CAPITOLUL IV

Zorii se ridică pe pista de zbor de la Bourget mai mohorâți decât un ferpar de doliu. Avionul nostru este un Bozon-Verduraz oryctologic, cu aparat fumigator, cu espontoane de siguranță, cu antena distorsionată, cu eleroane rubefiate și uranograf suspendat. O capodoperă a tehnicii moderne! Nu seamănă nici cu un avion, nici cu un autobuz și cu atât mai puțin cu o barcă autopropulsată. Și totuși merge, zboară, transportă și merge împotriva curentului. Motoarele funcționează cu un zgomot delicat de hârtie mototolită. Dacă nu s-ar încreți iarba în fața aparatului, nici nu ți-ai da seama că elicele se învârt. Aspiratorul de abur din bucătăria dumneavoastră, doamnă, face de zece ori mai mult scandal.

Mă ocup de formalitățile de rigoare în timp ce o furgonetă a instituției așteaptă lângă aparat. E mijlocul de locomoție cel mai rapid pe care l-am găsit pentru a căra de colo-colo jamboanele astea bete. Și numai Dumnezeu știe câte sunt: Béru, balena lui, Pinaud și nevastă-sa, Mathias, Castellani, Pénajouir, Dupied.

După ce m-am supus obligațiilor de control, mă îndrept spre furgoneta poliției. Când deschid ușa, un miros cumplit mă dă peste cap. Seamănă cu duhoarea dintr-o menajerie, cu miasmele unui canal, cu mirosul de grajd. Sforăitorii fac mai mult zgomot decât tot aeroportul. Sunt un super-consternation, tipii ăștia. Domnii și doamnele se împletesc ca într-o ilustrație a marchizului de Sade. B.B. l-a răpit pe Castellani și l-a vârât între spărgătoarele de nuci. Nenorocitul și-a prins gâtul într-un elastic de la jarteaua ei și se sufocă fără să-și dea măcar seama. Delirantă imagine, vă jur!

Maica Pinaud sforăie într-un mod foarte special, absolut distins care ar emoționa un ceainic. Pinaud își ține bronzul artistic pe genunchi. Diana lui cu capră neagră își poartă pălăria. El însuși poartă un fesuleț de hârtie cu ciucurele atârnându-i pe față ca o pară electrică la căpătâiul unui pat. Grasul e cel mai aproape de ușă. Îl apuc de un picior și îl remorchez afară fredonând Edecarii de pe Volga ca să-mi dau curaj.

El cade în sfârșit în iarba udă (ar trebui să spun el decade dacă n-aș disprețui atât vocabularul) și deschide un ochi încețoșat spre calamitățile lumii.

— R…! spune el înlocuind punctele de suspensie cu denumirea unei delicatese turcești. Am și ajuns în Congo? Și îmi arată un mecanic negru în salopetă albastră.

— E numai prospectul croazierei, îl anunț eu, ridică-te și umblă.

El se supune primei formalități, dar este incapabil să o îndeplinească pe a doua. Îi propun atunci un umăr milos pentru a-l duce până la avion. La baza scării se oprește și măsoară cu o privire mirată și neîncrezătoare de hepatic, avionul.

— Nu crezi că o să…? se neliniștește Béru.

— Urcă.

— Ascultă, Tonio, îmi pare rău s-o las pe Berthe. A cam băut și am observat eu că îi dădea târcoale Castellani…

— Lucrurile trebuie întotdeauna privite de la oarecare înălțime, decretez eu. Șase mii de metri este altitudinea ideală pentru a te gândi la necazurile pământești.

El se lasă convins și pătrunde în pasărea de metal.

Mă pregătesc să-l recuperez pe Mathias când un funcționar al aeroportului sosește cu coatele lipite de corp.

— Comisarul San-Antonio este chemat la telefon! rage el.

Mă întorc spre comandantul avionului căruia i-am strâns polonicul la sosire.

— Am timp să mă duc să răspund?

— Grăbiți-vă, decolăm peste patru minute.

— Pot să vă rog, domnule comandant, să puneți pe cineva să-l încarce pe cel de-al doilea coechipier în aparat?

— Cu plăcere. Aveți o echipă ciudată.

Mă abțin să răspund, primo pentru că sunt grăbit, secundo pentru că sunt jignit. Îi trag un 200 metri plat până la birou unde mă așteaptă un telefon deschis.

Vocea Moșului mi se strecoară în trompele lui Eustațiu.

— San-Antonio?

— El însuși, patroane.

— Tocmai am obținut o informație de la Elisabethville. Doamna Vachanski s-a oprit la hotelul Albert I. Asta o să-ți scurteze cercetările.

— Mulțumesc. E cu atât mai interesant cu cât mortul de la vila Dupont avea o rezervare de cameră la același hotel.

— Drum bun.

Închid telefonul și îi trag un nou sprint în direcția aparatului. Nu mă mai așteaptă, într-adevăr, decât pe mine pentru a pleca. Mă cațăr ca un apucat pe scăricică și mă prăbușesc în brațele unui însoțitor în uniformă, deplorând in petto că nu e stewardesă.

— Cel de al doilea colaborator al meu e la bord? întreb eu de îndată ce am putut recupera suficient oxigen.

— Da, domnule comisar, însoțitorul mi-l arată pe cuviosul Pinuche, prăbușit într-un fotoliu și ținând, în chip de bagaj un bronz artistic de 20 de kilograme reprezentând o Diană dresoare cu o amărâtă de pălărie pe cap.

— Păi… păi nu e el! gâfâi eu.

Însoțitorul holbează niște felinare imense.

— Când am întrebat cine îl însoțește pe comisarul San Antonio, domnul acesta a strigat: „Eu! Eu!”

Bravul Pinuche! Din adâncul mahmurelii lui, a avut acest reflex de fidelitate!

Mă pregătesc să-l dau jos urgent din avion, dar sunt luat prin surprindere din scurt.

— Așezați-vă repede și puneți-vă centura! îmi poruncește însoțitorul. E prea târziu acum, trebuie să eliberăm pista.

Mă supun. La urma urmei, e de tot hazul, nu? Pinaud, în ziua pensionării, pleacă într-una din anchetele noastre cele mai îndepărtate!

•

Africa își desfășoară sub noi mirajul colorat al pământurilor sale de culoarea focului (fraza asta e pentru a vă dovedi că revizuindu-mi acordul participiului, aș putea lua și premiul Goncourt). Pinuche se trezește, cască și îmi zâmbește drăguț.

— Ia te uită! Am luat autobuzul, să mergem la Vincennes? observă el.

Se întinde.

— Ce-am mai tras la aghioase, nu-i așa? Privește în jurul lui, îl zărește pe Béru și declară:

— Soția mea este cu ceilalți?

— Da, răspund eu.

— Trebuie s-o fi luat înainte ca să deschidă cârciuma!

— Probabil.

— Fac cinste la toată lumea…

— Mulțumesc.

Laconismul meu îl surprinde.

— Nu pari în formă, în dimineața asta.

— E și asta.

— Dar unde suntem? murmură el privind pe un hublou.

— O să ajungem la stația Tombouctou, dar nu coborâm acolo.

Pinuche nu vede decât albastru. Apoi înclină capul și ceea ce vede, la șase mii de metri mai jos, seamănă cu o poză de pe capacul unei cutii de curmale.

— Păi, San-A! bâiguie el. Păi… Păi…

— Nu mai behăi așa, papa. O călătorie în Congo e un început de pensie foarte valabil. Va fi, într-un fel, plimbarea noastră de adio.

Îi explic greșeala care s-a comis. El mângâie trist fundul de aramă al Dianei cu capra.

— Și eu care voiam să fac cinste la toată lumea, bâigui el.

— Ai să faci la Elisabethville.

Se luminează la față.

— Șmecherule! Spuseseși că mergem în Congo!

— Păi da.

— Elisabethville a în departamentul Seine-et-Oise.