— Vreau să plecaţi amândoi pe Kolhar imediat, cu un grup mare de ingineri ai Jihadului. La ordinul meu, veţi prelua comanda şantierelor lui Venport şi veţi converti toate navele sale care pliază spaţiul în vehicule militare. Are disponibile peste o sută. Luaţi cu voi două divizii, destul cât să introduceţi şi să aplicaţi noile priorităţi şi să protejaţi Kolharul de orice atacuri potenţiale ale maşinilor.

  — Dar eşti sigură că Venport va coopera?

  Xavier rămânea sceptic.

  Serena arăta plină de hotărâre.

  — Nu ne mai putem permite să-l lăsăm să aleagă. Este spre binele Jihadului. Ai prefera să facă afaceri cu Omnius?

  — Nu există garanţii în timp de război, comentă Xavier. Numai moarte şi distrugere, urmate de şi mai multă moarte şi distrugere…

  Vor ştia că arată mai mult ca un tânăr ofiţer inferior decât ca un primero îmbătrânit în luptă.

  — Ei hai, nu face pe cinicul cu noi, Xavier. Parc-ai fi un moşneag morocănos!

  — Recunosc, sunt vinovat, răspunse el cu un surâs încordat.

  Împreună, bărbaţii ieşiră din sală, ducându-se să se apuce de pregătirile militare.

  Ce îl face pe un om mare erou? Acţiunea dezinteresată, spuneţi voi. Da, dar aceasta este doar una dintre dimensiuni, cea văzută de cei mai mulţi dintre oameni şi relatată în cristalele istorice. Pentru ca un erou să acţioneze, împrejurările trebuie să fie potrivite; el trebuie să fie antrenat într-o maree epică de evenimente care să-i îngăduie să călărească pe culmea valului uman. Eroul, în special cel care supravieţuieşte, este un oportunist. Văzând o nevoie, el o satisface şi primeşte un beneficiu substanţial. Chiar şi eroii morţi primesc un beneficiu.

  ZUFA CENVA, Amintiri despre Jihad.

  În interiorul unui turn de spaţioport de pe câmpiile de pe Kolhar, Aurelius Venport păşea de colo până colo, urmărind controlorii şi instrumentele lor şi examinând chiar el grupurile de ecrane, în căutarea navei care sosea. Una dintre navele de marfă rapide, care pliau spaţiul, trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta. De fiecare dată când piloţii mercenari foloseau motoarele Holtzman, exista o şansă semnificativă ca aparatul să fie pierdut.

  Afară, cerul licărea cu o lumină translucidă, albastru-deschis, şi totuşi nori de furtună dăinuiau în mintea lui. Pentru un moment, pe drumul de întoarcere de pe Salusa Secundus, se gândise să închidă operaţiunile de pe Kolhar, să le ia de-aici şi să le mute în întregime pe vreo planetă necunoscută, nelocuită.

  Dar o voce interioară sâcâitoare îl avertiza că până la final Serena Butler tot ar fi obţinut ceea ce-şi dorea, indiferent ce-ar fi făcut el, că avea să-l prindă din urmă şi să-l ruineze dacă i se opunea. Viaţa lui, mijloacele de trai, succesul… toate lucrurile pentru care muncise puteau să dispară dacă ea rechiziţiona, pur şi simplu, complexul. Trebuia să înfrunte probabil şi acuzaţii de trădare, în ciuda răspunsului lui logic, atunci când Preoteasa Jihadului îl întrebase de ce nu dezvăluise mai devreme existenţa tehnologiei de pliere a spaţiului. Venport oftă. Dacă el accepta să ofere contribuţii rezonabile la efortul de război, Preoteasa presupunea – fără să-i pese – că fiecare persoană ar trebui să sacrifice totul pentru cauza ei. Aceasta avea să fie cea mai dificilă negociere de până acum.

  Ştia de asemenea că Serena nu va pierde timpul. Trupa sa înarmată va sosi pe Kolhar. Curând.

  Căutând o soluţie potrivită, prezentă problema atât lui Norma cât şi lui Zufa Cenva, în clipa în care se întoarse pe recele şi aridul Kolhar. După ce-l ascultă, Magiciana Supremă nu se arătă atât de înţelegătoare pe cât sperase.

  — Aurelius, n-ai avut niciodată altruismul de a ne ajuta să câştigăm Jihadul. Dacă fiecare persoană ar fi fost dispusă să-şi ofere viaţa şi toate capacităţile sale, l-am fi zdrobit pe Omnius cu multă vreme în urmă.

  — Întregul tău univers e numai alb şi negru? o întrebă el cu un oftat. Credeam că asta este o concepţie budislamică.

  Chipul lui Zufa rămase iritat.

  — Sarcasm consemnat cum se cuvine. Dar nu este Jihadul mai important decât profiturile unui negustor? Navele tale pot schimba cursul războiului, salvând milioane de vieţi, retezând din rădăcini conflictul ca pe o tumoare malignă. Vei fi privit ca un mare erou pentru generoasa ta contribuţie, un patriot iubit.

  — Unul lefter, totuşi.

  Punând o mână subţire şi caldă pe braţul lui gol, Norma spuse:

  — Aurelius, chiar de la început, mi-am imaginat motoarele care pliază spaţiul folosite împotriva lui Omnius. Când am început să lucrez pentru savantul Holtzman, misiunea mea era să ajut la crearea de arme pentru război.

  Chipul ei radia frumuseţe şi emoţie, avea ochii arzători, iar el simţi tumultul defensiv din sinea lui începând să se topească.

  — Dacă armata Jihadului ne poate folosi motoarele pentru a decola spre victorie, cum i-am putea refuza?

  Zufa îi zâmbi sarcastic.

  — Şi cum rămâne cu universul tău, Aurelius? E şi el alb şi negru? Vezi vreo altă soluţie?

  Se uită la ea cu o doză de surpriză. Petrecuse – nu, irosise – ani întregi iubind-o pe această femeie. Deşi îl dispreţuise, ştia că şi-ar sacrifica şi viaţa pentru binele comun, de aceea nu se putea certa cu ea.

  Norma îl consolă.

  — Până la urmă, vom trage foloase financiare – dar mai întâi trebuie să câştigăm războiul.

  Zâmbetul îi risipi toate îndoielile.

  Cu un oftat adânc de resemnare, Venport spuse:

  — Măcar nepoţii lui Adrien ar putea beneficia de asta.

  De la descoperirea proiectului de către Consiliul Jihadului, Venport continuase să-şi conducă afacerea la un nivel tot mai ridicat, trimiţând fără întrerupere nave comerciale care pliau spaţiul către lumile Ligii şi către planetele nealiate, concentrându-se asupra celor mai profitabile rute şi produse. Mută cantităţi de melanj şi de produse farmaceutice cât mai mari posibil, stabili parteneriate pentru a stoca bunuri neperisabile şi-şi puse la adăpost venitul, astfel încât Venkee Enterprises să poată supravieţui pierderii iminente a şantierelor.

  Trebuia să-şi plătească piloţii mercenari tot mai scump, pe măsură ce riscurile se acumulau, iar cei dornici să zboare pe navele care pliau spaţiul erau cei mai disperaţi dintre oameni. Dar în zilele străvechi ale comerţului de pe Pământ, căpitanii corăbiilor riscau şi ei treceri nesigure ale oceanelor; mulţi se pierdeau pe mare, se scufundau pe recife, erau distruşi de furtună. Era oare totul atât de diferit?

  Propriii lui paşi îi răsunau în urechi, în timp ce păşea dintr-o parte în alta în turnul spaţioportului şi aştepta următorul vehicul programat să se întoarcă pe Kolhar.

  — Prind o intrare dinspre marginea exterioară a sistemului, raportă Yuell Onder, unul dintre controlori – o femeie.

  Într-o uniformă obişnuită, maro, cu şapcă asortată în patru colţuri, ea atinse cu degetele ecranul scanerului.

  — Ceva e ciudat totuşi. Prea multe puncte… mai mult de o singură navă.

  La naiba, gândi Venport. Un aparat care pliază spaţiul întorcându-se în bucăţi.

  — Pregătiţi-vă să doborâţi orice fragment care pătrunde în atmosferă, spuse un altul dintre controlori.

  — Staţi, astea sunt pe un curs planificat, exclamă Onder. Nave spaţiale cu motoare standard!

  Ecranul din faţa ei era brăzdat de traiectorii, linii roşii reprezentând trasee de zbor neanticipate. Lăsă să-i scape un fluierat.

  — Parc-ar veni o blestemată de flotă întreagă. Ar trebui să ajungă pe orbită peste vreo două ore.

  — Maşini gânditoare? întrebă un tehnician mai tânăr, pălind, cuprins de panică. Un grup de luptă care să cucerească Kolharul?

  — Uită-te-aici, zise Onder, arătând un panou de apropiere. Astea sunt profilurile inconfundabile ale navelor de război ale Jihadului.

  Venport încuviinţă.

  — Serena Butler le-a trimis.

 

  Încadrat de două gardiene magiciene trimise aici de pe Rossak, Venport îi aşteptă pe reprezentanţii Jihadului să debarce din nava de luptă pe pistă. Încercă să-şi înăbuşe neliniştea, dar aceasta persista, ca un gust neplăcut în gură. Numai una dintre navele gigant aterizase pe spaţioportul industrial de lângă şantierele de pe Kolhar, în timp ce restul flotilei rămăsese pe orbită, ca nişte paznici luându-şi o poziţie înaltă.

  Nava amiral era unul dintre cele mai mari şi mai copleşitoare vehicule de luptă din Armada Ligii. Dar, când Venport se uită la curbele masive şi la liniile boante ale celei din faţa lui, cu motoarele sale grele şi rezervoarele greoaie de combustibil prevăzute pentru drumuri lungi, se gândi că arăta mătăhăloasă şi demodată. După ce lucrase cu navele lui cu viteză exponenţial mai mare, Venport putea prevedea cum se vor schimba proiectele marilor nave militare atunci când tehnologia lui Norma va fi devenit ceva obişnuit… de preferat, dezvoltată şi distribuită de Venkee Enterprises.

  Nu doar navele militare, ci fiecare aspect al transportului pe distanţe mari.

  O cameră personală de transport alunecă de-a lungul unei laturi a carcasei exterioare a navei, desprinzându-se de nucleul acesteia. Trapa se deschise, dezvăluind doi primero ai Ligii în uniformă, cu pieptul şi umerii numai şnururi, medalii şi panglici ornamentate.

  Ofiţerii studiară transportoarele de marfă parţial terminate din şantierele industriale ale Kolharului. O armată de ingineri şi de muncitori se agitau să-şi îndeplinească sarcinile repartizate, unii dintre ei folosind macarale de construcţii şi platforme de ridicare puse în funcţiune de tehnologia suspensoare a lui Norma.

  În cele din urmă, cei doi primero se îndreptară spre Venport. Unul dintre bărbaţi părea să aibă aproape de două ori vârsta celuilalt. Când se apropiară, Venport îi recunoscu: erau eroii Jihadului, Xavier Harkonnen şi Vorian Atreides. Prezenţa lor dovedea seriozitatea intenţiilor Serenei Butler.

  Primero Atreides făcu un gest de admiraţie la adresa şantierelor în plină activitate.

  — Mă bucur că am venit până aici. Uită-te numai la instalaţiile astea, Xavier – navele, docurile, utilajele! O bază de operaţiuni excelentă, strategică.

  Dădu din cap cu amabilitate către Venport.

  — Directore, să înţelegem că ai creat o tehnologie uimitoare pentru aplicaţii militare? Abia aşteptăm s-o vedem în acţiune şi să începem modificarea şi încorporarea navelor Venkee în armată.

  Xavier Harkonnen îşi drese glasul şi adăugă rigid:

  — În urma instrucţiunilor primite de la Preoteasa Serena Butler, am venit pe Kolhar să ne exprimăm recunoştinţa pentru donaţia făcută cauzei noastre. Câştigarea luptei împotriva lui Omnius este, desigur, scopul principal al fiecărei fiinţe umane loiale.

  Lui Venport gândurile i se învârtejeau în minte, în timp ce se străduia să scoată tot ce se putea dintr-o situaţie proastă. Donaţie. Nu-i plăcea cuvântul, dar se sili să zâmbească.

  — Desigur că puteţi examina navele. Ca un serviciu pentru Jihad, sunt sigur că putem acorda militarilor licenţa pentru tehnologia brevetată a Venkee…

  Privi cum soldaţii bine înarmaţi, în uniforme cu stacojiu şi roşu, se revărsau din nava amiral de la sol şi se răspândeau în formaţie pe spaţioport. Câteva aparate mai mici aterizară în apropiere, doua javeline şi cel puţin douăzeci de kindjale de vânătoare. Mai mulţi tercero răcniră ordine, iar soldaţii Jihadului alergară către poziţiile desemnate, preluând controlul complexului. Venport inspiră adânc, ştiind că nu poate obiecta.

  Ca nişte suporturi de cărţi, cei doi primero îl încadrară, uitându-se în jur în toate direcţiile, însemnându-şi în minte resursele, navele comerciale de pe terenul de aterizare, hangarele şi şantierele în care Venkee investise sume imense de bani.

  Vorian Atreides îl luă de braţ.

  — Mulţumesc, directore. E fascinant. Arată-ne instalaţiile, ca să vedem cum să le adaptăm mai bine efortului de război.

  Primero Harkonnen plecă pleoapele.

  — Fireşte, avem autoritatea legală deplină din partea Consiliului Jihadului să rechiziţionăm oricare dintre navele tale despre care credem că poate fi convertită în vehicul de război. Înţeleg că ai la dispoziţie aproximativ o sută?

  Venport simţi pământul devenindu-i nesigur sub picioare.

  — Aceasta este o evaluare corectă.

  Îşi adună toate puterile. Toată viaţa fusese om al comerţului, negociator, om de afaceri. Putea ajunge la termeni convenabili cu Liga. Chiar dacă armata Jihadului credea că poate lua totul, Venport avea să găsească o cale să obţină de la ei concesii importante. În felul acesta, cu toţii ar avea de câştigat.

  Cu toate acestea, nu se simţea deloc entuziasmat când îi escortă pe ofiţeri către birourile administrative din clădirea spaţioportului.

  — Pe aici, domnilor. Vă voi arăta ce a realizat soţia mea genială.

 

  Cei doi primero fură impresionaţi corespunzător. Înăuntrul birourilor, Norma discută pe îndelete capacităţile motoarelor Holtzman, în timp ce mama ei îi stătea alături. Venport studie dosarele navelor în construcţie şi ale acelora programate să se întoarcă din cursele comerciale, şi aranjă să facă nişte demonstraţii.

  Vorian Atreides părea cel mai entuziasmat.

  — Plănuiam să modificăm navele de marfă. Ar fi însă posibil ca tehnologia să poată fi adaptată la navele noastre mari şi la javelinele de dimensiuni medii?

  — Cred că da, răspunse Norma.

  — Pe de altă parte, fabricile şi muncitorii există deja aici, gata să reechipeze cele mai multe dintre navele comerciale, spuse primero Harkonnen. Nu văd nici un motiv pentru care flota Venkee existentă n-ar putea fi convertită în nave de război, cu un blindaj perfecţionat şi cu armament. Am putea instala punţi şi cabine pentru a transforma compartimentele de marfă în camere pentru echipaj, şi am putea integra scuturi Holtzman complete pentru apărare.

  — Un proiect masiv şi costisitor, avertiză Venport, neputincios în faţa perspectivei de a pierde totul.

  — Mai simplu şi mai rapid decât să construim alte nave de luptă de la zero, insistă primero Harkonnen.

  Venport nu-l putea contrazice. Îşi simţea inima grea.

  — Aş vedea, totuşi, unele avantaje în crearea de javeline care pliază spaţiul, adăugă Harkonnen.

  Ofiţerii Jihadului discutară posibilităţile, făcând cu entuziasm planuri măreţe şi sugestii imposibile cu privire la felul în care navele de război şi aparatele cercetaş mai mici ar putea fi puse în serviciul armatei.

  Venport îşi drese glasul.

  — Domnilor, recunosc posibilităţile şi avantajele imense ale motoarelor noastre, dar nu am căzut încă de acord asupra termenilor înţelegerii noastre.

  Zâmbi ceremonios către Zufa şi Norma.

  — Vrem cu toţii să ne aducem contribuţia, dar această tehnologie şi navele reprezintă o investiţie uriaşă. Uitaţi-vă doar la dimensiunea instalaţiilor. Costurile ridicării lor practic mi-au falimentat compania.

  Desfăcu mâinile cu un aer rezonabil.

  — Venkee Enterprises trebuie să fie despăgubită într-un fel.

  Primero Atreides chicoti văzându-i îndrăzneala, dar însoţitorul său mai vârstnic se încruntă, ca şi cum găsea subiectul dezagreabil.

  — Suntem în război, directore. Asemenea negocieri… nu fac parte din domeniul meu.

  — La ce fel de despăgubire te-ai gândit? întrebă Atreides.

  Cu un oftat adânc, Venport se uită la amândoi. Primero Harkonnen era cunoscut ca un soldat stoic, obişnuit să dea ordine şi să obţină ceea ce voia. În aparenţă totuşi, nu avea nici un pic de simţ al afacerilor sau al negocierii… iar într-o chestiune de o asemenea importanţă vitală, Venport nu dorea să trateze cu un amator. Cat despre primero Atreides, părea oarecum galant, ceea ce ar fi putui de asemenea prezenta probleme. Consiliul Jihadului ar fi putut să nu fie de acord cu indiferent ce negocia el.

  — Poate că ar trebui să mergem pe Salusa Secundus cu toată graba cuvenită ca să încheiem o înţelegere convenabilă? sugeră Venport, cu cea mai plăcută voce a sa de negociator. Sunt sigur că marele Patriarh sau chiar Preoteasa Butler vor fi pregătiţi să ia asemenea decizii.

  Surâzând, primero Atreides acceptă imediat sugestia.

  — Ia unul dintre aparatele tale. Eu voi rămâne pe loc şi voi schiţa sarcina generală, astfel încât să putem începe reechiparea restului flotei tale comerciale imediat, adaptând instalaţiile industriale la fabricarea de vehicule de luptă. Folosind toate resursele disponibile, ar trebui să reuşim să lansăm primele nave militare convertite în câteva luni.

  — Eu nu zbor cu propriile mele nave, spuse Venport. Există încă riscuri implicate de călătoria prin spaţiul pliat, prea multe depind de supravieţuirea mea personală. Desigur, plătesc cu generozitate echipajele de mercenari pentru riscurile pe care şi le asumă.

  — Atunci ia unul dintre javelinele noastre, îl invită Atreides. Asta ne va lăsa o navă comercială în plus la care să lucrăm aici.

  Se întoarse către însoţitorul său.

  — Xavier, l-ai putea însoţi pe directorul Venport până în Zimia?

  — Poate că eu ar trebui să te trimit pe tine, Vorian, răspunse el. Nu uita, te depăşesc în grad cu o steluţă sau două.

  — Credeam doar că ţi-ar plăcea să prezinţi un raport militar Consiliului şi să-ţi vizitezi casa şi familia.

  Expresia protocolară de pe chipul primeroului Harkonnen se îmblânzi.

  — Mă cunoşti bine, prietene. Octa şi cu fetele se schimbă atât de mult de fiecare dată când le văd… Iar Emil Tantor îmbătrâneşte, aşa că ar fi frumos să petrec puţin timp cu el.

  Încuviinţă, acceptând ideea.

  — În regulă, aş fi încântat să slujesc în această calitate – atâta vreme cât nu provoacă alte întârzieri.

  Zufa Cenva exclamă:

  — Sunt gata să-l însoţesc şi eu pe Aurelius. Fiica mea Norma va rămâne aici să lucreze cu armata Jihadului.

  Câteodată, darul unui iubit este chiar mai plăcut atunci când el nu poate fi de faţă ca să-l ofere în persoană.

  LERONICA TERGIET.

  De la un capăt la altul al nenumăratelor sisteme stelare, maşinile gânditoare şi oamenii se omorau unii pe alţii în număr mare. Undeva departe, Vorian Atreides îşi ducea bătăliile, în timp ce Leronica Vazz ducea o altfel de viaţă pe Caladan.

  Îşi crescu băieţii gemeni cu dragoste şi grijă, dar nu-i răsfăţă. La vremea când Estes şi Kagin împliniră opt ani, îi învăţase deja să vorbească şi să scrie gramatical în galach, la un nivel mult mai presus de vârsta lor. Le arăta imagini ale altor planete din Ligă şi le atrăgea atenţia asupra stelelor mai importante de pe cer, desenând constelaţii în formă de animale şi de monştri mitologici.

  În serile înnorate din anotimpul furtunilor, îi învăţa pe cei doi fii ai ei istoria Vechiului Imperiu şi a dominaţiei maşinilor gânditoare, ca şi saga Jihadului în curs de desfăşurare, condus de Serena Butler. În timp ce soţul ei, Kalem, stătea lângă foc cioplind de mână jucării complicate, asculta şi el atent lecţiile lui Leronica.

  Femeia nu vorbea niciodată de Vorian Atreides. În ciuda scrisorilor pe care i le trimitea el din când în când, Leronica vedea relaţia cu el doar ca pe ceva mai mult decât o aventură de tinereţe petrecută cu ani în urmă. Acum, primero-ul devenise în mintea ei o legendă, aproape în aceeaşi măsură ca şi unele dintre poveştile pe care le spunea băieţilor.

  În timpul sezonului cald, Kalem petrecea timpul cu Estes şi Kagin pe barcă, arătându-le sistemele de la bord, astfel încât să devină şi ei cândva pescari capabili. Cu uimirea exuberantă a copilăriei, Estes şi Kagin se jucau în valuri, înotau în portul adăpostit şi alergau în jurul orăşelului de pe coastă. Câteodată se prefăceau că sunt mercenari care se bat cu roboţii de luptă, dar cel mai des jocurile lor erau legate de lumea din jur: să găsească comori în băltoacele lăsate de reflux, să vadă feţe şi forme în norii albi care alunecau pe cer… Caladan era deja mai mare decât putea cuprinde imaginaţia lor tinerească.

  Leronica petrecea o mare parte din timpul ei liber studiind imagini şi cărţi, visând la planetele despre care îi povestise Vorian. Dar nu lăsa niciodată să i se vadă tristeţea, şi credea că o ascunde de Kalem, care n-o dezamăgise niciodată ca soţ. Îşi ţinuse cuvântul, la fel şi ea.

  Căpătase obiceiul să se plimbe prin întunericul răcoros şi umed, cu mult înaintea zorilor. În încăperea cea mare a tavernei, prepara băuturi fierbinţi şi mese de dimineaţă copioase pentru pescarii burlaci. Astăzi, în timp ce se agita încoace şi-ncolo aşezând platourile cu ouă picante şi cu peşte şi cartofi aburinzi, simţea un gol în stomac. Nu pentru că băieţii plecau într-o excursie, ci chiar din cauza ideii că Estes şi Kagin erau destul de mari să-şi însoţească tatăl şi bunicul pe vasele de pescuit.

  N-avea nici un motiv să se teamă, şi avea încredere deplină în Kalem, dar tot se simţea neliniştită văzându-şi gemenii cu ochi strălucitori plecând în prima lor călătorie lungă de pescuit. La urma urmei, aveau doar opt ani. Din istorisirile cu care venea soţul ei, ştia că lucrurile puteau ieşi prost pe mare. Lucruri periculoase…

  După ce puse pe masă castroane cu fructe autohtone acrişoare şi ulcioare cu o băutură tare, încălzită, pe care-o preferau pescarii, Leronica se uită la clienţii împrăştiaţi.

  — Puteţi avea grijă şi singuri de voi. Trebuie să mă duc să-i văd plecând pe soţul şi pe băieţii mei.

  Kalem îi dusese deja pe gemeni la docuri după micul dejun. Băieţii alergau ţipând, cu explozii de energie, pe străzile abrupte care duceau către debarcadere, trezind pe oricine nu-şi începuse deja ziua de muncă. Deşi mai fuseseră plecaţi cu barca în excursii scurte în jurul golfului, de data asta urmau să plece pentru zile întregi în larg şi să încerce să prindă o recoltă bogată, ca pescarii adevăraţi.

  Leronica nu putea spune cine arăta mai mândru, gemenii sau Kalem. Propriul ei tată, Brom Tergiet, făcuse deja câteva drumuri la barca lui, aducând coşuri cu haine, prăjituri negre speciale ca delicatese şi chiar jucării pentru nepoţii lui. Leronica împacheta pături şi medicamente în plus, în ciuda faptului că aveau să fie plecaţi doar opt zile. Băieţii ei erau odraslele primeroului Vorian Atreides. Aveau gene bune şi o educaţie solidă, aşa că ştia că erau rezistenţi şi inteligenţi.

  Jos, la docuri, apa se învârtejea şi clipocea în jurul pilonilor. Pescarii se salutau unii pe alţii când se îmbarcau pe vasele lor, eliberând cu greutate plasele care îngheţaseră bocnă în gerul nopţii. Leronica îşi suflă în degete ca să le încălzească, în timp ce se grăbea către cele două bărci de pescuit pe care tatăl şi soţul ei lucrau împreună.

  Kalem urcă pe punte din camera motoarelor, arătând satisfăcut îi zâmbi soţiei lui cu afecţiune.

  — Amândouă bărcile sunt gata de plecare. Eram pe cale să te chemăm.

  Zorii apărură deasupra oceanului ca o linie stacojie ce se transforma, clipă după clipă, în nuanţe tot mai deschise de portocaliu şi galben. Leronica urcă pe punte, peste balustradă.

  — N-am vrut să întârziaţi cu plecarea. Voi, bărbaţii, aveţi un drum lung în faţă.

  Estes şi Kagin alergară spre mama lor, nesfiindu-se deloc s-o îmbrăţişeze. Când se uită la feţele lor, amintirea trăsăturilor frumoase ale lui Vor îi făcu inima să se oprească pentru o clipă, dar ei nu ştiau nimic despre adevăratul lor tată.

  — Băieţi, să ascultaţi tot ce vă spun tatăl şi bunicul vostru. Au treburi importante de făcut, treburi de bărbaţi. Nu-i faceţi să se îngrijoreze şi pentru voi. Şi fiţi atenţi la ceea ce fac – învăţaţi de la ei.

  Kalem ciufuli părul negru al băieţilor, care crescuse cârlionţat, ca al mamei lor.

  — O să le arăt cum se face.

  Se aplecă s-o sărute pe Leronica.

  Ea îi mai strânse o dată în braţe pe gemeni, apoi îi alungă de lângă ca.

  — Plecaţi, trebuie să duceţi barca asta la apă înainte ca cineva să vă prindă toţi peştii!

  Râzând, băieţii o luară la fugă spre plase.

  — O să prindem toţi peştii din apă!

  — Nu-ţi face griji…

  Kalem coborî vocea.

  — O să am grijă de omuleţii mei.

  — Ştiu…

  În toţi anii lor de căsnicie, Leronica nu rămăsese însărcinată cu Kalem, dar el nu-i trată niciodată pe Estes şi pe Kagin altfel pentru că tatăl lor era un alt bărbat. Se purta ca şi cum Vorian Atreides nu s-ar fi născut niciodată şi n-ar fi vizitat niciodată Caladanul.

  Leronica rămase pe debarcader, fluturând mâna când cele două bărci se îndepărtară către orizontul care se lumina, cu tatăl ei la bordul uneia şi cu Kalem şi băieţii pe cealaltă. Văzându-şi fiii ajutându-şi tatăl cu pânzele, troliile şi scripeţii, se gândi cu plăcere la căsnicia ei, simţindu-se norocoasă că a găsit un bărbat atât de generos şi de iubitor.

  Şi totuşi, ar fi însemnat să se mintă pe sine dacă n-ar fi recunoscut că îi era teribil de dor de Vorian.

  În mai mult de opt ani, elegantul ei soldat nu se întorsese. Ştia că timpul trebuie să treacă altfel pentru un om care petrecea luni întregi la fiecare călătorie între stele, adunând flote pentru a-l răsturna pe Omnius. Era dezamăgită, dar într-un fel se simţea şi uşurată, în ciuda asigurărilor pe care i le dăduse lui Kalem cu multă vreme în urmă, nu ştia ce-ar fi făcut dacă Vor s-ar întoarce după ea.

  Mai târziu, în decursul zilei, când taverna era liniştită şi cei mai mulţi dintre bărbaţii cu bărci plecaseră pe mare în urmărirea bancurilor de bibani-de-unt, Leronica întâmpină un grup de soldaţi ai Jihadului de la avanpostul de observaţie. Acesta era al treilea echipaj de schimb, încă singuratici şi nu tocmai în largul lor, după ce fuseseră trimişi prin rotaţie la acest nou post.

  Bărbaţii comandară alimente conservate ca să le ia cu ei la staţia de ascultare şi se aşezară în faţa halbelor mari cu bere de iarbă de mare. Apoi un tânăr cuarto, conducătorul grupului, îi înmână cu mândrie lui Leronica un pachet.

  — Ieri, o navă ne-a livrat înregistrările de la recunoaşterea sistemului… Împreună cu ceva pentru tine.

  Rânji.

  — Mă întreb care sunt taxele de livrare pentru asta.

  — Nu toată lumea este atât de zgârcită ca nevasta ta, Raff, glumi un alt soldat.

  — Poate că bucătăria mea este recunoscută în toată Liga Nobililor, replică Leronica, întorcând pachetul în mâini. De ce n-aş primi daruri de recunoştinţă de la soldaţi de pe câmpuri de bătălie îndepărtate?

  Ţinea pachetul cu o curiozitate simulată, pretinzând că nu ştia cine l-ar fi putut trimite, dar inima îi bătea cu putere în piept. Nici măcar aceşti soldaţi ai Jihadului nu ştiau că vine de la primero Atreides.

  Intrând în grabă în camera din spate, Leronica aprinse câteva lumânări – din cele care-i plăceau lui Vor – şi desfăcu pachetul. Se minună la gândul că traversase zeci de ani lumină ca să ajungă la ea aici, pe Caladan.

  Înăuntru, găsi o piatră-de-apă sclipitoare de pe Buzzell, o extraordinară nestemată-de-foc extrasă dintr-o mină de pe recent eliberatul Ix şi mai mult de zece alte cutiuţe, fiecare conţinând câte o piatră preţioasă uluitor de strălucitoare.

  Darurile îi spuseră că Vor încă se gândea la ea cu afecţiune, iar notiţa alăturată îi făcu inima să tresare de încântare: „Din moment ce nu te pot duce pe toate aceste planete, dragă Leronica, m-am hotărât să-ţi trimit în schimb o bucăţică din fiecare lume. Le-am colecţionat de-a lungul anilor.

  În sfârşit, a fost creată o nouă tehnologie care s-ar putea să-mi permită să zbor foarte rapid spre tine. Cât de minunat ar fi dacă aş putea să privesc în ochii tăi minunaţi chiar în această clipă – să sperăm că ziua aceea va veni curând. Ştiu că ai o viaţă a ta, dar poate că te gândeşti cu afecţiune la mine din când în când.”

  Leronica nu ştia ce să facă efectiv cu toate acele comori şi stătu lângă ele multe ore, în timp ce lumânările ardeau până la capăt. Unul câte unul, luă fiecare giuvaier şi-l ţinu în căuşul palmei, emoţionată că Vor le alesese special pentru ea. Ţinuse chiar el în mână aceste pietre preţioase, gândindu-se la ea, în timp ce privea faţetele minunate, strălucitoare. Leronica nu-şi putea imagina distanţele pe care le parcursese ca să adune atâtea minuni. Trebuie să-i fi luat ani, iar în tot acest timp n-o uitase…

 

  O săptămână mai târziu, vasul de pescuit al lui Brom Tergiet se întoarse singur. Se târî în port, cu catargele înnegrite, cu pânzele sfâşiate şi arse, cu motoarele abia mergând. Imediat ce barca fu văzută, se declanşă alarma de stare de necesitate şi pescarii se repeziră să ajute. Îşi legară propriile bărci de a lui Brom şi îl remorcară până la adăpost, în port.

  Cuprinsă de panică, Leronica se repezi la docuri, dar nu văzu nici o urmă a vasului soţului ei sau a băieţilor. Căutând în zadar, privi cu atenţie peste ape, în timp ce norii groşi ai ploii de după-amiază se adunau deasupra. Când îl ajutară pe Bătrânul Brom să coboare de pe puntea carbonizată pe debarcader, Leronica alergă spre el. Avea inima în gât, iar lacrimile îi umpleau ochii, mai ales când văzu hainele pârlite ale tatălui ei, părul pe jumătate ars şi pielea de pe faţă înroşită şi jupuindu-se.

  Câteva clipe după aceea, lăsă să-i scape un ţipăt de bucurie când îi văzu în sfârşit pe cei doi băieţi ieşind din cabină. Arătau murdari şi plini de vânătăi, dar nevătămaţi.

  — Unde-i Kalem? Unde-i cealaltă barcă?

  — Elecrani, răspunse Brom.

  Era tot ce avea nevoie să spună. Acest singur cuvânt îl umplea de groază pe fiecare pescar. Leronica auzise de straniile creaturi electrice care trăiau departe în largul oceanelor de pe Caladan. Nu se întâmplase niciodată ca vreun pescar să se lupte cu ele şi să câştige. Îşi îndreptă spatele, nelăsând disperarea să-i umple inima înainte de a auzi întreaga poveste.

  — Am dat peste un cuib întreg… Elecrani ca nişte fulgere vii peste tot în jurul nostru. S-au năpustit asupra noastră din senin; n-am putut scăpa…

  Vocea şi mâinile tatălui ei tremurau în timp ce relata îngrozitorul incident.

  — Nu cred că au avut intenţia să ne atace, dar i-am speriat… iar ei ne-au lovit. Săgeţi electrice explodau peste tot. Scurgeri de energie ne-au distrus comenzile. N-am avut nici o şansă… nici cea mai mică şansă.

  I se tăie răsuflarea, ochii i se înroşiră. Părea îngrozit de ceea ce trebuia să spună în continuare, iar gemenii se agăţară de mama lor, tremurând şi plângând.

  — Kalem i-a apucat pe băieţi şi i-a aruncat pe rând pe puntea mea, ca pe nişte peşti în cârlig. Ce puteam să fac?

  Brom se uită în jur la spectatorii atenţi, ca şi cum ei i-ar fi putut da răspunsuri.

  — Mi-a strigat să am grijă de băieţii lui, să mă asigur că sunt la adăpost. Abia dacă-i puteam auzi vorbele acoperite de urletul vântului şi de trosnetul elecranilor. Apoi a pornit motoarele şi s-a îndepărtat de noi. Vasul lui s-a separat de al meu, iar el nu s-a uitat nici o clipă înapoi. Băieţii l-au strigat şi, în ultima clipă, Kalem s-a întors. A fost ca şi cum ştia că îşi ia adio pentru totdeauna!

  Degetele lui Brom se încleştau şi se descleştau.

  — Ţi-o jur, Kalem a stabilit un curs direct spre elecranii aceia blestemaţi! Ştiam că trebuie să fug, sau noi aveam să ne prăjim următorii. Singurul meu gând a fost să protejez băieţii. Kalem… Kalem s-a aruncat cu barca de-a dreptul în electricitatea vie, iar creaturile şi-au îndreptat furia împotriva lui. Până la urmă mi-am pornit vasul, dar când m-am uitat în urmă, al lui era o minge de foc. Elecranii erau pretutindeni în jurul lui, fulgerând şi izbind. Şi-a dat viaţa pentru băieţii ăştia… Şi pentru mine!

  Brom îi aruncă o privire fiicei sale, apoi întoarse capul, refuzând să o privească în ochi.

  — Kalem Vazz ne-a lăsat să scăpăm. Îi datorez viaţa mea inutilă, dar ar fi trebuit să fie invers! El avea o soţie frumoasă şi doi fii voinici!

  Brom inspiră adânc, întretăiat.

  — Ar fi trebuit să-şi salveze singur fiii şi să mă lase pe mine în urmă. De ce trebuie să fiu eu în viaţă şi nu el?

  Oamenii de la docuri murmurară între ei, iar Leronica se agăţa de băieţi şi de tatăl ei, împărtăşindu-le durerea, încercând cu toţii să-şi găsească o oarecare alinare în prezenta celorlalţi.

  164 î. G.

  ANUL 38 AL JIHADULUI.

  Zece ani după sosirea refugiaţilor de pe Poritrin pe Arrakis.

  Văd închipuiri, şi văd realitatea. De unde să ştiu diferenţa, când întregul viitor al Arrakisului este în joc?

  Legenda lui Selim Călăreţul Viermilor.

  De ani de zile nu mai făcuseră nomazii deşertului un asemenea raid izbutit împotriva celor din afară. După ce auziră alarma unui cercetaş de noapte, Marha şi Ishmael ieşiră pe creastă, împreună cu alţi membri ai tribului, urmărind ceata îndreptându-se spre casă, alunecând ca nişte umbre uleioase prin lumina lunii. Îi văzu urcând dunele şi căţărându-se pe potecile ascunse care duceau la fortăreaţa lor de peşteri izolate, din piatră vulcanică neagră.

  Chiar Jafar condusese raidul din deşert, deşi îi spusese lui Marha că nu prea avea chef de asta. Captivat de viziunea lui Selim Călăreţul Viermilor, bărbatul cu obrajii scofâlciţi părea hotărât să urmeze memoria conducătorului bandiţilor. Dar făcea asta cu o stinghereală considerabilă; îi spunea femeii că nu se imaginase niciodată în avangarda unei mişcări.

  Dormind la adăpost într-una dintre peşteri, fiul lui Marha, El'hiim, avea nouă ani. Băiat ager, inteligent şi plin de idei, nu părea conştient încă de responsabilitatea ce avea să apese pe umerii singurului copil al Călăreţului Viermilor.

  Marha simţi un nod în stomac amintindu-şi dragostea ei pentru Selim, atât ca figură legendară cât şi ca bărbat. Îi înţelegea visurile şi drumul pe care avusese intenţia să-l urmeze pentru a le atinge, şi suferea să vadă cât de mult rătăceau drumul fără el adepţii lui. Jafar şi Marha făcuseră tot ce le stătea în putinţă să-i ţină laolaltă pe proscrişii rămaşi, departe de civilizaţie. Şi totuşi, nu trecuse nici măcar un deceniu şi deja sacrificiul soţului ei către Shai-Hulud era aproape inutil. Cum se putea el aştepta ca scopul său plin de pasiune să dăinuie pentru miile de ani pe care îi prezisese?

  Marha ştia că venise vremea pentru o schimbare radicală. Oamenii se simţeau prea în siguranţă aici, în adâncul deşertului, devenind prea satisfăcuţi de sine şi slabi.

  Cu zile în urmă, Marha îi adunase pe adulţi şi insistase să călărească viermii până la Arrakis City. De-a lungul acelei rute comerciale, trebuiau să caute toate exploatările de mirodenie din deşert – şi să le spulbere. Plecase un grup de paisprezece bandiţi, cei care petrecuseră cel mai mult timp cu Selim când acesta era încă în viaţă, bărbaţi şi femei care aleseseră să continue acţiunile în loc să se ghemuiască aici, în partea cea mai îndepărtată a deşertului…

  Sclavii refugiaţi de pe Poritrin adăugaseră bandei sânge proaspăt şi idei noi. Îşi luaseră parteneri de viaţă dintre discipolii lui Selim, întărind grupul cu o mulţime de copii. Ishmael reuşise să-şi aducă poporul la adăpost, să-l scoată din ghearele maleficilor stăpâni de sclavi. Deşi o viaţă de robie pe Poritrin îl îmbătrânise înainte de vreme, libertatea de aici, din acest deşert, îi luase de pe umeri povara vieţii. La zece ani după ce nava experimentală care plia spaţiul se prăbuşise pe Arrakis, părea mai tânăr şi mult mai puternic. Era o forţă călăuzitoare solidă, dar nu o persoană violentă, nu un revoluţionar care ar ucide pentru a-şi atinge scopurile.

  Asemenea lucruri erau necesare aici, pe Arrakis.

  Ishmael nu luase parte la raid, preferând în schimb să rămână cu Marha şi cu fiul ei. Nu era războinic şi nu învăţase niciodată să călărească viermii uriaşi, deşi Marha era sigură că l-ar fi putut instrui.

  Îi dădea lecţii în particular despre căile deşertului, în schimb, el o învăţa unele dintre sutrele budislamice pe care le memorase în copilărie. Încerca să-i explice complexităţile filosofice ale interpretărilor zensunnite şi felul în care asemenea idei au format baza deciziilor vieţii sale. Marha intră într-o polemică cu el, folosindu-şi spiritul ascuţit şi un surâs inteligent, explicând că scriptura nu se aplica oricărei situaţii.

  Ishmael se încruntă.

  — Când Budallah îşi rosteşte legile, nu le schimbă de fiecare dată când vântul suflă în altă direcţie.

  Marha îl privi cu asprime.

  — Aici, pe Arrakis, cel care refuză să se adapteze piere fără întârziere. Unde-ar fi atunci Budallah, dacă noi toţi n-am fi decât nişte mumii deshidratate pe nisip?

  Până la urmă, Marha şi Ishmael ajunseră la un acord, amândoi simţindu-se satisfăcuţi de provocarea intelectuală, pentru că găseau căi de a aplica sutrele budislamice nu numai la legenda lui Selim Călăreţul Viermilor, ci şi la realităţile vieţii zilnice aspre de pe Arrakis.

  Participanţii la raid intrară în peşteri, încărcaţi de pachete cu provizii şi echipamente furate. Lucrul cel mai bun era acela că Marha văzu că numărul siluetelor care se întorceau era acelaşi ca al celor care plecaseră. Nimeni nu fusese ucis sau capturat.

  Zâmbi larg. Selim îi învăţase cum să trăiască cu cele mai austere mijloace, şi totuşi, de câte ori capturau provizii de la inamic, proscrişii sărbătoreau. Într-o oră, festivităţile urmau să înceapă.

  — E o zi mare, zise Marha. Nici măcar Selim n-ar fi putut cere mai mult.

  Ishmael, cu ochi scânteietori, spuse:

  — Marha, multă vreme, sclavii asupriţi de pe Poritrin n-au visat la altceva decât la câştigarea libertăţii. Acum a sosit timpul să încetăm să ne mai odihnim şi să ne mai ascundem… şi să hotărâm ce să facem cu viaţa noastră.

 

  Ca parte din prada de la echipele de exploatare a mirodeniei, bandiţii lui Marha aduseseră câteva pachete de melanj proaspăt prelucrat – esenţa uscată a lui Shai-Hulud. Femeia luă în mână un pachet cu pudră concentrată, de culoarea ruginii, şi îi zâmbi lui Jafar în lumina galbenă a sălii principale de adunare.

  — Echipa ta s-a descurcat bine. E vremea să sărbătorim şi să discutăm despre viitorul nostru.

  Ishmael veni lângă ea. Simţea o legătură atât de strânsă cu aceşti oameni ai deşertului, care se luptau cu toţii, în fiecare zi, nici mai mult nici mai puţin decât pentru propria lor existenţă… Însoţitorii săi de pe Poritrin, inclusiv fiica, Chamal, se adaptaseră bine aici; luptau pentru viaţa lor simplă pe Arrakis cu tot atâta îndârjire ca şi oricare dintre cei din banda lui Selim.

  Prinzând o mişcare cu coada ochiului, Ishmael se întoarse şi-l văzu pe băiatul El'hiim, trecând iute şi pe furiş printr-una dintre deschizăturile peşterii. Observă urme ale trăsăturilor lui Marha pe chipul lui şi încercă să extrapoleze cum ar fi putut arăta Selim.

  Brunetul El'hiim se lăsă să alunece pe o pantă abruptă, ţinându-se de pietre şi răsucindu-se să găsească un sprijin mai sigur pentru picioare. Era agil şi puternic, întotdeauna dornic să exploreze crăpăturile şi canioanele. Băiatul avea ochi arzători, întunecaţi; deşi vorbea puţin, mintea lui părea plină de idei.

  Ishmael ajunsese să ţină foarte mult la el. Era limpede că Marha aranja programul în aşa fel încât ea şi cu băiatul să petreacă multe după-amieze şi seri cu Ishmael. Nu-şi alesese un alt partener de la moartea lui Selim, iar intenţiile sale faţă de el erau vizibile. Ishmael descoperi că nu le dezaproba întru totul. Grupul de proscrişi era mic şi partida părea una înţeleaptă, cel puţin în teorie.

  Deşi nu-şi uitase soţia şi fiica mai mică pe care fusese silit să le lase pe Poritrin, nu s-ar fi putut întoarce niciodată acolo. Trecuse aproape un deceniu de când evadaseră sclavii. Cu nici un chip nu le-ar mai fi putut găsi vreodată pe Ozza şi Falina.

  Îl urmări pe tânărul El'hiim îndepărtându-se în fugă, apoi îşi întoarse atenţia către un miros proaspăt, puternic, adiind înspre nările lui. Marha deschisese pachetele de melanj furate şi luase pudra în mâinile făcute căuş.

  — Selim Călăreţul Viermilor a găsit adevărul în viziunile pe care i le-a adus mirodenia. Shai-Hulud ne-a dăruit această binecuvântare. El o lasă în deşert, pentru ca noi să-i putem afla porunca.

  Se uită la Ishmael şi la Jafar.

  — A trecut prea mult de la moartea soţului meu. Fiecare dintre noi are nevoie acum de concentrare şi de îndrumare. Această mirodenie a fost luată de la hoţii deşertului, iar Shai-Hulud vrea ca noi s-o consumăm ca să putem înţelege.

  — Dar dacă fiecare dintre noi are o altă viziune? întrebă Ishmael.

  Marha privi spre el. Era frumoasă, puternică şi sigură de sine, cu o mică cicatrice în formă de semilună pe frunte, de la un duel cu cuţitul.

  — Fiecare va vedea ceea ce trebuie să vadă, şi totul va fi cum se cuvine.

  Când soarele apuse dincolo de orizontul neted de nisip moale, temperaturile scăzură şi culorile aprinse ale amurgului apărură în toată splendoarea lor. Discipolii lui Selim Călăreţul Viermilor se adunară în cea mai mare sală a peşterii şi transmiseră de la unul la altul puternicul melanj prelucrat. Fiecare bărbat şi femeie consumară mult mai mult mirodenie decât ar fi inclus vreodată în dieta zilnică.

  — Acesta este sângele lui Dumnezeu, esenţa lui Shai-Hulud! El şi-a concentrat visurile pentru noi, astfel încât să ne putem împărtăşi cu ele şi să vedem prin ochii universului.

  Marha mâncă o turtă groasă de mirodenie şi-i dădu încă una lui Ishmael.

  Acesta consumase melanj de multe ori până acum – reprezenta felul principal în meniul locuitorilor deşertului – dar turta conţinea acum mult mai mult decât mâncase el vreodată la o singură masă. Înghiţind-o, îi simţi efectul răspândindu-i-se în fluxul sanguin şi erupându-i în minte aproape imediat.

  Ferestre se deschiseră ca şi cum ar fi avut ochi răsăriţi din diverse puncte ale craniului. N-ar fi putut spune dacă se uita în viitor sau în trecut, ori vedea pur şi simplu imagini ale lucrurilor pe care le dorea sau de care se temea. Selim Călăreţul Viermilor observase aceleaşi lucruri şi le încorporase în misiunea lui pasionată.

  Dar Ishmael avea parte acum de imagini oribile ale unor lucruri la care nu voia să fie martor. Văzu Poritrinul, delta familiară a fluviului şi locuinţele sclavilor înecate în sânge şi în violenţă, apoi incendiate. Ţipetele victimelor umpleau aerul nopţii. Inima îi deveni ca de plumb şi ştiu că Aliid trebuie să fi provocat toată această durere şi această suferinţă.

  Întregul oraş Starda, marea capitală de pe fluviul Isana, zăcea în ruine în faţa ochilor lui, cu cea mai mare parte a complexului central transformată într-un crater adânc, sticlos. Rămăşiţele clădirilor înalte erau împrăştiate în valuri, ca şi cum pumnul unui zeu răzbunător izbise metropola şi nivelase totul.

  Dar acesta era doar începutul. Văzu supravieţuitori nobili şi rămăşiţele regimentelor de dragoni adunând arme, urlând şi cerând răzbunare. Îi urmăreau pe sclavii budislamici de pe fiecare continent, prinzându-i în capcană şi torturându-i. Mulţi erau arşi de vii, încuiaţi în case; alţii erau împuşcaţi. Trupurile erau mutilate.

  Într-o viziune pe care n-avea s-o uite niciodată, pentru că ardea ca un tăciune în memoria sa, le văzu pe Ozza şi pe Farina ghemuite de frică, ţipând îngrozite, implorând milă. Apoi cinci bărbaţi cu cuţite lungi se năpustiră asupra lor… şi se grăbiră cu treaba, prelungindu-şi delectarea.

  Dar melanjul îl purtă pe Ishmael mai departe, într-un curent alb şi învolburat de imagini din mintea lui. Poritrin dispăru, înlocuit de dunele cafenii şi uscate ale deşertului celui mai arid. Funduri crăpate de lacuri şi stânci negre, zbârcite se înălţau, oferind insule sigure, la adăpost de viermii nesăţioşi.

  Fără cuvinte, simţi misiunea lui Selim Călăreţul Viermilor, şi văzu un bărbat călărind pe spinarea unui vierme de nisip uriaş, aducându-i mesajul în serviciul Bătrânului Deşertului. Deşi Selim era mort de mult, Ishmael se văzu pe el însuşi călărind alături de conducătorul bandiţilor, traversând o întindere imensă a deşertului pe un vierme de nisip. Cei doi îl mânau pe Shai-Hulud şi-şi conduceau camarazii călăreţi de viermi către un orizont strălucitor, către un viitor unde puteau fi liberi şi puternici – şi toţi viermii de nisip erau vii.

  Ishmael îşi ţinu răsuflarea. Inima îi bătea cu putere şi se simţi încurajat de acest vis. Înţelese ceea ce simţea Marha, sentimentul ţelului pe care Selim însuşi îl inspirase adepţilor săi bandiţi.

  Apoi simţi o primejdie, o teamă neagră şi devoratoare… nu o parte din grandoarea viziunii, ci o tragedie mai personală, un pericol – băiatul El'hiim.

  Aceasta nu era o viziune a viitorului, nici un avertisment îndepărtat. Se întâmpla acum. Băiatul era prins în capcană, înăuntrul unei mici deschizături între pietre. În timp ce adulţii se adunau aici, El'hiim fugise afară să exploreze stâncile şi pantele abrupte, scormonind cu băţul în crăpături şi găuri în căutare de şoareci-cangur sau de şopârle pe care le-ar fi putut aduce tribului ca hrană. Ishmael simţi picioare ascuţite, grăbite, fojgăind în semn de primejdie în jurul băiatului, ca o mie de pumnale de asasini.

  Ishmael ieşi în fugă din încăperea peşterii. Ştia că asta nu făcea parte din viziune. Trupul lui era condus de cine ştie ce altă forţa, îi părăsi pe oamenii adunaţi, cu toţii cufundaţi în viziunile lor personale date de mirodenie.

  Când Marha îşi dădu seama că el plecase, porni după el poticnindu-se. Dar Ishmael nu se lăsa încetinit. Din intuiţie, ştia unde se dusese băiatul, deşi nu-l mai văzuse pe băiat de ore întregi. Cu o agilitate impresionantă, Ishmael se căţără pe pietre şi coborî printr-o mică spărtură în piatră.

  Ochii lui sorbiră amănuntele din jur şi în acelaşi timp văzu groaznica imagine din mintea lui: băiatul prins şi asasinii purtători de cuţite apropiindu-se.

  El'hiim era speriat. Strigase deja de două ori după ajutor, dar nu-l auzise nimeni.

  Nimeni în afară de viziunea lui Ishmael.

  — Ishmael, ce e? Unde eşti?

  Vocea lui Marha era neclară şi îndepărtată… dar plină de îngrijorare. Ishmael nu-i putea răspunde. Chemarea insistentă îl trăgea după ea, şi ajunse în cele din urmă la o crevasă întunecată. El'hiim trebuie să fi intrat aici, băgându-şi umerii înguşti în deschizătura strimtă, făcându-şi drum către locul unde spera să găsească vreo comoară, sau mâncare, sau un ascunziş secret.

  În schimb, găsise… o primejdie teribilă.

  Ishmael îşi împinse umerii mai laţi înăuntru, zgâriindu-se, forţându-şi trecerea. Întinse mâna, găsi o proeminenţă de piatră fixă şi se trase şi mai adânc. Se întrebă cum avea să mai iasă vreodată afară, dar nu se putea opri. El'hiim era în capcană.

  Ishmael auzi un strigăt – nu de teamă, ci de avertisment:

  — Sunt peste tot! Nu-i lăsa să te atingă!

  Ishmael întinse mâna până o prinse pe a lui El'hiim şi-l trase pe băiat spre el. Auzi din nou picioarele care mişunau, simţi o mişcare rapidă furnicând în apropiere, dar îşi dădea seama că băiatul va fi în siguranţă numai dacă-l trăgea mai aproape. Ishmael îşi mişcă trupul către o porţiune mai largă a crevasei, până când avu destul loc ca să-l smulgă pe băiat, să-l elibereze.

  Iar asasinii îl atacară pe el în schimb.

  Le simţi acele otrăvite înfigându-se ca nişte pumnale, lame micuţe care înţepau şi-i pătrundeau prin haine, prin piele. Dar Ishmael îl ţinu bine pe băiat şi nu dădu nici o atenţie propriei lui dureri. În schimb, îşi despică pielea spatelui în timp ce se trăgea înapoi, până când îl trase pe El'hiim în aer liber. Stătea cu fiul lui Selim în braţe, teafăr şi nevătămat.

  Marha alergă spre el, i-l luă pe băiat – apoi se uită îngrozită la Ishmael.

  Corpul lui era acoperit de scorpioni negri, arahnide otrăvitoare care-l înţepaseră de mai multe ori, fiecare doză de venin fiind potenţial fatală.

  Ishmael scutură creaturile de pe el ca şi cum n-ar fi fost nimic mai mult decât nişte ţânţari, iar scorpionii fugiră în ascunzişuri în crăpăturile pietrelor.

  — Vezi ce face băiatul, îi spuse lui Marha. Ai grijă să fie în siguranţă!

  El'hiim dădu din cap uluit.

  — Mă simt bine. Nu m-au înţepat…

  Apoi Ishmael se prăbuşi.

 

  Se trezi după trei zile de febră şi de coşmaruri. Ishmael trase în piept o gură de aer care i se păru fierbinte în plămânii iritaţi, clipi din ochi şi se ridică în capul oaselor, în răcoarea camerei sale din peşteră. Atingându-şi braţele, văzu tăieturi pe piele, dar erau mai curând roz decât roşii şi păreau să se vindece.

  Marha stătea în uşă, împingând perdeaua peşterii deoparte. Uluită, se uita la Ishmael.

  — Oricare dintre înţepăturile astea ar fi trebuit să te omoare, şi totuşi trăieşti. Ţi-ai revenit după toate.

  Bărbatul avea buzele crăpate şi gura foarte uscată, dar reuşi totuşi să zâmbească.

  — Selim mi-a arătat ce să fac. În viziunea mirodeniei, m-a trimis să-i salvez fiul. Nu cred că m-ar fi lăsat să mor.

  Fiica lui, Chamal, intră, cu ochii roşii şi umflaţi. Plânsese, chiar dacă bandiţii de pe Arrakis nu priveau cu ochi buni o asemenea risipă de apă.

  — Poate că a fost melanjul din sângele tău, spiritul lui Shai-Hulud dându-ţi putere.

  Ishmael se simţea ameţit, dar se sili să stea drept. Fiica lui se grăbi să-i dea o ceaşcă. Apa avea un gust ca de nectar.

  În cele din urmă, El'hiim intră în cameră şi se uită cu ochii mari la Ishmael.

  — Scorpionii te-au înţepat, dar tu m-ai salvat. Nu te-au omorât…

  Ishmael îl bătu pe umăr pe băiat; gestul îi ceru toată puterea pe care-o mai avea.

  — Aş prefera să nu mă pui să fac asta încă o dată.

  Marha zâmbi, neputând să creadă ce îndurase bărbatul. Inspiră adânc.

  — Se pare că suntem binecuvântaţi de mai multe ori. Tu, Ishmael, eşti hotărât să creezi propria ta legendă.

  Am aşteptat destul. A venit vremea.

  COGITORUL VIDAD, Gânduri din obiectivitatea izolată.

  Erasmus nu se considerase niciodată un conducător politic, în ciuda studiilor sale despre diplomaţie şi despre interacţiunile sociale umane şi a unui pachet bine garnisit de abilităţi teoretice. Capacitatea de a naviga pe apele politice fusese folositoare la consacrarea lui ca robot independent şi pentru a-l convinge pe Omnius să-l lase să-şi continue experimentele pe subiecte umane.

  Totuşi, cogitorii din Turnul de Fildeş nu erau cu totul umani.

  Într-o dimineaţă, întâmpină o delegaţie stranie de pe planetoidul îngheţat Hessra: câţiva asistenţi secundanţi clipind sub vâlvătaia arămie a soarelui gigantă roşie al Corrinului. Veniseră ducând cu ei străvechile creiere umane – filosofi, ca Erasmus însuşi – în recipiente de păstrare.

  Robotul independent îi primi în salonul luxos al vilei sale, surprins şi încântat, pentru că se bucura atât de rar de oaspeţi. Datorită numeroaselor atacuri din partea armatei Jihadului, Omnius sugerase ca întâlnirea să aibă loc aici, mai degrabă decât în impunătoarea Turlă Centrală, pentru cazul în care cogitorii încercau să strecoare înăuntru cine ştie ce armă perfidă, nedetectată.

  Îmbrăcat în haine noi, elegante, tânărul lui protejat, Gilbertus Albans observa şi asista – însoţitorul perfect. Pe un perete, un ochi-de-pază al lui Omnius lumina blând în timp ce trăgea cu urechea la întâlnire, dar hipermintea nu părea să ştie cum să se descurce cu vizitatorii neaşteptaţi. Şase paznici robotici înfricoşători rămaseră afară pe hol.

  O procesiune de călugări cu robe galbene intră în încăpere, primii şase ducând cilindrii translucizi ornamentaţi ca şi cum ar fi fost nişte relicve sacre. Secundanţii nu păreau să-şi dea seama de pericolul în care se aflau venind de bunăvoie să viziteze o lume sincronizată.

  — Cogitorii din Turnul de Fildeş doresc să se consulte cu Omnius într-o problemă importantă, vorbi călugărul conducător, ţinând în mâini containerul greu al primului cogitor. Eu sunt Keats, secundantul lui Vidad.

  Creierul fără trup atârna suspendat în electrofluidul albăstrui, arătând ca şi cum propriile gânduri îl ţineau în echilibru telepatic. Îi amintea lui Erasmus de cymecii rebeli şi de minţile arhaice şi uneltitoare ale titanilor. Revolta nechibzuită şi neaşteptată a lui Agamemnon îl deranjase mult pe Omnius, dar până la urmă nu era o prea mare surpriză. Cymecii erau, la urma urmei, creiere umane cu defecte şi nestatornicii umane.

  Erasmus desfăcu braţele de metalfluid într-un gest de bun venit; mânecile robei carmin cu auriu alunecară.

  — Eu sunt contactul desemnat al hiperminţii. Suntem extrem de interesaţi de ceea ce aveţi de spus.

  Vocea lui Vidad ieşi dintr-un difuzor încorporat, ca al unui cymec.

  — După o meditaţie amplă, trebuie să facem o propunere de negocieri privind acest conflict de durată dintre oameni şi maşini, în calitate de cogitori, oferim o perspectivă echilibrată şi o rezolvare a conflictului. Putem acţiona ca intermediari.

  Erasmus formă un surâs.

  — Această provocare pe care v-o asumaţi e cât se poate de dificilă…

  Ochii-de-pază pluteau în apropierea tavanului, înregistrând lotul. Din spatele lui Erasmus, Gilbertus făcea acelaşi lucru. Ecranul lui Omnius de pe perete lumina ca şi cum ar fi fost viu şi vibrant. Hipermintea vorbi, cu vocea atât de puternică încât deveni stridentă.

  — Acest conflict este costisitor şi ineficient. Ar exista multe avantaje dacă ar fi încheiat, dar oamenii sunt prea iraţionali.

  Secundantul Keats se înclină uşor.

  — Cu toată smerenia cuvenită, cogitorul Vidad crede că ar putea să elaboreze o rezolvare corespunzătoare. Suntem o delegaţie neutră. Credem că ar putea exista puncte negociabile.

  — Şi veniţi neanunţaţi, fără securitate personală? întrebă Erasmus.

  — La ce ne-ar folosi să aducem trupe de securitate personale pe cea mai puternică dintre planetele lui Omnius? întrebă Vidad retoric.

  Keats îşi roti ochii prin încăpere şi întâlni privirea lui Gilbertus Albans, care nu trăda nici o reacţie; secundantul cu robă galbenă se simţi uşor neliniştit.

  Amintindu-şi de îndatoririle sale de gazdă, potrivit vechilor înregistrări pe care le absorbise, Erasmus trimise după gustări. Când secundanţii se uitară cu un aer înfometat, dar bănuitor la sucurile reci şi la fructele exotice, Gilbertus se aşeză şi luă cu calm câte o mostră din fiecare.

  Erasmus păşi printre recipientele de păstrare pe care oamenii le puseseră pe mesele solide din salon.

  — Din câte credeam eu, cogitorii din Turnul de Fildeş se izolaseră de tot ceea ce le-ar fi putut distrage atenţia din civilizaţie şi societate – inclusiv de conflicte, comentă robotul. De ce-aţi îmbrăţişat această nobilă cauză acum? De ce nu cu decenii, sau chiar cu un secol în urmă?

  — Vidad crede că a sosit vremea pentru pace, explică Keats, întinzând mâna după un al doilea pahar de suc albastru ca safirul.

  — Serena Butler a declarat un război sfânt împotriva tuturor maşinilor, cu treizeci şi şase de ani standard în urmă, spuse Erasmus, iar faţa lui de metalfluid formă un surâs slab la amintirea fascinantei femei. Oamenii nu caută o rezolvare – ei caută anihilarea noastră. În baze de date arhaice, am citit o parabolă despre un om care încerca să facă o faptă bună punând capăt unei lupte între vecini şi ajungea să fie ucis drept răsplată pentru eforturile sale. Acest lucru ar putea fi primejdios pentru voi…

  — Totul este primejdios, dar nobilii cogitori au renunţat la povara fricii de multă vreme, atunci când au renunţat şi la trupuri.

  Omnius se adresă vizitatorilor cu voce tunătoare:

  — Răspunsul vostru este insuficient. După atâta timp, de ce veniţi la mine tocmai acum?

  Secundanţii în robe galbene schimbară priviri, dar îl aşteptară pe cogitorul Vidad să vorbească prin sintetizatorul de voce.

  — Pe un front, titanii au o armată de neocymeci care să ţi se opună, şi au distrus deja multe dintre navele tale de actualizări. Pe altul, oamenii liberi continuă să lanseze atacuri puternice împotriva ta. Ai pierdut deja câteva lumi sincronizate. Logic, Omnius, este în interesul tău să ajungi la o înţelegere cu oamenii, astfel încât să te poţi concentra asupra provocării cymecilor. Mareea se întoarce împotriva ta!

  — Victoria mea finală este asigurată. Este doar o problemă de timp şi de efort.

  — De dragul eficienţei, nu este recomandabil să minimizezi cheltuiala de timp, de efort şi de resurse? În calitate de cogitori, putem acţiona ca mediatori imparţiali pentru a obţine o soluţie raţională, echitabilă, la acest conflict. Credem că se poate ajunge la un aranjament avantajos.

  — Avantajos pentru cine? întrebă Erasmus.

  — Pentru lumile sincronizate şi pentru cele ale Ligii.

  — Nu-i poţi convinge pe oameni să facă o înţelegere cu noi împotriva cymecilor.

  Omnius interveni:

  — Agamemnon are intenţia să ne învingă şi pe unii, şi pe alţii.

  — Scopul nostru nu este să negociem războiul, ci doar pacea.

  — O cunosc destul de bine pe Serena Butler, zise Erasmus. Este nerealist de preocupată de sclavii noştri umani, chiar dacă lumile Ligii au propriii lor sclavi. Atâta ipocrizie!

  Secundanţii încuviinţară, uitându-se unii la alţii, iar Vidad spuse:

  — Mulţi sclavi sunt ucişi prin violenţă de ambele părţi ale Jihadului. Nu avem un calcul precis al victimelor nevinovate de pe Ix, Anbus IV şi Bela Tegeuse, dar presupunem că sunt în număr mare.

  — Pe o lume sincronizată ordonată, unde societatea nu este o afacere stângace şi ineficientă, sunt puţine decese în rândul sclavilor, sublime Omnius. Pot dovedi asta cu statistici cuprinzătoare.

  Erasmus spuse:

  — Atunci, putem aduce argumentul că mai multe vieţi omeneşti vor fi salvate dacă se ajunge la o înţelegere de încetare a focului. Trebuie să le arătăm oamenilor că preţul Jihadului lor este prea mare pentru ei. Serena Butler va înţelege asta.

  — Soluţia cea mai simplă este o încetare imediată a ostilităţilor între voi şi Liga Nobililor, îi spuse Vidad lui Omnius. Voi vă păstraţi lumile sincronizate, iar oamenii liberi îşi păstrează lumile Ligii. În schimb, agresiunile reciproce încetează. Nu vor mai exista nici morţi, nici violenţă între maşini şi oameni.

  — Câtă vreme?

  — Pe termen nelimitat.

  — Eu accept sugestia voastră, rosti Omnius din ecranul de pe perete. Dar trebuie să trimiteţi un reprezentant al Ligii care să accepte termenii în mod oficial. Nu vă mai întoarceţi dacă Liga refuză.

  Vitejia este definită prin fapte vitejeşti, indiferent de motivele care zac în inima unei persoane.

  TITANUL XERXES, Un mileniu de împliniri.

  Stând sub cupola încăperilor Consiliului Jihadului, Aurelius Venport sorbea o băutură cu gheaţă, atent să-şi păstreze expresia fals încrezătoare, fără Zufa. În faţa lui erau Marele Patriarh Iblis Ginjo şi întunecatul său comandant al Jipolului, Yorek Thurr, ca şi Serena Butler, niciodată şovăind în zelul ei. Costumul croit pe corp al lui Venport era destul de răcoros ca să împiedice să se vadă orice transpiraţie nervoasă compromiţătoare.

  Venport se apucă să încheie cele mai importante negocieri din cariera lui.

  — Sunt încântat că putem să luăm loc şi să discutăm nevoilor noastre reciproce ca nişte adulţi, începu el după ce mai luă o înghiţitură.

  Trebuia să trateze pierderea flotei comerciale rapide ca un om de afaceri. Situaţia se schimbase, iar el trebuia să scoată din ea tot ce se mai putea. N-avea să reuşească să păstreze toate profiturile şi puterea pe care le anticipase, aşa că trebuia să transforme ceea ce rămânea în ceva diferit. Poate chiar în ceva mai bun.

  Se angajase în negocieri similare cu lordul Bludd pentru drepturile de distribuţie a licurigloburilor şi se descurcase bine. Cele de faţă păreau să fie mult mai semnificative, cu repercusiuni enorme

  — Aţi propus ca noile mele transportoare comerciale care pliază spaţiul să fie convertite în aparate de luptă pentru armata Jihadului şi ca noile motoare să fie adaptate pentru javelinele de mărime medie. Ofiţerii voştri zeloşi, dar întrucâtva… naivi, sunt de părerea că ar trebui să lichidez fericit toate bunurile mele, să cedez tehnologia brevetată, să las baltă un deceniu de muncă susţinută şi de investiţii şi să predau pur şi simplu fiecare navă din flota mea costisitoare fără nici o compensaţie. După cât se pare, urmează să fiu plătit în… mândrie?

  Serena se încruntă, jucându-se nervos cu degetele.

  — Chiar dacă n-ar urma să primeşti nimic, unii dintre noi, au dat mult mai mult pentru cauză.

  — Nimeni nu vrea să minimalizeze sacrificiile tale, Serena interveni Iblis Ginjo. Dar poate că nu trebuie să-l ruinăm pe omul ăsta ca să obţinem ceea ce vrem.

  Neclintită, Serena întrebă:

  — Eşti profitor de război, directore Venport?

  — Cu siguranţă nu!

  Yorek Thurr se încruntă, mângâindu-şi mustaţa într-o parte în timp ce rosti cu voce abia auzită:

  — Pe de altă parte, hai să nu fim atât de creduli încât să credem că aplicaţiile militare ale acestor nave care pliază spaţiul nu i-au trecut niciodată prin minte directorului Venport. Şi totuşi, nu s-a ostenit să informeze Consiliul Jihadului despre activităţile sale de pe Kolhar.

  Venport se zbârli la ursuzul comandant al Jipolului.

  — Navele care pliază spaţiul sunt noi şi încă periculoase, domnule! Pierdem un procentaj supărător din zborurile noastre. Dezastrele frecvente mă silesc să percep taxe suplimentare substanţiale la preţurile mărfurilor, doar ca să pot reconstrui navele pe care le pierd şi să ofer recompense pentru familiile piloţilor mercenari care îşi asumă asemenea riscuri enorme.

  Thurr îşi împreună mâinile.

  — Cymecii rebeli, ca şi Omnius, ar fi încântaţi să pună mâna pe complex şi să fure tehnologia pentru ei.

  — De ani de zile am vărsat cea mai mare parte a dividendelor de la Venkee pentru acest program, şi am dreptul să beneficiez într-un fel de noua tehnologie. N-aş fi plătit niciodată pentru cercetare şi dezvoltare dacă n-aş fi crezut că are o oarecare valoare pentru noi. Chiar dacă aş avea la dispoziţie nişte ani liniştiţi şi profitabili, mi-ar lua câteva decenii să achit datoria pe care am făcut-o ca să construiesc şantierele. Crezi că şi-ar mai investi vreun om de afaceri din Ligă toate proprietăţile pentru a dezvolta tehnologii importante dacă ar şti că guvernul i-ar putea lua totul, lăsându-l în faliment?

  Serena făcu un gest de nerăbdare cu degetul.

  — Pot să-ţi anulez datoria. S-o şterg complet.

  Venport se uită la ea cu ochii mari, nevenindu-i să creadă o asemenea sugestie. O concesie de felul acesteia nu-i trecuse niciodată prin cap.

  — Poţi… poţi face asta?

  Iblis Ginjo stătea drept, umflat în pene ca o pasăre care îşi exersează ritualul de împerechere.

  — E Preoteasa Jihadului, directore. O poate face dintr-o trăsătură de condei.

  Exploatându-şi imediat avantajul, Venport începu să expună punctele discuţiei pe care le alcătuise în timpul călătoriei spre Salusa.

  — Soţia mea, Norma Cenva, şi-a dedicat mai mult de treizeci de ani dezvoltării tehnologiei plierii spaţiului. A înfruntat multe adversităţi, inclusiv tortura oribilă după ce a fost capturată de cymeci, dar viziunea ei despre viitorul omenirii nu s-a clătinat niciodată. L-a ucis chiar pe titanul Xerxes. Iar în tot acest timp sunt singurul care a sprijinit-o, singurul care a crezut în ea. Chiar şi savantul Holtzman a abandonat-o…

  Uitându-se în jurul mesei din sala Consiliului, observă că unii dintre membri păreau nerăbdători ca el să treacă la subiect. Venport se aplecă în faţă.

  — Prin urmase, cer ca firmei Venkee Enterprises şi succesoarelor ei să le fie garantate brevete irevocabile asupra tehnologiei specifice a plierii spaţiului.

  — Un monopol asupra călătoriei spaţiale, bombăni Yorek Thurr.

  — Cer tratament preferenţial pentru forma mea de călătorie spaţială, folosind motoarele mele, în navele mele. Vreme de milenii fiinţele umane au traversat distanţele uriaşe prin mijloace tradiţionale. Sunt bineveniţi să folosească aceleaşi vehicule ca întotdeauna – vreau un regim special numai pentru navele mele care pliază spaţiul, care au fost inventate de soţia mea şi finanţate de compania mea. Aceasta pare o cerere rezonabilă.

  Ginjo bătea darabana cu degetele pe tăblia mesei.

  — Să nu ne amăgim… Dacă problemele de siguranţă vor fi vreodată rezolvate, aceasta va deveni metoda preferată de călătorie între sistemele stelare, făcând ca orice altă tehnologie să iasă din uz.

  — Dacă este cel mai rapid, cel mai demn de încredere mijloc de călătorie, de ce să nu beneficieze compania mea?

  Venport îşi încrucişă braţele pe piept.

  Dar Serena auzise destul din această dispută.

  — Pierdem vremea… Îşi poate avea brevetele irevocabile şi monopolul – dar numai după ce se încheie Jihadul.

  — Cum pot fi sigur că se va termina vreodată?

  — Acesta este un risc pe care va trebui să ţi-l asumi.

  După expresia de pe chipul ei, Venport îşi dădu seama ca nu putea împinge lucrurile mai departe nici măcar cu un centimetru.

  — S-a făcut, dar drepturile trec asupra moştenitorilor mei dacă mor înainte de încheierea Jihadului.

  Serena încuviinţă.

  — Iblis, ai grijă să fie întocmite documentele necesare.

  Până la urmă, şiretul Aurelius Venport negocie de asemenea şi dreptul de a transporta măcar o încărcătură parţială formată din mărfurile sale în anumite misiuni militare. Deşi nu el iniţiase aceste discuţii, nici nu grăbise criza comercială care le făcuse necesare, când termină, Aurelius Venport începu să bănuiască faptul că îl puteau face un om foarte, foarte bogat.

 

  Îşi primi răsplata aproape ca pe o idee întârziată.

  Steagurile atârnau în Sala Parlamentului, iar cetăţenilor obişnuiţi li se dădu voie să stea în spate, privindu-i de sus pe reprezentanţii planetari. Mii de oameni se adunaseră în piaţa memorială de afară, urmărind lucrările pe ecrane înalte cât clădirile.

  Zufa Cenva stătea lângă Venport în rândul de scaune din faţă, care se desfăcea către etajele de sus ca undele tot mai largi dintr-un bazin. Părul deschis la culoare şi trăsăturile palide o făceau să arate ca o întrupare a energiei statice; părea să radieze o prezenţă care atrăgea atenţia asupra ei ca fiind cea mai puternică magiciană dintre toate practicantele talentate de pe Rossak.

  Femeia se uită de sus la el, ameţindu-l cu privirea ochilor de un albastru palid.

  — Eşti un mare erou acum, Aurelius. Numele tău se află pe buzele fiecărui soldat al Jihadului care luptă pentru cauza libertăţii. Asta valorează mult pentru istorie.

  Uitându-se pe scena pentru discursuri la demnitarii impresionant îmbrăcaţi, el spuse:

  — Nu mi-am trăit niciodată viaţa făcându-mi prea multe griji pentru istorie, Zufa. Sunt suficient de mulţumit de felul în care asta va schimba situaţia mea de zi cu zi.

  Îşi îndreptă gulerul plisat şi costumul prea protocolar.

  — Tu şi cu Norma aveaţi dreptate… Am fost mărginit şi egoist. Dacă vom dedica partea leului din resursele noastre aplicaţiilor militare în loc de cele comerciale, vom fi traşi înapoi – dar, până la urmă, Venkee Enterprises va deveni mai puternică datorită acestui lucru.

  Ea încuviinţă.

  — Există întotdeauna un preţ pentru patriotism, Aurelius. Abia acum începi să înţelegi asta…

  — Aşa e.

  De fapt, la început se gândise la această medalie doar ca la un premiu de consolare, un fleac menit să-l facă să se simtă mai bine după atâtea sacrificii. Nu-şi dăduse seama că situaţia de fapt îi va întări poziţia în ochii oamenilor. În viitor, puţini negustori aveau să mai prefere vreunul dintre concurenţii firmei Venkee, pentru orice fel de marfă.

  Se simţea neaşteptat de dornic să se întoarcă la şantiere, pentru a începe aplicarea noii stări de lucruri, făcând în acelaşi timp o evaluare completă a celor mai profitabile încărcături care să fie transportate de către misiunile militare cu navele ce pliau spaţiul. Produsele lui urmau să zboare pe baza unui acord auxiliar, în fucţie de spaţiul disponibil. Yorek Thurr, trăgând sforile de la Jipol, aranjase ca Aurelius şi Zufa să ia un mic iaht spaţial către Kolhar. Urmau să plece aproape imediat după ceremonia de acordare a decoraţiei.

  Venport stătu drept în timpul deschiderii şi al prezentărilor. Dintr-o dată, Marele Patriarh Iblis Ginjo făcu invocaţiile potrivite cu vocea lui impresionantă, răsunătoare, urmat de Serena Butler. Ea urcă pe podiumul de discursuri în roba caracteristică, albă, tivită cu purpură – o prezenţă orbitoare. Părul îi încărunţise parţial, parcă pudrat uşor cu cenuşă, iar chipul ei arăta povara anilor şi a tragediilor. Dar vocea i se auzi cu putere când îl chemă pe Venport pe scenă, împreună cu faimosul tânăr chirurg de campanie, Rajid Suk.

  În aplauze răsunătoare, Venport păşi către podium. Surprinzător, Zufa Cenva arăta foarte mândră de el, şi îşi dori doar ca Norma să fi fost şi ea aici. Măcar o dată în viaţă, merita la rândul său recunoaştere şi onoruri, fie că şi le dorea sau nu.

  Luminile îl emoţionau şi-i înceţoşau vederea, şi se simţea ca şi cum era pe cale să fie măturat de valul de entuziasm al aplauzelor. Venport clipi, apoi se calmă. Evită să privească la marea de feţe care înconjurau platforma centrală, şi se aşeză lângă doctorul Suk.

  Serena rosti:

  — Fiecare dintre voi va primi cea mai înaltă decoraţie de onoare pe care-o poate conferi Jihadul. Crucea Manion este denumită aşa după copilul meu, primul martir al războiului nostru sfânt împotriva maşinilor gânditoare. Foarte puţini au primit-o…

  Întorcându-se spre celălalt decorat, spuse:

  — Doctorul Rajid Suk este cel mai mare chirurg de campanie al nostru. Renunţând la cabinetul lui particular, a însoţit de mai multe ori flotele de bătălie, călătorind către zone de război îndepărtate şi dăruindu-şi timpul misiunii noastre sacre, ajutând la salvarea a nenumăraţi soldaţi ai Jihadului.

  Suk stătea cu umerii drepţi şi cu pieptul scos înainte. Spectatorii aclamară când Serena îi înmână medalia.

  — În continuare, vi-l prezint pe cel mai uimitor întreprinzător, un om care a dus războaiele comerţului interstelar şi a creat o reţea de aprovizionare şi de distribuţie care cuprinde numeroase sisteme stelare. Directorul Aurelius Venport tocmai şi-a predat întregul complex de şantiere armatei Jihadului. În sfârşit, cred că avem ocazia să-l zdrobim pe Omnius pentru totdeauna!

  Fu atentă să nu spună nimic precis despre tehnologia de pliere a spaţiului; Jipolul dovedise de nenumărate ori că spionii maşinilor puteau fi oriunde.

  Publicul aclamă frenetic, acceptând afirmaţiile ei fără suspiciune. Cu toate acestea, Venport se îndoia că o asemenea lovitură militară semnificativă ar fi putut avea loc prea curând, nici măcar cu cele mai perseverente eforturi de pe Kolhar şi cu finanţări masive. Navele Holtzman erau pur şi simplu prea noi şi netestate.

  Cu toate acestea, Venport se înclină protocolar când Preoteasa îi aşeză pe după gât panglica strălucitoare şi medalia bătătoare la ochi.

  Apoi Serena se dădu la o parte şi făcu un semn spre cei doi bărbaţi cu mâna deschisă, prezentându-i mulţimii.

  — Cei mai noi eroi ai Jihadului! Datorită lor, am făcut paşi mari spre victorie!

  Negustorul ridică mâna, uimit să simtă lacrimi înţepătoare în ochi. Inima părea să i se umfle în piept. În timp ce reprezentanţii din marea sală se ridicară cu toţii în picioare, bătând din palme şi ovaţionând, el dădu mâna cu Serena şi cu doctorul Suk.

  După aceea, cei onoraţi cu medalii rostiră câteva cuvinte către adunare. Când veni rândul lui Venport, acesta spuse:

  — Deşi am petrecut cea mai mare parte a anilor ca om de afaceri şi întreprinzător, învăţ acum că există lucruri mult mai importante decât marile averi. Vă mulţumesc tuturor pentru cel mai fericit moment din viaţa mea!

  Ciudat, deşi Venport nu se aşteptase niciodată să se simtă astfel, chiar era sincer în ceea ce spusese.

  Cândva credeam că ar trebui să punem capăt acestui Jihad cu orice preţ – dar unele preţuri sunt pur şi simplu prea mari.

  SERENA BUTLER, proclamaţie în ciornă, nedifuzată.

  Scurtă vreme după ce Venport şi Zufa plecară în lunga călătorie de întoarcere la şantierele de pe Kolhar, cogitorii din Turnul de Fildeş sosiră în procesiune pe Salusa Secundus, cu multă zarvă. Purtat de secundanţi, inclusiv de euforicul Keats, extrem de mulţumit de sine, Vidad ceru o şedinţă de urgenţă a Parlamentului Ligii.

  Delegaţii planetari plecară în grabă din reşedinţele lor, de la întâlniri şi de la evenimente sociale, pentru a se strânge în auditorium. Reprezentanţii erau curioşi, deşi deranjaţi de evenimenlui grăbit şi neprogramat. Adunarea fu chemată la ordine imediat, şi Keats puse creierul străvechi al lui Vidad pe un piedestal în mijlocul scenei oratorilor; ceilalţi cinci cogitori din Turnul de Fildeş stăteau pe piloni mai scunzi, înconjurându-l pe purtătorul lor de cuvânt.

  Grăbindu-se încă să-şi îndrepte roba oficială, Marele Patriarh Iblis Ginjo se repezi în sală, sâcâit şi nepregătit. Nu avusese timp să ia legătura cu Serena Butler, care se retrăsese în Oraşul Reculegerii, elaborându-şi propriile planuri de bătălie pentru navele lui Venport, care-ar fi trebuit să fie disponibile în mai puţin de un an.

  De fapt, Iblis prefera să se ocupe singur de problema cogitorilor. La urma urmei, Keats era unul dintre oamenii aleşi cu grijă chiui de el.

  Intră în sala aglomerată şi dezordonată chiar când arhaicul filosof vorbea cu voce tunătoare, amplificată de difuzorul încorporat modificat. Iblis era încântat să-i vadă pe cogitori întorcându-se.

  — În calitate de cogitori, preferăm să ne izolăm în locuri unde să putem cântări marile întrebări, luându-ne atâta timp cât este necesar. Preoteasa Jihadului a venit pe Hessra în urmă cu doi ani standard şi ne-a făcut să înţelegem ravagiile pe care le-au produs secolele de dominaţie a maşinilor şi ultimele decenii de groaznică vărsare de sânge. De obicei, nu susţinem acţiunea rapidă, pripită, dar Preoteasa este o femeie convingătoare. Ne-a ajutat să ne înţelegem datoria, nu numai faţă de rasa umană liberă, dar şi faţă de reţeaua eficientă a lui Omnius. Cugetând cu multă atenţie asupra acestei probleme, vă aducem acum soluţia, o formulă pentru pacea imediată între combatanţi…

  Publicul murmură, curios în legătură cu ceea ce avea să spună Vidad. De-a lungul anilor, pe măsură ce tributul morţii continua să crească şi coloniile umane se prăbuşeau, pe măsură ce Jihadul seca resursele Ligii, oamenii deveneau dispuşi să accepte orice ieşire din cercul nesfârşit al războiului. Chiar şi acum, la mai mult de trei decenii şi jumătate de la începutul războiului sfânt împotriva maşinilor, oamenii liberi nu păreau mai aproape de victorie.

  Neliniştit de ceea ce ar putea sugera cogitorii, Iblis se uită la creierele păstrate în cilindrii translucizi. Aşa cum li se ordonase, Keats şi ceilalţi secundanţi deschiseseră mintea bătrânilor, solitarilor filosofi. Dar acum Iblis nu era sigur că voia să-i audă.

  — Ne-am asumat sarcina de a juca rolul de mediatori între Ligă şi lumile sincronizate. Anii de vărsare de sânge şi de conflict s-au sfârşit!

  Vidad făcu o pauză, ca pentru a amplifica efectul dramatic.

  — Am negociat cu succes, cu maşinile gânditoare, o pace autentică. Omnius a fost de acord asupra încetării complete a ostilităţilor. Maşinile nu vor mai ţinti lumile Ligii, iar oamenii nu vor mai viza lumile sincronizate. O Pax Galactica simplă, clară. Niciuna dintre părţi nu are motive pentru continuarea ostilităţilor. O dată ce Liga încuviinţează, vărsarea de sânge pur şi simplu se opreşte.

  Tăcu, lăsând spectatorilor timp să tragă aer în piept adânc, colectiv.

  Keats se uită spre Iblis şi anunţă cu mare mândrie:

  — Am făcut-o! Jihadul s-a încheiat!

 

  Serafimul în robă albă se grăbi să întrerupă meditaţiile Serenei Butler. Sub gluga de plasă aurie, Niriem avea o expresie frământată – era prima oară când Serena vedea o asemenea nelinişte pe chipul loialei femei.

  — Se întâmplă ceva groaznic, spuse ea, înmânându-i Serenei un cub de înregistrări. Mesagerul mi-a spus că Iblis Ginjo te cheamă să vii imediat la Sala Parlamentului.

  — Imediat?

  — O criză implicând cogitorii. Trebuie să asculţi înregistrarea.

  — Ce-a mai făcut Marele Patriarh?

  Serena trase aer în piept, exasperată.

  Chiar dacă Iblis, Serena şi alţi conducători din Liga Nobililor aveau acces la sistemele de comunicaţii militare, în ultima vreme existaseră probleme, mesaje interceptate de abilii agenţi ai lui Omnius. Era o chestiune atât de importantă încât sistemele de comunicaţii – care se slujeau de semnale criptate de feed-back – erau folosite acum doar de flotele de bătălie din spaţiu şi nu pe suprafaţa planetelor. Acest lucru cerea o creştere a numărului de curieri.

  Niriem o zori să urce într-o maşină de teren care porni în goana pe drumurile largi spre Zimia. În compartimentul pasagerilor, Serena ascultă şocată, cuprinsă de panică, înregistrarea anunţului surpriză al lui Vidad.

  — Asta nu-i deloc ceea ce vrem noi!

  — Şi cu toate acestea, Preoteasă, sunt atât de disperaţi să obţină pacea, încât mă tem că vor fi de acord cu orice!

  Ştiind că Niriem avea dreptate, rulă scurta declaraţie a cogitorului de trei ori, ca şi cum ar fi sperat ca implicaţiile sau cuvintele să se schimbe, dar oroarea şi neîncrederea se învolburau şi bolboroseau în stomacul ei ca într-un cazan în clocot.

  — Este imposibil! Nu câştigăm nimic din asemenea termeni!

  Spera să ajungă înainte ca veştile să se răspândească. Asemenea ştiri remarcabile nu puteau fi ţinute sub tăcere, iar oamenii aveau să reacţioneze excesiv. Numărul tot mai mare de protestatari avea să provoace tulburări pe străzi. Chiar şi reprezentanţii Ligii aveau să fie orbiţi de euforie, complet iraţionali. Serena trebuia să ajungă acolo fără întârziere.

  La sosirea în Zimia, un detaşament de gărzi feminine o încadră când urcă pe treptele din piatră cu vinişoare în clădirea guvernamentală impunătoare. Ca un berbece, Niriem eliberă drumul, fără să se teamă să-şi arate întreaga forţă. Deşi era mai în vârstă acum, Preoteasa Serena încă păstra o exuberanţă înflăcărată.

  În centrul sălii, secundanţii în robe galbene stăteau în picioare, alături de cogitorii din Turnul de Fildeş pe piedestalele lor. Atmosfera din interiorul sălii răsunătoare era tumultuoasă şi festivă. Iblis Ginjo şedea pe marginea scenei, încercând să restabilească ordinea lucrărilor. Nu părea să se descurce totuşi prea bine.

  Cu capul sus, Serena urcă în mijlocul platformei pentru discursuri. Reprezentanţii erau cuprinşi de haos la auzul veştilor neaşteptate, câţiva strigând împotriva noului plan de pace al cogitorului, dar cei mai mulţi aclamând şi bătând din palme.

  — Să nu ne grăbim! strigă Serena fără nici o introducere, pentru că nu avea nevoie de niciuna. Consecinţe cumplite vin adeseori sub masca unor veşti bune.

  Larma din marea sală scăzu până la nivelul unui murmur; Iblis Ginjo arăta mulţumit şi uşurat că ea sosise în sfârşit.

  — Serena Butler, vorbi Vidad prin difuzorul încorporat, vom schiţa amănuntele delicatelor noastre negocieri cu Omnius. Am aranjat libera trecere a unui reprezentant al Ligii care să plece pe Corrin şi să accepte în mod oficial condiţiile păcii.

  Serena abia-şi putea ascunde neîncrederea.

  — Nu acceptăm aceşti termeni! Pace cu orice preţ? Atunci la ce-au fost bune atâtea decenii de luptă? Vă spun eu termenii noştri: distrugerea tuturor maşinilor gânditoare!

  Îşi roti privirea prin sală, care devenea din ce în ce mai aglomerată, pe măsură ce oamenii care auzeau noutăţile se grăbeau să se adune înăuntru.

  Numai câteva aplauze se auziră în sprijinul vorbelor ei. Treptat, zgomotul se stinse şi o tăcere grea se aşternu în încăpere.

  Serena făcu vreo câţiva paşi pe scenă, apropiindu-se de Vidad.

  — Din cauza prizonieratului şi a chinurilor mele sub stăpânirea lui Omnius, ştiu mult mai multe despre suferinţele oamenilor de pe lumile sincronizate, decât ai cugetat tu în două mii de ani de izolare. Înţelegi prea puţine dacă socoteşti că omenirea liberă este interesată de o apropiere de Omnius…

  — Amploarea cunoştinţelor noastre este mai mare decât presupui tu. Ascultă-ţi propriii oameni, Serena Butler. Ei doresc sfârşitul vărsării de sânge!

  Mânia întunecă faţa femeii.

  — Planul vostru de a vă amesteca ar putea într-adevăr să oprească războiul temporar, dar nu ne oferă nici o rezolvare. Nici o victorie! Au murit degeaba miliarde de oameni? Copilul meu a murit degeaba? Omnius va domina în continuare lumile sincronizate, înrobind oamenii de acolo. Toată munca noastră este în zadar? Zimia? Pământul?

  Înşiră o listă de jaloane principale, ridicând vocea cu fiecare nume al unei lumi rănite.

  — Sau Bela Tegeuse? Honru? Tyndall? Bellos? Rhisso? Chusuk? Anbus IV? Colonia Peridot? Ellram? Giedi Prime?

  Se întoarse să privească ţintă la spectatorii şovăitori şi subjugaţi.

  — Trebuie să vă aduc aminte de toate sacrificiile pe care le-am făcut? Sunt îngrozită să aud asemenea sugestii după toată munca mea!

  — Dar gândeşte-te la vieţile pe care le vor salva, Serena, se auzi vocea masculină a unui reprezentant din mulţimea de la etaj. Nu-i putu identifica vocea.

  — Pe termen scurt – sau pe termen lung? Imaginaţi-vă viitorul care ne aşteaptă, o dată ce începem să ne târguim cu Omnius! Şi de ce acum?

  Ridică un pumn. Trebuia să-i împiedice pe aceşti reprezentanţi să facă cea mai costisitoare greşeală din istoria umană.

  O, cât de mult îşi dorea ca noile nave de luptă care pliau spaţiul să fie gata… Dar Parlamentul nu ştia nimic despre munca secretă de pe Kolhar. O dată ce armata Jihadului dobândea o nouă flotă care să poată traversa distanţele interstelare în mai puţin timp decât era nevoie ca s-o spui, ar fi putut lovi lumile sincronizate mai repede decât ar afla reţeaua maşinilor gânditoare de înfrângerile pe care le sufereau. Oamenii nu mai avuseseră niciodată un asemenea avantaj. Îndată ce Omnius ar înţelege ce forţă masivă şi rapidă se alinia împotriva lui, s-ar retrage speriat pe lumile sincronizate care-i rămăseseră, neîndrăznind să mai lanseze vreo agresiune. Ar trece pe modul defensiv, retrăgându-se cu fiecare victorie umană. Imperiul lui cândva măreţ ar deveni tot mai mic, apoi ar dispărea cu desăvârşire.

  Îşi izbi palma cu pumnul strâns.

  — Acum – în special acum! – trebuie să perseverăm până la victoria totală. Nu putem să ne întoarcem cu spatele şi să refuzăm provocarea.

  — Dar ne-am săturat de lupta asta, vorbi ambasadorul interimar de pe Poritrin, care-l înlocuise pe lordul Niko Bludd.

  După răscoala dezastruoasă a sclavilor de acolo, oamenii nu mai aveau nici entuziasmul, nici resursele să continue ofensivele majore.

  — Aceşti cogitori ne oferă o şansă de a opri războiul nesfârşit. Trebuie să ne gândim la asta, trebuie să ţinem seama de înţelepciunea lor…

  — Nu, dacă asta înseamnă să acceptăm o pace lipsită de coloană vertebrală!

  Serena îşi flutură roba într-o izbucnire de purpuriu şi alb.

  — Maşinile nu-i vor respecta niciodată pe oameni, nici nu vor onora o înţelegere cu noi. Omnius consideră vieţile noastre ineficiente şi crede că se poate lipsi de ele.

  Făcu o pauză, simţindu-şi stomacul arzând şi picioarele tremurând. Publicul se uita la ea ca şi cum ar fi mers prea departe, iar asta nu făcu decât s-o înfurie şi mai tare.

  — În acest moment, maşinile gânditoare sunt slabe şi se clatină. Avem ocazia să terminăm cu ele – până la ultimul panou de circuite!

  Coborî vocea la nivelul unui mormăit.

  — Dacă n-o facem, dacă lăsăm hotărârea să ne slăbească, se vor ridica din nou şi ni se vor opune cu şi mai mare putere decât înainte…

  — E un risc, în ambele cazuri, spuse reprezentantul de pe Giedi Prime. Mai mult decât oricine altcineva din această sală a adunării, am o mare datorie faţă de tine, Serena Butler. Lumea mea este astăzi liberă datorită faptelor pline de curaj pe care le-ai săvârşit pentru a ne apăra. Dar populaţia noastră rămâne fragilă, nu şi-a revenit după toate pagubele pe care Omnius le-a făcut în timpul scurtei sale cuceriri, cu decenii în urmă. Dacă există o şansă de a ajunge la un armistiţiu, unul care nu ne cere o capitulare groaznică, ar trebui să profităm de ea!

  Un alt reprezentant de seamă se ridică în picioare.

  — Gândiţi-vă la avantaje… Din moment ce oamenii au recâştigat un număr de planete şi au ajuns la paritate militară cu maşinile gânditoare, chiar avem o poziţie puternică de negociere pentru a impune termenii pe care i-au negociat cogitorii…

  — Ascultaţi! exclamă o femeie cu înfăţişare severă, care rămase aşezată, dar a cărei voce tună în toată sala. Cu revolta cymecilor secătuind resursele maşinilor la fel de mult ca şi răscoalele noastre, Omnius trebuie să fie sincer cu propunerea de încetare a focului. Nu se poate lupta cu toţi deodată!

  Dezbaterea începu din nou şi se amplifică rapid, devenind o întrecere de strigăte, un tumult de voci furioase. Serena se simţea tot mai disperată. Prea mulţi reprezentanţi erau nerăbdători să încheie pacea, să obţină o clipă de răgaz pentru ca omenirea să-şi revină, să-şi reconstruiască flota şi să-şi tămăduiască populaţia.

  Dar Serena se temea de costul unei asemenea decizii. Ştia, în adâncul sufletului, că ar fi fost o capitulare îngrozitoare, îngrozitoare. O greşeală atât de mare, gândi ea. Cum puteau fi atât de neghiobi? Serena vedea limpede că, dacă ar continua să insiste asupra agresiunii, ar pierde majoritatea sprijinului în Parlament.

  Trebuia să găsească o altă cale de a-i face să se răzgândească. Marele Patriarh se uita la ea cu ochi mari, imploratori. Făcuse atât de multe ca să însufleţească Jihadul în numele ei, iar acum simţea probabil – la fel ca şi Serena – gustul amar al eşecului.

  Cogitorii câştigaseră. Vidad negociase de unul singur o pace care avea să schilodească umanitatea şi să ducă la o moarte lentă civilizaţia Ligii.

  Omnius n-avea să uite niciodată acest Jihad sfânt. Urma să devină din ce în ce mai puternic, cu un singur scop în minte: eradicarea completă a fiinţelor umane din fiecare sistem stelar. Până atunci, Serena nu va mai fi prin preajmă ca să le spună oamenilor că i-a avertizat.

  Întorcând spatele adunării, ieşi din sală dezgustată, refuzând să asculte mai departe. Disperarea apăsa greu pe umerii ei. Vreme de mai mult de trei decenii îşi înflăcărase oamenii, dar nu-i inspirase îndeajuns pentru a câştiga.

  În timpul drumului de întoarcere în Oraşul Reculegerii, chibzui, căutând răspunsuri, întrebându-se unde a greşit.

  Eroii săvârşesc uneori cele mai măreţe fapte ale lor după ce mor.

  SERENA BUTLER, Zimia se reuneşte.

  Iblis Ginjo se întoarse pe partea cealaltă şi rămase întins pe patul prea moale care mirosea a transpiraţie şi a sex. Capul îi pulsa din cauza amărăciunii provocate de schimbarea dezastruoasă a cursului războiului, ca şi din cauza exceselor hedoniste pe care şi le îngăduise în noaptea precedentă. Ce mai conta?

  Pe moment nu era nimeni cu el, dar îşi aduse aminte o succesiune înceţoşată de feţe. Câte femei fuseseră… patru, cinci? Prea mult chiar şi pentru standardele sale – iar una chiar semăna cu soţia lui. Dar era în regulă; fusese disperat şi supărat.

  Cu unsprezece ani în urmă, crezuse că era destul de rău că Serena Butler îi uzurpase poziţia principală, după tot ceea ce muncise ca să realizeze. Acum, întregul Jihad era pe cale să fie ruinat de o propunere absurdă de pace. N-ar putea niciodată să meargă. Cum putuseră Keats şi cu ceilalţi secundanţi să eşueze atât de complet? Nu înţelegeau ce făcuseră?

  Încercă să nu se gândească la propriul său rol în jalnica stare de lucruri, şi îşi dori să poată descoperi o cale de a da vina pe altcineva. Serena era alegerea evidentă, în calitate de conducătoare a Jihadului, dar Iblis trăia într-o proverbială casă de sticlă. La urma urmei, el fusese responsabilul pentru numirea lui Keats şi a celorlalţi secundanţi în serviciul cogitorilor.

  Pentru prima oară după legăturile sale de demult cu cogitorul Eklo de pe Pământ, începu să-şi pună întrebări în legătură cu sănătatea mintală a arhaicilor filosofi. După atâţia ani şi atâtea miliarde de oameni masacraţi în încleştare, se aşteptau ca fiinţele umane şi maşinile să-şi strângă pur şi simplu mâinile? Ce situaţie îngrozitoare!

  Dorind să-şi abată atenţia de la evenimentele deprimante care se învolburau în jurul lui, îşi petrecuse noaptea înecându-şi problemele în melanj şi femei. Un mod amuzant şi epuizant de a-ţi umple timpul, dar până la urmă fără rost. Problemele încă erau acolo, a doua zi dimineaţă.

  Perdele de dantelă zdrenţuite acopereau doar parţial fereastra camerei dintr-un hotel banal. Un contrast vizibil faţă de apartamentul său privat, finanţat din fonduri de stat, din Zimia, unde locuia de ochii lumii, cu distanta lui soţie şi trei copii care nici măcar nu-i vorbeau decât rareori.

  Strâmbând din nas din cauza mirosurilor persistente de rufărie şi prosoape prea mult folosite, ca şi de droguri exotice de pe Rossak, se târî până la fereastră, fără să se ostenească să-şi acopere goliciunea. Se afla undeva în districtul vechi al oraşului Zimia, departe de clădirile guvernamentale şi de nobilii care le frecventau. Aici, Marele Patriarh se afla în faţa nucleului de ispravă al omenirii, oameni pe care-i putea duce de nas, îi putea alina şi-i putea convinge cu uşurinţă cu ajutorul farmecelor sale înnăscute. Venind aici din când în când, se bucura de schimbarea de ritm, de nimicurile grosolane, jerpelite, ale clasei de jos. Le simţea primitive şi naturale, mai asemănătoare cu ceea ce era pe vremea când fusese supraveghetor de sclavi pe Pământ. Măcar pe-atunci putea să vadă rezultatele directe ale puterii sale…

  Serena avea în faţa ochilor doar viziunea obsesivă a victoriei sacre împotriva inamicului demonic, un ţel pur, dar excesiv de simplist. Iblis fusese întotdeauna cel mai practic dintre ei. De ani de zile, construise o infrastructură masivă – întreprinderile industriale, comerciale şi religioase ale Jihadului. În calitate de om care făcea toate roţile să se învârtească, Marele Patriarh acceptase bani, putere şi nenumărate recompense. Cea mai mare parte înainte ca Serena să preia controlul… Dacă Jihadul se termina, Iblis Ginjo n-ar mai fi avut nici o poziţie legitimă. Serena fusese în dezacord cu el, dar acum numai ei doi puteau salva rasa umană de un dezastru total, de o nebunie de proporţii masive. Voia ca ea să vină la el – căci Iblis Ginjo era singurul său aliat adevărat.

  Stând la fereastra deschisă şi simţind adierea dimineţii pe pielea goală, Iblis scrâşni din dinţi. Niciodată în viaţa lui nu cedase în faţa disperării. Exista întotdeauna o cale de a salva situaţia, indiferent de preţ. Avea nevoie doar să găsească cheia potrivită.

  Dar ce-ar fi putut face el şi cu Serena, ceva destul de semnificativ cât să le ridice ceaţa de pe ochi? Oamenii epuizaţi şi răniţi aveau să accepte planul de pace al lui Vidad, din disperare şi din lipsă de speranţă. Acest lucru cerea măsuri cu adevărat drastice.

  Auzind o voce familiară pe coridor, pulsul i se acceleră.

  — În ce cameră e? Trebuie să-l văd imediat pe Marele Patriarh!

  Iblis apucă o robă uzată, îşi umezi părul ca să-l aşeze şi reuşi să se facă aproape prezentabil înainte de a deschide uşa, surâzând.

  Urmată de Niriem şi de alţi patru serafimi, Serena îi înfrunta pe gardienii din Jipol pe care Iblis îi lăsase pe hol. Îmbrăcată într-o robă elegantă, cu tiv auriu, şi purtând un medalion împodobit cu imaginea copilului ei martirizat, arăta complet nelalocul ei într-un asemenea loc ponosit. La vederea paznicelor stoice stând atât de aproape de Serena, Iblis simţi un val de uşurare. Cu multă vreme în urmă, crease trupa serafimilor ca să joace rolul de tampon între Preoteasă şi realitatea inoportună. Femeile îi dădeau încă raportul de câte ori ea făcea ceva neaşteptat… dar începeau să arate un nivel neliniştitor de loialitate faţă de ea. Măcar Niriem îi aparţinea încă.

  Serena se strâmbă, dezaprobând în mod clar activităţile nocturne ale lui Iblis.

  — Nu-ţi irosi energia în acest fel, Iblis… Avem lucruri vitale de făcut. În special acum.

  Făcându-i încrezătoare semn s-o urmeze, Serena se întoarse pe coridor. Însoţitoarele ei îl aşteptară pe Iblis şi pe gardienii din Jipol să li se alăture.

  După ce se aşeză lângă ea în vehiculul privat, cu Niriem conducând, Iblis aruncă o ultimă privire către împrejurimile dărăpănate.

  — Câteodată, Serena, evadez din turnurile sclipitoare şi din reşedinţele guvernamentale elegante ca să-mi pot aminti cât de rău era pe Pământ. Capăt o oarecare perspectivă. Când mă uit în camerele murdare şi văd drojdia societăţii – drogaţii, beţivii şi prostituatele – îmi aduc aminte pentru ce luptă vitejii noştri soldaţi ai Jihadului. Pentru a ne ridica deasupra acestui lucru!

  Luându-şi avânt, gândi rapid şi coborî vocea până la o şoaptă abia auzită:

  — Am venit aici să mă gândesc la o cale de a salva Jihadul.

  — Te ascult.

  Ochii ei, de culoarea levănţicii, luceau cu disperare.

  Iblis se simţea surprinzător de calm. Vocea lui era fermă, destul de tăioasă ca s-o facă să-l asculte şi să înţeleagă adevărurile dificile.

  — M-am născut sclav şi m-am luptat să mă ridic la rangul de om de încredere. Până la urmă, am devenit conducătorul unei revolte şi Marele Patriarh al Sfântului nostru Jihad.

  Cu chipul plin de amărăciune, se aplecă spre ea.

  — Dar n-am putut niciodată să concurez cu tine, Serena Butler. Numele tău îl strigau întotdeauna. Tu erai aristocrata care încerca să ajute masele, din cine ştie ce sentiment de vină pentru toate bogăţiile pe care nobila ta familie le-a adunat pe spinarea oamenilor obişnuit…

  — Noblesse oblige. Încerci să mă psihanalizezi?

  — Pun doar lucrurile în perspectivă. Dacă aş putea face eu ceea sunt pe cale să propun, aş face-o. Dar… trebuie să fii tu, Serena. Numai tu. Asta, dacă eşti dispusă să plăteşti preţul.

  Se apropie şi mai mult, cu ochii aprinşi, încercând să-şi adune toată măiestria.

  — Aş face orice ca să câştig Jihadul…

  Chipul ei era extatic, plin de hotărâre. Ochii păreau să izbucnească în flăcări, ca şi ai lui.

  — Orice.

  Îşi dădea seama exact ce spunea, iar Iblis îşi dădu seama ca o prinsese.

  — De-a lungul anilor, am ajutat la înteţirea flăcărilor, dar acum incendiul a scăzut la nivelul tăciunilor. Ca o furtună, trebuie să aţâţi acei tăciuni, transformându-i într-un holocaust de neoprit. Tot timpul, tu şi cu mine am dispreţuit oamenii pentru că nu făceau sacrificiile necesare – iar acum există ceva ce trebuie să faci tu.

  Ea aştepta.

  — Îţi aduci aminte cum Erasmus l-a omorât pe micul Manion? În clipa în care copilul tău a murit, te-ai aruncat asupra stăpânului robot fără să-ţi pese de propria ta siguranţă.

  Serena se trase mai departe, ca şi cum Shaitan tocmai i-ar fi şoptit în ureche. Ştia că Iblis avea propriile lui planuri şi că obţinea foloase personale din funcţia lui. Mai ştia totuşi că, şi dacă jucau diferit jocul, amândoi urmăreau acelaşi rezultat.

  Iblis continuă cu şi mai mare fervoare:

  — În acea clipă, ai declanşat Jihadul. Mai întâi, Erasmus a arătat tuturor muncitorilor din piaţă cât de monstruoase erau maşinile gânditoare, iar tu ai adus dovada că o simplă fiinţă umană putea riposta şi câştiga!

  În timp ce asculta, Serenei îi curgeau lacrimile pe faţă, dar nu le şterse.

  — Acum, după atâţia ani de luptă, oamenii au uitat cât de îngrozitor este duşmanul lor. Dacă ar putea măcar să-şi aducă aminte de oribila asasinare a copilului tău, nici măcar o singură persoană n-ar accepta vreun fel de pace cu Omnius. Trebuie să le arătăm din nou cât de malefic este duşmanul, trebuie să-i facem să vadă dincolo de oboseală şi durere. Trebuie să le aducem aminte de ce Omnius şi creaturile lui trebuie să fie distruse!

  Ochii lui o priveau aprinşi, şi pentru o clipă femeia văzu milioane de ochi arzând într-ai lui. Chiar în această cabină mică dintr-o maşină de teren privată, chiar după o noapte de orgie, Iblis Ginjo rămânea un om cu greutate, iar Serena nu-l putea ignora.

  Pe ton conspirativ, el continuă:

  — Omenirea a uitat scânteia. Trebuie să faci un gest măreţ, ceva ce oamenii nu vor uita niciodată.

  Ea îi cercetă chipul neted. După ani de îndoieli, ajunsese la concluzia că Iblis Ginjo avea în el mai mult bine decât rău. În ciuda motivaţiilor sale egoiste, ştia că avea să se asigure că lupta continua. Şi nimic nu conta mai mult decât asta.

  — O să ai nevoie de mult curaj, spuse el.

  — Ştiu. Cred că am destulă… hotărâre.

 

  Serena stătea mândră în faţa întregii adunări a Ligii. Ea şi cu Iblis îşi puseseră la punct planul în detaliu, puseseră toate angrenajele în mişcare. Yorek Thurr şi posomorâţii săi agenţi ai Jipolului aveau grijă de chestiunile de fineţe. Chiar şi propriii ei serafimi aveau să-şi joace rolul, deşi Niriem protestase energic. Cu toate acestea, Serena era Preoteasa Jihadului şi, când dădea un ordin, gărzile ei nu puteau refuza.

  Aşa cum se temuse şi se aşteptase, adunarea votase pentru a accepta încetarea ostilităţilor negociată de cogitori. Liga urma să retragă armata Jihadului de pe orice lume sincronizată, dând instrucţiuni ca forţele maşinilor gânditoare să nu fie hărţuite – iar Omnius avea să ia măsuri similare. Acest lucru îi lăsa pe reprezentanţi să se târguiască în legătură cu cine să fie emisarul omenirii libere, cine să se ducă pe Corrin şi să finalizeze tratatul cu principala încarnare a hiperminţii.

  Serena îi ului pe toţi. Ceru să vorbească de pe podium, aşa cum era dreptul ei ca vicerege interimar – un titlu la care nu renunţase niciodată oficial. Spectatorii mormăiră, aşteptându-se ca ea să-i mustre din nou pentru termenii inacceptabili ai păcii.

  În schimb, Serena spuse:

  — După multă chibzuinţă, am hotărât că eu trebuie să fiu cea care să călătorească pe Corrin.

  Murmure de şoc şi de surpriză se răspândiră prin sală, ca valurile unei mări biciuite de un uragan neaşteptat. Nimeni nu prevăzuse asta. Ea continuă cu un zâmbet grav.

  — Cine-ar putea purta steagul omenirii libere mai bine decât Preoteasa Jihadului în persoană?

  E bine că arcul acestei nebunii religioase nu este întors până la capăt. Universul nu este pregătit pentru un ticăit atât de puternic.

  COGITOR KWYNA, Arhivele Oraşului Reculegerii.

  Convinşi că acceptarea personală a acordului de pace de către Serena Butler avea să trimită exact semnalul potrivit lui Omnius, consiliul Jihadului şi Parlamentul Ligii îi aprobară cererea. Erau fericiţi la culme că îşi îndreptase pasiunea către cauza păcii, astfel încât oamenii şi maşinile să poată coexista în armonie. Festivităţile inundară străzile din Zimia.

  Planul ei îl îngrozi pe Xavier Harkonnen. Bănui imediat că ea nu se răzgândise cu adevărat, dar ştia de asemenea că n-avea să-l asculte nimeni. În special, nu acum.

  Parlamentul îi oferi Preotesei o mică navă diplomatică rapidă. Avea să fie însoţită de cinci dintre serafimi, aleşi de ea, ca gardă de onoare, dar refuzase orice alt element de securitate sau altă suită.

  — Omnius nu va fi impresionat de pompă, iar dacă maşinile au intenţia să comită o trădare făţişă, cu ce-ar schimba lucrurile zece gărzi, sau o sută, sau chiar o mie?

  Apoi, adăugase cu un zâmbet melancolic.

  — În plus, de ce să iau cu mine soldaţi, dacă sunt într-o misiune de pace? Acest lucru ar transmite un semnal complet greşit.

  Epuizaţi de aproape patru decenii de luptă sângeroasă, oamenii erau în delir la auzul perspectivei de reconciliere. Făcură nişte vedete din Vidad şi colegii săi cogitori. Lansară parade exuberante ale victoriei, imaginându-şi cum se vor schimba acum vieţile lor, scăpaţi pentru totdeauna de teama groaznicelor raiduri ale maşinilor. Voiau cu disperare să creadă în posibilitatea unui viitor sigur.

  Xavier se gândea că erau cu toţii nişte neghiobi dacă aveau încredere în promisiunile lui Omnius. Serena trebuia să simtă şi ea acelaşi lucru, aşa că nu putea înţelege ce avea cu adevărat în minte.

  Îmbrăcat într-o uniformă oficială, stacojiu cu verde, împodobită cu toate decoraţiile şi medaliile pe care le primise vreodată, bătrânul primero luă o maşină militară către porţile arcuite ale Oraşului Reculegerii. În punctul cel mai înalt al arcului principal, imaginea stilizată a unui copil angelic – propriul ei fiu – veghea asupra complexului.

  În semn de respect pentru ofiţerul de rang înalt, soldaţii se dădură deoparte, dar femeile în robe albe rămaseră pe loc. Soarele strălucea pe glugile lor aurii.

  — Preoteasa Jihadului nu primeşte vizitatori!

  — O să mă primească pe mine…

  Xavier îşi îndreptă umerii şi-şi ridică privirea către icoana idealizată a copilului nevinovat ucis.

  — O cer în numele fiului meu, Manion Butler.

  Acest lucru o făcu pe femeia-serafim să şovăie, iar Xavier îşi făcu loc pe poartă în refugiul religios înconjurat de ziduri, în care Serena se izolase atât de multă vreme.

  Aşteptându-l cu un zâmbet, îl întâmpină lângă bazinele cu peşti din grădină. Cu multă vreme în urmă, aici îi chemase pe Xavier şi pe Vorian ca să-i recruteze pe post de cei mai buni ofiţeri ai Jihadului. Când Xavier o revăzu în acest loc paşnic, o avalanşă de amintiri asaltă, iar genunchii i se înmuiară.

  Pentru o clipă, stătu fără să scoată un cuvânt, iar Serena luă iniţiativa.

  — Dragul meu Xavier, aş dori acum să fi petrecut mai mult timp împreună, ca prieteni. Dar Jihadul ne-a mistuit prea multă vreme.

  — Am fi putut avea mai mult timp, dacă ai fi refuzat să te duci pe Corrin!

  Vocea lui avea o nuanţă tăioasă.

  — Gândul că vei opri de bunăvoie toate ostilităţile împotriva inamicilor tăi de moarte este la fel de fals ca rânjetul unui robot…

  — Maşinile au un program rigid, dar unul dintre punctele tari ale umanităţii este acela că ne putem răzgândi. Ne putem modifica opiniile. Putem fi chiar… capricioşi când ne convine.

  — Te aştepţi să cred aşa ceva?

  Ar fi vrut s-o îmbrăţişeze sau doar să stea mai aproape, dar ea rămase pe loc, iar el stătea ţeapăn ca o statuie.

  — Crezi ce vrei, spuse Serena cu un surâs dulce-amar. Pe vremuri puteai să vezi în inima mea. Vino, urmează-mă…

  Îl conduse de-a lungul unei poteci acoperite cu pietriş preţios, către o porţiune adăpostită, privată.

  În timp ce păşea alături de ea, Xavier spuse:

  — Aş dori ca lucrurile să fi fost altfel, Serena. Îmi plâng nu numai fiul pierdut, dar şi dragostea pe care tu şi cu mine ar fi trebuit s-o împărtăşim, anii de mulţumire sufletească petrecuţi alături.

  Oftă.

  — Nu că aş schimba vreodată o singură clipă din viaţa mea cu Octa…

  — Vă iubesc pe amândoi, Xavier. Trebuie să acceptăm prezentul, indiferent cât de mult ne dorim să fi putut schimba trecutul. Mă bucur că tu şi cu sora mea aţi găsit un strop de fericire în mijlocul acestei furtuni.

  Serena îi mângâie obrazul bine bărbierit, privindu-l cu hotărâre.

  — Suntem definiţi de tragediile şi de martirii noştri. Fără micul Manion, oamenii n-ar fi avut niciodată imboldul de a se ridica şi de a lupta împotriva lui Omnius încă de la început.

  Inima bărbatului se opri o clipă când îşi dădu seama unde-l ducea. Nu vizitase altarul principal de mulţi ani, dar acum văzu sicriul cristalin, cripta cu pereţi de plaz care conţinea rămăşiţele fiului lor mort. Îşi aduse aminte cum luase trupul conservat al copilului de pe Călătorul Visurilor, după ce Vorian Atreides evadase de pe Pământ cu Serena şi Iblis.

  Când îl simţi dând înapoi, Serena îl îndemnă să înainteze.

  — Acest Jihad este pentru fiul tău. Tot ce-am făcut în aceste decenii a fost pentru a-l răzbuna pe el – şi pe toţi ceilalţi fii şi fiice ale oamenilor captivi de pe fiecare lume sincronizată. Ai auzit strigătele din Sala Parlamentului. Liga vrea să accepte ridicola propunere de pace. Dacă eu nu mă duc pe Corrin, altcineva o va face – şi asta va duce la un dezastru încă şi mai mare.

  Ea şi cu Xavier stăteau aproape unul de altul, privind în tăcere la băiatul nevinovat care fusese ucis de robotul Erasmus. Pe diferite planete ale Ligii, Xavier văzuse sute de altare şi de monumente închinate acestui copil venerat, împodobite cu gălbenele portocalii şi picturi pline de afecţiune. Amintindu-şi acest lucru, îşi simţi gâtul uscat ca iasca, iar sentimentele de indignare şi de adâncă pierdere creşteau cu fiecare clipă care trecea.

  Mormăi:

  — Dar dacă renunţăm fără un deznodământ, va fi la fel ca la primul nostru atac de pe Bela Tegeuse. Nu peste multă vreme, maşinile se vor întoarce mai puternice decât înainte, şi toate bătăliile noastre, sacrificiile eroilor noştri căzuţi, vor fi fost pentru nimic.

  Umerii Serenei se încovoiară.

  — Dacă nu le pot inspira o mai mare fervoare, Jihadul se va prăbuşi în cloaca istoriei.

  Buzele i se lăsară în jos, într-o grimasă, iar ochii torturaţi arătau un abis de dezamăgire inexprimabilă – o expresie pe care n-o dezvăluia niciodată publicului care-o aclama.

  — Ce altceva pot face, Xavier? Cogitorii oferă o cale uşoară de scăpare şi toată lumea vrea să se agaţe de ocazie. Jihadul meu a eşuat din lipsa voinţei umane.

  Vocea ei era atât de joasă încât abia dacă o putea auzi.

  — Câteodată mi-e atât de ruşine încât abia dacă-mi pot ţine capul sus să mă uit la cer.

  Soarele se reflecta ca o flacără în suprafaţa lustruită a sicriului de cristal. Uimit de calitatea excelentă a reconstrucţiei faciale şi corporale Xavier se aplecă să se uite de aproape la chipul liniştit al băieţelului, fiul pe care îşi dorea să-l fi cunoscut. Manion părea atât de calm…

  Apoi, la baza bărbiei băiatului, văzu o cută din ceea ce arăta ca un polimer de culoarea pielii, o scânteiere minusculă de sârmă de metal şi linii de adeziv care păreau să se lase după atâtea decenii de soare salusan amplificat de către camera prismatică. Îşi dădu seama că acesta nu putea fi copilul schilodit care fusese adus din răscoalele de pe Pământ. Era o copie, o imitaţie!

  Serena îl privi în faţă, observă întrebările şi îndoielile lui Xavier şi vorbi înainte ca el să apuce să spună ceva.

  — Da, am descoperit şiretlicul cu ani în urmă. Nimeni altcineva nu vine aici şi nu se uită de atât de aproape cum mă uit eu… sau cum tocmai ai făcut-o tu. Iblis a creat ceea ce era necesar în acel moment. Intenţiile lui au fost nobile.

  El răspunse cu voce şoptită, astfel încât serafimii să nu audă:

  — Dar e o înşelătorie!

  — E un simbol. N-am observat falsul până când oamenii se uniseră deja în jurul lui Manion cel Nevinovat şi juraseră să lupte în Jihad. După aceea, ce-aş fi câştigat dacă aş fi dat în vileag şiretlicul?

  Ridică sprâncenele.

  — Cu siguranţă, doar nu crezi că toate artefactele din toate altarele şi relicvariile de pretutindeni din lumile Ligii sunt adevărate?

  El se încruntă.

  — Eu… nu m-am gândit niciodată prea mult la asta.

  — Acesta este un altar închinat fiului nostru mort, care a fost măcelărit de diabolicul Erasmus. Acest lucru este suficient de adevărat şi nu poate fi negat!

  Îşi plimbă vârfurile degetelor pe cristalul alunecos, cu chipul distant şi visător. Apoi îşi adună toată hotărârea şi îl privi drept în faţă.

  — N-are nici o importanţă, Xavier. Ceea ce cred eu – ceea ce cred oamenii – e singurul lucru care contează. Un simbol are întotdeauna mai multă putere decât realitatea.

  Bărbatul acceptă cu reticenţă.

  — Nu-mi place această amăgire… dar ai dreptate: nu schimbă cu nimic ceea ce s-a întâmplat cu adevărat cu copilul nostru. Nu schimbă cu nimic motivele pentru a-l urî pe Omnius.

  Ea îşi încolăci braţele în jurul lui şi el o îmbrăţişă, tânjind după deceniile pe care le pierduseră.

  — Dacă toţi discipolii mei ar fi ca tine, Xavier, l-am fi înfrânt pe Omnius într-un an.

  El plecă fruntea.

  — Acum nu mai sunt decât un bătrân soldat brăzdat de lupte. Ceilalţi comandanţi sunt mult mai tineri. Au uitat hotărârea care făcea din Jihad o încleştare atât de aprinsă. N-au cunoscut nimic altceva, şi mă văd ca pe un bunic care spune poveşti vechi de război…

  Serena îşi netezi roba cu tiv de mătase.

  — Iar acum am nevoie să priveşti în viitor, Xavier. Am intenţia să plec pe Corrin şi să-l înfrunt pe Omnius, dar tu trebuie să rămâi aici şi să-mi continui lupta. Iblis mi-a promis deja asta. Şi tu trebuie să faci tot ceea ce este necesar ca să garantezi că nu vom pierde toate lucrurile pentru care am luptat.

  — Nu pot spune nimic ca să te împiedic să pleci, aşa e?

  Surâsul ei părea distant.

  — Trebuie să fac ce pot.

  Xavier plecă din Oraşul Reculegerii, cu un sentiment apăsător ca plumbul, rău-prevestitor. Ceva în ochii Serenei, în tonul vocii, îi spunea că avea intenţia să facă ceva îngrozitor, irevocabil, şi că el nu va putea s-o oprească.

  Inima mea este smucită în atât de multe părţi. De ce Datoria şi Dragostea trag în direcţii diferite?

  PRIMERO VORIAN ATREIDES, jurnale private.

  Trebuia să fie doar o cursă de testare pentru navele aerodinamice care pliau spaţiul, abia construite pentru armata Jihadului. Motoarele bazate pe efectul Holtzman, create de Norma Cenva, făceau posibil ca aparatul să călătorească de la şantierele de pe Kolhar către orice alt loc dorea, într-un timp neglijabil.

  Vorian Atreides ştia exact unde voia să meargă: Caladan. În sfârşit!

  Necunoscând nimic despre tumultul din Ligă sau despre acordurile nesatisfăcătoare pe care cogitorii din Turnul de Fildeş le negociaseră cu Omnius, Vor insistă să facă el însuşi această „cursă de testare”. Deşi avea cincizeci şi nouă de ani, încă se simţea tânăr şi entuziast.

  Lucrând sub supravegherea atentă a lui Norma Cenva, inginerii Jihadului construiseră câteva vehicule militare experimentale, mai mici decât navele de marfă ale Venkee şi mult mai potrivite pentru recunoaştere.

  Fireşte, asemenea noi vehicule aveau nevoie să fie duse în curse care să realizeze un test final amănunţit, pentru fiecare dintre ele. Vor ştia cum să piloteze practic orice navă şi era gata să facă personal testul. Camarazii lui ofiţeri protestară, spunând că un conducător militar atât de important n-ar trebui să-şi asume o misiune plină de riscuri şi de nesiguranţă, dar Vorian Atreides nu ţinuse niciodată seama de formalităţi – deseori spre frustrarea şi exasperarea prietenului său Xavier.

  În ciuda nesiguranţei navigaţiei implicate de cursa năvalnică prin ţesătura pliată a spaţiului, Vor nu luă pe nimeni cu el. Ştia că riscurile erau reale după ce văzuse registrele zborurilor comerciale ale Venkee, şi nu voia să pună în pericol pe nimeni altcineva.

  — Aveţi cu toţii o figură atât de serioasă, de tragică! M-am hotărât, şi niciunul dintre voi nu are gradul necesar ca să-mi contramandeze ordinul.

  Zâmbi.

  — Vrea cineva să parieze cât de repede mă întorc?

 

  Motoarele care pliau spaţiul funcţionară perfect.

  Din cabina navei cercetaş, înconjurat de instrumente lucioase şi de lumini care clipeau, scurta călătorie i se păru lui Vor un vis fantastic, nu o experienţă reală. La început, aparatul lui de recunoaştere se afla în apropiere de lumea aridă a Kolharului. Apoi cosmosul se încovoie şi se răsuci în jurul lui, revărsând asupra lui culori şi imagini despre care nu crezuse vreodată că existau. Înainte să-şi dea seama, ajunsese lângă lumea oceanică pe care şi-o amintea atât de limpede din zilele petrecute aici, cu aproape zece ani în urmă. Tot drumul luase numai câteva secunde.

  Ateriză la primitivul complex militar ridicat pe coasta Caladanului pentru a întreţine şi monitoriza sateliţii de supraveghere. Inginerii şi mecanicii repartizaţi la avanpost nu mai văzuseră niciodată o navă ca aceasta, iar soldaţii erau uluiţi de sosirea unui ofiţer atât de important.

  — Am fost ţintuiţi aici multă vreme, primero, spuse unul dintre soldaţi. Sunteţi într-o misiune de ridicare a moralului?

  Vor îi zâmbi.

  — Parţial, quinto. De fapt însă am un alt scop pe Caladan. Trebuie să văd pe cineva.

  De data asta nu avea să se mai ostenească să-şi ascundă numele sau însemnele gradului. Se hotărî că nu mai avea nevoie să se prefacă pentru Leronica. Voia doar s-o vadă şi să se asigure că o dusese bine, că mersese mai departe. Nu avea nici un motiv să-şi ascundă identitatea.

  Chiar şi aşa, pe măsură ce se apropia de oraş, înconjurat de mirosul mării şi de zgomotul bărcilor, se simţea la fel de neliniştit de parcă se ducea să înfrunte o întreagă armată a roboţilor. Descoperi că optimismul îi era diminuat de un grăunte de îndoială. Sigur că o femeie ca Leronica s-ar fi măritat şi şi-ar fi întemeiat o familie, petrecând pe Caladan, o viaţă fericită, aşezată. Ştiuse de la început că el nu putea rămâne pur şi simplu aici, pretinzându-se pescar, şi că n-o putea dezrădăcina de pe această planetă liniştită, ca s-o ducă în mijlocul Jihadului.

  Vor pierduse ocazia pentru ambele variante de acţiune cu aproape un deceniu în urmă. Ar fi trebuit s-o uite, dar încercase să ţină legătura cu ea în ciuda distanţelor enorme. Scrisese multe scrisori, îi trimisese pachete şi daruri… şi nu primise niciodată nici un răspuns. Poate că ar fi trebuit să înceteze să se mai gândească la ea cu mult înainte de asta. Poate că nu era o idee bună să se întoarcă aici, acum sau oricând altă dată. I-ar putea răscoli viaţa şi ar putea trezi prea multe sentimente în sufletul lui. Era doar vina sa că aşteptase atât de mult…

  Dar picioarele continuau să-i meargă, iar inima îl trăgea înainte.

  Satul de pe coastă nu se schimbase prea mult; încă îl întâmpina ca o a doua casă. Taverna lui Leronica părea să fi prosperat de-a lungul anilor. Tânjea s-o vadă din nou pe fermecătoarea femeie, dar nu era atât de nesăbuit încât să creadă că ar fi putut să se întoarcă pur şi simplu în braţele ei, după atâta timp.

  Nu, avea s-o viziteze doar ca prieten, poate vor depăna amintiri o vreme, şi va lăsa lucrurile aşa cum erau. Ţinea la Leronica, aducându-şi aminte de ea cu mult mai multă afecţiune decât de alte relaţii, şi era nerăbdător să afle ce mai făcuse în anii care se scurseseră de atunci.

  Când trecu pe uşă, Vor rămase ca o siluetă încadrată de lumină, privind în penumbra încăperii comune şi inhalând mirosurile pătrunzătoare de fum, peşte şi aluaturi dulci pe care probabil le copsese Leronica. Amintiri vii îl inundară. Pe buze îi apăru un surâs sigur, iar încrederea îi reveni.

  Îi auzi răsuflarea întretăiată înainte ca ochii să i se adapteze.

  — Virk? exclamă ea. Vorian?

  Apoi se stăpâni, nevenindu-i să creadă.

  — Vorian Atreides, nu se poate să fii tu. N-ai îmbătrânit nici o zi de când ai plecat.

  Zâmbind larg, intră în încăpere.

  — Amintirile despre tine mă păstrează tânăr.

  Cu un aer de ştrengar, se apropie şi văzu că ea arăta cu un deceniu mai în vârstă. Avea chipul mult mai matur, trăsăturile mai pline şi părul ondulat mai lung, dar încă arăta la fel de atrăgătoare pentru el.

  Leronica ocoli barul şi se aruncă în braţele lui. Înainte ca Vorian să se dezmeticească, se sărutau, râdeau şi se uitau lung unul în ochii celuilalt. În sfârşit, bărbatul reuşi să-şi recapete răsuflarea, făcu un pas în spate şi o ţinu la distanţă. Dădu din cap, nevenindu-i să creadă, dar ochii precum nucile întunecate ai lui Leronica erau sclipitori şi mari.

  — Ţi-a luat ceva timp ca să ajungi iar până aici, domnule. Zece ani întregi!

  Dintr-o dată, el se simţi din nou nesigur.

  — Nu m-ai aşteptat pe mine, nu-i aşa? Nu m-am aşteptat niciodată să stai singură, cu ochii la cer.

  Nu voia să îndure o asemenea vină.

  Ea scoase un sunet zeflemitor, şi-l plesni jucăuş pe umăr.

  — Crezi că n-am avut altceva mai bun de făcut? Dimpotrivă. Mi-am croit o viaţă foarte plăcută, mulţumesc foarte mult.

  Apoi îi zâmbi.

  — Asta nu înseamnă totuşi că nu mi-a fost dor de tine. Am apreciat fiecare scrisoare, fiecare dar.

  — Aşadar, ai un soţ? O familie?

  Păstră o distanţă decentă, convingându-se singur că voia să afle răspunsul.

  — N-am venit să te deranjez sau să-ţi întorc viaţa pe dos.

  Îşi trase un scaun şi se aşeză.

  Chipul ei se întristă.

  — Sunt văduvă. Soţul meu a fost ucis.

  — Îmi pare rău, zise Vor. Vrei pe cineva cu care să vorbeşti? La o halbă cu bere de iarbă de mare?

  — O să fie nevoie de mai mult de o halbă, răspunse ea.

  El îi surâse ca un băieţandru, ştiind cât de tânăr trebuia să pară în ochii ei.

  — Nu mă grăbesc.

  Îşi spuseră poveşti, una câte una. Fiecare dintre dezvăluirile lui Leronica îi ţinea atenţia trează. Avea doi băieţi, gemeni. Se căsătorise cu un pescar, dar soţul ei pentru mai mult de opt ani fusese ucis de un ciudat monstru marin. Era văduvă deja de mai mult de un an.

  — Mi-ar plăcea să-i văd pe băieţi, spuse el. Pariez că sunt nişte tineri de ispravă.

  Ea îi aruncă o privire stranie.

  — La fel ca tatăl lor.

 

  Rămase câteva săptămâni, găsindu-şi scuze şi treburi care trebuiau chipurile făcute pe Caladan, dar fiecare zi trecea prea repede. Îi cunoscu pe băieţii Estes şi Kagin, şi se minună văzând urmele propriilor lui trăsături pe chipul lor. Gemenii aveau nouă ani, putea să facă şi singur calculul. Hotărî totuşi s-o lase pe Leronica să-i spună când socotea ea potrivit, dacă avea s-o facă.

  Chiar dacă o lăsase însărcinată cu atâta vreme în urmă, Vor nu jucase niciodată rolul de tată faţă de aceşti băieţi. Dacă Kalem Vazz fusese un om atât de bun pe cât spunea Leronica, mai bine îi lăsa pe băieţi cu amintirile nealterate. Leronica părea să fi ajuns la aceeaşi concluzie.

  Petreceau mult timp împreună, redescoperind prietenia. Leronica nu sugeră niciodată să-şi reia relaţia – nici nu-l respinse, dar nici nu-l invită să fie iubitul ei. Îşi dădea seama că-l iubea încă pe Kalem şi rămânea credincioasă memoriei lui. Se instalase în rolul de văduvă, deşi nu se complăcea în suferinţă.

  Vor o ascultă pe Leronica vorbind despre Kalem, despre viaţa ei aici, pe Caladan. În sfârşit, după primele câteva zile, oftă şi îi zâmbi:

  — Toate astea trebuie să sune incredibil de plictisitor pentru un erou al Jihadului…

  — Pare încântător de paşnic, un refugiu în faţa tuturor ororilor pe care le-am văzut.

  În mintea lui, nu putea şterge amintirea masacrelor din coloniilor neajutorate, îngrozitoarele câmpuri de bătălie, roboţii zdrobiţi şi oamenii măcelăriţi.

  Ea se lipi de el, încântător de caldă şi de puternică.

  — E în natura umană să tânjim după altceva decât ceea ce avem.

  Îl mângâie pe obraz, iar el îi apăsă mâna pe piele.

  — Acum trebuie să-mi vorbeşti despre toate locurile exotice pe care le-ai vizitat. Mi-ai trimis pachetul acela cu pietre minunate, dar prefer picturile pe care le zugrăveşti cu vorbe. Du-mă pe lumi minunate, îndepărtate, cu istorisirile tale…

  Vor era aproape convins că dorea să-şi petreacă viaţa alături de această femeie, care-i furase inima. Dăruise deja decenii Jihadului Serenei – nu-şi câştigase dreptul la un răgaz? Putea şi el să înceteze lupta, nu-i aşa, măcar pentru o vreme? Când se uită la Leronica, văzu ceea ce dorea cu adevărat.

  — Am tot timpul din lume, şi nu văd nici un rău în a petrece jumătate de secol cu tine… dacă e nevoie.

  Dar ea îi râse în nas.

  — Vorian, Vorian, n-ai fi niciodată fericit aici. Caladan nu e de-ajuns pentru un om ca tine.

  — Nu mă gândeam la Caladan, replică el. Mă gândeam la tine, Leronica. Pentru mine, tu străluceşti mai puternic decât toate stelele îl în univers.

  Se îmbrăţişară şi schimbară un sărut lung, tandru.

 

  Totul se schimbă după două zile, când un mesager al Jihadului venise să-l găsească pe Caladan. Tânărul venise pe o altă navă care plia spaţiul, traversând distanţa uriaşă în doar câteva clipe. În aparenţă, primero Harkonnen trimisese o navă identică mai devreme cu veştile urgente, dar aceasta nu ajunsese niciodată. Vor îşi simţi inima strânsă într-o menghină când auzi despre pierderea a încă uneia dintre riscantele nave Holtzman.

  — Mesajul trebuie să fie într-adevăr cumplit dacă Xavier este dispus să rişte atât de mult doar ca să ia legătura cu mine.

  — E vorba despre Preoteasa Jihadului, zise curierul cu răsuflarea tăiată.

  Mistuit de groază, Vor ascultă şi fu uluit să afle despre acordul de pace şi despre plecarea Serenei ca să se întâlnească cu Omnius-Corrin. Refuza să creadă că ea era atât de nesăbuită sau de credulă. Apoi inima îi deveni de gheaţă când înţelese din mesajul lui Xavier că nu fusese păcălită câtuşi de puţin şi că avea altceva în minte.

  — Trebuie să plec, îi spuse Vor lui Leronica.

  Chipul ei nu arătă nici o şovăială. Înţelesese din clipa în care sosise curierul că Vor urma să fie chemat spre alte îndatoriri.

  — Sper că acum mă crezi? comentă ea cu un surâs crispat, trist. Nu te poţi retrage pur şi simplu din Jihad ca să te mulţumeşti cu o viaţă liniştită.

  — Crede-mă pe mine, Leronica.

  O sărută, apoi făcu un pas în spate.

  — Nu există nici un lucru în univers pe care să-l doresc mai mult decât asta… dar universul n-are obiceiul să întrebe ce prefer eu.

  — Du-te şi fă ceea ce trebuie să faci.

  Îi zâmbi cu căldură.

  — Încearcă doar să nu aştepţi iar zece ani până când să te întorci.

  — Promit. Data viitoare, nimeni nu va reuşi să mă smulgă de lângă tine.

  Ea se încruntă în timp ce îl înghiontea către curierul în uniformă.

  — Încetează să te mai porţi ca un şcolar, Vor. Ai treburi mai importante pentru care să-ţi faci griji acum.

  — O să trebuiască să mă crezi atunci când mă voi întoarce.

  Se repezi înapoi la nava cercetaş care plia spaţiul. În câteva clipe – dacă făcea în siguranţă trecerea periculoasă – avea să fie înapoi pe Salusa Secundus, încercând s-o prindă pe Serena înainte de a pleca în misiunea ei prost plănuită de a se întâlni cu conducătorul computer. Spera s-o poată face să se răzgândească.

  Dar dacă bănuielile lui Xavier erau corecte, s-ar putea să nu ajungă la timp.

  Dintre toate armele pe care le folosim în război, Timpul este, potenţial, cel mai eficace – şi cel mai puţin sub controlul nostru. Atâtea evenimente majore s-ar fi putut schimba doar dacă ar fi existat încă o zi, încă o oră, sau chiar încă un minut.

  PRIMERO XAVIER HARKONNEN, scrisori către fiicele sale.

  La spaţioportul din Zimia, Xavier Harkonnen primi un loc de onoare în tribuna oficială, pentru a urmări plecarea Preotesei Jihadului. Era singurul care nu ovaţiona.

  Deşi Octa rămăsese acasă, la moşia Butler, cea de-a două fiică a lui Xavier, Omilia, îl însoţise ca să vadă spectacolul. La vârsta de treizeci şi cinci de ani, Omilia îşi continua cariera de cântăreaţă desăvârşită la baliset, dând concerte la festivalurile culturale populare de pe Salusa. Zâmbind, se aşeză lângă tatăl ei, fericită să fie alături de el.

  Xavier avea gânduri negre în timp ce neliniştea îl rodea pe dinăuntru. În mijlocul sărbătorii şi al marilor speranţe pentru misiunea Serenei pe Corrin, se simţea incredibil de singur. Îi trimisese un mesaj urgent lui Vorian Atreides, dar era sigur că vechiul său prieten nu putea ajunge aici la timp. Se concentră asupra lui Iblis Ginjo, care flecărea fericit cu demnitarii, puţin cam prea mulţumit de misiunea ei. Xavier era sigur că Ginjo avea un rol în decizia ei şi-şi dorea să descopere ce se petrecea în culise.

  Niriem şi alţi patru serafimi aleşi cu grijă urcaseră deja la bord, pregătindu-se să piloteze vehiculul spre Corrin. Stând în faţa rampei, Serena ţinu un discurs grandios, dar sec şi lipsit de pasiune, bine primit totuşi. Prea îmbătaţi de posibilitatea ca Jihadul să se încheie, oamenii adunaţi nu ascultau cu atenţie. Auzeau numai ceea ce voiau să audă…

  Emoţionată, Omilia se agăţă de braţul musculos al tatălui ei. Când acesta se uită la ea, fu uşor surprins să descopere că fetiţa lui era acum o femeie adultă, frumoasă şi plină de potenţial, cu o urmă a trăsăturilor Serenei din familia Butler. Chiar şi mica Wanda avea deja zece ani, iar Omilia avea aproape de două ori vârsta pe care o avusese Serena atunci când ea şi cu Xavier îşi anunţaseră logodna, cu atâta vreme în urmă…

  Cum au putut să treacă atâţia ani, cu atât de puţine bucurii cu care să ne lăudăm?

  Plin de îngrijorare şi de presimţiri rele, Xavier se uita cu emoţie pe chip. În mijlocul spectatorilor care aclamau şi fluturau panglici, observă că Serena arăta extrem de obosită, de resemnată. Se purta ca şi cum ar fi avut un scop precis.

  Scoase din buzunar colierul de diamante negre pe care i-l dăduse Serena cu atâţia ani în urmă, înainte de impetuoasa ei încercare de a salva Giedi Prime. Pe atunci, tânăra Octa, cu o înfăţişare şocată, îi înmânase colierul împreună cu holomesajul său înregistrat. Acea unică decizie a Serenei, acea singură misiune, le schimbase vieţile tuturor pentru vecie.

  Iar acum pleca într-o aventură încă şi mai importantă…

  Când nava diplomatică fu închisă şi izbucni fanfara, Xavier se prăbuşi pe scaun, cu lacrimi prelingându-i-se pe faţa ridată. Unii dintre spectatori se uitară la el, considerându-l poate pe primero un bătrân veteran ramolit, trăind din vechea glorie, complăcându-se în amintiri pe jumătate uitate.

  Surâzând, Omilia îi făcu semn cu cotul.

  — Ce s-a-ntâmplat, tată? O să fie totul bine. Cu siguranţă tu dintre toţi oamenii, trebuie să ai încredere totală în Preoteasa Serena.

  El mângâie giuvaierurile netede, întunecate, ale vechiului colier.

  — Da, Omilia. Serena va săvârşi orice îşi propune să facă.

  Îşi scutură capul zburlit.

  — În adâncul inimii, mă tem însă că Serena nu se va mai întoarce niciodată.

 

  Vor nu irosi nici o clipă făcându-şi griji în legătură cu riscurile şi pericolele presupuse de navigaţia cu motoarele netestate bazate pe efectul Holtzman. Se aruncă drept înainte cu nava lui, ştiind că trebuie să ajungă în capitala Ligii în cea mai mare grabă posibilă.

  Ajunse însă în Zimia cu multă vreme după ce Serena plecase deja.

  Neştiind ce altceva să facă, se duse direct la moşia Butler. Poate că el şi cu Xavier aveau să găsească vreo cale. Vor nu-şi îngădui să se îndoiască de faptul că putea face ceva.

  La poarta din faţă a conacului din vârful dealului, bătrânul primero se uită la el cu ochi obosiţi, încercănaţi. Vor rămase înmărmurit doar când se uită la omul care fusese camaradul său atâţia ani. Era Xavier într-adevăr atât de bătrân? Pe chipul lui se citea înfrângerea absolută, o expresie pe care Vor n-o mai văzuse niciodată până atunci.

  — Ştiam c-o să vii…

  Mâinile lui Xavier se agăţară de tocul din lemn de culoare închisă al uşii.

  — De unde-ai ştiut să mă găseşti pe Caladan?

  Xavier îi surise palid.

  — Nici măcar nu observi cât de des vorbeşti despre femeia aceea. Unde altundeva te-ai fi putut duce?

  — Dacă Serena şi-a pus în cap să facă ceva nesăbuit, ar fi trebuit să fiu aici. Poate că aş fi putut-o opri.

  Vor îşi stăpâni cuvintele furioase.

  Xavier dădu din cap.

  — N-ar fi schimbat nimic, Vorian. O cunoşti la fel de bine ca şi mine.

  Vor lăsă să-i scape un chicotit resemnat când intră în hol. Trei vieţi – a lui, a lui Xavier şi a Serenei – fuseseră întreţesute atâţia ani încât păreau să fie faţete ale unei entităţi mai ample.

  — Dar de ce eşti atât de îngrijorat? Dacă Omnius a acceptat să-i acorde trecere liberă către Corrin, atunci probabil că nu este în prea mare pericol. Cymecii nu mai sunt acolo, iar hipermintea nu ştie cum să încalce o promisiune. Putem să urâm cu toţii maşinile, Xavier, dar oamenii sunt infinit mai perfizi.

  — Poate că ai dreptate. Sper că ai.

  Cei doi bărbaţi porniră de-a lungul holului plin de ecouri, care părea rece şi gol, populat de umbre ameninţătoare.

  — Aici, Serena a lăsat ceva pentru noi, zise Xavier. L-am păstrat în biroul meu personal.

  Xavier închise uşa camerei cu lambriuri de lemn în care nu aveau să fie deranjaţi. Băgând mâna în buzunar, găsi o cheie mică de alamă şi descuie cu grijă un sertar de la biroul ornamentat. Cu un scârţâit, deschise sertarul şi scoase un pachet sigilat.

  Vor observă că prietenului său îi tremurau mâinile când rupse sigiliul cu o unghie.

  — Ne-a lăsat instrucţiuni să deschidem asta împreună.

  Xavier scoase o cutie mică, dreptunghiulară, cu suprafaţa neagră şi mată, fără desene, ca şi cum înghiţea întrebările în aceeaşi măsură ca şi lumina. I-o întinse lui Vorian, care o ţinu în mână pentru câteva minute. Părea uşoară şi lipsită de substanţă. Ridică sprâncenele spre prietenul său, care arăta foarte îngrijorat.

  — Serafimii Serenei mi-au adus asta după plecare.

  Buzele lui Xavier formau o linie subţire.

  — Ţi-am vorbit despre colierul pe care mi l-a dat cu ani în urmă, când a plecat să salveze oamenii de pe Giedi Prime. Încă îl mai am. Mă tem că e ceva asemănător, că o să facă ceva primejdios.

  Vor bâjbâi la încuietoare şi deschise cutia sigilată, scoţând la iveală un alt şir de cristale întunecate perfect tăiate, care păreau să soarbă lumina. Observă o sursă de energie la minusculul medalion central; când îl atinse, proiectorul se activă. O mică imagine holografică a mândrei şi carismaticei Serena Butler licări în aer, purtând imaculata ei robă de Preoteasă.

  Întoarse medalionul astfel încât imaginea să stea cu faţa la el.

  — Xavier şi Vorian, dragii şi loialii mei prieteni, cu cât mă gândesc mai mult la ceea ce trebuie să spun, cu atât sunt mai convinsă că e mai bine că nu sunteţi cu mine acum. N-am inima să mă cert cu voi.

  Întinse mâinile.

  — Nu vreau decât să înţelegeţi… chiar dacă n-o să fiţi de acord.

  — Cât de ironic este faptul că vieţile noastre – chiar gândurile noastre – au fost modelate de maşinile gânditoare. Omnius mi-a distrus toate visurile, tot ce voiam de la viitorul meu. Dar cogitorul Kwyna m-a învăţat că pânza istoriei este ţesută din fibre puternice, dintre care cele mai multe nu pot fi văzute decât atunci când te îndepărtezi destul de mult şi priveşti dintr-o perspectivă mai largă.

  Înţeleg că m-aţi iubit întotdeauna, dar n-am putut niciodată să dăruiesc nici unuia dintre voi tot ceea ce meritaţi. În schimb, o forţă mai înaltă a pregătit un ţel mai important pentru noi trei. Am fi fost cu adevărat mulţumiţi cu o viaţă liniştită? Dumnezeu acordă asemenea favoruri numai celor slabi. Pentru noi a avut un plan mai măreţ. Ne-a revenit nouă – şi lui Iblis Ginjo – sarcina de a transforma lunga şi întunecata călătorie a supravieţuirii umane în lumina orbitoare a Jihadului. Măreţia are propria ei răsplată… şi propriul ei preţ îngrozitor!

  Vor strânse în pumn marginile ascuţite, şlefuite ale colierului, temându-se să asculte ceea ce avea ea să spună în continuare. Se uită pieziş la chipul îmbătrânit, dar încă atrăgător al Serenei. Părea acum total transfigurată, ca şi cum ar fi trecut deja într-un alt tărâm. Bărbatul se cutremură.

  Xavier stătea pe scaun, cu capul în mâini.

  — Eşecul meu nu a constat în faptul că am iniţiat lupta, ci în acela că am îngăduit oamenilor să se obişnuiască cu conflictul nesfârşit. Şi-au pierdut fervoarea – iar emoţiile fanatice sunt necesare dacă vrem să avem o şansă de a înfrânge maşinile gânditoare. Trebuie să fac acest lucru ca să revitalizez Jihadul, ca să reînnoiesc ţelurile noastre…

  Surâse acum, mai blând.

  — Sunt bătrână şi pregătită pentru un ultim exemplu dramatic menit să-i arate lui Omnius că nici el, nici creaturile lui robotice nu vor înţelege vreodată spiritul uman. Voi lua ridicola lor pace şi le-o voi îndesa pe gâturile reci de metal!

  Vor murmură:

  — Nu… nu! Or să te omoare!

  Vorbea însă unei proiecţii holografice, care nu-i răspunse.

  Serena continuă:

  — Iblis a fost mentorul meu de la un capăt la altul al acestei decizii teribile. Are dreptate. Ştie ce trebuie făcut şi m-a ajutat să pun toate angrenajele în mişcare. Mi-a arătat ce obligaţii am. Ascultaţi-l şi voi!

  Imaginea pâlpâi şi apoi dispăru ca un fum alb, subţire. Vor se uită spre spaţiul gol în care păruse să se afle Serena, sperând s-o aducă înapoi, sau măcar să prindă o urmă din parfumul ei. O senzaţie rece de spaimă îi spuse că acestea erau ultimele cuvinte pe care Serena Butler avea să le mai adreseze vreodată lui şi lui Xavier.

  Se uită la prietenul său doborât de durere. Neştiind ce să facă, dar mai ales cum să lupte cu valul de emoţii, Vor puse colierul la loc în cutie şi-o încuie.

  — Iblis a fost mentorul ei în această decizie? Ce înseamnă asta? El a convins-o să facă aşa ceva?

  Xavier răspunse cu voce fermă, care aducea aminte de forţa lui din tinereţe.

  — Cred că asta este ceea ce vrea Iblis Ginjo, şi tu îi cunoşti puterea de convingere. A manipulat-o pe Serena, a îndemnat-o s-o facă. Dacă nu se mai întoarce, Jihadul va fi condus numai de el.

  Vor îl cunoscuse pe fostul om de încredere Iblis Ginjo încă din zilele revoltei de pe Pământ, şi îşi dăduse seama de devotamentul acestuia pentru propria lui putere şi glorie. Vor nu avea încredere în el şi nici nu-i plăcea acest om puternic şi abil, care folosise numele Serenei Butler ca platformă pentru propriile lui ambiţii.

  Xavier arăta atât de jalnic de trist, încât Vor întinse mâna spre el. Cei doi bărbaţii se îmbrăţişară, neputincioşi să salveze femeia pe care aveau s-o iubească întotdeauna.

  Nu mă tem de moarte, pentru că am avut noroc în primul rând să mă nasc. Această viaţă este un dar, şi n-a fost niciodată cu adevărat al meu, câtuşi de puţin.

  SERENA BUTLER, ultimul mesaj către Xavier Harkonnen.

  Când Serena Butler ajunse pe Corrin, ea şi cu anturajul ei de serafimi debarcară în faţa unui comitet de primire format din roboţi lucitori, aliniaţi de-o parte şi de alta a unui covor stacojiu. Plină de curaj, păşi singură în mijlocul lor.

  Bârlogul demonilor, vizuina duşmanilor mei. Deasupra, uriaşul soare roşu părea gata să cadă pe Corrin şi să incinereze lumea infestată de Omnius.

  — Am venit ca răspuns la propunerea de pace a cogitorilor, rosti ea, ridicând vocea.

  Exersase cuvintele, alesese termenii exacţi care să pregătească maşinile pentru ceea ce avea intenţia să facă.

  — Sunt Preoteasa Jihadului, viceregele interimar al Ligii Nobililor, conducătoarea Consiliului Jihadului. Toţi oamenii îmi urmează instrucţiunile. Duceţi-mă la Omnius, care este egalul şi echivalentul meu printre maşinile gânditoare.

  Când Serena făcu semn gărzilor ei să i se alăture, o văzu pe Niriem privind-o curioasă, poate surprinsă de felul deloc caracteristic în care Preoteasa îşi sublinia propria importanţă. Serena se purta cu încredere, ştiind că cei cinci serafimi vor face exact ceea ce se aştepta din partea lor, când va sosi momentul critic.

  Un robot masiv, cu înfăţişare implacabilă, ieşi din formaţie şi vorbi cu o voce sintetizată care suna sec în atmosfera rarefiată:

  — Urmează-mă!

  Femeia se cutremură, gândindu-se la robotul Erasmus, care-o ţinuse în sclavie cu atâţia ani în urmă, chinuind-o şi omorându-i copilul. Dar îşi lăsă deoparte repulsia, pentru că venea dintr-o altă vreme şi dintr-o altă lume: Pământul.

  La celălalt capăt al covorului somptuos, Serena îşi urmă escorta pe o bandă rulantă care o purtă pe ea şi pe micul ei anturaj în inima oraşului-maşină, oprindu-se în cele din urmă în faţa unei clădiri inexpresive de metal argintiu, fără luciu.

  Niriem o urma îndeaproape, în timp ce Serena păşea cu mândrie şi cu graţie trufaşă în holul dreptunghiular imens de metaliaj şi plaz al Turlei Centrale. Preoteasa întrebă:

  — Unde e Omnius? Voi vedea dacă-l găsesc demn. Foarte puţini sunt binecuvântaţi cu norocul de a sta de vorbă cu mine.

  Trebuia să le stârnească, să le provoace, să împingă maşinile să facă ceea ce trebuie.

  O voce răsunătoare ieşi din toţi pereţii din jurul ei, şi ecrane luminoase ca nişte ochi gigantici sclipiră de pe metalul monoton.

  — Eu sunt Omnius. Sunt pretutindeni. Tot ce se află aici este parte din mine.

  Ea se uită în jur, fără să se ostenească să-şi ascundă expresia de dispreţ de pe faţă.

  — Iar eu singură reprezint rasa umană, care ţi-a rezistat cu succes atâta vreme.

  Fără formalităţi suplimentare, hipermintea spuse:

  — Intermediarii voştri cogitori au sugerat nişte termeni meniţi să pună capăt acestui conflict ineficient. Vom accepta acum înţelegerea în modul formal pe care-l solicită oamenii.

  Vocea computerului murmură, aşteptând. Serena zâmbi şi trase aer în piept, ştiind ce avea de făcut.

  — Doar n-ai crezut că am lăsa pur şi simplu armele din mână şi-am pleca acasă? După atâtea decenii de Jihad, credeai că am putea uita pur şi simplu de ce suntem în război? Nu, Omnius. Voi semna un pact numai dacă eşti de acord cu o condiţie simplă, logică: eliberează toţi oamenii.

  Vocea hiperminţii se transformă într-un mârâit exagerat, care o amuză pe Serena cu artificialitatea lui.

  — Asta nu e ceea ce au aranjat cogitorii. Nu e ceea ce am acceptat eu.

  Serena insistă în continuare:

  — Poate fi pace numai după ce eliberezi toţi oamenii de pe lumile sincronizate. Când voi primi confirmarea acestui fapt, voi informa Armata Jihadului să înceteze orice altă acţiune militară. Dar nu înainte de asta.

  Ştia că Omnius n-avea să accepte termenii ei. Înţelegea că maşinile gânditoare n-ar fi negociat niciodată cu adevărat şi că vorbele ei aveau să le provoace.

  — Ar fi trebuit să prevăd asta, pe baza înregistrărilor referitoare la imprevizibilitatea umană anterioară, zise Omnius. O asemenea enigmă, aceşti hrethgiri!

  Robotul de escortă întinse braţul s-o apuce pe Serena într-o strânsoare mecanică puternică. Serafimii ei intrară în acţiune, aruncându-se asupra robotului solid ca s-o apere pe Serena.

  Cât ai clipi din ochi, podeaua vie de metal se converti într-o cuşcă cu bare ascuţite, ca nişte coaste ale unei fiare preistorice, prinzându-le în capcană pe Serena şi pe toate cele cinci protectoare ale sale. Întreaga Turlă Centrală se zgudui şi se întinse, avântându-se în sus, către cerul Corrinului. Stomacul Serenei se strânse când fu aruncată în aer.

  Coloana colţuroasă lucea argintiu peste tot în jurul ei. Pereţii se curbară, iar tavanul se deschise brusc, ca nişte degete cu gheare desfăcându-se din pumn, pentru a lăsa să se vadă soarele gigantă roşie care clocotea pe cerul Corrinului, înainte ca un nou tavan să se formeze deasupra unei încăperi acum circulare, cu pereţi înalţi. Podeaua se solidifică sub ea ca un lut metalic.

  Îşi îndreptă umerii, continuându-şi provocarea intenţionată.

  — Numai eu pot da comenzi Ligii, Omnius. Nu îndrăzneşti să mă ameninţi. Ei mă privesc ca pe o adevărată zeiţă.

  Văzu că încăperea era plină de ochi-de-pază ca nişte giuvaieruri şi porturi pentru arme, fie ca s-o impresioneze, fie ca s-o intimideze. Aflând poate despre asemenea extravaganţe dintr-un fişier despre Epoca Titanilor sau chiar despre Vechiul Imperiu, hiperminlea adăugase chiar şi un tron. O sferă argintie sclipitoare plutea deasupra tronului.

  — Sfidarea ta este ilogică, Serena Butler. Te afli într-o poziţie de nesusţinut, şi nu ai nimic de câştigat.

  Vocea venea dintr-o mie de locuri dintr-o dată.

  — Eşti doar o fiinţă umană, şi-ţi supraevaluezi importanţa.

  În tot acest timp, Serena nu făcea altceva decât să stea în picioare, cu braţele încrucişate la piept. Moarte, nu mă tem de tine. Se luptă să-şi păstreze pulsul sub control. Mă tem doar de eşec.

  Dinăuntrul cuştii sale, declară:

  — Sunt conducătoarea acestui Jihad. Am inspirat întreaga omenire liberă după ce maşinile gânditoare mi-au omorât fiul. Zeci de trilioane de oameni se uită la mine căutând îndrumare, viziune, speranţă…

  — Cred că populaţia voastră este mai mică de-atât, potrivit calculelor noastre.

  — Iar calculele voastre sunt mereu corecte? Ai prezis că o să-ţi rezistăm cu atâta îndârjire?

  Sau ceea ce sunt pe cale să-ţi fac acum?

  — Erasmus mi-a spus multe despre tine, Serena Butler. N-am stabilit încă dacă ţine la tine sau dacă l-ai dezamăgit.

  Erasmus. Numele o umplu de dezgust şi groază. Respirând rapid, îşi aduse aminte de o mantra pe care o învăţase de la mama ei în Oraşul Reculegerii: „Nu mă tem, pentru că teama este moartea cea mică, şi mă ucide iarăşi şi iarăşi. Fără teamă, nu mor decât o dată.”

  Lângă ea, o auzi pe Niriem reluând incantaţia tăcută; celelalte patru femei-serafim îşi adăugară şi ele vocile.

  Unul dintre pereţii curbaţi se topi, lăsând să se vadă un robot purtând o pelerină absurd de ţipătoare. Lângă el stătea un tânăr. Faţa de metalfluid, netedă ca oglinda, se modelă într-un zâmbet încântat de bun-venit.

  — Bună, Serena.

  Scheletul cuştii se topi ca gheaţa pe podeaua flexibilă de metal din încăpere, lăsând-o liberă… şi expusă. Serena ar fi vrut să ţipe. Crezuse întotdeauna că Erasmus pierise în distrugerea atomică a Pământului.

  — A trecut mult timp…

  Zâmbetul larg al robotului o înfuria la culme. Acesta înaintă, iar însoţitorul lui ţinu pasul cu el, ascultător. Tânărul, care părea să aibă şaisprezece sau şaptesprezece ani, cu un puf de piersică pe faţă, se uita întrebător la ea cu ochii săi măslinii.

  — Te urăsc!

  Femeia scuipă robotul în faţă, stricând perfecţiunea lustruită a expresiei sale mascate. Se sili să se controleze şi rosti cu voce joasă, ameninţătoare.

  — Tu, Erasmus, ai declanşat personal Jihadul, ucigându-mi copilul.

  — Da, am auzit ceva în acest sens.

  Vocea lui suna erudită şi detaşată.

  — Dar n-am înţeles niciodată cum un asemenea lucru mărunt ar putea…

  Glasul robotului se stinse treptat, ca şi cum s-ar fi pierdut în reverie. Apoi continuă:

  — Pur şi simplu nu văd cum un copil nesemnificativ ar fi putut să provoace o asemenea furie. Dacă numărul furnizat de tine este corect, miliarde de oameni au fost ucişi în războiul tău sfânt împotriva maşinilor gânditoare. Gândeşte-te la matematică: n-ar fi fost mult mai puţin costisitor să ignori pur şi simplu moartea progeniturii tale?

  Incapabilă să mai suporte, ştiind că nu avea nimic de pierdut, Serena se aruncă asupra lui cu pumnii încleştaţi, la fel cum făcuse atunci când el îl aruncase cu seninătate pe micul Manion de pe balconul înalt.

  Dar Erasmus o apucă cu calm şi cu forţă de oţel şi o aruncă de lângă el. Serena se alese cu zgârieturi pe faţă şi pe braţe când se rostogoli pe podea. Se luptă să se ridice în picioare.

  Robotul îşi îndreptă pelerina mototolită şi se întoarse către tânărul lui însoţitor.

  — Gilbertus, aceasta este fiinţa umană fanatică şi iraţională care m-a servit cândva la vilă. Ţi-am povestit despre ea…

  Tânărul încuviinţă.

  — Îţi promit că eu n-o să te dezamăgesc aşa cum a făcut ea.

  Serena se uită cu mânie la băiat. Deşi uman, o studia ca şi cum ar fi fost o insectă pe o tăviţă cu eşantioane. La fel ca robotul, părea curios, dar complet golit de emoţii.

  — El e noua ta jucărie? îl întrebă pe Erasmus. Încă o victimă inocentă a experimentelor tale?

  Robotul ezită, părând uşor nervos.

  — Nu, Gilbertus e… fiul meu.

 

  Maşinile gânditoare o studiară şi o sâcâiră ore întregi, după cum i se părea. Cuşca de metalfluid din jurul Serenei şi al serafimilor ei, ca şi întreaga Turlă Centrală, era o creatură care-şi schimba forma, un organism-maşină care se putea transforma. De la o oră la alta, după capriciile lui Omnius, celula ei luă înfăţişări diferite, de la plasa de metaliaj până la anticele gratii de închisoare şi la câmpuri invizibile de reţinere.

  În acel moment închisoarea ei părea să se extindă pe sute de metri, fără bariere vizibile, deşi ea ştia că sunt acolo. Nu-i mai păsa ce formă lua cuşca ei. Demonstrând totuşi cruzimea maşinilor gânditoare, decorul din jurul ei se schimbă, reproducând perfect curtea moşiei Butler de pe Salusa, unde petrecuse zile fericite cu familia ei cu atâta vreme în urmă, şi-şi făgăduise dragostea lui Xavier la banchetul de logodnă.

  Pentru Serena, precizia imitaţiei era o dovadă concretă a existenţei spionilor maşinilor pe lumile Ligii; informaţia fusese transmisă fără îndoială lui Omnius de către oameni trădători aflaţi în serviciul lui. Numai gândul unui om liber, din carne şi sânge, lucrând de bunăvoie pentru maleficul Omnius îi întorcea stomacul pe dos.

  Amintiri ale banchetului de logodnă din această curte reveniră – artiştii salusani care legaseră panglici în tufişuri şi-i încântaseră pe toţi cu minunatele lor dansuri populare – femeile cu fuste vaporoase şi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte păuni eleganţi. Xavier purtase în ziua aceea o uniformă imaculată a Armadei. Fusese atât de chipeş, atât de plin de bucurie în faţa perspectivei de a-şi petrece viaţa împreună…

  Această amintire îi făcu ochii să se împăienjenească, dar îşi reţinu lacrimile, refuzând să-i dea satisfacţie lui Omnius.

  În cele din urmă, hipermintea spuse:

  — Şarada asta îmi iroseşte prea mult timp. Serena Butler, trebuie să te răzgândeşti şi să accepţi formal termenii propuşi de cogitori.

  — Fii foarte atent la ceea ce face, îi spuse Erasmus lui Gilbertus Albans.

  Serena pufni.

  — N-ai să îndrăzneşti să-mi faci vreun rău, Omnius. Oamenii mei mă consideră invincibilă, şi de aceea eu singură trebuie să te înfrunt şi să-ţi cer eliberarea imediată a fiecărui sclav uman de pe domeniul tău. Sunt echivalentul hiperminţii pentru rasa umană – dar sunt altfel decât tine, Omnius, pentru că am o inimă şi un suflet! De aceea n-am să eşuez niciodată!

  Aşteptând încordate, femeile-serafim stăteau lângă Preoteasă, iar Niriem o privea implorator pe Serena. Curând. Numai dacă maşinile ar înghiţi momeala.

  — Dacă nu eşti de acord cu termenii, voi pune să fii ucisă. Moartea ta va provoca pagube imense cauzei umane. Vor vedea că nu eşti invincibilă.

  Serena ridică bărbia.

  — Nu mă poţi ucide. Ai promis siguranţă pentru reprezentantul uman.

  — Am promis siguranţă cu condiţia ca un om să vină să accepte termenii. Tu ai refuzat s-o faci, ca urmare ai încălcat deja condiţiile. Nu mai sunt legat de garanţia condiţionată.

  Erasmus o studie pe frumoasa Serena stând captivă în proiecţia holografică a conacului Butler. În ciuda independenţei sale, femeia aceea fusese cel mai interesant subiect pe care-l avusese vreodată în afară de Gilbertus. Erasmus şi Serena ar fi putut face atâtea lucruri împreună… Se întrebă ce făcea, de ce încerca să-l provoace pe Omnius.

  Cu ochi strălucitori, tânărul Gilbertus continua să observe, aşa cum fusese instruit să facă.

  — Ce se va întâmpla cu ea?

  Faţa de metalfluid se modelă într-un zâmbet strâmb.

  — Asta depinde chiar de Serena. Deznodământul este imposibil de prognozat.

  În sfârşit, Serena spuse:

  — Asta-i o cacialma. Iar eu nu mă voi răzgândi niciodată.

  — Te rog, Preoteasă, şopti conducătoarea serafimilor, apropiindu-se şi mai strâns de ea în interiorul cuştii, înconjurată de imaginile bucolice de pe Salusa Secundus. Nu există altă soluţie?

  — Cunoşti răspunsul la întrebarea asta, Niriem.

  În tot acest timp, Serena stătu în picioare zâmbind, cu braţele încrucişate la piept. Viaţa mea nu contează, în afară de ceea ce pot face în continuare pentru libertate. Moartea mea astăzi va însemna mai mult pentru cauză decât toate vorbele şi discursurile pe care le-aş fi putut rosti în anii mei de declin.

  Iblis Ginjo avea să se ocupe de restul. Întotdeauna logic şi orb, Omnius nu va şti niciodată ce provocase schimbările care erau pe cale să măture întreaga umanitate…

  Când Erasmus văzu inexplicabilul surâs extatic de pe chipul Serenei Butler, deveni neliniştit. De ce nu înţeleg?

  De ani de zile, încercând să stabilească explicaţii raţionale Jihadului haotic, Omnius îşi exprimase curiozitatea în legătură cu nebunia religioasă în rândul oamenilor. Erasmus încercase să-l instruiască, reflectând la lecţiile date de propriile lui investigaţii, dar conceptele intangibile erau dificil de priceput pentru un computer.

  Ţinând-o pe Serena Butler într-o stare de neputinţă, hipermintea încerca să sublinieze o idee pentru toţi hrethgirii sfidători care continuau să lupte împotriva minunatei civilizaţii pe care-o construise Omnius. Poporul ei o privea ca fiind indestructibilă, ca pe forţa lui călăuzitoare, combinând trăsături ale unui profet şi ale unui mântuitor. Era echivalentul hiperminţii pentru rasa umană. Ştia că fără ea, soldaţii Jihadului ar fi slabi şi lipsiţi de ţel. De ce şi-ar risca viaţa aici?

  Şi de ce insistă să zâmbească de parcă ea ar controla situaţia? Cu siguranţă trebuie să se teamă că sfidarea continuă nu va duce decât la execuţia ei?

  — Decizia este luată, vorbi Omnius, iar ameninţătorii lui roboţi de luptă făcură un pas în faţă. Omorâţi-o pe Serena Butler şi pe însoţitoarele ei!

  Serafimii se încordară, gata să-şi dea viaţa pentru a o proteja pe Preoteasă. Serena îşi îngădui o urmă de zâmbet, arătând o uşurare stranie. Erasmus o observă.

  Dintr-o dată robotul avu o intuiţie. De-a lungul istoriei, asemenea execuţii nu-i intimidau pe fanaticii religioşi. Ele nu făceau decât să creeze martiri. Intuiţia lui Erasmus deveni o revelaţie. Concluziile şi consecinţele prinseră contur.

  Martiriul nu era un concept pe care maşinile gânditoare să-l înţeleagă cu uşurinţă, dar Erasmus îl descoperise în cursul propriilor lui cercetări istorice şi culturale. Cumva, eşuând complet, anumiţi oameni deveneau chiar mai puternici. Dacă Serena Butler reuşea în tactica ei, ar fi incitat fără îndoială la violenţă încă şi mai mare printre oamenii nedomesticiţi decât o făcuse moartea copilului ei. Jihadul n-ar face decât să se înrăutăţească.

  Roboţii de luptă înaintară, îşi scoaseră armele, ridicară braţele şi lamele ascuţite. Aveau să-şi taie prizonierele în bucăţi. Serena îşi înălţă bărbia foarte puţin, ca şi cum ar fi întâmpinat cu bucurie lovitura morţii.

  — Opriţi! strigă Erasmus.

  Îmbrăcat în pelerina lui regală voluminoasă, robotul independent îşi făcu loc cu forţa, ridicând un braţ metalic pentru a opri căderea lamei ascuţite care ar fi ucis-o pe Serena Butler.

  — Este exact ceea ce vrea ea!

  Roboţii de luptă se clătinară, nehotărâţi. Serafimii se aruncară asupra maşinilor grele, dar Omnius tună:

  — Erasmus, explică!

  — Are intenţia să devină martiră. Vrea ca tu s-o ucizi, astfel ca oamenii să te urască şi mai mult. Asta nu va rezolva niciodată criza în care te afli.

  — Erasmus, concluziile tale sunt ilogice şi ininteligibile.

  — Da, Omnius. Dar adu-ţi aminte – avem de-a face cu fiinţe umane…

  Roboţii de luptă ridicară armele şi se îndepărtară de Serena şi de serafimi. Serena strigă:

  — Nu te poţi opri acum!

  Se aruncase în confruntare, riscând totul. Mizase pe faptul că putea face maşinile gânditoare să-şi urmeze tiparele previzibile. Dar Erasmus îi ruinase planul – aşa cum ruinase deja atât de multe.

  Se întoarse să se uite la şefa serafimilor, care spuse:

  — Îmi pare rău, Preoteasă.

  Lacrimi fierbinţi şiroiau pe obrajii lui Niriem. Începea deja să se mişte, mult mai repede decât ar fi putut anticipa roboţii ceea ce avea de gând să facă.

  — Marele Patriarh mi-a dat alte ordine.

  Serena făcu ochii mari când femeia războinic se aruncă înainte. Niriem fusese ghemuită ca un şarpe, cu muşchii încordaţi, iar acum se destinse ca un vârtej. Serena înţelese într-o clipă – desigur, chiar cunoscând planul ei de a incita maşinile să o omoare şi dezvăluind astfel adevăratul rău care se ascundea în ele, Iblis Ginjo n-ar fi lăsat niciodată succesul la voia întâmplării.

  Nu lăsă nimic la întâmplare.

  Trase rapid aer în piept când muchia piciorului lui Niriem îi izbi gâtul, frângându-l instantaneu. În timp ce se rotea, purtată de impulsul puternic, pumnul opus al şefei serafimilor lovi tâmpla victimei sale, zdrobindu-i craniul ca pe o coajă subţire de ou.

  Fără nici un sunet, nici măcar un icnet slab de durere, Serena Butler căzu moartă pe podea. Buzele ei începuseră doar să schiţeze un surâs liniştit de acceptare…

  Omnius rămase tăcut, cuprins de surpriză şi de nedumerire. Iluzia licări şi se stinse, lăsând la vedere pereţii metalici ai Turlei Centrale înalte şi roboţii paznici nemişcaţi.

  Toate cele cinci femei-serafim, ştiind că erau condamnate, îşi duseră la îndeplinire ultimele ordine. Nu aveau alte arme în afară de trupuri, dar Niriem şi cele patru însoţitoare ale ei distruseră douăzeci şi şase de roboţi de luptă şi paznici înainte ca maşinile să le omoare pe toate.

  La sfârşitul măcelului, Erasmus stătea lângă Gilbertus Albans, privind scena. Serena zăcea moartă, părând aproape împăcată. Ce ştie ea? Chiar şi în moarte, părea convinsă de victorie.

  Tânărul protejat al robotului arăta verde la faţă. Deşi nu fusese niciodată instruit în privinţa emoţiilor şi fusese crescut sub îngrijirea robotului, Gilbertus părea să aibă o umanitate înnăscută, se uita cu ochii mari la Preoteasa prăbuşită.

  — Sunt adânc întristat, tată.

  Tânărul părea să se lupte cu propriile gânduri.

  — Dar, mai mult decât atât, sunt furios. Era o femeie curajoasă şi demnă de admiraţie. Nu trebuia să se întâmple asta.

  Erasmus dădu din capul argintiu.

  — Exact aşa cum mă aşteptasem să simţi, ca fiinţă umană. Omnius nu va înţelege niciodată de ce spui asemenea lucruri, dar eu înţeleg. Când timpul ne va permite, vom explora sentimentele tale mai amănunţit.

  În cele din urmă, roboţii de luptă rămaşi se întoarseră pe poziţii, iar vocea hiperminţii tună din toţi pereţii.

  — Dar de ce-a făcut asta, Erasmus? Explică-mi!

  Robotul păşea de colo până colo, punându-şi gândurile în ordine.

  — Sunt îngrijorat în legătură cu asta, Omnius. Foarte îngrijorat.

  În ciuda morţii şi tragediei de aici, robotul independent bănuia că dansaseră cu toţii exact aşa cum le cântase Serena Butler. Erasmus se temea de consecinţe. Fără chibzuinţă, era posibil să fi dezlănţuit cea mai primejdioasă armă dintre toate.

  Eu controlez felul în care îmi trăiesc viaţa. Cum îşi aminteşte istoria despre mine este cu totul altă chestiune.

  AURELIUS VENPORT, testament administrativ privat, Venkee Enterprises.

  Dezastrul lovi pe drumul de întoarcere către şantierele de pe Kolhar. Aurelius Venport stătea pe scaunul pentru pasageri, cufundat adânc în gânduri, în timp ce Zufa pilota aparatul convenţional printr-o centură de asteroizi din apropiere de Ginaz. Scuturile Holtzman îi protejau de impactul bombardamentului cu mici rămăşiţe spaţiale, deşi sistemul de protecţie se supraîncălzea frecvent din cauza orelor de folosire continuă. Spera că n-aveau să rămână prea mult în interiorul câmpului de sfărâmături cosmice.

  Încă încurcat de propriile lui sentimente, negustorul ţinea în mână strălucitoarea Cruce Manion, o bijuterie ţipătoare dar impresionantă care simboliza atât de multe. Îmbătat întrucâtva de laudele şi de recompensele pe care le primise de la Preoteasa Jihadului şi de profitabilele concesii de afaceri pe termen lung, se resemnase cu pierderea navelor sale comerciale care pliau spaţiul. Deocamdată.

  Dar, cu timpul, numele lui avea să fie elogiat ca un binefăcător extraordinar al Jihadului; asta nu era ceva ce se putea cumpăra cu bani. În timp ce-şi făcea munca lui obişnuită, Venport nu se considerase niciodată un patriot altruist; dar onorurile şi recunoştinţa sinceră îl făceau să simtă o plăcere atât de ameţitoare ca şi cum ar fi luat o doză puternică de melanj.

  Cât de ciudat…

  Căută să-şi evalueze norocul schimbător şi sentimentele, în timp ce Zufa pilota nava înapoi către Kolhar. Când o observă aruncându-i o privire, Venport încercă să-şi imagineze ce-ar fi putut gândi statuara femeie. Chiar era… mândră de el, de data asta?

  Venport îşi putea pune noua lui respectabilitate ca miză pentru profituri chiar şi mai mari pentru Venkee Enterprises, pentru mai multe afaceri comerciale. Desigur, avea încă transportoarele de marfă tradiţionale, care se dovediseră deja de succes. Chiar înainte de sfârşitul ostilităţilor, ar putea avea tot capitalul necesar pentru a începe construcţia unei noi flote comerciale de aparate care pliau spaţiul, folosind brevetele şi proiectele pe care compania încă le deţinea. Zâmbi în sinea lui.

  În acel moment cymecii aflaţi la pândă lansară ambuscada din interiorul câmpului de asteroizi.

  Beowulf, cel mai vârstnic dintre neocymecii care schimbaseră tabăra, împreună cu zece alţi convertiţi din rândul gloatei de pe Bela Tegeuse, de un devotament fanatic, se aşezase la pândă printre rămăşiţele cosmice. Sursa lor din Ligă le spusese că ar fi ambuscada perfectă. Ştiind că marea magiciană şi puternicul negustor ar trebui să treacă prin câmpul de asteroizi pe drumul de întoarcere spre Kolhar, Beowulf voia să dea o lovitură importantă împotriva duşmanilor hrethgiri, şi în special împotriva magicienelor de pe Rossak.

  Nici un cymec nu uitase vreodată dezastrul şi pagubele pe care vrăjitoarele le provocaseră în rândurile lor. Mulţumită unei magiciene antrenate chiar de Zufa Cenva, mentorul şi prietenul lui Beowulf, Barbarossa, fusese anihilat pe Giedi Prime, prima victimă a perfidelor furtuni mentale telepatice. Acum, era încântat să aibă ocazia de a se răzbuna…

  Cu o preştienţă neobişnuită, trezită de capacităţile ei, Zufa Cenva simţi pericolul cu câteva clipe înainte să vadă formele argintii sclipitoare ieşind ca nişte viespi dintre pietrele plutitoare. Strigându-l pe Venport, făcu manevre de evitare, rotind nava micuţă şi schimbând cursul atât de rapid, încât aproape că fură aruncaţi amândoi de pe scaune. Venport se agăţă de consolă ca să-şi recapete echilibrul.

  Surprinşi de reacţia ei rapidă, cymecii la pândă deschiseră focul cu un jet violent de proiectile care se împrăştiară în spaţiul deschis. Trei salve explozive loviră sfărâmăturile, pulverizând gheaţa şi roca şi transformându-le în pietriş fin. Alte două proiectile izbiră scuturile Holtzman tot mai slabe ale navei, care împrăştiară energia cinetică a rachetelor.

  Chipul lui Zufa era împietrit, cu ochii glaciali în flăcări, în timp ce ocoli strâns un asteroid mare, rotitor. După încă patru lovituri directe, scuturile şovăiră, se supraîncălziră… şi în cele din urmă cedară. Zufa mări viteza, riscând o ciocnire ameninţătoare, dar trebuia să pună o distanţă cât mai mare între nava lor şi atacatori.

  — Avem puţine şanse de a ieşi cu viaţă din asta, Aurelius, spuse Zufa.

  Bărbatul de uită la ea şi înghiţi cu greutate. Chipul lui deveni aproape la fel de palid ca şi culoarea ei naturală.

  — Crede-mă, îşi apreciez sinceritatea, dar aş prefera să-mi păstrez puţină speranţă.

  — Ai vreo sugestie?

  Venport se cufundă în scaun.

  — Nu te-ai bizuit niciodată pe mine pentru îndrumări, Zufa.

  Fără nici un plan, Zufa trase o salvă din artileria defensivă a navei. Rafala de obuze lovi una dintre navele cymecilor, provocând destule pagube pentru a face aparatul inamic să se clatine, scăpat de sub control. Neocymecul porni motoarele stabilizatoare pentru a-şi recăpăta orientarea dar, înainte de a reuşi să se echilibreze, nava lui se ciocni de o bucată colţuroasă de piatră şi explodă.

  Mai rămăseseră zece tâlhari cymeci, strângând cercul în jurul navei lui Venport.

  Beowulf transmise cu o voce tunătoare, amplificată artificial:

  — Pregătiţi-vă să fiţi abordaţi şi disecaţi – sau înfruntaţi distrugerea!

  Venport spuse:

  — Hai să negociem o a treia opţiune… de îndată ce mă gândesc la una.

  Beowulf răspunse:

  — Nu există o altă opţiune. Avem intenţia să obţinem amănunte despre tehnologia voastră de pliere a spaţiului pentru generalul Agamemnon.

  Şocat, Venport se uită la Zufa Cenva.

  — De unde-ar fi putut afla? Şi de unde-au ştiut să ne aştepte aici?

  Apoi pufni cu dispreţ pentru a-şi acoperi frica.

  — Se înşeală dacă socotesc că vreunul dintre noi chiar înţelege calculele lui Norma… sau măcar că vom permite să fim prinşi în viaţă!

  Ignorându-l, magiciana răspunse cu răceală prin sistemul de comunicaţii:

  — Aţi scăpa mai uşor dacă ne-aţi distruge pur şi simplu. Vă pierdeţi vremea crezând că vom divulga asemenea informaţii.

  Beowulf răspunse:

  — Vom fi încântaţi să le distilăm direct din celulele voastre cerebrale.

  Exact de ce mă temeam, se gândi Venport. Cu o demonstraţie de fanfaronadă, întrebându-se dacă ar avea curajul să meargă până la capăt, apelă nişte rutine de pe panoul de control al navei. În timp ce Zufa zbura nebuneşte, el încercă să se concentreze, pas cu pas, la iniţierea secvenţei de autodistrugere de urgenţă a navei.

  Navele cymecilor evitară resturile asteroidului şi continuară să tragă, încercând să avarieze motoarele. Zufa luă un curs riscant, zburând aproape de obstacole periculoase. Trei proiectile ale cymecilor nimeriră în plin, deteriorând reactoarele şi stabilizatoarele de navigaţie, făcând nava să-şi piardă controlul. Magiciana se luptă cu sistemele rămase, făcând tot ce-i stătea în putinţă ca s-o împiedice să se încline spre un munte plutitor.

  Neocymecii se strângeau în jurul lor ca nişte lupi însetaţi de sânge, apăruţi din prăpastia neagră a spaţiului. Venport aproape că-şi putea imagina colţi mecanici salivând în timp ce se îngrămădeau să ucidă. Termină secvenţa de pregătire; autodistrugerea era pregătită.

  Fruntea lui Zufa se încreţi, gândind intens, în timp ce ţinti cu grijă şi trase ultimele cinci proiectile explozive. Părea să-şi folosească propriile capacităţi telekinetice pentru a le îndrepta în direcţia potrivită. Patru dintre proiectile loviră cea mai apropiată navă a cymecilor, distrugând-o.

  — Facem progrese, comentă Venport. Asta înseamnă doi dintre ei.

  — Rămân însă prea mulţi.

  Se uită la el cu îndârjire.

  — Şi nu mai avem muniţie.

  — Predaţi-vă şi pregătiţi-vă să fiţi abordaţi, ceru Beowulf.

  Ca răspuns, Venport activă sistemul de comunicaţii şi strigă în el:

  — Ar trebui să ştiţi că pilotul nostru este o magiciană de pe Rossak, iar cymecii sunt cu siguranţă la curent cu ceea pot face acestea. Dacă veniţi la bord, credeţi-mă, o să vă vaporizeze creierul!

  Cymecul nu se lăsă convins.

  — Şi pe al tău. Şi chiar pe al ei. Ştim totul despre vrăjitoarea Zufa Cenva – şi despre navele tale care pliază spaţiul, Aurelius Venport. Explozia ei psihică ar putea ucide unul sau doi dintre neocymecii mei, dar până la urmă tot vom pune mâna pe vehiculul vostru şi pe înregistrările lui. Generalul Agamemnon le va găsi cât de poate de folositoare.

  Venport închise sistemul şi murmură:

  — Autodistrugerea pare singura noastră opţiune.

  — Încearcă doar să ne intimideze, spuse Zufa.

  Un foc al cymecilor îi lovi la prova şi din panoul de control zburară scântei. Zufa îl închise, privind în treacăt componentele distruse.

  — Ăsta a fost tot sistemul nostru de comunicaţii – transmiţătorul şi receptorul.

  — Oricum nu mai voiam să aud ameninţările cymecilor…

  Apoi, ca şi cum zeii le-ar fi zâmbit, o stâncă elipsoidală masivă devie de la cursul său în câmpul de sfărâmături împrăştiate şi începu să prindă viteză, sfidând mecanica celestă. Uriaşul asteroid acceleră către atacatorii grupaţi, în aparenţă pe un curs de coliziune.

  — Ce-i… asta? întrebă Venport, aplecându-se spre fereastra din faţă.

  Strângând comenzile, încercând să găsească o cale de a evita obiectul, Zufa văzu asteroidul repezindu-se în mijlocul cyrnecilor adunaţi în grup. În timp ce navele argintii se împrăştiau, sfere cinetice se descărcară din giganticul bolovan spaţial, ieşind din porturi de armament deghizate în cratere. Globurile dense de piatră ieşeau la viteze aproape relativiste. Sferele cinetice n-aveau nevoie de explozivi, numai de energia incredibilă furnizată de viteză şi de masă. Erau perfect ţintite – şi încă patru cymeci explodară.

  Aruncaţi în haos, Beowulf şi colegii săi tâlhari se întoarseră să înfrunte această nouă ameninţare neaşteptată. Navele argintii bombardară intens crusta asteroidului gigant, dar nu provocă decât pagube superficiale. O nouă rafală de sfere cinetice zbură ca o grindină mortală din porturile-cratere.

  Aproape prinsă în focul încrucişat, Zufa se luptă să-şi manevreze nava schilodită, îndepărtându-se de bătălie.

  Garnitura de armament a misteriosului asteroid părea inepuizabilă. Sute de sfere cinetice erau împroşcate, un bombardament necruţător împotriva atacatorilor maşini excesiv de încrezători. Sfărâmăturile metalice de la navele cymecilor umplură centura de asteroizi din preajma Ginazului.

  Beowulf, în ultima navă-cymec supravieţuitoare, porni direct spre ieşirea din planul centurii de asteroizi, abătându-se în lateral pentru a evita furtuna cinetică. O nouă salvă de bombe de piatră ţâşni din lansatoarele din cratere ale asteroidului. Una dintre ele perforă şi sparse carcasa navei lui Beowulf; o alta zdrobi motoarele cymecului. În întuneric şi rămas fără controlul navei, ultimul atacator argintiu porni pieziş în spaţiu, îndepărtându-se în derivă.

  Chiar şi după ce îi văzuse pe bandiţii cymeci nimiciţi, Zufa avea puţine motive de bucurie. Se lupta cu comenzile ca să stoarcă viteză suplimentară din sistemul avariat de propulsie, în timp ce ocolea asteroizii naturali – dar tot mortali – care se năpusteau către ei din toate direcţiile.

  — Ginaz e aproape, vorbi ea printre dinţii încleştaţi. Dacă putem scăpa din câmpul de sfărâmături, am intenţia s-o iau la fugă spre planetă. Poate că reuşim să supravieţuim unei aterizări forţate pe una dintre insulele de pe Ginaz.

  — Mai bine decât să fim capturaţi de un cymec, presupun… dar niciuna dintre alternative nu-mi sună deosebit de atrăgătoare.

  Se uită în jos, către sistemul activat de autodistrugere, care aştepta comanda finală.

  În urma lor, în inima centurii de pietre, cu toţi cymecii distruşi, asteroidul artificial îşi modifică traiectoria din nou şi acceleră spre ei. Stânca uriaşă se apropia repede, părând concentrată asupra noii ţinte.

  — A distrus cymecii, zise Venport. În schimb, asteroidul acela vrea să ne captureze pe noi.

  — Ar fi putut să ne anihileze înainte, replică ea, stând dreaptă şi cu o înfăţişare de rău augur. Cred că pentru noi are în minte ceva mai rău.

  Venport simţi un fior rece pe şira spinării.

  — Cineva ne-a trădat! Duşmanii omenirii vor să pună ghearele lor de metal pe tehnologia plierii spaţiului.

  Îndepărtându-se greoi, Zufa abia reuşea să manevreze. Încercarea de a scăpa de asteroid era patetic de neizbutită. Uriaşul bolovan se apropia, ivindu-se ameninţător din fundalul licăritor al spaţiului. Un crater mare apăru în faţă ca o gură căscată, fălcile deschise ale unui rechin înfometat, gata să-i înghită.

  Venport se uită din nou la secvenţa de autodistrugere şi înghiţi cu greutate. Aproape sosise vremea…

  Din proiectoare implantate în stâncă fură lansate impulsuri de energie paralizante – arme ciudate, pe care Venport nu le mai văzuse până acum. Loviră nava ca nişte fulgere distrugătoare, scurgându-se trosnind de-a lungul motoarelor care abia mai funcţionau şi arzând ce mai rămăsese din sistemele în agonie. Cabina se cufundă în întuneric.

  Zufa arăta albă ca varul de teamă, în lumina stelelor care se infiltra prin hublouri. Nu putea manevra, nu putea aprinde iluminarea de urgenţă.

  — Totul e mort, inclusiv menţinerea vieţii. Suntem complet neajutoraţi.

  Venport se uită la ecranele goale, ştiind că rutinele de autodistrugere fuseseră şi ele şterse.

  — Ar fi trebuit să acţionez mai curând.

  Asteroidul micşoră distanţa, umplând hubloul din faţă şi până la urmă înghiţindu-i. În timp ce raze tractoare îi traseră în gâtlejul căscat, de-a lungul unui puţ adânc, până într-o încăpere interioară, Venport văzu şiruri de lumini ca nişte licurici, sisteme mecanice… şi câteva forme păşitoare mecanice nemişcate, cu lăcaşuri goale, aşteptând să fie instalat în ele un recipient pentru creier.

  — E încă o navă-cymec.

  Vocea lui Zufa avea un ton sec.

  — Nu-i nici o surpriză că au facţiuni în rebeliunea lor. Aminteşte-ţi… aminteşte-ţi ce i-a făcut Xerxes lui Norma!

  Venport exclamă:

  — La naiba, chiar dacă nu putem da nici un detaliu tehnic despre motoarele care pliază spaţiul, tu şi cu mine am fi nişte ostatici valoroşi pentru cymeci…

  Văzu pe chipul lui Zufa o hotărâre neclintită care rivaliza cu devotamentul furios din tinereţe, când antrena primele comandouri de magiciene pentru a deveni arme telepatice împotriva dezgustătoarelor maşini cu minţi umane.

  — Putem fi încă eroi.

  Refuzând să se uite la el, privea fix în faţă, în timp ce erau traşi tot mai adânc în sala din asteroid.

  — Autodistrugerea e scoasă din funcţiune, anunţă el.

  — A mea nu e, răspunse ea, apoi nu mai scoase nici un cuvânt.

  Când canaturile uşii de metal se închiseră etanş în urma lor, lumini stridente inundară încăperea. Pereţii curbaţi, neregulaţi, erau acoperiţi cu cristale reflectorizante care răsfrângeau lumina ca prin nişte lentile de diamant. El şi cu Zufa stăteau unul lângă altul, ferindu-şi ochi şi deschizându-i numai puţin.

  În cele din urmă, percepură o mişcare venind dintr-unul dintre tuneluri, o formă păşitoare ornamentată, cu armură din pietre preţioase, mai somptuoasă şi mai ţipătoare decât orice altă monstruozitate a cymecilor pe care o văzuseră vreodată. Buzele lui Zufa se crispară la gândul minţii umane trădătoare instalate în această formă extravagantă, ca de dragon.

  Apoi chipul i se calmă, expresia îi deveni senină şi se uită la Venport.

  — N-o să mai dureze mult.

  Închise ochii pentru a se concentra.

  — N-ar trebui să aşteptăm să vedem ce vrea?

  — E un cymec, spuse ea, cu vocea încărcată de o viaţă de ură. Ştim ce vrea.

  Păşitorul dragon se apropie de nava lor şi încercă să umble la trapă din afară. Încetinit de încuietoare şi de sistemele electronice scurtcircuitate, cymecul începu să folosească unelte puternice pentru a tăia uşa.

  Cu sistemele anihilate, Venport nu putea transmite nici un apel de ajutor, nici nu putea comunica cu maşina gânditoare.

  — Suntem prinşi în capcană, zise el.

  — Dar nu neajutoraţi!

  Zufa trase adânc aer în piept, iar pielea îi deveni translucidă, sclipind din interior. Apucă mâna lui Venport. Bărbatul îi putea simţi degetele fierbinţi. Părul începu să-i trosnească şi să i se zbată deasupra capului, ridicat de energia statică.

  — Norma a învăţat cum să controleze asta, spuse ea. Dintre toate magicienele mele, numai propria mea fiică ştia cum să supravieţuiască unei asemenea explozii. Din nefericire, eu n-am dobândit niciodată această abilitate.

  Energia psihică curgea înăuntrul ei, acumulându-se până într-un punct critic. Învăţase pe atâtea altele cum să facă asta, cum să dezlănţuie o explozie mentală împotriva detestaţilor cymeci. Având în vedere puterea sa, această creatură dragon trebuia să fie un inamic important, poate chiar unul dintre titanii supravieţuitori.

  Cineva pentru care merită să mă sacrific.

  Cymecul care-i făcuse prizonieri smulse uşa, apoi se strădui să-şi strecoare o parte din corp înăuntru. Un braţ mecanic şi o gheară intrară prin deschizătură. Venport strânse din dinţi… şi aşteptă.

  — Îmi pare rău că nu pot controla puterea, Aurelius… îmi pare rău pentru multe lucruri…

  — Sper doar că ai dreptate.

  Păşitorul-dragon introduse în sfârşit o turelă-cap voluminoasă în navă şi anunţă prin difuzorul încorporat:

  — Sunt titanul Hecate…

  Era tot ceea ce avea nevoie să audă. Zufa îşi dezlănţui puterea psihică instabilă. Ca atâtea alte magiciene înaintea ei, doborî barierele şi-şi goli rezervoarele de energie mentală.

  Unda de şoc a exploziei psihice a lui Zufa erupse ca o supernovă. Ultimul său gând fu o mândrie calmă pentru că avea să nimicească unul dintre duşmanii îngrozitori ai omenirii. Energia purificatoare se declanşă spre exterior şi arse fiecare creier organic din raza de acţiune – al lui Venport, al lui Hecate şi propriul ei creier…

 

  După ce accelerase pentru a intercepta aparatul fugar, asteroidul lui Hecate ieşi în derivă din centura de sfărâmături de piatră de lângă Ginaz. Când explozia lui Zufa distruse mintea femeii-titan, retezase toate conexiunile tijelor mentale cu sofisticatele sisteme de navigaţie şi de ghidare.

  Scăpat de sub control şi fără căpitan, masivul asteroid ieşi pieziş din centura de piatră înainte de a cădea către sursa forţei gravitaţionale, plonjând ca o ghiulea în atmosfera Ginazului.

  Purtăm cimitire în sufletele noastre, şi vieţi renăscute.

  MAESTRUL SPADASIN JAV BARRI.

  Târziu în noapte, maestrul mercenar Jool Noret stătea în picioare, epuizat şi transpirat, dar simţindu-se extrem de viu după ore de antrenament încordat. Avea numai treizeci şi doi de ani, dar se simţea ca un om bătrân. Văzuse mai multe lupte şi distrusese mai multe maşini decât membrul cel mai plin de cicatrice al Consiliului Veteranilor. Şi încă simţea că avea atât de multe de făcut, mult mai mulţi inamici de distrus… o datorie de-o viaţă de plătit.

  Cu picioarele goale în nisip, Noret luptase ore întregi cu automatul sensei Chirox, care continua să-l ajute să-şi modifice tehnica de luptă. An după an, robotul de luptă învăţase mult de la elevul său cel mai bun, sporindu-şi propriile abilităţi.

  În cei zece ani de la fondare, şcoala de pe insulă crescuse, producând mulţi mercenari de succes care-şi modelaseră propriile tehnici după stilul lui Jool Noret de „luptă cu abandon total”. Cu ochi istoviţi, urmărise câţiva dintre cei mai buni recruţi pe care-i dăduse automatul sensei. Mulţi dintre ei erau experţi la lupta cu cei mai înfricoşători duşmani şi creaseră chiar abilităţi speciale pentru a înfrânge adversarii umani care purtau scuturi personale Holtzman.

  Chirox excelase în rolul său de profesor, iar Noret era mulţumit să lase lucrurile aşa cum erau. El făcuse tot ce-i stătea în putinţă. Sute, chiar mii de convertiţi exuberanţi fuseseră împrăştiaţi până acum pe câmpurile de bătălie ale Jihadului, aducând distrugeri teribile nenumăratelor maşini inamice.

  Făcând o însumare finală, compensase – presupunea – cu vârf şi îndesat pierderea lui Zon Noret. Dar nu ştia cum să se elibereze din închisoarea propriilor lui aşteptări.

  Acum, sub cerul limpede al nopţii, Noret stătea pe plajă, ştergându-şi sudoarea de pe frunte după un antrenament dificil. Cu un abandon total, luptase până la apogeul măiestriei sale, fiecare clipă fiind o simfonie a perfecţiunii. Ţinea spada pulsatilă, simţind în palmă mânerul neted, alunecos. Va trebui să-şi reîncarce curând arma, pentru că folosise de multe ori impulsurile distrugătoare în timpul ultimei şedinţe.

  Auzind în depărtare bubuituri asurzitoare, cutremurătoare, Noret ridică ochii spre bezna adâncă. Urmări o dâră de foc traversând cerul înstelat, un meteor atât de strălucitor încât desena un făgaş scânteietor pe seninul ocean cosmic. Era cel mai mare bolid pe care-l văzuse vreodată, şi devenea tot mai strălucitor, tot mai intens. Ridică o mână să-şi apere ochii. Banguri sonice îl urmau, ca un lanţ de ciocniri prin aer.

  Noret clipi, apoi se clătină când o fâşie de lumină de un violet intens îi arse retina. Obiectul care cădea devenea tot mai fierbinte de un alb pârjolitor.

  Departe, dincolo de apele nesfârşite, un fulger orbitor de impact izbucni către cer când stânca spaţială se prăbuşi în adâncul mării. Cu mai puţin de un minut după aceea, Noret auzi tunetul atenuat al exploziei şi unde sonore ricoşând ca nişte pietre pe suprafaţa apei.

  Chirox veni pe plajă, cu paşi grei. Automatul sensei se opri lângă Noret, îndreptându-şi filamentele optice către orizont.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Un meteor a lovit oceanul, răspunse Noret, clipind încă din ochii orbiţi. Părea imens.

  În întuneric, automatul sensei scrută apa, în depărtare. Către sud-vest, luminile unei insule îndepărtate sclipeau ca nişte giuvaieruri. Cât timp cei doi priveau, într-o tăcere plină de aşteptare, un rând de lumini dispăru brusc, ca şi cum cineva le-ar fi stins pe toate. Apoi un alt grup de lumini – mai aproape de data asta – se întunecă şi el.

  — Ce crezi că a fost asta? întrebă Noret.

  O clipă mai târziu, putură distinge zidul furios de apă, un val seismic care se apropia, stârnit de impactul asteroidului. Se rostogolea inexorabil pe mare, fără să bage în seamă nimic în calea sa. Vuietul deveni mai puternic.

  Noret dădu din cap când îşi dădu seama ce se petrece, mai repede decât se putea apropia valul.

  O, nu!

  Nu exista nici o şansă de a evacua insula, de a pune elevii la adăpost. Auzea deja strigăte de panică din barăci în timp ce ieşeau recruţii.

  Noret apucă spada pulsatilă, ca şi cum ar fi dorit să facă ceva eroic cu arma. Pentru prima oară de ani de zile, Noret se simţea complet neajutorat. Nu putea decât să stea lângă Chirox în timp ce valul tunător se năpustea spre ei peste recifuri.

  — Ştiam că voi găsi şi asta până la urmă, spuse el cu voce răguşită. Un duşman pe care nu-l pot înfrânge.

 

  După mai multe ore, când apa maronie şi înspumată se retrase din arhipelagul aplatizat de pe Ginaz, curenţii slăbiră şi se stabilizară, lăsând insulele curăţate de oameni şi de arbori.

  Târându-se în susul pantei către insula spulberată unde antrenase atâţia elevi, robustul automat metalic ieşi greoi din valurile care încă plescăiau în jurul lui. Era îndoit, zgâriat şi erodat, dar încă în funcţiune. Chirox se târî pe plajă, cu fiecare pas greu şi trudnic.

  În două dintre cele şase braţe, robotul de luptă ducea trupul învineţit al lui Jool Noret, cel mai mare dintre elevii săi, zdrobit de barosul valului seismic.

  Singurul lucru care se mai mişca pe insula pustiită, Chirox păşi de-a lungul ţărmului acum gol. Cu grijă, aproape cu dragoste, aşeză corpul lui Noret pe solul umed. Atât de precis pe cât putea stabili automatul sensei, acesta era aproximativ locul în care căzuse şi Zon Noret. Îşi roti capul şi-şi concentră senzorii optici în jos, către corpul profesorului şi elevului său.

  De-a lungul generaţiilor de serviciu, robotul petrecuse mult timp interacţionând cu fiinţe umane, şi învăţase că viaţa organică era rezistentă. Nu peste multă vreme, insulele aveau să devină din nou luxuriante, iar mercenarii aveau să se întoarcă din misiuni şi să repopuleze arhipelagul cu noi studenţi înflăcăraţi.

  Aşa cum făcuse în ultimii zece ani, Chirox avea să instruiască mercenari. Aceştia aveau să vină în continuare pe Ginaz în căutarea tehnicilor neclare ale marelui spadasin, Jool Noret. Iar Chirox avea să-i înveţe tot ce ştia, tot ce învăţase de la maestru…

  Timp. Avem întotdeauna prea mult sau prea puţin – niciodată destul.

  NORMA CENVA, jurnale private de laborator.

  Deşi trupul îi rămăsese statuar şi frumos, Norma Cenva se întorsese la vechiul ei obicei de a lucra obsesiv, şi singură.

  Înăuntrul camerei de ghidare a uneia dintre navele convertite, aproape terminate, îşi văzu imaginea reflectată în pereţii negri, lucitori. În frenezia muncii, nu mai făcuse baie şi nu-şi mai schimbase hainele de zile întregi. Hainele de lucru şi halatul de laborator, murdare şi şifonate, îi atârnau largi în jurul corpului.

  Alte lucruri deveniseră mult mai importante pentru ea. Până acum, împreună cu echipa proprie, convertise optsprezece dintre cele mai mari nave care pliau spaţiul în aparate de luptă, şi erau gata să fie introduse în serviciu – în folosul armatei Jihadului, numai dacă le-ar fi putut face să navigheze mai sigur, fără atât de multe greşeli dezastruoase. Mai mult de patruzeci de javeline noi erau de asemenea în construcţie.

  Nimeni n-o putea ajuta, nici măcar cei mai sclipitori ingineri ai Ligii. Numai ea pricepea matematica aceea extrem de complexă.

  Cu mama ei şi cu Aurelius plecaţi pe Salusa, şi cu celelalte magiciene paznice instruite să aibă grijă de băieţelul său, Norma se cufundase în necesitatea de a rezolva dificultăţile navigaţiei Holtzman sau de îmbunătăţirea siguranţei. Acum, că trupele Jihadului veniseră aici, la şantiere, problema devenise acută. Trebuia să facă totul să meargă. Căci totul depindea de ea.

  Curios, chiar dacă nu mâncase în mod regulat şi nu consumase fluidele corespunzătoare, corpul nu-i dădea semne de pierdere în greutate sau de oboseală. Avea însă şi ea propriile-i limite.

  După trei zile de lucru fără măcar o scurtă odihnă, Norma se duse în sfârşit în dormitorul pe care-l împărţea din când în când cu soţul său, ori de câte ori nu-şi petrecea noaptea în laborator şi în sălile de testare. În câteva clipe, se cufundă în somnul epuizării complete şi, când se trezi, se simţi amorţită şi apatică.

  Din întâmplare, în timp ce se îmbrăca, Norma găsi o provizie de melanj pe care Aurelius o pusese deoparte pentru el în birou. Din moment ce Venkee Enterprises păstra încă o afacere înfloritoare în domeniul transportului de mirodenie de pe Arrakis, Aurelius avea întotdeauna câte ceva la îndemână, pentru consum cu regularitate. Pretindea că îi păstrează mintea ageră, trupul tânăr şi imaginaţia avântată.

  Norma se gândi că s-ar putea să fie exact ceea ce-i era necesar în acest moment. Mâncă o turtă de melanj fără să aibă nici cea mai mică idee asupra dozajului potrivit, în special nu pentru corpul său metamorfozat. Până când ajunse în camera de testare a zborului spaţial, Norma simţea deja efectele mirodeniei acumulându-se înăuntrul ei, asemenea conţinutului unui cazan adus la punctul de fierbere. Fulgere de lumină îi ţâşniră în interiorul craniului, idei la scară galactică.

  Activă sistemul computerizat de navigaţie şi începu să ruleze secvenţe de test, demonstrând cum ar fi să zboare de pe Kolhar către o zonă de bătălie îndepărtată. Sisteme stelare apăreau şi se deplasau în timp ce o lumină portocalie intermitentă scânteia, reprezentând traiectoria aparatului de pliat spaţiul. Ecrane holografice arătau informaţiile esenţiale, inclusiv coordonatele astronomice şi mişcările istorice ale corpurilor cosmice.

  Arătau diferit acum, că melanjul îi alerga prin sânge… Degetele i se mişcară mai repede, cu precizie mai mare. Pe rând, Norma acceleră şi încetini sistemele, căutând probleme, urmărind dansul hipnotic universal, în timp ce nebuloasele se pliau una într-alta.

  E atât de frumos aici…

  Brusc, Norma îşi dădu seama că pierduse perspectiva, că se imaginase pe ea însăşi pe o navă care plia spaţiul, într-un zbor real, dar desfăşurat cu încetinitorul. Făcuse nenumărate călătorii simulate, dar se ferise de cele adevărate din cauza pericolului mereu prezent că s-ar putea să nu supravieţuiască. Pierderea lui Norma Cenva ar fi fost devastatoare pentru programul de dezvoltare.

  Acum se simţea plutind în voia valurilor unei mări. Soluţia dificultăţilor se dizolvase în apa eterică, iar ea trebuia s-o distileze ca s-o extragă din nou…

  Persistau însă probleme serioase de navigaţie. Doar cu o săptămână în urmă, un vehicul ieşise într-un sector greşit, fără să se ciocnească însă de nimic, şi astfel fusese salvat fără pierderi de vieţi omeneşti. O altă navă care plia spaţiul atinsese un meteor ce-i provocase avarii superficiale ale carcasei şi un incendiu rapid stins. Iar un mic aparat de cercetare, aflat în misiune să-l găsească pe primero Atreides, dispăruse în plin zbor.

  Aruncă o privire spre ecranele holografice licărind de mulţimea datelor afişate, dar ochii i se înceţoşară şi se fixară asupra unei alteo privelişti. Părea din nou să se afle în adâncul spaţiului, cu sori clipind pretutindeni în jurul său, în timp ce trecea în viteză pe lângă ei. O infinitate de sisteme solare, venind unul imediat după altul… Galaxii care se roteau, nebuloase strălucind în toate culorile, lumină intensă şi cel mai adânc negru al creaţiei…

  Apoi, la fel ca în viziunea ei mai veche de sub tortură, cu ascendenţa maternă, când toate siluetele străbunelor se uniseră într-una pe care o alesese pentru propria sa înfăţişare, sorii se solidificară şi arseră cu o incandescenţă teribilă. Părea să se îndrepte către toate acestea, într-o lumină orbitoare.

  După care melanjul o lovi şi mai puternic.

  Înspăimântată şi înfiorată, Norma privi în faţă şi se aruncă prin cosmos. Imaginea unei fiinţe umane umplu planul apropiat – Serena Butler, într-o robă albă – dar numai pentru o clipă. Preoteasa Jihadului emană o lumină aurie, apoi dispăru în flăcări. Cumva însă, flăcările nu erau reale. Norma nu reuşea să înţeleagă ceea ce vedea.

  Percepea prin ochii Serenei o mulţime de maşini gânditoare, înghesuite în jurul conducătoarei Jihadului. Înainte ca Norma să poată reacţiona, apariţia Serenei se micşoră cât ai clipi, lăsând în amintirea ei doar un tăciune.

  Apoi îi văzu pe Zufa Cenva şi pe Aurelius într-o primejdie teribilă… Înconjuraţi de cymeci care voiau să fure de la ei tehnologia plierii spaţiului. Un curent de teamă o străbătu pe Norma, şi se luptă să-şi controleze viziunea. O văzu pe puternica magiciană savurându-şi ultimele clipe, exact aşa cum învăţase atât de multe ucenice, arzând în timp ce propriile puteri telepatice o mistuiau… ca şi pe soţul lui Norma, incapabil să reziste supernovei de energie.

  Aurelius e mort, îşi dădu seama Norma cu o groază chinuitoare, nesigură dacă viziunea era o prezicere sau dacă reflecta ceea ce se întâmplase deja… ori dacă mai avea cum să împiedice acest lucru. Serena Butler. Soţul meu. Mama mea… Toţi morţi sau pe cale să-i pierd în curând.

  Norma văzu prin flăcările din faţa ei în inima unui soare imens, atotmistuitor. În nava sa mentală, Norma Cenva trecu prin lumină către un tărâm ascuns, dezvăluind un nou univers. Văzu viermi gigantici şerpuind pe lumea deşertică a Arrakisului, şi o substanţă eternă pe care oamenii o numeau Apa Vieţii. Hrană pentru trup, pentru minte şi pentru suflet.

  O cale spre infinitate, gândi. Şi poate dincolo de ea.

  Văzu viitorul omenirii, cu nave care pliau spaţiul conectând un imperiu vast… o civilizaţie ce rămânea legată de trecut printr-un lung şir de magiciene îmbrăcate în robe negre cu glugă.

  Şi auzi o incantaţie armonioasă, hipnotică, din deşert: „Muad'Dib… Muad'Dib… Muad'Dib…” Norma se alătură extazului vocilor, apoi înghiţi Apa Vieţii şi ţipă, cuprinsă de euforie.

  Se trezi din viziune, sperând să vadă chipul lui Aurelius Venport îngenunchind deasupra ei şi mângâindu-i părul blond.

  Dar era singură, aproape strivită de implicaţiile şocante, zdrobitoare, ale tuturor lucrurilor la care asistase.

  — Am privit în inima universului…

  Există nenumărate moduri de a muri. Cel mai rău este să te stingi încet, fără nici un scop.

  SERENA BUTLER, ultimul mesaj către Xavier Harkonnen.

  Oamenii de pretutindeni din Liga Nobililor clocoteau, şi aşteptau, şi sperau ca Serena Butler să se întoarcă cu anunţul glorios al păcii eterne. Cogitorii din Turnul de Fildeş rămăseseră în Zimia, studiind documentele din marile biblioteci culturale de pe Salusa Secundus. Pentru prima oară după atâtea decenii, viitorul părea luminos.

  Săptămâni şi luni trecură, fără să sosească nici o veste, nici un indiciu. Unii dintre discipolii ei începură să deznădăjduiască. Alţii se agăţau de un fir subţire de speranţă – în ciuda neliniştii şi îngrijorării, îşi aduceau aminte că zborul spaţial convenţional era înnebunitor de lent.

  Iblis Ginjo continua să liniştească publicul, dar în acelaşi timp îl şi pregătea. Trebuia să aştepte exact momentul potrivit. Totul fusese pus la punct încă dinainte de plecarea Serenei.

  În sfârşit, la o lună întreagă după data aşteptată a întoarcerii ei, îl trimise pe Yorek Thurr. Dacă cineva investiga după ce treceau şocul şi disperarea iniţială, înregistrările din jurnal aveau să arate că un semnal de localizare fusese captat de la o mică navă care se apropia în viteză de marginea teritoriului sincronizat.

  În câteva zile, comandantul Jipolului şi grupul său de nave interceptară un aparat fără pilot cu acceleraţie mare, care zbura către sistemul salusan. Capsula nu era cu mult mai mult decât un tub de torpilă cu motoare puternice prinse la un capăt.

  Înăuntru, găsiră un mesaj şi un set de imagini înregistrate, alături de trupul ars şi îngrozitor de sfârtecat al unei femei.

  Thurr nu avu nici o dificultate să găsească capsula automată, din moment ce era exact în locul unde el şi cu Iblis o plantaseră…

  Comandantul Jipolului se întoarse la turnul Marelui Patriarh aducând groaznicele veşti. Vorbele aveau să se împrăştie curând, iar Iblis voia să le controleze răspândirea cât mai mult posibil, pentru a obţine cel mai puternic efect.

  Yorek Thurr îi înmână un pachet de imagini cu aspect deteriorat, o colecţie atent sigilată de evenimente înregistrate. Iblis îl luă în mână cu grijă nervoasă, ca şi cum i s-ar fi înmânat o bombă cu ceas. Înghiţi în sec, cu o senzaţie de groază în piept.

  — Atunci presupui că e moartă cu adevărat?

  Bărbatul chel îşi mângâie mustaţa lungă.

  — O, e moartă – fie pentru că l-a provocat pe Omnius, fie de mâna lui Niriem. Oricum ar fi, oamenii vor crede că maşinile gânditoare sunt responsabile.

  Iblis desigilă pachetul de imagini.

  — Hai să revedem ce crime se presupune că a comis mârşava hiperminte computer…

  Marele Patriarh porni aparatul de redare. El şi cu Yorek Thurr se aşezară să se uite la imaginile oribile, zâmbindu-şi cu o satisfacţie sumbră.

  — Nimeni nu se va îndoi vreodată că acesta este adevărul.

 

  Pe înregistrarea vizuală, roboţi paznici, automate de luptă şi sclavi umani îngroziţi stăteau aliniaţi în faţa Turlei Centrale de pe Corrin.

  Paznicii luceau în şiruri perfecte, sub soarele roşcat; sclavii, cu ochii duşi în fundul capului, erau tăcuţi, dar agitaţi. Ţinute prizoniere, cele cinci femei-serafim ale Serenei stăteau neajutorate, urmând să fie silite în curând să privească execuţia Preotesei lor.

  Robotul sociopat Erasmus – pe care toţi oamenii liberi îl urau, ca fiind ucigaşul lui Manion cel Nevinovat – vorbea în microfon, ca un comentator. Iblis nu fusese niciodată sigur că Erasmus mai exista, dar oamenii îl urau îndeajuns cât să fie dispuşi să creadă faptul că provoca în continuare nenorociri.

  Robotul spuse:

  — Hipermintea a decretat că maşinile gânditoare nu pot coexista paşnic cu oamenii liberi. Sunteţi prea nestatornici, nedemni de încredere şi provocaţi distrugeri la întâmplare. Trebuie să vă arătăm că sunteţi slabi, că Omnius e superior.

  Chipul de metal se modelă într-un rânjet demonic.

  — Distrugând-o pe conducătoarea voastră, Serena Butler, hipermintea a calculat că oamenii îşi vor da seama de înfrângere şi vor înceta acest Jihad.

  În spatele lui, construcţia de metalfluid ascuţită ca un ac se mişcă şi se ghemui aidoma unui şarpe gigantic, apoi formă o deschizătură mare şi neagră, aducând cu o gură. Ca scamatoria unui magician pe scară mare, o scuipă afară pe Serena Butler, plină de vânătăi.

  Serafimii supravieţuitori strigară de groază, iar sclavi umani localnici murmurară neliniştiţi.

  Două automate mari de luptă se îndreptară spre prizonieră şi o legară cu forţa pe un cadru în formă de cruce. Dedesubtul ei, o porţiune de pavaj începu să se rotească lent. Serena atârna zbătându-se, dar nu striga. Apoi ochii i se întoarseră spre o latură a pieţii deschise, atraşi de şuierături şi de un târşâit greoi.

  O maşină gânditoare imensă, un veritabil monstru, apăru greoi în piaţă. Avea piele sintetică roşie ca tăciunele, coarne mari, curbate, şi arunca flăcări din toate părţile corpului. Serena se uită la el întâi, pentru scurt timp, cu oroare, apoi cu o hotărâre fermă.

  Ca un cântăreţ grecesc, Erasmus vorbi în microfon:

  — Omnius a studiat arhivele istorice pentru a stabili care este considerat de către oameni modul cel mai neplăcut de a muri. După ce a analizat reprezentările religioase, hipermintea a ales un spectacol care va strivi mişcarea umană de rezistenţă pentru totdeauna Moartea extravagantă a Serenei Butler va dovedi că oamenii nu ne pot provoca niciodată cu succes!

  Maşina satanică se opri în faţa Serenei, care era întinsă şi legată pe cruce. Flăcări precise, intense, ţâşniră dintr-una dintre ghearele robotului demon către degetul corespunzător de la mâna ei. Femeia se crispă când cadrul în formă de cruce continuă să se rotească, dar nu ţipă, nici măcar când toate degetele de la una dintre mâini se pârliră şi se înnegriră, lăsând încheieturile cauterizate.

  Era doar începutul.

  Serafimii captivi urlau şi strigau blesteme, dar Serena nu scoase nici un sunet în timp ce atârna de bara transversală a crucii.

  În continuare, maşina-diavol aruncă flăcări care arseră ambii ochi ai Serenei, lăsând orbitele crăpate deasupra grimasei de pe chipul ei, în timp ce abia îi arse pielea feţei.

  Erasmus explică:

  — Aplicarea atentă a durerii este prevăzută astfel încât să nu provoace răni care să fie prea repede fatale. Serena va suferi multă vreme.

  Acele unui sistem de menţinere de vieţii ieşiră din cruce, pentru a o ţine în priză şi conştientă. Robotul călău îşi continuă tortura sadică, arzând părţi din corpul Serenei, apoi scoţând crucea de la locul ei şi rotind-o, astfel încât victima să atârne cu capul în jos. Fiecare moment era înregistrat.

  Vocea lui Omnius sună ca un tunet:

  — Distrugându-te pe tine, pun capăt Jihadului tău! Oamenii nu vor mai avea un conducător care să provoace în continuare distrugeri. Moartea ta este un deznodământ eficient al unei probleme foarte vechi.

  — Nu vei… Înţelege… niciodată…

  Deşi faţa ei arsă era întoarsă şi nu se vedea în imagini, vocea era corectă, copiată din vechi discursuri.

  — Poporul meu va continua să lupte, în numele meu!

  Veşmântul i se aprinse de la un alt jet de flăcări ale robotului.

  Chiar şi când pielea i se topi precum ceara unei lumânări, Serena refuză să ţipe. Striga ceva sfidător către călăii ei, ceva ce nimeni nu putea înţelege. Curajul ei era magnific.

  În amplificări chinuitoare ale durerii, călăul o arse pe Serena de vie, dându-i foc ca unei torţe de carne – întâi braţele şi picioarele, lăsând torsul şi capul la urmă. Sistemele din cadrul crucii îi amplificau suferinţa, ţinând-o trează chiar şi când nervii şi celelalte componente ale corpului încercau să se închidă, încercau să moară.

  Femeile-serafim ţipară indignate, unele smulgându-şi părul din cap, altele privind cu ochii mari, plini de lacrimi. Era limpede, spectacolul nu le-ar fi inspirat niciodată să capituleze. Dimpotrivă, mânia lor era mai puternică decât oricând.

  Robotul demonic, cu pielea roşie, trase din nou cu flăcările sale, ucigându-şi victima de pe cruce. Chiar dacă sistemul de susţinere a vieţii o ţinea în priză, Serena Butler nu ţipă.

  Focul consumă întregul corp al Preotesei Jihadului, jupuindu-i pielea, scoţând la vedere oasele negre – până când nu mai rămase nimic, în afară de moştenirea ei.

 

  Iblis o consideră o producţie excelentă. Putea simţi câtă oroare şi cât dezgust aveau să incite aceste imagini, ca şi o ură stăruitoare faţă de maşinile gânditoare – mult mai mare decât îşi putea el aminti chiar şi în timpul celei mai brutale opresiuni din partea titanilor. Ridică ochii spre Thurr, cu o pasiune şi o dorinţă de răzbunare mai vehemente ca oricând.

  — Ai grijă ca trupul ars să fie testat… Mostrele de ADN vor dovedi că Serena este cu adevărat moartă. Vor exista întotdeauna unii care să pretindă că e vreun soi de şmecherie.

  Ştia deja ce aveau să arate testele genetice; colegii săi de conspiraţie tlulaxa se asiguraseră că celulele erau identice. Nu avea nevoie totuşi să aştepte rezultatele ca să facă îngrozitorul anunţ.

  — Trebuie să prezentăm aceste imagini tuturor, continuă Iblis, dându-şi seama cât de uluitor de eficiente urmau să fie. Tuturor. Sunt mai puternice decât ar fi putut spera Serena.

  Cu mâini tremurătoare, îi înapoie pachetul de imagini comandantului Jipolului.

  — Vezi să fie copiat şi distribuit în toată Liga Nobililor!

  În război există mai multe căi de a pierde decât de a câştiga.

  IBLIS GINJO, Peisajul umanităţii.

  Nu peste multă vreme, fiecare fiinţă umană liberă văzuse imaginile oribile, brutalitatea inumană. Se înălţă un val de reacţii cât un munte, ca şi cum oamenii s-ar fi întrebat cum de le trecuse vreodată prin minte să facă pace cu aceşti monştri. Nu putea exista un sfârşit al Jihadului, până când Omnius nu era complet distrus.

  Afirmându-şi puterea încă o dată, acum, că rivala sa murise, Iblis Ginjo purta roba lui cea mai extravagantă, în calitate de Mare Patriarh.

  — Făgăduiesc asta fiecăruia dintre voi: Serena Butler nu va fi uitată, şi nici ceea ce i-au făcut maşinile gânditoare!

  Închisorile Jipolului dăduseră drumul câtorva bărbaţi şi femei care fuseseră înainte cei mai făţişi protestatari împotriva Jihadului. Prizonierii, neştiind nimic despre moartea Serenei Butler, fură lăsaţi liberi cu propriile lor pancarte – „Pace cu orice preţ” – legate de spate.

  Cât ai clipi din ochi, mulţimile se adunară şi-i sfâşiară în bucăţi pe nefericiţii protestatari.

  La o şedinţă de urgenţă a Parlamentului Ligii, Iblis Ginjo proiectă noi imagini îngrozitoare din lumea-colonie Balut, care – ca şi Chusuk şi Rhisso cu câţiva ani în urmă – fusese arsă şi făcută una cu pământul de curând, de către roboţi de luptă.

  — Maşinile gânditoare au făcut asta chiar în timp ce Serena Butler călătorea spre Corrin ca ambasador al păcii. Au avut întotdeauna intenţia să ne trădeze. N-a existat nici un supravieţuitor pe Balut!

  Vocea Marelui Patriarh se înecă de durere.

  — Conform obiceiului, maşinile malefice au distrus fiecare persoană, fiecare casă…

  Scenele cu clădiri arse, cratere de explozie şi trupuri carbonizate îi izbiră pe toţi cu putere, dar chiar şi aceste orori păleau în comparaţie cu execuţia iubitei lor Preotese. Totul adăuga paie pe foc, exact aşa cum intenţionase Marele Patriarh.

  Reprezentanţii Ligii din public fură surprinzător de tăcuţi, uitându-se la imagini cu chipuri împietrite. După ce-şi termină discursul, Iblis Ginjo rămase în picioare. Mulţi oameni plângeau, apoi un murmur trecu printre ei. Treptat, toţi cei din marele amfiteatru se ridicară în valuri, pentru a-i oferi Marelui Patriarh cea mai puternică, mai răsunătoare ovaţie din cariera lui.

  Prinzând momentul, strigă, acoperind zarva:

  — Acum, Jihadul nostru trebuie să-şi reînnoiască hotărârea, să capete un scop nou şi mortal! Nu vom mai asculta propunerile de pace din partea lui Omnius! Iată ce vă spun, prieteni: să nu vă clătinaţi niciodată în hotărârea voastră de a eradica total maşinile gânditoare! Jihadul trăieşte până când obţinem victoria completă!

  Deşi îi părea sincer rău pentru soarta Serenei, Iblis o vedea ca pe un sacrificiu necesar. Ea acceptase preţul şi plecase la luptă. Singură.

  În timp ce aplauzele continuau, se hotărî să profite de avantaj, gândindu-se la alte planuri. Aceasta era o parte din înţelegere, din moment ce tlulaxa îl ajutaseră cu pachetul de imagini ale torturii şi execuţiei Serenei.

  — Trebuie să facem progrese, şi trebuie să luptăm. Cei mai mulţi dintre voi ştiu că Preoteasa Butler voia de mult o relaţie mai bună cu planetele nealiate, pentru a întări Liga şi întreaga umanitate liberă. Acum avem nevoie de acea tărie, oriunde o putem găsi. Ca un prim pas important, în cinstea ei, ar trebui să căutăm o alianţă mai strânsă cu tlulaxa. Deşi au rămas până acum în afara Ligii Nobililor, fermele lor de organe au servit totuşi cauzei noastre.

  Inspiră adânc şi continuă:

  — Cu sprijinul vostru, am intenţia să plec pe Tlulax şi să-i conving în sfârşit să se alăture Ligii.

  Ca la un semn, un bătrân mare erou din primele zile ale Jihadului, se ridică în picioare.

  — Sunt de acord. Plămânii cei noi de la fermele de organe tlulaxa mi-au salvat viaţa cu multă vreme în urmă, permiţându-mi să continuu lupta noastră împotriva maşinilor gânditoare. Ştiu că Serena ar fi fost de acord – a vizitat chiar ea fermele de organe şi i-a invitat pe tlulaxa să se alăture Ligii. Acum trebuie să insistăm să ne dea un răspuns.

  Surprins, Iblis surâse. Harkonnen chiar era un aliat neaşteptat.

  — Mulţumesc, primero Harkonnen. Acum, eu…

  Xavier nu se aşeză.

  — De fapt, îmi ofer serviciile pentru a-l duce pe Marele Patriarh pe Tlulax. Sunt prea bătrân ca să conduc un nou atac împotriva maşinilor gânditoare, dar vreau să ajut în orice fel posibil. Există mii de planete nealiate. Trebuie să ajungem la cât mai mulţi oameni posibil, cât de repede se poate.

  Cu sprijinul surprinzător al primeroului Harkonnen, adunarea buimăcită a reprezentanţilor votă în favoarea cererii lui Iblis într-o proporţie chiar mai mare decât se aşteptase acesta. După aceea, părăsi tribuna şi se duse în mijlocul spectatorilor, strângând mâini şi bătând pe spate politicienii profesionişti.

  Serena n-ar fi putut cere nici ea rezultate mai bune.

  Începutul vindecării constă în a mobiliza puterea de recuperare a corpului – fie că este vorba de corp din punct de vedere individual şi fizic, fie de diferitele sale forme sociale şi politice.

  DR. RAJID SUK, Caiete de note de campanie.

  Înţelegând importanţa acelei mese, Octa îşi folosi în cel mai înalt grad talentul culinar pentru a găti un ospăţ savuros înainte ca Xavier să plece cu Marele Patriarh şi suita lui din Jipol. Servitorii şi bucătarul conacului insistară s-o ajute, dar Octa făcu singură cea mai mare parte a treburilor; era felul ei de a-şi arăta devotamentul pentru soţul său. Ştia exact ce-i plăcea lui Xavier să mănânce, ce feluri şi deserturi îl încântau cel mai mult.

  Lui Xavier îi plăcea însă mai mult decât orice să petreacă o seară împreună cu ea şi cu cele trei fete ale lor. Cea mai mică, Wandra, avea doar zece ani şi încă locuia acasă, dar cele două mai mari îi dăruiseră deja nepoţi frumoşi. Viaţa lui Xavier părea plină şi mulţumită, tot ce ar fi putut să-şi dorească vreodată.

  Dar o pierduse pe Serena Butler – din nou. Şi de data asta nu se mai putea întoarce.

  Cu o groază plină de fascinaţie, neajutorat, Xavier urmărise imaginile incredibil de violente în care călăul demonic o torturase şi o ucisese pe Serena. Moartea ei oribilă, plină de suferinţă, aruncase pe fiecare om din Liga Nobililor într-o furie cumplită, făcându-i pe toţi să strige după răzbunare.

  Chiar înainte ca ea să plece de pe Salusa Secundus, Xavier se temuse de ce era mai rău, bănuind că Serena luase deja o anumită hotărâre. Fusese conştientă de ceea ce era probabil să i se întâmple, şi poate chiar provocase totul. Îi venea greu să creadă că hipermintea fusese atât de nesăbuită încât să trimită imaginile şi cadavrul înapoi în Ligă, unde cu siguranţă aveau să stârnească un tumult răzbunător.

  Pe de altă parte, maşinile gânditoare nu-i înţeleseseră niciodată pe oameni. Omnius avea în mod limpede intenţia de a trimite un avertisment brutal Ligii Nobililor, dar martiriul Serenei provocase o hotărâre complet neprevăzută a populaţiei omenirii libere.

  Serena trebuie să fi considerat acest lucru ca pe singura şansă a Jihadului ei. Fără îndoială, manipulatorul Iblis Ginjo o îndemnase să ia această decizie, convingând-o să se sacrifice. Xavier ştia cum ar fi privit ea o asemenea ocazie. Contase pe asta, ca pe o cale de a sluji oamenii pe care-i iubea atât de mult.

  Adepţii ei deveniseră obosiţi, dornici să admită termeni inacceptabili pentru a încheia lupta continuă. Dar asistând la inumanitatea absolută a maşinilor gânditoare împotriva veneratei lor Preotese, se uniseră într-o forţă de luptă mânioasă, mult mai puternică şi mai hotărâtă decât tot ceea ce înfruntaseră maşinile gânditoare până atunci. Zeci de milioane de oameni cereau dreptul de a deveni soldaţi ai Jihadului. Cel puţin Serena nu murise în zadar…

  În capul mesei, Xavier surâse crunt în sinea lui când se gândi la misiunea următoare, care putea ridica războiul pe noi culmi ale succesului. Înainte de capturarea sa pe Giedi Prime, Serena dorise să aducă planetele nealiate în Ligă, dar obţinuse prea puţin succes.

  Acum, el îl ducea pe Iblis Ginjo să-i încurajeze pe tlulaxa să se alăture marii alianţe a umanităţii. Aceasta fusese o prioritate a Serenei, din moment ce ea credea că ferme de organe mai întinse erau esenţiale pentru a-i ajuta pe luptătorii Jihadului răniţi în bătălie. În numele ei, lupta avea să continue.

  Octa, încă zveltă şi graţioasă la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, intră în sufragerie purtând un platou cu file de mistreţ ţepos, adus de la una dintre partidele de vânătoare de pe terenurile moşiei. Îi zâmbi soţului ei, ştiind ce se întâmplase în timpul acelei vânători de mistreţi ţepoşi, cu multă vreme în urmă, când Xavier şi Serena făcuseră dragoste pentru prima oară. Octa făcuse aceasta ca un gest pentru el şi pentru sora ei moartă, servind carnea gustoasă cu un sos acrişor de coacăze. Cele trei fiice ale lui îşi arătară încântarea în faţa spectacolului, iar Xavier abia îşi putu stăpâni lacrimile din ochi.

  — Ce s-a întâmplat, tată? întrebă Wandra cu naivitatea ei de copil.

  Octa îl mângâie pe umăr şi se aplecă să sărute capul cărunt al lui Xavier. El îi strecură o mână în jurul taliei.

  — Nimic, Wandra. Vă iubesc atât de mult pe toţi, sunt doar copleşit.

  Se uită în sus la Octa, cu ochii căprui sclipindu-i.

  — Ştiu, spuse ea. Mi-o arăţi în atâtea feluri…

  Xavier le ascultă pe fetele mai mari vorbind de casele şi de familiile lor, de munca soţilor şi de ambiţiile lor personale. Roella, fiica cea mai mare, în vârstă de treizeci şi şapte de ani, părea să o ia pe urmele Serenei, fiind deja aleasă ca reprezentant în Parlamentul Ligii de pe Salusa Secundus, purtată de faima numelor de Butler şi Harkonnen. Omilia continua să dea concerte de baliset marilor mulţimi, în timp ce avea şi un al doilea serviciu, învăţând vicleşugurile meseriei de negustor a soţului ei.

  Cu fineţea unui politician, Roella spuse:

  — Tată, suntem mândre de tine pentru că-l însoţeşti pe Marele Patriarh în această misiune. Există implicaţii politice importante, iar tu vei avea o puternică influenţă stabilizatoare.

  Xavier încuviinţă cu un gest neangajant, nedorind să rostească adevăratul motiv pentru care era dispus să se ducă într-un loc în care nu voia să meargă, cu un om în care n-avea încredere. Serena mi-a cerut să ajut Jihadul în orice fel posibil. Şi cineva trebuie să stea cu ochii pe Iblis Ginjo.

  Xavier îşi dădu seama că nu acordase destulă atenţie mâncării, aşa că se repezi la porţia lui cu entuziasm, făcându-i complimente repetate soţiei.

  — Este absolut delicios. Te-ai întrecut pe tine însăţi, draga mea!