Un hindus bate la uşă, ţine un pachet sub braţ şi-l dă lui Maturette, spunându-i că băgaseră de seamă că eu sunt cam de statura avocatului şi că n-am nevoie de altceva ca să mă îmbrac, dar că el, micul Maturette, n-ar putea găsi haine, căci nimeni în casa avocatului, nu e aşa scund. Se înclină în faţa noastră, cum fac musulmanii, şi se retrage. Faţă de atât bunătate, ce să mai spui? Emoţia pe care am resimţit-o nu poate fi descrisă. Clousiot s-a culcat primul, după care noi cinci am schimbat o sumedenie de păreri despre tot felul de lucruri. Ceea ce le frământa mai mult pe aceste fermecătoare femei era cum socotim să procedăm ca să ne refacem viaţa. Nimic despre trecut, totul referitor la prezent şi viitor. Maşter Bowen regreta că la Trinidad nu-i îngăduit să se instaleze evadaţi pe insulă. Mi-a explicat că solicitase în mai multe rânduri această măsură pentru diverşi cetăţeni, dar nu se dăduse nici o aprobare.

  Fata vorbeşte o franceză foarte curată, ca şi tatăl ei, fără accent sau vreo greşeală de pronunţie. E blondă, pistruiată, ca vârstă între şaptesprezece şi douăzeci de ani, n-am îndrăznit s-o întreb, îmi spune:

  — Sunteţi foarte tineri şi aveţi viaţa înainte, nu ştiu de ce-aţi fost condamnaţi, şi nici nu vreau să ştiu, dar faptul c-aţi îndrăznit să vă avântaţi pe mare cu un vas atât de mic pentru a străbate un drum atât de lung şi de periculos dovedeşte că sunteţi gata să riscaţi oricât ca să fiţi liberi, şi asta-i foarte meritoriu.

  Am dormit până la opt dimineaţa. Când ne trezim, găsim masa pusă. Cele două femei ne spun pe tonul cel ml natural că Maşter Bowen a plecat la Port of Spain şi că o să se întoarcă decât după-amiază, cu informaţiile necesare ca să acţioneze în favoarea noastră.

  Omul ăsta, care pleacă de-acasă lăsând în ea trei ocnaşi evadaţi, ne dă o lecţie fără egal, voind să ne spună: Sunteţi nişte oameni ca toţi oamenii; vedeţi câtă încredere am în voi, dacă, la douăsprezece ore după ce v-am cunoscut, vă las singuri în casă cu soţia şi fata mea. Felul ăsta mut de a ne spune: Stând de vorbă cu voi trei, am constatat că sunteţi nişte oameni pe deplin demni de încredere, aşa că, fiind convins că n-aţi fi în stare, nici cu fapta, nici cu gestul, nici cu vorba, să vă comportaţi la mine nedemn, vă las în căminul meu ca pe nişte vechi prieteni – purtarea asta ne-a mişcat profund.

  Nu sunt un intelectual care să-ţi poată zugrăvi, cititorule – dacă într-o bună zi aceste rânduri ar avea cititori – cu intensitatea necesară, cu o însufleţire destul de puternică, emoţia, formidabila impresie de respect faţă de noi înşine, nu: de reabilitare, dacă nu de viaţă nouă. Acest botez imaginar, această baie de puritate, această înălţare a făpturii mele deasupra mocirlei în care zăceam, felul ăsta de a mă face să mă trezesc de pe o zi pe alta cu o adevărată responsabilitate au reuşit să facă din mine, într-un chip atât de simplu, un alt om în locul acelui individ cu complexe de ocnaş, care chiar liber îşi aude lanţurile zornăind şi crede clipă de clipă că-l supraveghează cineva, încât tot ce-am văzut, ce-am păţit şi am suportat, tot ce-am îndurat, tot ceea ce mă îmboldea să devin un om corupt, descompus, periculos în orice moment, aparent ascultător, cu pasivitate, dar teribil de primejdios în revolta lui, toate astea au dispărut, ca prin farmec. Îţi mulţumesc, maestre Bowen, avocat al maiestăţii-sale, îţi mulţumesc c-ai făcut din mine alt om într-un răstimp atât de scurt!

  Foarte blonda fiică, cu ochi la fel de albaştri ca marea care ne înconjură, şade alături de mine sub cocotierii casei tatălui său. Nişte bougainvillia roşii, galbeni şi violeţi, înfloriţi, dau acestei grădini elementul de poezie necesar clipei de faţă.

  — Domnule Henri (îmi spune „domnule”. De câtă vreme nu mi s-a mai spus „domnule”!), aşa cum v-a zis ieri papa, o nedreaptă lipsă de înţelegere a autorităţilor britanice face ca, din păcate, să nu puteţi rămâne aici. Ele, vă acordă, doar cincisprezece zile ca să vă odihniţi şi să porniţi mai departe pe mare. Azi-dimineaţă devreme m-am dus să vă văd vasul e cam slab şi cam micuţ pentru călătoria atât de lungă care vă aşteaptă. Sperăm că veţi ajunge la un popor mai ospitalier decât al nostru şi mai înţelegător. În cazuri din astea, toate insulele britanice au acelaşi mod de a proceda. Dacă în viitoarea voastră călătorie veţi suferi mult vă rog să nu purtaţi pică poporului care trăieşte în insulele astea; el nu-i răspunzător de felul acesta de a vedea lucrurile, sunt ordine venite din Anglia, date de oameni care nu vă cunosc. Adresa tatii e Queen Street 101, Port of Spain, Trinidad. Vă rog, dacă Domnul va îngădui s-o faceţi, să ne scrieţi câteva rânduri ca să aflăm de soarta voastră.

  Sunt atât de emoţionat că nu ştiu ce să răspund. Doamna Bowen se apropie de noi. E o femeie foarte frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu un păr blond-castaniu şi ochi verzi. Poartă o rochie albă, foarte simplă, cu un cordon alb şi cu nişte sandale verde-deschis.

  — Domnule, soţul meu nu va fi aci decât la ora cinci. E pe cale să vă obţină plecarea spre capitală fără escortă poliţienească, cu maşina lui. Vrea să vă scutească totodată de petrecerea primei nopţi la postul de poliţie din Port of Spain. Prietenul vostru rănit va fi dus direct la clinica unui prieten medic, iar dumneavoastră doi veţi sta la hotelul Armatei Salvării.

  Maturette ne întâlneşte în grădină, s-a dus s-arunce o privire vasului, care e înconjurat, îmi spune el, de nişte gură-cască. Nu s-au atins de nimic. Cercetând vasul, câţiva au găsit un glonţ înfipt sub cârmă, careva a cerut permisiunea să-l smulgă drept amintire. A răspuns: „Captain, captain”. Hindusul a priceput că trebuie să ceară învoirea căpitanului. Îmi spune:

  — De ce nu daţi drumul broaştelor ţestoase?

  — Aveţi broaşte ţestoase? întrebă fata. Hai să la vedem.

  Ne ducem la vas. Pe drum, o tânără hindusă m-a luat pur şi simplu de mână. „Good afternoon”, bună după-amiaza, ne spune toată această lume pestriţă. Scot cela două broaşte ţestoase:

  — Ce facem? Le aruncăm în mare? Sau vreţi să le ţineţi în grădina voastră?

  — În bazinul din fundul curţii e apă de mare. O să le punem în bazin, în felul ăsta o să am o amintire de la voi.

  — În regulă.

  Împart oamenilor de acolo tot ce se află pe vas, în afară de busolă, tutun, butoiaş, cuţit, baionetă, topor, pături şi revolver, pe care-l ascund între pături – nu l-a văzut nimeni.

  La ora cinci soseşte Master Bowen:

  — Domnilor, totul s-a aranjat. Am să vă duc chiar eu în capitală. Îl lăsăm mai întâi pe rănit la clinică şi pe urmă ne ducem la hotel.

  Îl instalăm pe Clousiot pe canapeaua din spate a maşinii. Tocmai îi mulţumeam fetei, când marna ei soseşte c-o valiză şi ne spune:

  — Vă rugăm să primiţi câte ceva de la soţul meu, vi le oferim din toată inima.

  Ce să mai spui în faţa unei asemenea omenii?

  — Vă mulţumim, mii de mulţumiri.

  Şi pornim cu maşina, care are volanul la dreapta. La şase fără un sfert sosim la clinică. Se numeşte Saint-George. Câţiva infirmieri îl duc pe Clousiot, întins pe-o brancardă, într-o sală unde un hindus şade pe patul său. Soseşte doctorul, dă mâna cu Bowen, pe urmă şi cu noi, nu vorbeşte franţuzeşte, dar ne transmite că Clousiot va fi bine îngrijit şi că putem veni oricând să-l vedem. Traversăm oraşul cu maşina lui Bowen. Ne minunăm văzându-l luminat, cu maşinile, cu bicicletele sale. Albi, negri, galbeni, induşi, coolies, merg cot la cot pe trotuarele acestui oraş Port of Spain, în întregime din lemn. Ajunşi la Armata Salvării, un hotel care are doar parterul din piatră, restul din lemn, bine situat într-a piaţă iluminată unde am putut citi Fish Market (Piaţa de peşte), căpitanul Armatei Salvării ne primeşte întovărăşit de întregul lui stat-major, femei şi bărbaţi. Căpitanul o rupe un pic pe franţuzeşte, toţi ne spun câte va cuvinte în limba engleză, pe care nu le înţelegem, dar feţele sunt atât de zâmbitoare, privirile atât de cordiale, încât ştim că ne spun lucruri plăcute.

  Suntem conduşi într-o cameră de la etajul al doilea, cu trei paturi – al treilea prevăzut pentru Clousiot – şi baie, cu săpun şi prosop, la dispoziţia noastră. După ce ne-a arătat camera, căpitanul ne spune: Dacă vreţi să mâncaţi, cina se ia în comun la ora şapte, deci peste o jumătate de oră.

  — Nu, nu ne e foame.

  — Daca vreţi să faceţi o plimbare prin oraş, aveţi aci doi dolari antilezi să luaţi o cafea sau un ceai, sau să mâncaţi o îngheţată. Vedeţi să nu vă rătăciţi. Când vreţi să vă întoarceţi, întrebaţi de drum spunând doar „Salvation army, please.”

  Peste zece minute ne aflăm pe stradă, umblăm pe trotuare, ne lovim de oameni, nimeni nu se uită la noi, nimeni nu ne dă atenţie, respirăm adânc, gustând cu emoţie primii paşi liberi într-un oraş. Această neîntreruptă încredere de a ne lăsa liberi într-un oraş destul de mare ne reconfortează şi ne dă nu numai încredere în noi înşine, dar şi deplina conştiinţă c-ar fi imposibil să trădăm încrederea care ni s-a arătat. Maturette şi cu mine umblăm încet în mijlocul mulţimii. Simţim nevoia să ne izbim de oameni, să fim înghiontiţi, să ne asimilăm mulţimii ca să facem parte din ea. Intrăm într-un bar şi cerem nişte bere. Pare o nimica toată să spui: „Two beers, please”, da, e atât de firesc. Ei bine, totuşi ni se pare fantastic ca o hindusă coolie, cu scoica de aur în nas, să ne ceară, după ce ne-a servit: „Half a dollar, sir” (Jumătate dolar, domnule!). Zâmbetul ei cu nişte dinţi ca perlele, ochii ei mari de-un negru-violet, uşor oblici, părul ei negru ca smoala revărsat pe umeri, bluza pe jumătate deschisă, lăsând să se întrevadă nişte sâni de toată frumuseţea, lucrurile astea neînsemnate, atât de fireşti în ochii tuturor, ni se par fantastic de feerice. Vezi-ţi de treabă, Papi, nu-i adevărat, nu poate să fie adevărat ca dintr-un cadavru viu, dintr-un vieţaş, să te transformi atât de repede în om liber!

  Plata a făcut-o Maturette, n-a rămas decât c-o jumate de dolar. Berea e delicios de răcoritoare şi el îmi zice:

  — Mai luăm una?

  Această a doua porţie de băutură mi se pare ceva nelalocul său.

  — I-ascultă, n-a trecut nici o oră de când te afli în deplină libertate şi te-a apucat pofta să te-mbeţi?

  — Oh! te rog, Papi, nu exagera! De la două sticle de bere şi până să mă fac praf e cale lungă.

  — Poate că ai dreptate, dar găsesc că nu se cuvine să ne repezim la plăcerile pe care ni le oferă clipa. Cred că trebuie să le savurăm încet-încet, nu asemenea unor căpcăuni. Mai întâi banii ăştia nu sunt ai noştri.

  — Da, adevărat, ai dreptate. O să-nvăţăm să fim liberi picătură cu picătură, e mai salon.

  Ieşim şi coborâm pe strada cea mare, Watters Street, bulevard principal care străbate oraşul de la un capăt la celălalt, şi, fără să ne dăm seama, atât suntem de uimiţi de tramvaiele care trec, de măgăruşii cu şaretele lor, de automobile, de reclamele strălucitoare ale cinematografelor şi barurilor, de privirile tinerelor negrese sau hinduse care se uită la noi zâmbitoare, ne trezim în port. Privim vapoarele cu toate luminile aprinse, vapoare de turism cu denumiri seducătoare: Panama, Los Angeles, Boston, Quebec; vapoare de mărfuri: Hamburg, Amsterdam, Londra, şi, aliniate de-a lungul cheiului, lipite unele de altele, baruri, cabarete, restaurante ticsite de bărbaţi şi femei, care beau, cânta, se iau la harţă chirăind. Deodată, o nevoie, irezistibilă mă îndeamnă să mă amestec în mulţimea asta, vulgară poate, dar atât de însufleţită. Pe terasa unui bar, rânduite la gheaţă, stridii, arici de mare, raci, scoici, o întreagă expoziţie de moluşte şi crustacee care-l aţâţă pe trecător. Mese acoperite cu feţe de mese în carouri roşii şi albe, cele mai multe ocupate, te invită să iei loc. Fete cu pielea maroniu-deschisă, cu profil delicat, mulatre fără nici o trăsătură negroidă, mulate în corsaje de toate culorile, adânc decoltate, te solicită şi mai mult să te înfrupţi din tot ce vezi. Mă apropii de una din ele şi-i spun:

  — French money good? (Banii francezi sunt buni?), arătându-i o bancnotă de o mie de franci.

  — Yes, I change for you (Da. Îi schimb pentru dumneata). |

  — OK (În regulă).

  Ia bancnota şi dispare în sala înţesată de lume. Sa înapoiază,.

  — Come here. (Vino).

  Mă duce la casă, uncie se află un indochinez.

  — Dumneata francez?

  — Da.

  — Schimb o mie franci?

  — Da.

  — Numai dolari antilezi.

  — Da.

  — Paşaport?

  — N-am.

  — Legitimaţie de marinar?

  — Nu.

  — Acte de imigrare?

  — N-am.

  — Bun.

  Îi spune două vorbe fetei, ea se uită prin sală, se duce la un individ gen marinar care poartă o caschetă ca a mea, cu o tresă din fir de aur şi o ancoră şi-l aduce la casă. Indochinezul zice:

  — Legitimaţia?

  — Poftim.

  Şi, impasibil, indochinezul completează o fişă de schimb de o mie de franci pe numele necunoscutului, îl pune să semneze, iar femeia îl ia de braţ şi-l duce înapoi la masă. Precis că individul habar n-are despre ce-i vorba, eu primesc două sute cincizeci de dolari antilezi, din care cinzeci de dolari în hârtii de unu şi doi dolari. Îi dau un dolar fetei, ieşim afară şi, luând loc la o masă, ne pornim pe o orgie de moluşte şi crustacee udate de-un delicios vin alb sec.

  Caietul al patrulea prima evadare

  (Urmare)

  TRINIDAD.

  Revăd, de parc-ar fi ieri, acea primă noapte de libertate în oraşul acela englezesc. Colindăm peste tot, beţi de lumină, cu inimile înfierbântate, simţind la fiecare pas sufletul acestei mulţimi fericite şi surâzătoare care-şi re-varsă încântarea. Un bar plin de marinari şi de acele femeiuşti ale tropicelor care-i aşteaptă ca să-i jumulească. Numai că fetele astea n-au nimic josnic, nimic care s-aducă a femei din anumite cartiere ale Parisului, portului Le Havre sau Marsiliei. E altceva, cu totul diferit. În locul acelor chipuri prea sulemenite, purtând semnele viciului, luminate de ochi febrili plini de viclenie, întâlneşti fete cu pielea de toate culorile, de la cele de culoarea ciocolatei cu lapte şi cu părul lins, la indiana sau la javaneza ai cărei părinţi s-au cunoscut pe plantaţiile de cacao sau de trestie de zahăr, sau la coolie, metise de indochinezi şi indieni, cu o scoică de aur în nas, llapana cu profil roman, cu faţa arămie luminată de doi ochi enormi negri, strălucitori, cu gene foarte lungi, bombându-şi pieptul adânc decoltat de parc-ar spune: „Priveşte ce sâni perfecţi am”; toate aceste gagicuţe, fiecare cu flori de diferite culori în păr, exteriorizează dragostea, aţâţă dorinţele, fără nimic murdar, mercantil; nu dau impresia unei îndeletniciri, ci că se amuză de-adevăratelea, şi înţelegi că pentru ele nu banul e principalul în viaţă.

  Ca doi cărăbuşi care se izbesc de lămpi, Maturette şi cu mine umblam poticnindu-ne din bar în bar. Ajungând într-o piaţetă scăldată-n lumină, văd cât e ceasul la orologiul unei biserici sau unui templu. E două. Două noaptea! Iute, să ne întoarcem degrabă. Am abuzat de situaţie. Căpitanul Armatei Salvării şi-o fi făcut o părere cam ciudată despre noi. Să ne-ntoarcem repede. Opresc un taxI. Care ne ia two dollars (doi dolari). Plătesc şi intrăm foarte ruşinaţi în hotel. În hol, o femeie ostaş în Armata Salvării, blondă, foarte tânără, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, ne primeşte cu amabilitate. Nu pare nici mirată, nici şocată că ne întoarcem atât de târziu. După câteva cuvinte în engleză, pe care le bănuim prieteneşti şi cordiale, ne dă cheia camerei şi ne urează noapte bună. Ne culcăm. În valiză am găsit o pijama. Când să sting lumina, Maturette îmi spune:

  — Oricum, am putea să-i mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a dat atâtea lucruri într-un timp atât de scurt. Ce zici, Papi?

  — Mulţumeşte-i din partea mea bunului tău Dumnezeu, e-un tip pe cinste. Cum bine ai spus, a fost grozav de generos cu noi. Noapte bună.

  Şi sting lumina.

  Învierea asta, întoarcerea asta din mormânt, ieşirea din cimitirul în care zăceam îngropat, tot şirul ăsta de emoţii şi baia din noaptea asta, care m-a readus la viaţă în mijlocul altor fiinţe, m-au tulburat într-atât că nu izbutesc s-adorm. În caleidoscopul care mi se perindă pe dinapoia pleoapelor, imaginile, întâmplările, tot amestecul ăsta de senzaţii, le percep fără ordine cronologică şi mi se-nfăţişează clar dar cu totul dezlânat: Curtea cu juri, închisoarea Conciergerie, după aia leproşii, pe urmă Saint-Martin-de-Ré, Tribouillard, Jésus, furtuna… Într-un dans fantasmagoric, s-ar spune că tot ce-am trăit de-un an de zile ţine morţiş să apară concomitent în galeria amintirilor. Degeaba încerc să izgonesc aceste imagini, nu reuşesc. Cel mai caraghios e faptul că sunt amestecate cu guiţatul porcilor, cu chirăitul hocco-ului, cu şuieratul vântului, cu zgomotul valurilor, totul învăluit în muzica viorilor monocorde din care cântau hinduşii cu câteva clipe mai înainte în diversele baruri prin care-am trecut.

  Adorm, în sfârşit, în zorii zilei. Pe la ora zece, bătăi în uşă. E Master Bowen, zâmbitor.

  — Bună ziua, prieteni. Încă în pat? V-aţi întors târziu. V-aţi distrat bine?

  — Bună ziua. Da, ne-am întors târziu, vă rog să ne scuzaţi.

  — Oh, n-aveţi de ce! E firesc după tot ce-aţi îndurat. Era şi cazul să profitaţi din plin de prima voastră noapte de oameni liberi. Am venit să vă însoţesc la postul de poliţie. Trebuie să vă prezentaţi la poliţie să declaraţi oficial că aţi intrat în ţară clandestin. După formalitatea asta, o să ne ducem să-l vedem pe prietenul vostru. Dimineaţă devreme i s-au făcut radiografiile. Rezultatul se dă mai târziu.

  După un spălat rapid, coborâm în sala de la parter, unde ne aşteaptă Bowen, în tovărăşia căpitanului.

  — Bună ziua, prieteni, ne spune căpitanul într-o franţuzească stricată.

  — Bună ziua la toată lumea!

  O gradată din Armata Salvării ne întreabă:

  — V-a plăcut Port of Spain?

  — Oh, da, doamnă! Ne-am simţit bine.

  O ceşcuţă de cafea, şi pornim spre postul ele poliţie. Mergem pe jos, e la vreo două sute de metri. Toţi poliţiştii ne salută şi ne privesc fără vreo curiozitate deosebită. Intrăm într-un birou sobru şi impunător, după ce-am trecut prin faţa a două santinele de culoarea abanosului, în uniforme kaki. Un ofiţer de vreo cincizeci de ani, cu cămaşă şi cravată kaki, plin de insigne şi de medalii, se ridică în picioare. E în şort şi ne spune pe franţuzeşte:

  — Bună ziua. Luaţi loc. Până să vă înregistrez declaraţia oficial, aş dori să stăm puţin de vorbă. Co vârstă, aveţi?

  — Douăzeci şi şase de ani, şi nouăsprezece ani.

  — Pentru ce-aţi fost condamnaţi?

  — Pentru omucidere.

  — Ce pedeapsă vi s-a dat?

  — Muncă silnică pe viaţă.

  — Înseamnă că nu-i vorba de omucidere, ci de asasinat.

  — Nu, domnule, cu pentru omucidere.

  — Eu pentru asasinat, spune Maturette. Aveam şaptesprezece ani.

  — La şaptesprezece ani eşti conştient de ceea ce faci,' spune ofiţerul. În Anglia, dacă fapta ar fi fost dovedită; v-ar fi spânzurat. E-n regulă, nu-i cazul ca autorităţile engleze să-şi dea părerea despre justiţia franceză. Dar cu ce nu suntem de acord e cu trimiterea condamnaţilor în Guyana franceză. Ştim că-i o pedeapsă neomenoasă şi nedemnă de o ţară civilizată ca Franţa. Dar, din păcate, nu puteţi rămâne la Trinidad, nici în vreo altă insulă englezească. E cu neputinţă. De aceea vă rog să fiţi corecţi şi să nu încercaţi să vă amânaţi plecarea prin vreun subterfugiu, vreo boală sau alt pretext. Vă veţi putea odihni în libertate la Port of Spain timp de cincisprezece până la optsprezece zile. Se pare că aveţi un vas bun. O să pun să fie adus aici, în port. Dacă vor fi necesare unele reparaţii, le vor face tâmplarii Marinei Regale. O să căpătaţi la plecare toate alimentele necesare, precum şi o busolă şi o hartă maritimă. Nădăjduiesc că veţi fi primiţi în ţările Americii de Sud. Nu vă duceţi în Venezuela, căci v-ar aresta şi obliga să munciţi la drumuri până să vă predea autorităţilor franceze. Dacă un om a săvârşit o greşeală gravă, nu înseamnă că trebuie considerat ca definitiv pierdut. Sunteţi tineri şi sănătoşi, arătaţi a fi simpatici, nădăjduiesc aşadar că, după cele ce aţi avut de îndurat, n-o să vă socotiţi învinşi pe vecie. Chiar simplul fapt că v-aţi prezentat aici dovedeşte contrariul. Mă bucur că sunt unul din cei care o să v-ajute să deveniţi oameni de treabă şi cu simţul răspunderii. Vă urez noroc. Dacă aveţi vreo problemă, telefonaţi la numărul ăsta, o să vi se răspundă pe franţuzeşte.

  Sună, vine un civil să ne ia. Intr-o sală în care câţiva poliţişti şi civili bat la maşină, un civil dactilografiază declaraţia noastră.

  — De ce-aţi venit la Trinidad?

  — Ca să ne odihnim.

  — De unde veniţi?

  — Din Guyana franceză.

  — Cu prilejul evadării aţi comis vreun delict, aţi provocat rănirea sau moartea cuiva?

  — N-am rănit grav pe nimeni.

  — De unde ştiţi?

  — Am aflat înainte de plecare.

  — Vârsta dumneavoastră, situaţia penală conform legilor franceze? (etc.) Domnilor, dispuneţi de cincisprezece până la optsprezece zile ca să vă odihniţi aci. În vremea asta sunteţi complet liberi să faceţi ce vreţi. Anunţaţi-ne dacă vă mutaţi. Sunt sergentul Willy. Asta-i cartea mea de vizită, cu două numere de telefon: primul, cel oficial de la poliţie, al doilea, numărul meu de acasă. Indiferent ce vi s-ar întâmpla, dacă aveţi nevoie de ajutorul meu, chemaţi-mă imediat. Ştim că încrederea pe care v-o acordăm e îndreptăţită. Sunt convins că vă veţi comporta aşa cum trebuie.

  Peste câteva minute, Maşter Bowen ne însoţeşte la clinică. Clousiot e bucuros că ne vede. Nu-i povestim nimic despre noaptea petrecută în oraş. Îi spunem doar că suntem liberi să mergem unde poftim. E atât de mirat că ne întreabă:

  — Fără escortă?

  — Da, fără escortă.

  — Ia te uită, ciudaţi mai sunt rosbifii{19} ăştia!

  Bowen, care ieşise în întâmpinarea doctorului, se întoarce cu el. Îl întreabă pe Clousiot:

  — Cine ţi-a redus fractura înainte de-a fi legat piciorul în scândurele?

  — Eu şi încă cineva care nu-i aici.

  — Aţi procedat atât de bine că nu mai trebuie spart osul. Peroneul fracturat a fost potrivit corect. Trebuie doar pus în ghips, cu o scăriţă, ca să poţi umbla un pic. Preferi să rămâi aici sau să pleci cu camarazii dumitale?

  — Să plec cu ei.

  — Ei bine, mâine dimineaţă ai voie să te alături lor.

  Nu mai ştiu cum să-i mulţumim. Maşter Bowen şi doctorul se retrag şi petrecem sfârşitul dimineţii şi o parte din după-amiază cu prietenul nostru. Suntem în culmea bucuriei a doua zi, când ne regăsim toţi trei în camera noastră de la hotel, cu fereastra deschisă şi cu ventilatoarele în funcţiune ca să împrospăteze aerul. Ne felicităm reciproc pentru felul cum arătăm şi pentru aspectul pe care ni-l dau noile veşminte. Văzând că încep să vorbească despre trecut, le spun:

  — Gata cât mai repede cu trecutul, să privim spre prezent şi viitor. Încotro pornim? Columbia? Panama? Costa Rica? Ar trebui să-i cerem părerea lui Bowen despre ţările unde avem şanse să fim primiţi.

  Îl sun pe Bowen la birou, nu e acolo. Ghem acasă la el, la San Fernando, şi-mi răspunde fiica. După câteva amabilităţi îmi spune:

  — Domnule Henri, lângă hotel, în Fish Market, sunt autobuze care merg la San Fernando. Ce-ar fi să petreceţi după-amiaza la noi? Veniţi, vă aştept.

  Şi iată-ne pe toţi trei în drum spre San Fernando. Clousiot e măreţ în costumul lui semimilitar, brun-roşcat.

  Întoarcerea în casa asta care ne-a primit cu atâta bunătate ne emoţionează pe toţi trei. S-ar părea că cele două femei ne înţeleg emoţia, căci spun deodată:

  — Iată-vă iarăşi la voi acasă, dragi prieteni. Aşezaţi-vă cum vă vine mai bine.

  Şi-n loc să ne spună,.domnule”, ni se adresează mereu pe numele mic: „Henri, dă-mi te rog zahărul: André (pronumele lui Maturefte), să-ţi mai dau pudding?”

  Doamnă şi domnişoară Bowen, nădăjduiesc că Dumnezeu vă va fi recompensat pentru marea bunătate pe care no-aţi arătat-o şi că sufletele voastre nobile, care ne-au dăruit atâtea bucurii delicate, n-au avut parte, în tot restul vieţii, decât de-o nespusă fericire.

  Stăm de vorbă cu ele şi întindem o hartă pe masă. Distanţele sunt mari: o mie două sute de kilometri până la primul port columbian, Santa Maria; două mii o sută de kilometri până la Panama; două mii cinci sute până la Costa Rica. Soseşte Master Bowen:

  — Am telefonat la toate consulatele, şi am o veste buna: puteţi face o escală de câteva zile la Curaçao, ca să vă odihniţi. În Columbia nu există vreo dispoziţie referitoare la evadaţi. După câte ştie consulul, în Columbia n-au pătruns niciodată evadaţi dinspre mare. Nici în Panama sau în vreo altă parte.

  — Ştiu un loc unde aţi fi în siguranţă, zice Margaret, fiica lui Master Bowen. Dar e foarte departe, cel puţin trei mii de kilometri.

  — Unde? întreabă taică-său.

  — Hondurasul britanic. Guvernatorul mi-e naş.

  Mă uit la prietenii mei şi le spun:

  — Direcţia Hondurasul britanic.

  E o posesiune britanică, mărginită la sud cu Republica Honduras, iar la nord cu Mexicul.

  Ne petrecem după-amiaza, ajutaţi de Margaret şi de mama ei, cu trasarea rutei. Prima etapă: Trinidad – Curaçao, o mie de kilometri. A doua etapa: de la Curaçao la o insulă oarecare aflată în dramul nostru. A treia etapă Hondurasul britanic.

  Cum nu se ştie ce se poate întâmpla pe mare, pe lângă alimentele pe care ni le va da poliţia, hotărâm să luăm, într-o ladă separată, nişte conserve de rezervă: carne legume, marmeladă, peşte etc. Margaret ne spune că supermagazinul „Salvattori” ne-ar dărui bucuros conservele astea.

  — În caz de refuz, adaugă ea cu simplitate, vi le cumpărăm noi, mama şi cu mine.

  — Nu, domnişoară.

  — Nu ne contrazice, Henri.

  — Dar nu se poate, avem bani şi ar fi urât să profităm de bunătatea voastră, când ne e foarte uşor să cumpărăm singuri alimentele astea.

  Barca se află la Port of Spain, la apă, sub un adăpost al marinei de război. Ne despărţim făgăduind să mai facem o vizită înainte de marea plecare. În fiecare seară pornim la plimbare foarte punctual la ora unsprezece. Clousiot se aşază pe-o bancă din piaţa cea mai însufleţită, iar Maturette sau eu, cu rândul, îi ţinem tovărăşie pe când celălalt hoinăreşte prin oraş. Se împlinesc zece zile de când suntem aici. Clousiot umblă destul de uşor mulţumită scăriţei prinse sub ghips. Am învăţat să mergem în port cu tramvaiul. Ne ducem acolo deseori după-amiaza şi regulat seara. Suntem cunoscuţi şi adoptaţi în câteva baruri din port. Poliţiştii de gardă ne salută, toată lumea ştie cine suntem şi de unde venim, nimeni nu face vreodată o aluzie la ceva. Dar am băgat de seamă, că barurile unde suntem cunoscuţi ne marchează mai ieftin ce mâncăm sau bem decât marinarilor. Acelaşi lucru cu damezele. De obicei când se aşază la mesele marinarilor, ofiţerilor sau turiştilor, beau tot timpul şi se străduiesc să-i pună pe cheltuieli cât mai mari. În barurile unde se dansează, ele nu dansează niciodată cu cineva, dacă nu le-a oferit mai întâi câteva pahare de băutură. Dar cu noi se poartă cu totul altfel. Stau lungi răstimpuri la masa noastră şi trebuie să insişti ca să bea câte ceva. Dacă acceptă, n-o fac ca să-şi dea pe gât faimosul păhărel, ci iau o bere sau un whisky cu sifon. Toate astea ne fac multă plăcere, căci e un fel indirect de a ne spune că ne cunosc situaţia şi că sunt cu tot sufletul alături de noi.

  Barca a fost revopsită şi i s-a adăugat un bordaj{20} înalt de zece centimetri. Chila a fost întărită. Nici o nervură interioară n-a avut de suferit, vasul e intact. Catargul a fost înlocuit cu altul mai înalt, dar mai uşor decât primul; focul şi trinca, din saci de făină, cu o pânză faină, galben-brună. La Marină, un căpitan de vas mi-a dat o busolă cu roza vânturilor (ei îi zic compas) şi mi-a explicat cum pot afla aproximativ, cu ajutorul hărţii, unde mă aflu. Ca s-ajungem la Curaçao, ruta merge vest un sfert nord.

  Căpitanul de vas mi-a prezentat un ofiţer de marină, comandant al vasului-şcoală Tarpon, care m-a întrebat dacă aş vrea să mă îmbarc a doua zi pe la opt dimineaţa şi să ies puţin din port. Nu înţeleg în ce scop, dar îi făgăduiesc. A doua zi sunt la Marină la ora stabilită cu Maturette. Un marinar urcă cu noi pe vas şi ies din port ajutat de-un vânt favorabil. După două ore, pe când executam manevrele obişnuite de intrare în port, se îndreptă spre noi un vas de război. Pe punte, aliniaţi, echipajul şi ofiţerii, toţi în uniforme albe. Trec pe lângă noi şi strigă: „Uraaa!”, ne dau ocol, ridicând şi coborând de două ori drapelul. E un salut oficial, a cărui semnificaţie n-o înţeleg. Ne întoarcem la Marină, unde nava de război a şi tras la debarcader. Noi amarăm la chei. Marinarul ne face semn să-l urmăm, urcăm la bord, unde comandantul navei ne primeşte în vârful pasarelei. O şuierătură modulată salută sosirea noastră şi, după ce suntem prezentaţi ofiţerilor, trecem prin faţa elevilor şi subofiţerilor aflaţi în poziţie de drepţi. Comandantul le adresează câteva cuvinte pe englezeşte, după care toţi rup rândurile. Un ofiţer tânăr îmi dă explicaţii: comandantul le-a spus elevilor din echipaj ce mult respect ni se cuvine din partea marinarilor pentru faptul c-am străbătut o cale atât de lungă cu ambarcaţia asta mică şi că o să străbatem una mai lungă şi mai periculoasă. Îi mulţumim ofiţerului pentru o cinste atât de mare. Ne dăruieşte trei impermeabile marinăreşti, care aveau să ne fie tare folositoare. Sunt nişte impermeabile negre cu fermoare mari, prevăzute cu glugă.

  Cu două zile înainte de plecare, Master Bowen ne face o vizită şi ne roagă, din partea prefectului de poliţie, să luăm cu noi trei deportaţi care fuseseră arestaţi cu o săptămână în urmă. După versiunea lor, deportaţii ăştia au fost debarcaţi pe insulă şi tovarăşii lor au plecat mai departe spre Venezuela. Nu-mi place treaba, dar am fost trataţi cu prea multă nobleţe ca să refuzăm să-i luăm pe cei trei oameni la bord. Cer să-i văd înainte de-a da răspunsul. O maşină a poliţiei vine să mă ia. Intru să-i vorbesc prefectului, ofiţerul care ne-a interogat la sosire. Sergentul Willy serveşte de interpret.

  — Cum o duceţi?

  — Bine mulţumesc. Am vrea să ne faceţi un serviciu.

  — Dacă e posibil, cu plăcere.

  — Se află în închisoare trei francezi deportaţi. Au stat câteva săptămâni în insulă clandestin şi pretind că tovarăşii lor i-ar fi părăsit aici şi ar fi plecat mai departe. Părerea noastră e că şi-au scufundat vasul, dar susţin cu toţii că nici unul nu ştie să conducă o ambarcaţie. Socotim că-i un pretext, ca să capete un vas. Trebuie să plece de-aici: ar fi regretabil să mă văd în situaţia de a-i preda comisarului de pe primul vapor francez în trecere.

  — Domnule prefect, o să fac tot posibilul, dar întâi aş vrea să stau de vorbă cu ei. Vă daţi seama că-i periculos să iei la bord trei necunoscuţi.

  — Înţeleg. Willy, dă ordin să-i scoată pe cei trei francezi în curte.

  Vreau să fiu singur cu ei, astfel că-l rog pe sergent să se îndepărteze.

  — Sunteţi deportaţi?

  — Nu, ocnaşi.

  — De ce-aţi afirmat că sunteţi deportaţi?

  — Ne-am gândit c-o să prefere pe cineva care a comis delicte uşoare decât unul grav. Ne-am dat seama c-am greşit. Dar tu cine eşti?

  — Am fost în ultimul convoi, dar voi?

  — Convoiul din 1929.

  — Iar eu în ăl din '27, zice al treilea.

  — Uite ce-i: prefectul mă roagă să vă iau la bord, şi-aşa suntem trei. Spune că dacă nu primesc, cum nici unul din voi nu ştie să conducă o navă, va fi silit să vă predea primului vapor francez în trecere. Ce părere aveţi?

  — Din motive personale, nu mai vrem să călătorim pe mare. Eventual ne prefacem că plecăm cu voi, tu ne debarci în capătul insulei şi te cărabăneşti mai departe.

  — Nu pot să fac asta.

  — De ce?

  — Pentru că nu vreau să răspund c-o măgărie la amabilitatea dovedită faţă de noi.

  — Neamule, cred c-ar trebui să dai întâietate unor ocnaşi, nu rosbifilor.

  — De ce?

  — Pentru că eşti ocnaş.

  — Da, dar sunt atâtea soiuri de ocnaşi că s-ar putea ca între mine şi voi să fie o deosebire mai mare decât între mine şi rosbifi, depinde cum pliveşti lucrurile.

  — Va să zică o să-i laşi să ne predea autorităţilor franceze?

  — Nu, dar nici n-o să vă debarc înainte de Curaçao.

  — N-am curaj s-o iau de la capăt, zice unul.

  — Ştiţi ceva? uitaţi-vă mai întâi la vas. Poate c-aţi venit cu unul prăpădii.

  — Bine, o să-ncercăm, spun ceilalţi doi.

  — În regulă. O să cer prefectului să vă lase să vedeţi vasul.

  Întovărăşiţi de sergentul Willy, ne ducem în port. Cei trei tipi par să mai fi prins ceva curaj după ce-au văzut vasul.

  O NOUĂ PLECARE.

  Două zile mai târziu plecăm, noi trei şi cei trei necunoscuţi. Nu ştiu cum au aflat, dar vreo duzină de fete din baruri asistă la plecare, ca şi familia Bowen şi căpitanul de la Armata Salvării. Cum una din ele mă sărută, Margaret îmi spune râzând:

  — Henri, te-ai logodit aşa de iute? Nu eşti serios!

  — La revedere tuturor. Nu, adio! Dar să ştiţi că ne-aţi rămas la inimă şi n-o să vă uităm niciodată.

  Pornim ia patru după-amiază, traşi de-un remorcher. Am ieşit repede din port, nu fără să ne fi şters o lacrimă şi să fi privit până în ultima clipă grupul care a veni ne spună adio şi care flutură batiste mari albe. Nici Ni desprins bine cablul care ne leagă de remorcher şi toate pânzele sus, straşnic umflate de vânt, despicăm primele valuri din milioanele pe care le vom străbate până s-ajungem la destinaţie.

  Sunt două cuţite la bord, unul la mine, altul la Maturette.

  Securea e lângă Clousiot, ca şi maceta{21}. Suntem siguri că nici unul din ceilalţi nu e înarmat. Am luat măsuri să nu doarmă niciodată în timpul călătoriei, în acelaşi timp, mai mult de unul din noi. Pe la asfinţitul soarelui, nava-şcoală vine să ne întovărăşească aproape o jumătate de oră. Salută şi pleacă.

  — Cum te cheamă?

  — Leblond.

  — Ce convoi?

  — Din '27.

  — Pedeapsa?

  — Douăzeci de ani.

  — Dar tu?

  — Kargueret. Convoiul din '29, cinşpe ani, sunt breton.

  — Eşti breton şi nu ştii să conduci un vas?

  — Nu.

  — Pe mine mă cheamă Duflis, sunt din Angers. Vieţaş pentru o vorbă idioată spusă juraţilor. Fără asta încasam ăl mult zece ani. Convoiul din '29.

  — Care vorbă?

  — Uite, mi-am omorât muierea cu-n fier de călcat. Când cu procesul, un jurat m-a întrebat de ce-am lovit-o cu fierul de călcat. Nu ştiu cum mi-a venit, dar i-am răspuns c-am omorât-o cu fierul de călcat pentru că nu călca bine. Şi pentru fraza asta idioată, zicea avocatul, m-au potcovit aşa de rău.

  — De unde aţi plecat?

  — Dintr-un lagăr de muncă forestier, zis Cascade, la optzeci de kilometri de Saint-Laurent. N-a fost greu să plecăm, ne bucuram de multă libertate. Am pornit-o în cinci, simplu ca bună ziua.

  — Cum cinci? Unde-s ceilalţi doi?

  O tăcere stânjenită. Clousiot zice:

  — Băiete, suntem între bărbaţi, şi dacă suntem laolaltă, trebuie să ştim. Vorbeşte.

  — O să vă spun, zice bretonul. Am plecat de-adevăratelea cinci, dar ăi doi din Cannes care lipsesc ne spuseseră că sunt pescari de coastă. Nu dăduseră nici un ban pentru evadare şi ziceau că munca lor la bord face mai mult decât nişte parale. Numai că pe drum am băgat de seamă că nici unul nici altul n-avea habar de navigaţiei Era să ne înecăm de vreo douăzeci de ori. Am ţinut-o pe lângă coastă, am dat mai întâi de Guyana olandeză, după aia de cea engleză şi la urmă de Trinidad. Între Georgetown şi Trinidad l-am lichidat pe ăl care spunea c-ar putea fi căpitanul fugarilor. Individul merita să moară, căci pentru ca să plece pe damoaca îi trombonise pe toţi cu priceperea lui la de-ale marinei. Ălălalt a crezut c-o să-l omorâm şi pe el şi s-a aruncat singur în mare, pe vreme rea, părăsind cârma vasului. Ne-am descurcat cum am putut. Ambarcaţia a luat de câteva ori apă, ne-am izbit de o stâncă şi am scăpat ca prin minune. Pe cuvântul meu de bărbat că tot ce-am spus e adevărul gol-goluţ.

  — Adevărat, spun ceilalţi doi. Aşa s-a întâmplat, şi toţi trei am fost de acord să-l lichidăm pe individ. Ce spui de treaba asta, Papillon.

  — Nu sunt în măsură să fiu judecător.

  — Dar, stăruie bretonul, tu ce-ai fi făcut în locul nostru?

  — Rămâne de văzut, Ca să judeci drept un caz ca ăsta, trebuie să fi trăit clipa, altfel nu ştii de partea cui e adevărul.

  Clousiot zice:

  — Eu unul l-aş fi omorât, pentru că era o minciună care putea să coste viaţa tuturor.

  — Bine, să nu mai vorbim de asta. Dar am impresia că v-a fost o frică de moarte, că frica nu v-a părăsit nici acum şi că vă aflaţi pe mare numai de nevoie, aşa-i?

  — Oh, da! răspund ei în cor.

  — Aici, să fim înţeleşi, fără panică, orice s-ar întâmpla. Sub nici un motiv, nimănui nu-i permis s-arate pe faţă că-i e frică. Cu i-e frică să tacă mâlc. Vasul e bun, a făcut dovada. Avem o încărcătură mai mare ca înainte, dar e mai înalt cu zece centimetri. Plusul e compensat din plin.

  Fumăm, bem cafea. Ne-am ghiftuit bine înainte de plecare şi am hotărât să nu mai mâncăm decât a doua zi de dimineaţă.

  Suntem în 9 decembrie 1933, acum patruzeci şi două de zile s-a pornit evadarea, în sala „blindată” a spitalului din Saint-Laurent. Asta o aflăm de la Clousiot, contabilul asociaţiei noastre. Am trei lucruri preţioase în plus decât la plecare: un ceas etanş de oţel cumpărat la Trinidad, o busolă adevărată în cutia ei dublă de suspensie, foarte precisă, cu roza vânturilor, şi nişte ochelari negri de celuloid. Clousiot şi Maturette au câte-o caschetă fiecare.

  Trei zile se scurg fără buclucuri, afară doar de faptul în două rânduri am dat peste nişte cete de delfini, ne-au trecut sudorile de spaimă, căci un grup de opt au început să se joace cu vasul. Treceau pe dedesubt, mai întâi în lungime, reapărând exact în faţa vasului. Uneori îl atingeam pe câte unul. Dar ceea ce ne impresionează cel mai mult e următorul joc: trei delfini în formaţie de triunghi, unul în faţă şi doi paralel în spate, se năpustesc drept asupra noastră, spre partea din faţă, cu o viteză nebună. În clipa când ar trebui să ne lovească de-a binelea, se scufundă, reapărând la dreapta şi la stânga vasului. Cu toate că vântul e foarte puternic şi că plutim cu pânzele umflate, se deplasează mult mai repede ca noi. Jocul ăsta durează ore întregi, e înnebunitor. E destul să iacă cea mai mică greşeală cu socotelile lor ca să ne răstoarne. Cei trei noi n-au scos o vorbă, dar făcea să le vezi mutrele descompuse.

  La miezul celei de-a patra nopţi se dezlănţuie o furtună înfiorătoare. A fost într-adevăr ceva înspăimântă-l or. Păcătoşenia era că valurile nu urmau aceeaşi direcţie. Adesea se izbeau între ele. Anumite valuri erau adânci, altele scurte, de nu mai înţelegeai nimic. Nu crâcnea unul, afară de Clousiot, care-mi striga din când în când: „Dă-i înainte, frăţioare! Îi vii de hac şi ăstuia, ca şi ălorlalte!” sau: „Păzea, vine unul din spate!” Lucra rar, când şi când talazurile soseau pieziş, vuind şi pline de spumă. În regulă, le apreciam viteza şi prevedeam foarte bine unghiul de atac. Şi, fără nici o logică, mă pomeneam deodată cu-un val în coada vasului, exact din sensul opus. În câteva rânduri valurile s-au prăvălit peste umerii mei şi, bineînţeles, o bună parte din apă pătrundea în vas. Cei cinci bărbaţi, cu crătiţi şi cutii în mână, scoteau apa fără răgaz. Cu toate astea, vasul nu s-a umplut niciodată mai mult decât pe sfert, aşa că n-am fost în pericol să ne ducem la fund. Bâlciul ăsta a durat o jumătate de noapte, aproape şapte ore. Din cauza ploii n-am zărit soarele decât pe la opt.

  Furtuna odată potolită, soarele proaspăt al dimineţii, strălucind cu toată puterea, a fost salutat de toţi cu bucurie, inclusiv de mine. Înainte de toate, o cafea. O cafea cu lapte Nestlé în clocot, nişte pesmeţi marinăreşti, tari ca piatra, dar care, muiaţi în cafea, devin delicioşi. Lupta cu furtuna din timpul nopţii m-a sleit, nu mai pot, şi cu toate că vântul mai suflă tare, iar valurile sunt mari şi nedisciplinate, îl rog pe Maturette să-mi ţină puţin locul. Vreau să dorm. N-au trecut nici zece minute de când m-am culcat, că Maturette se lasă izbit de-a latul, şi vasul se umple pe trei sferturi. Totul pluteşte: cutii, lampa de gătit, pături… Ajung la cârmă cu apa până la brâu, şi am exact răgazul s-o apuc ca să evit un val spart care vine drept spre noi. Dintr-o mişcare a cârmei mă întorc cu spatele la val, care n-a mai putut să pătrundă în barcă şi ne-a împins foarte tare, la peste zece metri de locul izbiturii.

  Toţi golesc vasul de apă. Oala cea mare, mânuită de Maturette, scoate cincisprezece litri o dată. Nimeni nu stă să recupereze ceva, n-au decât o idee fixă: să scoată, să scoată, cât mai iute apa asta care îngreunează vasul atât de mult şi-l împiedică să se apere bine de valuri. Trebuie să recunosc că cei trei s-au comportat bine, iar bretonul, văzându-şi cutia luată de apă, s-a hotărât singur, fără să şovăie, ca să uşureze barca, să desprindă butoiul cu apă, pe care l-a zvârlit fără mare greutate peste bord. În două ore totul era uscat, dar pierdusem păturile, primusul, lampa de gătit, sacii cu mangal, damigeana cu benzină şi butoiul cu apă, acesta cu bună ştiinţă.

  E amiază când, vrând să-mi pun alt pantalon, observ că şi valijoara mea a fost luată de apă, precum şi două impermeabile din trei. În fundul vasului am găsit două sticle de rom. Tutunul s-a dus sau e ud, frunzele au dispărut, ca şi cutia lor din tablă albă etanşă. Spun:

  — Fraţilor, mai întâi o duşcă de rom, o porţie barosană, şi după aia deschideţi lada de rezervă, să vedem pe ce ne putem bizui. Avem sucuri de fructe, e-n regulă. Vom fixa raţii pentru băut. Avem cutii cu biscuiţi dulci, goliţi una şi meşteriţi din ea o lampă de gătit. O să punem cutiile de conserve pe fundul vasului şi-o să facem foc cu scândurile lăzii. Eram îndreptăţiţi să ne temem, dar acum primejdia a trecut. Fiecare trebuie să se stăpânească şi să fie la înălţimea evenimentelor. Din clipa asta, nimeni n-are voie să zică: Mi-e sete; nimeni n-are voie să zică: Mi-e foame; şi nimeni n-are voie să zică: Am chef să fumez. De acord?

  — Da, Papi, de acord.

  Toţi s-au comportat bine şi Providenţa a slăbit vântul, îngăduindu-ne să pregătim o supă din carne conservată de vită. O gamelă plină cu supa asta în care muiem pesmeţii ostăşeşti ne bagă-n burtă o pernă bună şi caldă, de-ajuns ca să aşteptăm ziua de mâine. Am făcut un piculeţ de ceai verde pentru fiecare. În lada neatinsă am găsit un cartuş de ţigări. Sunt douăzeci şi patru de pacheţele de câte opt ţigări. Ceilalţi cinci hotărăsc că doar eu voi fuma, ca să pot sta treaz şi, ca să nu-şi facă loc invidia, Clousiot refuză să-mi dea câte-o ţigară gata aprinsă, dar îmi oferă foc. Graţie acestui spirit de înţelegere, n-are loc nici un fel de incident neplăcut.

  Se fac şase zile de când am plecat şi încă n-am avut răgaz să dorm. Cum în seara asta e o mare ca untdelemnul, dorm, dorm buştean aproape cinci ore. Mă trezesc la zece seara. Aceeaşi mare liniştită. Ceilalţi au mâncat fără mine şi găsesc un fel de polenta{22} foarte bine făcută din mălai, la cutie desigur, pe care-o mănânc cu câţiva cârnaţi afumaţi. Un deliciu. Ceaiul e aproape rece, nu face nimic. Aprind o ţigară şi aştept ca vântul să binevoiască a se porni.

  Noaptea e minunată, cerul plin de stele. Steaua Polară scânteiază din plin şi doar Crucea Sudului o întrece în luminozitate. Se zăresc clar Carul Mare şi Carul Mic. Nici un nor, şi o lună plină înălţată binişor pe bolta înstelată. Bretonul dârdâie. Şi-a pierdut haina şi e-n cămaşă. Îi împrumut impermeabilul. Începem cea de-a şaptea zi.

  — Fraţilor, nu putem fi prea departe de Curaçao. Îmi face impresia că am luat-o puţin prea la nord, de-aci înainte o ţin direct spre vest, n-am voie să nu dau peste Antilele olandeze. Ar fi grav acum, când nu mai avem apă dulce şi am pierdut toate alimentele în afară de rezervă.

  — Avem încredere în tine, Papillon, spune bretonul.

  — Da, avem încredere în tine, repetă în cor ceilalţi. Fă cum vrei.

  — Mulţumesc.

  Cred că-i bine ce-am hotărât. Vântul se lasă aşteptat toată noaptea şi abia pe la patru dimineaţa plecăm mai departe cu ajutorul unei brize faine. Briza asta, care se va intensifica în timpul dimineţii, bate treizeci şi şase de ore destul de tare ca vasul să înainteze straşnic şi cu nişte valuri atât de mici că nici nu le simţim.

  CURAÇAO.

  Pescăruşii. Mai întâi ţipetele lor, căci e noapte, apoi ei înşişi, rotindu-se în jurul vasului. Unul se lasă pe catarg „ îşi ia zborul, se întoarce. Manejul ăsta durează peste trei ore, până în zorii luminaţi de-un soare strălucitor. Nimic la orizont care să ne indice uscatul. De unde naiba s-or fi ivit aceşti pescăruşi şi aceşti goelanzi{23}? Cât e ziua de lungă scormonim cu ochii în zadar. Nici cel mai mic semn că uscatul ar fi pe aproape. Luna plină se înalţă în clipa când soarele asfinţeşte, şi luna asta tropicală e atât de strălucitoare încât reverberaţia ei mă supără. Nu mai am ochelarii negri, au fost luaţi de faimosul val, o dată cu toate caschetele. Pe la opt seara zărim la orizont, foarte-foarte departe în lumina asta lunară, o linie neagră.

  — Precis că-i pământul! spun cel dintâi.

  — Da, aşa-i.

  Pe scurt, toţi sunt de acord că se vede o linie întunecată care trebuie să fie uscatul. Tot restul nopţii rămân cu faţa pironită spre umbra asta care se precizează încet-încet. Sosim. Cu un vânt puternic fără nori şi valuri înalte, dar lungi şi disciplinate, ne îndreptăm spre ea cu toată viteza. Masa asta neagră nu-i cu mult peste nivelul mării şi nimic nu indică dacă ţărmul e format din faleze, din stânci, sau dacă e o plajă. Luna, pe punctul de a trece de cealaltă parte a acestui uscat, face o umbră care mă împiedică să văd ceva, exceptând, la nivelul apei, un lanţ luminos, mai întâi continuu, apoi fragmentat. Mă apropii, mă apropii, apoi, cam la un kilometru, arunc ancora. Vântul e puternic, vasul se roteşte pe loc şi ţine piept valului care-l loveşte de fiecare dată din spate. Ne cam zgâlţâie, e foarte incomod. Bineînţeles că pânzele sunt coborî te şi înfăşurate. Am fi putut să aşteptăm până se luminează în poziţia asta neplăcută dar sigură, din păcate însă, de-odată se desprinde ancora. Ca să conduci un vas, trebuia să se deplaseze, altfel nu-i chip să-l manevrezi. Montăm focul şi trinca, dar, ciudat lucru, ancora nu prinde pe dată. Camarazii mei trag frânghia la bord, dar, fără ancoră, s-a pierdut. În ciuda strădaniilor mele, valurile ne apropie atât de primejdios de stâncile acestui ţărm, că hotărăsc să ridic vela şi să pornesc tare spre pământ, de bunăvoie. Mă dovedesc atât de grozav cu manevra asta, că ne trezim înţepeniţi între două stânci, cu încheieturile vasului sfărâmate. Nimeni nu strigă „salvaţi-vă”, dar când se apropie valul următor, ne azvârlim cu toţii pe el şi ajungem la mal de-a dura, burduşiţi, dar în viaţă. Doar pe Clousiot, cu ghipsul lui, l-au caftit mai rău valurile. Are braţul, chipul şi mâinile însângerate, pline de zgârieturi. Noi ceilalţi, câteva lovituri la genunchi, la mâini şi la glezne. Mie îmi sângerează o ureche, julită cam tare de-o stâncă. Oricum, suntem cu toţii în viaţă, la adăpost de valuri, pe uscat. Când se luminează de zi, recuperăm impermeabilul şi mă întorc pe vas, care începe să se desfacă. Reuşesc să smulg compasul prins în cuie pe banca din spate. Mici ţipenie de om, nici acolo, nici prin preajmă. Privim spre locul cu luminile alea faimoase, e un şir de lămpi sortite să indice pescarilor, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, că locul e primejdios. Pornim pe jos spre interiorul uscatului. Nu sunt decât cactuşi, nişte cactuşi uriaşi, şi măgari. Ajungem la un puţ, foarte obosiţi pentru că, ţaR. Când cu schimbul, câte doi trebuie să-l care pe Clousiot, alcătuind cu braţele un soi de scaun. În jurul puţului, schelete de măgari şi de capre. Puţul e secat, aripile morii care-l făceau cândva să funcţioneze se rotesc în gol fără să scoată apă. Nici un suflet de om, numai măgari şi capre.

  Înaintăm până în dreptul unei căsuţe ale cărei uşi deschise ne invită să intrăm. Strigăm: „Hei! hei!” – Nimeni. Pe şemineu, un sac de pânză legat cu-un şnur, îl iau şi, când să-l deschid, se rupe şnurul. E plin de florini, monedă olandeză. Ne aflăm aşadar pe teritoriul olandez: Bonaire, Curaçao sau Aruba. Punem sacul la, loc fără să luăm nimic, găsim nişte apă, din care bea fiecare pe rând cu un polonic. Nimeni în casĂ. Nimeni împrejur. Plecăm şi înaintăm încet, din pricina lui Clousiot, când un Ford hodorogit ne barează trecerea.

  — Sunteţi francezi?

  — Da.

  — Urcaţi-vă în maşină.

  Îl instalăm pe Clousiot pe genunchii a trei camarazi care stau în spate. Eu mă aşez lângă şofer, Maturette lângă mine.

  — Aţi naufragiat?

  — Da.

  — S-a înecat cineva?

  — Nu.

  — De unde veniţi?

  — Trinidad.

  — Dar mai înainte?

  — Din Guyana franceză.

  — Ocnaşi sau deportaţi?

  — Ocnaşi.

  — Sunt doctorul Naal, proprietarul acestei fâşii de pământ, o peninsulă lipită de Curaçao. Peninsula asta e poreclită Insula Măgarilor. Măgarii şi caprele trăiesc aici mâncând cactuşi plini de ghimpi lungi. Ghimpii ăştia au fost botezaţi de popor „duduile din Curaçao.”

  Spun:

  — Nu-i prea măgulitor pentru adevăratele dudui din Curaçao.

  Tipul, înalt şi gras, râde zgomotos. Fordul înaintează gâfâind şi, cu un şuierat de astmatic, se opreşte singur. Spun, arătând nişte turme de măgari:

  — Dacă maşina a obosit, are cine să ne tragă.

  — Am un fel de hamuri în portbagaj, dar totul e să poţi pune mâna pe doi din ei şi să-i înhami. Nu-i uşor.

  Grăsanul saltă capota şi constată imediat că un hop zdravăn a desprins o sârmă care merge la bujii. Până să se urce la loc în maşină, priveşte împrejur, pare îngrijorat. Plecăm mai departe şi, după ce-o luăm pe nişte drumuri pline de şleauri, ajungem la o barieră albă care închide trecerea. E aici o căsuţă albă. Vorbeşte în olandeză cu un negru cu pielea foarte deschisă şi curat îmbrăcat, care-n fiecare clipă spune: „Ya master, ya master”. După care ne zice:

  — I-am poruncit să vă ţină tovărăşie şi să vă dea de băut, dacă vă e sete, până mă întorc. Vă rog să coborâţi.

  Coborâm şi ne aşezăm pe iarbă, la umbră. Fordul paradit o ia din loc. N-a făcut bine cincizeci de metri, că negrul ne spune în papiamento, jargon Olandez din Antile, alcătuit din cuvinte englezeşti, olandeze, franţuzeşti şi spaniole, că stăpânul lui, doctorul Naal, a plecat s-aducă poliţia, căci îi e tare frică de noi, că i-a zis să fie cu ochii-n patru pentru că suntem nişte hoţi evadaţi. Iar amărâtul ăsta de mulatru nu mai ştie ce să facă pentru a ne fi pe plac. Ne pregăteşte o cafea foarte slabă, dar care, pe căldura asta, ne prinde bine. Aşteptăm mai mult de o oră, când se arată un camion tip dubă celulară, cu şase poliţişti în uniforme semănând cu cele nemţeşti, şi-o maşină decapotabilă cu şofer în uniformă de poliţist şi trei domni, ultimul fiind doctorul Naal.

  Coboară din maşină, iar unul dintre ei, cel mai scund, cu o mutră de preot, proaspăt ras, ne spune:

  — Sunt şeful siguranţei din insula Curaçao. Ca urmare a răspunderii pe care o port, sunt obligat să vă arestez. Aţi comis vreun delict de când aţi sosit pe insulă, şi care anume? Şi care din voi?

  — Domnule, suntem nişte ocnaşi evadaţi. Venim din Trinidad şi n-au trecut decât câteva ore de când ni s-a sfărâmat vasul de stâncile ţărmului. Sunt căpitanul acestui mic grup şi pot să afirm că nici unul din noi n-a comis nici cel mai mic delict.

  Comisarul se întoarce spre bondocul doctor Naal şi îi vorbeşte în olandeză. În timp ce discută amândoi, soseşte un omuleţ pe bicicletă. Vorbeşte iute şi zgomotos, atât doctorului Naal, cât şi comisarului.

  — Domnule Naal, de ce i-aţi spus acestui om că suntem hoţi?

  — Pentru că omul pe care-l vedeţi aci m-a înştiinţat, înainte de-a vă întâlni, că, pitit în dosul unui cactus, v-a văzut intrând şi ieşind din casa lui. Omul ăsta e un salariat de-al meu care vede de o parte din măgari.

  — Şi pentru c-am intrat în casă înseamnă că suntem hoţi? E stupid ce spuneţi, domnule, n-am luat decât nişte apă, socotiţi că asta e furt?

  — Dar punga cu florini?

  — Punga am deschis-o, e drept, şi chiar i-am rupt şnurul deschizând-o. N-am făcut altceva decât să mă uit ce fel de monede sunt, ca să ştiu în ce ţară mă aflu. Am pus cu toată grija banii şi punga exact unde erau, pe placa unui şemineu.

  Comisarul se uită în ochii mei şi, întorcându-se brusc omul cu bicicleta, i se adresează cu multă asprime. Doctorul Naal face un gest şi vrea să spună ceva. Foarte sever şi în stil nemţesc, comisarul îl împiedică să intervină. Comisarul suie omuleţul lângă şoferul maşinii sale, urcă şi el întovărăşit de doi poliţişti şi pleacă. Naal şi cetăţeanul celălalt, sosit cu el, intră în casă împreună cu noi.

  — Vă sunt dator o explicaţie, ne spune el: omul acestei a zis că punga a dispărut. Până să vă percheziţioneze, comisarul l-a interogat pe tipul ăsta, bănuind că minte. Dacă sunteţi nevinovaţi, sunt dezolat de incident, dar nu-i, vina mea.

  După mai puţin de-un sfert de oră maşina se întoarce şi comisarul îmi zice:

  — Aţi spus adevărul, omul ăsta e un mincinos ordinar. Va fi pedepsit pentru că voia să vă facă un mare rău.

  În timpul, ăsta, cetăţeanul e îmbarcat în dubă, se urcă şi ceilalţi cinci şi, când să mă sui şi eu, comisarul mă opreşte şi-mi spune:

  — Ia loc în maşina mea, lângă şofer.

  O luăm înaintea camionului şi-l pierdem foarte repede din vedere. Mergem pe şosele bine asfaltate, apoi intrăm într-un oraş cu case în stil olandez. Totul sclipeşte de curăţenie şi majoritatea oamenilor merg pe bicicletă. Sute de persoane circulă astfel pe două roţi dintr-o parte în alta a oraşului. Pătrundem în postul de poliţie. Dintr-un birou mare, unde se găsesc câţiva ofiţeri de poliţie, toţi în alb, fiecare c-o trusă pentru scris, trecem într-o altă încăpere cu aer condiţionat. Aici e răcoare. Un bărbat înalt şi solid, blond, de vreo patruzeci de ani, şade într-un fotoliu. Se ridică şi vorbeşte în olandeză. După ce se termină schimbul de cuvinte, comisarul spune pe franţuzeşte:

  — Vă prezint pe comandantul-şef al poliţiei din Curaçao. Domnule comandant, omul acesta e un francez, şeful grupului de şase indivizi pe care i-am arestat.

  — Bine, domnule comisar. Bun venit la Curaçao în calitate de naufragiaţi. Care e numele dumitale?

  — Henri.

  — E-n regulă, Henri, ai păţit ceva tare neplăcut în chestia cu punga, dar incidentul ăsta te favorizează totodată, căci dovedeşte fără urmă de îndoială că eşti om cinstit. O să capeţi o sală luminoasă şi o cuşetă, ca să te odihneşti. Cazul dumitale va fi supus guvernatorului, care va da ordinele corespunzătoare. Comisarul şi eu însumi vom interveni în favoarea dumitale.

  Îmi întinde mâna şi ieşim. În curte, doctorul Naal îmi cere scuze şi-mi promite să intervină pentru noi. Două ore mai târziu, suntem închişi cu toţii într-o sală foarte mare, dreptunghiulară, cu vreo duzină de paturi şi, la mijloc, o masă lungă de lemn cu bănci. Cu dolarii din Trinidad, îl rugăm pe-un poliţist, prin fereastra zăbrelită, să ne cumpere tutun, foiţă şi chibrituri. Nu ne ia banii şi nu-nţelegem ce zice.

  — Negrul ăsta de abanos, spune Clousiot, are o mutră de încuiat, N-o să vedem nici un tutun.

  Mă duc să bat la uşă, care în aceeaşi clipă se deschide. Un nichipercea, gen coolie, cu un costum gri tip deţinut şi-un număr pe piept ca să nu fie confundat, ne spune:

  — Bani ţigări.

  — Nu. Tutun, chibrituri şi foiţă.

  Se întoarce după câteva minute cu toate şi cu o oală mare aburită cu ciocolată sau cacao. Bea fiecare câte-un castron mare din cele aduse de deţinut.

  După-amiază sunt chemat şi dus iarăşi la biroul comandantului de poliţie.

  — Guvernatorul mi-a dat ordin să vă las liberi în curtea închisorii. Spune camarazilor dumitale să nu încerce să evadeze, urmările ar fi grave pentru toţi. Dumneata, în calitate de căpitan, poţi pleca în oraş două ore în fiecare dimineaţă, de la zece la douăsprezece, şi în fiecare după-amiază de la trei la cinci. Ai bani?

  — Da. Englezeşti şi franţuzeşti.

  — Un poliţist în civil te va însoţi unde doreşti în timpul acestor plimbări.

  — Ce se va întâmpla cu noi?

  — Vom încerca, cred, să vă îmbarcăm unul câte unul pe nişte petroliere ale diferitelor naţiuni. Curaçao are una din cele mai mari rafinării din lume, prelucrează petrolul din Venezuela, aşa că-n fiecare zi intră şi ies între douăzeci şi douăzeci şi cinci de petroliere din toate ţările. Ar fi soluţia visată pentru voi, căci aţi sosi în ţările respective fără nici o problemă.

  — Cam în ce ţări? Panama, Costa Rica, Guatemala, Nicaragua, Mexic, Canada, Cuba, Statele Unite şi ţări cu legislaţie engleză?

  — Imposibil, nici în Europa nu-i cu putinţă. Fiţi calmi, aveţi încredere, lăsaţi-ne să găsim mijlocul de-a vă ajuta să porniţi pe calea cea bună a unei vieţi noi.

  — Mulţumesc, domnule comandant.

  Relatez toate acestea cu cea mai mare exactitate camarazilor mei. Clousiot, cel mai afurisit dintre noi, mă întreabă:

  — Ce impresie ai, Papillon?

  — Nu ştiu încă, mi-e teamă că ne tromboneşte ca să fim cuminţi, să nu evadăm.

  — Mă tem c-ai dreptate, zice el.

  Bretonul crede în minunatul plan de care mi s-a vorbit. Tipul cu fierul de călcat jubilează zicând:

  — Nu tu barcă, nu tu aventură, asta-i ceva sigur. Fiecare soseşte într-o ţară oarecare, c-un petrolier barosan şi-ajunge oficial în bârlogul lui.

  Leroux e de aceeaşi părere.

  — Dar tu, Maturette?

  Ţâncul ăsta de nouăsprezece ani, micuţul fraier transformat întâmplător în ocnaş, puştiul cu trăsături mai delicate decât o femeie rosteşte cu glasul său blând:

  — Credeţi că poliţaii ăştia cu capete pătrate o să ticluiască pentru fiecare din noi acte de identitate dubioase sau false? Mira-m-aş. În cel mai bun caz, o să-nchidă ochii ca să ne-mbarcăm clandestin unui câte unul pe un petrolier gata de plecare, asta-i tot. Dar şi atunci, ar face-o ca să se descotorosească de noi fără să-i doară capul. Asta-i părerea mea. Nu cred în basmul ăsta.

  Ies foarte rar, un pic dimineaţa, să fac unele cumpărături. E-o săptămână de când suntem aici, şi nimic nou. Începe să ne calce pe nervi. Într-o după-amiază zărim trei preoţi înconjuraţi de poliţişti care vizitează celulele şi sălile una după alta. Se opresc îndelung la celula cea mai apropiată de noi, unde se află un negru acuzat de viol. Bănuind c-o să vină şi la noi, ne întoarcem cu toţii în ala şi ne aşezăm, fiecare pe patul lui. Într-adevăr, intră toţi trei, însoţiţi de doctorul Naal de comandantul poliţiei şi de un gradat îmbrăcat în alb, care trebuie să fie ofiţer de marină.

  — Monseniore, iată-i pe francezi, spune pe franţuzeşte comandantul poliţiei. Au avut o comportare exemplară.

  — Vă felicit, copiii mei. Să ne aşezăm pe bănci în jurul mesei ăsteia, o să putem vorbi mai bine.

  Se aşează cu toţii, inclusiv însoţitorii episcopului. E adus un taburet care se afla în faţa uşii, în curte, şi e aşezat în capul mesei. În felul ăsta episcopul îi vede bine pe toţi.

  — Aproape toţi francezii sunt catolici, care din voi nu e?

  Nimeni nu ridică mâna. Gândesc că preotul de la Conciergerie aproape că m-a botezat şi că trebuie să mă consider şi eu catolic.

  — Prieteni, de neam sunt francez, mă numesc Irénée de Bruyne. Strămoşii mei erau protestanţi hughenoţi refugiaţi în Olanda pe vremea când Caterina de Medicis îi fugărea ca să-i omoare. Sunt aşadar de sânge francez, episcop la Curaçao, oraş unde există mai mulţi protestanţi decât catolici, dar unde catolicii sunt deosebit de credincioşi şi practicanţi. Care vă e situaţia?

  — Aşteptăm să fim îmbarcaţi unul după altul pe nişte petroliere.

  — Câţi au plecat în felul ăsta?

  — Deocamdată nici unul.

  — Hm! ce spuneţi de asta, domnule comandant? Vă rog să-mi răspundeţi în limba franceză, o vorbiţi foarte bine.

  — Monseniore, guvernatorul a vrut cu-adevărat să-i ajute pe oamenii ăştia folosind această formulă, dar trebuie s-o spun cu toată sinceritatea că nici un căpitan de vas n-a acceptat încă să ia vreunul, în special pentru că n-au paşaport.

  — Cu asta trebuie început. Guvernatorul n-ar putea să dea fiecăruia un paşaport excepţional?

  — Nu ştiu. Nu mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva.

  — Poimâine voi rosti o slujbă pentru voi. Vreţi să veniţi mâine după-masă să vă spovediţi? Vă voi spovedi personal spre a vă ajuta ca bunul Dumnezeu să vă ierte păcatele. Aţi putea să mi-i trimiteţi la catedrală la ora trei?

  — Da.

  — Aş dori să vină cu un taxi său cu o maşină particulară.

  — Îi voi însoţi eu însumi, monseniore, zice doctorul Naal.

  — Mulţumesc, fiule. Copiii mei, nu vă făgăduiesc nimic. Decât un singur lucru, şi adevărat: din clipa asta mă voi strădui să vă fiu cât mai util cu putinţă.

  Văzând că Naal îi sărută inelul, şi bretonul după el, atingem uşor cu buzele inelul episcopal şi-l însoţim până la maşina lui parcată în curte.

  A doua zi, toţi se spovedesc episcopului. Am rămas ultimul.

  — Hai, fiule, începe cu păcatul cel mai greu.

  — Părinte, în primul rând nu sunt botezat, dar un preot de la o închisoare din Franţa mi-a zis că, botezaţi sau nu, toţi suntem fiii lui Dumnezeu.

  — Avea dreptate. Bine. O să ieşim din confesional şi ai să-mi spui totul.

  Îi povestesc cu de-amănuntul viaţa mea. Vreme îndelungată, cu răbdare, foarte atent, mă ascultă fără să mă. Întrerupă. Îmi ia mâinile în mâinile sale şi mă priveşte adeseori în ochi, iar uneori, la împrejurările greu de mărturisit, lasă ochii-n jos ca să m-ajute în spovedanie. Blând, foarte blând, păstrându-mi mai departe mâinile în mâinile sale, îmi vorbeşte atât de suav că e aproape o şoaptă:

  — Vezi tu, fiule, de n-ai fi avut de urcat această Golgotă, niciodată n-ai fi putut să te înalţi atât de sus şi să te apropii atât de tare de adevărul lui Dumnezeu. Am să-ţi spun mai mult: oamenii, sistemele, angrenajele acestei înfiorătoare maşini care te-au strivit, creaturile fundamental rele care te-au torturat în diferite chipuri şi ţi-au provocat neajunsuri, ţi-au făcut cel mai mare serviciu cu putinţă. Au trezit în tine o nouă făptură, mai presus de prima, iar azi, dacă ai simţul onoarei, al bunătăţii, al milei, şi energia necesară ca să învingi toate obstacolele şi să devii o fiinţă superioară, le-o datorezi lor. Acele gânduri de răzbunare, de a-l pedepsi pe fiecare după răul pe care ţi l-a făcut, nu pot rodi într-un om ca tine. Tu trebuie să fii un salvator al oamenilor, iar nu să trăieşti pentru a face rău, chiar de-ai avea convingerea că ar fi îndreptăţit. Dumnezeu a fost mărinimos cu tine spunându-ţi: „Ajută-te şi te voi ajuta”. Şi a făcut-o pe deplin, îngăduindu-ţi chiar să salvezi şi pe alţii. Îndeosebi, nu crede că toate acele păcate pe care, le-ai făptuit ar fi atât de grave. Există o sumedenie de oameni cu o înaltă poziţie socială care s-au făcut vinovaţi de fapte mult mai grave ca ale tale. Numai că ei n-au avut prilejul, în pedeapsa aplicată de justiţia oamenilor, să se înalţe precum ai făcut tu.

  — Mulţumesc, părinte. Mi-aţi făcut un bine uriaş, pentru toată viaţa. N-am să-l uit niciodată.

  Îi sărut mâinile…

  — Vei pleca mai departe, fiule, şi vei avea de înfruntat noi primejdii. Aş vrea să te botez înainte de plecare. Ce părere ai?

  — Părinte, pentru moment lasă-mă aşa cum sunt. Tatăl meu m-a crescut în afara religiei. E un om cu suflet de aur. Când s-a prăpădit mama, a ştiut să găsească, pentru a mă iubi şi mai mult, gesturi, vorbe, atenţii de mamă. Cred că, dacă m-aş boteza, aş comite un fel de trădare faţă de el. Dă-mi răgazul să fiu pe deplin liber, cu o identitate precisă, cu o viaţă normală, pentru ca, atunci când îi voi scrie, să-l întreb dacă pot, fără a-l mâhni, să renunţ ia filozofia lui şi să mă botez.

  — Te înţeleg, fiule. Te binecuvântez şi-l rog pe Cel de sus să te apere.

  — În această predică, monseniorul Irénée de Bruyne s-a zugrăvit singur, din cap până-n picioare, îmi spuse doctorul Naal.

  — Fără îndoială, domnule doctor. Şi acum, ce-aveţi de gând să faceţi?

  — Îl voi ruga pe guvernator să dea ordin Vămii să-mi acorde prioritate la prima vânzare a navelor confiscate de la contrabandişti. O să veniţi cu mine ca să vă daţi părerea şi să-l alegeţi pe cel care vă convine. În rest, cu alimentele şi îmbrăcămintea, o să fie uşor.

  De când cu predica episcopului primim regulat vi ivite, seara mai ales, pe la şase. Sunt oameni care vor să ne cunoască. Iau loc pe băncile mesei, fiecare aduce câte-un pachet pe care-l pune pe pat şi-l lasă acolo fără să spună: „V-am adus ceva”. Pe la orele două după-amiază, vin regulat nişte călugăriţe însoţite de stareţă, care vorbeşte franceza foarte bine. Coşul lor e întotdeauna plin de bunătăţi preparate de ele. Maica stareţă e încă tânără, sub patruzeci de ani. Nu i se vede părul, vârât într-o bonetă albă, dar are ochi albaştri şi sprâncene blonde. Se trage dintr-o familie olandeză de vază (după câte spune doctorul Naal) şi a scris în Olanda pentru a se găsi un alt mijloc decât cel de a ne reexpedia pe mare. Petrecem împreună momente foarte plăcute şi în câteva rânduri m-a pus să istorisesc evadarea noastră. Uneori mă roagă s-o povestesc direct călugăriţelor care o întovărăşesc şi care vorbesc franţuzeşte. Şi dacă uit sau sar peste un amănunt, mă cheamă blând la ordine:

  — Henri, nu te grăbi. Ai sărit întâmplarea cu hocco-ul… De ce uiţi azi furnicile? E foarte importantă chestia cu furnicile, pentru că mulţumită lor a dat de voi Bretonul cu mască!

  Le povestesc pe toate pentru că sunt clipe atât de plăcute, atât de desăvârşit opuse tuturor celor trăite, de parcă o lumină cerească ar pogorî în chip ireal asupra acestui drum al putreziciunii pe cale de dispariţie.

  Am văzut nava, un vas straşnic, de opt metri lungime, cu o chilă pe cinste, un catarg foarte înalt şi vele uriaşe. Cu-adevărat construit pentru curse de contrabandă E complet echipat, dar plin de sigiliile de ceară ale Vămii. Un domn porneşte licitaţia cu şase mii de florini, circa o mie de dolari. Pe scurt, ne e adjudecat pentru şase mii de florini, după câteva cuvinte şoptite acelui domn de doctorul Naal.

  În cinci zile suntem gata. Proaspăt vopsit, ticsit de merinde frumos rânduite în cală, vasul acesta pe jumătate prevăzut cu punţi e un dar regesc. Şase valize, una de fiecare, cu haine noi, pantofi, tot felul de veşminte, sunt băgate într-o pânză impermeabilă, apoi aşezate în ruful vasului.

  ÎNCHISOAREA DIN RIO HACHA.

  Pornim în zori. Doctorul şi călugăriţele au venit să ne spună la revedere. Ne desprindem uşor de chei, vântul ne ia în primire degrabă şi plutim normal. Soarele se înalţă strălucitor, ne aşteaptă o zi fără bătaie de cap. Bag de seamă imediat că vasul are prea multe vele şi prea puţin lest. Mă hotărăsc să fiu prudent. Înaintăm cu toată viteza. Vasul ăsta e un pur sânge în ce priveşte viteza, dar sensibil şi nervos. O iau spre vest. Am hotărât să-i debarcăm clandestin pe coasta columbiană pe cei trei indivizi care ni s-au alăturat la Trinidad. Nici nu vor s-audă de-o călătorie lungă, spun că au încredere în mine, dar câtuşi de puţin în vreme. Într-adevăr, după buletinele meteorologice din ziarele citite în închisoare, ne aşteptăm la vreme proastă şi chiar la uragane.

  Recunosc că-i dreptul lor şi cădem de acord să-i debarc pe-o peninsulă nelocuită, numită Guajira. Noi ceilalţi trei vom pleca mai departe spre Hondurasul britanic. Vremea e splendidă, iar noaptea înstelată care urmează acestei zile radioase ne uşurează proiectul de debarcare datorită unei semilune strălucitoare. Înaintăm drept spre coasta columbiană, arunc ancora şi sondăm des ca să vedem dacă pot debarca. Din păcate, apa e foarte adâncă şi trebuie să ne apropiem primejdios de mult de-un ţărm stâncos, ca fundul să fie la mai puţin de un metru şi jumătate adâncime. Ne dăm mâna, fiecare din ei coboară, reuşeşte să stea în picioare, apoi, cu valiza pe cap, înaintează spre uscat. Urmărim manevra atenţi şi cu un pic de tristeţe. Camarazii ăştia s-au purtat bine cu noi, au fost la înălţimea tuturor împrejurărilor. Păcat că părăsesc vasul, în timp ce se apropie de ţărm, vântul încetează complet. Ei drăcie! numai să nu ne fi văzut careva din localitatea însemnată pe hartă cu numele de Rio Hacha! E primul port în care există autorităţi poliţieneşti. Să sperăm că nu. Îmi face impresia că am depăşit cu mult punctul indicat, ţinând seama de micul far aflat pe limba de pământ pe lângă care am trecut.

  Aşteptăm, aşteptăm… Cei trei au dispărut, după ce ne-au transmis un ultim adio fluturându-şi batistele albe. Vântul, trăsni-l-ar! De-ar începe odată să bată, ca să ne desprindem de pământul ăsta columbian, care e un semn de întrebare pentru noi! Într-adevăr, nu ştim dacă îi predau sau nu pe deţinuţii evadaţi. Toţi trei preferăm certitudinea pe care ne-o oferă Hondurasul britanic în locul incertitudinii Columbiei. Abia la trei după-amiază începe să bată vântul şi putem pleca. Ridic toate pânzele şi, înclinată poate niţel cam mult, şalupa pluteşte sprintenă timp de peste două ore, când o vedetă plină de oameni se îndreaptă ţintă spre noi şi trage în aer focuri de armă ca să oprim. Mă năpustesc înainte fără să mă supun., încercând să ajung în larg ca să ies din apele teritoriale. Cu neputinţă. Puternica vedetă ne ajunge din urmă în mai puţin de o oră şi jumătate şi, luaţi la ochi de zece bărbaţi înarmaţi, suntem siliţi să ne predăm.

  Soldaţii sau poliţiştii ăştia care ne-au oprit au cu toţii nişte mutre aparte: un pantalon soios, odinioară alb, tricouri de lână care precis că n-au fost spălate vreodată, găurite, toţi desculţi, cu excepţia „maiorului”, mai bine îmbrăcat şi mai curat. Sunt prost îmbrăcaţi, dar înarmaţi până-n dinţi: o cartuşieră plină de gloanţe drept centură, puşti de război bine întreţinute şi, pe deasupra, o teacă în care e vârât un pumnal uriaş, cu mânerul la îndemână. Cel căruia îi spun „maior” are o mutră de metis asasin. Poartă un revolver cât toate zilele, spânzurat şi el de o centură înţesată de gloanţe. Deoarece nu vorbesc decât spaniola, nu înţelegem ce spun, dar nici privirea, nici gesturile, nici tonul glasului lor nu sunt simpatice, totul e duşmănos.

  Mergem pe jos din port până la închisoare, străbătând localitatea, care e într-adevăr Rio Hacha, încadraţi de şase golani plus trei care merg la doi metri distanţă, cu armele îndreptate spre noi. Sosirea nu e aşadar dintre cele mai simpatice.

  Ajungem în curtea unei închisori împrejmuite de-un zid scund. Vreo douăzeci de deţinuţi bărboşi şi murdari, aşezaţi sau în picioare, ne aruncă deopotrivă priviri duşmănoase. „Vamos, vamos.” Pricepem că înseamnă: „Haideţi, haideţi”. Ceea ce nu ne e deloc uşor deoarece Clousiot, deşi îi merge mult mai bine, calcă totuşi pe scăriţa piciorului său pus în ghips şi nu poate să umble repede. „Maiorul”, care a rămas în urmă, ne ajunge, cu busola şi impermeabilul sub braţ. Mănâncă din pesmeţii şi ciocolata noastră, şi pricepem de îndată că vom fi jefuiţi de tot ce avem. Nu ne înşelăm. Suntem închişi într-o sală murdară, având o fereastră cu zăbrele groase. Pe jos, scânduri, prevăzute într-o parte cu un soi de pernă de lemn: sunt paturile. „Francezi, francezi”, ne spune la fereastră un deţinut după plecarea poliţiştilor, care ne-au încuiat.

  — Ce vrei?

  — Francezi, nu bun, nu bun!

  — Nu bun, ce?

  — Poliţia.

  — Poliţia?

  — Da, poliţia nu bun.

  Şi dispare. S-a lăsat întunericul, sala e luminată de-o lampă electrică probabil de slab amperaj, căci dă o lumină chioară. Ţânţarii ne ţârâie în urechi şi ni se vâră în nas.

  — Bine ne-am mai aranjat! O să ne coste scump c-am acceptat să-i debarcăm pe camarazii noştri.

  — Ce să-i faci, nu ştiam. Dar am păţit-o mai ales pentru că nu era vânt.

  — Te-ai apropiat prea mult, zise Clousiot.

  — Las-o moartă! Nu e momentul să ne învinuim sau să-i învinuim pe alţii, trebuie să fim cot la cot, mai uniţi ca oricând.

  — Iartă-mă, ai dreptate, Papi. Nu-i nimeni de vină.

  Oh! prea ar fi nedrept ca, după atâtea strădanii, evadarea să se încheie aici, atât de jalnic. N-am fost percheziţionaţi. Am în buzunar tubul, mă grăbesc să mi-l pun. Clousiot şi-l pune şi el pe-al lui. Am făcut bine că le-am păstrat. De altfel, e-un portofel etanş şi mic, uşor de păstrat. După ceasul meu e opt seara. Ni se aduce zahăr nerafinat de culoare cafenie, o bucată cât pumnul de fiecare, şi trei porţii dintr-un soi de pastă de orez fiert în apă cu sare. „Buenas noches!” „Asta o fi însemnând: noapte bună”, zice Maturette. A doua zi la şapte ni se serveşte în curte o cafea excelentă în nişte căni de lemn. Pe la opt trece maiorul. Îl rog să mergem la vas să luăm lucrurile. Sau n-a priceput, sau se face. Cu cât mă uit mai bine la el, cu atât găsesc că are o mutră de asasin. Poartă în stânga o sticluţă într-un toc de piele, o scoate, o destupă, trage o duşcă, scuipă şi-mi întinde sticla. În faţa acestui prim gest amabil, o iau şi beau. Noroc că n-am apucat să înghit decât foarte puţin, e foc cu gust de spirt denaturat. O scuip degrabă şi mă îneacă tuşea, în timp ce el, corcitura asta de indian şi negru, râde în hohote!

  La zece sosesc câţiva civili îmbrăcaţi în alb şi cu cravată. Sunt vreo şase sau şapte şi intră într-o clădire care pare să fie direcţiunea închisorii. Suntem chemaţi. Stau cu toţii pe scaune în semicerc într-o sală unde tronează un tablou mare al unui ofiţer alb cu multe decoraţii: Presidente Alfonso Lopez de Columbia. Unul din domni îi face semn lui Clousiot să ia loc, vorbindu-i în franceză, noi rămânem în picioare. Individul din centru, slab, cu nas acvilin şi ochelari cu lentile fără rame, începe să-mi ia interogatoriul. Interpretul nu traduce nimic şi-mi spune:

  — Domnul care a vorbit şi care o să-ţi ta interogatoriul e judecătorul oraşului Rio Hacha, ceilalţi sunt notabilităţi, prieteni de-ai lui. Eu, care slujesc de traducător, sunt un haitian, conduc lucrările de electrificare din acest departament. Cred că printre aceşti oameni, deşi n-o declară, unii înţeleg un pic franceza, poate chiar judecătorul.

  Judecătorul e impacientat de acest preambul şi-şi începe interogatoriul în spaniolă. Haitianul traduce pe rând întrebările şi răspunsurile.

  — Sunteţi francezi?

  — Da.

  — De unde veniţi?

  — Curaçao.

  — Şi mai înainte?

  — Trinidad.

  — Şi mai înainte?

  — Martinica.

  — Minţi. Consulul nostru din Curaçao a fost înştiinţat, acum o săptămână şi mai bine, să supravegheze coasta pentru că şase evadaţi din penitenciarul Franţei vor încerca să debarce la noi.

  — În regulă. Suntem nişte evadaţi din penitenciar.

  — Guyanezi aşadar?

  — Da.

  — Dacă o ţară atât de nobilă ca Franţa v-a trimis atât de departe şi v-a pedepsit cu atâta asprime, înseamnă că sunteţi nişte bandiţi foarte periculoşi.

  — S-ar putea.

  — Hoţi sau asasini?

  — Ucigaşi.

  — Matador, totuna. Aşadar sunteţi nişte matadori. Unde sunt ceilalţi trei?

  — Au rămas la Curaçao.

  — Iar minţi. I-aţi debarcat la şaizeci de kilometri de aici, într-o regiune numită Castillete. Au fost arestaţi, din fericire, şi vor fi aici peste câteva ore. Vasul l-aţi furat?

  — Nu, l-am primit în dar de la episcopul din Curagao.

  — În regulă. O să fiţi deţinuţi aici până ce-o să hotărască guvernatorul ce să facem cu voi. Pentru delictul de-a fi debarcat trei complici pe teritoriul columbian, încercând să plecaţi apoi mai departe pe mare, condamn la trei luni de închisoare pe căpitanul vasului, pe dumneata, şi la o lună şi jumătate pe ceilalţi. Purtaţi-vă bine, dacă nu vreţi să vă alegeţi cu pedepse, corporale aplicate de poliţişti, care sunt oameni foarte aspri. Ai ceva de spus?

  — Nu. Aş vrea doar să-mi strâng lucrurile şi alimentele de pe vas.

  — Totul a fost confiscat de vamă, afară de câte un pantalon, o cămaşă, o haină şi o pereche de pantofi de fiecare. Restul e confiscat şi nu stărui: nu-i nimic de făcut, asta-i legea.

  Ne retragem în curte. Judecătorul e asaltat de nefericiţii deţinuţi ai regiunii: „Domnule doctor, domnule doctor!” Trece prin mijlocul lor, plin de importanţă, fără să răspundă şi fără să se oprească.

  Iese cu notabilităţile din închisoare şi dispare.

  După o oră sosesc ceilalţi trei într-un camion cu şapte-opt bărbaţi înarmaţi. Coboară plouaţi ca vai de ei, cu valizele în mână. Ne întoarcem cu ei în sală.

  — Ce greşeală gogonată am făcut şi v-am mai băgat şi pe voi! spune bretonul. Suntem de neiertat, Papillon. Dacă vrei să mă omori, eşti liber, o mişcare nu fac să mă apăr. Nu suntem oameni, suntem nişte rahaţi. Ne era frică de mare, ei bine, după cele ce-am aflat despre Columbia şi columbieni pot să spun că primejdiile mării erau floare la ureche pe lângă ce ne paşte de la nişte indivizi de teapa ăstora. Din lipsa vântului le-aţi picat în labă?

  — Da, bretonule. N-am de omorât pe nimeni, toţi am căzut în greşeală. N-aveam decât să refuz să vă debarc şi nu s-ar fi întâmplat nimic,

  — Eşti prea bun, Papi.

  — Nu, sunt drept.

  Le povestesc interogatoriul.

  — În sfârşit, poate că guvernatorul o să ne pună în libertate.

  — Vezi să nu! Cum s-ar zice: să sperăm, speranţa te-ajută să trăieşti.

  După părerea mea, autorităţile acestei văgăuni pe jumătate civilizate nu pot lua vreo hotărâre în căzui nostru. Numai un for superior are dreptul să decidă dacă putem să rămânem în Columbia, dacă e cazul să fim predaţi Franţei sau reîmbarcaţi pe vasul nostru ca să plecăm mai departe. Ar fi culmea ca oamenii ăştia, cărora nu le-am cauzat nici un prejudiciu, să ia cea mai gravă hotărâre, căci în definitiv n-am comis nici un delict pe teritoriul lor.

  Se încheie săptămâna de când suntem aici. Nici o schimbare, afară doar de faptul că se vântură ideea de a ne transfera, bine păziţi, într-un oraş mai important, la două sute de kilometri, Santa Marta. Poliţiştii ăştia cu mutre de piraţi nu şi-au schimbat atitudinea faţă de noi. Ieri n-a lipsit mult să mă lovească unul cu puşca pentru că-mi luasem înapoi săpunul de la spălător. Stăm tot în sala asta înţesată de ţânţari, din fericire un pic mai curată decât am găsit-o, mulţumită lui Maturette şi bretonului, care o spală în fiecare zi. Încep să deznădăjduiesc. Neamul ăsta de columbieni, amestec de indieni cu negri, de indieni cu spanioli, care au fost pe timpuri stăpânii acestei ţări, mă face să-mi pierd speranţa. Un deţinut columbian îmi împrumută un număr vechi al unui ziar din Santa Marta. În pagina întâi, cele şase fotografii ale noastre şi dedesubt comandantul poliţiei, cu pălăria lui enormă de fetru, cu o ţigară-n gură şi fotografia unui grup de vreo zece poliţişti înarmaţi cu puşcoacele lor. Pricep că arestarea a fost romanţată, iar rolul jucat de ei, umflat. S-ar spune că întreaga Columbie a fost salvată prin arestarea noastră de un pericol înfiorător. Şi totuşi bandiţii din poză sunt mai simpatici decât poliţiştii. Bandiţii au mai curând înfăţişarea unor oameni cinstiţi, în timp ce poliţiştii, să-mi fie cu iertare! începând cu comandantul, să nu mai vorbim! Ce-i de făcut? Am învăţat câteva cuvinte spaniole: a evada, fugarse; deţinut, preso; a ucide, matar; lanţ, cadena; cătuşe, esposas; bărbat, hombre; femeie, mujer.

  EVADARE DIN RIO HACHA.

  În curte e-un tip care poartă tot timpul cătuşe şi cu care mă împrietenesc. Tragem din aceeaşi ţigară, o ţigară lungă şi subţire, foarte tare, vorba e că fumez. Am înţeleg că face contrabandă între Venezuela şi insula Araba. E acuzat c-ar fi omorât nişte paznici de coastă şi aşteaptă să fie judecat. În anumite zile e extraordinar de calm, iar în altele, nervos şi agitat. Reuşesc să constat că e calm după ce a primit vizite şi când mestecă nişte frunze pe care le capătă. Într-o zi îmi dă şi mie o jumătate de frunză, şi mă lămuresc pe dată. Limba, cerul gurii şi buzele îmi devin insensibile. Sunt frunze de coca{24}. Bărbatul ăsta de treizeci şi cinci de ani, cu braţe păroase şi cu pieptul acoperit de-un păr creţ foarte negru, trebuie să aibă o forţă puţin obişnuită. Picioarele-i goale au tălpile atât de bătătorite că deseori smulge din ele câte-un ciob de sticlă sau câte-un cui care s-au înfipt fără s-ajungă la carne.

  „Fuga, tu şi cu mine”, îi spun într-o seară contrabandistului. Cu prilejul unei vizite făcute de haitian îi cerusem un dicţionar francez-spaniol. A înţeles tipul, şi mi-a făcut semn c-ar vrea să evadeze, dar cătuşele! E vorba de nişte cătuşe americane sistem lacăt. Sunt prevăzute cu o găurică pentru cheie, care e desigur plată. Cu o sârmă turtită la capăt, bretonul îmi meştereşte un şperaclu. După câteva încercări, deschid uşor cătuşele noului meu prieten. Noaptea e singur într-o calabozo (celulă), ale cărei zăbrele sunt destul de groase. La noi zăbrelele sunt subţiri, cu siguranţă că putem să le depărtăm. Înseamnă că nu va trebui tăiată decât o bară, cea a lui Antonio – aşa se numeşte columbianul: Antonio.

  — Cum facem rost de-un sacette (fierăstrău)?

  — Plata (bani).

  — Cuanto (cât)?

  — O sută de pesos.

  — Dolari?

  — Zece.

  Pe scurt, contra a zece dolari pe care-i dau devine posesorul a două bomfaiere. Îi explic desenând pe pământul din curte că, de câte ori taie niţel, trebuie să amestece pilitura de fier cu aluatul găluştelor de orez pe care le primim, şi să astupe bine crestătura. În ultima clipă, până să intre înăuntru, îi deschid o cătuşă. De-o să i le controleze, n-are decât să apese pe ea ca să se închidă de la sine. Au trecut trei nopţi până ce-a tăiat bara. Îmi spune că-n mai puţin de-un minut termină cu tăiatul şi că precis poate s-o îndoaie cu mâna. Va veni să mă ia.

  Plouă deseori, de aceea îmi spune c-o să vină în primera noche de Iluvia (prima noapte de ploaie). În noaptea asta plouă cu găleata. Camarazii sunt la curent cu proiectele mele, nimeni nu vrea să mă urmeze; după părerea tor, regiunea unde doresc s-ajung e prea departe. Vreau să mă duc la capătul peninsulei columbiene, la frontiera cu Venezuela. Pe harta noastră scrie că regiunea se numeşte Guajira şi că-i un teritoriu disputat, nici columbian, nici venezuelean. Columbianul zice că eso es la tierra de los indios (e pământul indienilor) şi că acolo nu există nici un fel de poliţie, nici columbiană, nici venezueleană. Câţiva contrabandişti trec pe-acolo. E periculos, căci indienii guajiros nu permit să pătrundă pe teritoriul lor vreun om civilizat. Cu cât te afunzi mai adânc în ţinutul lor, devin tot mai periculoşi. Pe coastă sunt indieni pescari care, prin intermediul altor indieni, ceva mai civilizaţi, fac negoţ cu satul Castillete şi cu un cătun, la Vela. Antonio nu vrea să se ducă acolo. Se pare că tovarăşii lui sau el însuşi au omorât câţiva indieni cu prilejul unei încăierări, într-o zi când vaporul, încărcat cu mărfuri de contrabandă, fusese nevoit să se refugieze pe ţărmul teritoriului lor. Dar Antonio îşi ia obligaţia să mă ducă foarte aproape de Guajira, apoi va trebui să-mi continui, drumul singur. Toate astea, inutil s-o mai spun, s-au lămurit foarte anevoie între noi, pentru că Antonio foloseşte cuvinte care nu figurează în dicţionar. Aşadar, în noaptea asta plouă cu găleata. Mă aflu lângă fereastră. Din prici am desprins mai demult o scândură. O s-o folosim ca să depărtăm zăbrelele. Am făcut o probă acum două nopţi şi-am constatat, că cedează uşor.

  — Listo (gata).

  Mutra lui Antonio îşi face apariţia, lipită de bare. Dintr-o smucitură, ajutat de Maturette şi de breton, bara nu numai că se deplasează, dar se şi desprinde de jos. Camarazii mă ridică, mă împing, şi-mi dau câteva palme peste buci până să dispar. Palmele astea reprezintă strângerea de mână a prietenilor mei. Ne aflăm în curte. Ploaia torenţială face un zgomot infernal căzând pe acoperişurile de tablă. Antonio mă ia de mână şi mă trage până în dreptul zidului. Escaladarea lui e o joacă, n-are decât doi metri. Mă tai totuşi la mână într-unui din cioburile de sticlă înfipte în creasta lui, nu-i nimic, la drum. Blestematul de Antonio e-n stare să nimerească drumul în toiul ploii ăsteia, din cauza căreia nu vedem nici la trei metri. Foloseşte prilejul ca să străbată de-a dreptul tot satul, apoi urmăm un drum între junglă şi coastă. Noaptea, foarte târziu, se zăreşte o lumină. Ne obligă să facem un ocol lung prin junglă, din fericire nu prea deasă, şi revenim la drum. Umblăm pe ploaie până ia ivirea zorilor. La plecare mi-a dat o frunză de coca pe care-o mestec aşa cum am văzut că făcea el în închisoare. Când se face ziuă, nu sunt obosit de fel. Oare mulţumită frunzei? Cu siguranţă. În pofida luminii, mergem mai departe. Din timp în timp se culcă pe jos, lipindu-şi urechea de pământul îmbibat de apă şi plecăm mai departe.

  Are un fel ciudat de a umbla. Nici nu aleargă, nici nu păşeşte, face un soi de salturi mici succesive, toate de aceeaşi lungime, bălăngănindu-şi braţele de parcă ar vâsli prin aer. Probabil c-a auzit ceva, căci mă trage în hăţiş. Plouă întruna, într-adevăr, prin faţa noastră trece un tăvălug tras de-un tractor bătătorind drumul.

  E zece şi jumătate dimineaţa. Ploaia a stat, soarele s-a înălţat pe cer. Intrăm în junglă după ce-am parcurs mai mult de un kilometru prin iarbă, nu pe drum, Lungiţi sub un arbust foarte stufos, înconjuraţi de o vegetaţie deasa şi plină de ghimpi, cred că nu-i cazul să ne temem de ceva, şi totuşi Antonio nu mă lasă să fumez, nici să vorbesc în şoaptă. Văzându-l că înghite fără oprire zeamă de frunze, fac ca el, dar cu mai multă moderaţie. Îmi arată un buzunăraş cu peste douăzeci de frunze. Dinţii lui minunaţi lucesc în umbră când râde fără zgomot. Fiind năpădit de ţânţari, Antonio a mestecat o ţigară de foi şi cu salivă plină de nicotină ne-am uns faţa şi mâinile. De atunci ne lasă-n pace. E şapte seara. S-a lăsat întunericul, dar luna luminează drumul prea tare. Îşi pune degetul pe cifra nouă a ceasornicului şi zice: Iluvia (ploaie). Pricep c-o să plouă la ora nouă. Într-adevăr, la nouă şi douăzeci începe ploaia, plecăm mai departe. Ca să rămân în rând cu el; am învăţat să merg sărind şi să vâslesc cu braţele. Nu-i greu, înaintezi mai iute decât mergând repede şi totuşi nu alergi. În timpul nopţii a trebuit să intrăm de trei ori în junglă, ca să lăsăm să treacă un turism, un camion şi o brişcă trasă de doi măgari. Graţie acestor frunze, când se face ziuă, nu simt oboseala. Ploaia încetează la ora opt, şi atunci procedăm la fel mergem încet prin iarbă un kilometru şi mai bine, apoi intrăm în junglă să ne-ascundem. Necazul cu frunzele astea e că nu mai dormi. N-am închis ochii de când am plecat. Pupilele lui Antonio sunt atât de dilatate că nu se mai vede irisul. Ala mele or fi la fel.

  E nouă seara. Plouă. S-ar spune că ploaia n-aşteaptă decât ora asta ca să pornească. Aveam să aflu mai târziu că la tropice, când ploaia începe la o anumită oră, se va porni zilnic pe tot pătrarul lunii la aceeaşi oră, oprindu-se de asemenea în fiecare zi cam tot la aceeaşi oră. Noaptea asta, când o pornim din nou, auzim nişte ţipete, apoi zărim câteva luminiţe. „Castillete”, zice Antonio. Dracul asta de om mă ia de mână fără şovăire, reintrăm în junglă şi după ce mergem din greu vreme de peste două ore, regăsim iarăşi drumul. Umblăm, mai degrabă sărim, tot restul nopţii şi o bună parte a dimineţii. Soarele a uscat hainele de pe noi. Se fac trei zile de când suntem uzi de ploaie trei zile de când nu am mâncat decât o bucată de zahăr nerafinat, în prima zi. Antonio pare aproape sigur că no să întâlnim indivizi cu intenţii rele. Merge nepăsător şi de câteva ore n-a mai pus urechea la pământ. În clipa când drumul urmează linia plajei, Antoniu rupe o cracă. Când o scoate e mânjită de un lichid gălbui, de culoarea gălbenuşului de ou. Chiar aşa-i, îl ajut să facă o gaură în scormonind nisipul cu mâinile şi se ivesc curând vreo trei-patru sute de ouă de broască ţestoasă de mare. N-au coajă, doar o pieliţă deasupra. Adunăm vreo sută în cămaşa pe care şi-a scos-o Antonio. Părăsim plaja şi trecem drumul ca să reintrăm în junglă. Nevăzuţi de nimeni, începem să mâncăm numai gălbenuşul zice Antonio. Dintr-o muşcătură a dinţilor de lup, taie pieliţa care înveleşte oul, lasă să se scurgă albuşul şi suge apoi gălbenuşul, el unul, eu unul. Desface o grămadă întreagă de ouă, înfulecând unul şi pasându-mi altul. Ghiftuiţi, ne lungim fiecare cu haina sub cap drept pernă. Antonio zice:

  — Mañana tú sigues sólo dos días más. De mañana en adelante no hay policias. (De mâine îţi continui drumul, singur încă două zile. Începând de mâine nu vor mai fi poliţişti).

  Dăm de ultimul post de frontieră: Îl recunoaştem după lătratul câinilor şi după o căsuţă luminată din belşug. Totul ocolit cu măiestrie, datorită Antonio. Umblăm după aceea toată noaptea fără să ne mai ferim. Drumul nu-i lat, e o potecă, totuşi umblată, întrucât e lipsită de iarbă. Are vreo cincizeci de centimetri lărgime şi se întinde de-a lungul junglei, dominând plaja de la o înălţime de vreo doi metri. Pe alocuri se văd întipărite urme de potcoave – de cai şi de măgari. Antonio se aşează pe o rădăcină groasă şi-mi face semn să m-aşez şi eu. Soarele dogoreşte. Ceasul meu arată unsprezece, după soare e amiază; un beţişor înfipt în pământ nu lasă nici o umbră. Înseamnă că-i amiază şi-mi potrivesc ceasul. Antonio îşi deşartă săculeţul cu frunze de coca: sunt şapte. Îmi dă patru şi opreşte trei. Mă îndepărtez un pic pătrund în junglă, mă întorc cu o sută cincizeci de dolari din Trinidad şi şaizeci de florini, şi-i întind. Mă priveşte foarte mirat, pune mâna pe bancnote, nu înţelege de ce sunt atât de noi şi cum de nu s-au udat, de vreme ce nu m-a văzut vreodată uscându-le. Îmi mulţumeşte, cu toţi banii în mână, stă mult pe gânduri, apoi ia şase hârtii de cinci florini, adică treizeci de florini, şi-mi înapoiază restul. Degeaba insist, nu vrea să primească mai mult. În clipa asta se petrece ceva cu el. Hotărâse să ne despărţim, dar acum dă impresia că ar vrea să mă mai întovărăşească o zi. Îmi dă să înţeleg că după aia o să facă stânga-mprejur. În regulă, plecăm după ce mai înghiţim nişte gălbenuşuri de ou şi ne aprindem câte-o ţigară – treabă care se dovedeşte foarte obositoare, deoarece trebuie să izbim două pietre una de alta, timp de peste o jumătate de oră, ca să ia foc puţin muşchi uscat.

  La capătul a trei ore de mers, zărim un bărbat călare, care se îndreaptă direct spre noi. Poartă o uriaşă pălărie de paie, cizme, în loc de pantalon un soi de slip de piele, o cămaşă verde şi o haină spălăcită, tot verde, tip uniformă militară. Drept armă, o carabină foarte frumoasă şi un revolver uriaş la brâu.

  — Caramba! Antonio, hijo mio (fiul meu).

  Antonio îl recunoscuse pe călăreţ de la mare depărtare, nu-mi spusese nimic, dar era vădit că ştia cine e. Vlăjganul ăsta bronzat. În vârstă de cel puţin patruzeci de ani, descăleca şi se bat amândoi pe umeri. Felul-ăsta de-a se îmbrăţişa aveam să-l regăsesc ulterior pretutindeni.

  — Cine-i ăsta?

  — Compañero de fuga (tovarăş de evadare), un francez.

  — Încotro te duci?

  — Cât mai aproape de pescarii indieni.

  — Vrea să treacă prin teritoriul indian, să intre în Venezuela şi acolo să găsească un mijloc de-a se întoarce la Aruba sau Curaçao.

  — Indian Guajiro rău, zice omul. Nu eşti înarmat, toma (ţine).

  Îmi dă un pumnal în teacă de piele şi mâner din os şlefuit. Ne aşezăm la marginea potecii. Mă descalţ, îmi sângerează picioarele. Antonio şi călăreţul vorbesc repede, e clar că nu le place intenţia mea de a străbate Guajira. Antonio îmi face semn să încalec: cu ghetele legate pe umeri, o să rămân desculţ să-mi vindec rănile. Înţeleg toate astea din semne. Călăreţul încalecă, Antonio îmi strânge mâna şi, nu ştiu cum, mă trezesc pornind galop în spatele prietenului său. Galopăm o zi şi o noapte. Din când în când ne oprim, îmi pasează o sticlă de anason din care beau câte-un pic. În zorii zilei se opreşte. Soarele se înalţă, îmi dă o bucată de brânză tare ca piatra cu doi pesmeţi marinăreşti, şase frunze de coca, şi-mi dăruieşte un săculeţ special în care să le ţin, etanş, care se prinde la brâu. Mă îmbrăţişează bătându-mă pe umeri, cum l-am văzut procedând cu Antonio, încalecă iarăşi şi porneşte într-un galop dezlănţuit.

  INDIENII.

  Umblu până la ora unu după-amiază. S-a terminat cu jungla, nu se zăreşte nici un copac. Marea scânteiază, argintată, sub soarele arzător. Merg desculţ, cu ghetele atârnând călare pe umărul stâng. În clipa când hotărăsc să mă culc, zăresc parcă în depărtare cinci-şase copaci, sau stânci, mult încoace de plajă. Încerc să apreciez distanţa: zece kilometri, poate. Bag în gură jumate frunză mare şi, în timp ce mestec, pornesc mai departe, mergând destul de vioi. După o oră identific cele cinci sau şase obiecte: sunt nişte colibe acoperite cu stuf sau paie, ori cu frunze de-un castaniu-deschis. Dintr-una iese fum. Apoi zăresc nişte oameni. M-au văzut şi ei. Percep strigătele şi semnele pe care le face un grup în direcţia mării. Observ atunci patru bărci, care se apropie grabnic dea plajă şi din care debarcă vreo zece indivizi. S-au strâns cu toţii în faţa caselor şi mă privesc. Văd limpede bărbaţi şi femei în pielea goală, având doar un soi de apărătoarei pentru sex. Înaintez încet spre ei. Trei se sprijină în arcuri şi ţin câte-o săgeată. Nici un gest, nici de duşmănie, nici de prietenie. Un câine începe să latre şi se repede la mine furios. Mă muşcă aproape de călcâi, plecând cu o bucată de pantalon… Când atacă iar, i se înfige în spate o săgeată mică, ivită nu ştiu de unde (am aflat pe urmă: dintr-o sarbacană), o ia la goană chelălăind şi pare să intre într-o casă. Mă apropii şchiopătând, căci m-a muşcat zdravăn. Mă aflu la numai zece metri de grup. Nimeni nu s-a mişcat, nici n-a vorbit, copiii stau în spatele mamei lor. Trupurile sunt bronzate, goale, muşchiuloase, superbe. Femeile au sâni drepţi şi tari, cu sfârcuri enorme Una singură are sâni mari care atârnă.

  Dintre bărbaţi, unul are o înfăţişare atât de măreaţă, trăsături atât de fine, rasa lui, de-o incontestabilă nobleţe, se manifestă atât de limpede, că mă îndrept spre el. N-are nici arc, nici săgeţi. Suntem de aceeaşi înălţime, are părul tăiat frumos, cu un breton bogat până la nivelul sprâncenelor. Urechile îi sunt acoperite de părul care, în spate, ajunge până la lobul urechii, negru ca smoala, aproape violet. Ochii au o culoare cenuşie: N-are un fir de păr nici pe piept, nici pe braţe, nici pe picioare. Coapsele-i arămii sunt muşchiuloase, ca şi gambele, armonioase şi fine. E desculţ. Mă opresc la trei metri de el. Face doi paşi şi se uită ţintă în ochii mei. Examenul ăsta durează două minute. Chipul lui, pe care nu se clinteşte nici un muşchi, pare o statuie de bronz cu ochi oblici. Apoi zâmbeşte şi-mi atinge umărul. Atunci se apropie cu toţii să mă atingă, iar o tânără indiană mă ia de mână şi mă trage la umbra unei colibe. Acolo îmi ridică un crac al pantalonilor. Ne înconjoară cu toţii, formând un cerc. Un bărbat îmi întinde o ţigară aprinsă, o iau şi încep să fumez. Râd cu toţii de felul cum fumez, căci la ei femeile şi bărbaţii fumează ţinând capătul aprins în gură. Muşcătura nu mai sângerează, dar s-a dus o bucată de carne cât o monedă mică. Femeia smulge firele de păr, apoi, după ce m-a depilat bine, spală rana cu apă de mare, adusă de-o mică indiană. În timp ce toarnă apa, apasă ca să sângereze. Nu-i mulţumită, râcâie fiecare urmă de colţ, după ce-a mărit-o cu un fier ascuţit. Mă silesc să stau neclintit, deoarece toţi sunt cu ochii pe mine. Altă indiană tânărăvrea să-i dea o mână de ajutor, dar o îmbrânceşte cu putere. La gestul ăsta se pornesc toţi pe râs. A vrut să-i arate celeilalte, înţeleg eu, că-i aparţin exclusiv, şi de-aia râd cu toţii. Apoi se apucă să taie cei doi craci ai pantalonilor, mult peste genunchi. Pregăteşte pe o piatră nişte alge de mare aduse de cineva, le pune pe rană şi le leagă cu fâşii rupte din pantalonii mei. Satisfăcută de opera ei, îmi face semn să mă scol.

  Mă scol, îmi scot haina. În clipa aceea fata observă că am un fluture tatuat în partea de jos a gâtului. Se uită apoi, descoperind şi alte tatuaje, mă dezbracă ea însăşi de cămaşă, ca să vadă mai bine. Cu toţii, bărbaţi şi femei, se arată foarte interesaţi de tatuajele pe care le am pe piept: la dreapta, un ostaş al unei companii disciplinare din Calvi; la stânga, capul unei femei; în dreptul stomacului, un bot de tigru; pe şira spinării, un marinar răstignit, iar pe toată lăţimea şalelor, o vânătoare de tigri cu vânători, palmieri, elefanţi şi tigri. De cum au zărit tatuajele, bărbaţii dau femeile deoparte şi pipăie, privesc îndelung, cu migală, fiecare tatuaj. După şef, fiecare îşi dă cu părerea. Din clipa aceea sunt definitiv adoptat de bărbaţi. Femeile mă adoptaseră din primă clipă, când şeful zâmbise şi mă bătuse pe umăr.

  Intrăm în cea mai mare dintre colibe, unde rămân complet buimăcit. Coliba e făcută din lut bătătorit de culoare cărămizie. Are opt uşi, e rotundă şi-înăuntru sunt agăţate într-un colţ, de şarpantă, hamacuri de lână pură în culori vii. În mijloc, o piatră rotundă şi teşită; în jurul acestei pietre şlefuite de culoare cafenie, pietre joase pe care să te aşezi. Pe perete, câteva puşti cu două ţevi, o sabie militară şi, agăţate pretutindeni, arcuri de toate mărimile. Remarc de asemenea o uriaşă carapace de broască ţestoasă, în care s-ar putea culca un bărbat, o vatră încropită din pietre de formă neregulată, bine potrivite unele peste altele într-un tot omogen, fără pic de ciment. Pe masă, o jumătate de tigvă cu doi-trei pumni de perle pe fundul ei. Mi se dă de băut, dintr-o cană de lemn, un suc de fructe fermentat, dulce-acrişor, foarte bun, apoi, pe-o frunză de banan, mi se aduce un peşte de cel puţin două kile, fript pe jeratic. Sunt poftit să mănânc, şi mănânc tacticos. După ce termin peştele ăsta delicios, fata mă ia de mână şi mă duce la plajă, unde mă spăl pe mâini şi pe gură cu apă de mare. Apoi ne întoarcem. Stăm aşezaţi în cerc, cu tânăra indiană lângă mine, ea ţinându-şi mâna pe şoldul meu. Prin semne şi vorbe încercăm să aflăm câte ceva unii despre alţii.

  Şeful se scoală dintr-o mişcare, se duce în fundul colibei, se întoarce c-o bucată de piatră albă şi începe să deseneze pe masă. Mai întâi nişte indieni în pielea goală şi satul lor, apoi marea. La dreapta satului indian, case cu ferestre, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi. Bărbaţii ţin o puşcă sau o bâtă. La stânga, alt sat, bărbaţii au puşcă şi pălărie, mutre antipatice, femeile sunt îmbrăcate. După ce m-am uitat bine la desene, şeful bagă de seamă c-a uitat ceva şi schiţează un drum care leagă satul indian de cel din dreapta şi altul la stânga, spre celălalt sat. Pentru a-mi arăta cum sunt situate faţă de satul lui, desenează înspre partea venezueleană, la dreapta, un soare constând dintr-un cerc şi nişte linii care pornesc în toate direcţiile, iar înspre satul columbian, un soare tăiat la orizont de-o linie şerpuită. Cu neputinţă să te-nşeli: într-o parte soarele răsare, în cealaltă parte asfinţeşte. Tânărul şef îşi priveşte opera cu mândrie şi, rând pe rând, privesc cu toţii. Când vede c-am înţeles ce voia să spună, ia creta şi face linii peste cele două sate, numai al lui rămâne intact. Pricep: vrea să-mi spună că oamenii din cele două sate sunt răi, că nu vrea să aibă de-a face cu ei şi că numai satul lui e bun. Mie-mi, spune?

  Masa e ştearsă cu o cârpă de lână udă. După ce s-a uscat, îmi pune-n mână bucata de cretă şi e rândul meu să-mi relatez povestea în desene. E mai complicată decât a lui. Desenez un bărbat cu mâinile legate şi alţi doi bărbaţi înarmaţi care-l privesc, apoi acelaşi bărbat alergând şi cei doi urmărindu-l cu armele îndreptate spre el. Reproduc de trei ori aceeaşi scenă, dar de fiecare dată sunt un pic mai departe de urmăritorii mei şi, în ultima, poliţiştii s-au oprit, în timp ce eu fugeam mai departe spre satul lor, pe care-l desenez cu indienii, cu câinele şi, în faţa tuturor, şeful cu braţele-ntinse spre mine.

  Desenul meu trebuie să fi fost destul de reuşit, căci, după discuţii destul de îndelungate între bărbaţi, şeful desface braţele aşa cum îl desenasem eu. Înţeleseseră.

  În aceeaşi noapte fata m-a dus în coliba ei, unde locuiesc şase indiene şi patru indieni. A desfăcut un hamac splendid de lână pestriţă, în care ar putea dormi comod două persoane de-a latul. M-am întins în hamac, dar în lung, pe când ea s-a culcat în alt hamac, de-a latul. M-am răsucit ca ea, drept care a venit să se culce lângă mine, îmi atinge trupul, urechile, ochii, gura, cu degetele ei lungi şi subţiri, dar foarte aspre, pline de răni cicatrizate, mici, dar brăzdate, pricinuite de corali, când se scufundă să pescuiască scoici cu perle. Când, la rândul meu, o mângâi pe faţă, îmi apucă mâna, foarte mirată s-o simtă netedă, fără bătături. După ora asta petrecută în hamac, ne sculam şi ne ducem la coliba cea mare a şefului. Mi-au dat nişte puşti să mă uit la ele, de calibru 12 şi 16, model Saint-Etienne. Au şase lăzi pline cu alice zero-zero!

  Indiana e de statură mijlocie, are ochi cenuşii ca şeful, un profil de-o mare fineţe. Părul, care-i ajunge până lai şolduri, şi-l poartă împletit, cu cărare la mijloc. Are nişte sâni extraordinar de frumoşi, ridicaţi, în forma de pară. Sfârcurile sunt mai negre decât pielea arămie, şi foarte lungi. Sărutul ei e un fel de muşcătură uşoară, nu ştie să sărute. Am învăţat-o repede să sărute ca în lumea civilizată. Când umblăm, nu vrea în ruptul capului să meargă alături de mine, rămâne în urmă. Una din colibe e nelocuită şi în stare proastă. Ajutată de celelalte femei, potriveşte acoperişul din frunze de cocos şi repară zidul cu bucăţi de lut roşu foarte argilos. Indienii au tot soiul de fiare ascuţite: cuţite, pumnale, macete, topoare, săpăligi şi o furcă cu dinţi de fier. Au recipiente din aramă, din aluminiu, stropitoare, crătiţi, o tocilă de şmirghel, cuptor, butoaie de fier şi de lemn. Hamacuri din cale-afară de mari, din lână pură, împodobite cu ciucuri împletiţi, şi cu desene în culori violente, roşu ca sângele, albastru-indigo, negru ca smoala, galben-canar. Casa e curând gata şi fata începe să aducă lucruri pe care le primeşte de la alte indiene (până şi hamuri de măgar), un cerc pus pe-un trepied de fier pentru făcut focul, un hamac, în care ar încăpea patru adulţi de-a latul, pahare, oale de tablă, tingiri etc.

  Ne giugiulim reciproc de aproape cincisprezece zile de când am sosit, dar a refuzat cu îndârjire să meargă până la capăt.

  Nu înţeleg, întrucât ea mi-a făcut avansuri, dar la o adică, se opune. Niciodată nu poartă vreo îmbrăcăminte, afară de apărătoarea aceea prinsă c-un şnuruleţ care-i încinge talia zveltă; fesele sunt complet goale. Ne-am instalat fără nici un fel de ceremonie în căsuţă, care are trei uşi, una în mijlocul cercului, cea principală, şi alte două faţă î-n faţă. Pe cercul casei rotunde, cele trei uşi formează un triunghi isoscel. Uşile astea îşi au fiecare rostul lor: eu ies şi intru numai pe cea dinspre nord. Ea iese şi intră numai pe cea dinspre sud. N-am voie să intru şi să ies pe uşa ei; ea n-are voie să se folosească de uşa mea. Uşa cea mare e pentru prieteni, eu sau ea neputând intra pe aici decât însoţiţi de oaspeţi.

  Abia după ce ne-am instalat în casă mi s-a dăruit. Nu vreau să intru în amănunte, dar s-a dovedit o iubita înfocată şi cu o intuiţie desăvârşită, care mi s-a încolăcit de trup ca o liană. Când nu ne vede nimeni, o pieptăn şi-i împletesc părul. E fericită când o pieptăn, chipul ei exprimă o plăcere nespusă şi totodată teama de a ne surprinde cineva; m-a făcut să înţeleg că nu se cuvine ca un bărbat să-şi pieptene soţia, nici s-o sărute într-un anumit fel pe gură sau pe sâni.

  M-am instalat aşadar în casă cu Lali, aşa o cheamă. Mă surprinde faptul că nu foloseşte niciodată tigăi sau tingiri de fier ori de aluminiu, nu bea niciodată dintr-un pahar, pregăteşte totul în crătiţi sau oale de lut meşterite de mâna indienilor.

  Ne spălăm servindu-ne de ciurul stropitorii. Nevoile ni le facem în mare.

  Asist la deschiderea scoicilor pentru găsirea perlelor. E o treabă făcută de femeile cele mai vârstnice. Fiecare pescuitoare tânără are săculeţul ei. Perlele găsite în scoici sunt împărţite în felul următor: o parte pentru şef, care reprezintă comunitatea, o parte pentru pescuitor, o jumătate parte pentru deschizătoarea scoicilor şi o parte şi jumătate pentru pescuitoare. Dacă aceasta locuieşte cu familia, îi dă perlele unchiului ei, fratele tatălui său. N-am înţeles niciodată de ce unchiul e primul care intră în casa tinerilor ce se vor căsători, apucă braţul femeii şi-l petrece pe după mijlocul bărbatului, petrecând braţul bărbatului pe după mijlocul femeii, cu arătătorul vârât în buric. După care pleacă.

  Asist aşadar la deschiderea scoicilor, dar nu la pescuit, căci n-am fost poftit în vreo barcă. Pescuitul are loc departe de ţărm, la vreo cinci sute de metri. În anumite zile, Lali se întoarce zgâriată toată pe coapse sau pe coaste de corali. Se întâmplă ca tăieturile să sângereze. Striveşte atunci nişte alge marine şi le freacă de răni.

  Nu fac nimic până nu sunt poftit prin semne. Nu intra în casa şefului, dacă cineva sau el însuşi nu mă duce acolo de mână. Lali bănuieşte că trei indiene tinere, de vârsta ei, vin să se culce în iarbă cât mai aproape de uşa casei noastre, încercând să vadă sau să audă ce facem când suntem singuri.

  L-am văzut ieri pe indianul care asigură legătura între sat şi prima aşezare columbiană, la doi kilometri de postul de grăniceri. Satul sc numeşte La Vela. Indianul are doi măgari şi e înarmat cu o carabină Winchester cu repetiţie, n-are nimic pe el afară de apărătoarea pe care o poartă cu toţii. Nu ştie boabă spaniolă, cum dracu o fi procedând ca să facă troc? Cu ajutorul unui dicţionar scriu pe-o hârtie: Agujas (ace), tuş albastru şi roşu şi aţă de cusut, pentru ca: şeful îmi cere adeseori să-l tatuez. Acest indian de legătură e scund şi uscăţiv. Are o rană îngrozitoare care porneşte din josul pieptului şi se termină pe umărul drept. Rana s-a cicatrizat, de-a lungul ei a rămas o îngroşare cât un deget.

  Perlele sunt puse într-o cutie de trabucuri. Cutia e împărţită în compartimente, iar perlele sunt aşezate în ele după mărime. Când pleacă indianul, şeful îmi îngăduie să-i însoţesc o bucată de drum. În chip naiv, ca să fiu nevoit să mă întorc, şeful îmi împrumută o puşcă cu două ţevi şi şase cartuşe. E încredinţat că-n felul ăsta mă obligă să mă întorc, că doar n-o să plec cu ceva ce nu-mi aparţine. Măgarii nefiind încărcaţi, indianul încalecă pe unul, eu pe celălalt. Călătorim toată ziua pe drumul pe care-am apucat ca să vin încoace, dar la vreo trei-patru kilometri de postul de grăniceri indianul lasă marea în urmă şi se afundă în inima regiunii.

  Pe la ora cinci ajungem la marginea unui râu unde se află cinci case de indieni. Vin cu toţii să mă vadă. Indianul vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte, până-n clipa când apare un tip cu ochii, părul, nasul, întreaga înfăţişare a unui indian, în afară de culoarea pielii. E albă-palidă şi are-ochi roşii ca de albinos{25}. Poartă un pantalon kaki. Pricep acum că indianul din satul meu nu se duce niciodată mai departe. Indianul alb îmi spune:

  — Buenos días. (Bună ziua.) Tú eres el matador que se fue con Antonio? (Tu eşti ucigaşul care a evadat împreună cu Antonio?) Antonio es compadre mio de sangre. (Antonio e fratele meu de sânge).

  Pentru a deveni „fraţi de sânge”, doi bărbaţi procedează în felul următor: îşi leagă alături câte-un braţ, şi trece fiecare cu un cuţit peste braţul celuilalt, făcând o tăietură. Apoi îşi mânjesc reciproc braţele cu sângele celuilalt şi-şi ling mâna stropită de sânge.

  — Qué quieres? (Ce vrei?)

  — Agujas, linia china roja y azul. (Ace, tuş roşu şi albastru.) Nada mas (Nimic altceva.)

  — Tú lo tendrás de aquí a un cuarto de luna. (Le vei avea de azi într-un pătrar de lună.)

  Vorbeşte spaniola mai bine ca mine şi-ţi dai seama că ştie să ia contact cu lumea civilizată, să organizeze schimbul de mărfuri, apărând cu îndârjire interesele rasei sale. La plecare îmi dă o salbă din monede de argint columbiene, un argint foarte alb. Îmi spune că e pentru Lali.

  — Vuelva a verme (Mai vino să mă vezi), îmi spune indianul alb.

  Şi ca să fie sigur că mă întorc, îmi dă un arc.

  Mă înapoiez singur şi n-apuc să fac jumătate din drum c-o zăresc pe Lali însoţită de una din surorile ei, foarte mică, în vârstă de vreo doisprezece-treisprezece ani. Lali trebuie să aibă cam şaisprezece-optsprezece. Repezindu-se la mine ca o zănatecă, îşi vâră unghiile în pieptul meu, căci îmi acoperisem faţa cu palmele, apoi mă muşcă sălbatic de gât. Folosindu-mi toată puterea, abia reuşesc s-o imobilizez. Se potoleşte brusc. Urc mica indiană pe măgar, iar eu vin din urmă, ţinând-o pe Lali pe după mijloc. Ne întoarcem agale în sat. Pe drum, omor o cucuvaie. Am tras în ea fără să ştiu ce vietate e, doar văzând nişte ochi care sclipeau în beznă. Lali ţine morţiş s-o ia şi o agaţă de şaua măgăruşului. Sosim în zori. Sunt atât de obosit că vreau să mă spăl. Lali mă spală, apoi, de faţă cu mine, îi scoate soră-si apărătoarea, o spală, după care se spală şi ea.

  Când se întorc amândouă, mă găsesc stând jos şi aşteptând să fiarbă apa pe care o pusesem la încălzit ca s-o beau cu lămâie şi zahăr. Se petrece atunci ceva ce-am înţeles abia mult mai târziu. Lali îşi împinge sora între picioarele mele, îmi ia braţele petrecându-mi-le în jurul mijlocului ei; bag de seamă că sora cea mică e fără apărătoare şi că poarta salba pe care i-o dădusem lui Lali. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta atât de delicată, dar, cu blândeţe, dau fata la o parte, o iau în braţe şi-o culc în hamac, îi scot salba şi-o atârn de gâtul lui Lali. Lali se culcă lângă sora ei, iar cu lângă Lali. După cum am înţeles abia mult mai târziu, Lali credea că iau informaţii în vederea plecării, că s-ar putea să nu fiu fericit cu ea, şi că sora ei ar fi eventual în stare să mă reţină. Mă trezeşte mâna mângâietoare a lui Lali pe ochii mei. E foarte târziu, unsprezece dimineaţa. Fata a dispărut, Lali mă priveşte duios, cu ochii ei mari, cenuşii, şi mă muşcă blând de colţul gurii. Îmi explică, bucuroasă, că a priceput c-o iubesc şi că, dacă doream să plec, nu se datora faptului că n-aş găsi-o atrăgătoare.

  În faţa casei stă aşezat un indian, vâslaşul bărcii folosite de Lali. Înţeleg c-o aşteaptă. Îmi zâmbeşte şi închide ochii c-o mimică foarte nostimă, explicându-mi că ştie: Lali doarme. M-aşez lângă el, îmi vorbeşte de lucruri pe care nu le pricep. E extraordinar de muşchiulos, tânăr, lat în spate ca un atlet. Se uită îndelung la tatuajele mele, le examinează, apoi îmi face semn c-ar dori să-l tatuez. Dau din cap că da, s-ar părea însă că nu mă crede în stare. Lali îşi face apariţia. S-a uns cu ulei pe tot corpul. Ştie că nu-mi place, dar îmi dă să înţeleg că pe vremea asta înnorată apa trebuie să fie foarte rece. Toată această mimică, jumătate în glumă, jumătate în serios, e atât de amuzantă c-o pun s-o repete de câteva ori, prefăcându-mi că nu înţeleg. Când îi cer s-o ia de la început, face o mutră care exprimă cât se poate de clar: „Eşti prost sau sunt eu torpe (tare de cap) când îţi explic de ce m-am dat cu ulei?”

  Şeful trece prin faţa noastră cu două indiene care duc e uriaşă şopârlă verde, de cel puţin patru-cinci kile, iar el, un arc şi nişte săgeţi. Chiar acum a vânat-o şi mă pofteşte să viu mai târziu s-o mănânc. Lali îi spune ceva, iar el mi-atinge umărul şi-mi arată marea. Înţeleg că, dacă vreau, pot să mă duc cu Lali. Plecăm toţi trei, Lali, obişnuitul ei tovarăş de pescuit şi eu. O bărcuţă foarte uşoară, din lemn de plută, e lăsată la apă cu uşurinţă. Intră amândoi în apă ducând barca pe umăr şi înaintează spre larg. Intrarea în barcă decurge ciudat: indianul urcă primul, în spate, cu o vâslă enormă în mână. Lali, în apă până la piept, ţine barca în echilibru şi o împiedică s-o ia înapoi spre plajă; mă urc şi m-aşez la mijloc, iar Lali sare-n barcă chiar în clipa când, c-o lovitură de vâslă, indianul ne împinge spre larg. Valurile sunt tot mai mari pe măsură ce ne depărtăm. La cinci-şase sute de metri de ţărm întâlnim un soi de canal unde au şi început să pescuiască două bărci. Lali şi-a legat coadele pe cap cu ajutorul a cinci cureluşe de piele roşie, trei de-a latul, două de-a lungul, prinse la rândul lor de gât. Cu un cuţit mare în mână, Lali se ţine după bara de fier de vreo cincisprezece kilograme care serveşte drept ancoră şi pe care bărbatul a aruncat-o la fund. Vasul rămâne ancorat, dar nu stabil, la fiecare val urcă şi coboară.

  Vreme de peste trei ore, Lali se scufundă şi revine la suprafaţă; fundul mării nu se zăreşte, dar după cât face până acolo, adâncimea trebuie să fie de vreo cincisprezece-optsprezece metri. De fiecare dată are scoici în sac, iar indianul le deşartă în barcă. În astea trei ore, Lali nu s-a urcat în barcă. Ca să se odihnească, se ţine de marginea ei vreo cinci-zece minute. Am schimbat de două ori locul de pescuit fără ca Lali să treacă în barcă. În locul al doilea, sacul e adus cu scoici mai multe şi mai mari. Ne înapoiem pe uscat. Lali s-a suit în barcă şi valurile ne împing repede spre ţărm. Bătrâna indiană aşteaptă. Lali şi cu mine o lăsăm să ducă scoicile pe nisipul uscat, împreună cu indianul. După ce s-au uscat toate scoicile, Lali n-o lasă pe bătrână să le deschidă, ea e cea care începe. Cu vârful cuţitului, deschide repede vreo treizeci până să găsească o perlă. Inutil să vă spun c-am înfulecat pe puţin două duzini de scoici. Probabil că-i frig la fund, întrucât carnea e rece. Lali scoate încetişor o perlă, cât un bob de năut, deci măricică. Cum mai străluceşte perla asta! Natura a dăruit-o cu tot felul de efecte de lumină, fără ca prin asta să fie ţipătoare. Lali ia perla între degete, o bagă în gură, o ţine o clipă, apoi o scoate şi mi-o bagă mie în gură. Mişcându-şi fălcile de câteva ori îmi dă să înţeleg că vrea s-o sparg în dinţi şi s-o înghit. Rugămintea ei când vede că refuz e atât de înduioşătoare, că-i fac pe voie: sparg perla în dinţi şi înghit bucăţelele. Mai desface patru-cinci scoici şi mi le dă să le înfulec, dorind ca întreaga perlă să pătrundă de-a binelea în mine. Ca un copil, după ce m-a întins pe nisip, îmi deschide gura să vadă dacă nu mi-a rămas ceva resturi printre dinţi. Plecăm, lăsându-i pe ceilalţi doi să-şi continue munca.

  Se face o lună de când sunt aici. Nu mă pot înşela, căci însemn data zilnic pe-o hârtie. Acele au sosit de mult, împreună cu tuşul roşu, albastru şi violet. Am găsit la şef trei brice Sollingen. Nu le foloseşte niciodată, indienii sunt imberbi. Cu unul îşi taie părul puţin câte puţin. L-am tatuat pe Zato, şeful, pe braţ. I-am desenat un indian cu cască şi pene de toate culorile. E încântat şi mi-a dat să înţeleg că nu vrea să tatuez pe nimeni până n-o să-i fac un tatuaj mare pe piept. Vrea un tigru ca al meu, cu colţi uriaşi. Mă pufneşte râsul, nu ştiu să desenez destul de bine încât să fac un bot atât de straşnic. Lali mi-a depilat tot trupul. Cum vede un fir de păr, îl smulge şi mă freacă cu o algă de mare pe care a terciuit-o, amestecând-o cu cenuşă. Părul creşte ulterior mai greu, am impresia.

  Neamul ăsta de indieni se numeşte Guajira. Trăiesc pe litoral şi pe-o întindere de pământ până la poalele munţilor, în munţi se află alţi indieni, numiţi Motilones. Mulţi ani mai târziu am avut de-a face cu ei. Aşa cum am arătat, indienii Guajiros au, indirect, contact cu civilizaţia prin intermediarul care se ocupă de troc. Cei de pe litoral îi oferă indianului alb perlele şi broaştele lor ţestoase. Broaştele ţestoase sunt furnizate vii, şi ajung să cântărească până la vreo sută cincizeci de kilograme. Niciodată nu ating greutatea şi dimensiunile broaştelor ţestoase din Orenoc sau din Maroni, care au până la patru sute de kilograme şi a căror carapace are uneori doi metri lungime pe un metru şi ceva în partea cea mai lată. Dacă le culci pe spate, broaştele ţestoase nu izbutesc să se întoarcă. Am văzut cum erau duse unele vii, după ce rămăseseră trei săptămâni culcate pe spate fără să mănânce sau să bea. Cât priveşte marile şopârle verzi, sunt foarte gustoase. Au o came delicioasă, albă şi fragedă, iar ouăle lor, coapte în nisip, la soare, sunt la fel de bune. Doar înfăţişarea lor e mai puţin apetisantă.

  Ori de câte ori pescuieşte, Lali aduce acasă perlele care se cuvin şi mi le dă mie. Le pun într-o cupă de lemn fără să le sortez, laolaltă cele mari, mijlocii şi mici. Am pus însă deoparte, într-o cutie de chibrituri, două perle trandafirii, trei negre şi şapte de-un cenuşiu metalic extraordinar de frumoase. Mai am şi o perlă mare barocă, de forma unui bob de fasole, cât o fasole albă sau roşie de-a noastră. Perla asta barocă are trei culori suprapuse şi, în funcţie de lumină, una din ele e mai evidentă decât celelalte, stratul negru, stratul cenuşi albăstrui sau cel argintiu cu reflexe trandafirii. Mulţumită perlelor şi câtorva broaşte ţestoase, tribul nu duce lipsă de nimic. Doar că au lucruri fără vreo utilitate, fiind lipsiţi de altele care le-ar putea fi de folos. De pildă, nu găseşti o oglindă în tot tribul. A trebuit să scot dintr-un vas, probabil naufragiat, o scândură pătrată cu latura de vreo patruzeci de centimetri, nichelată pe o parte, ca să mă pot bărbieri şi privi.

  Felul în care mă port cu prietenii mei e simplu: nu fac nimic de natură să micşoreze autoritatea sau reputaţia de înţelepciune a şefului şi mai ales a unui indian foarte bătrân care trăieşte izolat la patru kilometri în interiorul regiunii, înconjurat de şerpi, cu două capre şi vreo duzină de oi şi miei. E vrăjitorul diferitelor cătune ale neamului Guajiros. Datorită acestei purtări nu sunt invidiat de nimeni, nici privit cu ochi răi. La capătul celor două luni toţi mă consideră ca pe unul de-ai lor. Vrăjitorul mai are şi vreo douăzeci de găini. Întrucât în cele două cătune pe care le ştiu nu există nici capre, nici găini, nici oi, nici miei, înseamnă că faptul de-a avea animale domestice e un privilegiu al vrăjitorului. În fiecare dimineaţă, pe rând porneşte câte-o indiană, purtând pe cap un coş împletit, să-i ducă peşte şi scoici de mare abia pescuite, fi mai duce şi un soi de plăcinte de mălai făcute în aceeaşi dimineaţă şi prăjite pe nişte pietre în jurul cărora arde focul. Câteodată se întoarce cu ouă şi lapte covăsit, Când vrăjitorul vrea să mă duc la el, îmi trimite personal trei ouă şi un cuţit de lemn bine lustruit Lali mă însoţeşte până la jumătatea drumului şi mă aşteaptă la umbra unor cactuşi curioşi. Când m-am dus prima oară, mi-a pus cuţitul de lemn în mână şi mi-a făcut semn să merg încotro îmi arăta cu braţul.

  Bătrânul indian trăieşte într-o murdărie respingătoare, într-un cort făcut din piei de vită, cu partea păroasă înăuntru. În mijloc, trei pietre cu un foc care arde probabil mereu. Nu doarme într-un hamac, ci într-un fel da pat încropit din crengi, la o înălţime de peste un metru. Cortul e destul de mare, vreo douăzeci de metri pătraţi. N-are pereţi, doar câteva crengi în partea dinspre care bate vântul. Am văzut doi şerpi, unul lung de aproape trei metri, gros cât braţul, altul de vreun metru, cu un V galben pe cap, şi-mi spun: „Ce de găini şi de ouă or fi înfulecând şerpii ăştia!” Nu pricep cum de se adăpostesc, sub acelaşi cort, capre, găini, oi, până şi-un măgar. Bătrânul indian mă cercetează de-a fir-a-păr, mă pune să-mi dau jos pantalonii transformaţi de Lali în şort şi, când rămân gol puşcă, mă pofteşte să stau pe-o piatră, lângă foc. Aruncă-n foc nişte frunze verzi care scot fum mult şi miros a mentă. Fumul mă învăluie, gata să mă înăbuş, dar nu tuşesc aproape de fel şi stau aşa vreo zece minute, îmi arde apoi pantalonii şi-mi dă două apărători ca ale indienilor, una din piele de miel şi alta din piele de şarpe, moale ca o mănuşă. Îmi petrece pe braţ o brăţară de cureluşe împletite din piele de capră, de miel şi de şarpe. E lată de sece centimetri şi se prinde cu o cureluşă din piele de şarpe pe care poţi s-o strângi sau s-o slăbeşti.

  La glezna stângă, vrăjitorul are o rană ulcerată, cât o monedă de doi franci, care foieşte de musculiţe. Din când în când le goneşte, iar dacă-l sâcâie prea tare, presară nişte cenuşă pe rană. Vrăjitorul mă simpatizează şi, tocmai când mă pregătesc să plec, îmi dă un cuţit de lemn, mai mic decât cel pe care mi-l trimite când vrea să mă vadă. Lali avea să-mi explice mai târziu că, atunci când o să vreau să-l văd, va trebui să-i trimit cuţitaşul ăsta, iar dacă va fi de acord să mă duc, îmi va trimite unul mare. Plecând de la acest foarte bătrân indian, observ cât de brăzdate îi sunt faţa uscăţivă şi gâtul. Gura-i ştirbă nu mai are decât cinci dinţi, trei jos şi doi sus, în faţă. Ochii, migdalaţi ca ai tuturor indienilor, au nişte pleoape atât de grele că, închizându-i, se formează parcă două bile rotunde. Nici urmă de gene sau sprâncene, dar părul e aspru şi negru ca smoala, atârnându-i pe umeri, şi tăiat foarte drept la capăt. Ca toţi indienii, poartă breton până în dreptul sprâncenelor.

  Depărtându-mă, mă simt stingherit cu bucile goale. Îmi par caraghios. În fine, ce să mai vorbim, aşa-i evadarea asta! Pe indieni n-ai voie să-i iei peste picior şi pentru libertate mai treci cu vederea unele necazuri. Lali se uită la apărătoare şi râde cât o ţine gura, are dinţi tot aşa de frumoşi ca şi perlele pe care le pescuieşte. Cercetează brăţara şi cealaltă apărătoare din piele de şarpe. Ca să afle dacă am stat în fum, mă miroase. În paranteză fie spus, indienii au un miros foarte dezvoltat.

  M-am obişnuit cu viaţa asta şi-mi dau seama că n-am voie s-o duc prea mult aşa, căci s-ar putea să-mi piară pofta să mai plec. Lali nu mă scapă din ochi, ar dori să iau parte mai activ la viaţa obştească. De pildă, m-a văzut plecând la pescuit, ştie că vâslesc foarte bine şi că mânuiesc cu îndemânare barca cea mică şi uşoară. De la asta şi până la a dori ca eu să fiu cel care conduce barca la pescuit nu-i decât un pas. Numai că nu mă împac cu treaba asta. Lali e cea mai bună scufundătoare dintre fetele satului, barca ei aduce de fiecare dată cele mai numeroase şi mai mari scoici, scoase adică mai din adânc. Mai ştiu de asemenea că tânărul pescar care-i cârmeşte barca e fratele şefului. Mergând eu cu Lali, el ar fi în pierdere, înseamnă că nu trebuie s-o ascult. Când Lali mă vede dus pe gânduri, porneşte iarăşi după sora ei, care dă fuga veselă şi intră-n casă pe uşa mea. Treaba asta o fi însemnând ceva cu totul deosebit. De pildă, ele sosesc împreună la uşa cea lată, dinspre mare. Acolo se despart, Lali face un ocol, intră pe uşa ei, iar Zoraima, fata, pe uşa mea. Zoraima are nişte sâni mici, abia cât două mandarine, şi nu poartă părul lung. E tăiat în pătrat în dreptul bărbiei, bretonul de pe frunte coboară mai jos de sprâncene şi ajunge aproape până la pleoape. De fiecare dată când vine astfel, chemată de sora ei, se îmbăiază amândouă şi, când intră, îşi scot apărătorile şi le atârnă de hamac. Fata pleacă de fiecare dată foarte mâhnită că nu m-am iubit cu ea. Deunăzi, când stăteam toţi trei culcaţi, cu Lali la mijloc, aceasta s-a sculat şi, când s-a întors să se culce, m-a lăsat lipit de trupul gol al Zoraimei.

  Tânărul indian, tovarăş de pescuit cu Lali, s-a rănit la genunchi, are o tăietură foarte adâncă şi lată. Bărbaţii i-au dus la vrăjitor, de unde s-a întors cu un plasture de argilă albă. Azi-dimineaţă am plecat aşadar la pescuit cu Lali. Am procedat exact ca celălalt în privinţa pornirii şi a mers foarte bine. Vâslind, o duc pe Lali puţin mai departe ca de obicei. Nu mai poate de bucurie că mă vede cu ea în barcă. Înainte de scufundare se unge cu ulei. Presupun că la fund, care se vede negru ea smoala, apa o fi foarte rece. Trei aripioare de rechin trec destul de aproape, i le arăt, dar Lali nici nu se sinchiseşte. E zece dimineaţa, soarele străluceşte. Are sacul înfăşurat pe braţul stâng, cuţitul în teaca lui, bine prins de mijloc, plonjează fără să împingă barca cu picioarele. Cu o repeziciune uluitoare, se face nevăzută la fundul, apei, în întuneric. Prima ei scufundare o fi avut rostul unei explorări, întrucât are puţine scoici în sac. Îmi vine o idee. În barcă e un ghem mare de cureluşe din piele. Fac un nod dublu sacului, i-l dau lui Lali şi desfăşor ghemul când se pregăteşte de scufundare. Trage după ea cureluşa. Probabil c-a priceput, căci după un lung răstimp urcă la suprafaţă fără sac. Se ţine de barcă, să-şi mai tragă sufletul, şi-mi face semn să trag sacul. Trag, trag, dar la un moment dat rămâne agăţat, de vreun coral desigur. Se scufundă şi-l desface, sacul soseşte pe jumătate plin, îl deşert în barcă, în dimineaţa aceea, din opt scufundări la cincisprezece metri, aproape c-am umplut barca. Când se urcă Lali, lipsesc doar două degete ca să ia apă. Încerc să ridic ancora, dar barca e atât de încărcată de scoici că ne paşte primejdia să ne răsturnăm, aşa că desprindem funia ancorei: şi o legăm de capătul unei vâsle Care va pluti până o să ne întoarcem. Ajungem la ţărm fără altă păţanie.

  Bătrâna ne aşteaptă, iar indianul ei se află pe plajă, acolo unde deschid scoicile ori de câte oii pescuiesc. E bucuros c-am strâns atâtea scoici. Lali pare să-i explice cum am făcut cu legatul sacului, drept care se ridică mai uşor la suprafaţă şi totodată poate să vâre mai multe scoici. Indianul se uită cum am legat sacul şi cercetează atent dublul nod. Îl desface şi-l reface foarte bine de la prima încercare. Apoi, mă priveşte mândru nevoie mare.

  Deschizând scoicile, bătrâna găseşte treisprezece perle; Lali, care de obicei nu-i de faţă la operaţia asta şi aşteaptă ca să i se aducă partea cuvenită, a rămas acum până la deschiderea ultimei scoici. Mănânc cel puţin trei duzini, Lali cinci sau şase. Bătrâna face împărţeala. Perlele sunt cam de aceeaşi mărime, cât un bob zdravăn de mazăre. Face o grămăjoară de trei perle pentru şef, apoi trei perle pentru mine, de două perle pentru ea, de cinci perle pentru Lali. Lali ia cele trei perle şi mi le dă. Le iau şi le întind indianului rănit. Nu vrea să le primească, dar îi desfac palma şi i-o închid cu perlele în ea. Atunci primeşte. Soţia şi fiica sa priveau scena de la distanţă şi, tăcute cum stăteau, încep deodată să râdă şi ni se alătură. Dau o mână de ajutor să-l ducem pe pescar până la coliba lui.

  Scena asta s-a repetat timp de aproape două săptămâni. De fiecare dată dau pescarului perlele. Ieri am păstrat o perlă din cele şase care mi se cuveneau. Ajuns acasă, am silit-o pe Lali s-o mănânce. Era înnebunită de fericire şi a cântat toată după-amiaza. Din când în când mă duc să-l văd pe indianul alb. Îmi spune să-l strig Zorillo, ceea ce în spaniolă înseamnă „vulpe mică”. Îmi zice că şeful vrea să ştie de ce nu-i tatuez botul de tigru; pentru că nu ştiu să desenez bine, îi explic eu. Cu ajutorul dicţionarului, îi cer să-mi aducă o oglindă dreptunghiulară cât pieptul meu, hârtie transparentă, o pensulă fină şi o sticlă de cerneală, nişte hârtie-carbon şi, dacă nu găseşte aşa ceva, un creion cu mină foarte grasă. Îl mai rog să-mi aducă nişte haine pe măsura mea şi să le ţină la el împreună cu trei cămăşi kaki. Aflu că poliţiştii i-au pus întrebări despre mine şi despre Antonio. Le-a spus că trecusem munţii spre Venezuela şi că Antonio a murit de pe urma unei muşcături de şarpe. Mai ştie că francezii sunt în închisoarea din Santa Marta.

  În casa lui Zorillo se găsesc aceleaşi lucruri de tot soiul ca şi în casa şefului: o sumedenie de oale din argilă decorate cu desene dragi indienilor, vase de ceramică foarte artistice, atât prin formele, cât şi prin desenele şi coloritul lor; hamace superbe din lână pură, unele complet albe, altele colorate, cu ciucuri; piei tăbăcite de şerpi, de şopârle, de broaşte râioase enorme; coşuri împletite din liane albe şi altele din liane colorate. Toate aceste obiecte, spune el, sunt făcute de indieni din acelaşi neam ca al tribului meu, dar care trăiesc în interiorul junglei, cale de douăzeci şi cinci de zile. De acolo provin frunzele de coca, din care-mi dă mai bine de douăzeci. Când m-o cuprinde urâtul, o să mestec una. Îmi iau, rămas bun de la Zorillo, întrebându-l dacă poate să-mi aducă tot ce şi-a însemnat, plus câteva ziare sau reviste în spaniolă, întru cât am învăţat mult în două luni cu ajutorul dicţionarului meu. N-are veşti despre Antonio, ştie doar c-a avut loc o nouă ciocnire între paznici şi contrabandişti. Cinci paznici şi un contrabandist au fost omorâţi, vasul n-a fost capturat. Niciodată n-am văzut în sat vreo picătură de alcool, afară de băutura aia fermentată făcută din fructe. Zărind o sticlă de anason, îl rog să mi-o dea. Refuză. Dacă vreau, pot s-o beau la el, dar nu s-o iau cu mine. Albinosul ăsta e un înţelept.

  Mă despart de Zorillo şi plec călare pe-un măgar pe care mi l-a împrumutat, şi care se va întoarce acasă a doua zi singur. Iau cu mine doar o pungă mare de bomboane de toate culorile, învelite în foiţă, şi şaizeci de pachete de ţigări. Lali mă aşteaptă la peste trei kilometri de sat, cu sora ei, nu-mi face nici o scenă şi acceptă să mergem alături, înlănţuiţi. Din când în când se opreşte şi mă sărută la modul civilizat, pe gură. Când sosim, dau cu ochii de şef şi-i ofer bomboanele şi ţigările. Şedem în faţa uşii, privind spre mare. Luăm din băutura fermentată păstrată rece în ulcioare de lut. Lali se află în dreapta mea, cu braţele în jurul coapsei mele, iar sora ei în stânga, în aceeaşi poziţie. Ronţăie bomboane. Punga e pusă alături, deschisă, iar femeile şi copiii se servesc cu sfială. Şeful împinge capul Zoraimei spre mine şi-mi dă să înţeleg că ar vrea să fie soţia mea ca şi Lali. Lali explică prin semne, cuprinzându-şi sânii cu mâinile, şi arătând apoi că Zoraima are sâni mici, că de asta n-o vreau. Ridic din umeri şi râd cu toţii. O văd pe Zoraima tare nefericită. Atunci o iau în braţe şi-i mângâi sânii, fata e-n culmea fericirii. Fumez câteva ţigări, indienii încearcă şi ei, le aruncă repede şi-şi reiau trabucul, cu partea aprinsă în gură. O iau pe Lali de braţ ca să plecăm, după ce-am dat bineţe tuturor. Lali merge în spatele meu, iar Zoraima o urmează. Fierbem pe jeratic câţiva peşti mari, un adevărat ospăţ. Am pus pe jar o langustă de cel puţin două kile. Mâncăm cu plăcere carnea asta fragedă.

  Am primit oglinda, foiţa şi hârtia de copiat, un tub de clei pe care nu-l cerusem, dar care-mi poate fi de folos, câteva creioane cu mină grasă, semidure, o călimară şi o pensulă subţire. Prind oglinda de-o sfoară, ca să-mi vină până-n dreptul pieptului, când stau aşezat. În oglindă apare limpede capul de tigru, cu toate amănuntele şi de aceeaşi mărime. Lali şi Zoraima se uită la mine, curioase şi interesate. Urmez liniile cu pensula; cum însă cerneala se scurge, recurg la clei: amestec cleiul cu cerneala. Din clipa asta totul merge bine. În trei şedinţe de câte-o oră reuşesc să obţin pe oglindă copia exactă a capului de tigru.

  Lali a plecat după şef, Zoraima îmi ia mâinile şi le pune pe sânii ei; pare atât de amărâtă şi de înamorată, ochii îi sunt atât de plini de dorinţă şi de dragoste încât, fără să ştiu ce fac, o iubesc acolo, pe jos, în mijlocul colibei. A gemut un pic, dar trupul ei, încordat de plăcere, se încolăceşte de mine şi nu mai vrea să-mi dea drumul. Mă desprind cu blândeţe şi plec să mă scald în mare, căci m-am umplut de pământ. Vine după mine şi ne îmbăiem împreună. O spăl pe spate, ea mă spală pe picioare şi pe braţe, şi ne întoarcem spre casă. Lali şade acolo unde stătusem culcaţi; când intrăm înţelege totul. Se ridică, îşi încolăceşte braţele de gâtul meu şi mă sărută tandru, apoi îşi ia sora de braţ şi o pune să iasă pe uşa mea, se întoarce şi iese pe uşa ei. Aud nişte bătăi, ies şi văd pe Lali, pe Zoraima şi alte două femei care încearcă să găurească zidul c-o bucată de fier. Pricep că vor face a patra uşă. Ca să spargă zidul fără să crape în altă parte, îl udă cu stropitoarea. În scurtă vreme uşa e gata. Zoraima aruncă gunoiul afară. De aci înainte doar ea va ieşi şi va intra pe uşa asta, n-o va mai folosi pe-a mea niciodată.

  Şeful a venit însoţit de trei indieni şi de fratele său, al cărui picior e aproape cicatrizat. Priveşte desenul din oglindă şi se priveşte pe sine. E uluit văzând tigrul atât de bine desenat şi văzându-şi propriul chip. Nu înţelege ce vreau să fac. Totul s-a uscat, astfel că pun oglinda pe masă, hârtia transparentă deasupra şi încep să copiez. Treaba merge foarte repede, e foarte uşor. Creionul semidur urmează fidel toate liniile. În mai puţin de jumătate de oră, sub privirile curioase ale tuturor, obţin un desen la fel de perfect ca originalul. Unul după altul, fiecare ia foaia şi-o examinează, comparând tigrul de pe pieptul meu cu cel din desen. O pun pe Lali să se culce pe masă, o ud uşor c-o cârpă umedă, îi pun pe pântece o foaie de calc şi, deasupra, hârtia pe care tocmai am desenat. Trag câteva linii, şi uimirea tuturor celor de faţă atinge culmea când văd întipărită pe pântecele lui Lali o mică parte din desen. Abia acum înţelege şeful că toată strădania asta e pentru el.

  Fiinţele care n-au ipocrizia unei educaţii de om civilizat reacţionează firesc, de cum pricep despre ce-i vorba. Sunt pe dată mulţumiţi sau nemulţumiţi, veseli sad trişti, interesaţi sau indiferenţi. Superioritatea indienilor puri de felul acestor Guajiros sare-n ochi. Ne depăşesc în toate privinţele, căci dacă-l îndrăgesc pe careva, tot ce au e al lui şi, la rândul lor, când primesc cea mai mică atenţie de la persoana respectivă, în forul lor interior, suprasensibil, sunt profund emoţionaţi. Am hotărât să trec cu briciul peste liniile principale, astfel încât în prima şedinţă contururile desenului să fie definitiv fixate cu un prim tatuaj. După aceea am să le înţep cu trei ace prinse de-un beţişor. A doua zi mă pornesc pe treabă.

  Zato e culcat pe masă. După ce copiez desenul de pe foiţă pe-o altă hârtie albă, mai rezistentă, fac pe pielea lui – pregătită dinainte cu nişte lapte de argilă albă, care am aşteptat să se usuce – un decalc, cu un creion cu mină dură. Şeful e întins pe masă, încordat, fără să se clintească sau să-şi mişte capul, într-atât se teme ca nu cumva să se strice desenul pe care i-l arăt în oglindă, încep să trec cu briciul peste liniile trase. Curge foarte puţin sânge, şi-l şterg mereu. După ce-am terminat şi trasarea asta & conturului, şi desenul a fost înlocuit de nişte linioare fine, roşii, îi mânjesc tot pieptul cu tuş albastru. Tuşul impregnează bine pielea, fiind îndepărtat de sânge doar acolo unde am tăiat niţel cam adânc, dar aproape tot desenul iese minunat. Opt zile mai târziu, Zato are pe piept botul de tigru, căscat, cu limba trandafirie, colţii albi, nasul şi mustăţile negre, ca şi ochii. Sunt mulţumit de isprava făcută: e mai frumoasă decât a mea şi culorile sunt mai vii. După căderea cojilor, mai fac câtorva înţepături în unele locuri. Zato e atât de mulţumit că i-a cerut lui Zorillo şase oglinzi, câte una pentru fiecare colibă, şi două pentru a lui.

  Se scurg zilele, săptămânile, lunile. Suntem în aprilie, se fac patru luni de când mă aflu aici. Sunt sănătos tun. Mă simt în puteri, şi picioarele mele, învăţate să meargă desculţe, îmi îngăduie să străbat mari distanţe fără să obosesc când plec la vânătoare de şopârle. Am uitat să spun că, după prima vizită făcută vrăjitorului, l-am rugat pe Zorillo să-mi aducă tinctură de iod, apă oxigenată, vată, feşi, pilule de chinină şi stovarsol{26}. Văzusem la spital un ocnaş cu un ulcer la fel de mare ca al vrăjitorului. Chatal, infirmierul, pisa o pilulă de stovarsol şi i-o presăra pe rană. Am primit cele cerute, plus o alifie adusă de Zorillo din proprie iniţiativă. Îi trimisesem vrăjitorului cuţitaşul de lemn, iar el îmi răspunsese trimiţându-mi-l pe-al lui. Mi-a trebuit foarte mult timp şi-a fost tare greu să-l conving să se lase îngrijit. Dar după câteva vizite, ulcerul s-a micşorat pe jumătate, apoi şi-a continuat singur tratamentul şi, într-o bună zi, mi-a trimis cuţitul mare de lemn ca să viu să văd că s-a vindecat pe deplin. Nimeni n-a aflat vreodată că eu îl vindecasem.

  Nevestele mele nu mă slăbesc o clipă. Când Lali e dusă la pescuit, Zoraima stă cu mine. Dacă Zoraima pleacă să culeagă scoici, îmi ţine tovărăşie Lali.

  Lui Zato i s-a născut un fecior. Când au început durerile, soţia lui a pornit spre plajă, s-a ascuns după nişte pietroaie ca să n-o vadă nimeni, iar o altă nevastă a lui Zato i-a adus un coş cu plăcinte, apă dulce şi papelon – zahăr nerafinat de culoare cafenie, în formă de căpăţâni – de câte două kilograme. Probabil că a născut pe la patru după-amiază, căci la asfinţitul soarelui chiuia venind spre sat, ţinând copilul ridicat deasupra capului. Chiar până să sosească ea, Zato aflase că are un băiat. Înţeleg că, dacă ar fi fost fată, în loc să-şi ridice copilul şi să ţipe de bucurie, ar fi sosit tăcută, purtând copilul în braţele neridicate. Lali îmi explică toate astea prin gesturi. Indiana înaintează, apoi se aşează, după ce-a ridicat copilul. Zato întinde braţele chiuind, dar fără să se clintească. Drept urmare, ea se scoală şi mai înaintează câţiva metri, ridică plodul în aer, chiuie şi se aşează iar. Zato chiuie din nou şi întinde braţele. Procedează aşa de vreo cinci-şase ori pe ultimii treizeci-patruzeci de metri. Zato tot nu se clinteşte din pragul colibei. Stă în faţa uşii mari, cu toţi ceilalţi la dreapta şi la stânga sa. Mama s-a oprit, nu mai e decât la cinci-şase paşi, ridică plodul cu braţele întinse şi chiuie. Atunci Zato porneşte, ia copilul de subsuori, îl ridică la rândul său cu braţele-ntinse, se întoarce spre răsărit şi chiuie de trei ori, săltându-l de fiecare dată. Apoi îşi culcă plodul pe braţul drept, îl duce la piept şi îi pune capul la subsuoară, ascunzându-l sub braţul stâng, Intră pe uşa cea mare a colibei fără să se mai uite înapoi îl urmează cu toţii, mama intră ultima. S-a băut tot vinul fermentat aflat în casă.

  Toată săptămâna stropeşte cineva dimineaţa şi seara prin faţa colibei lui Zato, după care bărbaţii şi femeile bătătoresc pământul cu călcâiele. Se formează astfel un cerc foarte mare de pământ argilos, roşu, perfect bătătorit. A doua zi ridică un cort. Încăpător din piele de vită şi presupun c-o să aibă loc o serbare. Sub cort se găsesc oale mari de lut, umplute cu băutura lor preferată, cel puţin douăzeci de vase uriaşe. Indienii aşează nişte pietre şi, în jurul lor, grămezi de lemne uscate şi verzi, care sporesc zilnic. Majoritatea lemnelor au fost aduse cu mult timp înainte de apa mării, sunt uscate, albe şi lustruite. Unele trunchiuri de copaci, foarte mari, au fost scoase din valuri, cine ştie de când. Pe pietre au înălţat două furci de lemn de aceeaşi înălţime: vor alcătui o frigare uriaşă. Patru broaşte ţestoase întoarse pe spate, peste treizeci de şopârle, unele mai mari ca altele, vii, cu unghiile labelor legate în aşa fel ca să n-o poată lua din loc, două oi – toate aceste vietăţi aşteaptă să fie sacrificate şi mâncate. Sunt pe puţin două mii de ouă de broască ţestoasă.

  Într-o dimineaţă sosesc vreo cincisprezece călăreţi, numai indieni, cu coliere la gât, pălării foarte mari de paie, purtând apărători pentru sex şi având coapsele, gambele, picioarele şi bucile goale, dar cu o haină din piele întoarsă de oaie, fără mâneci. Au la brâu pumnale cât toate zilele, doi poartă câte-o armă de vânătoare cu două ţevi, şeful are o carabină cu repetiţie şi totodată o haină superbă cu mâneci de piele neagră şi un centiron plin cu gloanţe. Caii sunt splendizi, mici, dar foarte nervoşi, vânăt-rotaţi cu toţii. În spate, pe crupă, duc o legătură de ierburi uscate. Şi-au anunţat sosirea de departe trăgând focuri de armă, dar, galopând năprasnic, au ajuns repede. Şeful seamănă grozav de bine Cu Zato şi cu fratele lui, doar că-i ceva mai vârstnic. Descăleca de pe calul său pursânge, se îndreaptă spre Zato şi se bat reciproc pe umăr. Pătrunde singur în casă şi se întoarce urmat de indian şi cu plodul în braţe. Ţinându-l ridicat în braţe, îl arată tuturor, apoi face acelaşi gest ca şi Zato: după ce l-a ţinut cu faţa spre răsărit. Îl ascunde la subsuoară, acoperindu-l cu antebraţul stâng, şi se întoarce în casă. De-abia atunci descăleca toţi călăreţii, priponindu-şi caii ceva mai încolo, fiecare cu-n sac de nutreţ atârnat de gât. Indienele sosesc pe la amiază, într-o căruţă uriaşă trasă de patru cai, cu Zorillo drept vizitiu. În căruţă se găsesc cel puţin douăzeci de indiene, toate tinere, şi şapte-opt copii, numai băieţi.

  Până să sosească Zorillo, am fost prezentat tuturor călăreţilor, începând cu şeful. Zato mi-atrage atenţia că la piciorul stâng are degetul mic răsucit şi încălecat peste cel de-alături. Fratele lui prezintă aceeaşi malformaţie, iar şeful care a sosit, de asemenea. Mi-arată apoi sub braţul fiecăruia aceeaşi pată neagră, un fel de aluniţă.

  Înţeleg că cel care a sosit îi e rudă. Tatuajele lui Zato stârnesc o mare admiraţie, îndeosebi botul de tigru. Toate indienele care-au sosit au desene de toate culorile pe trup şi pe faţă. Lali prinde de gâtul câtorva şiraguri alcătuite din bucăţi de coral, iar de-al altora, şiraguri făcute din tot felul de cochilii. Mi-atrage atenţia o indiancă încântătoare, mai înaltă decât celelalte, majoritatea acestora fiind de statură mijlocie. Are un profil de italiancă, s-ar spune o camee. Părul e negru-violet, ochii foarte verzi, ca de jad, imenşi, cu gene foarte lungi şi sprâncene frumos arcuite. Poartă părul tăiat ca indienele, cu breton şi cărare la mijloc, ca să cadă în dreapta şi-n stânga obrazului, acoperind urechile. E retezat drept, cam la zece centimetri sub nivelul gâtului. Sânii ei marmoreeni sunt apropiaţi la bază şi au linii armonioase.

  Lali îmi face cunoştinţă cu ea şi-o aduce la noi, împreună cu Zoraima şi c-o altă indiană foarte tânără, care vine cu nişte păhărele fără picior şi un soi de pensule, într-adevăr, vizitatoarele urmează să le picteze pe indienele din satul meu. Admir capodoperele pe care le pictează frumoasa fată pe trupul lui Lali şi al Zoraimei. Pensulele lor sunt făcute dintr-un beţişor cu-n smoc de lână în vârf, pe care-l moaie în tot felul de culori. Îmi iau atunci pensula şi, pornind de la buricul lui Lali, pictez o plantă cu două ramuri, fiecare ajungând sub câte-un sân, apoi nişte petale trandafirii, iar pe sfârcul sinului dau cu galben. S-ar zice că-i un soi de floare pe jumătate deschisă, cu pistilul ei. Celelalte trei vor să le fac şi lor câte una. Trebuie să-i cer voie Iui Zorillo. Îl chem, şi-mi spune că pot să le pictez cum vreau, de vreme ce ele sunt de acord. Mamă, ce de trăznăi am mai născocit! Vreme de două ore am pictat toţi sânii tinerelor indiene venite în vizită şi pe ai altora. Zoraima a vrut să aibă exact aceleaşi desene ca Lali. În timpul ăsta, indienii au pus oile la frigare, două broaşte ţestoase sunt fripte, îmbucătăţite pe jeratic. Au carnea roşie şi frumoasă, ca de vacă.

  Stau aşezat sub cort lângă Zato şi tatăl său. Bărbaţii mănâncă într-o parte, femeile într-alta, afară de acelea care ne servesc. Serbarea se încheie noaptea, foarte târziu, c-un soi de dans. În scopul ăsta, un indian cântă dintr-un fluier de lemn care scoate nişte sunete stridente, cam monotone, lovind şi două tobe din piele de oaie. Mulţi indieni şi indiene s-au îmbătat, dar n-a avut loc nici un incident neplăcut. Vrăjitorul a venit călare pe-un măgar. Se uită cu toţii la cicatricea trandafirie care i-a rămas de la ulcer, ulcerul pe care i-l cunoşteau prea bine. De asta şi rămân surprinşi văzând că s-a închis. Numai Zorillo şi cu mine ştim cum devine cazul. După cum îmi explică Zorillo, şeful tribului care a venit e tatăl lui Zato şi i se spune Justo, adică Cel drept. El judecă pricinile dintre oamenii tribului său şi pe ale altor triburi din neamul Guajiro. Îmi mai spune că, în caz de neînţelegeri cu un alt neam de indieni, Iapus, se întrunesc să discute dacă-i cazul să pornească război sau să încheie gâlceava prin bună înţelegere. Când un indian e ucis de un indian din alt trib, se învoiesc, spre a evita războiul, ca ucigaşul să plătească mortul celuilalt trib. Plata se ridică uneori până la două sute de boi, căci în munţi şi la poalele lor triburile au o mulţime de vaci şi de boi. Din păcate, nu le vaccinează niciodată împotriva febrei aftoase, aşa că epidemiile fac prăpăd printre animale. Pe de altă parte e-un bine, spune Zorillo, căci altfel s-ar înmulţi prea mult. Vitele astea nu pot fi vândute oficial în Columbia sau în Venezuela, trebuie să rămână numai pe teritoriul indian, de teamă c-ar răspândi febra aftoasă în cele două ţări. Dar, mă informează Zorillo, în munţi are loc o intensă contrabandă de vite.

  Şeful vizitator, Cel drept, îmi transmite prin Zorillo să-l vizitez în satul lui unde se pare că sunt vreo sută de colibe. Îmi spune să viu cu Lali şi cu Zoraima, că ne va da o colibă, şi să n-aduc nimic, căci voi găsi tot ce-mi trebuie; doar sculele pentru tatuaj, ca să-i pictez şi lui un tigru. Îşi scoate cureluşa de piele neagră de la încheietura mâinii şi mi-o dă. După spusele lui Zorillo, e un gest de mare importanţă, înseamnă că mi-e prieten şi că n-o să aibă puterea să-mi refuze vreo dorinţă. Mă întreabă dacă vreau un cal, îi spun că da, dar că nu pot să-l primesc, fiindcă aici nu prea se găseşte iarbă. Zice că Lali sau Zoraima pot să se ducă de câte ori o să fie nevoie, până la o distanţă de jumătate zi călare. Ne explică încotro, şi spune că acolo creşte o iarbă înaltă şi bună. Primesc să-mi dea calul, pe care zice c-o să mi-l trimită curând.

  Profit de vizita asta lungă a lui Zorillo ca să-i spun că am încredere în el, că nădăjduiesc să nu mă trădeze dezvăluind ideea mea de-a pleca în Venezuela sau în Columbia. Îmi descrie primejdiile primilor treizeci de kilometri din jurul graniţelor. După informaţiile primite de la contrabandişti, coasta venezueleană e mai periculoasă decât cea columbiană. Pe de altă parte, m-ar putea însoţi chiar el spre Columbia, aproape până la Santa Marta, adăugând că făcuse deja drumul şi că, după el, Columbia era mai nimerită. Ar fi de părere să-mi cumpăr alt dicţionar, sau mai degrabă nişte manuale de limbă spaniolă, care cuprind fraze tip. Dacă m-aş deprinde să mă bâlbâi cu vocea tare, zice el, ar fi un mare avantaj, căci oamenii şi-ar pierde răbdarea ascultându-mă şi ar duce chiar ei frazele până la capăt, fără să acorde prea mare atenţie accentului şi pronunţiei. Treaba-i hotărâtă, îmi va aduce cărţi, o hartă cât mai amănunţită şi îşi mai ia obligaţia să-mi vândă perlele, când va fi cazul, pe bani columbieni. Zorillo îmi mai spune că, asta fiindu-mi dorinţa, indienii, în cap cu şeful, îmi vor ţine partea în ce priveşte hotărârea mea de a pleca. O să le pară rău, dar o să înţeleagă că-i normal să încerc să mă întorc la ai mei. Mai greu o să fie cu Zoraima şi mai ales cu Lali. Şi una, şi alta, dar mai ales Lali, sunt de-a binelea în stare să mă cureţe cu-n glonţ de puşcă. Pe de altă parte, aflu tot de la Zorillo ceva ce nu ştiam: Zoraima e însărcinată. Nu observasem nimic, aşa că rămân uluit.

  Serbarea a luat sfârşit, toţi au plecat, cortul de piele a fost dat jos, totul e ca înainte, cel puţin în aparenţă. Am primit calul, un vânăt-rotat superb, c-o coadă lungă aproape până la pământ şi c-o minunată coamă de-un cenuşiu platinat. Lali şi Zoraima nu sunt deloc mulţumite şi m-a chemat vrăjitorul să-mi spună că amândouă l-au întrebat dacă s-ar întâmpla ceva de i-ar da calului nişte sticlă pisată, ca să moară. Le-a spus să nu facă una ca asta, pentru că am drept apărător nu ştiu ce sfânt indian, aşa că sticla pisată s-ar muta în pântecul lor. Crede c-a trecut pericolul, adaugă el, dar că nu-i sigur. Trebuie să deschid bine ochii. Şi-n privinţa mea? Nu, zice el. Dacă or vedea că mă pregătesc de-adevăratelea să plec, tot ce-ar putea face, mai ales Lali, ar fi să mă omoare cu-un foc de puşcă. Să încerc să le conving să mă lase să plec, spunând c-o să mă-ntorc? Nici gând, nu cumva să dau de înţeles c-aş vrea să plec.

  Vrăjitorul mi-a putut spune toate astea întrucât îi chemase în aceeaşi zi pe Zorillo, care a făcut pe tălmaciul. Situaţia e prea gravă ca să nu-mi iau toate măsurile de precauţie, încheie Zorillo. Mă întorc acasă. Zorillo a venit şi a plecat de la vrăjitor pe alt drum. În sat nimeni nu ştie că vrăjitorul m-a chemat deodată cu Zorillo.

  Se împlinesc şase luni de când am sosit şi sunt nerăbdător să plec. Într-o zi, întorcându-mă acasă, le găsesc pe Lali şi Zoraima aplecate asupra hărţii. Încearcă să înţeleagă ce reprezintă desenele alea. Le nelinişteşte desenul cu săgeţile care arată cele patru puncte cardinale. Sunt descumpănite, dar îşi închipuie că hârtia asta are o mare însemnătate în legătură cu viaţa noastră.

  Pântecele Zoraimei a început să crească binişor. Lali e niţeluş invidioasă şi insistă să ne iubim la orice oră din zi sau din noapte, în orice loc prielnic. Zoraima vrea şi ea să ne iubim, noroc că numai noaptea. I-am făcut o vizită Celui drept, tatăl lui Zato. Lali şi Zoraima au venit cu mine. Am folosit desenul, păstrat din fericire, ca să-i copiez pe piept botul de tigru. În şase zile a fost gata, întrucât primele coji au căzut repede; se spălase cu apă în care pusese o bucăţică de var nestins. Cel drept e-atât de mulţumit, că se priveşte în oglindă de câteva ori pe zi. Cât am stat acolo a sosit şi Zorillo. I-am îngăduit să-i vorbească Celui drept de intenţiile mele, deoarece doream să-mi dea alt cal. Caii indienilor Guajiros, vânăt-rotaţi, nu există în Columbia, dar Cel drept are trei cai cu pielea roşcată, care sunt columbieni. Cel drept trimite după cai de cum a aflat ce-am de gând. Aleg unul care-mi pare mai liniştit şi porunceşte să i se pună o şa, scăriţe şi-o zăbală de fier, căci caii lor n-au şa, iar zăbala e de os. Echipându-mă după obiceiul columbian, Cel drept îmi dă nişte hăţuri de piele, cafenii, şi-i numără lui Zorillo, de faţă cu mine treizeci şi nouă de monede de aur de câte-o sută de pesos. Zorillo o să le păstreze şi-o să mi le dea când o să plec. Vrea să-mi dea carabina Winchester, cu repetiţie, refuz şi de altfel Zorillo afirmă că nu pot pătrunde în Columbia înarmat. Atunci Cel drept îmi dă două săgeţi cât un deget învelite în lână şi închise într-o cutiuţă de piele. Zorillo zice că sunt săgeţi otrăvite, date c-o otravă foarte puternică şi foarte rară.

  Zorillo n-a avut şi nici n-a văzut vreodată săgeţi otrăvite. O să le ţină la el până o să plec. Nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa faţă de mărinimia Celui drept. Îmi spune c-a aflat prin Zorillo câte ceva din viaţa mea şi că partea pe care n-o cunoaşte trebuie să fie bogată-n întâmplări, întrucât sunt un bărbat din cap până-n picioare; că vede pentru prima oară un alb, că înainte îi socotea pe toţi duşmani, dar că acum o să-i iubească şi-o să caute să mai cunoască un om ca mine.

  — Gândeşte-te bine, zice, înainte să te duci undeva unde ai mulţi duşmani, în vreme ce aici n-ai decât prieteni.

  Îmi mai spune că Zato şi cu el o să aibă grijă de Lali şi de Zoraima, că odrasla Zoraimei se va bucura de toată cinstea, dacă-i băiat, se-nţelege, în sânul tribului.

  — N-aş vrea să pleci. Rămâi şi ţi-o voi da pe frumoasa indiană pe care ai cunoscut-o la serbare. E fecioară şi te iubeşte. Ai putea să rămâi aici cu mine. O să capeţi o colibă mare, şi vacile şi boii pe care ţi i-ai dori.

  — Mă despart de omul ăsta minunat şi mă întorc în satul meu. Cât a ţinut drumul, Lali n-a scos o vorbă. Şade în spatele meu, pe calul roşcat. Şaua i-a rănit coapsele, dar n-a spus o vorbă. Zoraima şade în spatele unui indian, care a luat-o pe calul lui. Zorillo a plecat spre satul său pe-un alt drum. Peste noapte se face răcoare. Pun pe umerii lui Lali haina din piele de oaie primită de la Cel drept. Mă lasă să i-o îmbrac fără să rostească un cuvânt şi fără vreun gest. Acceptă haina şi-atât. Deşi calul a luat-o mai repejor la trap, nu mă ţine de mijloc ca de obicei. Ajunşi în sat, când mă duc să-l salut pe Zato, ea porneşte cu calul, îl priponeşte, c-o legătură de fân dinainte, fără să-i scoată şaua sau zăbala. După ce stau de vorbă vreo oră cu Zato, mă întorc acasă.

  Când sunt trişti, chipul indienilor, şi mai ales al indienelor, e de nepătruns, nici un muşchi nu le joacă pe faţă, privesc mâhniţi, dar nu plâng niciodată. Se întâmplă să geamă, dar nu să plângă. Mişcându-mă, am lovit fără să vreau pântecele Zoraimei; a ţipat de durere. Mă scol, de teamă să n-o izbesc iar, şi mă culc în alt hamac. E un hamac care atârnă până aproape de pământ, mă întind în el şi simt că l-a atins cineva. Mă prefac că dorm. Lali se aşează pe-un trunchi de copac şi mă priveşte nemişcată. O clipă mai târziu, simt prezenţa Zoraimei: are obiceiul să se parfumeze zdrobind flori de portocal, cu care-şi freacă pielea. Florile astea le capătă prin troc, în nişte săculeţe, de la o indiană care vine când şi când în sat. La trezire, le găsesc tot acolo, nemişcate. Soarele s-a înălţat pe cer, e aproape opt. Le conduc la plajă şi mă întind pe nisipul uscat. Lali se aşează, ca şi Zoraima. Mângâi sânii şi pântecele Zoraimei, rămâne stană de piatră. O întind pe Lali pe nisip şi-o sărut, ţine buzele strânse. Pescarul a venit s-o ia pe Lali. A înţeles de cum i-a văzut chipul, se îndepărtează. Sunt tare mâhnit să nu ştiu ce să fac, în afară de faptul că le mângâi şi le sărut ca să le arăt că le iubesc. Nici una nu scoate vreun cuvânt. Mă simt de-a dreptul tulburat de atâta durere doar gândindu-mă la ce-o să însemne viaţa lor după ce voi pleca.

  Azi-dimineaţă i-am surprins pentru prima oară un gest de gelozie lui Lali faţă de Zoraima. Îi mângâiam pântecele Zoraimei, pe când ea îmi muşca uşor urechea. Stăteam culcaţi pe plajă, într-un loc ferit, pe nisipul fin. A venit Lali, şi-a luat sora de braţ, i-a trecut cu mâna peste pântecele umflat, apoi peste pântecele ei, neted şi drept. Zoraima s-a ridicat şi i-a cedat locul alături de mine, ca şi cum i-ar fi spus: ai dreptate.

  Cele două femei îmi pregătesc de mâncare, zilnic, dar ele nu mănâncă nimic. Sunt trei zile de când n-au băgat nimic în gură. Am luat calul şi era să fac o greşeală gravă, prima în mai bine de cinci luni: am pornit spre vrăjitor fără să-i fi cerut voie. Mi-am dat seama pe drum şi, în loc să mă duc la el, am trecut în sus şi-n jos prin faţa cortului său, la o distanţă de vreo două sute de metri. M-a zărit şi mi-a făcut semn să viu. I-am explicat, cum m-am priceput, că Lali şi Zoraima nu mai mănâncă. Îmi dă un soi de nucă pe care s-o pun în apa de băut. Mă întorc şi bag nuca în oala cea mare. Au băut de câteva ori, dar tot n-au mâncat. Lali nu mai pescuieşte. După patru zile de post negru a făcut azi o adevărată nebunie: s-a dus înot, fără barcă, la vreo două sute de metri de ţărm şi mi-a adus treizeci de scoici ca să le mănânc. Disperarea lor mută mă tulbură atât de mult că aproape nu mai mănânc nici eu. Treaba asta durează de şase zile. Lali s-a culcat, are febră. În şase zile a supt câteva lămâi, şi cu asta basta. Zoraima mănâncă o dată pe zi, la amiază. Nu mai ştiu ce să fac. Stau jos alături de Lali. E culcată pe-un hamac pe care l-am păturit ca un soi de saltea, priveşte ţintă în tavan fără să se clintească. Mă uit la ea, mă uit te Zoraima ca pântecele ei ţuguiat, şi fără să prea ştiu de ce, mă pornesc pe plâns. De mila mea, de a lor? Dumnezeu ştie! Plâng, lacrimile grele îmi curg pe obraji. Zoraima le vede, începe să geamă, şi-atunci Lali întoarce capul şi observă că plâng. Se ridică dintr-o săritură şi mi se aşează între picioare, gemând încetişor. Mă sărută şi mă mângâie. Zoraima mi-a cuprins umerii cu braţul, Lali începe să vorbească, să vorbească, iar Zoraima îi răspunde. Pare să-i facă reproşuri lui Lali. Lali ia o bucată de zahăr nerafinat cât un pumn, mi-arată c-o dizolvă în apă şi-o dă pe gât din două înghiţituri. Pleacă apoi cu Zoraima, şi le aud trăgând calul, pe care-l găsesc gata înşeuat când ies, cu zăbala pusă şi cu hăţurile prinse de oblâncul şeii. Iau pentru Zoraima cojocul de oaie, iar Lali aşează pe şa un hamac împăturit. Zoraima urcă prima, foarte în faţă, aproape pe coama calului, eu la mijloc şi Lali în spate. Sunt atât de buimăcit, că plec fără să-l înştiinţez pe şef.

  Lali trage de hăţuri, deoarece, crezând c-o să mergem la vrăjitor, luasem direcţia asta. Nu, Lali trage de hăţuri şi zice: „Zorillo”. O să ne ducem la Zorillo. Pe drum, ţinându-mă strâns de mijloc, mă sărută de câteva ori pe ceafă. Ţin hăţurile, cu stânga, iar cu dreapta o mângâi pe Zoraima, Ajungem la satul lui Zorillo chiar în momentul când el se întoarce din Columbia cu trei măgari şi un cal, peste măsură de încărcaţi. Intrăm în casă, Lali vorbeşte prima, apoi Zoraima.

  Şi iată ce-mi explică Zorillo: până-n clipa când am început să plâng, Lali credea că sunt un alb care nu-i dă nici o importanţă. Ştia Lali c-o să plec, dar mă socotea viclean ca un şarpe, căci nu i-o spusesem niciodată şi nici nu-i dădusem de înţeles. Zice că-i profund dezamăgită, îşi închipuia c-o indiană ca ea poate ferici un bărbat, că un bărbat mulţumit nu pleacă, şi se gândea că nu mai are rost să trăiască după o despărţire atât de brutală. Zoraima spune acelaşi lucru, şi-n plus se teme ca feciorul ei să nu-i semene lui taică-său: un om lipsit de cuvânt, prefăcut şi care ar avea de la soţiile sale pretenţii atât de greu de satisfăcut, că ele, gata să-şi dea viaţa pentru el, n-ar reuşi să-l înţeleagă. De ce s-o ocolesc, de parc-ar fi câinele care mă muşcase la sosire? Răspund:

  — Ce-ai face, Lali, dacă tatăl tău ar fi bolnav?

  — M-aş duce la el călcând şi pe spini, ca sa-l îngrijesc.

  — Ce-ai face dacă te-ar fi hăituit ca pe-o fiară, ca să te ucidă, în ziua când te-ai putea apăra?

  — Mi-aş căuta duşmanul pretutindeni, ca să-l îngrop atât de adânc încât nici să nu se mai poată răsuci în groapă.

  — După ce-ai isprăvi cu treburile astea ce-ai face dacă ai avea două soţii minunate care te aşteaptă?

  — M-aş înapoia călare.

  — Asta voi face şi eu, fii sigură.

  — Dar dacă o să fiu bătrâna şi urâtă când te întorci?

  — Mă întorc cu mult înainte să fii urâtă şi bătrâna.

  — Da, ţi-a curs apă din ochi, asta n-ai putut s-o faci înadins. Aşa că poţi să pleci când doreşti, dar să pleci ziua nămiaza mare, de faţă cu toţi, nu ca un tâlhar. Trebuie să pleci aşa cum ai venit, la aceeaşi oră a după-amiezii, îmbrăcat din cap până-n picioare. Să laşi vorbă cine să aibă grijă de noi. Zato e şeful, dar alt bărbat trebuie să vegheze asupra noastră. Casa rămâne casa ta, aşa trebuie să spui, şi că nici un bărbat n-are voie să-i calce pragul, afară de fiul tău; dacă cel pe care-l poartă Zoraima în pântece e bărbat. De aia, Zorillo trebuie să fie de faţă când o să pleci. Ca să rostească tot ce-o să ai de spus.

  Am dormit la Zorillo. A fost o noapte încântătoare, plină de duioşie şi de tandreţe. Şoaptele, vorbele rostite de buzele celor două fiice ale naturii aveau accente de dragoste atât de tulburătoare că m-au mişcat profund. Ne-am întors călare toţi trei, binişor, din pricina pântecelui Zoraimei. Am să plec la o săptămână după luna nouă, căci Lali vrea să-mi spună dacă-i sigură că e însărcinată. Luna trecută n-a văzut sânge. I-e teamă că se-nşeală, dar dacă nu vede sânge nici luna asta înseamnă că-i gravidă. Zorillo o s-aducă toate hainele pe care o să le pun pe mine: o să mă îmbrac aici, după ce voi fi vorbit ca unul din tribul Guajiro, adică gol. În ajun va trebui să ne ducem toţi trei la vrăjitor. O să ne spună dacă acasă va fi cazul să închidem uşa mea sau s-o lăsăm deschisă. Această întoarcere lentă, din pricina pântecelui Zoraimei, n-a fost câtuşi de puţin tristă. Ambele preferă să ştie, decât să se trezească părăsite şi caraghioase în faţa femeilor şi a bărbaţilor din sat. După ce-o să nască Zoraima, o să-şi ia un pescar ca să scoată multe perle, pe care o să mi le păstreze. Lali o să rămână zilnic mai mult la pescuit, ca să fie şi ea ocupată. Îmi pare rău că n-am învăţat mai mult de vreo duzină de cuvinte guajiro. Aş avea să le spun atâtea lucruri care nu pot fi comunicate cu ajutorul unui tălmaci. Sosim. Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă întâlnesc cu Zato, ca să-i dau de înţeles că-mi cer scuze c-am plecat fără să-i spun. Zato e la fel de nobil ca şi tatăl său. Până s-apuc să vorbesc, îmi pune mâna pe gât şi-mi zice: Uilu (taci). În vreo douăsprezece zile o să fie lună nouă. Cu alea opt cât mai trebuie s-aştept pe urmă, înseamnă că-n douăzeci de zile voi fi pe drum.

  În timp ce privesc iarăşi harta, modificând unele amănunte în legătură cu străbaterea satelor, mă duce gândul la cele spuse de Cel drept. Unde aş putea fi mai fericit ca aici, unde mă iubeşte toată lumea? Nu-mi fac oare eu însuşi un rău întorcându-mă în lumea civilizată? Viitorul o va spune.

  Cele trei săptămâni au trecut ca prin farmec. Lali a avut dovada că-i însărcinată, aşa încât întoarcerea mea va fi aşteptată de doi sau trei copii. De ce trei? Lali spune că mama ei a avut de două ori gemeni. Am fost la vrăjitor. Nu, uşa nu trebuie închisă. Trebuie doar pusă o cracă de-a curmezişul. Hamacul în care dormim toţi trei trebuie agăţat de tavanul colibei. Ele vor trebui să doarmă întotdeauna împreună, căci alcătuiesc o singură făptură. Apoi ne cere să şedem lângă foc, pune frunze verzi şi ne învăluie în fum mai mult de zece minute. Am plecat acasă, aşteptându-l pe Zorillo, care soseşte într-adevăr în aceeaşi seară. Ne-am petrecut toată noaptea sporovăind în jurul focului, în faţa colibei mele. Prin mijlocirea lui Zorillo spuneam fiecărui indian câte-un cuvânt amabil, la care răspundea şi el ceva. În zori m-am retras cu Lali şi cu Zoraima. Toată ziua am făcut dragoste. După-amiază are loc plecarea. Rostesc, iar Zorillo tălmăceşte:

  — Zato, şef măreţ al acestui trib care m-a primit în sânul lui, care mi-a dat totul, îţi cer îngăduinţa să lipsesc.

  — De ce vrei să-ţi părăseşti prietenii?

  — Pentru că trebuie să-i pedepsesc pe cei care m-au hăituit ca pe-o fiară. Mulţumită ţie am putut să mă adăpostesc în satul tău, să trăiesc fericit, să mănânc bine, să am prieteni nobili, femei care mi-au încălzit sufletul. Dar asta nu trebuie să transforme un om ca mine într-un animal care, dând de-un culcuş cald şi bun rămâne acolo toată viaţa de teamă c-ar avea de suferit luptând. Mă duc să-mi înfrunt duşmanii, pornesc spre tatăl meu, care are nevoie de mine. Aici îmi las inima, în soţiile mele.

  Lali şi Zoraima, în copii, rodul unirii noastre. Coliba mea e a lor şi a copiilor care se vor naşte. Nădăjduiesc ca tu, Zato, de-ar uita cineva, să i-o reaminteşti. Te mai rog ca, în afară de grija pe care le-o vei purta tu, să-mi proteguiască zi şi noapte familia un bărbat pe nume Usli. V-am iubit pe toţi mult şi-am să vă iubesc întotdeauna. O să mă străduiesc să mă întorc cât mai repede. Dacă voi muri făcându-mi datoria, gândul meu se va îndrepta spre Lali, Zoraima şi copiii mei, şi spre voi, indieni Guajiros, care sunteţi familia mea.

  Intru în colibă urmat de Lali şi de Zoraima. Îmi pun o cămaşă şi pantaloni kaki, şosete, cizme.

  Mult timp am privit în urmă să văd fiecare colţişor al acestui sat idilic unde mi-am petrecut şase luni din viaţă. Tribul ăsta Guajira, atât de temut de alte triburi, ca şi de albi, mi-a fost un refugiu unde să-mi trag sufletul, un adăpost neasemuit împotriva răutăţilor oamenilor. Am găsit aici dragoste, tihnă, seninătate şi măreţie. Adio, Guajiros, indieni sălbatici ai peninsulei columbo-venezuelene. Din fericire, întinsele voastre pământuri sunt contestate şi lipsite de orice amestec din partea celor două civilizaţii care vă înconjoară. Felul vostru sălbatic de-a trăi şi de-a vă apăra m-a învăţat ceva de mare însemnătate, că-i mai bine să fii un indian sălbatic decât un magistrat licenţiat în litere.

  Adio, Lali şi Zoraima, femei neasemuite, cu reacţii atât de fireşti, dezinteresate şi spontane, şi care în momentul plecării, cu-n gest simplu, mi-aţi pus într-un săculeţ de pânză toate perlele care se găseau în colibă. O să mă întorc. E lucru sigur, nu încape îndoială. Când? Cum? Nu ştiu, dar îmi făgăduiesc c-o să mă întorc.

  Spre sfârşitul după-amiezii, Zorillo încalecă şi-o pornim spre Columbia. Port o pălărie de paie. Merg ţinându-mi calul de căpăstru. Toţi indienii tribului, fără nici o excepţie, îşi acoperă faţa cu braţul stâng şi întind spre mine braţul drept. Mi-arată astfel că nu vor să mă vadă plecând, că-i doare prea mult, şi întind braţul, cu mâna-n aer, schiţând gestul, să mă reţină. Lali şi Zoraima mă însoţesc vreo sută de metri. Credeam c-o să mă sărute, când, deodată, pornesc în goană urlând spre casa noastră, fără să se mai uite înapoi.

  Caietul al cincilea întoarcerea la civilizaţie.

  ÎNCHISOAREA DIN SANTA MARTA.

  Nu-i greu de ieşit de pe teritoriul Guajirei indiene şi depăşim fără bătaie de cap posturile grănicereşti de la La Vela. Mergând călare, am putea să străbatem în două zile distanţa care mi-a luat atâta timp cu Antonio. Dar nu-i vorba numai de posturile astea grănicereşti, extrem de periculoase, ci şi de porţiunea de peste o sută douăzeci de kilometri până la Rio Hacha, satul de unde am evadat.

  Cu Zorillo alături, am făcut prima încercare de conversaţie într-un fel de han unde găseşti băutură şi mâncare, cu un civil columbian. N-am scos-o prea rău la capăt şi, aşa cum mi-a spus Zorillo, bâlbâiala e de mare folos ca să-ţi ascunzi accentul şi felul de-a vorbi.

  Plecăm mai departe spre Santa Marta. Zorillo o să mă lase la jumătatea drumului, şi-n dimineaţa asta o s-o pornească înapoi.

  Zorillo m-a părăsit. Am hotărât împreună să ia calul, într-adevăr, daca ai un cal înseamnă că ai un domiciliu, că stai într-un sat oarecare, cu alte cuvinte, înseamnă riscul de-a fi obligat să răspunzi la nişte întrebări de încuietoare: „Îl ştii pe cutare? Cum îl cheamă pe primar? Ce mai face doamna X?”.

  Nu, e preferabil ca mai departe să merg pe jos, să călătoresc cu camionul sau cu autobuzul şi, după Santa Marta, cu trenul. Pentru toată lumea trebuie să fiu forastero (străin) de regiunea asta, ca să n-aibă importanţă unde şi ce lucrez.

  Zorillo mi-a schimbat trei monede de aur de o sută de pesos. Mi-a dat o mie de pesos. Un muncitor priceput câştigă între opt şi zece pesos pe zi, deci am din ce trăi destulă vreme numai cu banii ăştia. M-am suit într-un camion care merge până toarte aproape de Santa Marta, un port destul de important, la vreo sută douăzeci de kilometri de locul unde m-a lăsat Zorillo. E un camion plecat după capre sau după iezi, nu prea ştiu bine.

  La fiecare şase sau zece kilometri se află câte-o cârciumă. Şoferul coboară şi mă invită. El mă invită, dar eu plătesc. De fiecare dată dă pe gât câte cinci-şase pahare dintr-o băutură care arde ca focul, în timp ce eu mă prefac că beau unul. După vreo cincizeci de kilometri e beat criţă. E atât de cherchelit că greşeşte şoseaua şi-o ia pe-un drum plin de noroi unde se împotmoleşte camionul. Columbianul nu-şi face sânge rău: se culcă în partea dinapoi a camionului şi mă pofteşte să dorm în cabină. Nu ştiu ce să fac. Trebuie să mai fie vreo patruzeci de kilometri până la Santa Marta. Prin faptul că sunt cu el nu mă ia nimeni la întrebări şi, oricât de des ne-am opri, tot merg mai repede decât pe jos.

  Aşadar, spre dimineaţă mă hotărăsc să dorm. S-a luminat de ziuă, e aproape şapte. Se apropie o căruţă cu doi cai. Nu poate să treacă din cauza camionului. Cel cu căruţa îl trezeşte pe şofer, adică pe mine, întrucât mă aflam în cabină. Bâlbâindu-mă, joc rolul cuiva trezit brusc din somn care nu prea ştie ce-i cu el.

  Şoferul se trezeşte şi discută cu căruţaşul. Încercăm de câteva ori, dar nu izbutim să scoatem camionul. A intrat în noroi până la osii, nu-i chip de făcut ceva. În căruţă se află două călugăriţe îmbrăcate-n negru, cu cornetele în cap, şi trei fetiţe. După multe discuţii, cei doi bărbaţi se înţeleg să smulgă nişte tufişuri, astfel încât căruţa, cu o roată pe drum şi alta pe partea defrişată, să străbată porţiunea asta blocată, de vreo douăzeci de metri.

  Ţinând fiecare câte-o maceta (cuţit de tăiat trestia de zahăr, unealtă nelipsită cuiva care pleacă la drum), încep să taie frunzişul care i-ar putea stânjeni, iar eu pun crengile în mijlocul drumului ca să le micşorez înălţimea şi să feresc în acelaşi timp căruţa, care riscă să se-nfunde în noroi. După vreo două ore, porţiunea de trecere e gata. Mulţumindu-mi, călugăriţele mă întreabă unde merg. Spun:

  — Santa Marta

  — Dar n-aţi luat-o bine, trebuie să vă-ntoarceţi cu noi. Vă lăsăm foarte aproape de Santa Marta, la opt kilometri.

  Mi-e cu neputinţă să refuz, ar părea nefiresc. Pe de altă parte, aş fi vrut să spun c-o să rămân să-l ajut pe camionar, dar gândindu-mă la greutatea de-a rosti atâtea cuvinte, prefer să le spun: Gracias, gracias. (Mulţumesc, mulţumesc.)

  Şi iată-mă în căruţă, la spate, cu fetiţele; cele două călugăriţe au luat loc pe banchetă, lângă căruţaş.

  Plecăm, şi străbatem destul de repede cei cinci-şase kilometri făcuţi din greşeală cu camionul.

  De cum ajungem la drum bun, îi dăm bătaie şi pe la amiază ne oprim la un han să mâncăm. Cele trei fetiţe şi căruţaşul la o masă, iar cele două călugăriţe cu mine la masa alăturată. Călugăriţele sunt tinere, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, cu pielea foarte albă. Una e spaniolă cealaltă irlandeză. Irlandeza întreabă cu blândeţe:

  — Nu sunteţi de pe-aici, aşa-i?

  — Ba da, din Baranquilla.

  — Nu, nu sunteţi columbian, aveţi părul prea blond şi fata e bronzată de soare. De unde veniţi?

  — Din Rio Hacha.

  — Ce făceaţi acolo?

  — Electrician.

  — Ah! am un prieten la Societatea de electricitate, îl cheamă Pérez, e spaniol. Îl ştiţi?

  — Da.

  — Mă bucur.

  Aproape de sfârşitul mesei, se scoală să se spele pe mâini şi irlandeza se întoarce singură. Se uită la mine şi zice apoi în franceză:

  — N-am să vă denunţ, dar colega mea spune că v-a văzut fotografia în ziar. Sunteţi francezul care a evadat din închisoarea de la Rio Hacha, nu-i aşa?

  Dacă aş nega, ar fi şi mai grav.

  — Da, soră. Vă rog să nu mă denunţaţi. Nu sunt un nemernic, cum s-a afirmat. Cred în Dumnezeu, şi-l respect. Soseşte spaniola, cealaltă îi spune: „Da”. Îi răspunde foarte repede la o întrebare, n-am înţeles. Par să stea pe gânduri, se scoală şi se duc iarăşi la toaletă. În alea cinci minute cât lipsesc, reacţionez repede. Să plec până se întorc, să rămân? De fapt, dac-au de gând să mă denunţe, e totuna, întrucât, dacă plec, o să mă dibăcească destul de repede. Prin locurile astea nu se găseşte o selva (junglă) prea deasă, iar căile de acces spre oraş precis c-o să fie păzite de îndată. O să mă las în voia sorţii, care până acum nu mi-a fost potrivnică.

  Se întorc zâmbitoare, numai lapte şi miere. Irlandeza mă întreabă de nume.

  — Enrique.

  — E-n regulă, Enrique, ai să vii cu noi până la mănăstirea unde ne ducem, la opt kilometri de Santa Marta. Dacă mergi în căruţă cu noi, n-ai de ce să te temi. Să nu scoţi o vorbă, toată lumea o să creadă că eşti un muncitor care lucrează la mănăstire.

  Călugăriţele plătesc ce-am mâncat. Cumpăr un cartuş cu douăsprezece pachete de ţigări şi o aprinzătoare cu amnar. Pornim. Cât ţine drumul, călugăriţele nu-mi mai zic nimic, şi-mi pare bine, căruţaşul n-o să observe că vorbesc greşit. Către sfârşitul după-amiezii ne oprim la un han mare. În faţă e un autobuz pe care scrie: „Rio Hacha-Santa Marta”. Am chef să-l iau. Mă apropii de călugăriţa irlandeză şi-i spun ce-am de gând.

  — E foarte periculos, zice ea, până la Santa Marta sunt cel puţin două posturi de poliţie, unde li se cere pasagerilor cédula (legitimaţia), dar nu dacă-i vorba de-o căruţă.

  Îi mulţumesc din inimă şi-mi trece spaima care mă stăpânea de când mă recunoscuseră. Dimpotrivă, am avut o baftă grozavă că le-am întâlnit pe călugăriţele astea. Au grăit adevărat, pe seară ajungem la un post de poliţie (în spaniolă alcabale), unde e cercetat un autobuz care venea de la Santa Marta îndreptându-se spre Rio Hacha. Stau în căruţă lungit pe spate, cu pălăria de paie pe faţă, făcându-mă că dorm. O fetiţă de vreo opt anişori, eu capul sprijinit de umărul meu, doarme de-a binelea. Când ajungem acolo, căruţaşul opreşte caii exact între autobuz şi postul de poliţie.

  — Cómo están por aquí? (Ce mai faceţi?) întreabă călugăriţa spaniolă.

  — Muy bien, Hermana. (Foarte bine, soră.)

  — Me alegro, vamonos, muchanos. (Îmi pare bine, să mergem, copii.)

  Şi pornim, liniştiţi.

  La zece seara, alt post, puternic luminat. S-au oprit două şiruri de maşini de toate soiurile. Un şir vine dinspre dreapta, al nostru din stângă. Poliţiştii cer să fie deschise valizele şi se uită în ele. Văd o femeie pe care-au obligat-o să coboare, şi căreia îi scotocesc prin poşetă. E dusă ia postul de poliţie. Probabil că n-are cédula. Dacă-i aşa, nu-i nimic de făcut. Vehiculele trec unul după altul. Întrucât sunt pe două şiruri, nu ni se poate face favoarea să trecem. Din lipsă de spaţiu, trebuie să te resemnezi şi s-aştepţi. Mă văd pierdut. În faţa noastră e-un autobuz mic ticsit de călători. Sus, pe acoperiş, valize şi paporniţe burduşite. În spate, un soi de plasă mare plină de boccele. Patru poliţişti pun călătorii să coboare. Autobuzul are o singură uşă, în faţă. Bărbaţii şi femeile coboară. Femeile îşi ţin plozii în braţe. Se urcă la loc în maşină unul câte unul.

  — Cédula, Cédula!

  Fiecare arată câte-un cartonaş cu poza sa.

  Niciodată nu mi-a pomenit Zorillo de aşa ceva. De-aş fi ştiut, poate c-aş fi încercat să fac rost de-o legitimaţie falsă. Dac-oi trece de postul ăsta, o să dau oricât ca să-mi procur o cédula până să mă duc de la Santa Marta la Baranquilla, oraş foarte important pe coasta atlantică: două sute cincizeci de mii de locuitori, zice dicţionarul.

  Doamne, că mult mai durează treaba la autobuzul ăla! Irlandeza se întoarce spre mine:

  — Fii liniştit, Enrique.

  M-a supărat rău cu vorbele astea nesocotite; precis că le-a auzit vizitiul.

  I-a venit şi căruţei noastre rândul să avanseze, în lumina asta puternică. M-am hotărât să stau în capul oaselor, îmi trece prin minte că, stând lungit, aş da impresia că m-ascund. Mă reazem de loitra căruţei şi privesc înapoia călugăriţelor. Nu pot fi văzut decât din profil şi mi-am tras pălăria pe ochi, dar fără să exagerez.

  — Cómo están todos por aqui? (Ce mai faceţi?) repetă călugăriţa spaniolă.

  — Muy bien, Hermanas. Y cómo viajan tan tarde? (Foarte bine, surorilor. Dar cum de călătoriţi atât de târziu?)

  — Por una urgencia, por eso no me detengo. Somos muy apuradas. (E-un caz urgent, aşa că vă rog să nu ne reţineţi. Suntem foarte grăbite.)

  — Váyanse con Dios, Hermanas. (Mergeţi cu Dumnezeu surorilor.)

  — Gracias, hijos. Qne Dios les proteje. (Vă mulţumim, fiilor. Domnul să vă binecuvânteze.)

  — Amén (Amin), spun poliţiştii.

  Şi trecem liniştiţi, fără să ni se mai pună vreo întrebare. Emoţiile ultimelor minute le-o fi răscolit călugăriţelor stomacul, întrucât după o sută de metri opresc căruţa ca să coboare şi să rămână câteva clipe în junglă. Pornim mai departe. Aprind o ţigară. Sunt atât de emoţionat încât, atunci când se urcă irlandeza, îi şoptesc:

  — Mulţumesc, soră.

  Îmi răspunde:

  — N-ai pentru ce, dar am tras o asemenea spaimă că ne-am stricat stomacul.

  Pe la miezul nopţii ajungem la mănăstire. Un zid înalt, o poartă mare. Căruţaşul a plecat să-şi bage caii şi căruţa în grajd, iar cele trei fetiţe sunt duse înăuntrul mănăstirii. Pe peronul curţii are loc o discuţie aprinsă între sora portăreasă şi cele două călugăriţe. Irlandeza îmi spune că nu vrea s-o trezească pe Maica Stareţă ca să-i ceară pentru mine permisiunea să dorm în mănăstire. S-a dus, am scăpat ocazia. Ar fi trebuit să profit imediat de chestia asta ca s-o pornesc spre Santa Marta, din moment ce ştiam că n-am de făcut decât opt kilometri.

  O greşeală pe care aveam s-o plătesc cu şapte ani de ocnă.

  În cele din urmă, după ce-au trezit-o pe Maica Stareţă, mi s-a dat o cameră la etajul doi. De la fereastră văd luminile oraşului. Zăresc farul şi luminile de poziţie. Din port iese o matahala de vapor.

  Adorm, iar când aud bătându-mi-se la uşă, soarele s-a ridicat binişor. Am visat ceva groaznic. Lali îşi deschidea pântecul de faţă cu mine şi copilul nostru ieşea bucăţele-bucăţele.

  Mă bărbieresc şl mă spăl repede. Cobor. În capul scării o zăresc pe sora irlandeză, care mă primeşte zâmbind uşor;

  — Bună dimineaţa, Henri. Ai dormit bine?

  — Da, soră.

  — Vino, te rog, în biroul Stareţei noastre, vrea să te vadă.

  Intrăm. Înapoia unui birou e aşezată o femeie. Un chip extrem de sever, al unei persoane de vreo cincizeci de ani, poate chiar mai mult, mă priveşte cu nişte ochi negri lipsiţi de bunăvoinţă.

  — Señor, sabe usted habla? español? (Domnule, vorbiţi spaniola?)

  — Muy poco. (Foarte puţin.)

  — Bueno, la Hermana va servir de intérprete. (Bine, sora va servi drept tâlmaci.)

  — Sunteţi francez, mi s-a spus.

  — Da, Maică Stareţă.

  — Aţi evadat din închisoarea de la Rio Hacha?

  — Da, Maică Stareţă.

  — Când asta?

  — Acum vreo şapte luni.

  — Ce-aţi făcut între timp?

  — Am stat printre indieni.

  — Poftim? Dumneavoastră, cu indienii Guajiros? Nu-i cu putinţă. Sălbaticii ăştia n-au primit niciodată pe cineva pe teritoriul lor. Închipuiţi-vă că nici un misionar n-a putut să pună piciorul acolo. Nu admit un asemenea răspuns. Unde aţi stat? Spuneţi adevărul.

  — Maică Stareţă, am stat printre indieni, am şi-o dovadă.

  — Ce dovadă?

  — Nişte perle pescuite de ei.

  Desfac săculeţul, care-i prins cu ace de haina mea, la mijlocul căptuşelii, şi i-l dau. Îl deschide şi scoate un pumn de perle.

  — Câte perle sunt?

  — Nu ştiu, vreo cinci-şase sute.

  — Asta nu-i o dovadă. Poate că le-ai furat de undeva.

  — Maică Stareţă, ca s-aveţi conştiinţa împăcată, dacă doriţi, rămân aici cât va fi nevoie ca să vă informaţi dacă s-au furat nişte perle. Am bani. Pot să-mi plătesc întreţinerea. Vă promit că nu mă mişc din odaie până nu vă răzgândiţi.

  Mă priveşte ţintă. Într-o clipă îmi trece prin minte că şi-o fi spunând: „Dar dacă evadezi? Ai evadat din închisoare, de-aici îţi dai seama că-i mai uşor.”

  — Vă las săculeţul cu perle, e tot ce am. Sunt sigur că-i în mâini bune.

  — Bine, suntem înţeleşi. Nu-i nevoie să stai închis în odaia dumitale. Dimineaţa şi după-amiaza, când călugăriţele mele sunt la capelă, poţi să cobori în grădină. O să mănânci la bucătărie cu oamenii de serviciu.

  Întrevederea asta m-a mai liniştit. Când urc spre odaia mea, călugăriţa irlandeză mă duce la bucătărie. O ceaşcă mare de cafea cu lapte, pâine neagră foarte proaspătă şi unt. Călugăriţa asistă la micul meu dejun fără să scoată o vorbă şi fără să se aşeze, stă-n picioare în faţa mea. Pare îngrijorată. Îi spun:

  — Mulţumesc, soră, pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

  — Henri, aş fi vrut să fac mai mult, dar de-aci înainte nu mai pot, prietene.

  Şi cu aceste cuvinte părăseşte bucătăria.

  Postat în faţa ferestrei, privesc oraşul, portul, marea. Ogoarele din jur sunt bine cultivate. Nu pot să scap de impresia că mă pândeşte un pericol. Impresia asta e-atât de puternică încât hotărăsc să-mi iau tălpăşiţa la noapte. Perlele ducă-se, să le păstreze Maica Stareţă pentru mănăstire sau pentru ea. N-are încredere. În mine şi de altfel n-am voie să-mi trag singur clapa: ar fi de mirare să nu ştie franţuzeşte o catalană, o Stareţă a unei mănăstiri, adică o femeie cu carte. În concluzie: la noapte o şterg.

  Chiar aşa: după-amiază o să cobor în curte, să dibăcesc un loc pe unde aş putea să sar zidul. Pe la ora unu mi se bate în uşă:

  — Henri, vino să mănânci.

  — Mulţumesc, cobor îndată.

  M-am aşezat la masa din bucătărie, dar abia apucasem să mă servesc cu nişte carne şi cartofi fierţi, că se deschide uşa şi-şi fac apariţia, înarmaţi cu puşti, patru poliţişti în uniforme albe şi-un gradat cu revolverul în mână.

  — No te mueva, o te mato! (Nu te clinti că te ucid!) îmi pun cătuşele. Călugăriţa irlandeză dă un ţipăt şi leşină. O ridică două călugăriţe din bucătărie.

  — Vamos (să mergem), zice şeful.

  Mă însoţeşte în cameră. Cotrobăie prin bocceaua mea şi dă peste cele treizeci şi şase de piese de aur de câte o sută de pesos care-mi mai rămăseseră, dar lasă neatinsă cutiuţa cu cele două săgeţi. O fi crezut că sunt creioane. Cu o satisfacţie vădită, şeful îşi vâră-n buzunar monezile de aur. Plecăm. În curte e-o rablă de maşină.

  Cei cinci poliţişti şi cu mine ne îndesăm în hodoroagă şi plecăm în goană, conduşi de-un şofer în uniformă de poliţist, negru ca tăciunele. Sunt năucit, nu protestez; încerc să-mi păstrez demnitatea. Nu-i cazul să ceri milă sau iertare. Fii bărbat şi gândeşte-te că nu trebuie să-ţi pierzi vreodată speranţa. Toate astea îmi trec rapid prin minte. Iar când cobor din maşină, sunt atât de hotărât s-arăt a bărbat şi nu a cârpă, şi reuşesc atât de bine, încât ofiţerul care mă ia la întrebări începe prin a spune: „Are ceva stofă francezul ăsta, nu pare impresionat c-am pus mâna pe el”. Intru în biroul lui. Îmi scot pălăria şi m-aşed fără să fi fost poftit, cu bocceaua între picioare.

  — Tu sabes hablar español? (Vorbeşti spaniola?)

  — Non. (Nu.)

  — Llame el zapatero. (Cheamă-l pe cizmar).

  Peste câteva clipe soseşte un omuleţ c-un şorţ albastru, ţinând un ciocan de cizmar.

  — Tu eşti francezul care a evadat din Rio Hacha acum un an?

  — Nu.

  — Minţi.

  — Nu mint. Nu sunt francezul care a evadat din Rio Hacha acum un an.

  — Scoate-i cătuşele. Dă jos haina şi cămaşa.

  Ia o hârtie şi-o priveşte. Sunt trecute toate tatuajele.

  — Îţi lipseşte degetul mic de la mâna stângă. Aşa-i. Înseamnă că tu eşti.

  — Nu, nu poate să fie vorba de mine, pentru că eu n-am plecat acum un an. Eu am plecat acum şapte luni.

  — Tot aia.

  — Poate pentru dumneata, pentru mine nu.

  — Am priceput: ai toate caracteristicile unui ucigaş. Fie că eşti francez sau columbian, toţi ucigaşii (matadores) sunt la fel – de neîmblânzit. Nu sunt decât comandantul adjunct al acestei închisori. Nu ştiu ce-o să se hotărască în privinţa ta. Deocamdată o să te bag laolaltă cu foştii tăi camarazi.

  — Care camarazi?

  — Francezii pe care i-ai adus în Columbia.

  Îi urmez pe poliţişti, sunt dus într-o celulă ale cărei zăbrele dau spre curte. Îmi regăsesc toţi cei cinci prieteni. Ne îmbrăţişăm.

  — Credeam c-ai şters-o definitiv, bătrâne, zice Clousiot.

  Maturette se smiorcăie ca un puşti. Ăilalţi trei au încremenit. Acum, că i-am regăsit, parcă mai prind putere.

  — Dă-i drumul şi povesteşte.

  — Pe urmă. Cum e cu voi?

  — Suntem aici de trei luni.

  — Se poartă bine cu voi?

  — Aşa şi-aşa. O să ne mute la Baranquilla, e vorba ca acolo să ne predea autorităţilor franceze.

  — Ce şleahtă de ticăloşi! E rost de evadat?

  — Nici n-ai sosit bine că te şi gândeşti la evadare!

  — I-ascultă, ai căpiat? Crezi că mă las aşa, cu una cu două? Sunt tot timpul cu ochii pe voi?

  — Ziua nu cine ştie ce, dar noaptea se face de gardă special pentru noi.

  — Câţi?

  — Trei supraveghetori.

  — Cum o duci cu piciorul?

  — E-n regulă, nici măcar nu şchiopătez.

  — Vă ţine tot timpul închişi?

  — Nu, ne mai plimbăm prin curte, două ore dimineaţa şi trei după-masa.

  — Cum se prezintă deţinuţii columbieni?

  — Se zice că unii sunt foarte periculoşi, atât ca hoţi cât şi ca ucigaşi.

  După-amiază mă aflam în curte, stăteam de vorbă mai la o parte cu Clousiot, când mă strigă un poliţist. Mă duce în acelaşi birou ca şi azi-dimineaţă. Dau de comandantul închisorii însoţit de cel care m-a interogat. Locul de onoare e ocupat de un cetăţean balaoacheş, aproape negru. După culoare aduce mai mult a negru decât a indian. Are părul scurt, cârlionţat, ca negrii. Pare să aibă vreo cinzeci de ani, nişte ochi negri şi răi. O mustaţă tăiată foarte-foarte scurt, buze groase, o gură fremătând de mânie. Poartă o cămaşă descheiată, fără cravată, în partea stângă, panglica verde-albă a vreunei decoraţii. E şi cizmarul aici.

  — Francezule, ai fost prins la şapte luni după ce-ai evadat. Ce-ai făcut în timpul ăsta?

  — Am fost la Guajiros.

  — Nu-ţi bate joc de mine că pun să-ţi ardă câteva

  — Am spus adevărul

  — Nimeni n-a trăit vreodată la indieni. Numai în anul ăsta au omorât peste douăzeci şi cinci de paznici de coastă.

  — Nu, paznicii au fost omorâţi de contrabandişti.

  — De unde ştii?

  — Am stat şapte luni acolo. Indienii Guajiros nu-şi părăsesc niciodată pământurile.

  — Bine, s-ar putea să fie adevărat. De unde ai şterpelit cele treizeci şi şase de monede de o sută de pesos?

  — Sunt ale mele. Mi le-a dat şeful unui trib din munţi, numit Cel drept.

  — De unde să aibă un indian o asemenea avere şi cum de ţi-a dat-o?

  — Păi, domnule director, s-a semnalat vreun furt de monezi de aur de-o sută de pesos?

  — E drept, nu s-a semnalat, în rapoarte nu figurează aşa ceva. Dar tot o să cercetăm.

  — Chiar vă rog, s-ar dovedi că nu mint.

  — Francezule, ai săvârşit o greşeală gravă evadând din închisoarea de la Rio Hacha, şi una şi mai gravă ajutând să evadeze un om ca Antonio, care urma să fie împuşcat pentru uciderea câtorva paznici de coastă. Între timp am aflat că eşti tu însuţi căutat de justiţia franceză, că ai de ispăşit o condamnare pe viaţă. Eşti un ucigaş periculos. În consecinţă, n-o să-mi asum riscul să evadezi iarăşi dacă te las cu ăilalţi francezi. O să stai la carceră până ce-o să pleci la Baranquilla. Ai să-ţi capeţi monezile de aur, dacă nu reiese c-au fost furate.

  Sunt mânat până la o scară care duce la subsol. După ce cobor peste douăzeci şi cinci de trepte dăm de-un coridor foarte slab luminat din care se fac nişte cuşti, la dreapta şi la stânga. Se deschide o carceră şi sunt împins înăuntru. Când se închide uşa care dă pe coridor, din podeaua de lut cleios urcă un miros de mortăciune Sunt chemat din toate părţile. În fiecare gaură zăbrelită se află unul, doi sau trei deţinuţi.

  — Francés, Francés! Que ha hecho? Por qué está aquí? (Ce-ai făcut? De ce eşti aici?) Ştii că astea-s carcerele morţii?

  — Gura! Să vorbească el! răcneşte un glas.

  — Da, sunt francez. Mă aflu aici pentru c-am evadat de la închisoarea din Rio Hacha.

  Spaniola mea păsărească e înţeleasă perfect de ei.

  — Ascultă aici, francezule: în fundul carcerei tale e o scândură. E pentru dormit. La dreapta e-o cutie cu apă. N-o risipi, în fiecare dimineaţă ţi se dă doar foarte puţină şi degeaba mai ceri pe urmă. La stânga ai o găleată să-ţi faci nevoile. Acoper-o cu haina. Aici n-ai nevoie de haină, e prea cald, dar acoperă-ţi găleata, să nu pută prea tare. Aşa facem cu toţii.

  Mă apropii de zăbrele, încerc să le desluşesc chipurile. Nu-i zăresc decât pe cei doi din faţă, lipiţi de zăbrele, cu picioarele afară. Unul e-un tip de indian spaniolizat, aduce cu primii poliţişti care m-au arestat la Rio Hacha; celălalt, un negru foarte deschis la culoare, e tânăr şi chipeş. Negrul mi-atrage atenţia că în carcere apa se ridică la fiecare maree. Să nu mă înspăimânt, nu se ridică niciodată mai sus de brâu. Şobolanii care s-or urca pe mine, să nu-i prind cu mâna, să-i pocnesc cu ceva. Să nu-i prind niciodată cu mâna, ca să nu mă muşte. Îl întreb:

  — De când eşti în carcera asta?

  — De două luni.

  — Dar ceilalţi?

  — Nu se stă mai mult de trei luni. Al care nu-i scos după trei luni înseamnă că-i sortit să moară aici.

  — De cât timp e-aici ăl mai vechi?

  — De opt luni, dar nu mai are mult, De-aproape o lună nu mai poate să se ridice decât în genunchi. Nu mai poate să stea în picioare. O să moară înecat într-o zi cu maree mai înaltă.

  — Patria asta a ta e-o ţară de sălbatici?

  — N-am zis niciodată c-am fi civilizaţi. Nici patria ta nu-i mai brează, dacă te-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. Aici, în Columbia, sau te-alegi cu douăzeci de ani sau te condamnă la moarte. Niciodată însă la muncă silnică pe viaţă.

  — Vezi de treabă, peste tot e la fel.

  — Ai omorât mulţi?

  — Nu, unul singur.

  — Nu se poate. Pentr-un singur om nu te-alegi cu atât.

  — Pe cuvântul meu.

  — Vezi că patria ta e la fel de sălbatică?

  — Bine, n-o să ne luăm acu la harţă care patrie, a ta sau a mea, e mai burtă. Ai dreptate. Poliţia e la fel de ticăloasă peste tot. Dar tu, ce-ai făcut?

  — Am omorât un bărbat, pe fiu-său şi pe nevastă-sa.

  — De ce?

  — L-au dat pe frăţiorul meu scroafei să-l mănânce.

  — Nu se poate. Ce oroare!

  — Frăţiorul meu avea cinci ani şi arunca toată ziua cu pietre în copilul lor, l-a lovit de câteva ori la cap.

  — Nu-i un motiv.

  — Aşa am zis şi eu când am aflat.

  — Cum ai aflat?

  — Frăţiorul meu dispăruse de trei zile şi, căutându-l, am găsit o sandală de-a lui în gunoi. Gunoiul fusese scos din grajdul unde stătea scroafa. Scotocind prin gunoi, am găsit un ciorăpel alb plin de sânge. Am priceput. Înainte de i-am omorât, femeia a mărturisit. Le-am zis să-şi rostească rugăciunea înainte de i-am împuşcat. Cu primul foc am zdrobit picioarele tatălui.

  — Bine ai făcut că i-ai omorât. Cât o să iei?

  — Douăzeci de ani, cel mult.

  — De ce te-a băgat la carceră?

  — L-am pocnit pe-un poliţai rudă cu ei. Era aici, la închisoarea asta. L-au scos. Nu mai e aici, acu stau cuminte.

  Se deschide uşa de pe coridor. Intră un paznic cu doi deţinuţi care poartă, agăţat de două prăjini, un butoi de lemn. În spatele lor, în fund, se zăresc alţi doi paznici', înarmaţi. Scot din fiecare carceră găleţile care servesc drept privată şi le deşartă în butoi. Un miros de urină şi de excremente otrăveşte aerul în asemenea hal că te sufoci. Nimeni nu scoate o vorbă. Când ajung la mine, cel care-mi ia găleata lasă să-i cadă un pacheţel îl împing repede mai încolo, în întuneric, cu piciorul. După ce pleacă, găsesc înăuntru două pachete de ţigări, o aprinzătoare cu iască şi-un bileţel pe care scrie ceva pe franţuzeşte. Aprind mai întâi două ţigări şi le arunc celor doi din faţă. Apoi îmi strig vecinul, care, întinzând braţul, prinde ţigările şi le pasează celorlalţi deţinuţi. După împărţeală aprind o ţigară şi încerc să citesc la lumina care vine de pe coridor. Nu izbutesc. Fac atunci din hârtia care învelea pachetul un sul subţire şi, după câteva încercări reuşesc s-o aprind cu iasca. Citesc degrabă: „Curaj, Papillon, bizuie-te pe noi. Fii atent. Mâine o să capeţi hârtie şi creion ca să ne scrii. Suntem cu tine până la moarte.”

  Simt inima bătându-mi de emoţie. Ce bine-mi fac cele câteva cuvinte! Nu sunt singur, şi mă pot bizui pe prietenii mei.

  Nimeni nu vorbeşte. Toată lumea fumează. Din împărţirea ţigărilor am aflat că suntem nouăsprezece în carcerele astea ale morţii. Iată-mă aşadar din nou pe calea putreziciunii, şi vârât de data asta până-n gât! Micile călugăriţe ale bunului Dumnezeu erau nişte călugăriţe ale Diavolului. Cu toate acestea, precis că nici irlandeza, nici spaniola nu m-au turnat. Ah! ce mai dobitocie să mă-ncred în călugăriţele alea! Nu, nu ele. Poate căruţaşul? De vreo două-trei ori am făcut imprudenţa să vorbim franţuzeşte. O fi auzit? Ce importanţă mai are. De data asta te-ai ras, şi de-adevăratelea. Călugăriţe, căruţaş sau Maică Stareţă, rezultatul e acelaşi.

  S-a zis cu mine în carcera asta infectă care cică se inundă de două ori pe zi. Căldura e atât de înăbuşitoare că-mi scot mai întâi cămaşa, apoi pantalonul. Îmi scot ghetele şi agăţ totul de zăbrele.

  Când te gândeşti c-am făcut două mii cinci sute de kilometri ca s-ajung aici! Straşnică treabă! Doamne Dumnezeule! Tu, care ai fost atât de darnic cu mine, oare mă vei părăsi? Poate că te-am supărat, căci în definitiv îmi dăduseşi libertatea, cea mai sigură, cea mai frumoasă, îmi dăduseşi o obşte care mă adoptase pe deplin. Mi-ai dat nu una, ci două femei admirabile. Şi soarele, şi marea Şi o colibă unde eram cu-adevărat un şef. O viaţă-n mijlocul naturii. O existenţă primitivă, dar cât de plăcută şi de liniştită. Acest dar unic pe care mi-l făcuseşi, de-a fi liber, fără poliţai, fără magistrat, fără invidioşi sau ticăloşi în jurul meu. Iar eu n-am ştiut să-l apreciez cum merita. Marea aceea atât de albastră, uneori atât de verde, alteori aproape neagră, răsăriturile şi amurgurile care scăldau totul într-o tihnă senină, netulburată, felul acela de a trăi fără bani, unde nu-mi lipsea nimic din ceea ce contează pentru un bărbat, toate astea le-am călcat în picioare, le-am dispreţuit. Ca să plec încotro? Spre nişte orânduiri care nu vor să ştie de mine. Spre nişte fiinţe care nu-şi dau măcar osteneala să afle ce se mai poate salva din mine. Spre o lume care mă respinge, care-mi refuză orice speranţă. Spre nişte colectivităţi care nu se gândesc decât la un lucru: să mă distrugă prin orice mijloc.

  Când vor afla c-am fost prins, cete douăsprezece momâi din juriu, scârnăvia aia de Polein, sticleţii şi procurorul o să se bucure nevoie mare. Nu-ncape îndoială c-o să se găsească un ziarist să transmită ştirea în Franţa.

  Dar ai mei? Cine ştie cât or fi fost de bucuroşi când i-au înştiinţat jandarmii c-am evadat, că feciorul său, fratele lor a scăpat din mâinile călăilor! Acum, aflând c-am fost prins, o să sufere a doua oară.

  N-am făcut bine renegându-mi tribul. Da, pot să spun „tribul meu”, pentru că mă îndrăgiseră cu toţii. N-am făcut bine, şi-mi merit soarta. Şi totuşi… Doar n-am evadat ca să sporesc numărul indienilor din America de Sud. Mărite Doamne, înţelege că sunt dator să-mi reiau viaţa într-o societate civilizată şi să demonstrez că pot face parte din ea fără să reprezint un pericol. E adevăratul meu destin – cu sau fără ajutorul Tău.

  Va trebui să dovedesc că pot, sunt – şi voi fi – o făptură normală, dacă nu chiar mai bună decât ceilalţi indivizi ai indiferent cărei colectivităţi sau ţări.

  Fumez. Apa începe să urce. Mi-a ajuns cam până la glezne. Strig:

  — Negrule, cât rămâne apa-n celulă?

  — Depinde de forţa mareei. O oră, cel mult două.

  Aud câţiva deţinuţi strigând: „Está llegando (Vine)!'

  Încet, foarte încet, apa urcă. Metisul şi negrul s-au cocoţat pe zăbrele. Picioarele le-atârnă pe coridor şi stau cu braţele înlănţuite de bare. Aud un zgomot în apă; e-un şobolan de canal, cât un cotoi. Încearcă să urce pe zăbrele. Pun mâna pe-o gheată şi când ajunge în dreptul meu, îi ard o lovitură zdravănă în cap. Se prăbuşeşte pe coridor chiţăind.

  Negrul zice:

  — Francezule, te-ai pus pe vânat. Nu mai termini, dacă vrei să-i omori pe toţi. Urcă pe grilaj, agaţă-te de zăbrele şi stai liniştit.

  Îi urmez sfatul, dar zăbrelele mă taie, nu pot să rezist mult în poziţia asta. Iau haina de pe găleata-privată, o leg de zăbrele şi mă strecor pe ea. Am alcătuit un soi de scaun care-mi îngăduie să suport mai bine poziţia deoarece acum aproape că şed.

  Invazia asta de apă, de şobolani, de cârcăieci şi de răcuşori micuţi aduşi de apă e treaba cea mai respingătoare, cea mai deprimantă pe care trebuie s-o îndure o făptură omenească. O oră şi mai bine după aceea, când s-a retras apa, rămâne un mâl vâscos înalt de peste un centimetru. Îmi pun ghetele, ca să nu mă bălăcesc în mâzga asta. Negrul mi-aruncă o bucată de scândură de vreo zece centimetri şi-mi spune să-mping mâlul pe coridor, începând de la scândura pe care urmează să dorm, şi apoi dinspre fundul carcerei spre intrare. Treaba asta îmi ia pe puţin o jumătate de oră şi mă împiedică să mă gândesc la altele. E şi asta ceva. Până la mareea următoare n-o să mai pătrundă apa, adică vreme de exact unsprezece ore, pentru că ultima oră e cea a inundaţiei. Ca să vină din nou apă trebuie socotite cele şase ore în care mareea se retrage şi cele cinci când urcă din nou. Fac următoarea reflecţie, niţeluş ridicolă:

  — Papillon, eşti sortit să ai de-a face cu mareele mării. Că vrei sau că nu vrei, luna are pentru tine o mare importanţă, pentru tine şi pentru viaţa ta. Mulţumită mareelor, fluxului şi refluxului, ai putut ieşi cu uşurinţă din fluviul Maroni, când ai evadat de la ocnă. Calculând ora mareei, ai plecat din Trinidad şi din Curaçao. Te-au arestat la Rio Hacha pentru că mareea n-a fost destul de puternică să te îndepărtezi mai repede, iar acum eşti permanent la discreţia acestei maree.

  Printre cei care vor citi aceste pagini, de vor fi tipărite vreodată, se vor găsi poate unii să le fie un pic milă de mine a fiind ce-a trebuit să-ndur în carcerele astea columbiene. Vor fi dintre cei buni la suflet. Ceilalţi, veri cu cele douăsprezece momâi care m-au condamnat, sau fraţi de-ai procurorului, vor spune: „Aşa i se cade, dacă rămânea la ocnă n-ar fi păţit nimic”. Ei bine, vreţi să vă spun ceva, atât vouă celor buni la suflet, cât şi vouă, momâilor? Nu sunt disperat câtuşi de puţin, şi-o să vă mai zic şi altceva: prefer să zac în carcerele astea ale bătrânei fortăreţe columbiene, clădite de Inchiziţia spaniolă, decât în Insulele Salvării, unde ar fi trebuit să fiu acum. Aici mai am încă multe de încercat ca să mă cărăbănesc şi, chiar în cloaca asta împuţită, mă aflu totuşi la două mii cinci sute de kilometri de ocnă. Vor trebui să caşte bine ochii pentru a mă sili să fac calea întoarsă. Regret doar tribul meu Guajira, pe Lali şi pe Zoraima, şi libertatea aceea în sânul naturii, fără confortul omului civilizat, dar şi fără poliţie, închisoare, şi cu-atât mai puţin carcere. Îmi spun că sălbaticilor mei nu le-ar fi trecut niciodată prin minte să pună la asemenea chinuri pe vreun duşman, îndeosebi pe-un om ca mine, care n-a păcătuit cu nimic faţă de columbieni.

  Mă întind pe scândură şi fumez două-trei ţigări în fundul celulei, ca să nu mă vadă ceilalţi fumând. Înapoindu-i negrului scândurica, i-am aruncat o ţigară aprinsă, iar el a făcut la fel, din jenă faţă de ceilalţi. Amănuntele astea, care par un fleac, sunt de mare preţ pentru mine, dovedindu-mi că noi, drojdia societăţii, am păstrat măcar o fărâmă de bună-cuviinţă.

  Aici nu-i ca la închisoarea Conciergerie. Pot să visez şi să vagabondez prin spaţiu fără a fi nevoit să-mi pun o batistă pe ochi ca să-i feresc de-o lumină prea crudă.

  Cine-o fi înştiinţat poliţia că locuiesc la mănăstire? O, de-aş afla într-o zi, ştiu c-ar plăti-o! După care îmi spun: „Lasă prostiile, Papillon! Gândeşte-te la câte ai de făcut în Franţa să te răzbuni, doar n-ai venit în fundul ăsta de ţară ca să faci rău! Precis că persoana în cauză o să fie pedepsită de viaţa însăşi, iar de va fi să te-ntorci odată, n-o s-o faci ca să te răzbuni, ci spre bucuria lui Lali şi Zoraimei şi poate a copiilor pe care i-au zămislit cu tine. De vei reveni pe meleagurile astea, o s-o faci pentru ele şi pentru toţi indienii Guajiros care te-au onorat primindu-te printre ei ca pe unul de-ai lor. Sunt încă pe calea putreziciunii, dar, deşi zac deocamdată în fundul unei carcere subterane, mă aflu, cu sau fără voia altora, în plină evadare şi pe calea libertăţii. Asta-i cu neputinţă de tăgăduit.”

  Am căpătat hârtie, un creion, două pachete de ţigări. Mă aflu aici de trei zile. Ar trebui să spun de trei nopţi, pentru că aici e noapte veşnică. În timp ce-aprind o ţigară „Piel Roja”, nu pot decât să admir devotamentul cu care se ajută deţinuţii între ei. Columbianul care-mi pasează pachetul riscă extrem de mult. Dacă-i prins, precis că face o cură în carcerele astea. Nu se poate să n-o ştie, iar faptul că vrea să m-ajute în calvarul pe care-l îndur nu-i numai un semn de curaj, ci şi de nobleţe rară. Cu acelaşi sistem al hârtiei aprinse citesc: „Papillon, ştim că te ţii tare. Bravo! Dă-ne veşti despre tine. Noi, cum ne ştii. A venit să te vadă o călugărită care vorbeşte franţuşte; n-au lăsat-o să stea de vorbă cu noi, dar un columbian ne-a zis c-a avut răgazul să-i spună că francezul se află în carcerele morţii. Ea a răspuns: O să mai viu. Asta-i tot, Te-mbrăţişează prietenii tăi.”

  N-a fost uşor să le răspund, dar pân-la urmă am izbutit să scriu: „Mulţumiri pentru toate. E-n regulă, mă ţin tare. Scrieţi-i consulului francez, poate iese ceva din asta. Legătura s-o facă mereu acelaşi, să fie pedepsit la o adică unul singur. Nu v-atingeţi de vârfurile săgeţilor. Trăiască evadarea!”

  EVADAREA DE LA SANTA MARTA.

  Am fost scos din peştera aia scârboasă abia după douăzeci şi opt de zile, la intervenţia consulului belgian la Santa Marta, un anume Klausen. Negrului, pe nume Palacios, şi care ieşise la trei săptămâni după sosirea mea, îi dăduse prin cap să-i spună maică-si, cu prilejul unei vizite, să-l înştiinţeze pe consulul belgian că-n carcerele alea zace un belgian. Îi venise ideea într-o duminică văzând că un deţinut belgian e vizitat de consul.

  Intr-o bună zi, aşadar, sunt dus în biroul comandantului care-mi spune:

  — Eşti francez, de ce faci reclamaţii la consulul belgian?

  În birou, un domn îmbrăcat în alb, de vreo cinzeci de ani, cu părul blond, aproape alb şi c-o faţă rotofeie, proaspătă şi trandafirie, şedea într-un fotoliu, cu o servietă de piele pe genunchi. Pricep imediat despre ce-i vorba.

  — Dumneavoastră spuneţi c-aş fi francez. Sunt un evadat, recunosc, căutat de justiţia franceză, dar sunt belgian.

  — Ah! Vedeţi? zice omuleţul cu mutră de popă.

  — De ce n-ai spus până acum?

  — Pentru mine n-avea nici o importanţă în ce vă priveşte, căci în definitiv n-am săvârşit nici un delict pe teritoriul dumneavoastră, afară de faptul c-am evadat, lucru firesc pentru orice deţinut.

  — Bueno, am să te pun la un loc cu camarazii dumitale. Dar, Şeñor Consul, vă atrag atenţia că la prima încercare de evadare, îl trimit înapoi. Duceţi-l la frizer, apoi puneţi-l la un loc cu complicii săi.

  — Vă mulţumesc, domnule consul, spun eu pe franţuzeşte, vă mulţumesc mult că v-aţi deranjat pentru mine.

  — Dumnezeule! Cât trebuie să fi suferit în carcerele acelea înfiorătoare! Hai, pleacă degrabă, să n-apuce animalul ăsta să se răzgândească. Am să mai viu să te văd. La revedere.

  Frizerul nu era acolo şi am fost dus alături de prietenii mei: Aveam probabil o mutră de groază, căci spuneau tot timpul:

  — Asta nu eşti tu! Nu se poate! Cum de te-au adus ticăloşii în halul ăsta? Vorbeşte, spune-ne ceva. Ai orbit? Ce-ai la ochi? De ce-i tot închizi şi deschizi?

  — Nu pot să mă obişnuiesc cu lumina. E prea tare, ochii mi s-au învăţat cu întunericul.

  M-aşez privind spre interiorul celulei:

  — Aşa-i mai bine.

  — Miroşi a mortăciune, de necrezut! Pînă şi trupul îţi miroase a mortăciune!

  M-am dezbrăcat lA. Piele, şi camarazii mi-au pus lucrurile lângă uşă. Braţele, spinarea, coapsele, picioarele mi-erau pline de pişcături roşii, ca alea făcute de ploşniţele de la noi, şi de muşcături ale răcuşorilor pitici care înotau în apa mareelor. Arătam înfiorător, n-aveam nevoie de oglindă ca să-mi dau seama. Cei cinci ocnaşi, care văzuseră atâtea, amuţiseră tulburaţi de-a mă vedea în halul ăla. Clousiot cheamă un poliţist şi-i spune că, chiar dacă nu-i frizer, e apă în curte. I se răspunde să aştepte ora plimbării.

  Ies gol puşcă. Clousiot duce hainele curate cu care o să mă îmbrac. Maturette m-ajută să mă spăl de mai multe ori cu săpunul ăsta negru, din partea locului. Cu cât mă spăl, cu atât iese mai mult jeg. În sfârşit, după câteva săpuneli şi clăteli, mă simt curat. Mă usuc în cinci minute la soare şi mă îmbrac. Soseşte frizerul. Vrea să mă radă-n cap, dar îi spun:

  — Nu. Tunde-mă normal şi bărbiereşte-mă. O să-ţi plătesc.,

  — Cât?

  — Un peso.

  — Fă treabă bună, zice Clousiot, şi capeţi doi pesos.

  Spălat, bărbierit, tuns ca lumea, cu haine curate pe mine, simt că renasc. Prietenii mei nu mai încetează cu întrebările:

  — Dar apa, până unde venea? Dar şobolanii? Dar cârcăiecii? Dar noroiul? Dar răcuşorii? Dar rahatul din tinete, şi morţii pe care-i scoteau? Muriseră de moarte bună sau se spânzuraseră, ori i-au „sinucis” poliţiştii?

  Întrebările nu mai conteneau şi de-atâta vorbă mi se făcuse sete. În curte era un negustor de cafea. Timp de trei ore, cât am stat în curte, am băut pe puţin zece cafele tari, îndulcite cu papelón (zahăr nerafinat). Cafeaua aia îmi părea cea mai bună băutură din lume. Negrul din carcera de vizavi a venit să-mi dea bună ziua. Îmi lămureşte pe şoptite povestea cu consulul belgian şi cu maică-sa. Îi strâng mâna. E foarte mândru că de la el se trage ieşirea mea din carceră. Pleacă fericit, spunându-mi:

  — Mai vorbim mâine. Deajuns pentru azi.