CAPITOLUL X

Se prezintă un bărbat, de vreo 50 de ani, mic și îndesat, cu plantație solidă de păr sare și piper și o grămadă de riduri în jurul ochilor. Privirea lui tăioasă are o intensitate rar întâlnită. Pe tipul ăsta, l-aș vedea foarte bine ca director de circ; are în el ceva dur, brutal și cam clocit, care-i caracterizează pe anumiți patroni de circuri.

— Van Danléwal, îmi aruncă el în față după ce m-a mirosit bine.

Îl salut ușor.

— Comisarul San-Antonio de la Serviciile speciale franceze.

Înghite greu pilula. Mustața lui fină de don Juan de mahala se clatină nițel deasupra gurii ca un mic pescăruș legănat de valuri{11}.

— Pentru mine ați scris adineauri o recomandare către poliție.

— A, da?

Nu-l pierd din vedere. Pare tare sâcâit, domnul în smoching alb.

— Domnule Van Danléwal, urmați-mă, aș vrea să vă arăt ceva…

Mă privește o clipă cu expresia foarte exactă a domnului care șovăie între dorința de a te asculta și cea de a-ți da să-i miroși buchetul de falange. În ce mă privește, eu trebuie să am expresia unui domn care n-ar accepta în niciun caz cea de a doua soluție, așa că el mă urmează.

Încep prin a-l duce la etajul unu. Mergem drept la camera tânărului negru asasinat.

— Banko! murmură el.

— E servitorul?

— Da. Cine a făcut asta?

— Asta aș vrea să știu și eu, deși nu aparțin poliției din Elisabethville. Dar asta nu e tot. Cum se spunea în vechile noastre magazine: ce nu se vede în vitrină, se află înăuntru!

— Jean?

— Nu.

Coborâm în pivniță. De data asta aprind lumina și defunctul James Hadley ne apare în toată oroarea sa. Cu unicul său ochi în care se citește încă agonia, gaura roșie a craniului plesnit, arată foarte rău.

Van Danléwal se strâmbă. Tipul ăsta nu e un papițoi și pariez pe o bombă H contra unei zile Z că a mai văzut mierliți la viața lui. Poate i-a mai și ajutat pe unii dintre contemporanii lui să ajungă în stadiul ăsta, dar acest spectacol halucinant îl impresionează.

— Scuzați-mă că vă tulbur astfel seara dansantă, îl ironizez eu. Îl cunoașteți pe acest om?

— Mmmm, nu…

Răspunde fără convingere și pare la fel de sincer ca un dentist care-și asigură pacientul că n-o să-l doară.

— Să urcăm în salon să stăm de vorbă.

Nu știu dacă ați observat, dar n-am schimbat decât foarte puține cuvinte de la sosirea tipului. Economia de dialog face ca întrevederea să fie grozav de tensionată.

Odată ajunși în salon, ne așezăm în fotolii, față în față. Ciudată situație. Această întâlnire într-o casă pe care acum o oră n-o cunoșteam și care seamănă cu o necropolă, pare ceva nebunesc.

— Mi-ați spus la telefon că Jean…

— A murit, e un fapt. Că a fost asasinat, e de asemeni un fapt. Dar faptul s-a petrecut la Paris.

Iau o țigară de foi dintr-o cutie lăcuită. De ce să mă jenez, nu? Îi tai extremitatea cu dinții și aprind trabucul.

— Uitați, domnule Danléwal, spun eu după ce am expulzat o primă gură de fum mai groasă decât cel care se acumulează deasupra unui depou de locomotive; ascultați-mă ce vă spun…

El clatină dovleacul. E numai ochi și urechi! Dacă ar fi avut urechi de jur împrejurul capului și tot n-ar asculta cu mai multă atenție.

— Aș vrea să vă atrag atenția asupra a două lucruri; primul este că aveți aici o situație foarte bună și destul de multă influență, se pare; al doilea, că v-ați compromis aici într-o afacere în care sunt de pe acum trei morți!

El se ridică pe jumătate. Am o clipă impresia că mă va face să-mi scuip havana dându-mi o lovitură de cap în gură. Dar e genul de om care are întotdeauna un al doilea impuls rațional pentru a corecta prima reacție necugetată.

— Dumneavoastră spuneți ce vreți, face Van Danléwal. Eu n-am omorât pe nimeni!

— Eu n-am spus că ați omorât pe cineva. Am spus că sunteți compromis. Pe plan penal s-ar putea să nu riscați nimic, dar scandalul rămâne. Și eu cunosc viața de provincie și viața într-o colonie: scandalul vă va mătura de aici mai sigur decât o epidemie de ciumă bubonică. Contra ciumei există vaccinuri, contra scandalului nu.

Bine spus, nu? Ascultați băieți, dacă aveți nevoie de cineva să vă pregătească discursul pentru o nuntă sau o înmormântare; să vă încropească o scrisoare de despărțire de amantă, sau o declarație pentru juna fecioară care a venit să vă acordeze pianul; dacă vreți să vă completez foile de impozit sau să vă îndeplinesc datoria conjugală, chemați-mă. Lucrez cu contract.

Să fie oare o impresie înșelătoare? Mi se pare că interlocutorul meu și-a pierdut puțin din aplomb. E momentul să-i dau lovitura de grație.

— Spuneți-mi, domnul meu, sper că recunoașteți asta?

Îi arăt bucata de meniu pe spatele căreia a scris faimoasele rânduri care au declanșat toată comedia.

Are un gest neașteptat: își scoate ochelarii groși de baga, ochelari Achard și privește hârțoaga de la distanță.

— E scrisul dumneavoastră. Pare o nimica toată, dar poate să vă ducă mult mai departe decât credeți…

Un moment de liniște. E necesar. În viață totul este o chestiune de dozaj. O spun și angrosiștii de vinuri.

— Acest bilet a fost găsit în posesia lui Jean Brasseton, spun eu. Cum eu anchetez moartea lui, sunteți automat amestecat în afacere…

Iarăși liniște. Îmi sug trabucul. După poliție, la bară{12}!

Își scoate ochelarii, le desface și le pliază brațele, așa cum o damă de trotuar își desface și încrucișează picioarele. Apoi îi depozitează în buzunarul superior al smochingului și întreabă abrupt:

— Și atunci?

— Domnule Van Danléwal, îmi permit să vă atrag atenția asupra unui detaliu nu lipsit de importanță: mă aflu aici în calitate oficioasă. Mă pot deci comporta în mod… oficios; pot lua inițiative pe care nu și le-ar putea permite un polițist în exercițiul funcțiunii în țara sa.

El lovește brațul fotoliului său.

— Da’ dați-i drumul odată, domnule!

— Îndată și fără dureri, domnule Danléwal. Vă propun această bucată de hârtie compromițătoare în schimbul adevărului.

El dă drumul unui oftat de cincisprezece metri cubi și ridică din umeri.

— Ce înțelegeți prin adevăr? Despre morții ăștia eu nu știu nimic!

Îmi ofer luxul unui rotocol de fum care ar tenta un câine dresat.

— Prin adevăr, înțeleg adevărul dumneavoastră. Ce făceați la acea serată congoleză de la Paris? Ce știți despre doamna Vachanski? Pentru ce ați arătat-o lui Brasseton? Pentru ce Brasseton și-a luat numele de Hans Sufler? Dați-i drumul, dați-i drumul, stimabile, vă ascult.

L-am amețit cu întrebările. I-am făcut capul mare lui Van Danléwal.

— Nu știam că Brasseton și-a luat o falsă identitate. Cred că vă înșelați.

Ridic din umeri enervat.

— Eu nu vă cer să-mi spuneți ce nu știți, ci doar ceea ce știți.

Acestea fiind spuse cazez cu grijă, biletul compromițător în portofelul meu. Văzându-l cum dispare, Van Danléwal are o contracție facială.

— E o poveste întreagă, murmură el.

Câți oameni nu și-au început istorisirea cu această frază „e o poveste întreagă”. Fiecare își închipuie că viața lui „e o poveste întreagă” și că nu e numai a lui, ci că poate să-i pasioneze și pe ceilalți.

— Mă simt absolut în stare să o ascult.

— Poate știți că sunt director adjunct la minele de diamante?

Tresar. Știam că este director adjunct la niște mine, dar mă gândeam la niște mine de cupru. Uitasem că în Katanga se produc și dopuri de carafă.

— Frumoasă meserie, fac eu, și?

— Anul trecut s-a descoperit un diamant de o mărime excepțională. O piesă de o valoare inestimabilă, cum nu găsești nici măcar una într-un secol.

Așadar, mămica Brasseton nu vorbea aiurea când pretindea că apără diamantul băiețelului.

— Și această piesă formidabilă, continui eu, ați luat-o pe șest din mină și tot pe șest ați vândut-o lui Jean Brasseton.

E terminat.

— Dar… cum…?

— Eu în poliția franceză am o specialitate, zic eu: degetul mic. Îmi spune o grămadă de lucruri care nu apar în ziare; și mai departe?

De data aceasta, e în starea de spirit ideală. Vrea să mi se spovedească.

— Într-adevăr, am… Știți, acționarii minei sunt niște gunoaie.

— Nu vă voi face mizerii pe tema asta. De altfel, puțin îmi pasă că șterpeleați diamante extrase sub ordinele dumneavoastră.

— Am cedat această piesă rară lui Brasseton în care aveam încredere și care voia să facă o investiție. Simțea cum se apropie ora răscoalei și dorea să strângă parale sub forma cea mai neînsemnată ca volum.

— Un diamant mare ar fi fost într-adevăr capitalul ideal. Și l-ați vândut scumpișor?

Întrebarea mea îi displace. E pudic, bravul om.

— Da, foarte scump. Și totuși la o treime din valoare.

— E inconvenientul șterpelirii, fac eu scuturându-mi scrumul trabucului într-o scrumieră.

El strânge puțin din dinți.

— Continuați!

— Câteva luni mai târziu diamantul i-a fost furat lui Jean.

— Unde îl ascunsese?

— În pivniță.

— Și apoi?

— I-a intrat în cap ideea că eu pusesem la cale furtul. Eram practic singurul care știam despre piatră, înțelegeți?

— Bineînțeles. Deducția se impunea. Dar de ce spuneți: practic?

El ridică din umeri.

— Făcusem măgăria să-i spun neveste-mii.

— Am înțeles. Iar doamna a avut limba prea lungă, dacă mă pot exprima astfel?

— Exact. Crezi că poți avea încredere în tovarășa ta de viață și apoi vezi…

— Dacă n-ar exista femeile, poliția ar avea mai puțin succes. E drept că în schimb s-ar comite mult mai puține delicte. Vă ascult!

— Soția mea e poloneză.

— O! Înțeleg… și prietenă din copilărie, sau așa ceva cu doamna Vachanski?

— Exact. La ultima ei călătorie în Europa, Estella – soția mea – i-a povestit Mariei Vachanski istoria averii noastre, într-o seară când ciocniseră prea des pentru Polonia. Am aflat mai târziu…

— Și?

— Văzând furia lui Brasseton, am hotărât să acționez. În circumstanțele date, el nu putea depune plângere, vă dați seama?

— Evident, cum să vorbești de diamant fără să-i menționezi originea?

— Estella mi-a mărturisit imprudența ei. M-am dus în Franța, am găsit-o pe doamna Vachanski fără să mă prezint ei, și am pus un detectiv particular s-o supravegheze îndeaproape. Acesta mi-a spus că Maria Vachanski frecventa pe un tip foarte dubios și că împreună vizitau pe marii bijutieri din Paris. Am înțeles că ei erau vinovații. Am avut certitudinea absolută atunci când detectivul mi-a spus că perechea fusese în Congo, incognito, în perioada furtului.

— Înțeleg, lucrurile se limpezesc.

— L-am prevenit îndată pe Brasseton care a sosit cu primul avion. Ambasada congoleză dădea o mare recepție la care eram invitat. Am aranjat să fie invitați și doamna Vachanski și prietenul meu. Și atunci i-am arătat-o, pe ea și pe complicele ei. Asta-i tot.

— Și complicele acela este mortul de jos?

— Da.

— Și pe urmă ce-ați făcut?

— M-am întors aici, căci absența mea ar fi părut suspectă. Și așa trebuisem să invoc moartea unei rude apropiate pentru a mă putea duce.

— Nu mai știți nimic în plus?

Întinde brațul și pronunță pe un ton convins:

— Jur, domnule comisar. Nu știu ce-a putut face Brasseton. Îi așteptam întoarcerea dintr-o clipă într-alta… Nu știam…

Mi se pare că nu minte. În orice caz, dacă situația s-a mai desțelenit, misterul celor trei morți rămâne întreg și n-am avansat niciun pic în recuperarea lui Béru și Pinuche. Or mai fi măcar în viață, dragii de ei?

— Mămica Brasseton e nebună, nu-i așa?

— Nu tocmai. Să zicem că are momente de absență…

— Și în timpul acestor absențe, ea omoară oamenii cu o rangă de fier?

— Poftim?

Îi povestesc războiul meu cu baba și el dă din cap.

— După câte spunea Jean, starea ei se agrava. Absența prelungită a fiului trebuie să-i fi dat lovitura de grație…

Mă ridic și mă întorc lângă bibliotecă pentru a suna la hotelul Albert I. Portarul de noapte pe care îl întreb de doamna Vachanski îmi spune că nu a reapărut.

Van Danléwal se apropie de mine timid.

— Domnule comisar.

— Da?

— Eu… V-am spus tot ce știu…

— Și?

— A! E adevărat. Uitam să-i dau înapoi celebra hârtiuță.

O vorbă are San-Antonio? Așa că-i înmânez bucata de carton, cauză a atâtor drame.

— Poftim, bătrâne. Dar voi mai avea nevoie de dumneata.

E binevoitor față de mine.

— Da?

— Doamna Vachanski e la E-ville acum.

— Nu se poate!

— Dacă vă spun înseamnă că știu.

— Ați văzut-o? întrebă el.

— Am făcut mai mult decât s-o văd.

— I-ați vorbit?

Am făcut mai mult decât să-i vorbesc, dar asta-i ceva prea intim ca să fac caz.

— Da. Numai că ea a dispărut în cursul serii. Trebuie recuperată cu orice preț. Dumneavoastră cunoașteți orașul, eu nu. Ajutați-mă, puteți face asta pentru mine.

— Elisabethville e un oraș mare.

— Asta complică lucrurile. Cu atât mai mult cu cât am și o problemă personală de rezolvat.

Și îi povestesc răpirea celor doi șnapani ai mei, după răpirea mea.

Van Danléwal se gândește.

— Așadar, avea și complici?

— Dovadă: au fost negrii aceia din pădure care m-au agresat, apoi oamenii cu mașina de teren.

— Am o idee, zice el deodată.

— Gândiți cu voce tare, o să câștigăm timp!

— Maria Vachanski e poloneză, măritată cu un diplomat, deci foarte militantă pentru țările din est.

— E verosimil. Și?

— Există aici un grup de militanți care duc un război ascuns pentru eliberarea totală a Katangăi. Sunt niște fanatici. S-ar putea ca ea să le fi cerut ajutorul…

— Tot ce se poate, într-adevăr. Și unde locuiesc acești amabili gentilomi?

— În pădure.

— N-o prea văd pe eleganta Maria Vachanski lansându-se pe tocuri în junglă în căutarea unor ucigași plătiți!

— Nici eu, dar se poate presupune că a luat legătura prin consulatul ei…

Tresar!

— Doamne, da! Consulatul Poloniei. Pentru ea, e ascunzătoarea ideală. Consulul asistă și el la serata franceză?

— Desigur.

— Atunci, n-avem la ce să mai ezităm, duceți-mă la consulatul Poloniei.

— Dar cum vă puteți gândi! bâiguie Van Danléwal.

— Ba chiar nu mă gândesc decât la asta. La drum și fără fițe că nu-mi arde de glumă.