— Nu, câteodată unul din noi trebuie s-o pornească să vândă marfa pe străzile oraşului. E tare greu să vinzi umblând pe jos, în plin soare.

  — Dac-o fi nevoie, fac bucuros treaba asta. Nu vreau să trăiesc ca un parazit. Trebuie să contribui şi eu să ne câştigăm pâinea.

  — Bine, Papi.

  M-am plimbat toată ziua prin cartierul hindus din Georgetown. Zăresc uri afiş mare de cinema şi mă apucă o poftă nebună să văd şi să aud pentru prima oară un film sonor şi în culori. O să-l rog pe Guittou să mergem diseară. Am umblat pe străzile din Penitence Rivers toată ziua. Politeţea acestor oameni îmi place enorm. Au două calităţi: sunt curaţi şi foarte politicoşi. Ziua asta petrecută de unul singur pe străzile unui cartier din Georgetown mi se pare chiar mai măreaţă decât sosirea la Trinidad, acum nouă ani.

  La Trinidad, în mijlocul acelor minunate senzaţii trezite de plimbarea prin mulţimea de pe străzi, îmi puneam neîncetat o întrebare: Curând, peste două săptămâni, maximum trei, voi fi nevoit să iau iarăşi calea mării. Ce ţară mă va primi? Se va găsi oare o naţiune care să-mi ofere azil? Ce mă aşteaptă? Aici e altfel. Sunt definitiv liber; dacă aş dori, aş putea chiar să plec în Anglia şi să mă înrolez în Forţele Franceze Libere. Ce să fac? Dacă mă hotărăsc să mă alătur lui de Gaule, n-o să se spună c-am făcut-o deoarece nu ştiam unde să mă ascund? În mijlocul unor indivizi nepătaţi, n-o să fiu oare tratat ca un ocnaş care n-a găsit alt refugiu şi care e de partea lor doar din pricina asta? Se spune că Franţa e împărţită în două, între Petain şi de Gaulle. Cum se face că un mareşal al Franţei nu ştie unde se află onoarea şi interesul Franţei? Dacă mă înrolez într-o zi în Forţele Franceze Libere, n-o să mă trezesc cumva obligat mai târziu să trag în francezi?

  Aici va fi greu, foarte greu, să-mi fac o situaţie acceptabilă. Guittou, Julot şi Petit-Louis nu sunt câtuşi de puţin nişte imbecili, şi totuşi muncesc pentru cinci dolari pe zi. Mai întâi trebuie să învăţ să trăiesc liber. Din 1931 – şi ne aflăm în 1942 – sunt un deţinut. Nu pot să rezolv toate aceste necunoscute în prima mea zi de libertate. Nu cunosc nici măcar problemele elementare care i se pun cuiva când vrea să-şi facă un rost în viaţă. N-am făcut niciodată o muncă manuală. Am lucrat niţel ca electrician. Oricare muncitor din meseria asta ştie mai multe decât mine. Trebuie să-mi făgăduiesc mie însumi un singur lucru: să trăiesc cinstit pe cât posibil conform propriei mele morale.

  Când mă întorc acasă e patru după-amiază.

  — Ei, Papi, e plăcut să guşti primele clipe de libertate? Ai făcut o plimbare frumoasă?

  — Da, Guittou, m-am tot învârtit prin străduţele acestui cartier atât de mare.

  — Ţi-ai întâlnit indochinezii?

  — Nu.

  — Sunt în curte. Tare-s descurcăreţi prietenii ăştia ai tăi. Au şi câştigat patruzeci de dolari şi ţineau morţiş să iau eu douăzeci. Am refuzat, bineînţeles. Du-te să-i vezi.

  Cuic tocmai taie o varză pentru purcelul lui. Ciungul spală măgarul, care se lasă bucuros.

  — Cum o duci, Papillon?

  — Bine, dar voi?

  — Suntem foarte mulţumiţi, am câştigat patruzeci de dolari.

  — Cum aţi făcut?

  — Am pornit-o la trei dimineaţa spre periferie, c-un consătean de-al nostru, ca să ne arate cum merge treaba. Venise cu două sute de dolari. Cu banii ăştia am cumpărat roşii, salate, vinete, în sfârşit, tot felul de zarzavaturi proaspete şi frumoase. Plus câteva găini şi ouă, şi lapte de capră. Ne-am dus la piaţă lângă portul oraşului şi-am vândut totul, mai întâi unor băştinaşi, foarte puţin de altfel, apoi unor marinari americani. Au fost atât de mulţumiţi de preţuri că mâine nici nu mă mai lasă să mă duc la piaţă: mi-au spus să-i aştept în faţa intrării în port. O să cumpere tot. Na, ţine banii. Tot mai eşti şeful, tu trebuie să păstrezi banii.

  — Cuic, ştii prea bine că am bani şi că ăştia nu-mi trebuie.

  — Ţine banii, că altfel nu mai lucrăm.

  — Ascultă, francezii o scot la capăt cu vreo cinci dolari. O să luăm fiecare câte cinci dolari şi alţi cinci o săi dăm aici, acasă, pentru mâncare. Pe ceilalţi îi punem deoparte, să-i înapoiem consăteanului tău ăi două sute de dolari pe care ţi i-a împrumutat.

  — S-a făcut.

  — Mâine vreau să viu cu voi.

  — Nu, tu stai şi dormi. Dacă vrei, vino să ne întâlnim la şapte în faţa intrării principale în port.

  — Bine.

  Toţi sunt încântaţi. În primul rând noi, ştiind că ne putem câştiga existenţa şi că n-o să trăim pe spinarea prietenilor noştri. În al doilea rând, Guittou şi ceilalţi doi care, oricât de buni ar fi la suflet, s-or fi întrebat cât o să dureze până o să ne descurcăm singuri.

  — Papillon, ca să sărbătorim această adevărată performanţă a prietenilor tăi, o să preparăm doi litri de lichior de anason.

  Julot pleacă şi se întoarce cu spirt alb făcut din trestie de zahăr şi cu tot ce-i mai trebuie. O oră mai târziu bem pastis ca la Marsilia. Datorită alcoolului, glasurile devin mai sonore şi râsetele izvorâte din bucuria de-a trăi sunt mai vesele ca de obicei. Nişte vecini hinduşi, trei bărbaţi şi două fete, care i-au auzit pe francezi chefuind, sosesc fără să aştepte vreo invitaţie. Aduc nişte frigărui din carne de pasăre şi de porc, foarte piperate şi ardeiate. Cele două fete sunt neobişnuit de frumoase. Îmbrăcate în alb de sus până jos, desculţe, au brăţări de argint la glezna stângă. Guittou îmi spune:

  — Bagă de seamă. Sunt fete cuminţi. Nu cumva să-ţi scape vreo vorbă mai deşucheată văzându-le cu sânii goi sub vălul ăla transparent. Pentru ele e ceva firesc. Eu sunt prea bătrân, dar Julot şi Petit-Louis au încercat la început, când am venit aici, şi s-au făcut de baftă. Multă vreme n-au mai dat pe la noi.

  Cele două fete sunt minunat de frumoase. Un punct tatuat în mijlocul frunţii le dă un aer ciudat. Ne vorbesc cu drăgălăşenie, şi cu picul de engleză pe care-l ştiu, înţeleg că ne urează bun-venit la Georgetown.

  Noaptea, Guittou şi cu mine am pornit spre centrul oraşului. S-ar zice că-i altă civilizaţie, cu totul deosebită de aceea în care trăim. Oraşul e-un furnicar de oameni. Albi, negri, hinduşi, indochinezi, ostaşi şi marinari în ţinută militară şi-o mulţime de mateloţi din marina comercială. Foarte multe baruri, restaurante, cabarete, localuri de noapte iluminează străzile ca ziua cu lumina lor vie.

  Spre sfârşitul serii, după ce-am văzut pentru prima oară de când trăiesc un film sonor în culori, încă năucit de noutatea asta, mă ţin după Guittou, care mă duce într-un bar uriaş. Vreo douăzeci şi ceva de francezi ocupă un colţ al sălii. Băutura: cubas libres (alcool şi coca-cola).

  Toţi indivizii ăştia sunt nişte evadaţi, nişte tipi duri. Unii au plecat după ce-au fost eliberaţi, îşi ispăşiseră pedeapsa şi urmau să-şi petreacă „dublarea” în libertate. Crăpând de foame, fără lucru, prost văzuţi de populaţie, ca şi de civilii guyanezi, au preferat să plece spre o ţară unde credeau c-o s-o ducă mai bine. Dar e foarte greu, îmi spun ei.

  — Eu tai lemne în junglă pentru doi dolari şi jumătate pe zi, la John Fernandes. O dată pe lună vin pe câte o săptămână la Georgetown. Sunt disperat.

  — Dar tu?

  — Fac colecţii de fluturi. Mă duc după ei prin junglă şi, când adun destui fluturi de diverse soiuri, îi aranjez într-o cutie cu capac de sticlă şi vând colecţia.

  Alţii fac pe hamalii în port. Toţi muncesc, dar câştigă abia cât să-şi ţină zilele.

  — E tare greu, dar suntem liberi, zic ei. Tare-i bine să fii liber.

  Astă-seară vine să ne vadă un deportat, Faussard. Face cinste cu băutură la toţi. Se afla pe-un vas canadian încărcat cu bauxită şi care a fost torpilat la ieşirea din fluviul Demarară. E survivor (supravieţuitor) şi a căpătat bani ca despăgubire pentru naufragiu. Aproape tot echipajul s-a înecat. A avut norocul să se poată urca într-o şalupă de salvare. Ne povesteşte că submarinul german a ieşit la suprafaţă şi le-a vorbit. I-a întrebat câte vase încărcate cu bauxită aşteaptă să plece din port. Au răspuns că nu ştiu, iar cel care le punea întrebări a început să râdă: „Ieri, zice el, eram la cutare cinema din Georgetown. Ia priviţi contramarca biletului de intrare!” Şi, descheindu-şi haina, cică le-ar fi zis: „Costumul ăsta l-am cumpărat la Georgetown”. Neîncrezătorii ţipă că astea-s tromboane, dar Faussard insistă, şi precis că-i adevărat. Submarinul pare-se că i-a avertizat chiar că vasul cutare avea să vină să-i ia. Într-adevăr, au fost salvaţi de vasul indicat.

  Fiecare îşi spune povestea. Guittou şi cu mine stăm lângă un bătrân parizian din Hale: Petit-Louis de pe rue des Lombards, ne zice el.

  — Dragă Papillon, găsisem o şustă să trăiesc fără să fac nimic. Când apărea în ziar numele unui francez la rubrica „mort pentru rege sau regină”, sau cam aşa ceva, mă duceam la un cioplitor în marmură şi puneam să mi se fotografieze o piatră funerară pe care pictasem numele vasului, data când fusese torpilat şi numele francezului. După aceea mă prezentam la vilele bogate ale englezilor şi le spuneam că trebuie să contribuie la cumpărarea unei stele funerare pentru francezul mort pentru Anglia, ca să rămână în cimitir o amintire despre el. Treaba a mers până săptămână trecută, când un dobitoc de breton, declarat mort pe-un vas torpilat, a apărut în carne şi oase, pe deasupra şi sănătos tun. A vizitat nişte femei cărora tocmai le cerusem câte cinci dolari de căciulă pentru mormântul mortului, care striga-n gura mare că-i viu şi că-n veac nu cumpărasem vreun monument funerar de la cioplitor. Va trebui să găsesc altceva ca să-mi câştig pâinea, că la vârsta mea nu mai pot să muncesc.

  Sub efectul băuturii, fiecare îşi dă în vileag poveştile cele mai neaşteptate, convins că numai noi înţelegem franţuzeşte.

  — Eu unul fac păpuşi din balata, zice altul, şi mânere de bicicletă. Din păcate, când fetiţele îşi uită păpuşile în grădină, la soare, se topesc sau se deformează. Îţi dai seama ce tărăboi se iscă dacă uit c-am vândut pe strada cutare sau cutare. De vreo lună nu mai pot să trec ziua prin mai bine de jumătate din Georgetown. Cu bicicletele, la fel. Cine o lasă la soare, când şi-o ia, rămâne cu mâinile lipite de manşoanele de balata pe care i le-am vândut.

  — Eu, zice altul, fac cravaşe cu capete de negresă, tot din balata. Marinarilor englezi le spun că sunt unu din cei scăpaţi de la Mers el-Kebir{39} şi că deci sunt obligaţi să cumpere, deoarece ai lor s-au străduit în fel şi chip să mă cureţe. Din zece inşi, opt cumpără.

  Adunătura asta de golani mă distrează şi totodată îmi dovedeşte că nu-i deloc uşor să-ţi câştigi pâinea.

  Un tip umblă la aparatul de radio al barului: se aude un apel al lui de Gaulle. Toată lumea ascultă glasul acestui francez, care-i încurajează din Londra pe francezii din colonii şi de peste ocean. Apelul lui de Gaulle e patetic, absolut nimeni nu deschide gura. Dintr-odată, unul din tipii duri, care-i cam cherchelit, se scoală şi zice:

  — Fir-ar să fie, fraţilor! Straşnică treabă! Am învăţat englezeşte dintr-un foc, înţeleg tot ce zice Churchill asta!

  Toată lumea râde cu hohote, nimeni nu se căzneşte să-l lămurească pe beţivan că s-a înşelat.

  Da, trebuie să fac primii paşi ca să-mi câştig existenţa şi, din câte văd, n-o să fie uşor. Dar nu-mi fac defel griji. Din 1930 până în 1942 am pierdut de tot simţul răspunderii şi capacitatea de-a mă descurca de unul singur. Cineva care a fost atâta vreme deţinut, fără să fie nevoit să se ocupe de hrană, de locuinţă, de îmbrăcăminte, cineva sucit şi învârtit pe toate feţele, deprins să nu facă nimic de capul lui, ci să execute automat ordinele cele mai diverse fără să le analizeze, acest cineva, care în câteva săptămâni se trezeşte deodată într-un mare oraş, care trebuie să înveţe din nou să meargă pe trotuare fără să îmbrâncească pe nimeni, să traverseze o stradă fără să-l calce maşinile, să i se pară, firesc ca la cerere să i se servească de băut sau de mâncat, acest cineva trebuie să înveţe din nou să trăiască. De pildă, au loc reacţii neaşteptate. În mijlocul tuturor acestor tipi duri, eliberaţi, deportaţi, care au evadat şi care-şi împestriţează franceza cu vorbe englezeşti sau spaniole, ale căror istorioare le-ascult numai urechi, simt deodată, în colţul ăsta de bar englezesc, că m-apucă nevoia să merg la toaletă. Ei bine, e-aproape de necrezut, dar o fracţiune de secundă l-am căutat din ochi pe paznicul căruia trebuia să-i cer voie. A durat extrem de puţin, dar totodată mi s-a părut foarte ciudat când mi-am dat seama: Papillon, nu mai ai cui să-i ceri permisiunea să te duci să-ţi faci nevoile.

  Şi la cinema, în momentul când plasatoarea ne căuta un loc, mi-a venit, preţ de-o clipă, să-i zic: „Vă rog să nu vă deranjaţi pentru mine, sunt un biet condamnat care nu merită nici o atenţie”. Mergând pe stradă, pe drumul de la cinema la bar, am întors capul de câteva ori. Guittou, care cunoaşte reacţia asta, îmi spune:

  — De ce întorci mereu capul? Vrei să vezi dacă te urmăreşte caraliul? Papi dragă, aici nu-s caralii. I-ai lăsat la ocnă.

  În limbajul colorat al ocnaşilor se zice că trebuie să-ţi lepezi uniforma. E mai mult decât atât, căci uniforma ocnaşului e doar un simbol. Trebuie să-ţi smulgi din suflet şi din creier urma ca de fier înroşit a unei matricole infamante.

  Tocmai a intrat în bar o patrulă englezească de poliţişti negri, impecabili. Trec de la o masă la alta, controlează legitimaţiile. Când ajung în colţul nostru, şeful se uită atent la toate chipurile. A văzut unul pe care nu-l cunoaşte: al meu.

  — Fiţi, vă rog, amabil şi arătaţi-mi legitimaţia dumneavoastră.

  Îi dau legitimaţia, mă priveşte în fugă, mi-o înapoiază, şi adaugă:

  — Vă rog să mă scuzaţi, nu vă cunoşteam. Fiţi binevenit la Georgetown.

  Şi pleacă.

  Paul Savoyardul spune:

  — Inglişii ăştia-s grozavi. Singurii străini în care au încredere oarbă sunt ocnaşii evadaţi. Dacă poţi dovedi autorităţilor britanice c-ai evadat din ocnă, îţi dobândeşti imediat libertatea.

  Cu toate că ne-am întors acasă târziu, la şapte dimineaţa mă aflu în port la intrarea principală. Cuic şi ciungul sosesc în mai puţin de-o jumătate oră, cu cotiga plină de zarzavaturi proaspete, culese de dimineaţă, cu ouă şi câţiva pui. Sunt singuri. Îi întreb unde-i consăteanul care urma să-i înveţe cum să procedeze. Cuic răspunde:

  — Ne-a arătat ieri, ajunge. Acum ne descurcăm singuri.

  — Vii de departe cu marfa asta?

  — Da, cale de peste două ceasuri şi jumătate. Am pornit de la trei dimineaţa şi abia acum am ajuns.

  Cuic a făcut rost de ceai cald şi de nişte turtiţe, de parcă ar fi aici de douăzeci de ani. Aşezaţi pe trotuar, lângă cotigă, bem şi mâncăm aşteptându-ne clienţii.

  — Crezi c-o să vină americanii de ieri?

  — Aşa nădăjduiesc, iar dacă nu vin, vindem altora.

  — Dar cum e cu preţurile? Cum te descurci?

  — Eu nu le spun: Face atâta. Le zic: Cât dai?

  — Păi nu ştii englezeşte.

  — E drept, dar ştiu să-mi mişc degetele şi mâinile, aşa că-i uşor. „

  — Dar tu vorbeşti destul de bine ca să vinzi şi să cumperi, îmi spune Cuic.

  — Da, dar aş vrea să văd mai întâi cum te descurci tu. Nu durează mult şi iată că soseşte un soi de jeep uriaş numit command-car. Coboară şoferul, un subofiţerii doi marinari. Subofiţerul se urcă-n cotigă şi cercetează totul: salatele, vinetele etc. Fiecare grămadă e inspectată, pipăie puii.

  — Cât face toată marfa?

  Şi târguiala începe. Marinarul american vorbeşte pe nas. Nu înţeleg nimic din ce spune. Cuic turuie pe limba lui şi pe franţuzeşte. Văzând că nu reuşesc să se înţeleagă, îl iau deoparte pe Cuic.

  — Cât ai cheltuit cu totul?

  Se scotoceşte prin buzunare şi găseşte şaptesprezece dolari.

  — O sută optzeci şi trei de dolari, îmi spune Cuic.

  — Cât îţi oferă?

  — Cred că două sute zece, dar nu-i destul.

  Mă îndrept spre ofiţer. Mă întreabă dacă vorbesc englezeşte. Un pic.

  — Vorbiţi rar, îi zic.

  — O. K.

  — Cât plătiţi? Nu, două sute zece dolari nu se poate. Două sute patruzeci.

  Nu vrea.

  Se face că pleacă, apoi se întoarce, pleacă iar, se urcă în jeep, dar îmi dau seama că joacă teatru. În momentul când coboară din nou, sosesc cele două vecine ale noastre, frumoasele hinduse pe jumătate voalate. Au observat desigur scena, întrucât se prefac că nu ne cunosc. Una din ele se suie-n căruţă, cercetează marfa şi ni se adresează:

  — Cu cât o daţi pe toată?

  — Două sute patruzeci de dolari, îi răspund eu. Zice:

  — S-a făcut.

  Bar americanul scoate două sute patruzeci de dolari şi-i dă lui Cuic, spunându-le fetelor că apucase să cumpere. Vecinele mele nu pleacă, şi-i privesc pe americani cum descarcă marfa din căruţă şi-o încarcă apoi în commamd-car. În ultimul moment, un marinar ia purcelul, crezând că face parte din marfa tocmită. Bineînţeles, Cuic nu vrea să-i dea purcelul. Se iscă o discuţie în care nu reuşim să explicăm că purcelul nu-i de vânzare.

  Încerc să le fac pe fete să înţeleagă, dar e foarte greu. Nici ele nu pricep. Marinarii americani nu vor să-i dea drumul purcelului. Cuic nu vrea să restituie banii. O să se lase cu bătaie. Ciungul a şi pus mâna pe-un lemn din căruţă, când iată că trece un jeep al poliţiei militare americane. Subofiţerul fluieră. Poliţia militară se apropie. Îi spun lui Cuic să dea banii înapoi, el nici nu vrea s-audă. Marinarii au pus mâna pe purcel, nici ei nu vor să-l dea înapoi. Cuic s-a înfipt în faţa jeep-ului şi nu-i lasă să plece, în jurul acestei scene zgomotoase s-au adunat o grămadă de gură-cască. Poliţia americană le dă dreptate americanilor, de altfel nici ei nu înţeleg nimic din păsăreasca pe care-o vorbim noi şi socotesc c-am vrut să-i păcălim pe marinari.

  Nu mai ştiu ce să fac, când mi-aduc aminte că am un număr de telefon de la Mariner Club cu numele martinichezului. I-l dau ofiţerului de poliţie, spunându-i: „Interpret”. Mă duce la un telefon. Sun şi am norocul să-l găsesc pe prietenul meu, gaullistul. Îl rog să-i explice poliţistului că purcelul nu-i de vânzare, că e dresat, că pentru Cuic e ca un câine şi că am uitat să le spunem marinarilor că nu-l vinde. După aceea îi trec poliţistului receptorul. Trei minute sunt de-ajuns ca să priceapă totul. El însuşi ia purcelul şi i-l dă lui Cuic, care, fericit la culme, îl ia în braţe şi-l pune repede în căruţă. Incidentul se încheie cu bine şi americanii râd ca nişte copii. Toată lumea pleacă, totul s-a sfârşit cu bine.

  Seara, acasă, le mulţumim fetelor, care râd cu lacrimi de toată povestea.

  S-au făcut trei luni de când suntem la Georgetown. Azi ne instalăm într-o jumătate din casa prietenilor noştri hinduşi. Două camere mari şi luminoase, o sufragerie, o bucătărioară cu o sobă cu mangal şi o curte imensă, care într-un colţ e acoperită cu tablă. Acolo e grajdul. Cotiga şi măgarul sunt la adăpost. O să dorm singur într-un pat mare luat de ocazie, împreună cu o saltea grozavă. În camera de alături, fiecare în câte-un pat, cei doi prieteni indochinezi. Mai avem şi-o masă cu şase scaune, plus patru taburete, în bucătărie se află toate ustensilele necesare gătitului. După ce i-am mulţumit lui Guittou şi prietenilor săi pentru găzduire, ne luăm în primire casa, cum zice Cuic.

  În faţa ferestrei din sufragerie, care dă spre stradă, tronează un fotoliu din răchită împletită, cadoul hinduselor. Pe masa din sufragerie, într-un vas de sticlă, sunt câteva flori proaspete aduse de Cuic.

  Impresia că am pentru prima dată un cămin, sărăcăcios dar curat, casa aceea luminoasă şi dichisită, primul rezultat a trei luni de muncă în echipă, îmi dau încredere în mine şi în viitor.

  Mâine e duminică, piaţa e închisă, suntem liberi deci toată ziua. De aceea ne-am hotărât câteşitrei să-i poftim la masă pe Guittou şi pe prietenii lui, precum şi pe hinduse cu fraţii lor. Invitatul de onoare va fi indochinezul care i-a ajutat pe Cuic şi pe ciung, cel care le-a dăruit măgarul şi cotiga şi care ne-a împrumutat cele două sute de dolari ca să ne înjghebăm primul negoţ. Va găsi pe farfuria lui un plic cu cele două sute de dolari şi câteva cuvinte de mulţumire din partea noastră, scrise pe limba lui.

  După purcel, pe care-l adoră, mie îmi revine întreaga prietenie a lui Cuic. Are faţă de mine atenţii neîncetate: sunt cel mai bine îmbrăcat din toţi trei, şi Cuic soseşte adesea cu câte-o cămaşă, cu o cravată sau cu un pantalon pentru mine. Toate astea le cumpără din banii lui. Cuic nu fumează, nu bea aproape deloc, singurul lui viciu e jocul de cărţi. Nu visează decât un lucru: să aibă destule economii ca să se ducă la clubul chinezesc să joace.

  Nu întâmpinăm nici o greutate cu vânzarea produselor cumpărate dimineaţa. Am început să vorbesc destul de bine englezeşte ca să cumpăr şi să vând. Câştigăm câteşitrei cam douăzeci şi cinci, treizeci şi cinci de dolari pe zi. E puţin, dar suntem foarte mulţumiţi c-am găsit atât de repede un mijloc de-a ne asigura existenţa. Nu mă duc de fiecare dată cu ei la cumpărat, deşi mi se fac reduceri mai mari, dar acum eu sunt totdeauna cel care vinde. Mă cunosc o grămadă de marinari americani şi englezi detaşaţi pe uscat pentru aprovizionarea navelor lor. Ne tocmim cu amabilitate, fără prea multă înflăcărare. E unul, o huidumă de cantinier de la popota ofiţerilor americani, un italo-american care-mi vorbeşte totdeauna pe italieneşte. E-n culmea fericirii când îi răspund pe limba lui şi nu se tocmeşte decât ca să se distreze. Până la urmă cumpără la preţul pe care i l-am cerut la începutul discuţiei.

  De pe la opt şi jumătate, nouă dimineaţa, suntem acasă. Ciungul şi Cuic se culcă, după ce-am mâncat toţi trei ceva uşor. Eu mă duc să-l văd pe Guittou, sau vecinele vin pe la mine. Nu-i cine ştie ce treabă de făcut prin casă: cele două surori mătură, spală rufele, fac paturile, curăţă prin casă şi fac bine toate treburile astea pentru mai nimic: doi dolari pe zi. Apreciez din plin faptul că sunt liber şi că n-am griji în ce priveşte viitorul.

  FAMILIA MEA HINDUSĂ.

  Vehiculul cel mai utilizat în oraş e bicicleta. Mi-am cumpărat aşadar o bicicletă, ca să mă pot duce oriunde fără bătaie de cap. Oraşul fiind aşezat la şes, ca şi împrejurimile, se pot parcurge, fără efort, distanţe lungi. Pe bicicletă sunt montate două portbagaje foarte solide, unul în faţă şi celălalt în spate. În consecinţă, asemenea multor băştinaşi, îmi vine uşor să transport două persoane.

  Cel puţin de două ori pe săptămână fac o plimbare de o oră sau două cu prietenele mele hinduse. Sunt nespus de bucuroase şi încep să înţeleg că una din ele, cea mai mică, e pe cale să se îndrăgostească de mine. Tatăl ei, pe care nu-l văzusem niciodată, a sosit ieri. Stă destul de aproape de noi dar nu venise niciodată să ne vadă şi nu-i cunoşteam decât pe fraţii fetelor. E-un bătrân înalt, cu o barbă foarte lungă şi albă ca zăpadă. Are un păr argintiu şi o frunte inteligentă şi nobilă. Nu vorbeşte decât limba hindusă, fiică-sa traduce. Mă pofteşte să vin pe la el. Nu-i departe cu bicicleta, îmi explică el prin micuţa prinţesă, cum îi zic eu fiicei sale. Îi promit că o să-i fac în curând o vizită.

  După ce-a mâncat câteva prăjiturele şi a băut un ceai, pleacă, nu înainte să fi apucat să-mi dau seama că examinase cu atenţie cele mai infime detalii ale casei. Mica prinţesă e tare fericită văzând că tatăl ei pleacă mulţumit da vizită şi de noi.

  Am treizeci şi şase de ani şi sunt sănătos tun, mă simt încă tânăr şi, din fericire, toţi mă consideră tânăr: nu arăt mai mult de treizeci de ani; îmi spun prietenii. Iar fata are nouăsprezece ani şi e înzestrată cu frumuseţea neamului ei şi cu modul de a gândi calm şi plin de fatalism. Pentru mine ar fi un dar al cerului să iubesc şi să fiu iubit de fata asta superbă.

  Când ne plimbăm toţi trei, ea se aşează întotdeauna pe portbagajul din faţă, fiindcă ştie prea bine că, dacă stă drept, ori de câte ori trebuie să apăs mai tare pe pedale, mi-aplec capul puţin înainte şi ajung foarte aproape de obrazul ei. Dacă-şi lăsă capul pe spate, văd întreaga frumuseţe a sânilor ei goi sub voal, mai bine decât dacă ar fi dezveliţi. La aceste uşoare atingeri, ochii ei mari şi negri scânteiază, iar gura ei de-un roşu aprins, pe fondul pielii de culoarea ceaiului, se întredeschide de parcă ar dori s-o sărut. Gura aceea minunată e împodobită de nişte dinţi superbi, de-o frumuseţe strălucitoare. Are un fel al ei de-a pronunţa anumite cuvinte, de-a scoate la iveală vârful limbii trandafirii cu guriţa întredeschisă, care i-ar duce în ispită până şi pe sfinţii cei mai sfinţi pe care ni i-a dat religia catolică.

  Astă-seară urmează să ne ducem la cinema singuri, întrucât se pare că sora ei are o migrenă, pe care-o bănuiesc simulată ca să ne lase în doi. Vine într-o rochie de muselină albă care-i ajunge până la glezne, şi când merge, i se văd cele trei cercuri de argint pe piciorul gol. E încălţată cu sandale ale căror cureluşe aurii sunt petrecute pe după degetul mare şi care-i fac un picioruş foarte elegant. În nara dreaptă şi-a încrustat o scoică mică de tot, din aur. Vălul de muselină de pe cap e scurt şi-i coboară niţel mai jos de umeri. O panglică aurie i-l ţine strâns în jurul capului. Din panglică atârnă până-n mijlocul frunţii trei fire împodobite cu pietre de toate culorile. Nu sunt pietre preţioase, bineînţeles, dar sunt frumoase, şi de câte ori se leagănă, lasă să se întrevadă tatuajul albastru-închis de pe frunte.

  Toată gospodăria hindusă şi a mea, reprezentată prin Cuic şi prin ciung, se uită după noi cum plecăm, bucuroşi de fericirea noastră. Parc-ar şti cu toţii c-o să ne întoarcem de la cinema logodiţi.

  S-a aşezat comod pe perniţa de pe portbagajul bicicletei şi ne îndreptăm spre centru. Pe-o porţiune de bulevard prost luminată, pe când bicicleta înainta fără să pedale fata asta superbă îmi dă pe furiş o sărutare, din proprie iniţiativă, fapt care m-a tulburat atât de mult că era să cad de pe bicicletă.

  Mână-n mână, în fundul sălii, las degetele să vorbească, iar ea îmi răspunde. Primul nostru duet de dragoste, în sala aceea de cinema, unde rula un film la care nu ne-am uitat, a fost cu desăvârşire mut. Degetele ei, unghiile ei lungi atât de îngrijite şi date cu lac, strângerea mâinilor ei, totul încântă şi-mi comunică mai bine decât cuvintele întreaga ei dragoste pentru mine şi dorinţa de-a fi a mea. Şi-a lăsat capul pe umărul meu, aşa că-i pot săruta faţa atât de pură.

  Dragostea asta timidă, căreia i-a trebuit atâta timp să se-nfiripe, se transformă repede într-o pasiune totală. Înainte de-a fi a mea, i-am explicat că nu mă pot însura cu ea fiindcă m-am căsătorit în Franţa. N-a fost necăjită decât cel mult o zi. Într-o noapte a rămas la mine. Mi-a spus că din pricina fraţilor ei şi a anumitor vecini hinduşi ar prefera să ne mutăm la tatăl ei. Am acceptat şi m-am instalat în casa tatălui ei, care stă singur cu o tânără hindusă, o rudă îndepărtată care-l slujeşte şi-i ţine gospodăria. Nu-i prea departe de casa unde locuieşte Cuic, vreo cinci sute de metri. Drept care cei doi prieteni ai mei vin să mă vadă în fiecare seară şi petrec pe puţin o oră cu noi. Foarte adesea mâncăm împreună.

  Continuăm să ne vindem legumele în port. Plec la şase şi jumătate, iar hindusa mea mă însoţeşte aproape de fiecare dată. Un termos mare plin cu ceai, un borcan cu dulceaţă şi nişte pâine prăjită într-o sacoşă de piele îi aşteaptă pe Cuic şi pe ciung, ca să bem ceaiul cu toţii. Pregăteşte cu mâna ei micul dejun şi ţine morţiş la acest ritual: să luăm împreună prima masă a zilei. Are în sacoşă tot ce-i trebuie: o feţişoară de masă tivită cu dantelă, pe care-o aşterne foarte ceremonios pe trotuar, după ce l-a măturat cu o periuţă, patru ceşti de porţelan cu farfurioarele lor. Iar noi dejunăm, foarte serioşi, aşezaţi pe trotuar.

  E foarte comic să stai pe-un trotuar şi să-ţi bei ceaiul de parc-ai fi într-o sufragerie, dar ei i se pare firesc, iar lui Cuic la fel. De altfel, nu se sinchisesc de trecători şi consideră normal să se poarte aşa. Nu vreau s-o contrariez. E-atât de încântată să ne servească şi să ungă marmelada pe feliile de pâine prăjită încât, dacă aş refuza, aş necăji-o.

  Sâmbăta trecută s-a petrecut ceva care mi-a lămurit un mister. Într-adevăr, de două luni de când suntem împreună îmi dă foarte des mici bucăţele de aur. De fiecare dată e vorba de frânturi de bijuterii rupte: jumătate dintr-un inel de aur, un cercel desperecheat, o bucată de lănţişor, un sfert sau o jumătate de medalie sau de monedă. Cum n-am nevoie de-aşa ceva ca să mă descurc, în ciuda faptului că-mi spune să le vând, le păstrez într-o cutie. S-au adunat aproape patru sute de grame. Când o întreb de unde provin, mă îmbrăţişează, mă sărută, râde, dar nu-mi dă nici o explicaţie.

  Iată însă că sâmbătă, pe la zece dimineaţa, hindusa mea mă roagă să-l duc pe tată ei nu mai ştiu unde cu bicicleta: „Tăticu, îmi spune ea, o să-ţi arate pe unde s-o iei. Eu stau acasă, am de călcat.” Intrigat, presupun că bătrânul are de făcut un drum mai lung şi accept bucuros să-l conduc.

  Aşezat pe portbagajul din faţă, fără să scoată o vorbă, căci nu ştie decât hindusa, mi-arată cu braţul încotro s-o iau. E departe, pedalez de-aproape o oră. Ajungem într-un cartier de bogătaşi, pe malul mării. Peste tot numai vile frumoase. Când „socrul” îmi face semn, opresc şi mă uit. Bătrânul scoate de sub haină o piatră rotundă, albă, şi îngenunchează pe prima treaptă a unei case. Cântă în timp ce-şi rostogoleşte piatra pe treaptă. După câteva minute, o femeie purtând straie hinduse iese din vilă, se apropie de el şi-i dă ceva fără să rostească o vorbă.

  Mergând de la o casă la alta, scena se repetă până la ora patru după-amiază. Durează cam mult drăcia asta şi nu reuşesc să înţeleg. La cea din urmă vilă se îndreaptă spre el un bărbat îmbrăcat în alb. Îl ajută să se ridice, îl ia de braţ şi-l duce în casă. Stă mai mult de-un sfert de oră şi iese însoţit tot de domnul acela, care, înainte de-a se despărţi, îl sărută pe frunte sau, mai bine zis, pe păru-i alb. O pornim spre casă, pedalez din răsputeri să ajungem repede, căci e trecut de patru şi jumătate.

  Din fericire, sosim înainte de a se fi înnoptat. Frumoasa mea hindusă, Indara, îl conduce pe tatăl ei, apoi îmi sare de gât, mă sărută vijelios şi mă târăşte spre duş ca să mă spăl. Mă aşteaptă rufărie curată şi mă aşez la masă spălat, ras, primenit. Mă serveşte ea însăşi, ca de obicei. Aş vrea să mă lămurească, dar ea se învârteşte de colo-colo, prefăcându-se că-i ocupată, ca să întârzie cât mai mult cu putinţă clipa întrebărilor. Ard de nerăbdare să aflu. Dar ştiu că niciodată nu trebuie să insişti ca un hindus sau chinez să-ţi spună ceva. Până să pui întrebări, e bine să laşi să treacă un timp. Atunci se pornesc singuri pe povestit, deoarece ghicesc, simt că aştepţi o confidenţă, iar dacă te consideră demn de ea, vorbesc. Aşa s-a întâmplat de altfel şi cu Indara.

  După ce ne-am culcat şi ne-am iubit îndelung, şi-a rezemat obrazul încă încins de umărul meu gol şi mi-a spus fără să se uite la mine:

  — Ştii, dragul meu, când se duce tăticu să adune aur, nu face nici un rău, dimpotrivă, cheamă duhurile să apere casa unde-şi rostogoleşte piatra. Ca să-i mulţumească, oamenii îi dau o bucăţică de aur. E-un obicei străvechi din ţara noastră, din Java.

  Asta-mi povesteşte prinţesa mea. Dar, într-o zi, stăteam de vorbă cu una din prietenele ei la piaţă. În dimineaţa aceea, nici Indara, nici indochinezii nu sosiseră încă. Aşadar, fata cea frumoasă, tot din Java, îmi povesteşte altă versiune.

  — De ce mai munceşti, de vreme ce trăieşti cu fata vrăjitorului? Nu i-e ruşine să te pună să te scoli cu noaptea-n cap, chiar când plouă? Cu aurul pe care-l câştigă tatăl ei, ai putea să trăieşti fără să munceşti. Indara nu te iubeşte cu-adevărat, căci n-ar trebui să te lase să te scoli atât de devreme.

  — Păi, ce face tatăl ei? Explică-mi, eu habar n-am.

  — Tatăl ei e-un vrăjitor din Java. Dacă vrea, poate să cheme moartea asupra ta sau a familiei tale. Singurul mijloc ca să scapi de farmecele pe care ţi le face cu piatra lui vrăjită e să-i dai destul aur ca s-o rostogolească în sens opus celui prin care cheamă moartea. Astfel desface toate vrăjile şi cheamă sănătatea şi viaţa pentru tine şi toţi ai tăi care trăiesc în casă.

  Nu prea seamănă cu ce-mi povestise Indara. Am de gând să controlez ca să aflu cine spune adevărul. Câteva zile mai târziu mă aflam cu „socrul meu”, cel cu barba albă, pe malul unui râu care străbate Penitence Rivers şi se varsă în Demerara. Mutrele pescarilor hinduşi m-au lămurit pe deplin. Fiecare îi oferea câte-un peşte şi se îndepărta cât mai iute de mal. Am înţeles. Nu mai e cazul să pun vreo întrebare.

  În ce mă priveşte, vrăjitorul de socru-meu nu mă deranjează cu nimic. Nu-mi vorbeşte decât în hindusă şi crede că înţeleg câte ceva. Niciodată nu reuşesc să pricep vreo boabă. Asta are şi o parte bună: e cu neputinţă să nu fim de acord. Totuşi, mi-a găsit ceva de lucru: tatuez fruntea unor fete între treisprezece şi cincisprezece ani. Câteodată le descoperă sânii şi tatuez frunze sau petale de flori colorate în verde, roz şi albastru, lăsând sfârcul să se înalţe ca pistilul unei flori. Cele curajoase, căci e foarte dureros, mă pun să le tatuez în galben-deschis cercul negru din jurul sfârcului, iar unele, dar rar, chiar şi sfârcul.

  În faţa casei a pus o pancartă cu litere hinduse, pe care scrie, pare-se: „Artist al tatuajului – Preţuri modeste – Rezultate garantate.” Munca e bine plătită şi am deci două satisfacţii: admir frumoşii sâni ai javanezelor şi câştig bani.

  Cuic a găsit aproape de port un restaurant de vânzare. Îmi aduce vestea mândru nevoie mare, şi-mi propune să-l cumpărăm. Preţul nu-i exagerat, opt sute de dolari. Cu ce-aş lua pe aurul vrăjitorului, plus economiile noastre, am putea cumpăra restaurantul. Mă duc să-l văd. E pe-o străduţă, dar foarte aproape de port. La orice oră geme da lume. Are o sală mare cu lespezi albe şi negre, opt mase pe stânga, opt pe dreapta, în mijloc o masă rotundă pe care se pot expune aperitive şi fructe. Bucătăria e mare, spaţioasă, foarte luminoasă. Are două cuptoare şi două uriaşe sobe de gătit.

  RESTAURANT ŞI FLUTURI.

  Am încheiat afacerea. Însăşi Indara a vândut aurul pe care-l aveam. Tatăl ei era de altfel foarte mirat că nu m-am atins niciodată de bucăţile de aur pe care i le dădea fiicei sale pentru noi doi. A zis:

  — Vi le-am dat ca să trageţi foloase de pe urma lor. Sunt ale voastre, ale amândurora, nu trebuie să-mi cereţi voie, faceţi ce vreţi.

  Va să zică, „vrăjitorul de socru-meu” nu-i băiat rău. Ea este excepţională, atât ca amantă, ca nevastă, cât şi ca prietenă. Nu-i chip să ne certăm, la tot ce-i zic răspunde totdeauna „da”. Doar când tatuez sânişorii compatrioatelor ei mai bombăne niţel.

  Iată-mă aşadar patronul restaurantului „Victory” din Water Street, în inima portului din Georgetown. Cuic o să gătească, asta-i place, e meseria lui. Ciungul va face piaţa şi „Chow Mein”-ul,”un fel de spaghete chinezeşti. Se pregătesc aşa: se amestecă făină de calitatea întâi cu câteva gălbenuşuri. Aluatul, fără apă, trebuie frământat zdravăn, mult timp, treabă foarte grea, aşa că-l bate călărind cu un picior pe-un băţ bine lustruit, înfipt în mijlocul mesei, şi pe care-l ţine cu singura lui mână. În felul acesta, se învârteşte de jur împrejur, sărind într-un picior. Frământat cu-atâta putere, aluatul se transformă curând într-o cocă fragedă şi gustoasă. La sfârşit îi adaugă puţin unt, ceea ce-i dă un gust delicios.

  Restaurantul ăsta, care dăduse faliment, dobândeşte iute o faimă grozavă. Ajutată de o hindusă tânără şi foarte frumoasă, pe nume Daya, Indara serveşte numeroşii clienţi care dau buzna să se desfete cu feluri de mâncare chinezeşti. Vin toţi ocnaşii care au evadat. Cei cu bani plătesc, ceilalţi mănâncă pe gratis. „Hrănirea celor flămânzi poartă noroc”, zice Cuic.

  E-o singură hibă: senzaţia pe care-o stârnesc cele două chelneriţe, printre care Indara. Amândurora li se văd sânii prin voalul subţire al rochiei. Mai mult decât atât, rochiile lor sunt despicate lateral, de la gleznă până la şold. La anumite mişcări, li se dezveleşte toată gamba şi coapsa, până sus. Marinarii americani, englezi, suedezi, canadieni şi norvegieni mănâncă uneori de câte două ori pe zi, atât sunt de atraşi de spectacol. Prietenii mei au botezat localul „restaurantul ginitorilor”.

  Eu sunt pe post de patron. Toţi mă consideră „boss”-ul. Nu există casă automată de înregistrat, chelneriţele mi-aduc banii, îi bag în buzunar şi, când e cazul, dau restul.

  Restaurantul e deschis de la opt seara până la cinci sau şase dimineaţa. Nu-i nevoie să mai spun că, pe la trei, toate damele din cartier cărora le-a mers bine peste noapte vin să mănânce fie cu iubitul lor, fie cu câte-un client – un pui cu curry{40} sau o salată de germeni de fasole. Se bea şi bere, mai ales englezească, şi whisky, sau un rom foarte bun de prin partea locului, făcut din trestie de zahăr, cu sifon sau coca-cola. Întrucât a devenit locul de întâlnire al francezilor evadaţi, eu sunt sfetnicul, judecătorul şi confidentul întregii colonii de ocnaşi şi deportaţi.

  Câteodată mai trag şi ponoase din cauza lor. Un colecţionar de fluturi îmi explică felul lui de-a vâna în junglă. Decupează un carton în formă de fluture, apoi lipeşte pe el aripile fluturelui pe care vrea să-l prindă. Cartonul cu pricina e fixat pe-un băţ de un metru. Când vânează, ţine braţul cu mâna dreaptă şi-l mişcă astfel ca falsul fluture să pară că zboară. În junglă caută totdeauna luminişurile unde pătrunde soarele. Cunoaşte ora apariţiei fiecărei specii din crisalidă. Unele specii nu trăiesc decât patruzeci şi opt de ore. Când soarele scaldă poieniţa, fluturii abia ieşiţi din crisalidă dau buzna spre lumină, căutând să se împerecheze cât mai repede cu putinţă. Când zăresc momeala, se năpustesc de departe spre ea. Dacă falsul fluture e mascul, vine un mascul, ca să se lupte. Cu mâna stângă, în care ţine-o mică plasă, vânătorul îi prinde iute.

  Plasa are o gâtuitură, astfel că vânătorul poate prinde fluturi în continuare, fără teama că-i vor scăpa ceilalţi.

  Dacă a făcut-momeala cu aripile unei femele, masculii vin să se împerecheze, şi rezultatul e acelaşi.

  Cei mai frumoşi fluturi sunt cei de noapte, dar, lovindu-se deseori de obstacole, e foarte greu să găseşti vreunul cu aripile intacte. Aproape toţi au aripile zdrenţuite. Pentru fluturii ăştia de noapte se urcă în vârful unui copac înalt şi întinde un cearşaf alb, luminat din spate cu o lampă cu acetilenă. Marii fluturi de noapte, care ating cincisprezece până la douăzeci de centimetri de la marginea unei aripi la cealaltă, vin să se aşeze pe cearşaful alb. Nu-i mai rămâne decât să-i asfixieze, apăsându-le repede şi puternic toracele, fără să-l strivească. Nu trebuie să ajungă să se zbată, altfel li se strică aripile şi le scade valoarea.

  Într-o vitrină am mici colecţii de fluturi, de musculiţe, de şerpi şi de vampiri. Există mai mulţi cumpărători decât marfă, de aceea preţurile sunt ridicate.

  Un american mi-a arătat un fluture cu aripile dinapoi albastre ca oţelul şi cu cele dinainte albastre-deschis. Zice că-mi dă cinci sute de dolari dacă-i găsesc un fluture hermafrodit din aceeaşi specie.

  Vorbind cu vânătorul, mi-a spus c-a avut o dată unul foarte frumos, a primit cincizeci de dolari pe el, ca să afle apoi de la un colecţionar adevărat că exemplarul respectiv face aproape două mii de dolari.

  — Papillon, americanul vrea să te fraierească, îmi zice vânătorul. Te crede tâmpit. Chiar dacă n-ar valora decât o mie cinci sute de dolari, tot câştigă straşnic de pe urma nepriceperii tale.

  — Ai dreptate, e-un măgar. Ce-ar fi să-l fraierim noi?

  — Cum?

  — Să fixăm pe-un fluture femelă, de pildă, două aripi de mascul sau invers. Greul e cu fixatul, cum facem să nu se vadă.

  După o grămadă de încercări, reuşim să lipim perfect, fără să se cunoască ceva, două aripi de mascul pe-o femelă superbă: am băgat vârfurile într-o tăietură mititică, apoi le-am lipit cu lapte de balata. Ţine atât de bine că putem să-l ridicăm de aripile lipite. Bag fluturele într-o cutie cu capac de sticlă, împreună cu alţii, într-o colecţie banală, de douăzeci de dolari, ca şi cum-nu l-aş fi observat. Am mers la fix. De cum l-a zărit, americanul are îndrăzneala să se înfiinţeze cu o hârtie de douăzeci ele dolari, ca să-mi cumpere colecţia. Îi spun c-am promis-o, că un suedez mi-a cerut o cutie şi că e pentru el.

  În două zile, americanul a ridicat de cel puţin zece ori cutia ca s-o privească. În cele din urmă, nu-l rabdă inima şi mă cheamă.

  — Îţi dau douăzeci de dolari pe fluturele din mijloc şi-i păstrezi pe ceilalţi.

  — De ce-o fi mai grozav fluturele ăsta? M-apuc să-l examinez, apoi exclam: Ia stai, ăsta-i un hermafrodit!

  — Ce-ai spus? Da, ai dreptate. Nu prea eram sigur până acum, zice americanul. Nu se vede bine prin geam. Îmi dai voie?

  Suceşte şi-nvârteşte fluturele pe toate părţile, şi zice:

  — Cât ceri pe el?

  — Nu mi-aţi spus odată că un exemplar ca ăsta, atât de rar, face cinci sute de dolari?

  — Am spus-o câtorva vânători, nu vreau să profit de nepriceperea ăluia care l-a prins pe ăsta.

  — Va să zică, cinci sute de dolari sau nu facem târgul.

  — Îl cumpăr, păstrează-mi-l. Poftim şaizeci de dolari, cât am la mine, ca arvună. Dă-mi o chitanţă, mâine ţi-aduc restul. Dar, mai ales, scoate-l din cutia asta.

  — E-n regulă, o să-l pun în altă parte. Poftim chitanţa.

  Urmaşul lui Lincoln se înfiinţează fix la ora deschiderii.

  Mai cercetează o dată fluturele, de astă-dată cu o lupă mică. Mă ia cu rece şi cu cald când îl întoarce pe cealaltă parte. E satisfăcut, mi-l plăteşte, îl vâră într-o cutie pe care-o adusese. Îmi cere altă chitanţă şi pleacă.

  Două luni mai târziu mă pomenesc umflat de sticleţi. Când ajung la comisariat, prefectul poliţiei îmi explică în franţuzeşte c-am fost arestat deoarece un american mă acuză de escrocherie:

  — E vorba de-un fluture căruia i-ai lipit nişte aripi, îmi spune comisarul. Datorită acestei înşelătorii, se pare că l-ai vândut cu cinci sute de dolari.

  După două ore, Cuic şi Indara s-au şi înfiinţat cu un avocat. Tipul vorbeşte foarte bine franţuzeşte. Îi explic că habar n-am de fluturi, că nu sunt nici vânător, nici colecţionar. Vând cutiile ca să-i servesc pe vânătorii care-mi sunt clienţi, că americanul e cel care a oferit cinci sute de dolari, eu nu i-am cerut banii ăştia şi că, de altfel, dacă fluturele ar fi fost autentic, după cum credea dumnealui, el era hoţul, căci în cazul acela ar fi valorat aproximativ două mii de dolari.

  Două zile mai târziu are loc procesul. Avocatul face şi pe interpretul. Îmi repet argumentele. Avocatul meu a adus un catalog cu preţurile fluturilor. Un exemplar ca acela e cotat la peste o mie cinci sute de dolari. Americanul e condamnat să plătească cheltuielile de judecată, în plus, va plăti onorarul avocatului meu şi două sute de dolari.

  Toţi ocnaşii, laolaltă cu hinduşii, sărbătoresc eliberarea mea cu nişte lichior de anason, specialitatea casei. Întreaga familie a Indarei venise la tribunal, mândri cu toţii nevoie mare că în familia lor există – după o achitare – un supraom. Căci nu se lăsaseră păcăliţi: bănuiau ei că eu lipisem aripile.

  Gata, am fost nevoiţi să vindem restaurantul, era inevitabil să se întâmple aşa. Indara şi Daya erau prea frumoase, iar soiul acela de strip-tease, abia schiţat şi niciodată dus până la capăt, îi înnebunea şi mai rău pe marinarii cu sângele înfierbântat decât dacă fetele s-ar fi dezbrăcat complet. Băgând de seamă că, cu cât le plimbă mai mult pe sub nas sânişorii goi, abia voalaţi, cu atât le dau marinarii bacşişuri mai grase, se aplecau mult deasupra mesei şi se prefăceau că nu reuşesc să facă adunarea sau să numere restul. După răstimpul ăsta de vizionare, bine calculat, când marinarului îi ieşiseră ochii din cap ca să vadă mai bine, îşi îndreptau spinarea şi ziceau: „Dar bacşişul meu?” – „Ah!” Erau darnici amărâţii, şi fiind mereu aţâţaţi, dar niciodată satisfăcuţi, nu mai ştiau cum s-o scoată la capăt, Într-o zi s-a întâmplat ceea ce prevăzusem. Un zdrahon roşcovan plin de pistrui nu s-a mulţumit să vadă o coapsă dezgolită: zărind o clipă slipul, a întins mâna şi, cu degetele lui de brută, a apucat-o pe javaneza mea ca într-un cleşte. Având în mână o cană de sticlă plină cu apă, fata nu stă mult pe gânduri şi i-o sparge-n cap. Ameţit, marinarul îi smulge slipul şi se prăbuşeşte. Mă reped să-l ridic, când un prieten de-al lui, crezând c-o să-l lovesc, îmi articulează un pumn formidabil în ochi, până să fi apucat să scot o vorbă. Poate că marinarul ăsta boxer a vrut într-adevăr să-şi apere tovarăşul, sau să-l pocnească pe bărbatul frumoasei hinduse, vinovat că fata e inaccesibilă. Cine ştie? Oricum, ochiul meu a încasat directa în plin. Se bizuise însă prea repede pe victorie, căci se pune în gardă ca un boxer şi-mi strigă: „Boxe, boxe, man!” Hai, boxează tipule! Îi trag un picior în părţile sensibile şi o lovitură cu capul, specialitatea casei Papillon, şi boxerul se-ntinde cât e de lung.

  Încăierarea devine generală. Ciungul a ieşit din bucătărie ca să mă ajute şi împarte lovituri cu băţul lui pentru spaghete speciale. Cuic soseşte cu o furculiţă lungă cu doi dinţi şi împunge unde apucă. Un golănaş de parizian, veteran al balurilor populare din strada Lappe, se slujeşte de-un scaun în chip de măciucă. Socotind probabil că e într-o situaţie de inferioritate pentru că şi-a pierdut slipul, Indara s-a retras din învălmăşeală.

  Rezultat: cinci americani sunt serios răniţi la cap, alţii s-au ales cu câte două găuri ale furculiţei lui Cuic în diverse părţi ale corpului. Peste tot e sânge. Un poliţist negru s-a postat la uşă să nu iasă nimeni. Asta spre norocul nostru, căci soseşte un jeep al poliţiei militare. Cu ghete albe şi cu bastonul ridicat, vor să pătrundă cu forţa şi, văzând că toţi marinarii sunt plini de sânge, au desigur intenţia să-i răzbune. Poliţistul negru îi respinge, apoi barează uşa cu vâna de bou zicând: „Majesty Police” (Poliţia maiestăţii-sale).

  Abia la sosirea poliţiştilor englezi am fost scoşi din restaurant şi urcaţi în duba poliţiei. Suntem duşi la comisariat. În afară de mine, care am un ochi învineţit, nici unul din noi nu e rănit, de aceea nu vor să ne creadă că eram în legitimă apărare.

  O săptămână mai târziu, la tribunal, preşedintele acceptă versiunea noastră şi ne pune în libertate, cu excepţia lui Cuic, care se alege cu trei luni pentru lovituri şi răniri. Era greu de găsit o explicaţie mulţimii de împunsături duble distribuite de Cuic din belşug.

  Întrucât după aceea, în mai puţin de cincisprezece zile, au urmat şase încăierări, ne dăm seama că nu mai ţine. Marinarii sunt hotărâţi să nu considere incidentul încheiat şi, având în vedere că ne trezim mereu cu mutre noi, vezi de află dacă sunt sau nu prieteni de-ai duşmanilor noştri!

  Aşadar am vândut restaurantul, nici măcar cu preţul cu care-l cumpărasem. E drept că, de când i se dusese buhul, clienţii nu prea mai făceau coadă.

  — Ce facem, ciungule?

  — Până o ieşi Cuic, ne odihnim. Nu putem să ne apucăm iar de zarzavat, fiindcă am vândut cotiga şi măgarul o dată cu clientela. Cel mai bun lucru ar fi să nu facem nimic, să ne odihnim. Vedem noi după aia.

  Cuic a ieşit. Ne spune că a fost bine tratat: „Singurul lucru neplăcut, ne povesteşte el, e că am stat lângă doi condamnaţi la moarte.” Aşa-i, englezii au un obicei tâmpit: înştiinţează condamnatul, cu patruzeci şi cinci de zile înainte de execuţie, că-n cutare zi, la cutare oră, o să fie spânzurat, fiindcă regina i-a respins cererea de graţiere.

  — Drept urmare, ne spune Cuic, în fiecare dimineaţă cei doi condamnaţi la moarte îşi strigau unul altuia: „S-a mai dus o zi, Johnny, n-au mai rămas decât atâtea zile!” Iar celălalt nu mai înceta toată dimineaţa cu înjurăturile la adresa complicelui său.

  În afară de asta, Cuic era liniştit şi bine privit.

  „CABANA DE BAMBUS”

  Pascal Fosco a venit la oraş de la minele de bauxită. E unul din oamenii care încercaseră să atace, înarmaţi fiind, poşta din Marsilia. Complicele lui a fost ghilotinat. Pascal e cel mai cumsecade dintre noi toţi. E un mecanic bun, nu câştigă decât patru dolari pe zi şi reuşeşte totuşi să mai hrănească unul sau doi ocnaşi aflaţi la ananghie.

  Mina aceea cu minereu de aluminiu e situată foarte adânc în junglă. În jurul exploatării s-a înjghebat un sătuc unde trăiesc muncitorii şi inginerii. În port, minereul e încărcat fără încetare în numeroase cargoboturi. Îmi vine o idee: ce-ar fi să deschidem un cabaret în colţul ăla de junglă uitat de Dumnezeu? Probabil că oamenii s-or fi plictisind îngrozitor noaptea.

  — E drept, îmi spune Fosco, nu-i prea grozav ca distracţii. Nu găseşti de nici unele.

  Peste câteva zile, Indara, Cuic, ciungul şi cu mine ne aflăm pe o ambarcaţiune care-n două zile de navigaţie pe fluviu ne duce la „Makenzie,” ăsta-i numele minei.

  Tabăra inginerilor, a conducerii şi a muncitorilor de înaltă calificare e plăcută, curată, cu căsuţe confortabile, înzestrate toate cu site metalice la ferestre ca să le apere de ţânţari. Satul, în schimb, e prăpădit. Nici o casă de cărămidă, de piatră sau de ciment. Doar colibe din lut şi bambus, cu acoperişuri din frunze de palmier sau, la cele mai moderne, din tinichea. Există patru baruri-restaurant, groaznice, înţesate de clienţi. Bărbaţii se bat pe-o bere călâie. Nici un local n-are frigider.

  Pascal avea dreptate, e rost de ceva prin colţişorul ăsta. La urma urmei, sunt un evadat, trăiesc o aventură, nu pot să duc o viaţă normală, asemenea prietenilor mei. Să muncesc ca să câştig cât să nu mor de foame, mulţumesc, nu-i de mine.

  Când plouă, străzile sunt numai noroi, aşa că-mi aleg un loc mai înalt, ceva mai departe de centrul aşezării. Când o ploua, sunt sigur că apa n-o să pătrundă nici înăuntru, şi nici n-o să inunde terenul din jurul clădirii pe care-o plănuiesc…

  În zece zile, ajutaţi de dulgherii negri care lucrează la mină, construim o sală dreptunghiulară de douăzeci de metri lungime pe opt lărgime. La treizeci de mese a câte patru locuri vor putea să şadă comod o sută douăzeci de oameni. Mai înălţăm o estradă pentru artiste, un bar lat cât sala, cu vreo douăsprezece taburete înalte. Alături de cabaret ridicăm o altă construcţie cu opt încăperi, unde vor putea trăi lesne şaisprezece persoane.

  Când m-am dus la Georgetown să cumpăr cele trebuincioase, scaune, mese etC. Am angajat patru superbe negrese tinere, care să-i servească pe clienţi. Daya, care lucra la restaurant, s-a hotărât să vină cu noi. O fată o să cânte la pianul vechi pe care l-am închiriat. Rămâne să încropesc spectacolul.

  După multă trudă şi pălăvrăgeală, am reuşit să conving două javaneze, o portugheză, o indochineză şi două brunete să renunţe la prostituţie şi să facă streap-tease. O perdea roşie, veche, cumpărată de ocazie, va sluji drept cortină pentru începerea şi încheierea spectacolului.

  Mă întorc cu tot personalul, călătorim cu vasul unui pescar chinez. O firmă de spirtoase mi-a dat pe credit tot soiul de băuturi. Au încredere în mine, o să le plătesc din treizeci în treizeci de zile tot ce vând între timp, conform inventarului. Pe măsură ce se termină, o să-mi dea băuturile de care voi avea nevoie. Un patefon vechi şi nişte discuri uzate vor asigura muzica de câte ori pianistul va înceta să mai chinuiască pianul. Tot soiul de rochii, jupoane, ciorapi negii şi coloraţi, jartiere, sutiene în stare foarte bună şi pe care le-am ales pentru culorile lor ţipătoare, de la un hindus care se pricopsise cu rămăşiţele unui teatru ambulant, vor fi „garderoba” viitoarelor mele „artiste”. „

  Cuic a cumpărat lemnăria şi cazarmamentul, Indara, sticlăria şi toate cele necesare barului; eu, băuturile şi mă ocup de problema artistică. Ca să punem toate astea la punct într-o săptămână, a trebuit să ne cam spetim. În sfârşit, s-a făcut, şi atât lucrurile cât şi oamenii au umplut tot vasul.

  Două zile mai târziu sosim în văgăuna noastră. În regiunea aceea pierdută în mijlocul junglei, cele zece fete provoacă o adevărată revoluţie. Încărcaţi fiecare cu câte-o boccea ne îndreptăm spre „Cabana de bambus”, aşa ne-am botezat barul de noapte. Repetiţiile au început. Nu-i prea uşor să-mi învăţ „artistele” să se dezbrace. Mai întâi, fiindcă vorbesc foarte prost englezeşte şi explicaţiile mele nu prea sunt înţelese; apoi, fiindcă toată viaţa lor fetele astea s-au dezbrăcat la marea viteză, ca să scape cât mai repede de clientul lor. Acum, lucrurile se prezintă exact invers: cu cât o fac mai pe-ndelete, cu atât e mai sexy. Pentru fiecare din fete, tactica diferă, în funcţie şi de veşmintele pe care le poartă.

  Marchiza, cu corset roz şi rochie cu crinolină, cu pantalonaşi bufanţi, cu dantelă albă, se dezbracă încet, ascunsă după un paravan, înaintea unei mari oglinzi, astfel încât publicul să poată admira, treptat, treptat, fiecare bucăţică de piele pe care o dezvăluie.

  Urinează „Rapida”, o fată cu pântecul neted, o brunetă de culoarea cafelei cu lapte, splendid exemplar de mulatră, precis fiica unui alb şi a unei negrese ceva mai deschisă la culoare. Pielea ei, ca bobul de cafea prăjit, îi scoate în evidenţă formele perfect proporţionale. Părul negru, lung şi ondulat natural îi cade pe umerii de-o rotunjime divină. O pereche de sâni, plini, sus plasaţi şi aroganţi în pofida greutăţii lor împung văzduhul cu sfârcurile lor magnifice, ceva, ceva mai închise la culoare decât pielea. Asta-i „Rapida.” Toate hainele de pe ea au fermoare. Soseşte în pantaloni de cowboy, cu o pălărie uriaşă pe cap şi cu bluză albă, ale cărei manşete se termină cu nişte franjuri de piele. Îşi face apariţia pe scenă în sunetele unui marş războinic şi se descalţă zvârlind cât colo fiecare pantof. Pantalonul se liberează pe ambele coapse şi-i cade la picioare. Corsajul se descheie şi el graţie fermoarelor de pe mâneci. Impactul pentru public e violent pentru că ţâţele-i goale ţâşnesc de parcă ar fi furioase de atâta întemniţare. Cu coapsele şi pieptul gol, ea îşi desface picioarele şi înfigându-şi mâinile, în şolduri ţintuieşte sala. Apoi, îşi scoate pălăria şi o azvârle pe una din primele mese de lângă scenă.

  „Rapida” n-o face pe mironosiţa nici când e vorba să-şi scoată slipul. Cele două copci laterale sar, minuscula bucăţică de mătase e mai curând smulsă decât scoasă. Înveşmântată precum Eva, triunghiul îmblănit al pubisului ei apare pentru o clipă că imediat după aceea una din fete să-i paseze un uriaş evantai din pene albe, cu care, desfăcându-l, să-şi acopere sexul.

  În ziua inaugurării, „Cabana de bambus” e plină ochi. Statul-major al minei e în păr. Noaptea se încheie cu dans, şi zorile s-au şi ivit când pleacă ultimii clienţi. E un adevărat succes, nici nu puteam nădăjdui mai mult. Avem cheltuieli, e drept, dar preţurile sunt foarte mari, ceea ce compensează, iar, pe de altă parte, sunt convins că barul ăsta în mijlocul junglei o să aibă nopţi de-a rândul mai mulţi clienţi decât spaţiu.

  Cele patru chelneriţe, negresele, nu mai prididesc cu servitul. Cu fustele lor scurte, cu corsajele lor adânc răscroite, cu basmaua roşie pe cap, au făcut şi ele o impresie favorabilă asupra clientelei. Indara şi Daya supraveghează fiecare câte-o jumătate de sală. La bar stau Cuic şi ciungul, ca să trimită comenzile în sală. Iar eu mă aflu peste tot, corectând ceea ce şchioapătă sau dând o mână de ajutor celui care întâmpină vreun necaz.

  — E-un succes la mare fix, zice Cuic când, în sfârşit, chelneriţele, „artistele” şi patronul rămân singuri în sala aceea mare.

  Mâncăm cu toţii la un loc, ca-n familie, patronul şi angajaţii, morţi de oboseală, dar fericiţi de rezultat. Toată lumea se duce la culcare.

  — Hei, Papillon, n-ai de gând să te scoli?

  — Cât e ceasul?

  — E şase după-amiază, îmi spune Cuic. Prinţesa ta ne-a ajutat. S-a sculat de vreo două ceasuri. Totul e-n ordine, la noapte suntem gata s-o luăm de la capăt.

  Indara îşi face apariţia cu o cană de apă caldă. Ras, îmbăiat, proaspăt şi bine dispus, o iau de mijloc şi intrăm în „Cabana de bambus”, unde mă întâmpină nenumărate întrebări:

  — A fost bine, şefule?

  — Am scos-o bine la cap cu strip-tease-ul? Şchioapătă pe undeva?

  — Am cântat cât de cât corect? Noroc că nu-i un public prea pretenţios.

  Echipa asta nouă e într-adevăr simpatică. Damele transformate în „artiste” îşi iau munca-n serios şi par fericite că s-au lăsat de vechea meserie. Negustoria merge cum nu se poate mai bine. O singură hibă: prea puţine femei pentru atâţia bărbaţi singuri. Toţi clienţii ar vrea să fie însoţiţi de-o fată, îndeosebi de-o artistă, dacă nu toată noaptea, măcar un răstimp mai lung. Se iscă gelozii. Uneori, când două femei stau din întâmplare la aceeaşi masă, clienţii protestează.

  Negresele sunt şi ele solicitate, întâi pentru că-s frumoase şi mai ales fiindcă aici în junglă e lipsă de femei. Uneori, Daya trece la bar, ca să servească şi să vorbească cu toată lumea. Vreo douăzeci de bărbaţi se bucură de prezenţa hindusei, care-i într-adevăr de-o rară frumuseţe.

  Ca să evit invidia şi insistenţele clienţilor care vor o „artistă” la masa lor, am înfiinţat o loterie. După fiecare număr de strip-tease sau după un cântec, o roată mare ca de ruletă cu cifre de la 1 la 32, câte una de fiecare masă şi două pentru bar, hotărăşte unde se va duce fata. Ca şi participi la loterie, trebuie să iei un bilet care costă cât o sticlă de whisky sau de şampanie.

  Ideea asta (credeam eu) prezintă două avantaje. Mai întâi evită orice reclamaţie. Câştigătorul se bucură de prezenţa fetei la masa lui timp de-o oră, plătind sticla, care i se serveşte în felul următor: în timp ce artista, goală puşcă, e ascunsă de uriaşul evantai, se porneşte roata; când se citeşte numărul câştigător, fata se urcă pe un platou mare de lemn vopsit argintiu, patru vlăjgani ridică totul şi o duc la fericita masă câştigătoare. Ea însăşi destupă şampania, ciocneşte o cupă, tot goală puşcă, îşi cere scuze şi, după cinci minute, se întoarce îmbrăcată şi se aşează din nou la masă.

  Timp de şase luni totul a mers bine, dar după ce-a trecut anotimpul ploilor au început să vină şi alţi clienţi. E vorba de căutătorii de aur şi de diamante, care prospectează liber prin junglă, în pământul ăsta atât de bogat în aluviuni. E îngrozitor de greu să cauţi aur şi diamante cu nişte mijloace arhaice. Foarte adesea minerii se omoară sau se fură între ei. Drept care toţi umblă înarmaţi, iar când au strâns un săculeţ cu aur sau un pumn de diamante, nu rezistă ispitei de-a cheltui nebuneşte. Fetele capătă o remiză grasă de fiecare sticlă băută. Drept care încearcă, sărutându-şi clientul, să verse şampania sau whisky-ul în frapieră, ca să se termine sticla mai repede. În ciuda alcoolului băut, câte unii prind mişcarea, iar reacţiile lor sunt uneori atât de brutale încât am fost obligat să fixez mesele şi scaunele de podea.

  Cu clientela asta nouă s-a întâmplat ceea ce era inevitabil să se întâmple. I se zicea „Floare de scorţişoară”, într-adevăr pielea ei avea culoarea scorţişoarei. Puştoaica asta nouă, pe care-o scosesem din drojdia Georgetown-ului, îi înnebunea pur şi simplu pe clienţi prin felul ei de-a se dezbrăca.

  Când îi venea rândul, pe scenă era adusă o canapea tapiţată cu satin alb. Trec peste faptul că se dezgolea cu o rară ştiinţă a perversiunii, dar, odată goală puşcă, se întindea pe canapea şi începea să se mângâie. Degetele ei lungi şi subţiri lunecau peste întregu-i corp, jucându-se cu fiecare părticică din el, de la plete până la unghiile de la picioare. Nici un centimetru de piele nu era neglijat. Inutil să vă descriu reacţiile bărbaţilor aceştia fruşti, îmbibaţi de alcool, picaţi direct din junglă.

  Deoarece era foarte mercantilă, pentru a se participa la loteria ei, ceruse ca jucătorii să plătească preţul a două sticle de şampanie în loc de una, ca pentru celelalte fete. După ce-şi încercase zadarnic norocul, jucând de mai multe ori ca s-o câştige pe „Floare de scorţişoară”, un zdrahon de miner, cu o barbă neagră foarte deasă, a socotit că cel mai bun lucru ar fi să cumpere toate cele treizeci de numere din sală, ceea ce a şi făcut când a trecut hindusa mea cu bilete. Nu mai rămăseseră deci decât cele două numere ale barului.

  Convins c-o să câştige, după ce-a plătit cele şaizeci de sticle de şampanie, bărbosul aştepta, plin de încredere, dezbrăcarea fetei şi tragerea loteriei. „Floarea de scorţişoară” era foarte aţâţată după cât băuse-n noaptea aceea. Când şi-a început ultimul număr de strip-tease era patru dimineaţa. Hhhrrr! Porneşte ruleta, care, cu vârfuleţul ei de os, îl va indica pe câştigător.

  Bărbosului i se scurg ochii de poftă după ce a văzut figurile puştoaicei. E în aşteptare, fără îndoială că-i va fi servită pe tava argintată fata goală, acoperită cu faimosul evantai de pene şi cu cele două sticle de şampanie între coapsele ei superbe. Catastrofă! Tipul cu cele treizeci de numere pierde. A ieşit numărul 31, adică a câştigat barul. La început înţelege doar pe jumătate, şi-şi dă seama de-a binelea abia când vede că artista e ridicată şi pusă pe bar. Atunci, i se pune pata neagră, răstoarnă masa, şi din trei paşi ajunge lângă bar. Cât ai clipi, scoate revolverul şi trage trei gloanţe în faţă.

  „Floare de scorţişoară” a murit în braţele mele. O ridicasem după ce-l pocnisem pe animalul ăla cu o măciucă de-a poliţiştilor americani, pe care-o port mereu, Bruta a avut răgazul să-şi făptuiască crima doar pentru că mă împiedicasem de-o chelneriţă şi de tava ei, astfel c-am intervenit prea târziu. Rezultatul: poliţia a închis „Cabana de bambus,” iar noi ne-am întors la Georgetown.

  Iată-ne din nou în casa noastră. Ca o adevărată hindusă fatalistă, Indara nu-şi schimbă purtarea. Pentru ea, faptul că suntem ruinaţi n-are nici o importanţă. O să ne-apucăm de altceva, şi cu asta basta. Indochinezii, la fel. În armonioasa noastră echipă nu s-a schimbat nimic.

  N-am auzit nici un reproş pentru ideea mea năstruşnică de-a pune fetele la loterie, ideea din cauza căreia suntem la pământ. Cu ce-am economisit, ne-am plătit datoriile până la ultima leţcaie şi i-am dat nişte bani mamei „Florii de scorţişoară”. Nu ne facem sânge rău. Ne ducem în fiecare seară la bar unde se întâlnesc ocnaşii. Petrecem seri foarte plăcute, dar, din cauza restricţiilor impuse de război, încep să mă plictisesc la Georgetown. Colac peste pupăză, prinţesa mea nu fusese niciodată geloasă şi mă bucurasem totdeauna de-o libertate deplină. Acum însă nu mă mai slăbeşte nici o clipă şi stă ceasuri întregi lângă mine oriunde aş fi.

  Posibilităţile de-a face comerţ la Georgetown se complică. Drept care într-o bună zi mi-a venit cheful să plec din Guyana engleză spre alte ţinuturi. Nu riscăm nimic, e război. Nici o ţară n-o să ne extrădeze, cel puţin aşa presupun.

  EVADAREA DE LA GEORGETOWN.

  Guittou e de acord. Şi el crede c-or fi existând ţări mai atrăgătoare şi unde-i mai uşor de trăit decât în Guyana engleză. Începem să pregătim evadarea. Într-adevăr, e-un delict foarte grav să părăseşti Guyana engleză. Sunt vremuri de război, nici unul din noi n-are paşaport.

  Chapar, evadat din Cayenne după ce-a scăpat de internare, e aici de trei luni. Capătă un dolar şi jumătate pe zi să facă îngheţată într-o patiserie chineză. Şi el vrea să plece din Georgetown. Un ocnaş din Dijon, Deplanque, şi unul din Bordeaux sunt şi ei candidaţi la evadare. Cuic şi ciungul preferă să rămână. Se simt bine aici.

  Întrucât ieşirea din fluviul Demerara este extrem de supravegheată, aflându-se în bătaia cuiburilor de mitralieră, a torpiloarelor şi a tunurilor, o să copiem întocmai o barcă de pescari înscrisă la Georgetown şi-o să plecăm în felul ăsta. Îmi reproşez că sunt lipsit de recunoştinţă faţă de Indara şi că nu răspund cum s-ar cuveni dragostei ei depline. Dar nu pot să fac altfel, într-atât se ţine scai de mine că de la o vreme mă enervează. Fiinţele simple, pure, fără reţineri în dorinţele lor, nu aşteaptă ca acela pe care-l iubesc să le solicite când e vorba de dragoste. Hindusa se poartă exact ca surorile indiene de la Guajira. În clipa când simţurile lor doresc să fie satisfăcute, se oferă şi, dacă nu sunt luate în seamă, se întristează cumplit. În străfundurile eului lor ia naştere o mare durere, foarte persistentă, şi asta mă irită, căci nu vreau s-o fac să sufere, după cum n-am vrut-o nici în cazul surorilor indiene şi mă strădui ca-n braţele mele să juiseze cât mai mult.

  Ieri am asistat la cea mai frumoasă scenă cu putinţă în ce priveşte mimica. În Guyana engleză există un soi de sclavie modernă. Javanezii vin să muncească pe plantaţiile de bumbac, de trestie de zahăr sau de cacao pe baza unor contracte pe cinci şi zece ani. Soţul şi soţia sunt obligaţi să iasă la lucru în fiecare zi, exceptând cazul că sunt bolnavi. Dar dacă medicul îi găseşte sănătoşi, trebuie să efectueze ca pedeapsă o lună de muncă suplimentară, la sfârşitul contractului, la care se adaugă alte luni, pentru alte delicte minore. Întrucât sunt toţi amatori de jocuri de noroc, ajung datori vânduţi faţă de plantaţie şi, ca să-şi plătească datoriile, semnează prelungiri de contracte pe unul sau mai mulţi ani, obţinând astfel şi o primă.

  Practic, nu mai ajung să redevină liberi. Nişte oameni ca ei, capabili să-şi joace propria nevastă şi să-şi ţină cuvântul cu scrupulozitate, au un singur lucru sfânt, şi-anume copiii. Fac totul ca să-i păstreze free (liberi). Rabdă cele mai cumplite greutăţi şi lipsuri, dar foarte rar vreunul din copiii lor semnează un contract cu plantaţia.

  Aşadar, azi are loc nunta unei fete hinduse. Toată lumea poartă haine lungi: femeile, rochii din voal alb, iar bărbaţii nişte tunici albe care le-ajung până la glezne. Multe flori de portocal. După o serie de ceremonii religioase, scena la care m-am referit începe să se desfăşoare: în clipa când mirele dă să plece cu mireasa. Musafirii sunt înşiraţi la dreapta şi la stânga porţii. Într-o parte bărbaţii, în cealaltă femeile. În pragul uşii deschise stau tatăl şi mama. Mirii îşi îmbrăţişează familia şi trec printre cele două şiruri, pe-o distanţă de câţiva metri. Deodată, mireasa se smulge din braţele soţului ei şi se repede la maică-sa. Mama îşi acoperă ochii cu o mână, iar cu cealaltă îi face semn să se întoarcă la bărbatul ei.

  Acesta întinde braţele şi o cheamă, ea însă face nişte gesturi prin care arată că nu ştie ce să facă. Maică-sa i-a dat viaţa şi, foarte expresiv, arată ceva mic de tot care iese din burta mamei. De asemenea, maică-sa a alăptat-o. Va fi oare în stare să uite toate acestea spre a-l urma pe bărbatul pe care-l iubeşte? Poate că da, dar nu te grăbi, îi spune ea prin gesturi, mai aşteaptă niţel, mai lasă-mă un pic să-i privesc pe părinţii ăştia atât de buni, care, până te-am întâlnit, reprezentau singurul rost al vieţii mele.

  Atunci face şi el nişte semne menite să-i arate că viaţa îi cere şi ei să fie soţie şi mamă. Toate astea au loc în sunetele cântecelor unor fete şi ale unor băieţi care le dau replica. Până la urmă, după ce-a mai fugit o dată din braţele mirelui, după ce şi-a sărutat părinţii, face ea însăşi câţiva paşi în fugă şi sare în braţele soţului ei, care-o duce repede până la trăsurica ce-i aşteptă, împodobită cu ghirlande de flori.

  Pregătim grijulii evadarea. O barcă largă şi lungă, cu o velă bună, cu un foc şi o cârmă de calitatea întâi sunt pregătite în mare taină, ca poliţia să nu bage de seamă.

  Ascundem barca în aval de cartierul nostru, în Penitence River, râul care se varsă în marele fluviu Demerara. E vopsită şi numerotată exact ca barca unor pescari chinezi, înmatriculată la Georgetown. Când e luminată de faruri, doar echipajul diferă. Ca să-i ducem de-a binelea, n-o să stăm în picioare, căci chinezii din barca pe care-am copiat-o sunt mici şi uscăţivi, pe când noi suntem înalţi şi voinici.

  Totul decurge fără probleme şi scăpăm teferi din Demerara ca s-o pornim pe mare. În ciuda bucuriei că am ieşit şi am scăpat de primejdia de-a fi descoperiţi, nu-mi dă pace gândul c-am plecat ca un hoţ, fără s-o fi înştiinţat pe prinţesa mea hindusă. Nu-s mulţumit de mine. Ea, tatăl ei şi tot neamul ei nu mi-au făcut decât bine, în schimb eu sunt cel care s-a purtat urât. Nu încerc să găsesc argumente care să-mi îndreptăţească purtarea. Socotesc că-i tare neelegant ce-am făcut şi nu-s deloc împăcat cu mine însumi. Am lăsat ostentativ şase sute de dolari pe masă, dar anumite lucruri nu pot fi plătite cu bani.

  Vreme de patruzeci şi opt de ore ar trebui să ţinem nord-nord. Reluându-mi vechea idee, aş vrea să ajung în Hondurasul britanic. De aceea trebuie să navigam mai mult de două zile în larg.

  Suntem cinci care ara evadat: Guittou, Chapar, Barrière, care-i din Bordeaux, Deplanque, un tip din Dijon, şi cu mine, Papillon, căpitanul, responsabil cu navigaţia.

  Abia am pătruns de treizeci de ore în apele mării că ne şi prinde o furtună îngrozitoare, urmată de-un soi de taifun, un ciclon. Trăsnete, tunete, ploaie, valuri uriaşe şi dezordonate, un uragan care se-nvârteşte, ne fugăreşte fără să putem opune vreo rezistenţă, într-o cavalcadă nebună şi dramatică pe-o mare cum nu mai văzusem şi nici nu-mi imaginasem. Pentru prima dată de când mă ştiu, vânturile se rotesc schimbându-şi direcţia, încât alizeele dispar cu desăvârşire şi furtuna ne poartă, învârtindu-ne, în direcţia opusă. De-ar fi durat o săptămână, ne pomeneam înapoi la ocnă.

  De altfel, taifunul ăsta a rămas de poveste, după cum am aflat mai târziu la Trinidad de la domnul Agostini, consulul francez. I-a retezat peste şase mii de cocotieri de pe plantaţia lui. Acest taifun în formă de vârtej i-a ferăstruit literalmente la nivelul unui stat de om. Multe case au fost smulse şi duse de vânt departe, până ce-au căzut pe uscat sau în mare. Noi am pierdut totul: alimentele şi bagajele, precum şi butoaiele cu apă. Catargul s-a rupt la mai puţin de doi metri, am rămas fără velă şi, ce-i mai grav, cârma s-a frânt. Ca prin minune, Chapar a salvat o mică vâslă şi cu lopăţica asta am încercat să conduc barca. Colac peste pupăză, ne-am dezbrăcat cu toţii la piele ca să meşterim un soi de velă. Am folosit tot ce-am avut: hainele, pantalonii şi cămăşile. Am rămas în slip. Vela asta încropită din hainele noastre şi cusută cu puţină sârmă pe care-o aveam la bord ne îngăduie cât de cât să navigam cu catargul nostru trunchiat.

  Alizeele au reînceput să bată, şi profit de ele ca să încerc s-o iau drept spre sud ca s-ajungem la oricare ţărm, fie şi-n Guyana engleză. Pedeapsa care ne aşteaptă acolo va fi bine venită. Tovarăşii mei s-au purtat bărbăteşte în timpul şi după, n-aş zice furtuna asta, n-ar fi destul, ci după cataclismul, potopul, ciclonul ăsta mai degrabă.

  Zărim pământul abia după şase zile, din care două de calm absolut. Cu bucăţica aceea de velă, pe care vântul o umflă în ciuda găurilor, nu putem naviga chiar cum am vrea. Nici lopăţica nu e îndestulătoare ca să conduc ambarcaţia la fix. Fiind complet goi, ne-am ales pe tot trupul cu arsuri dureroase, ceea ce ne micşorează puterea de-a lupta. Nici unul nu mai are piele pe nas, ci carne vie. Tot carne vie ne sunt şi buzele, picioarele, coapsele şi partea dintre coapse. Setea ne chinuieşte în aşa hal încât Deplanque şi Chapar au ajuns să bea apă sărată. După încercarea asta suferă şi mai rău. În ciuda setei şi a foamei care ne torturează, există totuşi şi ceva bun: nimeni, dar absolut nimeni nu se vaită. De asemenea, nici unul nu încearcă să dea altuia sfaturi. Cine vrea să bea apă sărată şi cine-şi dă cu apă de mare zicând că-l răcoreşte îşi dă seama singur că apa sărată îi adânceşte rănile şi că-l ustură şi mai rău din cauza evaporării.

  Sunt singurul care mai am un ochi sănătos şi complet deschis, toţi tovarăşii mei au ochii plini cu puroi, de aceea mereu li se tot lipesc. Ochii îndreptăţesc faptul că oamenii se spală cu orice risc şi-n ciuda durerii, căci trebuie să-i deschidă şi să vadă cât de cât. Un soare ca plumbul topit ne pârjoleşte rănile cu-atâta putere că-i aproape de neîndurat. Înnebunit, Deplanque declară că se aruncă în apă.

  De-aproape o oră mi se pare că zăresc pământul la orizont. Bineînţeles, m-am îndreptat imediat într-acolo, fără să spun vreo vorbă, nefiind prea sigur. Se ivesc păsări, zboară în jurul nostru, înseamnă că nu m-am înşelat. Ţipetele lor dau de ştire tovarăşilor mei, care, năuciţi, de soare şi de oboseală, stau lungiţi în fundul bărcii, adăpostindu-şi fata cu braţele.

  Guittou, după ce-şi clăteşte gura ca să poată emite un sunet, îmi spune:

  — Vezi pământul, Papi?

  — Da.

  — În cât timp crezi că ajungem?

  — Cam în cinci până la şapte ore. Ascultaţi, fraţilor, eu unul nu mai pot. În plus faţă de arsurile voastre, şezutul mi-e carne vie, tot frecându-se de lemnul băncii şi din cauza apei de mare. Vântul nu-i prea tare, înaintăm încet şi-n braţ mi se pun mereu cârcei, ca şi în mâini, care-au obosit de când tot strâng vâsla ce-o folosesc drept cârmă. Vă propun ceva. Scoatem vela şi-o întindem pe barcă-n chip de acoperiş, ca să ne adăpostim de soarele ăsta pân' la noapte. Barca o să ajungă şi singură, în derivă, până la ţărm. E neapărat nevoie, afară doar dacă unul din voi vrea să-mi ia locul la cârmă.

  — Nu, nu, Papi. Facem cum spui şi-o să dormim cu toţii, în afara unuia, la umbra velei.

  Luăm hotărârea asta în plin soare, pe la ora unu. Cu o satisfacţie pur animalică, mă întind în fundul bărcii, în sfârşit la umbră. Tovarăşii mei mi-au cedat locul cel mai bun, ca să primesc aer dinspre faţă. Cel care-i de gardă stă jos, dar adăpostit la umbra velei. Cu toţii, chiar şi cel de gardă, adormim cât ai clipi, zdrobiţi de oboseală şi de umbra care ne îngăduie în sfârşit să scăpăm de soarele necruţător.

  Deodată ne trezeşte şuierul unei sirene. Dau vela la o parte, e noapte. Cât o fi ceasul? Când mă aşez la locul meu, la cârmă, o briză răcoroasă îmi mângâie bietul trup jupuit şi imediat mă ia cu frig. Dar ce bine e când nu mai ai senzaţia că te prăjeşti!

  Ridicăm vela. După ce-mi spăl ochii cu apă de mare – din fericire numai unul mă ustură şi supurează – văd foarte clar pământul spre stânga şi spre dreapta. Unde ne aflăm? Spre care din cele două maluri să mă îndrept? Se aude iarăşi şuierul sirenei, îmi dau seama că semnalul provine dinspre malul din dreapta. Ce dracu or vrea să ne spună?

  — Unde crezi că suntem, Papi? zise Chapar.

  — Sincer să fiu, habar n-am. Dacă nu-i vorba de-o limbă izolată de pământ, ci de-un golf, s-ar putea să fim la extremitatea Guyanei engleze, în partea care merge până la Orinoco (mare fluviu ai Venezuelei, care constituie frontiera). Dar dacă uscatul din dreapta e despărţit printr-un spaţiu destul de mare de cel din stânga, înseamnă că peninsula asta-i o insulă, şi anume Trinidad. În stânga ar fi Venezuela, deci am fi în golful Paria.

  Cele ce-mi amintesc din hărţile marine pe care-am avut ocazia să le cercetez îmi sugerează această alternativă. Dintre Trinidad, la dreapta, Venezuela, la stânga, ce să alegem? De hotărârea asta depinde soarta noastră. Cu vântul care bate acum, prielnic şi răcoros, n-o să fie prea greu să ne îndreptăm spre coastă. Deocamdată nu ne-am hotărât. La Trinidad sunt „inglişii”, aceeaşi ocârmuire ca şi-n Guyana engleză.

  — Acolo avem siguranţa că vom fi bine trataţi, zice Guittou.

  — Da, dar ce-o să hotărască în privinţa noastră, având în vedere c-am părăsit teritoriul lor în timp de război, fără autorizaţie şi-n mod clandestin?

  — Dar Venezuela?

  — Nu prea ştiu ce se petrece pe-acolo, zice Deplanque. Pe vremea preşedintelui Gomez, ocnaşii erau puşi să muncească la drumuri în condiţii extrem de grele, apoi cayennezii, cum li se zice pe-acolo, erau remişi Franţei.

  — Da, dar acum s-au schimbat lucrurile, e război.

  — Din câte-am auzit la Georgetown, ei n-ar fi în război, ci neutri.

  — Sigur?

  — Absolut sigur.

  — Înseamnă că pentru noi e de rău.

  Zărim nişte lumini pe uscatul din dreapta, ca şi pe cel din stânga. Se aude iarăşi sirena, care de astă dată şuieră de trei ori la rând. De pe coasta din dreapta ne parvin nişte semnale luminoase. Luna tocmai a răsărit, uscatul e destul de departe de noi, dar pe direcţia noastră. Drept în faţă se înalţă din mare, foarte sus, două stânci imense, ascuţite şi negre. Probabil că ăsta-i rostul sirenei: ne înştiinţează asupra pericolului.

  — Ia te uită, nişte balize! Un şir întreg, parc-ar fi nişte mărgele înşirate pe aţă. Ce-ar fi să aşteptăm să se facă ziuă, agăţaţi de una din ele? Chapar, coboară vela!

  El desprinde imediat acele bucăţi de pantaloni şi cămăşi pe care le numesc în chip pretenţios velă. Frânând cu lopata mea, îndrept spre o baliză vârful bărcii noastre, de care mai atârnă, din fericire, o bucată zdravănă de frânghie, atât de bine legată de inel încât taifunul n-a reuşit s-o smulgă. S-a făcut, am reuşit să ne legăm. Nu direct de baliza aceea ciudată, întrucât nu-i prevăzută cu nici un fel de dispozitiv de care ne-am putea agăţa frânghia, ci de cablul care-o leagă de baliza următoare. Suntem bine amaraţi de cablul ăsta, care delimitează probabil un canal. Fără să ne mai sinchisim de urletele pe care continuă să le scoată sirena de pe malul drept, ne culcăm cu toţi în fundul bărcii, înveliţi cu vela ca să ne apărăm de vânt şi de răcoarea nopţii. Precis c-am fost printre primii care am adormit buştean.

  Când mă trezesc, s-a făcut ziuă, e senin. Soarele tocmai răsare, marea e puţin cam agitată şi culoarea ei albastră-verzuie dovedeşte că fundul e plin cu corali.

  — Ce facem? Ne hotărâm să acostam? Crap de foame Şi de sete.

  E prima dată că se plânge cineva de când postim, azi se împlinesc exact şapte zile.

  — Suntem atât de-aproape de pământ că n-ar fi o greşeală prea gravă.

  Chapar e cel care a vorbit.

  De la locul meu văd clar, departe-n faţă, dincolo de cele două stânci uriaşe care se înalţă din mare, spărtura uscatului. Aşadar, la dreapta e Trinidad, la stânga Venezuela. Ne aflăm fără îndoială în golful Paria, iar apa e albastră şi nu îngălbenită de aluviunile Orinocului, deoarece suntem în curentul canalului care trece printre cele două ţări şi se îndreaptă apoi spre larg.

  — Ce facem? Voi trebuie să vă rostiţi, e-o treabă prea importantă ca să hotărăsc singur. La dreapta e insula engleză Trinidad; la stânga, Venezuela. Încotro vreţi s-o porniţi? Având în vedere starea noastră fizică şi halul în care ne e barcă, trebuie să ajungem cât mai repede pe uscat. Printre noi se află doi eliberaţi: Guittou şi Corbière. Noi trei: Chapar, Depianque şi cu mine suntem cei mai în pericol. Noi trebuie să hotărâm. Ce ziceţi?

  — Cel mai cuminte ar fi să mergem la Trinidad. Venezuela înseamnă necunoscutul.

  — Nu mai e nevoie să luăm vreo hotărâre zice Deplanque, o s-o ia vedeta asta, care se apropie.

  Într-adevăr, o vedetă, se îndreaptă spre noi cu mare viteză. Iat-o, se opreşte la peste cincizeci de metri. Un om pune mâna pe un portavoce. Zăresc un drapel care nu-i cel britanic. E plin de stele, foarte frumos, nu l-am văzut de când mă ştiu. Trebuie să fie al Venezuelei. Ulterior avea să devină „drapelul meu”, al noii mele patrii, pentru mine, ca pentru orice om normal, simbolul cel mai emoţionant, care reuneşte într-o bucată de pânză cele mai nobile calităţi ale unui mare popor, ale poporului meu.

  — Quién son vosotros? (Cine sunteţi?)

  — Suntem francezi.

  — Están locos? (Sunteţi nebuni?) De ce?

  — Porque son amarados a minas (V-aţi legat de nişte mine).

  — De-aia nu vă apropiaţi?

  — Da. Dezlegaţi-vă repede.

  — S-a făcut.

  Cât ai clipi, Chapar a desfăcut frânghia. Ne legasem, nici mai mult, nici mai puţin, de-un şir de mine plutitoare. Comandantul vedetei de care ne-am amarat ne spune că, dacă n-am sărit în aer, e-o adevărată minune. Fără să urcăm la bord, echipajul ne dă cafea, lapte cald cu mult zahăr, ţigări.

  — Duceţi-vă în Venezuela, veţi fi bine trataţi, vă asigur. Nu vă putem remorca până la mal, trebuie să ajungem urgent la farul Barimas, să luăm pe cineva grav rănit. Nu cumva să încercaţi să ajungeţi la Trinidad, aveţi toate şansele să vă ciocniţi de-o mină, aşa că…

  După un „Adios, buena suerte” (Adio, mult noroc) vedeta pleacă. Ne-a lăsat doi litri de lapte. Ridicăm vela. La zece dimineaţa, cu stomacul pe cale să se dezlipească datorită cafelei şi laptelui, cu o ţigară în gură, acostez liniştit pe nisipul fin al unei plaje unde s-au adunat vreo cincizeci de cetăţeni, să vadă cine soseşte cu ambarcaţia asta ciudată, înzestrată cu un catarg trunchiat şi cu o velă făcută din cămăşi, pantaloni şi haine.

  Caietul al treisprezecelea venezuela.

  PESCARII DIN IRAPA.

  Descopăr o lume, nişte oameni, o civilizaţie complet necunoscute mie. Aceste prime momente petrecute pe pământul Venezuelei sunt atât de emoţionante încât ar fi nevoie de-un talent mult superior slabelor mele posibilităţi ca să exprim, să descriu, să zugrăvesc primirea călduroasă pe care ne-a făcut-o populaţia asta generoasă. Unii sunt albi, alţii negri, dar marea majoritate arată ca nişte albi care au stat câteva zile la soare. Aproape toţi bărbaţii au pantalonii sumeşi până la genunchi.

  — Bieţii oameni, în ce hal au ajuns! îi auzim spunând.

  Satul de pescari unde am sosit se numeşte Irapa şi face parte dintr-un stat denumit Sucre. Femeile tinere sunt frumoase, mai degrabă micuţe, dar deosebit de graţioase, iar cele mai mature, ca şi cele bătrâne de tot, se transformă, fără excepţie, în infirmiere, surori de caritate sau mame grijulii.

  Ne-au strâns în hambarul unei case, unde au agăţat cinci hamace de lână şi unde au adus o masă şi nişte scaune. Ne-au uns din cap până-n picioare cu unt de cacao. Nici un centimetru de carne vie n-a fost uitat. Oamenii aceia de pe coastă ştiu că, morţi de foame şi de oboseală cum suntem, din cauza unui post atât de îndelungat, aproape deshidrataţi, trebuie să dormim, şi totodată că n-avem voie să mâncăm decât câte puţin.

  Culcat comod într-un hamac, fiecare dintre noi primeşte, aproape adormit, mâncarea pe care ne-o vâră în gură aceste infirmiere improvizate. Eram atât de sleit, puterile mă lăsaseră în aşa măsură în momentul când m-au întins în hamac încât, cu rănile bine oblojite cu unt de cacao, mă simt literalmente topit, şi dorm, mănânc, beau, fără să-mi dau prea bine seama de ce se petrece.

  Primele linguriţe dintr-un soi de tapioca n-au fost acceptate de stomacul meu gol. De altfel nu sunt singurul în situaţia asta. Toţi am vomitat de mai multe ori o parte sau toată hrana pe care aceste femei ne-o băgau în gură.

  Oamenii din sat sunt săraci lipiţi pământului. Totuşi, fiecare din ei, fără excepţie, contribuie la ajutorarea noastră. După trei zile, datorită îngrijirilor primite şi tinereţii noastre, suntem aproape puşi pe picioare. Ore întregi nu părăsim hamacurile. Sub hambarul din frunze de cocotier care ne ţine umbră şi răcoare, tovarăşii mei şi cu mine stăm de vorbă cu localnicii. N-au destule lucruri ca să ne îmbrace pe toţi odată. S-au împărţit în grupuri mici. Unii se ocupă de Guittou, alţii de Deplanque etc. Vreo zece persoane se ocupă de mine.

  În primele zile m-au îmbrăcat cu ce-au apucat, lucruri purtate, dar extrem de curate. Acum, de câte ori le e cu putinţă, ne cumpără o cămaşă nouă, un pantalon, o curea, o pereche de papuci. Printre femeile care văd de mine sunt şi nişte fete tinere, de tip indian, dar amestecat eu sânge spaniol sau portughez. Pe una o cheamă Tibisay, pe alta Nenita. Mi-au cumpărat o cămaşă, un pantalon şi o pereche de papuci cărora le zice aspargate. Au o talpă de piele fără toc, iar laba piciorului e acoperită de-o pânză împletită. Degetele rămân goale, iar pânza înconjură călcâiul.

  — Nu-i cazul să întrebăm de unde veniţi. Tatuajele arată că sunteţi evadaţi din ocna franceză.

  Asta mă emoţionează şi mai mult. Cum adică? Ştiind că suntem nişte condamnaţi pentru delicte grave, evadaţi dintr-o închisoare a cărei străşnicie o cunosc din cărţi sau articole, acestor oameni sărmani li se pare firesc să ne salveze, să ne ajute? Să îmbraci pe cineva când eşti bogat sau înstărit, să-i dai de mâncare unui străin căruia i-e foame, atunci când ai de toate pentru familia ta şi pentru tine, înseamnă în orice caz că eşti bun la suflet. Dar să tai în două o turtă de porumb sau de manioc coaptă în cuptor, când n-ai destul pentru tine şi ai tăi, să împărţi mâncarea sărăcăcioasă – care mai degrabă subalimentează decât îi alimentează pe confraţii tăi – cu un străin, mai mult chiar, cu un evadat, e ceva admirabil.

  În dimineaţa asta tac cu toţii, bărbaţi şi femei. Par necăjiţi şi îngrijoraţi. Ce se petrece? Tibisay şi Nenita sunt lângă mine. De cincisprezece zile încoace e pentru prima dată c-am putut să mă bărbieresc. S-a împlinit o săptămână de când ne aflăm în mijlocul acestor oameni sinceri şi generoşi. Arsurile mele au fost acoperite de-o piele foarte subţire, aşa că am îndrăznit să mă rad. Din cauza bărbii, femeile n-aveau decât o vagă idee cu privire la vârsta mea. Sunt încântate şi-mi spun cu naivitate că par tânăr. Cu toate astea am treizeci şi cinci de ani, dar nu arăt decât de douăzeci şi opt sau treizeci. Da, simt că toţi aceşti oameni ospitalieri sunt îngrijoraţi din pricina noastră.

  — Ce s-o fi întâmplat? Spune, Tibisay, despre ce-i vorba?

  — O să vină autorităţile din Güiria, un sat de lângă Irapa. Aici nu-i „şef civil” (comisar). Nu ştim cum se face, dar poliţia a aflat că sunteţi aici. O să vină.

  O negresă înaltă şi frumoasă vine la mine însoţită de-un bărbat tânăr, gol până la brâu, cu un pantalon alb sumes până la genunchi. Trupul lui de atlet e bine proporţional. Negrita (negresa) – e un mod alintător de-a denumi femeile de culoare, foarte utilizat în Venezuela, unde nu există nici un fel de discriminare rasială sau religioasă – îmi spune:

  — Señor Enriquez (Domnule Henri), o să vină poliţia. Nu ştim dacă vin cu gânduri bune sau rele. N-aţi vrea să vă ascundeţi câtva timp în munţi? Fratele meu poate să vă ducă la o căsuţă unde n-o să vă caute nimeni. Tibisay, Nenita şi cu mine o să vă aducem zilnic de mâncare, cu schimbul, şi-o să vă mai spunem ce mai e nou.

  Emoţionat la culme, vreau să-i sărut mâna acestei fete nobile, dar ea şi-o trage înapoi şi mă sărută frăţeşte pe obraz.

  Sosesc în goană nişte călăreţi. Fiecare are câte-o macetă, din acelea folosite la tăierea trestiei de zahăr, şi pe care-o poartă spânzurată la şoldul stâng, ca o sabie, o centură lată plină cu cartuşe şi un revolver cât toate zilele, într-un toc, pe şoldul drept. Descălecă. Un bărbat cu chip mongolic, cu ochi oblici de indian, cu pielea arămie, înalţ şi uscăţiv, de vreo patruzeci de ani, purtând o pălărie uriaşă din paie de orez, vine spre noi.

  — Bună ziua. Sunt „şeful civil”, prefectul poliţiei.

  — Bună ziua, domnule.

  — Voi ăştia, de ce n-aţi anunţat că se află printre voi cinci cayennezi evadaţi? Am auzit că sunt aici de-o săptămână. Răspundeţi.

  — Am aşteptat să poată umbla şi să li se vindece arsurile.

  — Am venit după ei să-i ducem la Güiria. Soseşte îndată un camion.

  — Doriţi o cafea?

  — Da, mulţumesc.

  Aşezaţi roată, beau toţi cafea. Mă uit la prefectul poliţiei şi la poliţişti. Nu par oameni răi. Am impresia că se supun unor ordine de sus, fără a fi însă de acord cu ele.

  — Aţi evadat din Insula Diavolului?

  — Nu, venim de la Georgetown, din Guyana engleză.

  — De ce n-aţi rămas acolo?

  — E foarte greu să-ţi câştigi pâinea acolo. Zâmbind, prefectul adăugă:

  — Credeţi că aici o s-o duceţi mai bine?

  — Da, suntem latini ca şi dumneavoastră.

  Un grup de şapte-opt bărbaţi se îndreaptă spre cercul nostru. În fruntea lor un individ de vreo cincizeci de ani, cu părul alb, înalt de peste un metru şaptezeci şi cinci, cu pielea de culoarea ciocolatei cu lapte. Nişte ochi negri, imenşi, dau în vileag o inteligenţă şi o tărie sufletească excepţionale. Mâna lui dreaptă se reazemă pe mânerul unui cuţit care-i spânzură de-a lungul coapsei.

  — Domnule prefect, ce-aveţi de gând să faceţi cu oamenii ăştia?

  — Să-i duc la închisoarea din Güiria.

  — De ce nu-i lăsaţi să trăiască printre noi, alături de familiile noastre? Fiecare de-aici s-ar îngriji de câte unul.

  — Nu se poate, aşa a dat poruncă guvernatorul.

  — Dar n-au comis nici un delict pe teritoriul Venezuelei.

  — E-adevărat. Totuşi, sunt nişte indivizi foarte primejdioşi; ca să-i fi condamnat francezii la ocnă, trebuie să fi comis delicte foarte grave. În plus, sunt nişte evadaţi, fără acte de identitate, şi poliţia ţării lor îi va cere cu siguranţă când va afla că se găsesc în Venezuela.

  — Vrem să-i ţinem la noi.

  — Nu se poate, porunca guvernatorului.

  — Orice se poate. Ce ştie guvernatorul despre nenorociţi? Un om nu-i niciodată pierdut. Orice-ar fi făcut, la un moment dat al vieţii sale există totdeauna o şansă să fie recuperat şi să ajungă un om bun şi folositor obştii. Nu-i aşa, oameni buni?

  — Aşa-i, răspund în cor bărbaţii şi femeile. Lăsaţi-ni-i, o să-i ajutăm să-şi refacă viaţa. Într-o săptămână am apucat să-i cunoaştem destul de bine, precis că-s oameni de treabă.

  — Nişte oameni mai civilizaţi decât noi i-au întemniţat ca răufăcători.

  — Ce numiţi civilizaţie, domnule prefect? întreb eu. Faptul că avem ascensoare, avioane şi un tren pe sub pământ dovedeşte oare că francezii sunt mai civilizaţi decât aceşti oameni care ne-au găzduit şi ne-au îngrijit? Să ştiţi că, după umila mea părere, există mai multă civilizaţie umană, mai multă superioritate sufletească, mai multă înţelegere în oricare fiinţă din colectivitatea asta care trăieşte cu simplitate în mijlocul naturii, lipsită, e drept, de toate binefacerile civilizaţiei mecanice. Chiar dacă nu se bucură de avantajele progresului, au simţământul milosteniei mult mai dezvoltat decât toţi aşa-zişii civilizaţi de pe lume. Prefer un analfabet din acest cătun unui licenţiat în litere de la Sorbona din Paris, dacă acesta va dobândi într-o zi sufletul procurorului care a făcut să fiu condamnat. Cel dintâi nu încetează să fie om, celălalt a uitat ce înseamnă asta.

  — Te înţeleg. Totuşi, eu nu sunt decât o unealtă. Iată că soseşte camionul. Vă rog să mă ajutaţi prin atitudinea voastră să n-aibă loc incidente.

  Fiecare grup de femei îl îmbrăţişează pe cel de care s-a ocupat. Tibisay, Nenita, Negrita mă sărută plângând în hohote. Fiecare bărbat ne strânge mâna, arătând astfel cât suferă că ne vede pornind spre închisoare.

  — Vă spun la revedere vouă, celor din Irapa, seminţie deosebit de nobilă, întrucât aţi avut curajul să înfruntaţi şi să criticaţi autorităţile patriei voastre ca să luaţi apărarea unor prăpădiţi pe care ieri nici nu-i cunoşteaţi. Pâinea mâncată la voi, pâinea asta pe care-aţi avut tăria să v-o luaţi de la gură ca să ne-o daţi nouă, pâinea asta, simbol al frăţiei omeneşti, a constituit pentru mine exemplul sublim al vremurilor de odinioară: „Să nu ucizi, să-i ajuţi pe cei în suferinţă chiar de-ar trebui să te lipseşti pe tine însuţi. Ajută-i oricând pe cei mai nefericiţi decât tine.” Iar dacă voi fi vreodată liber, de câte ori îmi va fi cu putinţă, o să-mi ajut semenii, aşa cum m-au învăţat primii oameni pe care i-am întâlnit în Venezuela. Ulterior aveam să mai întâlnesc mulţi alţii asemenea lor.

  OCNA DE LA EL DORADO.

  Două ore mai târziu ajungem într-un sat mare, port cu pretenţii de oraş, „Güiria”. Şeful civil (un fel de prefect de la noi) ne dă el însuşi în primire comandantului poliţiei locale. În comisariatul ăsta suntem trataţi mai mult sau mai puţin bine, dar suntem supuşi unui interogatoriu, iar secretarul judecătorului de instrucţie, un tip încuiat, nu vrea să admită în ruptul capului că venim din Guyana engleză, unde eram liberi. În plus, când ne întreabă cum de-am sosit în Venezuela în halul ăsta de mizerie şi istovire după o călătorie atât de scurtă de la Georgetown până-n golful Paria, zice că ne batem joc de el cu povestea taifunului

  — Două vase mari care transportau banane au fost scufundate de ciclonul ăla, de asemenea un cargobot încărcat cu minereu de bauxită, cu tot echipajul, şi voi aţi scăpat cu o barcă de cinci metri, descoperită, pradă ploii şi furtunii? Cine înghite una ca asta? Nici măcar ramolitul care cerşeşte în piaţă. Astea-s minciuni e ceva necurat în povestea asta.

  — Cereţi informaţii la Georgetown.

  — N-am poftă să râdă englezii de mine.

  Secretarul ăsta tâmpit şi încăpăţânat, bănuitor şi înfumurat, trimite un soi de raport, n-am înţeles cui. Fapt e că într-o dimineaţă suntem treziţi la cinci, puşi în lanţuri şi urcaţi într-un camion care ne duce spre o soartă necunoscută.

  Portul Güiria se află în golful Paria, după cum am mai spus, chiar în faţa Trinidadului Are şi avantajul că beneficiază de vărsarea unui fluviu uriaş, aproape tot atât de mare ca Amazonul, numit Orinoco.

  Încătuşaţi într-un camion în care suntem cinci, plus zece poliţişti, ne îndreptăm spre Ciudad Bolivar, importanta capitală a statului Bolivar. Călătoria, pe drumuri nepietruite, a fost foarte obositoare. Vreme de cinci zile, poliţiştii şi prizonierii au fost hurducaţi, înghiontiţi ca nişte saci cu nuci pe platforma acelui camion, care zdruncina mai rău ca o cotigă prăpădită. Noaptea dormeam în camion, iar dimineaţa o porneam mai departe, într-o cursă nebunească spre o destinaţie necunoscută.

  Încheiem, în sfârşit, călătoria asta istovitoare la peste o mie de kilometri de malul mării, într-o pădure virgină străbătută de-un drum de ţară, care duce de la Ciudad Bolivar la El Dorado.

  Când ajungem în satul El Dorado, suntem cu toţii, ostaşi şi prizonieri, într-o stare jalnică.

  Dar ce este El Dorado? A reprezentat mai întâi speranţa cuceritorilor spanioli, care, văzând că indienii ce soseau din regiunea asta aveau aur, credeau cu tărie că aici se află un-munte de aur sau măcar jumătate pământ, jumătate aur. De fapt, El Dorado e în primul rând un sat pe malul unui fluviu plin cu peşti carnivori, care devorează în câteva minute un om sau un animal, plin cu peşti electrici care, învârtindu-se în jurul prăzii, o curentează la iuţeală şi apoi îşi sug victima intrată în descompunere. În mijlocul fluviului se află o insulă, iar pe insula asta, un adevărat lagăr de concentrare. Acolo e ocna venezueleană.

  Colonia asta de muncă silnică e lucrul cel mai oribil din câte-am văzut şi totodată cea mai sălbatică şi mai neomenoasă, având în vedere felul cum sunt bătuţi deţinuţii. E-un pătrat cu latura de o sută cincizeci de metri, înconjurat cu sârmă ghimpată, în aer liber. Vreo patru sute de bărbaţi dorm afară, expuşi intemperiilor, căci prin lagăr nu există decât câteva foi de tablă sub care să te adăposteşti.

  Fără să aştepte vreo lămurire din partea noastră, fără nimic care să îndreptăţească hotărârea, suntem vârâţi în ocna de la El Dorado, la ora trei după-amiază, cu toate că abia sosisem, morţi de oboseală după acea călătorie istovitoare, încătuşaţi în camionul ăla. La trei şi jumătate suntem chemaţi, fără să ni se ia sau să ni se noteze numele. Doi dintre noi primesc câte-o lopată, iar ceilalţi trei câte-un târnăcop. Înconjuraţi de cinei soldaţi cu puşca într-o mână şi cu vâna de bou în cealaltă, comandaţi de-un căprar, suntem siliţi să pornim spre locul de muncă, ameninţaţi că altfel vom fi bătuţi. Pricepem de îndată că-i vorba de-un soi de demonstraţie de forţă pe care vor s-o facă şefii penitenciarului. Pentru moment ar fi extrem de primejdios să nu ne supunem. Mai târziu, om vedea.

  Ajunşi la locul unde muncesc deţinuţii, ni se cere să săpăm un şanţ pe marginea drumului pe care-l construiesc în mijlocul pădurii virgine. Ne supunem fără să crâcnim şi muncim, fiecare după puterile sale, fără să ridicăm capul. Asta nu ne împiedică să auzim sudălmile şi loviturile sălbatice pe care le primesc fără încetare deţinuţii. Nici unul din noi nu s-a ales cu vreo lovitură a vânei de bou. Porţia asta de muncă, îndată după sosire, era menită îndeosebi să ne arate cum sunt trataţi deţinuţii.

  Era într-o sâmbătă. După muncă, transpiraţi şi plini de praf, suntem încorporaţi în lagărul de deţinuţi, tot fără nici o formalitate.

  — Ai cinci cayennezi, veniţi încoace. Căprarul presso (supraveghetor) e cel care vorbeşte. E un metis. Înalt de-un metru nouăzeci. Are în mână o vână de bou. Bruta asta dezgustătoare are sarcina să menţină disciplina numai în interiorul lagărului.

  Ni s-a arătat locul unde să ne aşezăm hamacele, lângă poarta de intrare a lagărului, în aer liber. Acolo există totuşi un acoperiş din tablă, astfel c-o să fim măcar la adăpost de ploaie şi de soare.

  În marea lor majoritate, deţinuţii sunt columbieni, restul venezueleni. Nici unul din lagărele disciplinare ale ocnei nu se poate compara cu grozăvia acestei colonii de muncă. Un măgar ar muri, dacă ar fi tratat ca oamenii ăştia. Cu toate acestea, aproape toţi sunt sănătoşi, datorită faptului că mâncarea este extrem de abundentă şi de gustoasă.

  Ţinem un mic consiliu de război. Dacă vreunul din noi va fi lovit de-un soldat, cel mai bun lucru va fi să încetăm munca, să ne culcăm pe jos şi, orice ne-ar face, să nu ne ridicăm. Va trebui până la urmă să vină un şef, pe care să-l putem întreba cum şi de ce ne aflăm în ocna asta fără să fi comis vreun delict. Cei doi eliberaţi, Guittou şi Barrière, spun că vor cere să fie înapoiaţi Franţei. Apoi ne hotărâm să-l chemăm pe căprarul presso. Eu sunt acela care o să vorbesc cu el. E poreclit Negro Bianco (Negrul Alb). Guittou se va duce să-l cheme. Călăul soseşte, tot cu vâna de bou în mână. Toţi cinci îl înconjurăm,

  — Ce vreţi?

  Vorbesc eu:

  — Vrem să-ţi spunem un singur lucru: nu vom comite nici o abatere de la regulament, deci nu vei avea nici un motiv să-l loveşti pe vreunul dintre noi. Deoarece am observat însă că dai în cine nimereşti, uneori fără nici un motiv, te-am chemat să-ţi spunem că-n ziua în care-l atingi pe unul din noi te-ai curăţat. E clar?

  — Da, zice Negro Blanco.

  — Încă un sfat.

  — Ce? zice el cu glas înăbuşit.

  — Dacă ai de gând să repeţi ce ţi-am spus, spune-i unui ofiţer, nu unui soldat.

  — E-n regulă. Şi pleacă.

  Scena asta a avut loc într-o duminică, zi în care deţinuţii nu ies la muncă. Soseşte un ofiţer.

  Cum te cheamă?

  — Papillon.

  Tu eşti şeful cayennezilor?

  — Suntem cinci, toţi sunt şefi.

  — De ce-ai luat tocmai tu cuvântul în discuţia cu supraveghetorul?

  — Pentru că eu vorbesc cel mai bine spaniola.

  Cel care-mi vorbeşte e un căpitan din garda naţională, îmi spune că nu e el comandantul pazei. Are doi superiori, dar nu sunt aici. De când am sosit noi, el e cel care comandă. Cei doi maiori vor sosi vineri.

  — Ai ameninţat în numele tău şi-al tovarăşilor tăi că-l omori pe supraveghetor dacă dă într-unui din voi. Aşa-i?

  — Da, şi ameninţarea e foarte serioasă. Am mai spus încă ceva; că nu vom da nici un motiv care să îndreptăţească o pedeapsă corporală. Domnule căpitan, să ştiţi că nu ne-a condamnat nici un tribunal, întrucât n-am comis nici un delict în Venezuela.

  — Nu ştiu. Aţi fost în lagăr fără nici un fel de acte, doar cu o notă a directorului care se află în sat: „Aceşti oameni vor fi puşi să muncească de cum sosesc.”

  — Ei bine, domnule căpitan, fiţi atât de drept, de vreme ce sunteţi militar, ca, până ce vin superiorii dumneavoastră, să-i înştiinţaţi pe ostaşi să se poarte cu noi altfel decât cu ceilalţi deţinuţi. Vă asigur din nou că nu suntem şi nu putem fi nişte condamnaţi, deoarece n-am comis nici un delict în Venezuela.

  — E-n regulă, o să dau dispoziţii în sensul ăsta. Nădăjduiesc că nu m-aţi minţit.

  De-a lungul întregii după-amieze a acelei duminici am răgazul să-i studiez pe deţinuţi. Primul lucru care mă izbeşte e că toţi o duc bine din punct de vedere fizic. În al doilea rând, loviturile au devenit ceva atât de obişnuit şi s-au învăţat să le suporte într-atât, că până şi-n ziua de odihnă, duminica, în care le-ar veni foarte uşor să le evite purtându-se bine, s-ar spune că le face o plăcere sadică să se joace cu focul. Nu încetează o clipă să comită lucruri interzise: joacă zaruri, se coţăie cu puştanii prin privaţi, fură câte ceva de da vreun camarad, spun vorbe porcoase femeilor care vin din sat să le aducă deţinuţilor dulciuri sau ţigări. Ele fac şi troc: pe-un coşuleţ împletit, pe-un obiect sculptat dau ceva bani sau nişte pachete da ţigări. Ei bine, sunt deţinuţi care izbutesc să înhaţe printre sârmele ghimpate lucrurile oferite de femeie şi s-o ia la fugă fără să-i dea obiectul negociat, pierzându-şi apoi urma în mijlocul celorlalţi. Concluzie: pedepsele corporale sunt aplicate în chip atât de inegal şi pentru indiferent ce, pielea fiindu-le pur şi simplu tăbăcită de acele látigos, încât în lagărul acesta domneşte teroarea, fără să fie de nici un folos nici societăţii, nici disciplinei, şi fără a-i corija câtuşi de puţin pe nenorociţii ăştia.

  Prin tăcerea ei, Recluziunea de la Saint-Joseph e mult mai înfiorătoare. Aici teama e de moment, iar faptul de-a putea vorbi noaptea, în afara orelor de lucru, şi duminica, apoi hrana, aici bogată şi abundentă, îngăduie cât se poate de bine cuiva să-şi ducă până la capăt pedeapsa, care în nici un caz nu depăşeşte cinci ani.

  Ne trecem duminica fumând şi bând cafea, în timp ce stăm de vorbă. Câţiva columbieni s-au apropiat de noi. I-am îndepărtat cu blândeţe, dar ferm. Trebuie să fim consideraţi deţinuţi de-un alt soi, altfel ne-am ars.

  A doua zi, luni, la şase dimineaţa, după ce-am luat un dejun copios, pornim încolonaţi cu ceilalţi. Iată felul cum se procedează la începerea lucrului: două şiruri de oameni, faţă-n faţă, cinzeci de deţinuţi, cinzeci de ostaşi. Un ostaş de fiecare deţinut între cele două şiruri, cinzeci de unelte: târnăcoape, lopeţi sau topoare. Cele două şiruri de bărbaţi se cercetează din ochi. Şirul deţinuţilor – înspăimântaţi; şirul ostaşilor – nervoşi şi sadici.

  Sergentul strigă:

  — Cutare, târnăcop!

  Nenorocitul se repede şi, în clipa când ridică târnăcopul să-l arunce pe umăr şi să dea fuga la lucru, sergentul strigă: Numéro, ceea ce înseamnă: „Ostaş, un doi etc.” Ostaşul ţâşneşte după amărât şi-l pocneşte cu vâna de bou. Scena asta oribilă se repetă de două ori pe zi. Pe drumul de la lagăr până la locul de muncă ai impresia că nişte păzitori de măgari dau în dobitoacele lor, fugărindu-le din urmă.

  Îngheţasem de teamă aşteptând să ne vină rândul. Din fericire, a fost altfel.

  — Ăi cinci cayennezi, la mine! Ai mai tineri, luaţi târnăcoapele astea, şi voi doi, bătrânii, astea două lopeţi.

  Pe drum, fără a fugi, dar în pas întins, păziţi de patru ostaşi şi un căprar, ne ducem la şantierul comun. Ziua asta a fost mai lungă şi mai deznădăjduită decât prima. Anumiţi deţinuţi, luaţi la ochi, secătuiţi de puteri, zbierau ca nebunii şi se rugau în genunchi să nu fie bătuţi. În cursul după-amiezii trebuiau să facă dintr-o mulţime de grămăjoare de lemne, care arseseră prost, o singură grămadă mare. Alţii trebuiau să facă curat în urma lor. În plus, din vreo optzeci sau o sută de legături de vreascuri, aproape arse, urma să rămână o singură grămadă de jar în mijlocul câmpului. Fiecare ostaş îşi lovea deţinutul cu vâna de bou, ca să strungă resturile şi să le ducă-n pas alergător până-n mijlocul câmpului. Goana asta drăcească provoca unora din ei o adevărată criză de nebunie, şi tot zorindu-se, apucau uneori câte-o cracă dinspre partea cu jar. Cu mâinile arse, loviţi sălbatic, călcând cu picioarele goale pe jeratic sau pe câte-o creangă încă fumegândă – scena asta fantastică a durat trei ore. Nici unul din noi n-a fost poftit să cureţe câmpul abia defrişat. Spre norocul nostru, întrucât, din fraze scurte, fără să ne ridicăm prea mult capul, tot dând la târnăcop, hotărâsem să tăbărâm cu toţii pe cei cinci soldaţi, inclusiv pe căprar, să-i dezarmăm şi să tragem în turma asta de sălbatici.

  Azi, marţi, n-am ieşit la lucru. Suntem chemaţi la biroul celor doi comandanţi ai gărzii naţionale. Cei doi militari sunt foarte miraţi că ne aflăm la El Dorado fără acte din care să reiasă că am fost trimişi aici de vreun tribunal, în orice caz, ne promit că vor cere a doua zi explicaţii directorului de la secţia penală.

  Treaba a mers repede. Cei doi maiori comandanţi ai gărzii penitenciarului sunt desigur foarte severi, s-ar putea spune chiar excesiv, dar sunt corecţi, întrucât au cerut ca directorul coloniei să vină personal să ne dea explicaţii.

  Iată-l în faţa noastră, însoţit de cumnatul său, Russian, şi de cei doi ofiţeri ai gărzii naţionale.

  — Francezi, sunt directorul coloniei de la El Dorado. Voiaţi să vorbiţi cu mine. Ce doriţi?

  — Mai întâi de toate, care tribunal ne-a condamnat, fără să ne audieze, la pedeapsa de-a fi trimişi în această colonie de muncă forţată? Pe cât timp şi pentru care delict? Am sosit pe mare, la Irapa, în Venezuela. N-am comis nici cel mai mic delict. Şi-atunci, ce căutăm aici? Şi cum justificaţi faptul că suntem obligaţi să lucrăm?

  — În primul rând, e stare de război. În consecinţă, trebuie să ştim precis cine sunteţi.

  — În regulă, dar asta nu înseamnă să fim băgaţi în ocna dumneavoastră.

  — Sunteţi nişte evadaţi ai justiţiei franceze, aşa că trebuie să ştim dacă vă revendică.

  — De acord, dar insist: de ce vă purtaţi cu noi ca şi cum am avea de ispăşit o condamnare?

  — Deocamdată vă aflaţi aici pe baza legii vayues et maleantes, în arest, şi în instanţă de informare asupra voastră.

  Discuţia s-ar fi prelungit, dacă unul dintre ofiţeri nu i-ar fi pus capăt, exprimându-şi părerea:

  — Domnule director, n-ar fi corect din partea noastră să ne purtăm, cu oamenii aceştia ca şi cu ceilalţi prizonieri. Aş propune ca, până când cei din Caracas vor fi puşi la curent cu situaţia asta deosebită, să găsim o soluţie de a-i folosi la altă muncă decât la drumuri.

  — Sunt indivizi periculoşi, au ameninţat că-l vor omorî pe căprarul presso dacă-i bate. E-adevărat?

  — Nu numai că l-am ameninţat, domnule director, dar oricare s-ar distra lovind pe unul din noi va fi lichidat.

  — Dar dacă-i vorba de-un ostaş?

  — La fel. Nu ne-am făcut vinovaţi cu nimic care să justifice un asemenea regim. Legile şi regimurile noastre penitenciare sunt poate mai oribile şi mai neomenoase decât ale dumneavoastră, dar n-o să îngăduim să dea cineva în noi ca într-un animal.

  Directorul se întoarce triumfător spre ofiţeri:

  — Aţi văzut că sunt foarte periculoşi?

  Comandantul gărzii, cel mai în etate, şovăie o clipă sau două, apoi conchide spre stupefacţia tuturor:

  — Evadaţii francezi au dreptate. Nu există în Venezuela o lege care să-i constrângă să ispăşească vreo pedeapsă şi să se supună regulamentului acestei colonii. Eu le dau dreptate. Aşa că, domnule director, una din două: sau le găsiţi o muncă pe care s-o facă separat de ceilalţi prizonieri, sau nu ies la lucru. Dar dacă-i vârâţi printre ceilalţi, într-o bună zi o să-i lovească vreun ostaş.

  — Om vedea. Deocamdată să rămână în lagăr. Vă voi spune mâine cum trebuie procedat.

  Drept care directorul pleacă, însoţit de cumnatul său. Le mulţumesc ofiţerilor. Ne dau ţigări şi ne făgăduiesc să citească ofiţerilor şi ostaşilor, la raportul de seară, o notă prin care le vor aduce la cunoştinţă că n-au voie să ne lovească sub nici un motiv.

  S-a împlinit o săptămână de când ne aflăm aici. Nu mai lucrăm. Ieri, duminică, s-a întâmplat ceva înfiorător. Columbienii au tras la sorţi cine să-l omoare pe paznicul Negro Bianco. Sorţii au căzut pe-un individ de vreo treizeci de ani. I s-a dat o lingură de fier, cu coada dată pe ciment în chip de lance, foarte ascuţită şi tăioasă pe ambele laturi. Plin de curaj, omul a respectat înţelegerea stabilită cu prietenii săi. I-a aplicat trei lovituri lui Negro Bianco, în dreptul inimii. Pe paznic l-au dus de urgenţă la spital, iar ucigaşul a fost legat de-un stâlp în mijlocul lagărului. Ca înnebuniţi, ostaşii caută peste tot să găsească alte arme. Plouă cu lovituri din toate părţile. În furia lor turbată, unul din ei mă loveşte peste coapsă cu vâna lui de bou, pentru că nu-mi scoteam destul de repede pantalonii. Barrière apucă o bancă şi dă să-l pocnească-n cap. Alt ostaş îl loveşte cu baioneta, străpungându-i braţul, chiar în clipa când, cu-n picior în burtă îl culc la pământ. Am şi pus mâna pe puşca căzută pe jos, când un ordin dat cu o voce puternică răzbate până la grupul nostru:

  — Nu mişcă nimeni! Nu v-atingeţi de francezi! Francezule, lasă puşca!

  Căpitanul Flores, care ne-a primit în prima zi, e cel care a urlat ordinul ăsta.

  Intervenţia sa a avut loc chiar în secunda în care mă pregăteam să trag în grămadă. Dacă n-ar fi fost el, am fi omorât poate unul sau doi, dar cu siguranţă că asta ne-ar fi costat viaţa, pierdută prosteşte în fundul Venezuelei, la capătul lumii, în ocna asta unde n-aveam ce căuta.

  Graţie intervenţiei energice a căpitanului, ostaşii se îndepărtează de grupul nostru şi se duc spre a-şi ostoi aiurea poftele lor de casapi. Drept care asistăm la treabă cea mai abjectă ce s-ar putea închipui.

  Acel ronque, legat de stâlp în mijlocul lagărului, e lovit fără încetare de trei indivizi deodată, un supraveghetor şi doi soldaţi. Asta avea să ţină de la cinci după-masă până a doua zi dimineaţa la şase, la răsăritul soarelui. Durează mult uciderea unui om doar prin lovituri aplicate pe trup! În foarte scurtele pauze ale acestui măcel era întrebat cine-i sunt complicii, cine-i dăduse lingura şi cine-o ascuţise. Omul n-a denunţat pe nimeni, nici când i s-a făgăduit că tortura va înceta în caz că va vorbi. În multe rânduri şi-a pierdut cunoştinţa. Îl readuceau în simţiri turnându-i câte-o găleată cu apă în cap. Punctul culminant a fost atins la patru dimineaţa. Dându-şi seama că pielea nu mai reacţionează la lovituri, nici măcar prin contracţii, cei care-l loveau se opriră.

  — A murit? întreabă un ofiţer.

  — Nu ştim.

  — Dezlegaţi-l şi puneţi-l să stea în patru labe. Ţinut de patru oameni, stă mai mult sau mai puţin în patru labe. Atunci, unul dintre călăi îl izbeşte cu vina de bou exact în şanţul feselor, iar vârful a depăşit cu siguranţă organele genitale. Lovitura asta magistrală, a unui specialist în tortură, îi smulge, în sfârşit, acelui ronque, un strigăt de durere.

  — Continuă, zice ofiţerul, n-a murit.

  L-au lovit până la ziuă. Bastonada asta, demnă de evul mediu, şi care-ar fi omorât un cal, n-a reuşit să-l facă pe ronque să-şi dea sufletul. După ce l-au lăsat o oră fără să-l mai lovească şi după ce-au turnat pe el câteva căldări cu apă, a avut puterea să se ridice, ajutat fiind de soldaţi. A reuşit să stea o clipă în picioare, singur. Vine infirmierul cu un pahar în mână:

  — Bea purgativul ăsta, îi porunceşte un ofiţer, o să te înzdrăvenească.

  Ronque-ul ezita, apoi bea mixtura dintr-o singură înghiţitură Un minut mai târziu se prăbuşeşte pentru totdeauna. E-n agonie, din gura lui se aud cuvintele: „Tâmpitule, te-au otrăvit”.

  E de prisos să vă spun că nici un prizonier, inclusiv noi, n-avea de gând să mişte măcar un deget. Absolut toţi, fără nici o excepţie, eram îngroziţi. Pentru a doua oară de când mă ştiu am dorit să mor. Vreme de câteva minute m-am simţit atras de puşca ţinută neglijent de-un ostaş, nu departe de mine. M-a reţinut gândul că s-ar putea să fiu omorât înainte de-a fi avut timpul să manevrez închizătorul şi să trag în grămadă.

  O lună mai târziu, Negro Blanco era din nou şi mai mult ca oricând spaima lagărului. Totuşi, îi era scris să mierlească la El Dorado. Într-o noapte, un ostaş de gardă îl ia la ochi în clipa când trece pe lângă el.

  — În genunchi, porunceşte ostaşul.

  Negro Blanco îi dă ascultare.

  — Fă-ţi rugăciunea, o să mori.

  L-a lăsat să rostească o rugăciune scurtă, apoi l-a lichidat cu trei gloanţe de puşcă. Prizonierii spuneau că ostaşul îl omorâse deoarece i se făcuse silă văzându-l pe acest călău lovindu-i ca un sălbatic pe nenorociţii de prizonieri. Alţii istoriseau că Negro Blanco îl denunţase pe acest ostaş superiorilor săi, spunând că-l cunoscuse la Caracas şi că înainte de serviciul militar se îndeletnicea cu hoţia. A fost îngropat nu departe de ronque, hoţ desigur, dar un om de-un curaj şi de-o demnitate rar întâlnite.

  Toate aceste întâmplări au întârziat luarea unei hotărâri în privinţa noastră. De altfel, ceilalţi prizonieri n-au mai fost scoşi la muncă vreme de cincisprezece zile. Barrière, rănit de lovitura aceea de baionetă, a fost foarte bine îngrijit de-un medic din sat.

  Pentru moment suntem respectaţi. Chapar a plecat ieri, va lucra în sat ca bucătar al directorului. Guittou şi Barrière au fost eliberaţi, întrucât au venit informaţii din Franţa despre noi toţi. Deoarece reieşea că şi-au ispăşit pedeapsa, au fost puşi în libertate. Eu mă prezentasem sub un nume de italian. S-a transmis de acolo numele meu adevărat, împreună cu amprentele mele şi condamnarea pe viaţă; despre Deplanque, că are de făcut douăzeci de ani, iar Chapar de asemenea. Mîndru nevoie mare, directorul ne comunică ştirile primite din Franţa:

  — Totuşi, ne spune el, întrucât n-aţi comis nici o nelegiuire în Venezuela, o să vă reţinem un timp, apoi veţi fi puşi în libertate. Dar pentru asta trebuie să lucraţi şi să aveţi o purtare bună: vă aflaţi într-o perioadă de observaţie.

  Stând de vorbă cu mine, ofiţerii s-au plâns în câteva rânduri de greutatea de a avea în sat legume proaspete. Colonia are un teren agricol, dar nu zarzavaturi. Se cultivă orez, porumb, fasole neagră, şi gata. Le propun să aranjez o grădină de zarzavat, dacă o să-mi facă rost de seminţe. De acord.

  Primul avantaj: Deplanque şi cu mine suntem scoşi din lagăr şi, întrucât au sosit doi deportaţi arestaţi la Ciudad Bolivar, sunt repartizaţi grupului nostru. Unul e-un parizian, Toto, celălalt e corsican. Lucrând toţi patru, ridicăm două căsuţe, bine meşterite din lemn şi frunze de palmier. Într-una stă Deplanque cu mine, în cealaltă, cei doi camarazi ai noştri.

  Toto şi cu mine meşterim un soi de mese înalte, ale căror picioare stau în nişte cutii pline cu petrol, pentru ca furnicile să nu poată mânca seminţele. Foarte curând obţinem răsaduri zdravene de pătlăgele roşii, vinete, pepeni, fasole verde. Începem să le răsădim pe rafturi, întrucât micile răsaduri sunt acum destul de puternice ca să reziste furnicilor. Ca să plantăm noile pătlăgele roşii, săpăm un fel de şanţ de jur împrejur, care va fi deseori umplut cu apă. Asta le va ţine tot timpul în umezeală şi va împiedica dăunătorii, foarte numeroşi pe aceste pământuri virgine, să răzbată până la răsadurile noastre.

  — Ia te uită, ce-o fi asta? îmi zice Toto. Uite cum străluceşte pietricica asta.

  — Spal-o, bărbate.

  Şi mi-o întinde. E un cristal mic, cât un bob de năut. După ce-l spăl, străluceşte şi mai tare în locul unde ganga{41} are o plesnitură, căci e înconjurat de-un fel de coajă dură de gresie.

  — N-o fi un diamant?

  — Gura, Toto. Nu-i momentul să trăncăneşti, dacă-i un briliant. Înţelegi ce-ar fi dac-am avut bafta să găsim o mină de diamante? S-aşteptăm până seara şi pune-l la fereală.

  Seara dau lecţii de matematică unui caporal (azi colonel) care se pregăteşte să dea un concurs spre a deveni ofiţer. Omul acesta, înzestrat cu o fire nobilă şi de-o corectitudine exemplară (pe care mi-a dovedit-o în răstimpul unei prietenii de peste douăzeci şi cinci de ani) se numeşte astăzi colonelul Francisco Bolagno Utrera.

  — Francisco, ce-o fi asta? Vreun cristal de stâncă?

  — Nu, spune el, după ce l-a examinat amănunţit. E un diamant. Vezi de-l ascunde bine, să nu-l vadă nimeni. Unde l-ai găsit?

  — Sub tufele mele de pătlăgele roşii.

  — Ciudat. Nu l-oi fi adus cărând apă din fluviu? Se întâmplă să târâi găleata pe fund şi să scoţi şi ceva nisip pe lângă apă?

  — Da, uneori.

  — Înseamnă că asta e. Ţi-ai adus diamantul din fluviu, din Rio Caroni. Poţi să te-apuci de căutat, dar fii atent să vezi dacă n-ai adus şi altele, pentru că niciodată nu se întâmplă să găseşti o singură piatră preţioasă. Unde afli una, neapărat sunt şi altele.

  Toto se pune pe lucru.

  În viaţa lui n-a muncit atât, aşa că, până la urmă, cei doi camarazi ai noştri, cărora nu le suflasem nici o vorbă, îi spuneau:

  — Nu te omorî atât, Toto, o să crapi tot cărând la găleţi cu apă din fluviu. Şi, colac peste pupăză, mai aduci şi nisip!

  — Ca să fie pământul mai uşor, băieţică, răspunde Toto. Dacă-l amestec cu nisip, se filtrează mai bine apa.

  În ciuda glumelor noastre, Toto îi dă mai departe, aducând găleţi fără încetare. Intr-o bună zi, la amiază, făcând un drum, se împiedică şi vine-n bot în mijlocul nostru, care stăteam aşezaţi la umbră. Iar din nisipul răsturnat se iveşte, un diamant cât două boabe de năut. Şi de data asta ganga e spartă, altfel nu s-ar vedea. Face greşeala să se repeadă la el.

  — Ia te uită, zice Deplanque, n-o fi un diamant? Mi-au spus nişte soldaţi că-n râu se găsesc diamante şi aur.

  — De asta căram atâta apă. Vedeţi aşadar că nu-s chiar atât de tâmpit! zice Toto, încântat să se poată justifica, în sfârşit, că muncea ca un disperat.

  Pe scurt, în şase luni, ca să închei cu povestea diamantelor, Toto e posesorul a şapte-opt carate de briliante.

  Eu am vreo duzină, pe lângă vreo treizeci de pietre micuţe, ceea ce le transformă în „comercial”, cum spun minerii în argoul lor. Dar într-o zi am găsit unul de peste şase carate, din care, şlefuit mai târziu, la Caracas, a ieşit o piatră de vreo patru carate. O mai am încă, şi-o port în deget zi şi noapte. Deplanque şi Antartaglia au strâns şi ei câteva pietre preţioase. Mai am încă tubul din ocnă şi le-am băgat înăuntru. Ei şi-au meşterit un fel de tuburi din vârfurile unor coarne de bou, şi-n astea îşi ţin micile comori.

  Nimeni n-a aflat nimic, cu excepţia viitorului colonel, caporalul Francisco Bolagno. Pătlăgelele roşii şi celelalte răsaduri au crescut. Ofiţerii ne plătesc până la ultimul bănuţ legumele pe care le ducem în fiecare zi la popotă.

  Ne bucurăm de-o libertate relativă. Lucrăm fără nici un fel de pază şi dormim în căsuţele noastre. Nu ne ducem niciodată la lagăr. Suntem respectaţi şi se poartă bine cu noi. Bineînţeles, insistăm ori de câte ori putem pe lângă director să ne elibereze. Ne răspunde de fiecare dată: „În curând”, dar ne aflăm aici de opt luni, şi nimic. Aşa că încep să vorbesc de-o evadare. Toto nici nu vrea să audă de aşa ceva. Nici ceilalţi. Ca să studiez râul, mi-am făcut rost de-o sfoară, de undiţă şi de-un cârlig. Vând şi peşte, mai ales faimoşii caribi, peşti carnivori care ajung la un kilogram şi care au nişte dinţi aşezaţi ca la rechini, şi la fel de fioroşi.

  Azi e o vânzoleală mare. Gaston Duranton, poreclit Strâmbu, a roit-o luând cu el şaptezeci de mii de bolivari din casa de bani a directorului. Ocnaşul ăsta are o poveste originală.

  Încă de copil se afla în casa de corecţie de pe insula Oléron, unde lucra în atelier ca cizmar. Într-o zi se rupe cureaua de piele care prinde pantoful de genunchi şi trece pe sub talpa piciorului. Se pomeneşte cu şoldul rupt. Prost îngrijit, osul se sudează pe jumătate, şi-n toată vremea copilăriei sale şi o parte a tinereţii a umblat strâmb, deşelat. Era penibil să-l vezi cum merge: băiatul ăsta slab şi schilod nu putea să înainteze decât târând piciorul acela care nu voia să-l asculte. La douăzeci şi cinci de ani a fost vârât la ocnă. Nu-i de mirare că a ajuns hoţ, după lungile răstimpuri petrecute în casa de corecţie.

  Toţi îi spun Strâmbu. Aproape nimeni nu-i ştie numele, Gaston Duranton. E strâmb, i se spune Strâmbu. Dar aşa cum era, evadează din ocnă şi ajunge până-n Venezuela. Asta era pe vremea dictatorului Gomez. Puţini ocnaşi au mai rămas în viaţă după represiunea pe care a poruncit-o. Doar câteva excepţii, printre care mai ales doctorul Bougrat, deoarece a salvat toată populaţia insulei „Margarita”, unde bântuia o epidemie de febră galbenă.

  Strâmbu, arestat de sagrada, poliţia specială a lui Gomez, e trimis să muncească la construirea drumurilor din Venezuela. Prizonierii francezi şi venezueleni erau înlănţuiţi de nişte ghiulele pe care era stanţată floarea de crin din Toulon. Când oamenii reclamau, li se răspundea: „Păi lanţurile astea, verigile şi ghiulelele astea vin de la tine! Ia uită-te la floarea de crin”. Pe scurt, Strâmbu evadează din lagărul mobil unde lucra la drumuri. Prins după câteva zile, e readus în soiul acela de ocnă ambulantă. De faţă cu toţi prizonierii, e culcat, cu faţa-n jos, dezbrăcat la piele şi condamnat să primească o sută de lovituri cu vâna de bou.

  Se întâmplă extrem de rar ca cineva să reziste la mai mult de optzeci de lovituri. Norocul lui că-i slab, deoarece, aşa cum stă cu faţa-n jos, loviturile nu-i pot atinge ficatul, organ care plesneşte dacă e pocnit direct. După flagelarea asta, în care fesele sunt ca tocate, obiceiul e să se toarne sare peste răni, iar individul să fie lăsat să zacă la soare. Totuşi, i se acoperă capul cu frunza unei plante grase, pentru că se consideră normal să moară de pe urma loviturilor, dar nu de insolaţie.

  Strâmbu a scăpat cu viaţă din cazna asta demnă de evul mediu, şi când s-a ridicat întâia oară, ce să vezi? nu mai era strâmb. Loviturile spărseseră proasta sudură a oaselor, făcută greşit, şi i-au potrivit şoldul exact aşa cum trebuia. Ostaşi şi prizonieri, toţi urlă că s-a întâmplat o minune, nimeni nu înţelege nimic. În ţara asta în care domnesc superstiţiile sunt încredinţaţi că Dumnezeu a vrut să-l răsplătească pentru că a îndurat chinurile în chip demn. Din ziua aceea i-au scos lanţurile şi ghiuleaua. E protejat şi făcut distribuitor de apă printre cei condamnaţi la muncă silnică. A prins să se dezvolte repede şi, mâncând zdravăn, a devenit un tânăr înalt şi atletic. Franţa a aflat că ocnaşii lucrează în Venezuela la construcţia de drumuri. Socotind că aceste energii ar fi mai bine folosite în Guyana franceză, mareşalul Franchet d'Esperey a fost trimis în misiune să-l roage pe dictator, încântat de mâna de lucru pe gratis, să binevoiască a-i înapoia pe aceşti oameni Franţei.

  Gomez acceptă, şi soseşte un vas în portul Puerto Cabello să-i ia. Drept care se petrec scene de toată nostimada, deoarece unii vin de pe alte şantiere de drumuri şi nu ştiu de întâmplarea cu Strâmbu.

  — Ei, Marcel, cum o duci?

  — Cine eşti tu?

  — Strâmbu.

  — Te ţii de bancuri, faci mişto de mine! răspund toţi cei cărora li se adresează, văzându-l pe flăcăul acesta înalt şi frumos, care se ţine mândru pe picioarele lui drepte.

  Strâmbu, care era tânăr şi şmecheros, a continuat să-şi strige toţi cunoscuţii câtă vreme a durat îmbarcarea. Şi, bineînţeles, nici unul nu admitea că Strâmbu s-a îndreptat. Când m-am întors la ocnă, am auzit povestea asta chiar din gura lui şi a altora, pe Insula Royale.

  Evadat iarăşi în 1943, a ajuns în cele din urmă la El Dorado. Întrucât trăise în Venezuela, desigur fără să spună că toată vremea fusese deţinut, l-au pus imediat bucătar în locul lui Chapar, care devenise grădinar. Stătea în sat la director, adică de partea ailaltă a fluviului.

  În biroul directorului se afla o casă de bani cu banii coloniei. Care va să zică, în ziua aceea fură şaptezeci de mii de bolivari, ceea ce făcea pe-atunci vreo douăzeci de mii de dolari. Drept care, o întreagă halima în grădina noastră: directorul, cumnatul directorului şi cei doi mari comandanţi ai gărzii. Directorul vrea să ne bage înapoi în lagăr. Ofiţerii refuză. Ne apără atât pe noi, cât şi aprovizionarea lor cu legume. În cele din urmă reuşim să-l convingem pe director că nu putem să-i dăm nici un fel de informaţii; că, dacă am fi mirosit ceva, am fi plecat cu el, dar că, în ce ne priveşte, noi vrem să fim liberi în Venezuela, şi nu în Guyana engleză, singurul ţinut spre care s-a putut îndrepta. Călăuzindu-se după păsările de pradă care-l devorau, l-au găsit pe Strâmbu mort la peste şaptezeci de kilometri depărtare, în junglă, foarte aproape de frontiera engleză.

  Prima versiune, cea mai la îndemână, e că a fost asasinat de indieni. Mult mai târziu a fost arestat la Ciudad Bolivar un cetăţean care încerca să schimbe nişte bancnote de cinci sute de bolivari noi-nouţe. Banca de la care le primise directorul coloniei din El Dorado avea seria numerelor şi s-a constatat că erau bancnotele furate. Individul a mărturisit, şi i-a denunţat pe alţi doi, care n-au putut fi arestaţi. Aşa a trăit şi s-a sfârşit bunul meu prieten, Gaston Duranton, poreclit Strâmbu.

  Pe furiş, câţiva ofiţeri au pus câţiva deţinuţi să caute aur şi diamante în rio Caroni. Rezultatele au fost pozitive, n-au dat de-o comoară ca-n basme, dar suficient ca să-i stimuleze pe căutători. În partea de jos a grădinii inele, doi indivizi lucrează toată ziulica folosind ceea ce numesc ei battée, o pălărie chinezească întoarsă, cu vârful în jos şi marginea în sus. O umplu cu pământ şi-l spală. Cum diamantul atârnă mai greu ca orice, rămâne în fundul pălăriei. Unu a şi mierlit. Îşi fura „patronul”. În urma acestui mic scandal s-a pus capăt trebii cu „mina” clandestină.

  În lagăr se găseşte un tip plin de tatuaje pe torace. Pe ceafă scrie: „Mă… pe frizer”. Are braţul drept paralizat. Gura-i strâmbă şi limba mare şi băloasă care-i atârnă adesea din gură dovedesc limpede că a avut o congestie cerebrală. Unde? Nu se ştie. Era aici înaintea noastră. De unde vine? Sigur e doar faptul că-i un ocnaş sau un deportat evadat. Pe pieptul său are tatuat „Bat d'Af”{42}.

  Asta şi cu acel „mă… pe frizer” de pe ceafă dovedesc fără putinţă de tăgadă că-i un ocnaş.

  Caraliii şi prizonierii l-au poreclit Picolino. E tratat bine, capătă de mâncare cu multă conştiinciozitate, de trei ori pe zi şi ţigări. Ochii săi albaştri trăiesc intens, iar privirea sa nu-i totdeauna tristă. Când se uită la cineva pe care-l iubeşte, pupilele îi sclipesc de bucurie. Înţelege tot ce i se spune, dar nu poate nici să vorbească, nici să scrie: nu i-o îngăduie braţul drept, paralizat, iar de la mâna stângă îi lipsesc policarul şi două degete. Epava asta stă ore întregi lipită de sârma ghimpată, aşteptându-mă să trec pe-acolo cu nişte legume, întrucât e drumul pe care apuc ca s-ajung la popota ofiţerilor. Deci, în fiecare dimineaţă, ducându-mă cu legumele, mă opresc să-i spun câte ceva lui Picolino. Rezemat de sârmele ghimpate, mă priveşte cu frumoşii săi ochi plini de viaţă într-un trup aproape mort. Îi adresez câteva vorbe amabile, şi cu capul său, cu pleoapele sale, îmi dă de înţeles că a priceput tot ce i-am spus. Bietul său chip paralizat se luminează pentru o clipă şi ochii îi strălucesc, încercând să exprime, câte lucruri oare? De fiecare dată îi aduc câte-o delicatesă: o salată de roşii, de lăptuci sau castraveţi, gata pregătită „sau un pepenaş, un peşte prăjit pe jeratic. Nu-i e foame, deoarece în ocna venezueleană hrană e din belşug, dar înseamnă o schimbare faţă de meniul oficial. Câteva ţigări completează totdeauna micile mele daruri. Această scurtă vizită pe care i-o fac lui Picolino a devenit un obicei fix, în asemenea măsură încât ostaşii şi prizonierii îi spun „fiul lui Papillon”.

  LIBERTATEA.

  Lucru nemaipomenit, venezuelenii sunt atât de lipicioşi, de atrăgători, că sunt hotărât să mă încred în ei. N-am s-o pornesc în evadare. Ca prizonier, accept situaţia asta anormală, cu nădejdea că într-o bună zi o să fac parte din poporul lor. E paradoxal. Deşi sălbăticia cu care-i tratează pe prizonieri nu-i de natură să mă încurajeze să trăiesc în societatea lor, înţeleg totuşi că atât prizonierilor, cât şi ostaşilor li se par fireşti pedepsele corporale. Dacă un ostaş comite o greşeală, i se administrează şi lui câteva lovituri de vână de bou. Iar după câteva zile, acelaşi ostaş stă de vorbă cu căprarul, sergentul sau ofiţerul care l-a lovit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

  Sistemul ăsta barbar l-au moştenit de la dictatorul Gomez, care i-a cârmuit mulţi ani în felul acesta. Obiceiul stăruie până într-atât încât chiar şi un şef civil îi pedepseşte pe cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa cu câteva lovituri de vină de bou.

  Mă aflu în pragul eliberării datorită unui puci. O lovitură de stat, jumate civilă, jumate militară, l-a dat jos din fotoliul său pe generalul Angarita Medina, preşedintele republicii, unul din cei mai de seamă liberali de care a avut parte Venezuela. Era atât de bun, atât de democrat, încât nu s-a priceput sau n-a vrut să opună rezistenţă loviturii de stat. Se pare că a refuzat categorie ca venezuelenii să-şi verse reciproc sângele pentru ea el să-şi menţină postul. Cu siguranţă că acest militar democrat nu era la curent eu cele ce se petreceau la El Dorado.

  Oricum, la o lună după puci, toţi ofiţerii au fost înlocuiţi. S-a deschis,o anchetă referitoare la moartea acelui ronque de pe urma „purgativului”. Directorul şi cumnatul său dispar, fiind înlocuiţi de un fost diplomat-avocat.

  — Da, Papillon, mâine te voi pune în libertate, dar aş dori să-l iei cu tine pe bietul Picolino, căruia îi porţi de grijă. N-are nici o identitate, am să aranjez să aibă. Cât despre dumneata, iată o cédula (legitimaţie) perfect în regulă, cu adevăratul tău nume. Condiţiile sunt următoarele: trebuie să stai un an într-o localitate mică până să capeţi permisiunea de-a te stabili într-un oraş mare. Va fi un soi de libertate nesupravegheată, dar pe răstimpul căreia se va putea vedea cum îţi duci viaţa şi cum ştii să te descurci. Dacă, aşa cum cred, la capătul unui an de zile, şeful civil al localităţii îţi dă un certificat de bună purtare, va pune el însuşi capăt acestui confinamiente (domiciliu forţat). Cred că pentru dumneata oraşul ideal va fi Caracas, în orice caz, ai învoirea să trăieşti legal în ţara asta. Trecutul dumitale nu mai contează pentru noi. Rămâne să dovedeşti că meriţi să ţi se dea prilejul de-a redeveni un om respectabil. Nădăjduiesc că nu vor trece cinci ani până ce-mi vei fi compatriot printr-o încetăţenire care-ţi va da o nouă patrie. Fie ca Dumnezeu să te însoţească! Îţi mulţumesc că vrei să te îngrijeşti de epava asta, de Picolino. Nu-l pot pune în libertate decât dacă iscăleşte cineva că-i poartă de grijă. Să sperăm că într-un spital va reuşi să se vindece.

  Mâine dimineaţă la şapte urmează să plec cu-adevărat liber, însoţit de Picolino. Un val de căldură îmi cuprinde inima, am biruit în fine pentru totdeauna „calea putreziciunii”. Suntem în vara lui 1944. De treisprezece ani aşteptam ziua asta.

  M-am retras în căsuţa mea din grădină. Le-am cerut scuze prietenilor mei, simt nevoia să fiu singur. E prea puternică şi prea înălţătoare emoţia ca s-o manifest de faţă cu martori. Întorc pe-o faţă şi pe alta legitimaţia pE. Care mi-a înmânat-o directorul: în colţul stâng e poza mea, sus numărul 1.728.629, eliberată la 3 iulie 1944. Drept în mijloc, numele meu; dedesubt, prenumele. Pe dos, data naşterii: 16 noiembrie 1908. Legitimaţia e în perfectă regulă, are până şi semnătura şi parafa directorului de la Identificare. Situaţia în Venezuela: „Rezident”. Formidabil cuvântul ăsta „rezident”: înseamnă că sunt domiciliat în Venezuela. Inima îmi zvâcneşte puternic.

  Aş vrea să îngenunchez şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Dar nu ştii să te rogi şi n-ai fost botezat. Cărui Dumnezeu te vei adresa, tu, care nu aparţii nici unei religii? Bunului Dumnezeu al catolicilor? al mahomedanilor? al protestanţilor? al evreilor? Pe care dintre ei îl voi alege ca să-i închin rugăciunea mea, o rugăciune pe care va trebui s-o născocesc de la cap la coadă pentru că nu ştiu vreuna pe de-a-ntregul? Ce mi-a venit azi să mă-ntreb cărui Dumnezeu să mă adresez. Oare de câte ori l-am chemat sau l-am blestemat chiar de-a lungul vieţii mele, nu m-am gândit oare la acel Dumnezeu cu chipul pruncului Iisus în ieslea lui, cu boul şi asinul alături? Să mai păstrez oare, în subconştientul meu, ranchiună călugăriţelor din Columbia? Dar atunci, de ce nu m-aş gândi la unicul, la sublimul episcop de Curaçao, monseniorul Irénée de Bruyne, sau, mergând şi mai departe pe făgaşul amintirilor, la preabunul părinte de la Conciergerie?

  Mâine voi fi liber, cu desăvârşire liber. Peste cinci ani voi fi cetăţean venezuelean întrucât sunt sigur că nu voi păcătui cu nimic pe acest pământ care m-a adăpostit şi a avut încredere în mine. Va trebui să duc o viaţă de două ori mai cinstită decât oricare altul.

  Într-adevăr, dacă sunt nevinovat de crima pentru care un procuror, nişte sticleţi şi douăsprezece momâi m-au trimis la ocnă, asta nu s-a putut întâmpla decât pentru că făceam parte din lumea interlopă. Numai pentru că eram cu-adevărat un aventurier a fost posibil să se ţeasă în jurul persoanei mele acea urzeală de minciuni. A deschide casele, de bani ale altora nu-i o meserie tocmai recomandabilă, iar societatea are dreptul şi datoria să se apere. Dacă am putut fi azvârlit pe calea spre putreziciune, asta e – trebuie s-o recunosc deschis – deoarece eram un candidat permanent ca să fiu trimis într-o bună zi acolo. Că pedeapsa asta nu-i demnă de-un popor ca acela al Franţei, că o societate are datoria să se apere, iar nu să se răzbune atât de josnic, asta-i altă poveste. Trecutul meu nu poate fi şters cu buretele, trebuie să mă reabilitez eu însumi, în proprii mei ochi mai întâi, şi-n ochii celorlalţi, în al doilea rând. În consecinţă, Papi, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, făgăduieşte-i ceva foarte important

  — Bunule Dumnezeu, iartă-mă că nu ştiu să mă rog, dar priveşte în mine şi vei vedea că n-am destule cuvinte ca să-mi exprim recunoştinţa că m-ai călăuzit până aici. Lupta a fost îndârjită, nu mi-a venit deloc uşor să urc Golgota la care m-au osândit oamenii şi nu încape îndoială că, dacă am reuşit să înving toate piedicile şi să-mi păstrez sănătatea până în această binecuvântată zi, asta mi-a fost cu putinţă numai pentru că mi-ai întins mâna ta în ajutor. Ce-aş putea face spre a-ţi dovedi că-ţi sunt cu-adevărat recunoscător pentru binefacerile tale?

  — Renunţă la intenţia de a te răzbuna.

  Oare am auzit sau mi s-a părut că aud această frază? Nu ştiu, dar m-a plesnit atât de brutal peste obraz încât aş admite aproape că am auzit-o cu-adevărat.

  — O, nu! Asta nu! Nu-mi cere una ca asta. Prea m-au făcut oamenii aceia să sufăr. Cum, îmi ceri să-i iert pe poliţaii vânduţi, pe Polein, martorul mincinos? Să renunţ să-i smulg limba neomenosului procuror? Nu-i cu putinţă. Îmi ceri prea mult. Nu, nu şi nu! Îmi pare rău că te supăr, dar cu nici un preţ nu, voi renunţa să mă răzbun.

  Ies din casă, mi-e teamă că-mi va slăbi voinţa, nu vreau să cedez. Fac câţiva paşi prin grădină. Toto aranjează vrejurile fasolei căţărătoare, ca să se înfăşoare în jurul aracilor. Se apropie câteşitrei de mine. Toto, parizianul plin de speranţă al drojdiei din rue de Lappe, Antartaglia, borfaşul născut în Corsica, dar care mulţi ani în şir i-a uşurat pe parizieni de portmoneele lor, şi Deplanque din Dijon, ucigaşul unui proxenet asemenea lui. Se uită la mine, chipurile lor strălucesc de bucurie văzându-mă în sfârşit liber. Curând va veni şi rândul lor, desigur.

  — N-ai adus cumva din sat vreo sticlă de vin sau de rom ca să-ţi sărbătorim plecarea?

  — Scuzaţi-mă, eram atât de emoţionat că nici nu mi-a dat prin cap. Iertaţi-mă c-am uitat.

  — Vezi de treabă, nu-i cazul să-ţi ceri iertare, o să fac o cafea straşnică pentru toată lumea.

  — Eşti mulţumit, Papi, iată-te în sfârşit definitiv liber după atâţia ani de luptă. Ne bucurăm pentru tine.

  — Nădăjduiesc că va veni şi rândul vostru curând.

  — Precis, zice Toto, căpitanul mi-a spus că din două-n două săptămâni o să elibereze pe câte unul din noi. Ce-o să faci când ai să te vezi liber?

  Am şovăit o secundă sau două, dar le răspund curajos, deşi mă tem să nu par niţeluş ridicol acestui deportat şi celor doi ocnaşi:

  — Ce-o să fac? Păi, nu e complicat: o să m-apuc de lucru şi o să fiu cinstit de-acu încolo. În ţara asta, care-a avut încredere în mine, mi-ar fi ruşine să comit vreun delict.

  În loc să mă trezesc cu un răspuns ironic, rămân uimit, deoarece tustrei mărturisesc deodată:

  — Şi eu am hotărât să trăiesc corect. Ai dreptate, Papillon, o să fie greu, dar face, şi venezuelenii ăştia merită să fie respectaţi.

  Nu-mi vine să cred urechilor. Astea să fie ideile lui Toto, derbedeul venit din cloaca cartierului Bastilia? De necrezut! Antartaglia, cel care, în lunga-i viaţă, a trăit buzunărindu-şi semenii, el să reacţioneze în felul ăsta? Mare minune! Iar Deplanque, proxenet profesionist, să n-aibă printre proiectele lui planul de-a găsi o femeie şi de-a o exploata? Asta-i şi mai şi. Toţi izbucnesc deodată în râs.

  — Ah, ăsta-i cel mai grozav banc! Dacă te înapoiezi mâine în Montmartre, în Place Blanche, şi-l povesteşti, n-o să te creadă nimeni!

  — Ba cei din tagma noastră, da. Ar înţelege, oameni buni. Doar fazanii n-ar admite-o. Marea majoritate a francezilor nu acceptă ideea că un om cu un trecut ca al nostru poate să devină un domn din toate punctele de vedere. Asta-i deosebirea dintre poporul venezuelean şi-al nostru. V-am povestit de omul acela din Irapa, un amărât de pescar, care-i explica prefectului că nimeni nu e niciodată pierdut, că trebuie să i se ofere o posibilitate pentru ca, fiind ajutat, să devină un om de treabă. Aceşti pescari aproape analfabeţi din golful Paria, la capătul lumii, pierduţi în acel imens estuar al Orinocoului, au un umanism filosofic care lipseşte multora dintre compatrioţii noştri. Prea mult progres mecanic, o viaţă agitată, o societate însufleţită de-un singur ideal: noi invenţii, o viaţă tot mai lesnicioasă şi mai îndestulată. Tot savurând descoperirile ştiinţifice aşa cum lingi un şerbet, devii însetat de-un confort cât mai desăvârşit şi lupţi fără încetare să-l obţii. Toate astea ucid sufletul, mila, înţelegerea, mărinimia. N-ai răgaz să te-ocupi de ceilalţi, şi cu atât mai puţin de cei care au călcat legea. Până şi autorităţile văgăunii ăsteia sunt altfel decât la noi, întrucât răspund şi de liniştea publică. Deşi se pot pomeni cu mari bătăi de cap, socotesc probabil că merită să rişti ca să salvezi un om. Iar asta e superb.

  Am un costum bleumarin de toată frumuseţea pe care mi l-a dat elevul meu, azi colonel. S-a dus acum o lună la şcoala de ofiţeri, după ce-a reuşit la concurs printre primii trei. Sunt încântat că am contribuit un pic la succesul lui cu lecţiile pe care i le-am dat. Înainte de-a pleca mi-a dăruit nişte haine aproape noi, care-mi vin foarte bine. O să ies de-aci îmbrăcat corect graţie lui Francisco Bolagno, caporal din garda naţională, căsătorit şi tată de familie.

  Acest ofiţer superior, actualmente colonel în garda naţională, m-a onorat vreme de douăzeci şi şase de ani cu prietenia sa, pe cât de nobilă pe-atât de constantă. El reprezintă pe drept cuvânt corectitudinea, nobleţea şi sentimentele cele mai elevate pe care le poate întruni cineva. În ciuda înaltei sale situaţii în ierarhia militară, n-a încetat nicicând să-mi dovedească prietenia sa plină de credinţă sau să mă ajute în indiferent ce privinţă. Îi datorez mult colonelului Francisco Bolagno Utrera.

  Da, mă voi strădui din răsputeri să fiu şi să rămân cinstit. Singurul inconvenient îl constituie faptul că n-am muncit niciodată, că nu mă pricep la nimic. Va trebui să fac orice ca să-mi câştig existenţa. N-o să fie uşor, dar voi reuşi, sunt sigur. Mâine voi fi un om asemenea celorlalţi. Ai pierdut partida, procurorule: m-am abătut pentru totdeauna din calea spre putreziciune.

  Mă sucesc şi mă răsucesc în hamacul meu, stăpânit de agitaţia ultimei nopţi a odiseei mele de prizonier. Mă scol, străbat grădina pe care-am îngrijit-o atât de bine în răstimpul ultimelor luni. Luna luminează de parcă-i zi. Apa râului curge fără zgomot spre vărsare. Nu se aud păsări, au adormit. Cerul e plin de stele, dar luna străluceşte atât de puternic încât trebuie să-i întorc spatele ca să le zăresc. În faţa mea, jungla, străpunsă doar de luminişul în care-a fost ridicat satul El Dorado. Această pace adâncă a firii mă odihneşte. Agitaţia mea se calmează încetul cu încetul, şi seninătatea clipei îmi dă tihna trebuincioasă.

  Reuşesc să-mi închipui foarte bine locul unde voi coborî mâine de pe şlep ca să pun piciorul pe pământul lui Simon Bolivar, omul care a eliberat ţara de jugul spaniol şi care a lăsat fiilor săi, drept moştenire, simţămintele de umanitate şi de înţelegere datorită cărora, astăzi, pot reîncepe să trăiesc.

  Am treizeci şi şapte de ani, sunt încă tânăr. Fiziceşte mă simt perfect. N-am fost niciodată grav bolnav, mă cred îndreptăţit să spun că echilibrul meu sufletesc e cu desăvârşire normal. Calea spre putreziciune n-a lăsat urme degradante în mine. Cred că asta ţine mai ales de faptul că nu i-am aparţinut niciodată cu-adevărat.

  În primele mele săptămâni de libertate va trebui nu numai să găsesc un chip de a-mi câştiga existenţa, dar şi să-l îngrijesc pe bietul Picolino şi să-l ajut să trăiască. Mi-am luat o răspundere foarte gravă. Totuşi, deşi va fi o povară tare grea, îmi voi ţine promisiunea făcută directorului şi nu-l voi părăsi pe nenorocitul ăsta decât după ce voi fi reuşit să-l internez în vreun spital, dându-l pe mâini pricepute.

  Să-mi înştiinţez oare tatăl că sunt liber? De ani de zile nu mai ştie nimic despre mine. Unde s-o fi aflând? Singurele noutăţi pe care le-a primit despre mine au fost vizitele pe care i le-a făcut jandarmeria cu ocazia evadărilor. Nu, să nu mă pripesc. N-am dreptul să zgândăr rana pe care anii ce-au trecut poate că aproape au cicatrizat-o. Am să-i scriu când îmi va fi bine, când voi fi dobândit o mică situaţie stabilă, fără probleme, când o să-i pot spune: „Tăticule, feciorul tău e liber, a devenit un om de treabă şi cinstit. Trăieşte din cutare lucru şi-n cutare fel. Nu mai trebuie să stai cu capul plecat din pricina lui, de altfel pentru asta îţi scriu că te iubesc şi te venerez în veci.”

  E război, cine ştie dacă nemţăloii nu s-or fi instalat în sătucul meu? Ardèche nu-i o regiune prea importantă a Franţei. N-o fi fost ocupată chiar în întregime. Ce-ar avea de căutat acolo în afară de castane? Da, abia când îmi va fi bine şi voi fi devenit un om demn de-a o face am să scriu sau mai degrabă am să încerc să scriu acasă.

  Încotro s-o apuc acum? Mă voi stabili la minele de aur ale unui sat care se cheamă El Callao. Voi petrece acolo anul pe care mi s-a cerut să-l trăiesc într-o comunitate mică. Ce voi face? Cine ştie? Nu începe să-ţi pui probleme dinainte. Dacă va trebui să sapi pământul ca să-ţi câştigi existenţa, ai s-o faci şi gata. Trebuie să învăţ mai întâi să trăiesc liber. N-o să fie uşor. De treisprezece ani, exceptând cele câteva luni de la Georgetown, n-a trebuit să mă preocup de câştigarea pâinii de fiecare zi. Şi totuşi, la Georgetown, nu m-am descurcat prea rău. Aventura continuă, e rândul meu să născocesc ceva ca să trăiesc, bineînţeles fără a face vreun rău cuiva. O să văd. Aşadar, mâine la El Callao.

  E şapte dimineaţă. Un soare frumos al tropicelor, un cer albastru fără nori, păsările care-şi strigă bucuria de-a trăi, prietenii mei adunaţi la poarta grădinii noastre, Picolino îmbrăcat, curat, civil, proaspăt ras. Totul: natura, animalele şi oamenii respiră bucuria şi sărbătoresc punerea mea în libertate. În grupul prietenilor mei se află şi un locotenent, ne va însoţi până în satul El Dorado.

  — Să ne sărutăm, zice Toto, şi du-te. Aşa-i mai bine pentru toţi.

  — Adio, dragii mei camarazi, când o să treceţi pe la El CallaO. Căutaţi-mă. De voi avea o casă, va fi a voastră.

  — Adio, Papi, mult noroc!

  Ajungem repede la debarcader şi urcăm pe şlep. Picolino a umblat foarte bine. Doar de la bazin în sus e paralizat, picioarele sunt bune. În mai puţin de cincisprezece minute am trecut râul.

  — Hai, uite actele lui Picolino. Noroc bun, francezule. Din clipa asta sunteţi liberi. Adios!

  Atât şi nimic mai mult ca să scap de lanţurile pe care le târăsc de treisprezece ani. „Din clipa asta sunteţi liberi.” Un spate care ţi se întoarce, încetând să te mai supravegheze. Şi asta-i tot. Cărarea cu prundiş care porneşte de la râu am urcat-o repede. Avem un singur pacheţel, în care se află trei cămăşi şi-un pantalon de schimb. Sunt în costumul bleumarin, cu o cămaşă albă şi o cravată albastră asortată la costum.

  Dar, e lesne de înţeles, o viaţă nu se reface aşa cum se coase un nasture lipsă. Şi dacă astăzi, după douăzeci şi cinci de ani, sunt căsătorit, am o fată şi trăiesc fericit la Caracas ca cetăţean venezuelean, la asta am ajuns după multe alte aventuri, izbânzi şi înfrângeri, dar ca om liber şi cetăţean corect. Am să le povestesc, poate, într-o bună zi, ca şi multe alte istorioare, deloc banale, şi care nu şi-au găsit locul aci.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  {1} Închisoare în partea medievală a Palatului de Justiţie din Paris (n.t.)

  {2} Aici, şi în continuare, cuvântul milieu a fost tradus prin tagmă, în sensul de lume interlopă, de lume a celor care trăiesc în marginea legii sau chiar în afara ei (n.t.)

  {3} Sediul Poliţiei Judiciare din Paris.

  {4} Exploziv pe bază de clorat (de potasiu, de sodiu) şi de di-nitrotoluen. (n.t.)

  {5} Executorul pedepselor capitale în 1932. (n.a.)

  {6} Asasinat – omor săvârşit cu premeditare; omucidere – uciderea unui om, voluntar, involuntar sau din imprudenţă, dar fără premeditare, (n.t.)

  {7} Batton: ciomag (fr.) (N. T.)

  {8} Patru sute cincizeci de grame de pâine şi un litru de apă (n.a.)

  {9} Montmartre (N. T.)

  {10} Porecla eroinei blonde a unei încăierări între apaşi (N. T.)

  {11} Serviciul de spionaj şi contraspionaj francez (n.t.)

  {12} Pedeapsă infamantă prin închiderea într-un penitenciar (n.t.)

  {13} Cuvântul gourbi, care în limba algeriană înseamnă „colibă”, e folosit de autor (urmând a fi menţinut ca atare şi în traducere) în sensul de „gospodărire la un loc, într-un dormitor comun, a câtorva ocnaşi”, (N. T.)

  {14} Nume (originar din Guyana) al unei păsări din ordinul galinaceelor, zisă şi cocoş indian sau cocoş american, şi care seamănă) cu fazanul (N. T.)

  {15} Corect, chaulmoogra. Ulei extras din seminţele unei plante sud asiatice şi folosit în tratamentul leprei, reumatismului, sifilisului şi unor boli ale pielii, (n.t.)

  {16} Piesă de rezistentă aşezată pe axa longitudinală a fundului unei nave. (N. T.)

  {17} Fruct comestibil al unui arbore exotic, de forma şi mărimea unui pepene galben, (N. T.)

  {18} Pânză triunghiulară în partea din faţă a unei nave (N. T.)

  {19} Poreclă dată englezilor din pricina tenului lor roşcovan aducând a fleică de vacă la grătar (rostbeef). (N. T.).

  {20} Fâşie metalică sau de lemn care înveleşte coastele şi traversele unei nave (N. T.)

  {21} Un soi de sabie scurtă, cu lama lată, fără gardă folosită în junglă pentru tăierea lianelor (din spaniola machete) (N. T.)

  {22} Mămăligă (N. T.).

  {23} Specie de pescăruşi (N. T.)

  {24} Arbust ale cărui frunze conţin cocaină (N. T.)

  {25} Albinism: anomalie congenitală constând din absenta totală sau parţială a pigmenţilor din piele. Se caracterizează prin aspectul alb-gălbui mat al tegumentelor şi prin culoarea roşietică a irisului şi a coroidei. (N. T.)

  {26} Preparat pe bază de arsenic (N. T.)

  {27} De formă neregulată (n.t.)

  {28} Bare de fier pe care lunecă lanţurile prinse de picioarele deţinuţilor pedepsiţi, (nota eD. Fr.)

  {29} Fluture (în lB. Franceză)

  {30} Militar din trupele sahariene care se deplasează calare pe dromader (n.t.)

  {31} Sentinţă care declarând vinovat un inculpat, îl absolvă de acuzare, vina lui nedând lor la pronunţarea vreunei pedepse (N. T)

  {32} E vorba de sistemul prin care comunică între ei deţinuţii, ciocănind în pereţii celulelor, (N. T.)

  {33} Un fel de homari (N. T.)

  {34} Vin aperitiv şi tonic conţinând o anumită cantitate de chinină, (N. T.)

  {35} Mâncare provensală de peşte fiert în apă sau vin alb, cu roşii, usturoi, foarte picantă, servită în sosul ei, cu feliuţe de pâine.

  {36} Este vorba de voluntarii care, răspunzând chemării generalului de Gaulle, s-au constituit în unităţi refulate luptând împotriva germanilor, alături de Aliaţi (n.t)

  {37} Sampan – corabie cu pânze întrebuinţată în Extremul Orient (N. T.)

  {38} Un soi de cauciuc produs' de-un arbore tropical şi folosit ta industrie, (N. T.).

  {39} Bază navală a Franţei, în golful Oran. După capitularea Franţei, la 3 iulie 1940, o escadră franceză ancorată aci a refuzat oferta făcută de englezi: să continue lupta împotriva Germaniei sau să se lase dezarmată; drept urmare, a fost scufundată de flota engleză, pierind totodată 1300 de marinari francezi, (N. T.)

  {40} Soi de condiment indian pe bază de ardei iute (N. T.)

  {41} Partea sterilă a unei roci metalifere, crusta (N. T.)

  {42} Abreviere argotică de la Bataillon d'Afrique, cu sens de „batalion disciplinar” (N. T.)