CAPITOLUL VI

Brava mea însoțitoare zace in the car, extenuată. Portjartierul ei s-a prins în cercul volanului și când încearcă să-l recupereze un sunet de claxon izbucni ca un răget la liziera pădurii, stârnind ecouri adormite și provocând fâlfâiri de aripi înnebunite.

— Aici măcar nu riscăm să trezim vecinii, observ eu.

Ea râde ușor amuzată și se strecoară lângă mine pisicoasă, recunoscătoare, satisfăcută (sper cel puțin).

— Antonie, șopti ea; ești un băiat minunat.

Mă bucur că mi-o spune. O atestare în plus, de pus la dosar! În ziua în care îmi voi despacheta scrisorile de mulțumiri, scrisorile de dragoste și lista cuceririlor mele va fi un balamuc în regiune.

— Pune radioul, dragule, oftează ea. Liniștea asta acum e crispantă.

Docil umblu la butonul aparatului (sunt dotat) și o muzică dulce se aude. E o congoleză care cântă un cântec de leagăn copilului ei în dialectul foskaho, atât de drag lui Pierre Loti. Cuvintele, cred, au rămas în memoria tuturor:

Kakaho cho y’a bono.

Eleska Ceteski etc.

Îți gâdilă glandele lacrimale până în uter. E în acest cântec o nostalgie care vorbește măruntaielor, cum se spune la sucursala Olida din Caen.

Deodată, am o impresie stranie. Îmi pare că percep un fel de alunecare furișă în spatele mașinii. Cum la această oră reptilele dorm, zgomotul ăsta suspect mă neliniștește.

— Ce ai, dragostea mea? oftează doamna gândurilor mele licențioase.

— Zgomotul ăsta…

Mă ia de mână și mi-o mângâie încet.

— Iubitule, suntem în junglă, nu în grădinile de pe Champs Elysées.

Are dreptate. Pentru a-i mulțimi de această observație îi votez o nouă ventuză, zisă și patina supremă care l-ar face ridicol pe campionul of the world la patinaj artistic pe pistă cu zgură.

Abia i-am lăsat labialele, ca să iau o nouă gură de oxigen pentru consumul meu personal, că de o parte și alta a rablei, răsar patru umbre sumbre. Când vă spun că sunt sumbre, puteți să mă credeți. Sunt umbre de negri îmbrăcați în negru. Aveți o idee mai bună?

Maria Vachanski scoate un țipăt.

— Ossobucii! îmi aruncă ea într-un oftat îngrozit.

Nu are timp să-mi țină o conferință cu diapozitive despre moravurile acestui popor al junglei.

În mai puțin timp decât îi trebuie unui hipopotam ca să spargă o alună în dinți, suntem prinși, înșfăcați, extrași, răpiți, duși. Maria urlă atât de tare că pe lângă ea Maria Callas ar părea că interpretează „Preludiul la după-amiaza unui afon”. Ecoul însă face ca aceste țipete să fie derizorii. Al dumneavoastră prea iubit San-Antonio, la rândul său, e mai puțin la largul lui decât în piața Concorde. Prefer să mă bat cu vagabonzi, agenți secreți, criminali și tot ce vreți, dar mărturisesc că sunt derutat de acești adversari neobișnuiți. Doi mastodonți cu ochii lucitori de carnivor mă duc în străfundurile pădurii. Picioroangele mele nici nu ating pământul. Ce se va întâmpla, pot ghici fără să citesc în zațul de cafea. Îmi vor tăia gâtul ca unei oi și o vor supune pe Maria unei ședințe de rachete de junglă pe lângă care, ceea ce s-a întâmplat în mașină o să pară o glumă amabilă.

Parcurgem astfel vreo mie de metri și ajungem la o baracă părăsită și șantalie, în care lucește o lumină palidă.

Sunt catapultat înăuntru și aterizez brutal pe o podea de pământ bătătorit, presărată cu resturi de alimente.

Când m-au smuls din tărăboanță, Ossobucii m-au căutat prin buzunare, să se asigure că nu am arme. Nu aveam… în buzunare. Dar prietenul meu Poc-poc se află la subțioara mea stângă, ingenios susținut de o teacă de piele numită holster.

Acești domni sunt prea primitivi pentru a ști lucrul ăsta. Mă prefac că m-am rănit căzând și vâr mâna prin deschizătura cămășii de parcă aș suferi cumplit și aș vrea să-mi masez pieptul. Dreapta mea prinde mânerul gofrat al pușcociului. În venele mele zvâcnește un sânge proaspăt. Cu o ușoară apăsare a arătătorului ridic piedica de siguranță și cât ai clipi scot unealta din teacă. Cei patru Ossobuci sunt înarmați și ei, dar nu au decât cuțite. Și scobitorile alea, în plus, sunt vârâte în cingătoare.

— Labele sus, iute! strig eu sperând să vorbească franțuzește sau măcar să înțeleagă.

Cel mai mare din cvartet pune mâna pe mânerul țăpușii. Eu trag. Înghite boaba drept în inimă și se prăbușește fără să fi reușit să-și scoată cuțitul.

Maria Vachanski, ghemuită într-un colț al barăcii, își acoperă ochii cu mâna desfăcând bine degetele. Ceilalți trei prieteni se uită la defunctul lor tovarăș, cu mare neîncredere. N-au înțeles încă prea bine prin ce minune pistolul ăsta a ajuns în mâna mea și a început să scuipe plumbi.

— Mâinile sus! repet eu.

Unul dintre ei pricepe și se grăbește să-și ridice brațele lungi; ceilalți fac la fel. Mă apropii de ei trecând pe la spate și le salt cuțitele.

După care mă întorc spre duioasa mea prietenă.

— Vino, Maria, mergem acasă, reprezentația s-a terminat.

Ea se ridică și vine lângă mine fără să scoată un cuvânt (nu poate să facă totul). Brutalitatea și rapiditatea evenimentelor au năucit-o. Merge așa cum trebuie să meargă câștigătorul cursei Strasbourg-Paris când ajunge la Villette.

O elementară prudență mi-ar porunci să-i împușc pe cei trei șmecheri pentru a evita o nouă lovitură gogonată, dar știți ce inimă bună are San-A! Nu mă pot hotărî să lichidez trei oameni cu sânge rece, chiar dacă cei trei ar fi dorit de fapt să mă taie pe mine feliuțe.

— Știi să numeri până la zece? îl întreb pe unul din cei trei voinici.

— M-ar cam durea, îmi răspunde el. Ar fi păcat să fac așa ceva cu brevetul meu superior cu mențiunea bine.

După cum vedeți, poți avea și surprize.

Ies din încurcătură cu o glumă ca să-mi maschez descumpănirea.

— Atunci, dacă te pricepi la contabilitate, contează pe îndemânarea mea. Primul care iese din cabana asta mai devreme de zece minute o să-și ajungă din urmă colegul în paradisul negrilor.

Am zis și ies de-a-ndăratelea, cu pistolul ațintit asupra ex-antagoniștilor mei.

Odată ajuns afară, aștept câteva secunde să văd ce fac ei. Nu mișcă. Atunci fraților, coatele pe lângă corp și dă-i. Frica dă aripi.

O iau pe Maria Vachanski de mână (numai de acolo n-o mai luasem) și o trag după mine spre mașină.

De data asta, la volan se așeză marele Eu-însumi, acest supraom despre care v-am mai vorbit, mi se pare, într-un loc. Nu că Maria ar conduce rău, dar gândesc sincer că eu conduc mai bine și, în orice caz, mai repede.

Manevră rapidă pentru a face stânga împrejur. Apăs pe ciuperca accelerației. Asta măcar, vă jur, nu e veninoasă.

•

Abia când ajungem la lumină Maria își regăsește glasul și chiloții care zăceau pe covorul Chevrolet-ului. Îl folosește pe primul și îi pune pe ceilalți.

— Groaznic, bâiguie ea. Dacă ar fi să moară oamenii de frică, aș fi murit adineauri… Noroc că erai înarmat!

— Ai avut dreptate, glumesc eu, pădurea congoleză nu e pădurea Boulogne. Poți să te distrezi la fel de bine, dar primejdiile sunt mai mari. Și prietena ta Estella, ce facem cu ea?

— Nu mai am curajul să-i fac o vizită acum, am să-i telefonez. Și apoi…

— Apoi?

Ea arată cu mâna în jurul ei.

— Cred că nu arăt prea bine.

Garez caleașca lângă hotelul Albert I și intrăm în stabiliment.

Surpriză pentru eminentul San-A. Trecând prin ușa rotitoare, îl zăresc în hol pe chelul de la Guest House, sus-numitul James Hadley. Șade pe un scaun și așteaptă. Eu unul, San-A., fac prinsoare pe o pălărie rotundă contra unui sfert de miel că el pe Maria o așteaptă. Văzând-o cum apare, acest găgăuță are aceeași mișcare de întimpinare ca adineauri la restaurant. Apoi iar mă vede și se așază la loc de parcă ar fi la dentist și nu i-ar fi venit încă rândul să intre să-i frezeze molarul.

Maria trece prin fața lui, fără să-l privească.

— Ce facem, iubito? întreb eu.

— În ce mă privește, mă duc să mă culc, mă avertizează doamna Vachanski. După astfel de emoții…

E într-adevăr foarte palidă. În mașină i-am consumat rujul de buze, roșul de pe obraz, rimelul de pe gene, verdele de pe pleoape.

Îmi întinde mâna. Eu i-o sărut.

Aplecându-mă, trag cu ochiul la fizionomia lui James Hadley. Constat atunci că omul acesta nu are decât un ochi: stângul. Ochiul drept și l-a comandat de la Murano prin colet recomandat.

E o imitație frumoasă. Ai crede că are expresie! Trebuie să fie un om cu posibilități. Ochii de sticlă cu expresie costă o avere.

După ce m-am despărțit foarte galant de poloneza mea, mă duc în camera lui Béru. Nimeni și nici în camera pensionarului. Cei doi gentlemeni îi trag probabil un chefuleț la ora la care dau la tipar aceste rânduri. Mă duc deci în ultimă instanță, cum ar zice un judecător, în camera mea.

Abia am pășit peste prag, că mă și opresc. Cel de al șaselea simț al meu intră instantaneu în alertă. Și totuși camera e goală. De unde vine atunci această senzație bizară care mă pătrunde? Mi se pare că s-a schimbat nu știu ce în încăperea asta. Caut și ca întotdeauna când caut ceva, găsesc: cineva a fost aici în absența mea și a percheziționat locul…

Nu ignorați desigur că am o memorie vizuală extraordinară. Ochiul meu are rigoarea unui aparat fotografic. Vede tot, înregistrează tot. Îmi dau seama că unele obiecte nu mai sunt la locul lor obișnuit.

Valiza pe care am cumpărat-o adineauri, de exemplu, și care se găsea pe plasa port-bagaj este acum pe jos. Capacul este deschis. Tipul care a venit să inspecteze locurile (și care ar putea foarte bine să fie omul cu bila lampion) nu trebuie să fi găsit ce-și dorea aici, ținând cont că bagajele mele sunt reduse la cea mai simplă expresie: am cumpărat costumul pe care îl am pe mine, ceva lenjerie de corp și o trusă de toaletă.

Zâmbesc ironic. Apoi zâmbetul meu încremenește ca picăturile de luminare pe marmura unei noptiere. Mă reped la vechiul meu costum, îi explorez buzunarele și scot un răget care mi-ar da dreptul să fiu considerat leu dacă aș face demersuri în acest sens la prefectura departamentului Rhône.

Am de ce să-mi dau picioare în fund până când s-ar produce electricitate, băieți! Păstrasem portofelul luat de la vila Dupont de pe cadavrul lui Hans Sufler. Dar acest portofel a dispărut. Se afla în buzunarul interior din dreapta al hainei mele. Acum adio. Ce bou am fost! Îi stă bine comisarului San-Antonio! E grozav supermanul! Pfui!

Chiar merita să mă dau drept bancher și să povestesc gogoși roată-mprejur.

Reconstitui totul cu o claritate stupefiantă: o curtez pe Maria Vachanski, iar ea are atâtea să-și reproșeze cât drumul de la Paris la Nisa. I se pare suspect acestei aproape semicentenare amorul fulgerător pe care l-a inspirat frumosului mascul{9}. Poloneza are capul pe umeri.

Așadar, mă duce să halesc la Guest House unde are întâlnire cu Chelul. Intrând, îi face semn să nu miște, apoi se duce la toaletă să-i scrie un mesaj. Ea lasă vorbă și ceva mărunțiș chelnerului ca să-l cheme pe James Hadley și să-i dea biletul.

În țidulă, îi cere complicelui ei să meargă la Albert I să cotrobăie prin iatacul meu în timp ce ea mă va reține în fustele ei. Omul-cu-sulfură-în-orbită se execută. El o întinde de la restaurant, se înființează la hotel, îmi percheziționează bagajul sărăcăcios și descoperă hârtiile răposatului Hans Sufler. Dintr-odată se stârnește zvon de bătălie.

El telefonează de urgență însoțitoarei mele pentru a o anunța ce se întâmplă.

Draga de Maria care avea de-acum oarecari bănuieli, pricepe că sunt un sticlache pornit pe urmele ei parfumate. Ea pune să se organizeze o capcană în pădure și îmi toarnă povestioara cu prietena Estella care ar dori atât de mult să mă cunoască. Eu marșez. Ne distrăm puțin. Domnii din pădure sosesc urgent și ne răpesc dar eu scap din ghearele lor. Lovitura e ratată pentru doamna Vachanski.

Sfârșitul primei runde. La egalitate de fapt. Ea știe acum cine sunt, iar eu am reușit să evit capcana. Mai departe?

Mă duc să beau un pahar cu apă, ceea ce mi se întâmplă rar și numai în cazurile grave. Îmi umezesc apoi fațada ca să gândesc mai bine. Răcoarea e sfetnic bun.

„Micul meu San Antonio, mi se pare mie că se pregătesc lucruri grave. Și mi se mai pare că aceste lucruri vor avea loc într-un viitor atât de apropiat că poate a și început. Dacă ai încredere în bătrâna ta experiență nu te băga în cârpe ci pornește-o elicopresto la drum de război… E drumul gloriei și al onoarei. Amin!”

Ridic receptorul.

— Dați-mi-o, vă rog, pe doamna Vachanski.

Cu mâna mea liberă iau o țigară și o aprind. Trec câteva clipe, apoi telefonista mă anunță că la poloneză nu răspunde nimeni.

— Doriți să o căutăm la bar sau în salon?

— Inutil, mulțumesc.

Las receptorul, trag un fum și ies din cameră stingând lumina.