CAPITOLUL XI

Spre deosebire de consulatul Franței care se află într-un bloc, cel al Poloniei ocupă o casă separată în cartierul calm al orașului.

— Aici e, îmi spune însoțitorul meu. Sper… că nu mai aveți nevoie de mine?

— De dumneavoastră nu, dar de mașina dumneavoastră s-ar putea. Dați-mi vă rog cheia și mergeți acasă pe jos. O voi restitui mâine. În zori mașina va fi în fața hotelului Albert I. Dacă nu o vedeți, depuneți plângere pentru furt și apoi răbdare și tutun.

El nu caută să se sustragă și fără o vorbă îmi întinde o mică legătură de chei.

— Ce aventură! oftează el.

— Cine-i de vină domnule Van Danléwal? Dacă erați un om cinstit, nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut. Ați fi fost probabil ceva mai puțin bogat, dar conștiința dumneavoastră ar fi fost Alba lux.

Cu această declarație pertinentă îl părăsesc sau mai degrabă îl las să mă părăsească. Aștept ca silueta lui masivă să fi dispărut, apoi ies din mașină și mă apropii de clădire. Sunt orele două dimineața și e o liniște de s-ar auzi zburând inteligența bietului meu Bérurier. Și totuși în vilă e lumină cam peste tot. Mă autoconvoc de urgență în conferință la nivel înalt și îmi spun cele ce urmează: „San Antonio, iubitule, dacă tu intri prin efracție în această locuință, cu renume de teritoriu străin, riști s-o mierlești în mod josnic, ceea ce n-ar fi nimic; dar decesul tău ar șifona în astfel de circumstanțe curajoasa poliție franțuzească a cărei reputație face atât, cât face, dar nu mai puțin decât a altora”.

Și apoi, agățând gluma în pom, cum ar spune un pomicultor, nu sunt atât de sigur că madam Vachanski este aici. E o presupunere care poate să nu fie total gratuită, dar pe care sunt ferm hotărât s-o plătesc în rate. Voi acționa deci cât se poate de normal, aproape protocolar.

Urc crosnia de trepte din fața ușii, care oricum e mai bună decât o crosnie de nuiele verzi pe spinare și încep să cânt pe sonerie „Polonie, țara mea iubită”! Un tip foarte emoționat și foarte antipatic, cu pieptul consternat de decorații (Béru dixit) descuie.

— Vă salut, fac eu amabil arătându-i, ca în reclamele Gibbs, cei treizeci și doi de dinți repertoriați cu grijă. Vin din partea domnului consul. Sunt secretarul particular al consulatului Franței unde se găsește el acum și domnia sa m-a însărcinat cu un mesaj pentru doamna care a sosit mai devreme.

Ce tupeu, nu? Trebuie să te simți cocoș peste crescătoria de puicuțe a orașului ca să îndrăznești să joci o scenetă ca asta. Sceneta dă roade, cum ar zice o aprozăreasă. Tipul dă din cap.

— Doamna este în camera ei, spune el.

— E foarte important, dacă vreți arătați-mi drumul!

Mi se pare că inima mea zdrăngăne ca o cratiță coborând pe scară. Joc tare și strâns, copii. Dacă iese cu șucăr încântătorul San Antonio, bărbatul care nu se teme nici de muște și nici de soții care scapă trenul, riscă să-și vadă strălucita lui carieră zdrobită întocmai ca testiculele unui domn într-un conflict cu agentul de asigurări.

Urcăm o scară de marmură falsă, făcută din lemn și servitorul îmi arată o banchetă acoperită cu catifea vișinie.

— Dacă vreți să așteptați.

El se apropie de ușă, bate și o voce spune ceva ce nu înțeleg. Valetul răspunde fără ezitare:

— Czzzkyc wlopfftz cklapolski niapprzx y lwwklz.

Aceia dintre dumneavoastră care înțeleg poloneza, nu vor avea nicio dificultate să traducă.

Ușa se întredeschide. Percep o șușoteală, în urma căreia prietena mea Maria scoate capul prin crăpătura ușii.

Îmi spun că dacă mai aștept trei secunde fără să mă mișc, s-a dus totul dracului. Mă ridic și mă apropii zâmbind.

— Maria dragă, spun eu, mă gândisem eu că ești aici. Închipuie-ți că voiam neapărat să-ți vorbesc…

Am ajuns în fața ușii. Valetul așteaptă, fiindcă madam Vachanski i-a spus ceva în limba ei atât de maternă. Trebuie să mă ocup îndată de băiatul ăsta.

În clipa în care se aștepta cel mai puțin îi plasez o directă-de-casă în stomac. Maimuțoiul sughite și scuipă instantaneu trei sâmburi de avocado categoria Florio. Un upercut în bărbie îl termină. Îl înșfac de cravată și îl trag în camera Mariei.

Femeia nu spune nimic. Mă privește grav. A văzut pușcociul în mâna mea stângă și mica frecție pe care i-am administrat-o portarului. Îi explic mai clar decât o scrisoare recomandată. Că sunt în stare de orice începând cu ce e mai rău.

— Vino cu mine! îi spun eu. Și niciun gest că te lichidez cum ai strivi o ploșniță.

Ochii ei seamănă cu două mici banchize de gheață iar maxilarele îi tresar sub obrajii fardați.

O prind de o aripă și o împing spre scară.

— Ceea ce faceți e foarte grav, protestează ea.

— Mai puțin grav decât ceea ce ați făcut dumneavoastră! îi răspund eu.

Înaintăm până la mașina mea.

Ceea ce mă surprinde la cucoană, este profunda ei descurajare. Parcă ar fi suferit un șoc. O dată am dus un motan cules de Felicia la veterinar ca să-i scoată castanele, iar animalul avea același aer descurajat și reprobator.

Demarez. Mașina lui Van Danléwal este un Mercedes puternic. Apăs pe accelerator și mă îndepărtez urgent de cartierele locuite. Ceea ce îmi trebuie e un loc valabil unde să putem face, nu ștrengării de data asta, ci rezumatul situației. Pilotez deci roaba spre mahalaua numită Bokono unde au dispărut cu arme și bagaje scumpii mei colegi.

Maria parcă visează. Mă chiorăsc la ea cu coada ochiului și observ că a dat apă la șoareci. Îmi spun atunci cu creierașul meu drăgălaș de comisar San-Antonio, că ea se află în starea aceasta pentru că a aflat de moartea amicului ei. Și tot cu același creieraș, îmi adaug că din moment ce ea este la curent cu acest deces, înseamnă că ea se găsea la Brasseton atunci când s-au petrecut lucrurile.

Și apoi, dacă tot sunt în formă, îmi vine un gând supranumerar care ar tinde mai degrabă să le anuleze pe precedentele: cum au putut Maria și James să pătrundă în casă cu un ghepard în libertate care abia aștepta să pună laba pe o pulpă de bărbat și niște măruntaie de cucoană în sos barbar, ia spuneți?

— Unde mă duceți? oftează ea, totuși, după o lungă tăcere.

— Ia te uită, nu ne mai tutuim? răspund eu.

Zâmbesc satisfăcut și opresc mașina lui Danléwal la începutul acelui drum pe care șoferul de taxi văzuse dispărând pe Stan și Bran ai poliției.

— Cred că suntem pe drumul cel bun, nu-i așa seducătoareo?

Ea se mulțumește să dea imperceptibil din umeri. O fi ea emoționată, dar cred că nu va fi ușor să scoți ceva de la ea. În legătură cu poliția, există două categorii de indivizi pe care e greu să-i faci să sporovăiască: răposații și gagicile care și-au pus în minte să nu vorbească. Poți să le cânți ca Dario Moreno, poți să le pui o lampă de sudură între buci, poți chiar să le înjuri, să le tratezi de scroafe, gunoaie, deputați sau lionezi, ăștia nu scot o vorbă.

— Ascultă Maria – atac eu pe un ton și cu o expresie mai serioasă ca ale unui lord englez care explică chirurgului că a înghițit o umbrelă – sunt momente în viață în care adevărul cel mai scârbos este preferabil minciunii. Știu de acum atât de multe despre dumneata încât dacă aș scrie tot, opera lui Balzac ar părea o notiță explicativă la jocul de domino. De aceea, nu-ți cer decât un supliment de informare. Dacă mi-l dai, te las în pace: dacă nu mi-l dai suntem în război, pricepi, puiule?

Ea face o mutră lamentabilă.

— Câtă vorbărie!

Mă cam atinge, chestia asta, naturlich.

— Tipul tău a murit și presupun că viața nu ți se pare foarte plăcută în momentul ăsta?

Ea tresare și mă privește înmărmurită.

— Când îți spuneam, fetițo, că știu enorm de multe chestii. Povestea cu diamantul șterpelit lui Brasseton; asasinarea lui James de către bătrâna nebună și tot… Ceea ce vreau, e versiunea ta. Nu știu dacă ești la curent cu identitatea mea, deși o bănuiai…

— Comisarul San-Antonio, recită ea cu o voce jignitoare, pentru că lipsește în ea orice urmă de admirație.

— Cine ți-a spus?

— Cei doi caraghioși care te-au însoțit aici.

Întrezăresc un licăr de speranță.

— Unde sunt?

Speranța mea dispare.

— În mâinile Ossobucilor… dacă mai sunt!

— Explică-mi.

— Niște negri cu care sunt în relații bune i-au predat în mod clandestin acestor cumpliți războinici spunându-le că oamenii dumitale sunt consilierii lui Bavitavokavu, cel mai teribil dușman al lor.

Putoarea! S-a terminat cu dragii mei prieteni. Două existențe exemplare, două cariere demne de loja întâi, care sfârșesc stupid în inima junglei congoleze!

Simt un nod în gât, inima se pune în circuit închis și presiunea arterială scade.

— Vom reveni peste o clipă la asta, spun eu, dar mai înainte, aș vrea povestea diamantului, din punctul dumitale de vedere. La ce bun să te ambiționezi într-o muțenie ridicolă? Dacă vorbești, îmi permiți dimpotrivă să aplanez anumite dificultăți. Ești soție de diplomat, un scandal n-ar aranja pe nimeni.

Ea se gândește. Am impresia că o să-mi ofere un bilet la baia turcească, dar știți cum sunt muierile? Când semnalizează stânga, o iau la dreapta.

— De ce nu? spune ea. Bine, comisare, spun tot… N-ai o țigară?

Îi întind o papiroasă, i-o aprind și aștept. Începe iute.

— Acum doi ani, am făcut cunoștință cu un funcționar al ambasadei americane și am devenit amanta lui…

— Un atașat de îmbrățișadă, râd eu. Era James Hadley?

— Da.

— Emoționant: idilă occident-orient. Capuleții și Montaigu, ce mai.

— Voiam să ne refacem viața împreună în America de Sud. Visul lui James era să crească vite în Brazilia…

Scoate un oftat pe care-l reprimă și îl învinge.

— Numai că eram săraci și aveam nevoie de bani pentru a ne trăi amorul.

— Și atunci, când Estella Van Danléwal ți-a povestit cum a rezolvat omul ei aceeași problemă, te-ai gândit să furi celebrul diamant clandestin. Idealul era că posesorul nu putea alerta autoritățile, nu?

— Știi într-adevăr multe lucruri, apreciază Maria expulzând din gură o grămadă de fum.

— Înarmați cu explicațiile Estellei, care, fie vorba între noi și dulapul cu oglindă, mi se pare un cap de gâscă desăvârșit, James și cu dumneata ați venit în Congo și ați reușit până la urmă să puneți mâna pe piatră.

— Da, James a reușit făcând presiuni asupra mamei lui Brasseton, cu ocazia unei călătorii pe care a făcut-o el la Leopoldville.

Clinc! Totul se luminează. Acum înțeleg criza de nebunie omicidă a bătrânei în seara asta. Ea l-a recunoscut pe chinuitorul ei care-i furase diamantul și l-a omorât.

— Continuă, Maria.

— Când am ajuns în posesia pietrei, care este absolut remarcabilă, am crezut că am scăpat de griji. Dar e greu să vinzi o astfel de piatră. Bijutierii sunt bănuitori și pun prea multe întrebări indiscrete. Demersurile noastre au fost lungi și incerte. Țineam la discreție, vă dați seama?

Trage cu lăcomie din țigară de parcă ar ține neapărat să afume interiorul Mercedesului.

— Dă-i înainte, te ascult.

— Cred că aceste demersuri au atras atenția asupra noastră, în ciuda precauțiunilor luate. Fapt este că săptămâna trecută James Hadley a primit vizita lui Brasseton.

— Drace!

— James ținea diamantul. Brasseton părea la curent cu multe lucruri. El l-a amenințat pe amantul meu cu cele mai mari calamități dacă nu-i restituie bunul lui.

— Și?

— Și atunci James s-a temut pentru mine și i-a dat înapoi diamantul.

— Sfârșitul episodului al doilea, făcui eu. E mai pasionant decât un film despre torticoli-ul la girafă de-a lungul secolelor, continuă…

— Când James mi-a spus că a cedat, am crezut că înnebunesc. Tocmai găsisem un cumpărător pentru piatră. Ne propusese o sumă astronomică și iată că totul se prăbușise. Am hotărât să pornim la recucerirea pietrei care ne costase de acum atâta bătaie de cap și o groază de bani.

— Și atunci l-ați omorât pe Brasseton?

Ea se crispează și își scoate încet țigara din gură. Apoi mă măsoară cu o conștiinciozitate bizară.

— Ce vreți să spuneți?

— Vreau să spun că Jean Brasseton a decedat la domiciliul său parizian dintr-o lovitură de halebardă în bufețel, iubito. Chiar din cauza asta mă aflu aici.

Maria scutură din cap.

— Dar James mi-a spus că s-a informat și că Brasseton s-a întors în Congo. Pretindea chiar că l-a văzut la aeroport.

— Înseamnă că James te-a păcălit, puicuța mea. Dar continuă, e prea captivant.

— Ne-am întors aici. Ne-am informat ca să aflăm unde se află Brasseton și James a aflat că el se găsea la Stanleyville.

Nu vi se pare vouă, capete găunoase, că Hadley se purta ciudat cu fetița lui poloneză? Mie da. Ea însă continuă.

— Hotărâsem să acționăm în seara asta, dar ai intervenit dumneata și mi s-a făcut frică.

— La Guest House, i-ai spus lui James să meargă să cotrobăie în camera mea?

— Da.

— Și el ți-a telefonat că nu jucam cu cărțile pe față.

— Mi-a spus că ești un sticlete. A găsit în bagajele tale acte de polițist.

— Așa ți-a spus?

— Da.

— Înseamnă că te-a mințit. Actele de polițist le aveam la mine. Ceea ce a găsit în camera mea sunt actele false pe care le-am ridicat de pe cadavrul lui Brasseton. Ai auzit despre un oarecare Hans Sufler?

Ea pălește.

— Cred că erau…

— Da.

— Actele false pe care James și le procurase pentru a pleca în Brazilia. Voia să fie nou născut…

— Asta e deci dovada că te ducea cu preșul. El n-a înapoiat diamantul lui Brasseton ci l-a omorât pe acesta din urmă. Pentru a întârzia căutările, i-a luat actele și i-a pus în loc actele false pe care și le procurase. Astfel, când avea să descopere cadavrul, poliția avea să pornească o pistă greșită. Până să se descopere adevărul, mai trecea timpul. Nu e rău…

— Dar de ce să mă fi mințit?

— Am să-ți spun eu fetițo: voia el să-și refacă viața, dar fără tine.

— Atunci pentru ce s-a întors în Congo cu mine?

— Africa este drept în fața Americii de Sud.

Ea își aruncă țigara pe jumătate consumată.

— Nu se poate!

— Era un șmecheraș Romeo al dumitale, Julieto. Avea sigur un plan, poți să mă crezi. Așadar, aseară, v-ați întors la Brasseton.

Ea încuviințează și-și acoperă fața.

— A fost îngrozitor.

— Cum ați intrat? Ghepardul ce făcea?

— Era legat când am venit. Servitorul ne-a deschis. James avea un pistol… A…

— L-a pus să urce în camera lui și l-a împușcat?

— Da. Fără explicații. Eu țipam, nu voiam, dar el părea scos din minți. Și în timpul ăsta bătrâna aceea nebună cânta la pian…

— Și apoi?

— Am coborât în pivniță să căutăm diamantul, fiindcă acolo îl ascunsese Brasseton prima dată…

— Și?

Ea scoase un țipăt slab și lacrimile începură să-i șiroiască pe față. Am înțeles.

— Voia să te lichideze, nu-i așa?

— Avea o privire stranie și mă pusese să intru prima…

— Și?

— Da, acuma știu că ai dreptate, avea un plan, nu mă mai iubea…

O las să plângă, pentru că știu cât de mult ușurează plânsul.

— Numai că înainte să te împuște bătrâna care îl recunoscuse a sosit cu un drug de fier și l-a omorât?

— Da.

Ce ciudată este această justiție imanentă. Un bumerang l-a lovit pe cel care-l aruncase. Asta îmi amintește de povestea prietenului meu François Richard: „În Australia, un domn a înnebunit pentru că i s-a oferit un bumerang nou și nu reușea să se descotorosească de cel vechi”.

— Și ce-ați făcut atunci?

— Am urlat, eram înnebunită de groază. Bătrâna m-a urmărit, apoi, înțelegând că nu poate să mă ajungă, a deschis cușca ghepardului. A fost infernal. Dacă n-am fi lăsat poarta întredeschisă când am intrat, animalul m-ar fi prins. Am ajuns la fix și am avut exact timpul necesar să trag poarta.

Urmează o liniște lungă. Aprind două țigări cum face Cary Grant în filme și strecor una între buzele decolorate ale Mariei.

— Mulțumesc, bâlbâie ea.

— Cum se face că James nu avea asupra lui niciun act de identitate?

— Le lăsase la hotel.

Un tip organizat. Nu voia să riște să lase vreun indiciu.

— Și pistolul? Dispăruse când am sosit la fața locului, câteva ore mai târziu.

— Bătrâna nebună l-o fi luat și l-o fi ascuns.

Mi se pare posibil, într-adevăr. Am impresia că mi-a vândut toate ponturile, nu? Nu ne mai rămâne decât să închidem pentru inventar.

— Foarte bine, spun eu. Am să aranjez lucrurile în ceea ce te privește, Maria. Și am să las poliția de aici să se descurce cu morții ăștia, dar cu o condiție.

— Care?

— Trebuie să-mi recuperez prietenii.

Ea dă din cap.

— Cum îți închipui? E imposibil.

— Ba nu. Trebuie să mergem la negrii care te-au ajutat și ei să ne ducă la tribul căruia i-au dat pe oamenii mei…

— Vom ajunge prea târziu.

— Nu contează. O voi face. Îi voi regăsi vii sau morți, trebuie să-i găsesc.

Convingerea, hotărârea și focul meu o câștigă.

— Ai dreptate, vino!