SAN ANTONIO
MERGE, SAN-ANTONIO
CAPITOLUL I
Bătrânul nu spusese nimic și vestea plesnise ca elasticul de la chiloții unei actrițe în timpul unei întreruperi de curent.
Vestea pornise de la Bătrânu, așa cum pornește Ronul din Saint-Gothard, se răspândise la etajul al doilea, coborâse de-a dura scările, se năpustise în birourile de la unu, inundase cușca portarului și înecase centrala telefonică care a început să zbârnâie. În curând tot Parisul cu comunele învecinate știau că dragul, demnul, venerabilul, cuviosul, amabilul, tandrul, plăpândul și răsuflatul Pinaud, zis Pinuche, zis Pinuchet, zis Fosila își dăduse demisia.
Vestea a aterizat în biroul meu chiar în momentul în care curajosul Bérurier, cocoțat pe un scaun se spăla pe picioare în chiuvetă. Și le spăla alternativ, ceea ce îl obliga să stea în echilibru câteva clipe într-o labă. Aflând că Pinuche ne părăsea, Grasul a trântit o înjurătură și s-a sprijinit din greșeală pe piciorul scăldat în chiuvetă, în loc să se sprijine pe cel de pe scaun. Biata chiuvetă, care se cam săturase de aceste abluțiuni neobișnuite, a hotărât să-și dea și ea demisia. Specialiștii în cercetări nucleare ar vorbi despre o demisie în lanț. La solicitarea piciorului de elefant al Matahalei, ea a cedat și inspectorul Bérurier s-a pomenit aterizând pe fundul mare ca o pară mălăiață. Și cu un ciob de faianță cât un corn de rinocer înfipt în slănina din partea cea mai puțin nobilă și cea mai grasă a persoanei sale.
Roșcatul Mathias ne anunțase vestea dintr-o răsuflare și fără să-și asigure o rezervă îndestulătoare de oxigen.
— Știți ce s-a întâmplat? Pinaud și-a dat demisia și Bătrânul a acceptat-o.
A doua parte a frazei avea într-un fel (și chiar în celălalt) mai multă importanță decât prima; nu era prima dată când Întristatul își oferea demisia, dar era prima dată când Administrația i-o accepta.
Uriașul și eu însumi am crezut la început că e o farsă și am socotit-o de prost gust.
— Ce păcăleală mai e și asta, Mathias? am bombănit eu.
— E adevărul adevărat, domnule comisar, Gouthier era la Bătrânul și a văzut scrisoarea.
Sosirea inopinantă a lui Pinaud mi-a spulberat ultimele îndoieli. Smulgându-i Grasului corpul străin care-l nimerise din greșeală, l-am interpelat pe întristarea sa.
— Ce aud, bătrâne? Ne părăsești?
Pinaud a aprobat. Nu era prea mândru, cu fața lui palidă de constipat cronic, cu mustața decolorată de chiștoace, cu pleoapele căzute ca niște jaluzele stricate și cu confeti de foiță de țigară pe buzele-i fleșcăite.
Și-a înghițit o smiorcăială jalnică și a zis:
— Să-ți explic.
Lamentația aceasta fiind prin ea însăși o mărturisire, am explodat:
— Pinaud, ești un individ josnic. Un sălciu și un scârbos. O emanație împuțită a neantului. O concretizare abjectă a tâmpeniei umane. O zdreanță nenorocită uitată de gunoieri. Un…
Băiatul n-a mai rezistat.
— Nu vorbi așa, Tonio, nu merit. Știu că ar fi trebuit să-ți spun, dar n-am făcut-o fiindcă știam că…
— Ce știai, împuțitule?
— Că ai să mă convingi să nu fac asta. N-aș fi putut lupta contra voinței tale.
Era tâmpit dar emoționant, Pinauche. Un fel de băiețel bătrân care nu se ridicase niciodată la nivel uman. Un tip bine intenționat, plin de tandrețe și de candoare.
— E o lovitură dură pentru mine, i-am spus.
Bérurier a început să geamă ca un taur pe care veterinarul s-ar pregăti să-l deghizeze în bou.
— N-aș fi crezut niciodată că se poate, se lamenta Grasul, prin apa de vase care îi curgea din ochi. Să ne faci nouă una ca asta! Făceam un trio atât de frumos în trei.
Și s-a înfuriat adăugând pe un ton sacadat:
— Dar ce ți-a trecut prin tărtăcuță, sonatule?
Pinaud s-a explicat. Multe lucruri îi motivaseră decizia: avea arteroscleroză, reumatism articular, colici nefritice, colici frenetice, plăci varicoase, o bronșită cronică, aritmie, ceva hipertensiune și migrene la dovleac. Dar motivul oficios, adică cel adevărat, era următorul: moștenise o cârciumioară spre Vincennes, iar visul lui Pinaud era, ca și al boxerilor în retragere, al fotbaliștilor terminați, al derbedeilor pocăiți și al lyonezilor să aibă o cârciumioară.
— Cumnatul meu, fratele nevesti-mi, îl știi, Joachim Dubellet a mierlit-o acum trei luni. Cum n-avea nici nevastă, nici copil, nici concubină, legătoarea lui universitară este doamna Pinaud. Îmbătrânesc, San-Antonio. Sănătatea mea e cum o știi; pe scurt, după ce am cântărit avantajele și dezavantajele și am evaluat lucrurile…
Aflând că prețiosul său coechipier părăsea Poliția pentru a ține o bodegă, Béru și-a șters lacrimile. Demisia colegului său avea un aspect care nu-i displăcea deloc.
— Tu în spatele unei tejghele manevrând clondire, o să fie ceva profitabil, a murmurat Grasul.
Aceasta a fost concluzia evenimentului.
S-a pus apoi pentru noi o gravă problemă: cum să sărbătorim în mod demn plecarea lui Pinuche? Prietenii mei Royce și eu însumi, băiatul unic și preferat al lui Félicie, ne-am hotărât să organizăm o petrecere în cinstea lui. Am făcut lucrurile în stil mare. Am închiriat sala de ședințe a Academiei de Domino in door din Levallois, am împodobit-o, am amenajat-o și menajat-o și am organizat un program de înaltă ținută artistică. Spuneți și dumneavoastră (sau dumnealor): la ridicarea cortinei: fanfara Două Treceri (trecerea de pietoni și trecere la beci), societate armonică, dacă nu armonioasă, a păzitorilor ordinii din comunele suburbane, îndepărtate, apoi în ordine: ajutorul de brigadier Balochard, bariton lejer, cu aria „Pupă-mă în curte” apoi ansamblul „cătușele” interpretând actul doi din „Văduva Poignet”, o dramă a singurătății. Apărea imediat clubul bulimic din Bouffemont cu un număr de gastro-enterită acută executat fără file sau mușchi file și nici biftec. Urma o pauză plasată sub înaltul patronaj al vânzătorilor de castane.
În partea a doua aveam pe domnișoara Cassoulait o toulousancă rudă cu un șef de jandarmi, care promisese să se radă și să cânte aria cea mare din Acneea iar înapoia ei dacă îndrăznesc să spun așa, brigada rutieră își prezenta talentele făcând niște looping-uri impresionante. Studiind acest program, am observat că lipsea un prestidigitator. Iar un spectacol de varietăți fără prestidigitator e ca o nuntă fără ofițer. Am întrebat deci la toate serviciile de poliție, la brigăzile teritoriale, la jandarmerii, la securitate, la poliția judiciară, la serviciul de informații, la DDT, la QED, dacă n-au în rândurile lor și chiar pe tușă vreun băiat în stare să facă scamatorii, dar ne-am pierdut vremea. Un băiat de la Moravuri ne-a propus să facă niște trucuri cu dame (văzuse emisiunea televizată despre prostituție) dar jonglerii nu știa să facă, nefiind nici bâlbâit, nici filipinez de origine. Executorul pedepselor capitale se oferi să ghilotineze un client la sfârșitul primei părți, cu condiția să furnizăm sunetul și să nu se televizeze spectacolul, dar cum la reprezentația respectivă urmau să asiste și doamne, am respins această propunere ca și pe precedenta.
Era cât pe ce să renunțăm când s-a manifestat un personaj de cea mai mare importanță. Numele său era Bérurier.
— Hai că mă faceți să râd, a spus el scuturându-și râtul pe butoiul care îi ține loc de umeri. Vă arăt eu șmecherii.
— Te pricepi? ne-am mirat noi.
— Nu, dar pot să învăț. La urma urmei, există profesori de magie. Dacă îmi pun eu mintea, vă trântesc un număr de n-aveți idee ce poate să dea.
După ce spuse acestea, cu acea sobrietate de gesturi care făcuse din el teroarea bibelourilor de porțelan, Béru și-a pus mâinile în șold și a întrebat pe un ton provocator:
— Ei?
S-a făcut atunci o liniște grea de gânduri neexprimate, pe care eu am întrerupt-o primul.
— Mi se pare o idee grozavă Grasule. Îți lăsăm mână liberă!
Colegii mei au tresărit, dar eu i-am liniștit dintr-o privire.
După plecarea lui Béru cu craniul plin de proiecte, m-am întors către onorabilii mei confrați.
— Domnilor, le-am spus eu, poate nu vom avea cu inspectorul Bérurier un număr de prestidigitație bine pus la punct, dar cel puțin suntem siguri că o să avem în program un număr comic. Care îl compensează pe celălalt, nu-i așa?