CAPITOLUL III

Vila Dupont este o fundătură rezidențială în apropiere de poarta Maillot. Particularitatea ei o constituie micile case boierești care o mărginesc.

La numărul 86 e o casă de cărămidă roșie cu colțuri albe, precedată de o grădiniță pavată cu dale romane. O fântână arteziană susură într-un bazin albastru, încurajând vezicile recalcitrante cu sunetul ei stimulator.

Totul este împrejmuit de un grilaj. Poarta e întredeschisă și nu am nici măcar nevoie să o împing pentru a intra. Nu răzbate nicio lumină; în afară de șoapta diuretică a apei tăcerea e totală.

Străbat aleea și urc treptele. O sonerie face ochi dulci arătătorului meu care răspunde la avansurile ei. Aud un clinchet de bon ton în locuința adormită. Nu știu dacă ați observat, m-ar mira, căci n-aveți mai mult spirit de observație decât o cutie de sardele în ulei, dar standingul unei case se exprimă în primul rând prin vocea soneriei sale. Soneria muncitorului este stridentă, veselă și necuviincioasă. Soneria micului burghez, cu frica lui Dumnezeu, e acrișoară, timidă. Soneria marelui industriaș e amplă, bogată, cu sunet de aramă. Soneria nobilului este un mâner metalic de ciocănit. Soneria artistului e un clopot. Soneria intelectualului seamănă cu un telefon interior, sunetul ei e un freamăt.

Dacă e să mă iau după sunetul soneriei, domnul Sufler e un om ajuns. În ce stare? Iată ce mă grăbesc să aflu.

Cum liniștea și obscuritatea rămân stăpâne în casă, mai sun o dată, dar nu obțin niciun rezultat. Voi știți, băieți cât mă atrag pe mine casele închise (ca să nu mai vorbesc de cele de toleranță). Când vin în vizită la cineva, mai ales la ore nepotcovite, nu aștept niciodată până mi se urăște în fața ușii. A mea e iarba fiarelor! Trei învârtituri și ușa se deschide pentru a mă lăsa să trec. Intru deci într-un hol mare în care stă de pază o armură damaschinată. Brațul drept e îndoit de parcă ar fi ținut o halebardă. Dar halebarda nu se mai află la locul ei obișnuit.

Vârful ei de fier este înfipt în pieptul unui tip, până la mâner. Pe onoarea mea, impresia nu e plăcută. Miroase al naibii în zonă. Mă bate gândul că tipul care a fost halebardat a mierlit-o de o bună bucată de vreme.

Nu vreau să dau detalii prea veriste, dar seamănă mai degrabă cu un camembert în floarea vârstei decât cu Brigitte Bardot. Regretând că nu posed un clește de rufe, mă apropii de răposat.

În trecere, observ comutatorul și mă grăbesc să apăs pe el. Luminile rampei nu-l avantajează pe amfitrionul meu. Nici la bal mascat nu s-a văzut așa ceva! Mortul să fi avut vreo 40 de ani. Începuse să chelească și se poate spune că l-a salvat gongul. Purta un costum de culoare deschisă din stofă ușoară. Avea mănuși din piele de mistreț. Lângă el se aflau două valize de piele. Vă închipuiți tabloul băieți? Un tip mort, cât cuprinde cu o halebardă înfiptă drept în ghiozdan, întins între două valize pe gresiile albe și negre ale unui hol?

Pe mânerele celor două geamantane sunt fixate etichetele de călătorie. Citesc: Hans Sufler – hotel Albert I – Elisabethville, Congo.

Partea cea mai grea rămâne de făcut. Îmi apăs batista de mătase pe nas ca să fiu apărat de miros și îngenunchez la marginea răposatului. Îmi strecor cazmaua dreaptă în interiorul hainei lui ca să-i pipăi buzunarul. Găsesc un portofel, îl scot iute, cum scoți castanele din foc. Acestea fiind făcute, mă duc într-o încăpere apropiată să-mi inventariez descoperirea. Încăperea în chestiune este un salon. Mobilele seamănă cu niște stafii, căci au fost acoperite cu huse.

Mă apropii de o masă pentru a goli portofelul. Găsesc în el: acte pe numele de Hans Sufler, cetățean austriac, naturalizat francez. Născut la Innsbruck în 1920; un bilet de avion Air France la cursa Paris-Elisabethville pentru data de 11; douăzeci de hârtii de o sută de dolari; opt mii de franci belgieni, șapte hârtii de o mie de franci francezi și o scrisoare de rezervare de la hotelul Albert I.

Bag totul în buzunarul de la spate și mă întorc în hol să explorez valizele. Sunt pline de costume și rufărie. Nimic interesant. Mă gândesc un moment. Tipul ăsta pleca în Congo. Cobora scara și se pregătea s-o întindă cu geamaidanele când cineva care stătea ascuns în spatele scării cu halebarda i-a înfipt-o în piept cu o teribilă detentă. Puteți să mă credeți sau să nu, dar cine încasează un astfel de cuțitaș între cotlete nu mai are nevoie de untură de pește. Sufler a fost tras în țeapă ca o oaie la proțap. Vârful armei îi iese din spate.

Execut o explorare rapidă dar rațională a locuinței. Toate camerele miros a mucegai. Toate sunt pline de praf. Peste tot, mobilele sunt acoperite cu huse cenușii. Te-ai crede în castelul frumoasei din pădurea sforăindă.

Și totuși, la mansardă găsesc o cameră de serviciu care pare locuită. Impresia este dată de patul răvășit și de o sticlă de apă minerală pusă pe tăblia de marmură a bătrânei noptiere.

Vădit lucru, aici a locuit cineva. Cu puțin timp în urmă. Ce ciudate par toate astea!

Părăsesc această casă fantasmagorică după ce am stins totul și încui cu grijă ușa.

La intrarea fundăturii se află un paznic. Bat în fereastra sus-numitului până când apare un domn abia trezit din somn. E amabil și simpatic, ceea ce este cu atât mai meritoriu la o asemenea oră.

Îi spun și îi dovedesc cine sunt, apoi îl întreb dacă a auzit de un oarecare domn Hans Sufler.

Gardianul scutură din cap într-un mod care poate fi calificat, fără ezitare, drept negativ. Văzând, ocolesc problema cu pași de pisică.

— Puteți să-mi spuneți cine locuiește la numărul 86, stimate domn?

— Domnul Brasseton, îmi răspunde el: Jean Brasseton. Mă rog, n-aș putea spune chiar că locuiește, dar casa e a lui.

— Și unde locuiește domnul acesta?

— În Congo, la Elisabethville, cred. Conduce acolo o uzină. De patru ani n-a mai venit în Franța.

— Și nimeni nu se ocupă de casă?

— Nimeni. Din când în când stă câte cineva o noapte sau două acolo; sunt prieteni de-ai domnului Brasseton care vin din Congo și trag aici. Fie vorba între noi, s-ar simți mult mai bine la hotel decât în hărăbaia asta mare și închisă. De altfel, asta trebuie să fie și părerea lor, căci o iau din loc foarte repede.

— Vin scrisori pentru domnul Brasseton?

— Nimic, niciodată, afară de chitanțele de gaz, telefon și apă… Eu le plătesc, fac o listă și domnul Brasseton îmi trimite un cec, rotunjind suma.

— Mulțumesc, zic eu, pentru moment ajunge.

— S-a spart ceva? întrebă paznicul.

— Nimic, răspund eu.

Și într-adevăr. Nu s-a spart nimic în afacerea asta scârboasă: nici măcar mânerul halebardei.

N-are rost să mai zăbovesc. Pornesc spre bomba unde o agapă nocturnă încheie festivitățile în cinstea lui Pinuche.

•

Sosesc în clipa în care Béru tocmai cântă Micuța Amélie. Ambianța nu e macabră. Se află aici tot șeptelul din Cabana mare: Pinache, Béru, Mathias, Vaillant, Dupied, Lanternaud, Pénajouir și cucoanele lor. Mi se spune că Bătrânul a catadicsit să-și facă o apariție, pentru a-l onora pe Pinuche. A băut o cupă de șampanie, a ronțăit un fursec, a strâns câteva mâini, a pronunțat câteva cuvinte tricolore și s-a cărat. Ridicând ochii spre ferestrele de la etaj ale Stabilimentului oficial, zăresc lumină la Boss. Pretextez o urgență și evacuez locul în timp ce Béru, cu vocea lui generoasă, cântă făgăduielile pe care i le-a făcut micuța Amélie și explică ce-ar fi făcut cu ea dacă o regretabilă epilare nu i-ar fi năruit speranțele și n-ar fi lăsat parchetul din apartamentul său fără un covor care ar fi fost binevenit.

Mi s-a mai întâmplat să-l vizitez pe Bătrân, la ore târzii, totuși e prima oară când mă înființez la ora 1 dimineața.

Văzându-mă cum răsar, el cască ferestrele.

— San-Antonio! Nu participi la petrecerea de jos?

— În chip de petrecere, îi răspund eu, tocmai mi-am oferit nouăzeci de minute de anchetă neprevăzută, bogată în urmări.

E uluit.

— Nu se poate!

În termeni clari, conciși și circumciși îi relatez atunci evenimentele serii. Mă ascultă atent, cu mâinile împreunate în lumina catifelată a reflectorului său de birou.

— E pur și simplu extraordinar, prietene!

Îl excită grozav chestia asta.

— Trebuie să te înhami la treabă urgent! hotărăște el bătând cu pumnul în masă.

— Mă bucur că vă aud spunând asta, domnule director, căci misterul ăsta mă gâdilă teribil.

Îi arăt telefonul cu jet rotativ și burduf de admitere rotitor.

— Îmi permiteți să dau un semnal? Aș vrea să obțin o mică informație.

— La ora asta? se miră el.

I-aș răspunde eu că pentru oameni curajoși nu există oră și sunt sigur că l-ar și amuza puțin căci, ca și Charlot, e glumeț, dar mă abțin, fiindcă nu-mi plac clișeele decât în conversația lui Pinaud.

— E ora ideală pentru un ziarist, patroane. Domnii fabricanți de păcăleli sunt în plin business.

Cer ziarul „Le Crépuscule”{4} și obțin legătura fără să dau un sfanț și fără să promit centralistei Legiunea de onoare.

O voce bărbătească cu inflexiuni mângâietoare sau o voce de femeie cu inflexiuni masculine îmi răspunde.

— Dați-mi-l pe Albert Larronde, spun eu. E urgent.

— Așteptați.

Am declanșat o operație de mare anvergură. Zbârnâie telefoanele la toate serviciile și până la urmă cel căutat este descoperit acolo unde ar fi trebuit să înceapă căutarea, adică la bufet.

— Cine îndrăznește? zice el sobru în chip de alo.

Deduc fără să șovăi că omul plutește între al optulea și al paisprezecelea pahar de whisky.

— San-Antonio, zic eu. Dacă ești abțiguit mort, spune de la început, că am de discutat cu tine serios.

El scoate un râset care i-ar da crize de epilepsie și unui vibromasor.

— A, comisarul Monchose care face ore suplimentare! scrâșnește măzgăliciul. Dar ce se întâmplă, seducătorule cu crampoane?

Să fi fost în biroul meu, i-aș fi trântit eu cu plăcere o porție de trăsnăi, dar Bătrânul e de față și se zgâiește la mine precum Cristofor Columb la America, atunci când vaporeanul de cart i-a strigat: „Pământ! Pământ!”

— Păstrează-ți vorbele de duh pentru cititori, să mai aibă și ei parte, săracii. Acum ascultă bine ce-ți spun. În seara de 9 ale lunii, a avut loc la Paris vreun eveniment monden oarecare: supeu spectaculos, gală sau altă zbânțuială care te silea să mergi în frac? Am spus frac, cu „F” mare și două cozi în spate. Poți să mă luminezi în privința asta și să-mi spui despre ce e vorba?

În spatele biroului său, Bătrânul e nepăsător. Continuă să-și admire frumoasele mâini de pianist șomer și își țuguie gura ca o găină care vrea să facă un ou ce va fi premiat la concursul agricol.

— În seara de 9, repetă Larronde cu un ton mai serios. Așteaptă să-mi studiez agenda. Dar, juri că informația o să fie a mea?

— Jur.

Urmează o clipă aproape de tăcere. Îl aud cum întoarce paginile carnetului lui de bal, lângă receptor.

— Alo! Ești acolo, Casanova?

— Te ascult.

— Pe 9, a fost într-adevăr un tămbălău mare la ambasada Republicii Congo.

Mă sufoc.

— Ești sigur?

— Sigur, garantat, afirmativ, pozitiv, confirmat, asigurat. Jur și certific, atest că pe 9 la ambasada Congoului era gală mare fiindcă eram și eu pe acolo.

E nesperat.

— Erai acolo, repet eu, pentru ca să priceapă mai bine Bătrânul.

— Eram în carne și oase și în frac. O chestie gomoasă. Să fi fost patronată de firma Gillette, n-ar fi ieșit o seară mai lamentabilă.

— Ai stat mult acolo?

— Cât să beau patru pahare cu whisky și să mă asigur că niciuna din cucoanele prezente nu era bună să-și termine seara în garsoniera mea din bulevardul Montparnasse.

— N-ai observat o doamnă în violet?

Scurtă pauză. Larronde își reglează gândurile după ceasul vorbitor sau își golește paharul. Zgomotul simptomatic al unui cub de gheață cazând într-un pahar gol argumentează a doua ipoteză.

— O doamnă cum? insistă acela pe care confrații săi l-au poreclit „omul-cu-privirea-în-formă-de-gaură-de-cheie”.

— Tot ce pot să-ți spun despre ea, e că avea o rochie violet. Nu e un lucru prea curent! N-ai să-mi spui că serata congoleză era patronată de Academie!

— Trebuie să fi fost o babă, murmură Larronde și n-am observat-o.

— Asta e tot ce poți să-mi spui?

— Asta-i tot. Acum e rândul tău să-i dai drumul. Îmi iau creionul, deschid carnetul la o pagină albă și te ascult. Pentru ce întrebările astea?

— Scuză-mă, i-o retez eu, mă așteaptă un taxi, aparatul merge și știi că administrația e de o zgârcenie înfiorătoare. Beție bună!

Închid telefonul.

— Tot Congoul, patroane, oftez eu. Trebuie să recunoaște-ți că nu-i o afacere banală!

Drept răspuns, își mângâie țeasta, să verifice dacă n-a crăpat.

Rezum situația:

— La această serată congoleză, un bărbat care locuia provizoriu la un industriaș din Congo se interesa de o doamnă îmbrăcată în violet pe care o gorilă o proteja de o primejdie necunoscută. Or, locatorul industriașului congolez este asasinat tocmai când pleca spre Congo.

Urmează o clipă de liniște atât de încordată că ne auzim murmurând ceasurile.

— Mâine dimineață, oftează Bătrânul sau mai degrabă imediat o să vă înhămați la povestea asta tenebroasă. Pista doamnei în violet poate fi interesantă…

— Este și părerea mea.

Mă ridic.

— Cu permisiunea dumneavoastră, m-aș duce la băieții de jos, bravul Pinaud o să spună că sunt neam prost.

Chelul zâmbește.

— Nu te culca totuși prea târziu, San-Antonio, am impresia că te așteaptă o muncă grea.

Egoistul! Strâng fără entuziasm mâna cu unghiile îngrijite pe care mi-o oferă prețios. Seamănă de pe acum cu un mulaj al ei înseși și mi s-ar părea foarte la locul ei pe o perniță de catifea vișinie.

— Noapte bună, patroane!

•

Euforia e la apogeu în bomba de jos.

Un rând de sticloanțe goale îmi arată cu elocvența mută a obiectelor neînsuflețite că oameni mei sunt plini ochi. Scuipă foc ca niște lămpi de sudură. Peștele a fost expediat cu ajutorul masiv al unui muscat și servantele mobilizate pentru masă aduc molan pentru ca fiecare să poată vedea cu seninătate cum vine friptura de vacă înăbușită cu morcovi.

Tărăboiul e atât de mare încât locatarii clădirii, coboară furioși în cămăși lungi și halate de pluș. Ei îl amenință pe proprietar că vor merge cu jalba la casa Bate-tare dar cârciumarul se grăbește să le explice că n-au decât să se ducă și la țară pe jos, călare, cu mașina, cu bicicleta, cu tricicleta, cu motocicleta, cu avionul cu reacție sau fără reacție, cu racheta, vaporul sau submersibilul, înot, într-un picior, cu gândul sau cu căruța, cu hidrobicicleta, cu schiurile sau cu trenul (clasa întâi sau a doua), călare pe cămilă, măgar, bizon, girafă sau elefant, pe patine cu rotile sau pe gheață, cu helicopterul, pluta pneumatică sau farfuria zburătoare, cu dricul sau în sandale, având în vedere că tocmai sticleții sunt cei care fac scandal.

Efervescența e indescriptibilă. Berthe Béru îl plesnește pe Grasul ei pe care l-a surprins cu mâna temerară pe profundorul unei picolițe. Grasul îi pune în cap o farfurie de resturi cu sos american. Văzând acestea, societatea începe să cânte un marș tot american și la fel de celebru ca mihalțul mâncat. Pinaud plânge de râs. El și-a îngurgitat partea. O să-și aducă aminte de demisia lui!

Mă așez la locul de onoare care-mi fusese rezervat. Schimb scaunul pe care îl miros ca fiind destul de stropit cu un lichid glacial. Dau la o parte șervetul cu care un soldat de geniu mi-a minat tacâmul. Schimb cuțitul meu cu arc cu cel al lui Pinaud. Înlocuiesc paharul meu bălos cu cel al lui Mathias, nu dau atenție soluției și mă reped să-mi îngurgitez partea pusă la încălzit pe calorifer.

În timpul schimbării tacâmurilor, Bérurier cântă la cererea publicului „Târfa conștiincioasă”. El declamă catalogul acestei vânzătoare de extaz, foarte bine înzestrată, îi enumeră tarifele, dă baremul suplimentelor, explică în sfârșit, că posedă încălzire și instalații sanitare în perfectă stare de funcționare. E aplaudat. S-ar striga bis, dacă n-ar sosi friptura de văcuță. Pe tot frontul se semnalează un atac general la molan. Muscatul se repliază pe poziții dinainte pregătite. Profitând de acest atac fulger, friptura care și-a pregătit bateriile (de crătiți) stabilește un cap de pod pe care îl vor întări platoul cu brânzeturi, crema de zahăr ars, și rachiul de Burgundia. Cadavrele sticlelor se adună. Trupele poliției nu numără până acum decât doi dispăruți: pe Mathias și pe Pénajouir. Primul doarme sub masă iar al doilea s-a baricadat la toaletă și numai pompierii i-ar putea veni de hac.

După ce am expediat desertul, colegul meu, comisarul Vachon, bate cu lama cuțitului în paharul gol. Sunetul argintiu (sau braziliu, că s-a servit cafeaua) domină tumultul și se face o liniște relativă.

— Doamnelor, domnilor, zice el, colegul San-Antonio va rosti câteva cuvinte.

Aplauze. Cine se umflă în pene, fraților? Al dumneavoastră San-Antonio cel frumos. Să iau cuvântul în public mi se pare la fel de odios ca a face conversație cu un tâmpit, a-mi pune pantofii cu un încălțător, a urina în chiuvetă, a mânca niște cartofi pe jumătate cruzi, a lustrui o tigaie, a citi prima pagină din ziarul La Croix, a citi prima, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea (adio, Beethoven) a unsprezecea și a douăsprezecea pagină din ziarul Le Figaro, a-mi frige limba cu clătite prea fierbinți, a-mi degera mâinile cu fete prea reci, a primi vizita vărului meu Hector și a folosi un telefon încălzit de precedenta convorbire. Totuși, lucrurile fiind ceea ce sunt, mă văd silit să mă supun.

Mă ridic, deci.

— Pinaud, bunule, bravule, curajosule și duiosule Pinaud, murmur eu, noi nu plecarea ta o sărbătorim în seara asta. Nu, plecarea ta o plângem noi. Ceea ce sărbătorim e cariera ta de funcționar cinstit. Ai fost cât mai puțin posibil sticlete și ai fost om cu o drăgălășenie perseverentă. Te-am scuturat uneori, ca pentru a-ți pune răbdarea la încercare, dar ea era nesfârșită ca și bunătatea ta și ieșea victorioasă din toate luările peste picior. Nu vom uita niciodată curajul tău liniștit, nici conștiința ta profesională. Ai fost un polițist model, plin de înțelepciune. Disprețuiai primejdia pentru că nu credeai în ea. După treizeci de ani petrecuți printre criminali, tu încă nu ți-ai dat seama că răul există. Îți mulțumesc pentru clipele plăcute petrecute cu tine, îți mulțumesc că ai fost aici când trebuia să fii.

Un muget teribil mă întrerupse. Grasul izbucnește în hohote convulsive în poala balenei sale.

— Ah! Scârba, plânge Bérurier, ah, măgar bătrân ce idee pe el să ne părăsească! De parcă nu eram fericiți împreună: el, San-A și cu mine!

Abandonând glandele hipertrofiate ale soției sale, se întoarce spre noi cu o față opărită de supărare și de vinul din cel mai bun butoi.

— Un trio ca al nostru, n-o să mai fie niciodată! N-a fost afacere să n-o halucinăm. Pe lângă noi trei, Chermock-holes… nu, Cherkele-Holmos… în sfârșit vreau să zic… Rolmopschoqué; știți ce era el pe lângă noi?

Își lovește farfuria cu pumnul și șterge crema de vanilie, cu care s-a uns, pe rochia Berthei îndobitocită de haleală.

— Păi, pe lângă noi trei, zdreanța asta de Loque d’Hermes, era un c…

Și dă-i și plângi, ca un vițel abandonat. Pinuche nu se lasă nici el mai prejos. Dovleacul lui șiroiește și el ca o cișmea.

Se repede la mine, iar eu îl strâng cu căldură în brațe pe Moș Teacă ăsta. E gras ca o spiță de bicicletă, Pinaud; miroase puțin a unt rânced, dar e plăcut să-l strângi la piept și să-i spui, o dată în viață, că-l iubești.

Comesenii îi cântă la mulți ani. Apoi i se aduce surpriza casei. Băieții au pus mână de la mână să-i ofere un cadou. Merita: Este o așa-zisă operă de artă, în bronz masiv, reprezentând o duduie cu forme agreabile, înveșmântată doar în părul ei foarte lung și care ține de coarne o capră neagră cu ochi de căprioară. Totul cântărește vreo douăzeci de kilograme. Cucoanele țipă de admirație. Pinaud, emoționat nu poate decât să bâiguie:

— E pentru mine? Chiar pentru mine? O! Ce drăguți sunteți! Ce drăguți sunteți. Niciodată n-o să mă despart de ea…

— Atunci o să trebuiască să-ți cumperi o roabă sau măcar o tricicletă cu ataș, îl sfătuiesc eu.

Tocmai ecluzam rachiul de Burgundia, când ușa cârciumii se deschide. Și cine intră? Aveți șansa de a câștiga, iar eu aș pierde. Bătrânul.

Are mutra lui de zile mari. Nu e deloc în ambianța emoțională și vinoasă a societății. La el e apă de izvor pe toată linia și dacă lăcrămează cumva, înseamnă doar că i-a intrat o gâză, în ochi.

Toată lumea tace. Nu se mai aud decât hohotele lui Pinaud, sughițurile doamnei Bérurier și gâlgâiturile abdominale ale Grasului.

— Scuzați-mă. San Antonio, pot să-ți spun două cuvinte, face patronul.

Mă ridic și îl ajung lângă ușă.

— Am noutăți, spune el. Mi-am permis să-l sun pe un prieten de la Ministerul de Externe. Se afla și el la faimoasa serată din ziua de 9 și știe cine era doamna în violet.

Într-o clipă îl uit pe Pinaud și bronzul lui artistic din metal neferos.

— Nu se poate, patroane!

— E vorba de o doamnă Vachanski, nevasta atașatului cultural al Poloniei la Paris.

— Foarte interesant.

— Mai mult decât îți închipui, căci pe 12, doamna Vachanski a plecat în Congo.

Ei bine, prieteni, începe să mi se pară că hazardul aruncă dopul prea departe.

Bătrânul îmi întinde un plic gros.

— La cinci dimineața, de pe aeroportul Bourget pleacă un avion militar spre Elisabethville. Îl vei lua împreună cu doi dintre oamenii mei. Iată valută și vize în alb. În ce privește pe ultimele, n-o să ai decât să treci pe ele numele colaboratorilor pe care o să-i iei.

Instinctiv mă uit la ceas. Arată două și jumătate.

— Nu avem timp să trecem pe la domiciliile noastre, să ne pregătim valizele, obiectez eu.

— Știu. Nu contează: veți cumpăra la fața locului cele necesare. Aveți bani destui. Cu cine îți propui să pleci?

— Cu Bérurier și Mathias, nu?

— De acord.

Taica Pinuche, zob de emoție și de rachiul de Burgundia se apropie de noi clătinându-se. Se agață de brațul Bătrânului și strigă:

— Haide, Crețule, vino că bei un pahar cu noi…

Șeful rămâne înmărmurit.

— Vai, Pinaud, vă rog, protestează el.

Lui Pinaud îi pasă de acum de Bătrân ca de primul cojoc din viața lui.

— Ascultă, Crețule, acum pot să-ți vorbesc: mai scutește-ne cu aerele tale. Uneori ne întrebăm dacă… hâc… ești viu sau ești statuia ta. Mergem acum toți, cuminți la cafeneaua mea. Fac cinste… hâc… la toată lumea. Ai văzut ce-mi dădură? E o… hâc… Diană… nu e din Poitiers… hi, hi…

Îl împing ușor înapoi.

— Du-te, bătrâne și stai jos vin la tine într-o clipă.

Big Boss își revine din emoții.

— Mă duc acasă să mă culc, spune el. Drum bun, dați de știre. Și umblați cu grijă!

Îl escortez până la ușă, după care mă întorc la locul meu. Bérurier sforăie pe umărul dragei Berthe. Doamna Pinaud doarme și ea. Berthe permite vecinului ei din dreapta, un corsican mic și întreprinzător, să-i desfacă jartiera. E înamorată toată, draga de ea. Cred că n-o să mai treacă mult și o să-l pună să-i maseze celulita. Enervată de mutra legănată a lui Béru, ea îl împinge la o parte. Grasul se apleacă înainte și își încrustează portretul în rămășițele unui tort.

Asta îl trezește. Își scoate din ureche un chou à la crème, smulge un ornament de carmel agățat de perii din nas și după ce plescăie cu greu din limbă, articulează cu o voce vătuită:

— Ce facem acu’?

— … inste generală la mine! salivează Pinaud.

— Nu, mergem la Vincennes acum, protestează Grasul.

— Nu, spun eu. Nu mergem la Vincennes, mergem în Congo.

— E un nou bar de noapte? întrebă Béru.

— Nu: o fostă colonie.

Grasul se crede obligat să pufnească în râs.

Greșește.