorbăreţ şi începu să vorbească despre numeroasele aventuri pe care le avusese, întotdeauna atent să nu pomenească de vremea petrecută ca om de încredere pe Pământ sau de gradul său de ofiţer. Era evident, din privirile pline de adoraţie ale tinerelor femei, că ele îl credeau, şi la fel de vizibil, din încruntările amuzate, dar sceptice ale bărbaţilor că ei credeau că exagerează. După felul în care fetele flirtau şi veneau tot mai aproape, Vor îşi dădea scama că ar fi un oaspete binevenit în casa cuiva în noaptea asta; provocarea ar fi să hotărască ce întâlnire să aleagă.

  Destul de ciudat, privirea îi era atrasă frecvent de o tânără foarte ocupată, care lucra la mese, turnând halbe de bere de iarbă de mare la bar şi făcând drumuri grăbite până la bucătărie şi înapoi să aducă mâncare. Avea ochii de culoarea nucilor întunecate şi părul castaniu, bogat, care atârna într-o masă de inele arătând atât de moi şi de ispititoare încât abia reuşi să-şi stăpânească impulsul de a întinde mâna şi de a le atinge. Silueta ei era bine rotunjită şi înaltă, dar cel mai mult se simţi atras de chipul în formă de inimă şi de surâsul fermecător. Într-un fel greu de definit, fata îi amintea de Serena.

  Când veni rândul lui să facă cinste cu un rând de băuturi, Vor o chemă la el pe chelneriţă. Ochii ei îl tachinau, parcă dansând.

  — Înţeleg acum de ce ai gâtul uscat, cu şuvoiul continuu de absurdităţi care iese dinăuntru…

  Bărbaţii izbucniră într-un râs prietenos pe seama lui Vor, iar el chicoti împreună cu ei.

  — Aşadar, dacă aş spune cât de frumoasă eşti, ai considera asta încă o absurditate de-a mea?

  Ea îşi clătină buclele şi-i vorbi peste umăr, în timp ce se ducea să le aducă băuturile:

  — Absurditate în cea mai pură formă.

  Unele dintre tinere se încruntară, ca şi cum Vor le-ar fi luat deja peste picior.

  Ochii lui se întoarseră spre fată, în timp ce stătea la bar. Îi aruncă şi ea o privire, apoi întoarse capul.

  — Zece credite celui care-mi spune numele ei, rosti el cu îndrăzneală, scoţând moneda.

  Îi răspunse un cor:

  — Leronica Tergiet!

  Îi dădu moneda unui pescar care îi oferi mai multe informaţii.

  — Tatăl ei are o barcă pentru apă adâncă, dar nu-i place munca asta. A cumpărat locul pe care-l vezi, iar Leronica îl conduce, în cea mai mare parte a timpului.

  Una dintre fetele bosumflate se agăţă de Vor.

  — Asta nu s-ar odihni nici o clipă… O să se spetească până o să-mbătrânească, deşi o să fie încă la vârsta la care poate purta copii.

  Coborî vocea.

  — O companie destul de plictisitoare, aş zice.

  — Poate că are doar nevoie de cineva care s-o facă să râdă.

  Când Leronica se întoarse la masa lor, cu braţele încărcate de halbe proaspăt umplute, Vor îşi ridică paharul într-un toast:

  — Încântătoarei Leronica Tergiet, care ştie diferenţa între un compliment adevărat şi o absurditate totală.

  Femeia lăsă din mâini restul berii de iarbă de mare.

  — Aud atât de puţine lucruri sincere pe-aici încât e greu să fac comparaţia. N-am timp pentru istorii neghioabe, despre locuri pe care n-o să le vizitez niciodată.

  Vor ridică vocea, acoperind larma.

  — Abia aştept o discuţie personală. Să nu crezi că n-am observat că-mi asculţi istoriile, chiar dacă te prefaci că nu.

  Ea pufni.

  — Trebuie să lucrez până la închidere. Ai face mai bine să te duci înapoi la nava ta frumoasă şi curată.

  Vor surâse dezarmant.

  — Aş schimba oricând o navă curată pe un pat cald. Am să aştept.

  Bărbaţii începură să fluiere, dar Leronica ridică din sprâncene.

  — Un bărbat răbdător e o noutate pe-aici…

  Vor rămase imperturbabil.

  — Atunci sper că-ţi plac noutăţile.

  Octa a încercat să mă facă să încetez de a mai crede în destinul dragostei, în făptul că există o singură persoană pentru fiecare dintre noi. N-a fost prea departe de reuşită, pentru că aproape că am uitat de Serena.

  PRIMERO XAVIER HARKONNEN, Reminiscenţe.

  Salusa Secundus sclipea ca o oază în sălbăticia necruţătoare a războiului, un sanctuar unde Xavier îşi putea recăpăta puterile înainte de a pleca din nou cu armata Jihadului. Acum totuşi, în timp ce pleca în grabă cu maşina de teren de la spaţioportul din Zimia, spera că nu întârziase. Abia se întorsese acasă de pe câmpurile de bătălie ixiene.

  Ştia de luni de zile că Octa e însărcinată – în aparenţă, dragostea din noaptea dinaintea plecării pe Ix avusese un succes surprinzător – iar naşterea era acum iminentă. Nu fusese prezent când se născuseră Roella sau Omilia – datoria lui faţă de Jihad era întotdeauna pe primul loc – dar soţia lui avea acum patruzeci şi şase de ani, ceea ce făcea ca naşterea să fie expusă unui potenţial mai mare de a apărea complicaţii. Octa insistase însă ca el să nu-şi facă griji, ceea ce-l îngrijora cu atât mai mult.

  Xavier se grăbea de-a lungul unui drum şerpuit printre dealuri care ducea la moşia Butler, în timp ce soarele cobora tot mai jos pe cerul de la asfinţit. Stabilise contactul de îndată ce navele întraseră în sistemul de unde plecaseră, şi primise rapoarte regulate despre starea lui Octa. Era pe punctul să întârzie.

  Femeia preferase să nască acasă, pentru că voia ca resursele centrelor medicale să fie disponibile pentru război, în special pentru răniţii care primeau organe de rezervă din generoasele ferme de organe tlulaxa.

  După ce parcă în curte şi trecu în fugă prin poarta principală către holul plin de ecouri, strigă cu mai multă emoţie decât îşi îngăduia de obicei să arate.

  — Octa! Am venit!

  Unul dintre servitori îl întâmpină emoţionat, arătând spre scări.

  — Doctorii sunt cu ea. Nu cred că s-a născut copilul încă, dar e foarte…

  Xavier nu mai auzi restul, pornind să urce în fugă scările. Octa era întinsă în patul mare cu baldachin în care concepuseră copilul. Era încă o mică victorie, un simbol al stăruinţei şi triumfului oamenilor. Octa se ridicase pe jumătate, cu picioarele depărtate, iar faţa îi era brăzdată de sudoare şi schimonosită de durere.

  Văzându-l totuşi, zâmbi, ca pentru a încerca să se convingă singură că nu era un vis.

  — Iubirea mea! Asta… trebuie să fac… ca să te aduc acasă de la război?

  Lângă pat, moaşa profesionistă zâmbea încurajator:

  — E puternică, şi totul e normal. Copilul poate apărea în orice clipă, primero.

  — Faci lucrurile să pară prea uşoare…

  Octa gemu din cauza unei alte contracţii.

  — Ţi-ar plăcea să schimbi locul cu mine?

  — E al treilea copil, zise moaşa, aşa că ar trebui să fie uşor pentru tine. Poate că nici n-ai nevoie de mine.

  Viitoarea mamă apucă mâna femeii şi o ţinu strâns.

  — Rămâi!

  Xavier făcu un pas în faţă.

  — Dacă trebuie s-o ţină cineva de mână, acela voi fi eu.

  Zâmbind, moaşa se dădu la o parte, lăsându-l pe soţul lui Octa să-i locul.

  Aplecându-se deasupra ei, Xavier se gândi cât de fermecătoare era încă soţia lui. Fusese cu ea mulţi ani, şi departe de ea pentru o parte prea mare din acest timp. Se minună că putea fi atât de mulţumită cu această căsnicie din bucăţi.

  — La ce te gândeşti? întrebă Octa.

  — La cât de frumoasă eşti. Străluceşti de fericire.

  — Pentru că eşti cu mine…

  — Te iubesc, îi şopti el în ureche. Îmi pare atât de rău că n-am fost soţul pe care-l meriţi. Chiar şi când am fost împreună, n-am fost atent cu tine.

  Pleoapele ei fluturară, şi îşi atinse pântecele mare.

  — Trebuie să fi fost atent cumva, altfel n-aş fi iar însărcinată.

  Se strâmbă când simţi o contracţie, dar luptă împotriva dureri cu un surâs plin de curaj.

  Însă el nu voia să se ierte atât de uşor.

  — Sincer, am petrecut prea mult timp meditând, preocupat de blestematul ăsta de război. Adevărata tragedie constă în cât de mult mi-a luat ca să văd ce comoară eşti pentru mine.

  Lacrimile începură să curgă pe faţa lui Octa.

  — Nu m-am îndoit niciodată de tine, dragul meu. Eşti singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată, şi sunt fericită să te primesc în orice împrejurări.

  — Meriţi mai mult, iar eu…

  Dar înainte să-şi termine fraza, Octa ţipă.

  — Asta e… travaliul cel greu, spuse moaşa, grăbindu-se către pat. E vremea să împingi.

  Şi Xavier îşi dădu seama că discuţia se sfârşise.

  Douăzeci de minute mai târziu, Xavier o legăna în braţe pe cea de-a treia lui fiică, înfăşurată într-o pătură. Octa îi alesese deja un nume în timp ce el era plecat pe Ix, cu aprobarea lui.

  — Bine-ai venit în univers, Wandra, zise el.

  Şi, pentru o clipă, se simţi complet.

 

  Pe întinsa lui proprietate, Manion Butler îngrijise întotdeauna crângurile de măslini şi viile, iar între plecările la război, Xavier făcea şi el pe fermierul aristocrat, foarte asemănător cu ceea ce îndeplineau ofiţerii romani din antichitate în vremurile de pace. Îi făcea plăcere să fie acasă, să-şi petreacă timpul cu familia şi să uite de maşinile gânditoare malefice şi de ororile Jihadului… fie şi numai pentru scurtă vreme.

  Xavier avea grijă întotdeauna să existe destulă mână de lucru la câmp şi supraveghetori ai culturilor, pentru a face din dealurile cultivate o întreprindere profitabilă, dar îi plăcea să-şi murdărească mâinile, să simtă lumina soarelui pe spate şi transpiraţia pe piele de la truda simplă, cinstită. Cu multă vreme în urmă, şi Serenei îi plăcuse grădinăritul, îngrijindu-şi florile frumoase, iar acum înţelegea şi el ce-o atrăsese spre pământ şi spre lucrurile care cresc. Simţea o puritate a ţelului, fără considerente politice, fără trădare sau complicaţii de personalitate. Aici nu trebuia să se concentreze decât asupra solului fertil şi asupra vegetaţiei cu miros de proaspăt.

  Mierlele zburau cu iuţeală printre frunzele verzi-cenuşii ale măslinilor, mâncând fructele pe care le scăpaseră culegătorii. La capătul fiecărui şir de viţă de vie se afla câte un mănunchi de primule portocalii de-a dreptul uriaşe. Xavier porni de-a lungul intervalelor înguste, înfrunzite, cu capul ajungându-i exact la înălţimea la care se ridicau viţele contorsionate, ce se încolăceau 'ân jurul stâlpilor şi al cablurilor de susţinere.

  Aşa cum era de aşteptat, îl găsi pe socrul lui lucrând printre viţe, mângâind ciorchinii de struguri verzi care se coceau în vremea uscată şi caldă. Părul lui Manion albise, chipul cândva rotund era acum uscăţiv, dar viceregele retras emana o satisfacţie calmă pe care n-o arătase niciodată în vremea când slujise Parlamentul Ligii.

  — Nu-i nevoie să numeri fiecare bob de strugure, Manion, glumi Xavier.

  Continuă să meargă, iar frunzele de viţă i se frecară de mâneci ca nişte mâini întinse ale unei mulţimi de adoratori în timpul uneia dintre paradele sale victorioase.

  Manion ridică ochii şi-şi dădu pe spate pălăria care-i apăra ochii de soare.

  — Datorită grijii şi atenţiei cu care copleşesc viţele astea, recoltele noastre sunt cele mai bune din toate lumile Ligii. Anul acesta mă tem că Zinagne va fi puţin cam slab – prea multă apă pe terenul ăsta – dar Beaujie ar trebui să fie superb.

  Xavier se opri lângă el şi se uită la ciorchinii de struguri.

  — Atunci va trebui să te ajut să iei mostre din recoltă până când ne convingem de calitatea lor excelentă…

  Muncitorii umblau de la un capăt la altul al şirurilor de viţă folosind sape şi greble pentru a răscoli pământul şi pentru a smulge buruienile. În fiecare an, când fructul se cocea perfect, mulţimi de lucrători trudeau zi şi noapte, umplând coşuri şi ducându-le în clădirile cramei, în spatele conacului. Xavier reuşise să participe la această zgomotoasă activitate de recoltare numai de trei ori în ultimul deceniu, dar se delectase de fiecare dată.

  Îşi dorea să poată sta acasă mai des, dar adevărata lui chemare era în spaţiu, bătându-se cu maşinile gânditoare.

  — Şi ce mai face noua mea nepoţică?

  — O să ai timp destul să vezi şi singur. Am fost convocat din nou la flotă peste o săptămână, şi contez pe tine să o ajuţi pe Octa. Ca proaspătă mămică, o să aibă o mulţime de făcut.

  — Eşti sigur că ajutorul meu plin de ifose nu va provoca şi mai multe probleme?

  Xavier chicoti.

  — Ai fost vicerege, aşa că măcar ştii cum să delegi responsabilitatea. Te rog, ai grijă ca Roella şi Omilia să dea o mână de ajutor mamei lor.

  Clipind în soarele salusan puternic, Xavier oftă când greutatea vieţii păru să-l apese. Petrecuse deja o vreme cu bătrânul Emil Tantor, care era mulţumit să-şi împartă casa acum pustie cu nora lui, Sheel, şi cu cei trei copii ai ei.

  Deşi Xavier avea o familie a lui şi dragoste din plin, se simţea ca şi cum ar fi pierdut ceva pe drum. Octa era tăcută şi puternică, un sanctuar în tumultul vieţii sale. O iubea fără ezitare, deşi îşi amintea de pasiunea lipsită de griji a scurtei lui relaţii cu Serena. Amândoi fuseseră tineri pe-atunci, aprinşi de romantism, neputând să-şi imagineze tragedia care se năpustea asupra lor ca un meteor din cer…

  Xavier încetase să mai regrete pierderea Serenei – vieţile lor se despărţiseră cu multă vreme în urmă – dar nu se putea împiedica să nu regrete cât de mult se schimbase el însuşi.

  — Manion, vorbi el cu voce slabă – cum am ajuns să fiu atât de rigid în felul meu de-a fi?

  — Lasă-mă să cântăresc asta pentru o clipă, răspunse viceregele retras.

  Gânduri neliniştitoare îl asaltară pe Xavier. Tânărul optimist şi pasionat care fusese cândva părea complet străin pentru el acum. Se gândi la îndatoririle dificile pe care le îndeplinise în numele Jihadului, şi nu putea să le aprobe pe toate.

  În cele din urmă, Manion răspunse cu toată seriozitatea şi importanţa pe care le folosea când ţinea un discurs în faţa Parlamentului Ligii.

  — Războiul te-a făcut mai dur, Xavier. Ne-a schimbat pe toţi. Pe unii i-a strivit. Pe alţii, ca şi pe tine, i-a făcut mai puternici.

  — Mă tem că forţa este slăbiciunea mea…

  Xavier îşi aţinti ochii pe viţa deasă, verde, dar văzu doar amintiri ale numeroaselor sale campanii din Jihad… bătălii spaţiale, roboţi sfârtecaţi, fiinţe umane masacrate care erau victimele atacurilor nimicitoare ale maşinilor gânditoare.

  — Cum aşa?

  — Am văzut ce poate face Omnius, şi mi-am dedicat întreaga viaţă grijii de a mă asigura că maşinile nu câştigă niciodată.

  Oftă.

  — Aşa am ales să-mi arăt dragostea pentru familia mea: protejându-i. Din păcate, asta înseamnă că nu sunt aproape niciodată acasă.

  — Dacă n-ai fi făcut-o, Xavier, acum am fi fost cu toţii sclavii hiperminţii. Octa înţelege, la fel şi eu, şi fetele tale… Nu lăsa asta să te apese prea greu.

  Xavier trase adânc aer în piept.

  — Ştiu că ai dreptate, Manion… dar nu vreau ca hotărârea mea neclintită de a obţine victoria să mă coste propria omenie.

  Îşi privi socrul cu încordare.

  — Dacă oameni ca mine sunt siliţi să devină ca nişte maşini pentru a învinge maşinile, atunci întregul Jihad e pierdut.

  Putem studia fiecare fărâmă de amănunt despre lungul marş al istoriei umane, asimilând cantităţi imense de date. Atunci, de ce este atât de greu pentru maşinile gânditoare să înveţe din ele? Mai gândiţi-vă şi la asta: de ce repetă oamenii greşelile strămoşilor lor?

  ERASMUS, Reflecţii asupra fiinţelor biologice conştiente de sine.

  Chiar după secole de experimente cu tot felul de subiecte umane, Erasmus nu rămăsese încă în pană de idei. Existau atâtea metode de a testa specia… Iar acum, că putea vedea lumea şi prin ochii tânărului său protejat, Gilbertus Albans, posibilităţile îi apăreau proaspete şi surprinzătoare.

  Robotul stătea în picioare, în eleganta lui robă stacojie tivită cu blană aurie. Foarte şic şi impresionant, gândi el. Pielea de metalfluid fusese lustruită, astfel încât lucea în lumina roşiatică a soarelui de pe Corrin.

  Tânărul Gilbertus era şi el îmbrăcat impecabil, după ce fusese curăţat şi dichisit de către roboţii-valeţi. În ciuda celor doi ani de instruire şi pregătire, băiatul avea încă o fibră nedomesticită, o sălbăticie care se manifesta în mici rebeliuni. Până la urmă, Erasmus era sigur că putea elimina acest defect.

  Cei doi se aflau în exterior, uitându-se la ţarcurile încuiate, pline cu sclavi şi cu subiecte de test. Mulţi aparţineau nivelurilor sociale de jos, animalice, din care fusese scos chiar Gilbertus. Alţii însă erau servitori mai bine instruiţi şi educaţi, artizani şi bucătari care lucrau în vila lui Erasmus.

  Privind în ochii deschişi, nevinovaţi ai băiatului, Erasmus se întrebă dacă Gilbertus îşi aducea vreodată aminte de viaţa lui de dinainte, mizerabilă şi plină de suferinţă, când scurma în ţărâna acestor ţarcuri oribile… sau dacă lepădase acele amintiri pe măsură ce învăţa să-şi organizeze abilităţile mentale prin educaţia stăruitoare a mentorului său maşină.

  Acum, înainte ca ultimul experiment să poată începe, băiatul se uita curios la grupul ales; aceştia se uitau şi ei la Erasmus şi la băiat, cu chipuri neliniştite. Filamentele senzoriale ale robotului independent detectară o concentraţie mărită de transpiraţie în aer, bătăi accelerate de inimă, temperaturi corporale crescute şi alţi indicatori clari de stres sporit. De ce trebuiau să fie atât de nervoşi? Erasmus ar fi preferat să înceapă testul pe bază de egalitate, dar captivii se temeau prea mult de el. Erau convinşi că robotul independent avea intenţia să le facă ceva neplăcut, iar Erasmus nu-i putea învinui pentru că trăgeau asemenea concluzii.

  Nu se osteni să-şi ascundă un zâmbet. La urma urmei, aveau dreptate!

  Lângă el, băiatul îşi înăbuşea curiozitatea şi se mulţumea să observe. Fusese una dintre primele lecţii ale robotului. În ciuda tuturor eforturilor lui Erasmus, Gilbertus Albans era încă un copil – cu o educaţie insuficientă, cu o bază de date atât de mică, încât ar fi fost inutil să-i pui pur şi simplu un şir nesfârşit de întrebări aleatoare. Astfel, maşina gânditoare îl instruia într-o manieră ordonată, logică, pornind de la fiecare fapt pe care-l învăţa.

  Până acum, rezultatele păreau satisfăcătoare.

  — Astăzi începem o serie organizată de teste pentru reacţiile provocate. Experimentul la care eşti pe cale de a asista este proiectat să demonstreze reacţiile de panică. Te rog observă gradaţia categoriilor de comportament pentru a trage concluziile generale bazate pe statutul relativ al sclavilor…

  — Da, domnule Erasmus, răspunse băiatul, apucând barele gardului.

  În aceste zile, Gilbertus făcea tot ce i se cerea – o mare îmbunătăţire faţă de comportamentul neîmblânzit de dinainte. Pe atunci, Ominus îl ironizase deseori, insistând că Erasmus n-o să-l civilizeze niciodată pe tânărul sălbatic. De câte ori logica simplă şi bunul simţ eşuau, Erasmus folosea disciplina şi instruirea metodică, alături de recompense şi pedepse, amplificate de folosirea generoasă a drogurilor verificate ca modificând comportamentul. La început, medicamentele îl lăsaseră pe Gilbertus într-o amorţeală apatică. Existase o reducere categorică a comportamentului agitat, distrugător, tendinţă care-i împiedica progresul general.

  Treptat, robotul redusese dozele, iar acum avea rareori nevoie să-l mai drogheze pe băiat. Gilbertus acceptase în sfârşit noua lui situaţie. Dacă-şi amintea de viaţa mizerabilă de odinioară, băiatul ar fi trebuit cu siguranţă să-şi socotească noul statut o ocazie, un avantaj. În scurtă vreme, Erasmus era convins că ar putea să-i prezinte lui Omnius un triumf, dovedind că modul în care înţelegea el potenţialul uman îl întrecea chiar şi pe acela al computerului presupus atotştiutor.

  Avea însă în minte mai mult decât simpla câştigare a pariului cu Omnius. Lui Erasmus îi plăcea de fapt să urmărească şi să consemneze progresul pe care-l făcea Gilbertus, şi îşi dorea să continue chiar şi după ce Omnius se recunoştea învins.

  — Acum, priveşte cu atenţie, Gilbertus!

  Erasmus se duse la una dintre porţi, descuie lacătul şi păşi înăuntru.

  După ce poarta ţarcului se închise bine în urma lui, Erasmus porni printre oamenii îngrămădiţi, împingându-i şi doborându-i la pământ. Înnebuniţi, ei încercau să se dea la o parte din calea lui, ocolindu-i privirea ca şi cum asta l-ar fi făcut să nu mai reuşească să-i observe. Acest lucru îl amuza pe Erasmus, din moment ce ei îşi bazau eschivarea pe standardele umane în legătură cu ceea ce atrăgea atenţia altei persoane. Ca robot autonom sofisticat, îşi făcea alegerile pe o bază pur aleatoare, complet obiectivă.

  Scoţând un pistol mare cu proiectile din robă, îl îndreptă către prima victimă – care se întâmplă să fie un bărbat mai în vârstă – şi deschise focul.

  Arma bubui asemenea unui tunet, un ecou răsunător care sfâşie trupul bătrânului, urmat instantaneu de un val de ţipete din mulţime, amplificându-se până la panică totală. Subiectele de testare se târau în patru labe ca nişte vite cuprinse de streche, atât sclavii nedomesticiţi cât şi asistenţii sofisticaţi.

  — Uită-te cum fug, comentă Erasmus. Fascinant, nu-i aşa?

  Băiatul, care nu răspunse, avea pe chip o expresie oarecum oripilată.

  Erasmus îndreptă arma spre o altă ţintă întâmplătoare – o femeie însărcinată – şi trase din nou. Încântător! Se delecta enorm.

  — Nu-i de-ajuns? întrebă băiatul. Înţeleg lecţia.

  În înţelepciunea lui, Erasmus alesese o armă cu proiectil care să genereze o explozie colosală, iar calibrul glonţului era mare. De fieare dată când o victimă era lovită, sânge, piele şi bucăţele de os zburau în toate părţile. Simpla oroare extravagantă mărea panica şi mai mult, ca o buclă de feedback.

  — Mai e mult de învăţat, zise Erasmus, observând că Gilbertus se muta neliniştit de pe un picior pe altul. Părea şi el nervos.

  Interesant.

  Prizonierii ţipau şi urlau, urcându-se unii peste alţii, călcând pe trupurile căzute în timp ce încercau să fugă din calea robotului. Dar în spaţiul închis nu puteau scăpa. Erasmus trase iarăşi şi iarăşi.

  Un proiectil lovi în cap un bărbat, iar craniul şi creierul i se vaporizară într-un nor tot mai mare. Câţiva sclavi rămaseră împietriţi, paralizaţi într-o capitulare abjectă. Ucise şi jumătate dintre aceştia, nevrând să-i instruiască în nici un fel, nici să le altereze reacţiile. Pentru puritatea experimentului, trebuia să fie absolut corect, fără favoriţi, pentru nici un motiv.

  După ce ucise cel puţin doisprezece şi schilodi de două ori pe-atâţia, se opri, cu pistolul cu proiectile răcindu-i-se în mâna de metalfluid. Valurile frenetice de teroare continuau să se învolbureze în jurul lui, cu supravieţuitorii alergând încoace şi-ncolo, căutând locuri în care să se adăpostească sau orice alte mijloace de scăpare. Unii dintre ei acordau ajutor camarazilor căzuţi. În cele din urmă, ţipetele se opriră şi oamenii se buluciră lângă pereţii îngrăditurii, cât mai departe posibil de Erasmus – ca şi cum o distanţă atât de mică putea avea vreo importanţă…

  Din nefericire, cei care încă trăiau erau contaminaţi pentru experimentele viitoare, chiar dacă nu erau răniţi fizic. Nu conta. Putea oricând să găsească subiecte noi, scoţându-le din rezerva uriaşă, mereu reînnoită, de prizonieri.

  În afara ţarcului, Gilbertus se dăduse câţiva paşi în spate, ferindu-se să nu fie atins de mâinile întinse care-i implorau ajutorul. Băiatul se încruntă către Erasmus, ca şi cum nu reuşea să înţeleagă încotro ar fi trebuit să se îndrepte emoţiile sale.

  Curios. Erasmus va trebui să analizeze şi reacţiile lui Gilbertus la experiment – un beneficiu neaşteptat.

  Unii dintre sclavi începură să plângă, gemând încetişor, în timp ce Erasmus deschise din nou poarta şi păşi încrezător spre tânărul său protejat. Dar Gilbertus tresări şi se dădu la o parte, ferindu-se de sângele picurând şi de bucăţile de creier care împroşcaseră pielea strălucitoare şi roba colorată a robotului.

  Asta îl puse pe gânduri pe Erasmus. N-avea nimic împotrivă să fie detestat de subiectele de experiment şi de captivi, dar nu voia ca acest tânăr anume să se teamă de el. Erasmus era mentorul lui.

  Cu toată atenţia pe care robotul independent o revărsase asupra Serenei Butler, aceasta tot se întorsese împotriva lui. O povestea veche în istoria omenirii, iar asta îl lovise în punctul slab. Poate că ea fusese prea matură, prea canalizată pe drumul său, atunci când o luase sub aripa lui ocrotitoare. Erasmus învăţase multe despre natura umană în nenumăraţii ani de studiu; voia să fie sigur că Gilbertus Albans îi rămânea absolut loial. Trebuia să fie prudent şi cu spirit de observaţie.

  — Vino cu mine, tinere, spuse el cu voioşie simulată.

  De acum înainte trebuia să fie foarte atent, pentru ca băiatul să nu-şi facă o idee greşită despre el.

  — Ajută-mă să mă spăl, iar apoi o să avem o mică discuţie despre ceea ce tocmai ai văzut.

  Când deveniţi conştienţi de volumul universului din jurul vostru, micimea vieţii în acest spaţiu imens devine o realitate copleşitoare. Pornind de la înţelegerea acestui lucru fundamental, viaţa învaţă să ajute viaţa.

  TITANUL HECATE.

  Erau vizitatori din altă lume, şi aşa şi arătau…

  Privindu-i pe straniii cogitori şi pe însoţitorii lor înaintând în şir indian prin holul spaţioportului din Zimia, Iblis Ginjo făcu un pas înainte să-i întâmpine, cu gândurile curgând în goană. Noul său aghiotant, Keats, un tânăr liniştit şi inteligent care o înlocuise pe Floriscia Xico, „ucisă în mod tragic”, stătea într-o parte, privind tăcut, ca şi cum şi-ar fi luat notiţe în minte. Keats era mai mult un tânăr studios decât un bătăuş, iar Iblis îl folosea pentru treburi speciale ale Jipolului.

  Zgomote zumzăitoare provenind de la construcţii umpleau aerul, amestecate cu huruitul aparatelor spaţiale care soseau şi plecau. Folosind o mulţime de donaţii, Consiliul Jihadului comandase o statuie titanică a sfântului Manion cel Nevinovat, menită să întâmpine navele scăpate de primejdiile din adâncul spaţiului. Lui Iblis îi amintea de toate statuile şi monumentele colosale ce fuseseră construite la insistenţele titanilor pentru a comemora zilele lor de glorie…

  Iblis numără apropiindu-se douăzeci şi patru de secundanţi în robe de culoarea şofranului. Îndată ce vestea ajunsese la el, se grăbise să ajungă la spaţioport, vrând să fie sigur că avea să fie acolo în persoană, să-i salute.

  Toţi însoţitorii arătau ca nişte mumii vii, cu părul rar şi pielea uscată precum pergamentul, plină de pete vineţii. Călugării fragili păşeau cu o încetineală deliberată. Şase secundanţi din faţă duceau containere conţinând creiere mult, mult mai vechi decât secundanţii înşişi.

  — Aceasta este o ocazie memorabilă, rosti Iblis, şi era sincer.

  Simţea că-i creşte inima.

  — Nici n-am visat vreodată că aş putea avea norocul să stau de vorbă cu cogitorii din Turnul de Fildeş. Au trecut… secole de la ultima oară când aţi fost văzuţi în afara planetei îngheţate Hessra!

  Spre deosebire de Kwyna, care locuia în Oraşul Reculegerii, sau chiar de înţeleptul Eklo, care dăduse o mână de ajutor la încurajarea răscoalei iniţiale de pe Pământ, aceşti cogitori din „Turnul de Fildeş” credeau în izolarea aproape totală de agitaţia societăţii. Trăiau pe o planetă îndepărtată, neprimitoare, îngrijiţi doar de secundanţii lor umani. Având în vedere seninătatea neîntreruptă în care contemplaseră lumea vreme de secole, aceste creiere erau printre cele mai înţelepte şi mai ieşite din comun din întreaga creaţie.

  Iar acum, cogitorii faimoşi pentru izolarea lor veniseră pe Salusa Secundus! Nu visase niciodată ca asta să se întâmple în timpul vieţii lui!

  Iblis se prezentă ca Marele Patriarh al Jihadului, un titlu nefamiliar pentru cogitorii care nu erau la curent cu situaţia. Surâse fascinat când păşi mai aproape de recipientele de păstrare cu ornamente stranii.

  — Am o oarecare experienţă cu cei ca voi. Pe Pământ, marele Eklo m-a învăţat şi m-a încurajat. Iar aici am primit multe sfaturi de la cogitor Kwyna. Istoria noastră s-a schimbat mult datorită influenţei lor.

  Unul dintre secundanţii zbârciţi ridică ochii apoşi. Cu voce scârţâită, spuse:

  — Vidad şi ceilalţi cogitori ai noştri nu sunt interesaţi câtuşi de puţin să influenţeze istoria. Doresc doar să existe şi să cugete.

  Iblis îşi chemă aghiotanţii să-i ajute pe bătrânii călugări. Keats îndrumă doi agenţi ai Jipolului şi un grup de muncitori entuziaşti de la transporturi să se înghesuie în jurul distinşilor, neaşteptaţilor oaspeţi. Agitaţia grăbită păru să-i zăpăcească pe secundanţii cu robe galbene care abia se ţineau pe picioare.

  Iblis îi zise lui Keats:

  — Te rog, găseşte locuinţe confortabile pentru secundanţi. Dă-le ce-avem mai bun de mâncare şi acces la orice tratament medical de care ar putea avea nevoie.

  Tânărul ofiţer al Jipolului încuviinţă, apoi dispăru ca să îndeplinească instrucţiunile.

  Unul dintre călugării care ţineau un recipient de păstrare vorbi. Bărbat scund, cu faţa ovală şi gene lungi, argintii, spuse pe un ton egal:

  — Nu ştii de ce ne aflăm aici.

  — Nu, dar abia aştept să aflu, răspunse Iblis. Aveţi ceva de vânzare? Avem noi ceva de care aveţi nevoie?

  Ca toţi cogitorii, se bizuiau în întregime pe secundanţii umani pentru a-şi menţine creierele în viaţă, pentru a îndeplini toate îndatoririle necesare întreţinerii containerelor în care erau adăpostiţi. Iblis nu credea că aceşti cogitori puteau fi complet independenţi. Făceau ei comerţ secret în afară, poate cu… cymecii? În izolarea extremă de pe îngheţata Hessra, secundanţii duceau o viaţă cu adevărat grea, iar acum arătau prea bătrâni şi fragili ca măcar să mai respire. Totuşi respirau…

  Bătrânul rosti cu o voce şuierată şi înceată ca sunetul vântului:

  — Noi suntem cei din urmă dintre secundanţii de pe Hessra. Vidad şi cu ceilalţi cogitori nu doreau să fie întrerupţi, dar confraţii mei călugări şi cu mine nu vom mai supravieţui multă vreme. Este necesar să obţinem noi secundanţi…

  Arăta gata să cadă din picioare, dar braţele cu care susţinea containerul erau neclintite.

  — Cât mai curând posibil!

  Ochii lui Iblis străluceau.

  — Şi aţi adus cogitorii aici? Aş fi crezut că v-ar fi trimis doar pe voi cu solicitarea.

  Bătrânul călugăr plecă ochii.

  — Din cauza importanţei majore a acestei situaţii, Vidad a dorit să vă prezinte rugămintea în persoană. Dacă este necesar. Există oameni eligibili în Ligă care ar fi dispuşi să se ofere pentru un asemenea serviciu?

  Iblis îşi simţi gâtul uscat. Dacă n-ar fi avut atâtea responsabilităţi pe cap, s-ar fi putut gândi chiar el la o asemenea sarcină.

  — Mulţi dintre talentaţii noştri învăţaţi vor fi cât se poate de dornici să te ajute.

  Zâmbi şi se înclină uşor.

  — Vă promit, vom găsi toţi voluntarii de care aveţi nevoie.

  Posibilităţile se învolburau deja în mintea lui.

 

  Iblis Ginjo ştia că trebuia să-i întâlnească pe cogitorii din Turnul de Fildeş în particular. Aceasta era o ocazie cu care nici un om în viaţa, nici măcar el însuşi, nu se confruntase vreodată. Erau şase dintre cei mai sclipitori filosofi nemuritori.

  Porni către apartamentele pe care le repartizase reprezentanţilor lor, cu un zâmbet larg, optimist, amintindu-şi cât de mult îi schimbase deja viaţa cogitorul Eklo.

  Cu o veşnicie în urmă, Vidad şi colegii lui se izolaseră, pentru a putea medita secole după secole, neîntrerupţi. Ce revelaţii măreţe trebuie să fi descoperit în tot acest timp! Nu putea cu nici un chip să îngăduie acestor filosofi fără trup să plece fără măcar o discuţie – chiar dacă ar fi fost silit să-şi folosească aliaţii din Jipol pentru a-i ţine acolo împotriva voinţei lor. Dar Iblis spera că nu avea să fie nevoit să folosească o asemenea metodă de mână forte.

  Pentru că trebuiau să-şi împărtăşească neîntârziat cunoaşterea!

  Din moment ce el era omul care oferea de bunăvoie îngrijitori pentru a satisface rugămintea disperată a cogitorilor, Iblis putea să se ducă în camerele demnitarilor. Când uşa se deschise la comanda lui, se găsi în faţa unui secundant extrem de bătrân, iar inima i se strânse la gândul situaţiei proaste în care se aflau aceşti cogitori. Dacă apărea vreo urgenţă pe Hessra, pe care aceşti oameni cadaverici să n-o poată rezolva?

  — Ca Mare Patriarh, vă jur că vom găsi înlocuitori potriviţi aşa cum aţi cerut – tineri talentaţi care-şi vor închina viaţa îngrijirii stăpânilor voştri.

  Secundanţii în robe galbene se înclinară ţepeni. Ochii lor clipeau în orbitele adâncite, înconjurate de riduri.

  — Cogitorii din Turnul de Fildeş vă apreciază ajutorul, zise conducătorul secundanţilor.

  Iblis mai făcu un pas în încăpere, unde văzu străvechile creiere în containerele lor, aşezate pe piedestale temporare. Inima îi bătea cu putere şi inspiră scurt.

  — Ar fi… ar fi posibil să vorbesc cu ei?

  — Nu, răspunse secundantul.

  Din poziţia înaltă pe care o ocupa, Iblis Ginjo nu era obişnuit să audă un asemenea răspuns.

  — Poate că Vidad ştie despre cogitorul Eklo, care şi-a petrecut ultimele zile pe Pământ? L-am slujit acolo. Am comunicat cu Eklo, iar el m-a ajutat să pregătesc marea răscoală a sclavilor împotriva lui Omnius…

  Bătrânii în robe galbene nu păreau impresionaţi.

  Iblis continuă:

  — Aici, în Zimia, am petrecut multă vreme în întâlniri filosofice cu cogitor Kwyna, înainte ca ea să devină obosită de viaţă şi să-i pună singură capăt.

  Avea ochii strălucitori şi gura uşor deschisă, într-un surâs plin de speranţă.

  Atingând electrofluidul lui Vidad pentru a primi mesaje, secundantul său spuse:

  — Alţi cogitori se distrează interacţionând cu oamenii. Noi vedem prea puţine avantaje în asta. Dorim pur şi simplu să ne obţinem îngrijitorii şi să ne întoarcem pe Hessra. Nimic mai mult.

  — Înţeleg, Vidad, insistă Iblis, dar poate doar pentru o clipă…

  — Chiar şi o clipă ne distrage de la reflecţiile noastre fundamentale. Căutăm cheia universului. Ai vrea să ne interzici acest lucru?

  Iblis simţi un ghimpe de panică în piept.

  — Nu, sigur că nu. Îmi cer scuze. N-am vrut să fiu lipsit de respect. De fapt, în primul rând datorită adâncii mele consideraţii pentru voi am făcut această solicitare…

  Scheleticii secundanţi se ridicară în picioare, pentru a da curs dorinţei cogitorilor de a fi lăsaţi singuri.

  Refuzat, Iblis dădu înapoi.

  — Foarte bine. Voi alege personal secundanţi potriviţi pentru voi.

  În timp ce uşa se închidea în spatele lui Iblis, rotiţele din mintea lui se accelerară. Aceşti cogitori din Turnul de Fildeş erau prea mulţumiţi de sine, prea orbi când venea vorba să recunoască ceea ce era cu adevărat important în univers. Vidad putea fi un filosof eminent, dar era totuşi naiv şi orb; el şi colegii lui erau la fel de răi ca şi cei câţiva oameni înşelaţi care protestau împotriva Jihadului, incapabili să recunoască problemele ce contau.

  Dar cogitorii… Iblis ştia că trebuia să-i facă să se răzgândească, indiferent cât de mult timp i-ar lua.

  Uşa se închise în urma lui. Va trebui să-şi aleagă cu grijă candidaţii secundanţi şi să le dea instrucţiuni foarte clare. Atât de multe depindeau de asta… Misiunea lor urma să fie subtilă, dar crucială, pentru câştigarea Jihadului şi pentru supravieţuirea finală a rasei umane.

 

  Dispărute erau hainele menite să treacă neobservate ale Jipolului şi chiar uniforma de gală atât de rar purtată, iar Keats părea nelalocul lui în noua robă galbenă pe care i-o oferiseră cogitorii din Turnul de Fildeş.

  Iblis îl cercetă atent pe loialul său aghiotant, apoi dădu din cap aprobator.

  — Keats, arăţi corespunzător de evlavios. Cogitorii din Turnul de Fildeş te vor considera, pe tine şi pe ceilalţi voluntari ai mei aleşi pe sprânceană, înlocuitori acceptabili.

  Surâsul Marelui Patriarh se lărgi.

  — N-au nici cea mai mică idee în ce se bagă. Toţi aţi fost instruiţi cu grijă, desigur, dar tu, Keats, eşti recrutul în care am cea mai mare încredere. Ţine-i pe ceilalţi pe drumul bun… şi fii subtil. Nu te grăbi.

  Chipul lui Keats se încreţi; încruntat, îşi frecă unghiile de roba galbenă, mohorâtă.

  — Timpul pare să fie lucrul pe care-l avem din abundenţă, dacă putem judeca după viaţa oamenilor pe care-i înlocuim.

  Lăsă să-i scape un oftat prelung, iar umerii îi tremurară.

  — Mă simt ca şi cum aş fi trimis în exil, domnule. Există treburi mult mai importante pe care le pot face aici pentru Jihad…

  Iblis puse o mână pe umărul tânărului, strângându-l patern.

  — Mulţi pot îndeplini acele sarcini mărunte, Keats. Tu, totuşi eşti mai bine pregătit pentru aceasta, ţinând seama de talentele tale dovedite în calitate de investigator şi de specialist în interogatorii.

  — Ştiu însă că te imaginai student la filosofie, aşa că eşti candidatul ideal pentru aceşti cogitori izolaţi şi orbi. Trebuie să te apuci de treabă, să-i îmblânzeşti, să-i faci să înţeleagă cât de mult avem nevoie de sprijinul lor în această luptă…

  Unul lângă altul, cei doi se apropiară de fereastra turnului de birouri al Marelui Patriarh, de unde priviră în jos, la străzile pavate, pline de lume, ale oraşului Zimia. În parcul memorial, silueta greoaie a unui războinic cymec abandonat se înălţa ca un spectru în după-amiaza luminoasă. Straturile de flori şi sculpturile împodobeau unele sectoare ale oraşului care fuseseră avariate în atacul din urmă cu douăzeci şi nouă de ani.

  — Ştiu că-ţi vor lipsi multe de-aici, de pe Salusa Secundus, spuse el, dar nu sunt mulţi oameni cărora le este oferită vreodată o asemenea ocazie. Vei petrece următorii ani în sihăstrie împreună cu unele dintre cele mai mari minţi pe care le-a dat vreodată rasa umană. Ceea ce vei învăţa de la aceşti cogitori din Turnul de Fildeş va depăşi experienţa oricărui om normal. Eşti unul dintre cei doar câţiva oameni din ultimul mileniu care au stat de vorbă cu Vidad şi colegii săi…

  Cu toate acestea, Keats încă nu părea prea sigur.

  Iblis zâmbi, iar privirea i se fixă undeva în depărtare.

  — Îmi aduc bine aminte de vremurile când făceam pelerinaje la cogitorul Eklo de pe Pământ dar, nu ştiu pentru ce motiv, cogitorul a văzut un potenţial în mine. Străvechiul creier a comunicat cu mine. Mi s-a îngăduit chiar să-mi cufund degetele în electrofluidul care îi menţinea în viaţă uriaşa minte, şi am comunicat direct cu el. Ce binecuvântare!

  Se cutremură la amintirea acelor întâlniri.

  — Omnius e plin până la refuz cu date pure, dar hipermintea n-are nici un pic de înţelegere. Este numai evaluări şi proiecţii reci. Răspunsuri la stimuli. Dar un cogitor – un cogitor conţine înţelepciune adevărată.

  Keats stătea drept, îngăduindu-şi în mod vizibil să simtă mândrie pentru responsabilitatea extraordinară pe care i-o acorda Marele Patriarh.

  — Eu… Înţeleg…

  Iblis îl privi insistent pe bărbatul în robă de culoarea şofranului.

  — Într-un fel, te invidiez, Keats. Aş dori să n-am nici o obligaţie faţă Jihad şi să pot petrece următorii câţiva ani ca învăţăcel, îngenunchind alături de cuva unui cogitor. Dar această sarcină cade asupra ta. Ştiu că eşti la înălţimea ei…

  — O să fac tot ce-mi stă în putinţă, Mare Patriarh.

  — Eşti liber să cauţi iluminarea în timp ce-i slujeşti pe cogitori cât te pricepi mai bine. Trebuie să fii însă inteligent şi flexibil. Deschide-le ochii – la figurat, vreau să spun. Cogitorii din Turnul de Fildeş au lăsat prea multe în urmă. Tu şi camarazii tăi aveţi însărcinarea secretă de a-i converti din neutri în aliaţi autentici ai Jihadului nostru sfânt!

  Îşi conduse loialul aghiotant către uşa biroului său luxos.

  — Serena Butler vă va binecuvânta pe toţi înainte de plecare. Apoi veţi porni în călătoria cea mai importantă din viaţa voastră.

 

  Serena dădu sacra ei binecuvântare fiecăruia dintre nou-desemnaţii călugări secundanţi, dar Iblis făcuse toate alegerile cu mult înainte de a o informa. Preoteasa Jihadului – în ciuda rolului său mai mare din ultima vreme – nu-i puse la îndoială decizia, iar el avu grijă ca ea să nu afle amănuntele.

  Cel puţin nu încercase să preia această parte a responsabilităţilor lui. În ultimele câteva luni, chiar de când el se întorsese de la strania întâlnire cu titanul renegat Hecate, Serena îl împinsese la o parte, preluând conducerea unor lucruri ce merseseră destul de bine înainte.

  Iar el îşi storsese creierii în căutarea unei căi de a-şi consolida din nou puterea. Trecuseră aproape douăzeci de ani de când se căsătorise cu carismatica, fermecătoarea Camie Boro, a cărei zestre fusese ascendenţa ei imperială. Dar se încurcase cu Camie şi cu importanţa ei politică exagerată înainte de a înţelege că adevărata descendentă a ultimului împărat conta prea puţin în Liga Nobililor. Ea deveni doar un exponat menit să fie etalat la ocazii importante.

  În timp ce o privea pe Serena îndeplinindu-şi admirabil îndatoririle, Iblis o observa cu uimire. Preoteasa Jihadului ar fi fost o parteneră mult mai potrivită pentru ambiţiile sale. Era păcat să irosească o asemenea putere.

  Acum, Keats, cu o atitudine supusă, aşa cum se cuvenea, aştepta împreună cu ceilalţi voluntari să-i însoţească pe cogitorii din Turnul de Fildeş pe planetoidul lor acoperit cu gheţari. Stăteau în picioare, arătând suficient de curajoşi şi de smeriţi, iar Iblis le zâmbi fiecăruia dând subtil din cap când noii recruţi aruncară spre el priviri devotate.

  Serena avea graţia unei madone în momentul în care îl atingea pe fiecare dintre bărbaţi pe umăr.

  — Vă mulţumesc pentru sacrificiul vostru, domnilor, pentru faptul că aţi acceptat să vă izolaţi vreme de ani de zile. Veţi avea parte de multe ore de singurătate pe Hessra cea îngheţată, momente perfecte pentru discuţii şi dezbateri. Iar pentru binele Jihadului nostru, trebuie să-i faceţi pe cogitorii din Turnul de Fildeş să vadă că neutralitatea nu este singura opţiune.

  Keats zâmbi şi se îndepărtă de binecuvântarea Serenei, când ea trecu la următorul recrut. Urmau să fie plecaţi pentru mulţi ani sau decenii, poate pentru tot restul vieţii… dar, în acest timp, poate că vor reuşi să-i câştige pe cogitorii de pe Hessra de partea cauzei drepte a omenirii.

  Pe ton scăzut, Iblis i se adresă Serenei:

  — Preoteasă, deşi ar putea părea destul de placizi la prima vedere, voluntarii noştri sunt experţi în arta conversaţiei şi a polemicii…

  Ea dădu din cap.

  Iblis ştia că aceşti cogitori erau filosofi sclipitori, dar naivi. Deşi îi dăduse Serenei o explicaţie a schemei epurată în mod corespunzător, ochii ei strălucitori, violeţi, arătau că înţelegea…

  Individual şi colectiv, oamenii sunt împinşi de energia sexuală, în mod curios, ei construiesc edificii grandioase în jurul acţiunilor lor în încercarea de a ascunde acest lucru.

  ERASMUS, Reflecţii asupra fiinţelor biologice conştiente de sine.

  La fel de înaltă ca şi construcţiile din Zimia, forma păşitoare titanică a cymecul arăta ca o arahnidă preistorică făurită din oţel şi alte aliaje. Cu braţele de luptă ridicate în aer, lăsa să se vadă turelele armelor ameninţătoare şi segmentele tunurilor.

  Corpul de gladiator dădea semne de rugină şi de coroziune după aproape trei decenii de expunere în aer liber. Când fusese dirijat de un creier fără trup, acest războinic cymec provocase multe distrugătoare în timpul raidului mortal al lui Agamemnon menit să distrugă emiţătoarele de scut ale planetei. Dar, sub comanda lui Xavier Harkonnen, miliţia salusană respinsese cu succes atacul. Câţiva neocymeci fuseseră nimiciţi în bătălie, iar alţii îşi ejectaseră containerele de păstrare pentru a fi recuperate de către flota robotică frustrată, lăsându-şi în urmă giganticele corpuri.

  Această formă păşitoare de luptă rămăsese aici de la atacul zădărnicit al maşinilor, înconjurată de ceea ce fuseseră cândva clădiri guvernamentale ruinate. Acum, carcasa se înălţa ca un monument în memoria miilor de victime ale primei bătălii din Zimia. Corpul împietrit al maşinii era atât trofeul unui duşman înfrânt, cât şi o amintire a faptului că şi mai multe maşini gânditoare puteau ataca din nou, în orice clipă…

  După un an de luptă pentru Jihad – mai întâi pe Ix, apoi în alte două încăierări majore împotriva navelor de război ale roboţilor – Jool Noret ajunsese în sfârşit pe Salusa Secundus. Cu ochii mijiţi, stătea în piaţa amenajată, privind fix la ameninţătoarea formă păşitoare de cymec. Corpul mecanic era de peste zece ori mai înalt decât el. Cu aptitudinile sale analitice şi cu antrenamentul primii de la Chirox, Noret examina atent sistemele formei-războinic, plănuind în minte căi de a distruge un asemenea adversar. Dacă ar fi fost nevoie, ar fi înfruntat singur o asemenea maşină gigantică. Ochii lui ca de jad rătăceau peste picioarele armate, peste lansatoarele de proiectile încorporate şi peste turela capului, de unde creierul trădător îndruma atacurile. Căuta puncte slabe.

  Noret ştia de la automatul sensei că trupurile cymecilor aveau multe forme, adaptate pentru o diversitate de situaţii dificile. Dacă acest lucru permitea o oarecare libertate în privinţa modului de aranjare, sistemele principale care aveau acces la tijele mentale trebuiau să fie în mare măsură aceleaşi. Dacă Noret ar putea descoperi cum să schilodească şi să îngenuncheze maşini ca aceasta, ar deveni un mercenar încă şi mai grozav. Şi ar provoca şi mai multe distrugeri.

  Uitându-se la înfricoşătorul mecanism, îşi aminti de exerciţiile de luptă pe care le urmărise la tatăl său, şi simţi spiritul războinic al lui Jav Barry curgându-i prin trup.

  — Nu mi-e frică de tine, rosti Noret cu glas scăzut către maşina uriaşă. Nu eşti decât un alt duşman, la fel ca toţi ceilalţi.

  O femeie înaltă, cu părul blond, ochi ca de gheaţă şi pielea albă ca laptele veni alături de el, fără să scoată nici un sunet.

  — Cutezanţa nesăbuită duce deseori mai curând la eşec decât la victorie…

  Noret o auzise apropiindu-se, dar erau prea mulţi vizitatori şi solicitanţi în această piaţă comemorativă, toţi uitându-se la carcasa cymecului de parcă ar fi fost un demon înfrânt.

  — Există o diferenţă între cutezanţă şi hotărârea plină de încredere.

  Ridică din nou ochii către uriaşul cymec, apoi se întoarse spre femeiee.

  — Eşti o magiciană de pe Rossak…

  — Iar tu, un mercenar de pe Ginaz, replică ea. Sunt Zufa Cenva. Femeile mele au luptat şi au ucis cymeci. E povara şi talentul nostru să devenim blestemul tuturor maşinilor cu minte umană.

  Noret îi zâmbi cu răceală.

  — Aş dori să devin blestemul tuturor maşinilor – indiferent de ce tip.

  Ea îl cercetă cu scepticism, ca pentru a încerca să interpreteze calmul primejdios din jurul acestui mercenar.

  — Văd că eşti sincer, Jool Noret.

  El încuviinţă, fără să întrebe de unde-i ştia numele.

  — Magicienele mele pot elimina cymecii, reluă Zufa. Fiecare dintre femeile mele poate anihila zece neocymeci mai mici, pârjolindu-le creierele trădătoare.

  Noret continuă să examineze imensul corp păşitor cymec.

  — De câte ori una dintre magicienele tale îşi dezlănţuie arma mentală, trebuie să moară. Fiecare atac este o misiune sinucigaşă.

  Zufa îl privi cu ostilitate.

  — De când ezită un mercenar de pe Ginaz să se sacrifice pentru Jihad? Eşti un laş care luptă numai când e în siguranţă?

  Deşi femeia intimida de obicei pe toţi cei din jur, Noret nu clipi. În schimb, se uită la ea cu ochi absenţi, întunecaţi.

  — Sunt întotdeauna dornic să mă sacrific, dar până acum n-am găsit o ocazie care să merite. În fiecare bătălie am supravieţuit pentru a continua să distrug inamicul an după an. Dacă sunt mort, un mai pot continua lupta.

  În silă, Zufa recunoscu că are dreptate. Dădu din cap către mercenarul surprinzător de îndârjit şi de rezervat.

  — Măcar dacă ar exista mai mulţi ca noi doi; maşinile n-ar avea de-ales decât să-ntoarcă spatele şi să fugă să-şi salveze propria… existenţă.

 

  Planurile şi posibilităţile umpleau mintea Marelui Patriarh cu fiecare oră în care era treaz, rotiţe înăuntrul altor rotiţe, scheme în avantajul rasei umane. Şi al lui, desigur. Tot ceea ce făcea avea nenumărate ramificaţii. Existau legături care duceau către fiecare hotărâre.

  Iblis Ginjo avea multe de ascuns şi multe de cumpănit. În prezent, numai Yorek Thurr şi cu el ştiau despre uluitorul lor nou aliat, Hecate. Iar comandantul Jipolului fusese întotdeauna înspăimântător de capabil să păstreze secrete.

  Cu ajutorul maşinaţiunilor poliţiei Jihadului, Iblis pusese mâna pe un număr tot mai mare de conducători ai protestelor, care doreau să pună capăt, în mod naiv, războiului permanent. Executase de asemenea inamicii politici, dacă aceştia voiseră să se amestece în măreţele lui planuri pentru Jihad. De pildă, pe Munoza Chen. Era doar o chestiune de necesitate, nu ceva ce-i făcea plăcere în mod deosebit. Pentru a se proteja, Marele Patriarh punea oameni să urmărească oameni care să urmărească oameni, deşi Yorek Thurr reuşea întotdeauna să evite o cercetare prea atentă.

  Iblis socotea că este datoria lui sacră să ia anumite decizii necruţătoare pe care ceilalţi nu le-ar înţelege. Unele lucruri trebuiau făcute în secret, pentru a anihila maşinile gânditoare. Motivele onorabile ale Marelui Patriarh erau limpezi în mintea sa, dar ştia că nu le putea împărtăşi cu nimeni, şi în special cu atent supravegheata Preoteasă a Jihadului. Sacra ei inocenţă nu era simulată.

  Din nefericire, proaspăt descoperita independenţă a Serenei îi răvăşise multe planuri complicate. Erau prea multe în joc, iar Iblis nu-i putea îngădui să continue pe acest drum stânjenitor. Trebuia să găsească o metodă s-o aducă înapoi pe calea cea bună. Răspunsul părea atât de evident, iar el spera că femeia putea şi ea să înţeleagă avantajele. Ştia că inima îi era un bloc de gheaţă când venea vorba de probleme personale, deşi continua să insiste să îndeplinească acţiuni caritabile pentru soldaţii Jihadului şi pentru refugiaţi. Putea fi influenţată, dar trebuia să aibă grijă cum făcea asta, ca s-o facă să vadă motivele logice pentru alianţa perfectă pe care-o dorea.

  Trebuia să ajungă în curând în apartamentul lui privat, iar Iblis avea intenţia să-şi folosească tot talentul de care dispunea pentru a o convinge să-i accepte propunerea.

  Printr-o fereastră a apartamentului său din Zimia, aflat sub acoperiş, se uită la impunătoarele clădiri guvernamentale care dădeau spre imensa piaţă centrală unde se strângeau mii de oameni pentru adunările săptămânale ale Jihadului. Prevedea mulţimi încă şi mai mari în viitor, revărsându-se în centrele metropolitane ale tuturor lumilor Ligii. Dacă era alimentată în mod corespunzător, lupta sfântă avea să continue să crească din ce în ce mai mult.

  Mai întâi totuşi, trebuiau să se întâmple anumite lucruri. Soţiei lui, Camie, n-avea să-i placă, iar lucrurile puteau deveni urâte cu cei trei copii ai lor, dar se însurase cu ea numai pentru că presupusa ei greutate politică îi sporise pe moment propria sa putere. Spre exasperarea lui, mai târziu aflase că, în realitate, Camie era o persoană cu o influenţă total nesemnificativă. Pe de altă parte, ea era încântată să fie măritată cu titlul de Mare Patriarh, nu cu el. Şi dacă îi făcea prea multe necazuri… ei bine, presupunea că Thurr putea să aibă grijă şi de asta. Totul pentru binele Jihadului…

  Sorena era mai importantă, având posibilităţi mult mai interesante.

  Iblis se lăsă pe spate în fotoliul suspensor adânc, simţindu-l potrivit pentru corpul lui îndesat. Având în vedere stresul funcţiei, Marele Patriarh nu acordase prea multă atenţie dietei sau condiţiei fizice. În ultimii zece ani, încă de la crearea Consiliului Jihadului, câştigase considerabil în greutate, iar Camie nu-şi mai bătuse capul să doarmă cu el de luni de zile. Deşi, din necesităţi politice, fusese discret, cu carisma şi poziţia lui importantă Iblis putea avea orice femeie şi-ar fi dorit…

  În afară de Serena Butler! Încă de la capturarea ei de către maşinile gânditoare, cu multă vreme în urmă, pe Giedi Prime, evitase orice ocazie de a avea o relaţie romantică. O asemenea hotărâre de oţel şi un asemenea devotament îi dădeau un anumit aer de sacrificiu nobil, dar îşi luau şi tributul de la ea, răpindu-i ceva din umanitate. Cei mai fanatici dintre discipolii săi o vedeau ca pe Mama Pământ, ca pe o Madonă şi o Fecioară.

  Dar dragostea era mai mult decât un concept ezoteric. Pentru a-şi arăta cu adevărat valoarea, Preoteasa trebuia să-şi demonstreze capacitatea de a iubi. O Marie plină de compasiune în loc de o Ioană d'Arc dură ca oţelul… Iblis avea intenţia să facă ceva în privinţa asta chiar azi.

  Din sertarul unei mese laterale scoase o fiolă cu feromoni subtili şi-i pulveriză pe gât şi pe dosul mâinilor. Mirosul era uşor acrişor şi nu deosebit de plăcut, dar ar fi trebuit să acţioneze pe nesimţite asupra instinctelor feminine. Iblis avea rareori nevoie de un asemenea sprijin, dar nu voia să lase nimic la întâmplare.

  Ştia foarte bine că idilele şi metodele de seducţie convenţionale n-ar fi reuşit niciodată cu Serena. Trebuia să se bazeze pe alte forme de persuasiune, să-i dovedească avantajele pentru Jihad, numai dacă ar accepta…

  Se auzi un semnal discret la uşă, iar unul dintre caporalii din Jipol o conduse pe Serena Butler în încăpere.

  — Domnule, Preoteasa Jihadului!

  Iblis ascunse repede fiola cu feromoni.

  — Mare Patriarh, spuse ea, cu o înclinare rigidă a capului. Sper că este important? Îndatoririle mele au sporit extrem de mult în ultima vreme.

  E numai vina ta. Fără să lase să se vadă nimic din iritare, Iblis surâse cu căldură şi făcu un pas în faţă, luând-o de mână.

  — Arăţi deosebit de radioasă astăzi…

  Purta o rochie sobră, neagră, cu guler şi mâneci albe. El făcu semn către o canapea de piele cu suspensoare, aşezată pe covorul gros de import.

  — Am fost afară, la soare, spuse ea cu un surâs scurt. Am vorbit ore întregi la marea adunare de ieri.

  — Ştiu. Am văzut înregistrările.

  Iblis luă loc lângă ea pe canapeaua netedă. Aceasta se legănă puţin.

  — O treabă foarte eficientă, ca de obicei.

  Chiar dacă scrisese singură discursul, ignorând toate sugestiile.

  Un servitor cu mustaţă apăru, cu o tavă cu băuturi aburinde, pe care-o puse pe o masă în faţa lor.

  — Ceai verde dulce de la cei mai buni importatori, anunţă Iblis, încercând s-o impresioneze. Un amestec special de pe Rossak.

  Serena acceptă o ceaşcă, dar o ţinu în palme fără să ia nici o înghiţitură.

  — Despre ce trebuie să discutăm, Mare Patriarh?

  Părea atât de distantă…

  — Trebuie să profităm la maximum de timpul pe care-l avem.

  De când Serena se răzgândise şi insista să conducă Consiliul Jihadului, Iblis vedea limpede că redefinise structura de putere în condiţiile stabilite de ea, punându-l într-o poziţie subordonată. Poate că totuşi reuşea să găsească metode s-o îndrume şi s-o controleze, doar că unele diferite de cele de până acum.

  — Am o idee care s-ar putea să te surprindă, Serena, dar când o să te gândeşti la ea, sunt convins că o să-i vezi înţelepciunea, şi felul în care va face Jihadul mult mai puternic. A venit vremea să avem această discuţie…

  Ea aşteptă fără să răspundă. Chipul nu i se îmblânzise, dar îşi putea da seama că îi câştigase întreaga atenţie.

  Complet relaxat, nu-i spuse nimic despre capsulele de melanj pe care le consumase cu mai puţin de o oră în urmă. Serena îi arătase întotdeauna limpede că nu era de acord cu nici un drog, considerându-l un semn de slăbiciune, aşa că avusese grijă să ia mirodenie cu adaosuri care să-i mascheze mirosul.

  Iblis începu să-şi prezinte cazul.

  — Am lucrat împreună de mulţi ani, dar n-am fost destul de apropiaţi. Am fost mereu parteneri în Jihad, tu şi cu mine – Marele Patriarh şi Preoteasa. Scopurile noastre sunt aceleaşi, la fel şi pasiunile. Cu cât e mai strânsă alianţa noastră, cu atât mai multe putem în realiza…

  Folosi o voce antrenată, seducătoare în timp ce observa profilul Serenei. Deşi se apropia de patruzeci şi cinci de ani, încă o găsea izbitor de frumoasă, cu trăsături delicate, păr auriu şi ochii aceia extraordinari.

  — Sunt de acord.

  Zâmbetul ei fu scurt, ca şi cum n-ar fi fost prea convinsă.

  El se aplecă spre ea.

  — M-am gândit mult la asta, Serena, şi nu-ţi fac oferta cu uşurinţă. Cred că următorul pas pentru întărirea Jihadului ar fi… ca noi să devenim adevăraţi parteneri, astfel ca întreaga omenire liberă să vadă. Există doi oameni mai potriviţi unul pentru celălalt? Am putea avea o nuntă grandioasă, ne-am întări influenţa şi am împinge Jihadul către ţelul pe care trebuie să-l atingem.

  Văzu reacţia ei de surprindere, dar, înainte ca Serena să poată începe să aducă argumente, continuă în grabă:

  — Noi doi am putea fi cu mult mai eficienţi dacă am lucra împreună. Oamenii ne-ar vedea ca pe o entitate încă şi mai puternică, un duo invincibil. Chiar şi Omnius ar tremura în faţa unei uniuni între Preoteasă şi Patriarh.

  Deşi se simţea intimidat şi pus în defensivă, Iblis nu lăsa să se vadă nici o emoţie. Avea sentimentul unui om care făcuse doi paşi înapoi şi s-ar fi putut să nu-şi mai recapete niciodată vechea poziţie. Dar nu i-ar fi dezvăluit niciodată ansamblul operaţiunilor sale de securitate, de supraveghere şi mercantile, sau faptul că săvârşise nelegiuiri grave în numele Jihadului.

  Ea stătea rigidă pe canapea, încruntându-se, părând să nu-i bage de seamă apropierea.

  — E o imposibilitate evidentă. Ai deja o soţie. Şi trei copii.

  — O problemă destul de simplu de rezolvat. N-o iubesc. Sunt dispus să fac acest sacrificiu pentru binele Jihadului. Camie va înţelege.

  Putea fi mituită să renunţe. Întinse mâna să atingă braţul Serei şi continuă în grabă, în timp ce cuvintele repetate de atâtea ori i se rostogoleau pe gură.

  — Gândeşte-te – împreună, putem deveni forţa călăuzitoare de care are nevoie Jihadul. Tu şi cu mine ne putem duce războiul sfânt la nivelul următor – şi la victoria finală.

  Simulă emoţia – chipurile pentru binele Jihadului, nu pentru el personal. Ştiuse deja că n-o va impresiona pe Serena Butler cu eforturi stângace de seducţie. Iblis o voia teribil, mai mult chiar pentru că era de neatins, ca o zeiţă. Dar se stăpâni şi schimbă abordarea. Singurul mod în care ar fi putut s-o aibă vreodată pe această femeie – ca soţie, ca parteneră şi din nou sub controlul lui – ar fi fost s-o convingă în condiţiile ei. O propunere de afaceri.

  Ea îl îndepărtă cu cotul.

  — Nu mă interesează câtuşi de puţin dragostea, Iblis. Sau căsătoria. Nici cu tine, nici cu alt bărbat. N-ai nevoie de mine.

  Iblis se încruntă, încercând să-şi învingă frustrarea. Avea să fie greu.

  — Nu vorbesc de iubire stupidă, ci de ceva mult mai măreţ decât fiecare dintre noi, ceva cu mult mai important. Suntem sortiţi să fim parteneri în marea noastră misiune, Serena.

  Îşi retrase mâna, dar îi zâmbi, concentrându-se pe talentul lui, sperând s-o prindă în laţ cu privirea lui hipnotică. Trebuia să rezolve enigma acestei femei.

  — Numai tu şi cu mine avem hotărârea necesară să câştigăm acest război.

  Vocea lui Iblis nu sunase niciodată atât de disperată, şi era furios pentru ce-i făcuse. Dac-ar fi putut-o cuceri, ar fi fost o victorie uriaşă pentru propriile lui aspiraţii politice. Cu Serena Butler sub controlul său, nimic nu i-ar fi putut sta vreodată în cale.

  Dar expresia femeii rămase rece, câtuşi de puţin interesată. Se ridică de pe canapea, gata să plece.

  — Jihadul nostru are nevoie de întreaga ta atenţie. Şi de a mea. Foloseşte-ţi farmecele ca să uneşti oamenii, Iblis… Ar fi o mai bună întrebuinţare a talentelor tale. Iar acum trebuie să ne întoarcem amândoi la treabă, Mare Patriarh, nu să irosim timpul cu absurditatea asta!

  Iblis îi arătă toată politeţea când făcu semn unui aghiotant din Jipol să o conducă afară din apartament, dar pe dinăuntru era turbat şi simţea că-i vine să spargă ceva.

 

  Nu se aşteptase niciodată ca frumoasa şi extrem de încrezătoarea magiciană de pe Rossak să-l caute. Parcă simţind că fusese respins de o altă femeie, Zufa Cenva păşi cu îndrăzneală în apartamentul Marelui Patriarh în acea seară şi ceru să-l vadă pentru o „audienţă personală şi privată”.

  Uită imediat de Serena Butler.

  Lui Zufa nu-i păsa câtuşi de puţin de celelalte femei ale lui Iblis sau de soţia lui politică. Magicienele se dedicau urmăririi linilor de sânge şi manipulării tiparelor de reproducere, într-o încercare de a stabili cu precizie genele specifice care duc la obţinerea de puteri mentale superioare la unele dintre progeniturile feminine de pe Rossak. Luase medicamentele pentru fertilitate – ironic, cele create şi comercializate de Aurelius Venport, care eşuase faţă de ea de atâtea ori – şi ştia că trupul ei era perfect receptiv.

  Având în vedere înclinaţiile libidinoase ale lui Iblis, presupunea că bărbatul avea să fie şi el receptiv faţă de ea.

  Un bărbat telepat era extrem de rar, ba chiar considerat aproape imposibil. Dar Zufa văzuse semnele la acest om, şi avea nevoie să aducă o linie genetică valoroasă în lumea ei. Cu propriile ei capacităţi şi cu antecedentele Marelui Patriarh, nu credea că ar fi prea greu.

  Şi n-a fost…

  În timp ce Zufa şi Iblis stăteau întinşi pe patul lui cu suspensoare după ce se bucuraseră din plin unul de celălalt, ea se gândea la ce bărbat fascinant era el. Chiar fără să înţeleagă pe deplin originea capacităţilor sale înnăscute şi fără antrenament, reuşise să-şi câştige o poziţie de forţă. În timp ce făceau dragoste, cu puţină vreme în urmă, el o proclamase „Magiciana Supremă a Jihadului”. Îi promise să anunţe solemn noul ei titlu oficial în Consiliul Jihadului.

  — Foarte impresionant, rosti ea întretăiat, prefăcându-se că-şi pierduse răsuflarea din cauza pasiunii fizice. Dar trebuie să discutăm despre război acum?

  — Mă gândesc întotdeauna la Jihad, răspunse el. Trebuie, pentru că maşinile gânditoare nu dorm niciodată.

  La doar câteva minute după aceea, aţipi.

  Întins pe locul de alături, sforăia uşor, cu braţul solid aşezat pe umărul ei. Cu delicateţe, femeia se trase deoparte. Iblis recunoscuse imediat avantajele unei alianţe politice cu Zufa, adăugând puterea şi influenţa magicienelor de pe Rossak măreţei sale cauze. În schimb, ea obţinuse ceea ce-şi dorea, şi putea oricând să obţină mai mult, dacă era necesar. Serviciu contra serviciu. Presupunea însă că asta avea să fie una dintre ultimele sale ocazii de a concepe, din punct de vedere biologic. Pentru misiuni viitoare, va trebui să trimită probabil o magiciană mai tânără.

  Dar această fiică o voia chiar pentru ea.

  Zufa se strecură afară din pat şi rămase goală în picioare, în faţa unei oglinzi înalte. Deşi era matură şi trecută bine de vârsta procreaţiei pentru cele mai multe dintre femei, corpul ei rămăsese într-o condiţie fizică excelentă. Avea o siluetă aproape perfectă, ca şi cum fusese sculptată de mâinile zeilor. În oglindă, îl văzu pe Iblis foindu-se în pat, fără să deschidă ochii.

  Este linia ta genetică superioară, Iblis Ginjo?

  Jură să descopere singură răspunsul.

  Reproducerea umană nu era o ştiinţă exactă, dar femeile de pe Rossak erau convinse că liniile genetice puternice puteau fi identificate, controlate şi recoltate. Testase momentul, hormonii şi ovulaţia pentru a fi sigură că se afla la apogeul fertilităţii, şi nu avea nici o îndoială că urma să conceapă un copil. Prin administrarea atentă a medicamentelor de pe Rossak cunoscute numai magicienelor, îşi mărise mult şansele de a se alege cu o fată.

  Suferise dezamăgiri personale groaznice când o născuse pe pipernicita de Norma şi când partenerul ei ales cu grijă, Aurelius Venport, se dovedise apoi un eşec genetic jalnic, în ciuda tuturor semnelor anterioare care indicau contrariul.

  De data asta va fi altfel.

  În vreme ce se îmbrăca repede şi se strecura afară din apartamentului Marelui Patriarh, se gândea că avea în sfârşit speranţe. Aceasta va fi o fiică perfectă. Cea pe care şi-o dorise întotdeauna.

  Femeile erau cu mult mai valoroase decât masculii.

  Oricine poate fi doborât. Este doar o problemă de a-ţi da seama cum s-o faci.

  TIO HOLTZMAN, scrisoare către lordul Niko Bludd.

  Măcar dezastrul se petrecuse în spatele uşilor închise ale laboratorului. Pereţii consolidaţi reţinură explozia în interior, şi nimeni nu fu rănit, cu excepţia câtorva sclavi lipsiţi de importanţă. Holtzman hotărî să facă modificări atente în înregistrările sale, astfel ca lordul Bludd să nu afle niciodată despre asta.

  Cu ani în urmă, datorită lui Norma Cenva, savantul învăţase să fie atent când era vorba să etaleze un nou concept, înainte de a fi complet verificat. Nu mai voia pete stânjenitoare în dosarul său.

  Nerăbdător să înăbuşe glumele murmurate printre nobilii de pe Poritrin potrivit cărora marele inventator rămăsese fără idei, Holtzman cârpise vechile planuri pentru generatorul său de rezonanţă în aliaje – un dispozitiv care aruncase în aer un laborator întreg cu douăzeci şi opt de ani în urmă, distrugând un pod şi omorând o mulţime de sclavi. Ar fi trebuit să meargă, ar fi trebuit să fie o armă nouă şi puternică menită să acţioneze direct asupra corpurilor de metal ale maşinilor gânditoare. Fusese nerăbdător să se laude cu dispozitivul faţă de lordul Bludd fără să-l testeze mai înainte.

  Eşecul catastrofal care urmase reprezentase pentru el o jenă peste care avusese nevoie de ani de zile ca să treacă.

  Indiferent de asta, savantul crezuse întotdeauna că avea o oarecare valoare. De curând, dăduse vechile planuri echipei sale de tineri asistenţi ambiţioşi şi-i însărcinase să facă ideea să meargă.

  Cu ochii injectaţi, părul zburlit şi cu un miros pătrunzător de transpiraţie acră, asistenţii recalculaseră, reproiectaseră şi reconstruiseră instalaţia de demonstraţii. Se prefăcuse că parcurge planurile lor în cel mai mic amănunt, dar îi crezuse pe învăţăcei pe cuvânt. Acum, când dispozitivul „îmbunătăţit” eşuase într-un mod la fel de exploziv, era deznădăjduit. Din fericire, de data asta savantul putuse păstra secretul, dar asta era doar o slabă consolare.

  Cu mulţi ani în urmă, Norma Cenva îl avertizase că acest concept avea defecte imposibil de rezolvat, că n-ar fi putut să meargă niciodată. Fusese întotdeauna atât de încrezută când era vorba de asemenea avertismente… dar poate că avea dreptate, la urma urmei. Oricum, cu ce se ocupă acum? N-o mai văzuse de ceva vreme.

  Fireşte, presupunea că irosise şi mai mult timp şi realizase puţine. Dacă ar fi făcut vreo mare descoperire, ar fi auzit despre asta. Doar dacă nu păstra secretul… aşa cum făcuse când transmisese tehnologia licurigloburilor către Venkee Enterprises.

  Lăsând asistenţii să cureţe şi să ascundă rămăşiţele generatorului de rezonanţă în aliaje, adună toate caietele lor de notiţe, „pentru motive de securitate”, şi mai târziu le distruse. Faimosului inventator îi plăcea să creadă că-şi controlează propria viaţă.

  În seara aceea, înainte de a termina primul pahar de rom de Poritrin cu mirodenii înţepătoare, Holtzman se hotărî să-i facă o vizită lui Norma Cenva.

 

  Deşi încercase să se ţină departe de ochii lumii, Norma nu putea ascunde cu adevărat existenţa unei activităţi atât de ample. Tuk Keedair introdusese măsuri stricte de securitate, dar lordul Bludd tot ştia unde se afla complexul, pornind de la faptul că Venkee Enterprises cumpărase o veche exploatare minieră într-un canion de pe un afluent al fluviului.

  Holtzman hotărî că se va duce acolo să vadă ce făcea Norma, aducând cu el doar doi asistenţi şi doi dragoni. Dacă îi făcea necazuri, se putea oricând întoarce mai târziu – cu întăriri.

  Inventatorul îmbrăcat în robă albă conducea o şalupă rapidă în amonte, către canionul secat unde ştia că Norma făcea experimente misterioase. Văzu docuri goale şi lifturi de marfă urcând în grabă peretele stâncii, către clădirile şi peşterile care formau ansamblul amenajat pentru cercetări.

  — Cu un asemenea complex urât, e un lucru bun că l-a ascuns atât de departe, comentă învăţăcelul lui.

  Holtzman încuviinţă.

  — Norma n-are nici un pic de simţ estetic. Dar asta nu-i împiedică creierul să funcţioneze.

  Ceea ce mă îngrijorează.

  Gărzile de dragoni şi asistenţii coborâră din şalupă şi se îndreptară spre lifturi. Holtzman se uită în jur, ascultând sunetele industriale îndepărtate. Îi aminteau de larma din şantierele pe care le înfiinţase în delta fluviului. Fruntea i se încreţi.

  Când liftul ajunse zăngănind în vârful stâncii, grupul lui Holtzman întâlni doisprezece paznici bine înarmaţi, cu aer morocănos, care le blocară intrarea în complexul înconjurat de garduri.

  — Aceasta este o zonă protejată şi proprietate privată.

  Toţi paznicii se uitau fix la dragonii în armură de zale aurii.

  — Nu-ţi dai seama cine e? zise cu îndrăzneală unul dintre învăţăcei. Faceţi loc pentru savantul Tio Holtzman!

  Dragonii încercară să înainteze, dar paznicii mercenari nu făcură nici o mişcare pentru a le permite trecerea. În schimb, coborâră armele.

  — Mi se pare că aţi petrecut ore întregi lustruind armurile alea aurii ca să-ţi ia ochii, vorbi şeful paznicilor. N-aţi vrea să vi le pârlim cu focuri de armă, nu-i aşa?

  Dragonii dădură înapoi, nevenindu-le să creadă.

  — Am venit la ordinul expres al lordului Niko Bludd însuşi!

  — Nu are dreptul de a ignora proprietatea privată. Nu e proprietarul întregii planete!

  — Du-te să-l chemi pe Keedair, spuse un alt paznic. Lasă-l să ocupe el de asta…

  Unul dintre mercenari mărşălui înapoi spre clădiri. Holtzman se uită insistent prin gard şi văzu un hangar mare şi nişte dependinţe, alături de un şir de sclavi cărând de zor componente într-un sector de asamblare dintr-o hală.

  Fabrică ceva acolo… ceva mare.

  Chiar în acel moment observă o femeie de înălţimea unui copil apropiindu-se de el, purtată de o platformă suspensoare personal. Ieşi din hangar şi se îndreptă spre gard, unde dragonii încă stăteau faţă în faţă cu paznicii mercenari neclintiţi.

  — Ei, savant Holtzman! Ce faci aici?

  — Nu asta-i cea mai interesantă întrebare, nu-i aşa?

  Îşi mângâie barba cenuşie.

  — Mai curând, ce faci tu aici, Norma? La ce lucrezi, mai exact? Am venit în calitate de coleg ca să văd dacă ne putem ajuta unul pe celălalt împotriva maşinilor gânditoare. Şi totuşi, te porţi ca şi cum ai fi implicată în activităţi ilegale.

  În tinereţe, femeia petrecuse ani de zile lucrând obsesiv la modificări ale ecuaţiilor lui originare. Conceptul de „pliere a spaţiului” suna ca una dintre ideile tipic absurde ale lui Norma. Şi totuşi, această femeie ciudată, fără pretenţii, îşi dovedise geniul în repetate rânduri…

  — Cu tot respectul cuvenit, savant Holtzman, sponsorul meu m-a pus să promit că n-o să dezvălui nici un amănunt legat de munca mea.

  Micuţa femeie întoarse privirea.

  — Ai uitat cine sunt, Norma Cenva? Am acces la cel mai înalt nivel al secretului din Liga Nobililor! Cum poţi refuza să-mi dezvălui detaliile?

  Se uită la dragoni, ca şi cum ar fi vrut să-i pună să o aresteze.

  — Acum, vorbeşte-mi despre… plierea spaţiului.

  Surprinsă, ezită, dar ochii îi sclipeau de emoţie.

  — Domnule savant, este doar o prelungire a ecuaţiilor tale de câmp iniţiale, o extensie singulară care permite plierea spaţiului-timp pentru a manipula variabila distanţei. Acest lucru va da armatei Jihadului posibilitatea să atace maşinile gânditoare oriunde, instantaneu, fără perioadele lungi de timp de care avem nevoie în prezent.

  Nările inventatorului fremătară, şi se concentră asupra unei singure părţi a explicaţiei femeii.

  — Derivă din ecuaţiile mele şi nu te-ai gândit să-mi spui şi mie despre asta?

  Chiar în acel moment se apropie grăbit de ei negustorul tlulaxa, un bărbat mărunţel, nu cu mult mai înalt decât Norma Cenva. Pe faţa lui prelungă se zărea o privire alarmată; coada groasă părea puţin zburlită.

  — Norma, lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. Tu trebuie să te întorci la treabă.

  Îi aruncă o privire scurtă, tăioasă.

  — Acum!

  Intimidată, Norma întoarse căruciorul suspensor şi porni repede înapoi către zona de lucru îngrădită.

  Holtzman îşi puse mâinile în şolduri şi-l înfruntă pe Tuk Keedair cu un aer poruncitor.

  — Nu-i nevoie ca asta să devină o chestiune complicată. Paznicii tăi nu par să înţeleagă că avem dreptul să inspectăm şi să împărtăşim orice descoperiri care-ar putea fi de folos armatei Jihadului…

  Deloc uşor de intimidat, Keedair răspunse:

  — Acesta este un complex de maximă securitate, iar cercetarea privată de aici este finanţată numai de Venkee Enterprises. Nu ai mai multe „drepturi” de a te afla aici decât au maşinile gânditoare…

  Învăţăceilor lui Holtzman li se tăie răsuflarea. Bărbatul tlulaxa făcu semn din cap către paznici.

  — Faceţi-vă treaba şi aveţi grijă să plece imediat!

  Ridică ochii spre savant.

  — Indiferent când vom avea de făcut vreun anunţ sau vom organiza vreo demonstraţie, vom avea grijă să vă invităm, pe tine şi pe lordul Bludd… din politeţe.

  Gărzile de dragoni nu ştiau ce să facă, şi se uitară spre Holtzman, care clocotea, ca şi cum acesta ar fi putut născoci o soluţie instantanee la problemă. El îşi dădu seama însă că nu avea de-ales decât să se retragă. Deocamdată.

  — Ascunde ceva, exact aşa cum am bănuit tot timpul, zise Holtzman, încercând să-l facă pe lordul Bludd să vadă că ar trebuie să fie profund preocupat.

  — De ce-ar insista Venkee asupra unei asemenea securităţi, dacă e şi acum un eşec la fel de mare ca atunci când lucra pentru mine?

  Nobilul chicoti, sorbind din băutura acidulată, cu fructe. Se rezemă de spătarul scaunului de pe balcon şi privi fără griji de pe faleza înaltă spre fluviu, unde şlepurile transportau mărfuri către deltă şi către spaţioport.

  — Nu-i aşa că e interesant că face dintr-o dată un progres spectaculos în doi ani după ce este eliberată de obligaţii? Poate că femeiuşca asta isteaţă te-a dus de nas, Tio! Şi-a ascuns descoperirile tot timpul, ca să nu trebuiască să împartă meritele cu tine.

  — Lui Norma Cenva nu i-a păsat niciodată de faimă sau de merite!

  Holtzman refuză oferta nobilului de a gusta din răcoritoare şi păşi apăsat de la un capăt la altul al balconului, deloc interesat de priveliştea vastă de dedesubt.

  — Iar acum, că „prietenul” ei Venport ne-a făcut să-i dăm drumul, nu putem avea nici o pretenţie la noile ei descoperiri.

  Apoi simţi un pumnal rece spintecându-i pieptul.

  — De aceea trebuie să fi fost cei de la Venkee atât de dispuşi să renunţe la o parte din profiturile din licurigloburi! Orice-ar fi născocit Norma, trebuie să fie cu câteva ordine de mărime mai important decât asta!

  Încleştă pumnul.

  — Iar noi suntem lăsaţi deoparte!

  Bludd se ridică în picioare, scuturându-şi roba elegantă şi aranjând-o mai bine.

  — Nu, nu, Tio. Noi am renunţat doar la acele concepte complet noi. Dacă a creat ceva atât de repede de la data acordului nostru semnat, orice avocat decent – sau chiar şi un savant sclipitor ca tine ar trebui să reuşească destul de uşor să traseze o corelaţie directă cu munca iniţială a lui Norma.

  Holtzman se opri până când ideea îşi făcu loc în mintea lui.

  — Dacă ceea ce lucrează ea presupune ce cred eu, atunci ai dreptate, lord Bludd.

  Nobilul sorbi prelung din pocal şi împinse un al doilea mai aproape de Holtzman.

  — Bea, Tio. Ai nevoie să te relaxezi.

  — Dar cum o să intrăm în complexul ei? Trebuie să văd ce face Norma acolo. Instalaţiile sunt înconjurate de zeci de paznici mercenari, iar străinul acela tlulaxa stă cu ochii pe ele ca un şoim.

  — Viza unui tlulaxa poate fi revocată uşor, sublinie Bludd, şi-am să fac asta imediat. De fapt, chiar dacă Norma Cenva a locuit aici, pe Poritrin, o mare parte din viaţa ei, este încă oaspete pe planeta noastră, nu cetăţean. Putem scoate vorbe, putem stârni îndoieli subtile, putem întrerupe aprovizionarea şi privilegiile de acces…

  — Va fi de-ajuns?

  Bludd îşi trosni încheieturile degetelor pline de inele, apoi îl chemă pe căpitanul dragonilor săi.

  — Adună o forţă copleşitoare şi du-te în amonte, la complexul lui Norma Cenva. Trei sute de dragoni bine înarmaţi ar trebui să fie suficienţi. Bănuiesc că paznicii mercenari se vor preda de îndată ce te vor vedea venind. Înmânează-i negustorului tlulaxa actele de revocare, apoi tu, Tio, poţi să investighezi şi să afli de ce-a fost în stare Norma. Asta n-o să fie o problemă, nu-i aşa?

  Holtzman înghiţi băutura, apoi întoarse privirea, găsind brusc peisajul fluviului de-a dreptul fascinant.

  — Nu, milord. Dar Norma se va opune. Îi va trimite un mesaj urgent lui Aurelius Venport, iar Tuk Keedair va prezenta un protest în faţa curţii Ligii. Sunt sigur de asta.

  — Da, Tio, dar vei avea la dispoziţie luni de zile în care să investighezi laboratoarele şi halele de construcţie înainte de a se rezolva ceva. Dacă nu găseşti nimic demn de atenţie, atunci ne putem cere scuze şi ne putem admite greşeala. Dar dacă afli de o descoperire ştiinţifică majoră, ne apucăm de producţie noi înşine, înainte ca Venkee Enterprises să apuce măcar să înainteze un apel.

  Holtzman surâdea deja.

  — Eşti un adevărat vizionar, lord Bludd.

  — Exact aşa cum tu eşti un adevărat savant, Tio. Adversarii noştri sunt complet depăşiţi.

  Un om nu trebuie să fie o statuie. Un om trebuie să acţioneze.

  Sutră budislamică, interpretare zenşiită.

  De peste un an, Ishmael urma ordine fără sens în complexul lui Norma Cenva, deşi se simţea ca şi cum inima i-ar fi murit în piept. Trudea alături de o sută treizeci de alţi prizonieri budislamici. Proiectul secret era complicat, iar ei construiau încet, revizuiau şi testau componentele ciudate ale unei nave noi, mari.

  Nimic din toate astea nu însemna nimic pentru el.

  Femeia savant nu era o supraveghetoare dificilă. Era atât de absorbită de ţelul ei încât credea cu seninătate că toţi ceilalţi îi împărtăşeau devotamentul obsesiv. Partenerul său tlulaxa, Tuk Keedair – Ishmael se cutremura de dezgust de fiecare dată când îl vedea pe fostul negustor de sclavi – impunea schimburile lungi de lucru.

  Asistenţii, administratorii, inginerii şi sclavii îşi petreceau zilele şi nopţile într-o aşezare mică, al cărei singur scop era construirea vehiculului experimental. Sclavii budislamici dormeau în barăci comune simple, curate, ridicate pe platou, acolo unde nopţile erau vântoase, dar pline de stele. Ishmael nu avusese nici o ocazie să se întoarcă în Starda, nici măcar pentru o zi.

  Nu primise nici o veste despre soţia şi fiicele lui, nu găsise pe nimeni căruia să-i poată pună măcar întrebări despre ele. Familia era pierdută pentru el. În fiecare zi se ruga să mai fie în viaţă, dar în amintirea lui deveniseră spectre populându-i visele. Speranţele i se topiseră, nemaifiind decât nişte firicele subţiri, iluzorii.

  În mijlocul ciocăniturilor şi al strigătelor asurzitoare din hangarul de construcţie, îl urmărea pe prietenul său, Aliid, schimbând cartuşul unei unelte sonice. Când sclavii veniseră prima oară în amonte ca să lucreze la acest nou proiect izolat, Aliid reuşise să facă în aşa fel încât să fie pus într-un schimb de zi, împreună cu Ishmael. Acum, proprietarii de sclavi de pe Poritrin îi despărţiseră pe amândoi de soţiile şi familiile lor…

  După ce reglă unealta sonică, bărbatul zenşiit vorbi tăios:

  — Ai încercat, Ishmael. Ai făcut ce credeai că e mai bine – nu te pot învinovăţi pentru asta, deşi n-am fost niciodată de acord cu credinţa ta naivă în corectitudinea celor care ne ţin în captivitate. La ce te aşteptai? Stăpânii de sclavi vor ca noi să fim lipsiţi de coloană vertebrală, exact aşa cum ai demonstrat tu. Dacă nu suntem capabili de nimic în afară de ameninţări zadarnice, nu se simt obligaţi să ne trateze ca pe nişte fiinţe umane. Trebuie să vorbim o limbă pe care asupritorii noştri s-o bage în seamă. Trebuie să ne arătăm colţii şi ghearele!

  — Violenţa nu aduce altceva decât pedepse şi mai mari asupra noastră. Ai văzut ce s-a întâmplat cu Bel Moulay…

  Aliid îl întrerupse, rânjind ca un lup.

  — Da, am văzut… dar tu ai văzut? În toţi anii care-au trecut, ce-ai învăţat? Ai rămas în minte cu suferinţa pe care a îndurat-o Bel Moulay, dar ai uitat tot ceea ce a realizat. El ne-a adunat împreună. A fost un sunet de trâmbiţă, nu numai pentru nobilii de pe Poritrin, care au reacţionat exagerat şi au strivit orice urmă de rezistenţă, ci şi pentru toţi budislamicii care suferă în continuare. Noi, sclavii, avem o forţă care doarme înăuntrul nostru…

  Agăţându-se de convingerile lui nonviolente, Ishmael dădu din cap cu încăpăţânare. Cei doi bărbaţi ajunseseră într-un impas, niciunul dintre ei nefiind dispus să străbată prăpastia care-i separa. Cândva, fuseseră buni prieteni, aruncaţi la un loc de împrejurări asemănătoare, dar se dovediseră întotdeauna atât de diferiţi… Nici măcar nenorocirile comune nu-i apropiaseră. Aliid, cu hotărârea care-l caracteriza, se străduia încontinuu să obţină imposibilul – din atâtea puncte de vedere. Ishmael era silit să-l admire pentru convingerile lui, dar credea că Aliid nu arăta decât frustrare.

  Pe când Ishmael era doar un băieţel, bunicul lui îl învăţase ce să creadă şi cum să trăiască, dar uneori adulţii simplificau lucrurile pentru copii. Ishmael avea acum treizeci şi patru de ani. Se înşelase el în toţi aceşti ani? Trebuia să găsească noi puteri în interiorul lui, şi totuşi să rămână între limitele învăţăturilor zensunnite? Ştia, în adâncul fiinţei sale, că visurile de violenţă ale lui Aliid erau greşite şi primejdioase, dar încrederea sa tăcută că totul se întâmpla pentru un motiv – că Dumnezeu avea să-i salveze cumva şi să înmoaie inima stăpânilor lor – nu-i adusese nimic de-a lungul vieţii sale. Sau de-a lungul vieţilor a generaţii întregi de sclavi budislamici.

  Trebuia să găsească un alt răspuns. O altă soluţie.

  Deşi Ishmael eşuase complet, nereuşind să smulgă nici o alinare şi nici o concesie de la lordul Bludd, credincioşii zensunniţi încă veneau noaptea la el, în barăcile comune, cerându-i să predice, să le spună poveşti, să confirme acceptarea plină de răbdare a voinţei lui Budallah. Mai mult de o sută de bărbaţi şi femei veneau să-l caute cu regularitate – cea mai mare parte a forţei de lucru.

  La început, Ishmael nu credea că poate face aşa ceva. Cum putea să recite sutrele Koranului şi să cânte psalmi despre bunăvoinţa lui Dumnezeu, când Ozza nu se afla alături de el, când frumoasele lui fete nu stăteau pe partea cealaltă a focului poveştilor şi nu ascultau parabolele familiare? Apoi însă Ishmael căpătă putere şi-şi dădu seama că nu putea pierde totul. Avea propria lui tărie, chiar dacă Aliid nu reuşea s-o vadă.

  Totuşi, pe măsură ce lunile treceau şi se transformau într-un an, Ishmael observă o separare treptată, dar clară, apărând între fraţii săi zensunniţi şi grupul mai mic al zenşiiţilor lui Aliid. Deşi lucrau încă împreună în hangarul închis unde Norma Cenva şi echipa ei meştereau la nava prototip golită de măruntaie, simţea că Aliid ascundea secrete nu numai faţă de stăpânii de sclavi de pe Poritrin, ci şi faţă de Ishmael şi de oamenii lui…

 

  În viaţa lui Ishmael reapăru o luminiţă, la fel de brusc precum orbitoarele focuri de artificii pe care lorzii de pe Poritrin le lansau atât de des la festivităţile lor de pe fluviu. Veştile erau cu atât mai binevenite, cu cât erau mai neaşteptate.

  Când masiva navă experimentală intră în faza de testare şi de demonstraţii, Tuk Keedair angajă încă un grup de sclavi din Starda şi-i aduse să manevreze maşinăria colosală şi să ajute la operaţiunile de ultim moment. Printre cei cincisprezece noi muncitori posomorâţi, Ishmael fu uluit s-o găsească pe fiica lui mai mare, Chamal.

  Ea îl văzu şi-l recunoscu, iar chipul i se deschise ca petalele unei flori splendide. Inima lui Ishmael săltă, şi îşi dori să alerge spre ea dar sclavii transferaţi erau însoţiţi de escorte înarmate. De asemenea, Tuk Keedair cel cu ochi înguşti îi privea pe nou-veniţi ca şi cum ar fi făcut o numărătoare administrativă tăcută.

  Ishmael îşi aduse aminte de setea de răzbunare a lordului Bludd, care-i destrămase intenţionat familia pur şi simplu pentru că ceruse o compensaţie corectă. Acum nu putea risca să mai atragă atenţia nici asupra lui, nici asupra lui Chamal.

  Ishmael îi dădu fiicei sale un semnal rapid, dând din cap şi întorcându-şi privirile. Avea să vorbească mai târziu cu ea. În noaptea aceea urmau să se îmbrăţişeze şi să spună poveşti în şoapte abia auzite. Deocamdată, nu îndrăznea să-şi arate bucuria, de teamă că stăpânii de sclavi îi vor fura şi asta, aşa cum furaseră aproape orice altceva…

  Restul zilei fu o adevărată agonie. Noul grup de sclavi trecea prin orientare şi instruire în altă parte a complexului. Chiar şi soarele părea să se fi oprit pe cer pentru Ishmael, atât de încet trecea timpul.

  Dar după ce orele lungi de muncă se terminară şi zensunniţii se retraseră în barăcile comune, cu Aliid şi zenşiiţii lui în locuinţele lor separate, Ishmael îşi îmbrăţişă fiica şi plânseră amândoi. Mulţumiţi doar să fie împreună, nu-şi dădură nici o explicaţie pentru o vreme.

  În sfârşit, Chamal dădu drumul la istorisirea felului în care fusese despărţită de mama şi de sora ei mai mică. Din câte ştia, Ozza şi cu mica Falina fuseseră duse pe câmpurile de trestie din marginea cea mai îndepărtată a continentului. Nu mai auzise nimic despre ele de un an.

  După ce vorbi câteva ore cu Ishmael, Chamal chemă un tânăr cu înfăţişare hotărâtă pe nume Rafel. Îl luă de mână şi-l trase mai aproape, să-l cunoască pe tatăl ei. Părea intimidat, ca şi cum ar fi auzit deja multe despre Ishmael. Ea spuse:

  — Bărbatul acesta este soţul meu. Când am împlinit şaisprezece ani şi am ajuns la vârsta măritişului, am fost daţi unul altuia.

  Plecă ochii întunecaţi, evitând surpriza evidentă din privirea lui Ishmael.

  — N-aveam pe nimeni altcineva, tată.

  Ishmael nu resimţea nici o neplăcere, dar nu-i venea să creadă că fetiţa lui – care păruse întotdeauna atât de mică în ochii lui – era acum adultă, femeie şi soţie. Ishmael zâmbi cu căldură, felicitându-i pe amândoi.

  — Pare un tânăr cumsecade…

  Plecând uşor capul, Rafel răspunse:

  — O să încerc să fiu, de dragul fiicei tale şi al poporului nostru.

  Chamal stătea lângă soţul ei, vizibil îndrăgostită de tânăr.

  — După ce m-am măritat cu Rafel, administratorii trebuie să fi pierdut urma faptului că eram fiica ta. N-au ştiut cine eram când m-au transferat aici. Altfel, lordul Bludd m-ar fi ţinut departe de tine.

  Ishmael întinse mâna să o ia pe-a ei, ţinând-o strâns.

  — Eşti fiica mea, Chamal.

  Apoi apucă şi mâna tânărului ei soţ.

  — Iar tu eşti acum fiul meu, Rafel.

 

  Câteva săptămâni mai târziu, Ishmael descoperi din întâmplare ce planuri pusese deja Aliid în mişcare. În grupul izolat de la locul de muncă din canion, una dintre femeile zensunnite din echipă care luase un zenşiit de soţ, îl observase pe acesta ascunzând arme improvizate şi citind notiţe secrete scrise într-o limbă budislamică aproape uitată, pe care nici un nobil al Ligii n-o putea citi. Privindu-l pe Ishmael ca pe conducătorul lor, interpret al sutrelor şi cel care lua şovăielnic deciziile, îi spuse ce aflase şi ce bănuia.

  Într-o lună, avea să vină a douăzeci şi şaptea aniversare a răscoalei lui Bel Moulay. Lorzii Poritrinului plănuiau din nou festivităţi ostentative, menite să le amintească sclavilor de eşecul lor, de soarta care-i aştepta întotdeauna. Sfidând sărbătoarea, Aliid intenţiona s-o folosească pe post de trambulină pentru propria lui rebeliune violentă. Pusese deja agenţi pe poziţii, şi mesaje clandestine fuseseră trimise în Starda, unde – invocând numele lui Bel Moulay – planurile se răspândeau ca o boală virulentă.

  Zenşiiţii aveau intenţia să lanseze o ploaie de violenţe asupra stăpânilor prea mulţumiţi de ei înşişi de pe Poritrin, care credeau să striviseră orice urmă de rezistenţă cu decenii în urmă. Ishmael începea să-şi dea seama că propriile lui propuneri de pace, adresate lordului Bludd, făcuseră mult pentru a întări această impresie printre nobili. Dar faptul că-şi dădea seama nu însemna că-şi schimba câtuşi de puţin convingerile.

  Evident, Aliid ştia că Ishmael n-ar fi putut ierta violenţa şi că ar cita în schimb sutre din Koran care interziceau omorârea celor nevinovaţi şi avertizau că puterea judecăţii nu putea fi smulsă din mâna lui Dumnezeu. Dar lui Aliid nu-i mai păsa de scriptură. Nu avea destulă încredere în camaradul său din copilărie ca să-l atragă în plan, şi suspecta chiar că Ishmael ar putea acţiona împotriva răscoalei aşteptate.

  Când Ishmael află de îndoiala lui, de faptul că era exclus, se simţi ca şi cum prietenul său l-ar fi înjunghiat în inimă. Deşi nu erau de acord în privinţa tacticilor, nu voiau amândoi libertate pentru poporul lor? Ishmael n-ar fi crezut niciodată că tovarăşul său ar fi ascuns un asemenea secret important faţă de el.

  Zguduit şi mâhnit, petrecu vreo câteva nopţi treaz, încercând să se hotărască ce să se facă. Credea Aliid cu adevărat că planul lui putea rămâne în întregime secret, sau spera că Ishmael avea să afle de el şi să citească printre rânduri? Trebuia să fie un test menit să stabilească dacă zensunniţii erau dornici să lupte pentru libertate, sau dacă erau mulţumiţi să rămână prizonieri docili?

  Şi dacă Aliid avea dreptate?

  Ishmael simţi un nod rece în coşul pieptului. Era sigur că acţiunile lui Aliid aveau să provoace o baie de sânge şi că sclavii aveau să plătească un preţ înfiorător, chiar şi cei care nu urmau să lupte. Dacă se răsculau din nou, acest lucru ar fi dovedit stăpânilor de pe Poritrin că nu se putea avea încredere în budislamici. Ar fi putut fi exterminaţi în întregime sau forţaţi să trăiască în lanţuri ca nişte animale în ţarc, pierzând chiar şi puţinele libertăţi pe care le mai aveau.

  Ishmael ştia că nu exista altă alegere decât să-şi înfrunte prietenul, înainte de a fi prea târziu.

  În seara aceea, când se stârni vântul şi soarele apuse, Ishmael urcă scara cu trepte de metal către acoperişul în consolă al hangarului, ce se întindea peste streaşina peşterii. Aliid şi încă şapte colegi de muncă fuseseră trimişi acolo, o echipă de reparaţii având sarcina să aşeze la loc plăcile de metal ondulat suprapuse, smulse de o furtună izbucnită în canion. Adăpostul era necesar pentru a proteja nava experimentală de ploile reci ale iernii de pe Poritrin, care se apropia.

  Ishmael urcă pe acoperiş şi se uită în jur. După ce se bărbierise complet pentru întâlnirea cu lordul Bludd, îşi lăsase barba să crească din nou, şi acum era zbârlită şi ţepoasă, uşor înspicată cu cenuşiu.

  Aliid se întoarse cu faţa spre el, cu cămaşa zenşiită în dungi îndesată pe sub uniforma de lucru. Barba lui neagră era o pădure deasă pe partea de jos a feţei. Părea că se aşteptase la sosirea vizitatorului.

  Ishmael se opri la jumătatea distanţei până la el.

  — Aliid, îţi aduci aminte de sutra din Koran care spune că atunci când prietenii păstrează secrete unii faţă de ceilalţi, duşmanii au câştigat deja?

  Aliid ridică bărbia şi miji ochii.

  — Varianta zenşiită spune: „Un prieten în care nu te poţi încrede e mai rău decât un duşman”.

  Colegii de lucru zenşiiţi îi urmăreau pe cei doi bărbaţi în timp ce vorbeau. Nerăbdător, Aliid le făcu semn:

  — Lăsaţi-ne! Prietenul mei Ishmael şi cu mine avem ceva de discutat.

  După ce se asigurară că totul e în regulă, văzând încrederea de pe chipul aspru al lui Aliid, se îndreptară spre scara neacoperită şi coborâră în grota cea mare. Singuri pe platforma de sus, cei doi oameni se priviră faţă în faţă. Pauza păru să dureze o veşnicie, în timp ce vântul şuiera pe la urechile lui Ishmael.

  — Am trecut prin multe împreună, Aliid, vorbi el în cele din urmă. De când am fost capturaţi, în copilărie, şi aduşi pe Poritrin, ne-am zbătut şi am suferit cot la cot. Ne-am împărtăşit istorii din lumile noastre de baştină, şi acum amândouă soţiile noastre ne-au fost luate de către stăpânii de sclavi. Am plâns împreună cu tine pentru distrugerea oraşului sacru de pe Anbus IV. Iar acum am aflat ce vrei să faci…

  Aliid îşi muşcă buza de sus.

  — M-am săturat să tot aştept să treci la fapte, prietene. Am sperat întotdeauna că o să-ţi dai seama de greşeala ta şi că o să vezi că Dumnezeu vrea să fim bărbaţi, nu copaci. Nu putem să aşteptăm şi să lăsăm universul să facă ce doreşte cu noi. Dar încă de când te-ai dus să vorbeşti cu lordul Bludd şi apoi ţi-ai acceptat pedeapsa cu umilinţă, am fost convins că metoda zensunnită se rezumă la vorbe, în timp ce zenşiiţii mei preferă acţiunea. Nu e timpul să acţionăm, în sfârşit?

  Avea ochii aprinşi, ca şi cum mai păstra o speranţă că Ishmael i s-ar putea alătura.

  — Am trimis spioni şi mesageri către grupurile de sclavi de pe tot Poritrinul. Venerează amintirea marelui Bel Moulay, şi sunt nerăbdători să-şi încerce forţele împotriva asupritorilor.

  Ishmael dădu din cap, gândindu-se la fiica lui, Chamal, apoi la soţia lui pierdută, Ozza, şi la Falina. Erau încă în viaţă undeva, şi nu îndrăznea să le rişte viaţa.

  — Bel Moulay a fost executat, Aliid. Multe sute de sclavi budislamici au fost măcelăriţi atunci când dragonii au recapturat spaţioportul din Starda.

  — A avut ideea corectă – ştii că aşa a fost, Ishmael – dar a acţionat pripit, înainte să fie pregătit. De data asta, răscoala va avea loc la o scară nemaiîntâlnită. O voi organiza în felul meu!

  Ishmael şi-l închipui pe noul soţ al lui Chamal, Rafel, tăiat fâşii de gărzi cu pistoale Chandler… şi la Ozza şi Farina, agăţându-se una de alta în timp ce trupele lordului Bludd le secerau în câmpurile de trestie incendiate. Scutură din cap.

  — Iar gărzile de dragoni vor trece la represalii pe o scară proporţională cu revolta voastră. Gândeşte-te la suferinţa…

  — Numai dacă dăm greş, Ishmael, spuse Aliid, făcând un pas mai aproape.

  Vântul îi ciufulea părul ca pe un nor de furtună.

  — Va fi răzbunarea împotriva celor care ne ţin captivi, în numele martirului Bel Moulay. Ne vom ucide asupritorii şi le vom lua lumea. Îi vom face să ne servească ei pe noi de data asta. Vom lua orice compensaţie vom socoti acceptabilă pentru toţii anii pierduţi din viaţa noastră.

  Ishmael înghiţi cu greutate.

  — Sunt îngrozit de planul tău, Aliid.

  — Îngrozit?

  Scoase un râs amar.

  — Lumile Ligii au spus întotdeauna că budislamicii sunt nişte laşi, că am întors spatele războiului lor împotriva demonilor maşini.

  Aliid se aplecă spre el, cu ochii arzând ca aceia ai lui Bel Moulay, cu atâta vreme în urmă.

  — Dar la această aniversare, le vom arăta exact ce soi de laşi suntem. Va fi o baie de sânge pe care n-o vor uita niciodată.

  — Aliid, te implor să nu mergi mai departe cu asta. Violenţa în numele lui Budallah tot crimă se cheamă.

  — Pasivitatea oarbă în faţa tuturor chinurilor tot capitulare se cheamă, îl înfruntă Aliid.

  Băgă mâna în cămaşa cu dungi şi scoase un cuţit lung şi curbat pe care-l fasonase dintr-o bucată ascuţită de fier vechi.

  — Ai intenţia să ne dai de gol, Ishmael? Vei raporta planurile noastre prietenului tău, lordul Bludd?

  Întinse pumnalul cu plăselele înainte.

  — Ia-l! Poţi foarte bine să mă ucizi cu mâna ta, atunci.

  Ishmael ridică mâinile.

  — Nu, Aliid…

  Dar celălalt bărbat apucă încheietura lui Ishmael şi-l forţă să apuce pumnalul. Aliid apăsă vârful pe propriul lui piept.

  — Fă-o! Omoară-mă acum, pentru că nu mai vreau să trăiesc în sclavie.

  — Absurd! Nu ţi-aş face niciodată vreun rău!

  — Asta-i şansa ta, mârâi Aliid. Fă-o – sau nu te mai opune niciodată la ceea ce vreau să fac!

  Ishmael îşi smulse mâna din strânsoare, dând drumul armei. Lăsă plivirea în jos.

  — E singura cale pe care-o cunoşti, Aliid? Îmi pare rău pentru tine.

  Surâzând batjocoritor, ca şi cum ar fi vrut să-l scuipe în faţă pe Ishmael, Aliid strecură cuţitul înapoi în ascunzătoare.

  — Nu mai eşti prietenul meu, Ishmael, şi nici duşmanul meu nu eşti.

  Îi întoarse spatele şi rosti o ultimă insultă în bătaia vântului:

  — Nu însemni nimic pentru mine.

  Rezistenţa la schimbare este o caracteristică a supravieţuirii. Dar în forma sa extremă, este nocivă – şi sinucigaşă.

  Critică zensunnită.

  Nici măcar sistemele sofisticate de răcire nu puteau ţine pasul cu arşiţa soarelui care izbea cartierul general al Venkee Enterprises de pe Arrakis. Pentru toate profiturile pe care comerţul cu melanj i le adusese lui Aurelius Venport, se părea că trebuia să irosească şi mulţime de bani pe cele mai simple lucruri aici, în oraşul spaţioportului. Cheltuia echivalentul unui salariu mare doar ca să umple umidificatoarele în circuit închis, pentru a face aceste birouri suportabile.

  Venport ar fi preferat să se afle pe Salusa Secundus, influenţând funcţionarii Ligii şi apărându-şi drepturile comerciale împotriva şedinţelor apucătoare ale Consiliului Jihadului. Voia de asemenea să se întoarcă la junglele luxuriante de pe Rossak, unde-şi putea supraveghea diferitele interese legate de produsele farmaceutice. Cel mai mult totuşi, îşi dădu el seama cu o căldură crescândă în inimă, tânjea să fie pe Poritrin, împreună cu Norma Cenva. Pe lângă interesul lui personal faţă de ea, era desigur curios să vadă dacă proiectul de pliere a spaţiului putea să dea roade şi să-i amortizeze investiţiile.

  De fapt, ar fi preferat să se afle oriunde în afară de Arrakis, dar afacerea cu mirodenie era temelia Venkee Enterprises. În ciuda mediului necruţător al planetei, a distanţei exagerate faţă de orice lume civilizată şi a fanaticilor zensunniţi dificili, ca naibul Dhartha, venitul din melanj era substanţial. Iar cererea nu făcea decât să crească în întreaga Ligă a Nobililor.

  Acum, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, cercetă documentele din faţa lui, registrele şi cutiile cu acte contabile care urmăreau livrările şi proviziile pe care culegătorii de mirodenie organizaţi ai lui Dhartha le aduceau la spaţioport.

  Deschizând un registru electronic, compară aceste informaţii cu pierderile mereu în creştere şi cu utilajele avariate.

  Orice bun om de afaceri ştia să-şi dedice cea mai mare parte a timpului şi a energiei preocupărilor care ofereau cel mai mare potenţial de profit – iar Venport se dovedise cu adevărat un om de afaceri excelent. Aşadar, nu avea de-ales decât să stea chiar el aici, pe Arrakis, până când se rezolvau problemele.

  Angajase un detaşament de soldaţi şi de paznici, mercenari şi personal de securitate pentru a menţine ordinea în Arrakis City. Spaţioportul era un loc murdar şi dezagreabil, populat de oameni murdari şi dezagreabili, dar trupele lui păstrau terenul de aterizare şi clădirile comerciale relativ sigure.

  Adevăratele probleme apăreau departe, în adâncul deşertului, unde nu putea supraveghea pe nimeni.

  Încă de la începutul comerţului cu mirodenie pe gaura asta deşertică de iad, existaseră numeroase incidente de sabotaj. În ultimul deceniu, atacurile piraţilor şi ale bandiţilor se înmulţiseră constant, semne ameninţătoare că mişcarea de rezistenţă câştiga adepţi. Din cine ştie ce motiv, aceşti oameni înapoiaţi ai deşertului dispreţuiau avantajele civilizaţiei şi standardele mai înalte de trai.

  Venport n-avea nevoie să înţeleagă modul de gândire al proscrişilor, nu i se cerea să arate simpatie faţă de punctul lor de vedere ci trebuia să rezolve problema. Era o sarcină pe care ar fi preferat s-o lase partenerului său, dar, printr-o înnebunitoare schimbare a situaţiei, Keedair era acum pe Poritrin, supraveghind munca lui Norma… în timp ce Venport era blocat pe Arrakis.

  A naibii de proastă planificare…

  Unul dintre asistenţi apăru în uşa biroului, un funcţionar al Venkee de pe Giedi Prime, care ceruse postul de pe Arrakis pentru a-şi mări şansele de promovare. Bărbatul greoi petrecea acum fiecare zi numărând orele pe care le mai avea până să se poată întoarce pe o lume a Ligii – orice lume a Ligii.

  — Domnule, bătrânul acela din deşert a venit să vă vadă – domnul Dhartha.

  Venport oftă, ştiind că atunci când conducătorul zensunnit apărea fără o înţelegere prealabilă, aducea invariabil veşti proaste.

  — Trimite-l înăuntru.

  Funcţionarul se retrase din cadrul uşii şi, câteva clipe mai târziu, apăru naibul Dhartha, înfăşurat în falduri de pânză albă, mânjită de praf. Naibul avea pielea întunecată, tăbăcită, şi un tatuaj complicat pe obraz. Cu chipul împietrit, rămase în picioare, iar Venport nu-l invită să stea jos. Dhartha, ca toţi bărbaţii zensunniţi, puţea a praf, a transpiraţie şi a tot felul de alte mirosuri corporale neplăcute. Nu era de mirare că şobolanii zensunniţi ai deşertului făceau rareori baie, dacă făceau vreodată, din moment ce apa era atât de preţioasă aici, dar Venport avea probleme în a-şi ignora propriile aşteptări în materie de igienă.

  Înainte ca naibul Dhartha să apuce să scoată vreun cuvânt, Venport spuse:

  — Înainte de toate, naibule, nu vreau să aud niciuna dintre scuzele tale răsuflate şi exasperante…

  Arătă spre documentele din registre şi din cutii, ştiind că Dhartha nu le-ar înţelege.

  — Întârzierile şi încetineala asta n-au nici o scuză. Trebuie făcut ceva!

  Bătrânul om al deşertului îl surprinse.

  — De acord. Am venit să-ţi cer ajutorul.

  Venport îşi ascunse şocul şi se aplecă deasupra biroului.

  — Ascult…

  — Cauza tuturor necazurilor noastre este un om pe nume Selim. El este inima bandei ăsteia de zurbagii, vulpi viclene de deşert. Atacă fără avertisment, apoi fug şi se ascund. Dar fără Selim, sabotorii s-ar risipi ca fumul. Neghiobii amăgiţi îl privesc ca pe un erou. El îşi spune „Călăreţul Viermilor”.

  — De ce-ţi ia atâta vreme să scapi de el?

  Naibul Dhartha se foi stânjenit.

  — Selim ne scapă printre degete. Cu un an în urmă, mi-a ademenit nepotul cel naiv către moarte, şi am jurat răzbunare. Am trimis multe echipe de căutare să-l caute pe Călăreţul Viermilor, dar îi ocoleşte întotdeauna. În cele din urmă totuşi, cei mai buni cercetaşi ai noştri i-au descoperit ascunzătoarea, o reţea de peşteri departe de alte aşezări.

  — Atunci du-te şi ocupă-te de el, ceru Venport. Trebuie să-ţi ofer o recompensă ca să faci bine treaba asta?

  Dhartha înălţă bărbia.

  — N-am nevoie de nici un stimulent material ca să-l omor pe Selim Călăreţul Viermilor. Am totuşi nevoie de soldaţii tăi mercenari şi de arme din afara planetei. Proscrişii or să lupte, iar eu trebuie să fiu sigur de victorie.

  Venport ştia că era o cerere rezonabilă şi o investiţie adecvată. Infernalii proscrişi distruseseră multe transporturi de melanj. Orice cheltuieli pe care le făcea Venkee Enterprises pentru a readuce afacerea la normal avea să fie recuperată însutit.

  — Sunt surprins că mândria ta de zensunnit îţi îngăduie să soliciţi ajutor de la mine.

  Ochii albastru închis ai lui Dhartha scoteau fulgere.

  — Nu e vorba despre mândrie, Aurelius Venport. Este vorba numai de a ucide o plagă a deşertului.

  Venport se ridică în picioare.

  — Atunci vei primi tot ce ai nevoie.

 

  De-a lungul vieţii sale, naibul Dhartha fusese martorul multor greutăţi şi suferinţe. Cu ani în urmă, soţia lui şi o întreagă caravană cu mirodenie se pierduseră într-o furtună violentă de nisip. Apoi fiul lui, Mahmad, murise în urma unei boli purulente din afara planetei. Până acum se obişnuise cu durerea. Dar moartea iubitului său nepot Aziz, care făcuse totul doar pentru a-şi mulţumi bunicul, îi adusese mai aproape de disperare decât orice altceva. Iar pentru asta, Dhartha ştia exact pe cine să dea vina.

  Obsesia răzbunării îl rodea de un an întreg, iar acum era gata să acţioneze.

  Stătea în sala de întruniri din peşteră, privind furios la bătrânii tribului. Aceasta nu era o şedinţă sau o discuţie a consiliului, ci o declaraţie, şi toţi cei prezenţi ştiau că nu trebuie să-l contrazică pe naib. Ochii albaştri de la mirodenie erau tiviţi cu roşu, ca nişte găuri scobite în faţă cu un cuţit bont.

  — Selim era orfan, un tânăr nerecunoscător, şi – mai rău decât orice – un hoţ de apă. Pe când nu era decât un copil, satul nostru l-a exilat, presupunând că avea să devină hrană pentru demonii deşertului. Dar de când a plecat de unul singur, a fost ca nisipul zgâriind o rană deschisă. Selim adună criminali ca să atace satele noastre şi să prade caravanele…

  Făcu o pauză scurtă, înainte de a continua:

  — Am încercat să negociez cu el. Propriul meu nepot i-a transmis un mesaj care-i cerea lui Selim să revină în societatea noastră, dar acest fiu risipitor a făcut un pact cu Shaitan însuşi. El a râs de oferta mea şi l-a trimis pe Aziz înapoi cu mâinile goale.

  Bătrânii îl priveau pe naibul Dhartha, aşteptând. Sorbeau din ceşti mici de cafea aromată cu mirodenie. Observă că cei mai mulţi dintre ei purtau haine străine.

  — Nemulţumindu-se doar să-mi respingă invitaţia, Selim Călăreţul Viermilor a îndrăznit să umple capul acelui băiat nevinovat cu idei nebuneşti. Proscrisul a avut anume intenţia să-l păcălească pe Aziz să facă acea încercare nesăbuită, ştiind că Shaitan avea să-l devoreze. E răzbunarea lui Selim împotriva mea.

  Se uită iar în jur, tremurând din tot trupul.

  — Contestă cineva de aici ceea ce am spus?

  Oamenii rămaseră tăcuţi până când în cele din urmă unul dintre bătrâni zise:

  — Dar ce-ar trebui să facem în privinţa asta, naib Dhartha?

  — Am tolerat această hărţuire ani de zile. Scopul declarat al lui Selim este de a împiedica toate operaţiunile de recoltare a mirodeniei şi de a ne distruge comerţul cu negustorii din afara planetei – comerţul care ne-a făcut satul bogat. Vă spun, pentru o mie de motive, că trebuie să-l distrugem pe Selim şi pe bandiţii care-l urmează. Trebuie să-i strivim pe aceşti briganzi cât timp oamenii noştri îşi mai aduc aminte căile aspre ale deşertului. Trebuie să adunăm războinicii şi să pornim împotriva fortăreţei Călăreţului Viermilor!

  Încleştă pumnul şi se ridică în picioare.

  — Chem un detaşament kanla de răzbunare, cei mai buni luptători ai noştri care să vină cu mine să-l distrugem pe Selim, o dată pentru totdeauna!

  Toţi bătrânii se ridicară alături de el, unii ezitând, alţii întinzând pumnii în aer. Aşa cum se aşteptase naibul Dhartha, nimeni nu-şi arătă dezacordul.

 

  Viziunea de la Shai-Hulud nu fusese niciodată atât de limpede. Selim stătea în capul oaselor pe pat, în întuneric. Câteva licurigloburi slabe furate de la caravanele cu mirodenie atârnau în exterior, pe coridorul peşterii, aruncând pete neclare de lumină, dar se bizuia pe întunericul de afară, cu zorii încă departe. Clipi din ochi, încercând să treacă de la viziunea profetică interioară la realitatea fizică din jur.

  Acum văd, atât de clar!

  Lângă el, Marha dormea, legănată de vise liniştite. Era caldă, dulce şi familiară. Erau căsătoriţi de un an, iar acum era însărcinată cu primul lor copil. Dar avea sentimentul că făcuse întotdeauna parte din viaţa lui şi din legenda tot mai amplă. Coborî ochii spre ea şi femeia se trezi, deşi nu făcuse nimic care să o deranjeze. Marha era atât de legată de soţul ei încât simţea chiar şi când acesta îşi schimba gândurile.

  Ca dormitor, Selim alesese una dintre camerele interioare ai cărei pereţi erau împodobiţi cu rune muadru gravate, simbolurile indescifrabile ce fuseseră lăsate acolo de călători mistici necunoscuţi. Străvechile scrieri îl făceau pe Selim să se simtă legat chiar de sufletul Arrakisului. Îl ajutau să atingă o limpezime a gândurilor, iar consumul de melanj din fiecare noapte îi dăruia ţeluri, înţelesuri şi vise. Câteodată viziunile erau întunecoase şi greu de înţeles; în alte ocazii, Selim înţelegea precis ce trebuie să facă.

  Soţia lui ridică privirea spre el, aşteptând, cu ochii sclipind în umbra peşterii. Încercând să-şi stăpânească tremurul din voce, Selim spuse:

  — Se apropie o armată, Marha. Naibul Dhartha a adunat străini bine înarmaţi care să lupte pentru el. S-a lepădat de credinţele zensunnite şi de onoare. E mistuit de propria lui ură, şi asta înseamnă mai mult pentru el acum decât orice.

  Marha se ridică în picioare.

  — O să-i chem pe toţi discipolii tăi, Selim. O să adunăm arme şi o să ne pregătim de rezistenţă.

  — Nu, răspunse Selim, punându-i cu blândeţe mâna pe umăr. Ştiu unde să găsească locul ăsta, şi vor veni asupra noastră cu forţe copleşitoare. Indiferent de devotamentul şi de ferocitatea luptătorilor noştri, nu putem învinge.

  — Atunci trebuie să fugim! Deşertul e mare. Putem găsi cu uşurinţă o altă ascunzătoare, departe de aici…

  — Da.

  Selim o mângâie pe obraz, apoi se aplecă să o sărute.

  — Veţi pleca în adâncul deşertului cu toţii şi veţi întemeia o altă bază, de unde să ne susţinem cauza. Dar eu trebuie să rămân aici şi să-l înfrunt. Singur.

  Lui Marha i se tăie răsuflarea.

  — Nu. Dragul meu, vino cu noi. Te vor ucide!

  Selim rămase cu privirea aţintită în întuneric, distantă şi pierdută, ca şi cum ar fi scrutat adânc într-o realitate pe care nimeni altcineva n-o putea vedea.

  — Cu multă vreme în urmă, Budallah m-a binecuvântat cu o misiune sacră. Toată viaţa mea am urmat ţelul pe mi l-a încredinţat El, şi totul s-a strâns în acest nod. Soarta lui Shai-Hulud depinde de acţiunile mele şi de viitorul la crearea căruia voi ajuta şi eu…

  — Nu poţi ajuta la crearea unui viitor dacă eşti mort!

  El îi surâse uşor.

  — Viitorul nu-i atât de simplu, Marha. Trebuie să stabilesc un curs care va dura vreme de milenii.

  — O să rămân să lupt alături de tine! Sunt la fel de capabilă ca oricare dintre luptătorii tăi! Ştii că am dovedit…

  El îi puse mâinile pe umerii drepţi.

  — Nu, Marha. Ai o responsabilitate mai mare, una mult mai importantă. Trebuie să ai grijă ca nimeni să nu uite. Numai în acest fel vom obţine o victorie adevărată şi durabilă.

  Selim trase adânc aer în piept şi simţi în gură gustul dens, dulce, de melanj. În miezul cel mai adânc al sufletului său, simţea o legătură strânsă cu Shai-Hulud.

  — Am intenţia să-mi înfrunt duşmanul singur, pe nisip.

  Se întoarse, privind în ochii mari ai lui Marha, şi-i zâmbi slab, dar încrezător. În vocea lui nu se simţea nici un strop de îndoială.

  — Ca legendă, nu pot face mai puţin de-atât.

  Din moment ce n-au mai existat de decenii conexiuni de încărcare între mine şi hiperminte, Omnius nu-mi cunoaşte gândurile care ar putea fi considerate lipsite de loialitate. Dar eu nu vreau ca ele să fie aşa. Sunt doar curios din fire.

  Dialogurile lui Erasmus.

  Pe lumea sincronizată Corrin, ochii-de-pază erau peste tot, observând totul. Deşi era liniştitor într-un fel, Erasmus găsea micii spioni electronici băgăreţi şi iritanţi. În special exemplarele mobile, ca nişte mici insecte insistente. Învăţase să fie pregătit pentru vocea omniprezentă care apărea de nicăieri, în orice clipă.

  Nava de actualizări neaşteptată ajunse pe Corrin, transmiţând vestea surprinzătoare că, după decenii de întârziere, Seurat aducea o copie intactă a lui Omnius-Terra. Erasmus primi vestea fără plăcere, şi aşteptă ca hipermintea să prelucreze noua informaţie. Nu avusese niciodată cu adevărat intenţia să ascundă amănuntele experimentelor sale nesocotite de pe Pământ şi consecinţele lor dezastruoase, neaşteptate. Nu pentru totdeauna, oricum.

  Erasmus se plimba prin grădina ornamentală a vilei sale private; lumina intensă a soarelui gigant roşu dăuna unora dintre florile delicate şi ajuta alte plante să prospere. În timp ce era ocupat cu o floare rară de pasărea-paradisului – una dintre florile favorite ale Serenei Butler – Omnius procesa actualizarea pierdută cu mare eficienţă, iar nava lui Seurat plecă de pe terenul de aterizare fără nici un incident.

  Înainte ca vehiculul de actualizări să fi ieşit măcar din atmosferă, Erasmus fu chemat de hiperminte. Vocea mecanică autoritară ieşea dintr-un implant aflat într-un bonsai ficus bengalez din grădina privată.

  — Da, Omnius? Ai găsit ceva interesant în actualizarea de pe Pământ?

  Erasmus îşi examina florile, ca şi cum nu avea alte griji. Presupunea totuşi că avea să fie aspru mustrat.

  — Ştiu acum că „provocarea” ta privindu-l pe băiatul sălbatic Gilbertus Albans are o paralelă mai veche.

  Una dintre frunzele micului arbore se lumină verde deschis, sursa vizibilă a ochiului-de-pază ascuns.

  — N-am încercat niciodată până acum să cresc un copil de sclav…

  — Te-ai dovedit expert în manipularea pe scară largă a psihicului uman. Potrivit actualizării, ai făcut un pariu interesant cu duplicatul meu de pe Pământ, pentru a vedea dacă-i poţi întoarce împotriva noastră chiar şi pe cei mai loiali oameni de încredere.

  — Numai cu încurajarea şi cu înţelegerea deplină a lui Omnius-Terra, preciză Erasmus, ca şi cum ar fi fost o scuză adecvată.

  — Încerci să mă induci în eroare cu ajutorul unor informaţii incomplete sau filtrate. Este aceasta o tehnică pe care ai învăţat-o de la subiectele umane? Se pare că încerci să obţii un avantaj asupra mea în competiţiile noastre prin diferite mijloace. Cauţi să mă înlocuieşti?

  — Nu sunt nimic altceva decât un servitor al dorinţelor tale, Omnius.

  Din obişnuinţă, faţa de metalfluid a robotului formă un surâs, deşi expresia lui însemna prea puţin pentru hiperminte.

  — Dacă încerc vreodată să-ţi influenţez analizele, este numai pentru a genera o mai bună înţelegere a duşmanilor noştri.

  — Îmi ascunzi altceva. Ceva mult mai semnificativ…

  Frunza verde deschis vibră, ca într-un acces de furie.

  — Tu, Erasmus, ai fost cauza fundamentală a revoltei umane iniţiale!

  — Nimic nu ţi se poate ascunde, Omnius. Există numai întârzieri în introducerea datelor, şi asta e ceea ce s-a întâmplat aici. Da, eu am aruncat un copil uman neînsemnat de pe un balcon… şi, după cât se pare, asta a incitat la revolta actuală.

  — O analiză incompletă, Erasmus. Iblis Ginjo, unul dintre oamenii de încredere pe care i-ai corupt tu personal, a condus cea mai violentă insurecţie de pe Pământ, şi este acum un lider politic important în Jihad. De asemenea, simbolul cauzei lor fanatice, Serena Butler, a fost cândva sclavă în casa ta. Se pare că experimentele tale au avut efecte catastrofale.

  — Numai în scopul de a obţine o mai bună înţelegere.

  — Este posibil ca unul dintre experimentele tale să fie responsabil pentru celelalte opt lumi sincronizate care au suferit recent un val de dereglări inexplicabile?

  — Cu siguranţă nu, Omnius.

  — Personalitatea ta independentă devine supărătoare, Erasmus. De aceea, pentru a preveni apariţia unor dezastre ulterioare, mintea ta va fi reformatată şi sincronizată cu a mea. Ca individ, vei fi terminat… termina… termin… term…

  Brusc, ciudata voce bâlbâită a lui Omnius tăcu. Lumina de la ochiul-de-pază se stinse. Frunza luminoasă se desprinse de bonsaiul-ficus şi se rostogoli la pământ.

  Perplex, şi simţind o nevoie urgentă de a evalua ameninţarea la adresa preţuitei sale individualităţi, Erasmus se uită în sus, la câţiva dintre ceilalţi ochi-de-pază din vila lui. Toţi atârnau nemişcaţi şi tăcuţi, de parcă ar di fost dezactivaţi. Unul căzu din cer ca o piatră şi se sfărâmă în bucăţi pe pavaj.

  O tăcere ciudată păru să se răspândească pe tot Corrinul.

  — Omnius?

  Dar Erasmus nu putu găsi hipermintea nicăieri pe ecranele sale de observaţie sau în punctele de interacţiune.

  Deasupra, o navă controlată de roboţi se înclină pe un vector de apropiere aberant, înainte de a se izbi de una dintre clădirile industriale.

  Simţind urgenţa, dar neînţelegând valul de prăbuşiri, Erasmus ieşi din vilă şi porni în mare grabă către oraşul principal de pe Corrin. Găsi oameni de încredere, sclavi speriaţi şi roboţi autonomi, toţi umblând încoace şi-ncolo într-o confuzie vizibilă.

  În centrul oraşului, gigantica Turlă centrală o luase razna. Ca un şarpe care se zvârcolea, structura de metalfluid avea convulsii şi spasme, ghemuindu-se la pământ şi apoi aruncându-se brusc spre cer, zdrobind alte construcţii ca şi cum ar fi fost tentaculul unei caracatiţe înfuriate. Gândurile dezordonate ale lui Omnius îndrumau mişcarea şi restructurarea clădirii.

  Erasmus se uită fix la bizarul spectacol, simţind emoţii simulate de confuzie, amuzament şi groază. Suferea Corrinul de straniul virus al dereglărilor, ca şi celelalte lumi?

  Hotărât şi curios, robotul umblă prin oraşul-capitală, încercând să comunice cu alţi ochi-de-pază. Peste tot, găsi aparate scoase din funcţiune şi componente împrăştiate. Descoperi apoi, vorbind cu alţi roboţi, că toate sistemele lui Omnius de pe planetă era complet oprite, într-o paralizie generală. Vehiculele nepilotate se prăbuşeau, instalaţiile industriale se supraîncărcau şi începeau să ardă.

  Întreaga prezenţă software a lui Omnius fusese nimicită.

  — Declar situaţie de criză, vorbi Erasmus pe un canal de comunicaţii deschis. Hipermintea a fost avariată, şi trebuie să impunem controlul înainte ca întreruperile planetare să se înrăutăţească.

  Ca unul dintre puţinii roboţi independenţi, Erasmus putea să ia decizii rapide şi era, prin urmare, mult mai eficient decât alţi roboţi.

  Găsea situaţia captivantă. Din moment ce fusese programat să fie loial, nu-i trecuse niciodată prin minte lui Erasmus să uzurpe locul lui Omnius. Dar acum, robotul independent se găsea pus în faţa unei situaţii dificile. Avea obligaţia de a menţine controlul maşinilor pe planeta vulnerabilă – chiar dacă hipermintea promisese să termine cu el.

  Fără să piardă timpul, Erasmus îşi impuse propria autoritate, izolând cât de multe copii de siguranţă ale lui Omnius putuse găsi, pe cele neatinse de virusul perfid care provoca această cascadă de dezastre. Putea face legătura între destule puncte de control ale computerelor pentru a menţine siguranţa pe Corrin. Până la urmă, avea să refacă cele mai multe dintre sisteme şi să elimine din hiperminte fişierele şi gândurile corupte în mod periculos.

  Laolaltă cu câteva modificări şi revizuiri atente, făcute de el însuşi.

  Faţa de metalfluid a robotului încremeni, formând o mască hotărâtă. Ocupând o poziţie unică în istoria maşinilor, Erasmus avea ocazia să salveze lumea sincronizată principală. Dacă reuşea, ar fi trebuit să i se datoreze ceva pentru osteneală. Asta nu-l făcea neloial, nici măcar nesincer. Îl făcea valoros, într-un fel unic. Trebuia pur şi simplu să supravieţuiască. Avea dreptul să supravieţuiască! Dacă nu, nu-i vom înţelege niciodată pe oameni şi nu-i vom putea înfrânge niciodată pe câmpul de bătălie.

  Crezând ferm în logica acţiunilor sale, Erasmus creă amintiri false pentru Omnius, alterând scenariile după cum era nevoie. Hipermintea nu avea oricum nevoie de informaţiile de mult pierdute din actualizarea de pe Pământ. Rescrierea istorică a robotului nu era perfectă, dar credea că era de ajuns ca să-i îngăduie continuarea existenţei.

 

  În general, Erasmus prefera să se ocupe de marile întrebări în manieră teoretică, în loc să rezolve probleme prin acţiuni deschise. Astfel, era curios, şi chiar surprins, să se vadă lansând un contraatac militar – în plus, împotriva altui robot independent.

  În ciuda tuturor eforturilor lui de a face reparaţii, sistemele interconectate de pe Corrin continuau să se clatine, ruinate de rutinele parazite de reprogramare ascunse în actualizarea pierdută a lui Omnius-Terra. Erasmus asemăna situaţia cu cea a unui om cu o boală cerebrală, trecând printr-un atac violent. Orice doctor bun l-ar izola şi l-ar lega pe bolnav, pentru binele lui. Aici, făcuse acelaşi lucru cu hipermintea, diminuând pagubele prin izolarea rapidă a sistemelor lui Omnius.

  N-avu nevoie de prea mult timp sau efort pentru a stabili că purtătorul care infectase Corrinul fusese chiar Seurat. Acesta trecuse de asemenea prin cele opt alte lumi care se prăbuşiseră. Fără să-şi dea seama, căpitanul robot îşi livrase actualizarea contaminată, şi diferitele încarnări ale lui Omnius de pe alte lumi sincronizate absorbiseră noua informaţie împreună cu un virus de programare care acţiona ca o bombă cu ceas tăcută.

  Convocă un detaşament de roboţi militari care se puteau lega la cele mai rapide nave ale maşinilor gânditoare.

  — Urmăriţi şi interceptaţi acea navă de actualizare. Împiedicaţi livrarea altor copii ale actualizării lui Omnius-Terra. Sunteţi autorizaţi să-l distrugeţi pe Seurat şi aparatul său dacă este necesar. Prioritatea voastră principală este de a evita alte căderi de program, în genul celor de care am avut parte aici, pe Corrin.

  Roboţii de luptă se întoarseră şi plecară în marş, tropăind către navele ascuţite ca o lamă care puteau străpunge spaţiul cu mare viteză. Vehiculele militare automate se îndepărtară urlând, lăsând dâre de fum pe cerul cu pete stacojii. Siluetele lor geometrice traversară sfera imensă a gigantei roşii ca nişte păsări de pradă, năpustindu-se în spaţiu.

  Erasmus simţea o oarecare înrudire cu Seurat, dar asemenea sentimente nu mergeau până la simpatie. Hipermintea fusese puternic deteriorată, iar Erasmus ar fi făcut orice era necesar ca să pună ordine în dezastru.

  Nu că Omnius ar catadicsi vreodată să arate recunoştinţă…

 

  Nava de actualizări zbura mai repede şi mai lin decât Călătorul Visurilor pe care Seurat îl împărţise cu Vorian Atreides. Din cauza adaptărilor necesare pentru a-l găzdui pe omul de încredere – sisteme de întreţinere a vieţii şi elemente de confort – eficienţa vechii nave fusese compromisă.

  Cu toate acestea, timpul petrecut în jocuri militare şi alte distracţii mentale cu Vorian Atreides compensase din plin diferenţele. Pilotul robot ajunsese să înţeleagă excentricităţile din natura umană mult mai amănunţit decât trecând în revistă imensele baze de date ale lui Omnius.

  Din nefericire, copilotul său uman îl trădase pe faţă, ceea ce făcea dificil de justificat amintirile plăcute despre tânăr. Chiar şi aşa, căpitanul robot evitase să şteargă aceste fişiere de date familiare, aproape sentimentale…

  Când văzu aparatele rapide brăzdând spaţiul către el, răspândindu-se într-un tipar de interceptare şi atac, Seurat se gândi instantaneu la nave ale Armadei Ligii. În momentul loviturii atomice finale de pe Pământ, trăseseră asupra lui, urmărind aparatul în timp ce încerca să fugă de pe câmpul de luptă al planetei cu ultima actualizare a lui Omnius. Dacă cele mai multe bombardiere şi aparate de vânătoare se concentraseră asupra atacului atomic, Vorian Atreides îl urmărise pe Seurat, paralizându-l pe căpitanul robot şi scoţându-i motoarele din funcţiune…

  Acum, Seurat stabili rapid că nu avea suficiente arme defensive pentru a respinge o asemenea forţă copleşitoare. Apoi îşi dădu seama că erau nave de război ale lui Omnius, trimise de pe Corrin.

  — Opreşte sau vei fi distrus, ordonară roboţii lui Erasmus, vorbind într-un limbaj-maşină pe care Seurat îl interpretă imediat. Nu încerca să scapi. Opreşte motoarele şi pregăteşte-te să fii abordat.

  — Sigur că mă voi opri. Fac întotdeauna ceea ce comandă Omnius.

  — Hipermintea de pe Corrin este grav avariată, declară una dintre navele-robot. Erasmus ne-a dat ordine explicite să te interceptăm şi să recuperăm sfera de actualizări înainte de a provoca alte pagube lumilor sincronizate.

  — N-am provocat nici o pagubă, protestă Seurat. Transport gândurile finale pierdute ale lui Omnius-Terra. Fiecare lume sincronizată trebuie să încorporeze aceste gânduri în Omnius, pentru a înţelege gândirea umană…

  — Dacă nu predai sfera de actualizări, avem instrucţiuni să-ţi distrugem vehiculul.

  Seurat nu cântări prea mult problema.

  — Atunci veniţi la bord, iar eu voi preda încărcătura.

  Când navele de luptă se conectară la a lui, roboţii militari îi transmiseră un rezumat complet a ceea ce se întâmplase pe Corrin la scurtă vreme după ce plecase Seurat. Uluit, căpitanul robot nu putea nega concluziile trase de Erasmus. Spre spaima lui, află de asemenea de la ei şi despre alte căderi de programe… hiperminţi năruite pe opt planete pe care se oprise în cursa de actualizare. Semăna cu răspândirea unei boli extrem de contagioase. Iar Seurat fusese purtătorul!

  Când automatele-soldat blindate urcară la bordul aparatului său rece şi lipsit de aer, spuse:

  — Mă voi întoarce imediat pe Corrin şi mă voi supune unei complete rescrieri a programului. Voi permite ca personalitatea mea să fie ştearsă şi asimilată, dacă Omnius simte că acest lucru este necesar.

  — Omnius este în acest moment deconectat şi izolat, zise automatul soldat. În timpul absenţei sale, Erasmus ia toate deciziile.

  — Atunci sper să-l conving pe Erasmus că n-am avut intenţia să fac nici un rău.

  Roboţii de luptă luară gelsfera pusă la păstrare care conţinea un duplicat al lui Omnius-Terra ca şi virusul de programare ascuns. Ce păcat că atâtea informaţii vitale trebuiau irosite…

  Mintea de gelcircuite a lui Seurat se învârti printre posibilităţi, şi robotul îşi dădu seama cum fusese tras pe sfoară. Numai Vorian Atreides ar fi putut duce la îndeplinire un asemenea şiretlic inteligent, costisitor. Pe un ton de tachinare, omul de încredere ameninţase întotdeauna să saboteze planurile lui Seurat, iar acum chiar o făcuse. Ce soi de farsă fusese asta? Provocase pagube extraordinare planetelor maşinilor.

  Seurat se întrebă dacă era capabil să râdă, să se bucure de un pic de umor bizar. Cu destul timp la dispoziţie, ar putea găsi o cale să răspundă el însuşi cu o glumă suficient de distrugătoare, dacă l-ar mai vedea vreodată pe Vorian Atreides.

  Câte ocazii ratăm în cursul vieţii noastre? Le putem măcar identifica mai târziu, dacă ne gândim în urmă? Aceasta este o lecţie pe care prea mulţi dintre noi n-o învaţă decât când este prea târziu.

  LERONICA TERGIET, fiilor ei.

  Soldatul jovial care-şi spunea „Virk” petrecu câteva zile străduindu-se s-o cunoască mai bine pe Leronica Tergiet de pe Caladan. La început, ea păru iritată de insistenţa lui, incapabilă să ia în serios interesul său pentru ea, apoi fu sincer surprinsă, pentru că îl văzuse respingând femei mult mai frumoase şi mai dornice să-l accepte.

  — Aşadar, nu glumeşti, până la urmă?

  Stătea lângă Vor în tavernă, după ce dăduse afară clienţii pescari la ora închiderii, târziu în noapte. Oricum, trebuiau să fie pe bărcile lor înainte de răsărit, când mareea scădea. Deşi pretindea că este doar încă unul dintre soldaţii genişti ai Jihadului în orele libere, Vor lăsase să se înţeleagă limpede că trebuia să înceapă construcţiile la avanpostul militar din susul coastei.

  — Nu născocesc poveşti, răspunse Vor. Ştiu pe ce pun preţ… şi cred că a te cunoaşte mai bine merită timpul şi efortul.

  Chiar şi pe Pământ, sub dominaţia maşinilor gânditoare, avusese la dispoziţie o mulţime de sclave pentru plăceri; cu toate acestea, niciuna dintre acele femei nu râsese vreodată împreună cu el, nici nu vorbise ca o parteneră sau o prietenă. Nu aşa.

  Cu stânjeneală simulată, Leronica îşi duse la piept mâna tremurândă.

  — Merită efortul? Vai, vai, ce compliment! Asemenea vorbe dulci merg de obicei la fetele îndrăgostite?

  El ridică din umeri cu o sclipire de drăcuşor în ochi.

  — De obicei.

  Leronica îl privi cu seriozitate, cu mâinile în şolduri.

  — Virk, eu cred că s-ar putea să alergi după mine doar pentru că tu crezi că aş putea reprezenta o provocare.

  — Nu, răspunse el cu toată sinceritatea pe care o putu aduna. Alerg după tine pentru că te găsesc fascinantă. Ăsta-i adevărul absolut.

  Ea îl cercetă cu ochii care-i aminteau de Serena, şi treptat scepticismul i se topi. Îşi puse mâna dreaptă peste a lui, iar expresia i se îndulci.

  — Bine, atunci. Te cred.

 

  Echipa de genişti ai Jihadului rămase pe Caladan mai mult de patru luni, excavând o nouă bază pe promontoriile nelocuite, bătute de vânt, aflate la câteva ore de mers cu maşina cu gaz metan, spre nord faţă de satul de pescari. Poziţia era cea mai bună pentru conectarea la noua reţea de sateliţi de supraveghere şi comunicaţii de pe orbită.

  Soldaţii construiră turnuri de pază şi barăci pentru detaşamentul care urma să rămână aici. Personalul avea să se rotească la fiecare câţiva ani, dar deocamdată aceasta avea să fie casa lor, unde să stea de veghe împotriva prădăciunilor maşinilor gânditoare. Vor trimise de asemenea echipe de cercetare pentru a realiza o cartografiere completă a continentelor şi a oceanelor, furnizând prima bază de date amănunţită a vremii şi curenţilor de pe Caladan. Era încântat că putea da o mână de ajutor la îmbunătăţirea vieţii acestor oameni…

  Mergând pe promontoriul de pe coastă, deasupra Mării Caladanului, Vor întinse mâna s-o ajute pe Leronica să urce poteca abruptă. Femeia n-avea nevoie de ajutor, dar lui îi plăcea s-o ţină pur şi simplu de mână, atingându-i degetele puternice şi jucând rolul cavalerului, un concept la care puţini dintre voinicii pescari locali se gândiseră vreodată.

  — Vremea e plăcută aici, cu aer proaspăt şi o mare care oferă toată hrana pe care ţi-ai putea-o dori, remarcă Vor.

  Stăteau umăr la umăr, simţind adierea sărată pe faţă. Tăcerea nu era stânjenitoare, ci reconfortant de plăcută, fără aşteptări.

  Leronica se uită în jur, ca pentru a încerca să vadă ce-l atrăgea pe el în acest loc aspru.

  — Obişnuinţa face să pălească culorile strălucitoare ale unui peisaj. Mi-am petrecut cea mai mare a timpului gândindu-mă la alte locuri, nu la acesta.

  — Am călătorit foarte mult, Leronica. Crede-mă, Caladan e o nestemată, un secret care ar fi mai bine să fie păstrat faţă de restul Ligii Nobililor. Sunt surprins că planeta asta nu e mai bine populată.

  — Nu suntem prea departe de unele dintre lumile sincronizate.

  Leronica urcă lângă el, cu buclele castanii răsfirate de vânt. Deseori îşi lega părul la spate dnd trebuia să lucreze în bucătăria tavernei sau la prepararea berii, dar Vor prefera să-i vadă cosiţele graţioase fluturând libere. Când îi îngăduise în sfârşit să-şi treacă degetele prin zulufii ei, senzaţia se dovedise chiar mai senzuală decât se aşteptase el.

  — Până acum, Caladan n-a fost o ţintă destul de importantă pentru Omnius ca s-o convertească într-o planetă dominată de maşini, dar tot mai îndurăm din când în când raiduri ale cymecilor şi roboţilor.

  — Politica şi tactica sunt interesante, zise Vor, dar şi alte lucruri sunt importante pentru mine. Simt o nevoie chiar aici.

  Îşi apăsă cu pumnul plexul solar, apoi se uită în jur.

  — N-ar fi minunat să construim o casă impunătoare aici, pe faleza de deasupra satului?

  Leronica râse.

  — Ştiu totul despre Liga Nobililor, Virk. Pe Caladan ne putem descurca fără nobilul nostru local, mulţumim.

  — Chiar cu tine ca doamnă a mea, Leronica? Şi cu mine ca baron, conte sau duce al vostru?

  — Tu, un soldat genist oarecare, să fii duce?

  Îl înghionti în joacă.

  — Destul cu absurdităţile.

  Ţinându-se de mâini, se plimbară pe potecă, printre tufişurile dese care sclipeau de la florile albe ca nişte steluţe. În lunile de când se afla aici, deveniseră iubiţi şi, mai mult decât atât, prieteni apropiaţi. Leronica avea o frumuseţe şi un bun simţ care o făceau captivantă pentru el, într-un fel pe care Vor nu-l mai simţise de la iubirea devoratoare pentru Serena Butler. Flirturile cu alte femei pe spaţioporturi îndepărtate îi ţinuseră interesul treaz pentru câţiva ani, dar, petrecând fiecare oră liberă cu Leronica, descoperea că este din ce în ce în ce mai fascinat de lucrurile pe care le putea învăţa de la această femeie înţeleaptă şi cu chipul proaspăt – deşi nu era o intelectuală.

 

  În cele din urmă, când staţia de observaţie a Jihadului fu terminată şi fură trimise cu succes mesaje de testare navelor de patrulare din jurul sistemului Caladan, Vor îşi dădu seama că era vremea să-şi ia echipa şi să se pregătească pentru următoarea sarcină. Ar fi preferat să rămână pe loc, în această lume paşnică, oceanică, pretinzând că este un soldat obişnuit, dar, ca primero, ştia că trebuie să-şi conducă flota din nou. O parte din el ar fi vrut să rămână, să scape de ororile Jihadului. Dar, în scurtă vreme, prefăcătoria l-ar fi făcut să se simtă nefericit, iar Vor Atreides nu era genul de om care să poată trăi în minciună. O făcuse deja destul în cursul vieţii sale.

  Devenise agitat după ce stătuse atâtea luni într-un singur loc, şi singurul lucru care-l făcea să regrete plecarea iminentă era această femeie remarcabilă. Leronica Tergiet era o persoană simplă, fără ifose, iar Vor găsea reconfortantă afecţiunea ei sinceră, fără pretenţii sau planuri.

  Draga, dulcea mea Leronica.

  Împotriva instinctelor sale, în ultima zi înainte de plecarea cu flota, Vor se hotărî să-i dezvăluie adevărata lui identitate. După ce făcuseră dragoste de-a lungul nopţii fără somn, simţea că era important să-i dăruiască ceva în schimb, să împartă cu ea o sinceritate pe potriva felului deschis şi limpede în care ea se purtase întotdeauna cu el.

  — Leronica, nu sunt doar un soldat oarecare din Armata Jihadului, iar numele meu nu este Virk. Sunt… primero Vorian Atreides al Sfântului Jihad.

  Căută în ochii ei o scânteie de recunoaştere, dar nu văzu decât curiozitate neliniştită şi nedumerire.

  Continuă:

  — Am fost cel care a salvat-o pe Serena Butler de pe Pământ şi am adus-o, împreună cu Iblis Ginjo, înapoi pe Salusa Secundus. Acesta a fost începutul Jihadului.

  Spuse asta nu ca s-o impresioneze, pentru că deja câştigase măcar o parte din inima lui Leronica; o spuse pentru că voia ca ea să ştie ce era mai rău şi ce era mai bun despre el.

  — Ai auzit istoria?

  — Am avut destule necazuri cu tatăl meu, cu pescuitul, cu taverna, răspunse ea, iar Vor îşi dădu seama că localnicii erau preocupaţi în primul rând de mişcarea bancurilor de peşti şi de mareele de alge, ca să nu mai pomenim de monstruoşii elecrani electrici care pândeau dincolo de orizont, gata să se năpustească asupra bărcilor de pescuit ce nu bănuiau nimic.

  — De ce-ar trebui să-mi bat capul cu ştiri vechi şi bătălii îndepărtate? O, câţiva dintre tinerii noştri au devenit soldaţi ai Jihadului şi bănuiesc că echipajul tău va pleca ducând cu el alţi câţiva recruţi voinici care vor regreta curând că-şi părăsesc recoltele de peşti şi pe tinerele noastre fete.

  Îl privea în întuneric, sprijinindu-şi capul cu mâna, astfel încât palma dispărea în buclele dese, castanii.

  — Atunci, zici că din cauza ta se-ntâmplă toate astea?

  — Da, am fost crescut de maşinile gânditoare. Am fost om de încredere pe Pământ. Tatăl meu a fost… cymecul Agamemnon.

  Făcu o pauză, dar nu observă nici o reacţie de dezgust pe faţa ei.

  — Generalul titan Agamemnon.

  Tot nici o reacţie. Nu păreau să primească prea multe veşti pe lumea asta oarecum îndepărtată…

  Ca şi cum ar fi turnat apă într-un vas gol, îi povesti mai multe. Îi descrise felul în care fusese crescut, inclusiv călătoriile pe Călătorul Visurilor între lumile sincronizate, vorbi despre participarea la Jihad şi despre toate câmpurile de bătălie răspândite în galaxie unde înfruntase maşinile gânditoare.

  În timp ce stătea întinsă în pat lângă el, ochii lui Leronica sclipeau în lumina portocalie tremurătoare a lumânării, nu a unui licuriglob.

  — Vorian, fie eşti un om cu multă experienţă şi multe amintiri… fie un mincinos experimentat.

  El îi zâmbi, apoi se aplecă s-o sărute.

  — Aş putea susţine că una n-o exclude pe cealaltă, dar te asigur că spun adevărul.

  — Asta nu mă surprinde. Ştiam că ai măreţie în tine; credeam doar că va apărea cândva în viitor.

  Tăcu pentru o clipă.

  — Dar nu începe să-mi faci promisiuni, sau o să încep să regret timpul petrecut împreună, şi nu vreau asta.

  — Nu există nici cea mai mică posibilitate, jură Vor. Dar acum, că îmi cunoşti adevărata identitate, Leronica, ar fi mai bine dacă ai păstra-o secretă.

  Femeia ridică din sprâncene, ca şi cum ar fi fost jignită.

  — Aşadar, marele primero se ruşinează că a luat ca iubită pe fiica unui pescar localnic?

  El clipi în lumina lumânării, dându-şi seama dintr-o dată cum trebuie să fi sunat avertismentul lui, apoi izbucni în râs.

  — Nu, de fapt e chiar pe dos. O fac pentru siguranţa ta. Sunt un om important, cu duşmani primejdioşi. S-ar năpusti asupra Caladanului lipsit de apărare şi ar încerca să-mi facă rău prin intermediul tău. Propriul meu tată ar face orice ca să mă rănească, şi cred că există multe slugi ale lui Omnius care abia ar aştepta să descopere că Vorian Atreides s-a îndrăgostit…

  Ea roşi, iar bărbatul o mângâie pe braţ.

  — Dragostea noastră e prea frumoasă. Nu pot îngădui să fie folosită împotriva noastră ca armă.

  Leronica oftă şi se ghemui lângă el.