PAPILLON

Poporului venezuelean, amărâţilor lui pescari din golful Paria, tuturor intelectualilor, militarilor şi celorlalţi care mi-au oferit şansa să renasc, soţiei mele, Rita, cea mai bună prietenă a mea.

 

 

 

  Caietul întâi.

  Calea putreziciunii.

  CURTEA CU JURI.

  Palma a fost atât ele zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani. Într-adevăr, nu era o scatoalcă oarecare, şi, ca să mi-o ardă, s-au făcut luntre şi punte.

  Suntem în 26 octombrie 1931. De la opt dimineaţa am fost scos din celula pe care o ocup la Conciergerie{1} de-un an de zile. Sunt proaspăt bărbierit, bine înţolit, un costum făcut de-un mare croitor îmi dă aspectul unui om elegant. Cămaşă albă, un papion albastru-deschis, drept ultimă trăsătură de penel a acestei ţinute.

  Am douăzeci şi cinci de ani şi arăt de douăzeci. Jandarmii, niţel stingheriţi de înfăţişarea mea de gentleman, se poartă amabil. Mi-au scos până şi cătuşele. Am luat loc toţi şase, cinci jandarmi şi cu mine, pe două bănci într-o sală goală. Afară e o vreme mohorâtă. În faţa noastră, o uşă care comunică desigur cu sala juraţilor, căci ne aflăm la Tribunalul departamentului Sena, la Paris.

  Peste câteva clipe voi fi acuzat de omucidere. Avocatul meu, maestrul Raymond Hubert, a venit să-mi strângă mâna: „Nu există nici o probă serioasă împotriva dumitale, am încredere, vom fi achitaţi.” Zâmbesc la acest „vom fi”. De parcă şi el, maestrul Hubert, ar fi chemat în faţa Curţii cu juri ca inculpat şi, în caz de condamnare, ar urma, la rândul lui, s-o ispăşească.

  Un aprod deschide uşa şi ne pofteşte să intrăm. Pe uşa cu cele două canaturi larg deschise, încadrat de patru jandarmi, cu plutonierul alături, îmi fac intrarea într-o sală imensă. Ca să-mi ardă palma, au îmbrăcat totul în roşu sângeriu: covorul, perdelele marilor ferestre, până şi robele magistraţilor care, dintr-o clipă într-alta, mă vor judeca.

  — Domnilor, Curtea!

  Pe o uşă, din dreapta, apar unul după altul şase bărbaţi. Preşedintele, apoi cinci magistraţi, cu toca pe cap. Preşedintele se opreşte în faţa scaunului din mijloc, la dreapta şi la stânga se plasează asesorii lui.

  O linişte impresionantă domneşte în sală, unde toată lumea a rămas în picioare, inclusiv subsemnatul. Curtea ia loc pe scaun odată cu toţi ceilalţi.

  Preşedintele, o mutră rotofeie cu pomeţi trandafirii, cu înfăţişare severă, mi se uită în ochi fără a lăsa să i se ghicească vreun gând. Îl cheamă Bevin. Mai târziu va conduce dezbaterile cu imparţialitate şi, prin atitudinea lui, va da de înţeles întregii asistenţe că, în calitate de magistrat de carieră, nu e prea convins de sinceritatea martorilor şi a poliţiştilor. Nu, nu-i va reveni nici o răspundere în chestia cu palma, nu va face decât să mi-o servească.

  Procuror e magistratul Pradel, un procuror foarte temut de toţi avocaţii baroului. Are tristul renume de a fi principalul furnizor al ghilotinei şi al penitenciarelor din Franţa şi de peste mări.

  Pradel reprezintă pedeapsa rostită de societate. E acuzatorul oficial, n-are nimic omenesc în el. Reprezinte Legea, Balanţa, e cel care-o mânuieşte şi care va face totul pentru a o vedea înclinată spre el. Are nişte ochi de vultur, coboară puţin pleoapele şi mă priveşte ţintă, de sus. Mai întâi de la înălţimea scaunului care-l plasează deasupra mea, apoi a propriei sale staturi, un metru optzeci pe puţin, de care e mândru nevoie mare. Nu-şi scoate niciodată mantia roşie, dar îşi pune toca în faţă. Se sprijină în cele două mâini mari ca nişte lopeţi, O verighetă de aur arată că e căsătorit şi, pe degetul mic, drept inel, poartă o caia bine şlefuită.

  Se apleacă un pic spre mine ca să mă domine mai straşnic. Pare să-mi spună: „Mă, şmechere, dacă-ţi închipui că-mi poţi scăpa, te-nşeli. Nimeni nu vede că mâinile mele au gheare, dar unghiile care te vor sfârteca le port frumuşel în suflet. Şi dacă bag spaima în toţi avocaţii, şi sunt socotit printre magistraţi un procuror primejdios, e pentru că nu las niciodată să-mi scape prada.

  Nu mă interesează dacă eşti vinovat sau nu; sunt dator doar să fac uz de tot ce e împotriva ta: viaţa de boem pe care ai dus-o în Montmartre, mărturiile smulse de poliţie şi chiar declaraţiile poliţiştilor. Cu acest talmeş-balmeş dezgustător adunat de judecătorul de instrucţie voi reuşi să te fac îndeajuns de respingător pentru ca juraţii să te şteargă din rândurile societăţii.”

  Aş zice că-l aud cu adevărat vorbindu-mi, foarte clar, doar dacă nu visez, căci sunt de-a binelea impresionat de acest „mâncător de oameni”: „Nu te împotrivi, acuzat, mai ales nu încerca să te aperi: te voi călăuzi spre «calea putreziciunii».

  Şi nădăjduiesc că nu te bizui pe juraţi! Nu-ţi face iluzii. Aceşti doisprezece bărbaţi nu ştiu ce-i aia viaţă.

  Priveşte-i, înşiraţi în faţa ta. Aşa-i că le vezi pe aceste douăsprezece momâi aduse la Paris dintr-un fund de provincie? Sunt nişte mic-burghezi, nişte pensionari, nişte negustori. Nu merită osteneala să ţi-i descriu. N-oi fi având pretenţia să-ţi înţeleagă cei douăzeci şi cinci de ani ai tăi şi viaţa pe care-o duci în Montmartre! Pentru ei Pigalle şi place Blanche înseamnă Infernul, şi toţi oamenii care-şi duc viaţa noaptea sunt nişte duşmani ai societăţii. Toţi se mândresc grozav că sunt membri ai Curţii cu juri din departamentul Senei. În plus, fii sigur că se perpelesc ştiindu-se nişte mic-burghezi mărginiţi.

  Iar tu arăţi tânăr şi chipeş. Ştii bine că n-o să ezit să te înfăţişez ca pe-un Don Juan al nopţilor din Montmartre. Drept care, de la bun început, pe juraţii ăştia ţi-i voi face duşmani. Eşti prea bine îmbrăcat, ar fi trebuit să porţi haine ponosite. Cu asta ai făcut o mare greşeală de tactică. Nu vezi că te invidiază pentru costumul tău? Ei îşi cumpără haine de gata şi nici măcar în vis nu s-au îmbrăcat pe comandă.”

  E ora zece şi iată-ne gata să deschidem dezbaterile, în faţa mea, şase magistraţi, între care un procuror agresiv care-şi va folosi întreaga putere machiavelică, toată inteligenţa, spre a-i convinge pe aceşti doisprezece naivi, în primul rând, că sunt vinovat şi că doar ocna sau ghilotina pot fi verdictul zilei.

  Mă vor judeca pentru uciderea unui proxenet, a unui turnător al tagmei{2} din Montmartre. Nu există nici o dovadă, dar sticleţii – care saltă cu câte-un grad ori de câte ori dibăcesc pe făptaşul unui delict – vor susţine că vinovatul sunt eu. Neavând dovezi, vor spune că deţin informaţii „confidenţiale” care nu lasă loc nici unei îndoieli. Un martor pregătit de ei, adevărată placă de patefon înregistrată pe quai des Orfèvres nr. 36{3}, pe nume Polein, va constitui elementul principal al acuzării. Cum eu susţin că nu-l cunosc, la un moment dat Preşedintele, foarte imparţial, mă întreabă:

  — Spui că martorul acesta minte. În regulă. Dar de ce-ar minţi?

  — Domnule Preşedinte, de când am fost arestat nu mai închid ochii noaptea, dar nu din remuşcare că l-am asasinat pe Roland Mărunţelul, întrucât nu eu sunt ucigaşul. Tocmai asta încerc să descopăr, motivul pentru care mă acuză acest martor cu atâta înverşunare, aducând noi date ori de câte ori se clatină acuzaţia, pentru a o întări. Am ajuns, domnule Preşedinte, la concluzia că poliţiştii l-au prins cu un delict important şi că au făcut un târg cu el: îţi dăm drumul, cu condiţia să-l înfunzi pe Papillon.

  N-aş fi crezut s-o nimeresc atât de bine. Polein, prezentat juraţilor drept un om cinstit şi fără nici o condamnare la activul lui, avea să fie arestat câţiva ani după aceea şi condamnat pentru trafic de cocaină.

  Maestrul Hubert încearcă să mă apere, dar nu e de talia procurorului. Dar maestrul Bouffay reuşeşte, prin indignarea lui plină de căldură, să-i dea procurorului câteva clipe de furcă. Din păcate nu ţine mult, şi dibăcia lut Pradel învinge repede în acest duel. Pe deasupra, îl măguleşte pe juraţi, mângâindu-le peste măsură orgoliul de a fi trataţi de la egal la egal şi drept colaboratori de către acest impresionant personaj.

  La 11 noaptea partida de şah e terminată. Apărătorii mei sunt şah mat. Iar eu, nevinovatul, sunt condamnat.

  Societatea franceză, reprezentată de procurorul Pradel, a eliminat din sânul ei pe viaţă un tânăr de douăzeci şi cinci ani. Şi fără nici o reducere, mă rog frumos!

  Porţia copioasă mi-e servita de glasul fără timbru al preşedintelui Bovin.

  — Acuzat, ridică-te.

  Mă ridic. În sală domneşte o tăcere absolută, toţi îşi ţin răsuflarea, inima-mi bate ceva mai iute. Juraţii se uită la mine sau lasă capul în jos, par ruşinaţi.

  — Acuzai, întrucât juraţii au răspuns „da” la toate întrebările în afară de una, privitoare la premeditare, eşti condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ai ceva de spus?

  Am rămas nemişcat, atitudinea mea e firească, strâng doar ceva mai tare bara boxei de care mă sprijin.

  — Domnule Preşedinte, da, am de spus că sunt întru totul nevinovat şi victimă a unei maşinaţiuni a poliţiei.

  Din colţul femeilor elegante, invitate pe sprânceană şi aşezate în spatele Curţii, îmi parvine un murmur. Cu glas potolit le spun:

  — Linişte, doamnelor cu perle la gât, care aţi venit aici să gustaţi emoţii morbide. Farsa e jucată. O omucidere a fost soluţionată în chip fericit de poliţia şi justiţia dumneavoastră, deci e cazul să fiţi mulţumite!

  — Gardieni, zice Preşedintele, luaţi-l pe condamnat. Înainte să dispar, aud o voce strigând:

  — Nu-ţi face inimă rea, iubitule, o să vin după tine.

  E vrednica şi nobila mea Nenette, care-şi urlă dragostea. Cei din tagmă aflaţi în sală aplaudă. Ştiu foarte bine cum devine cazul cu omuciderea asta şi-mi arată că sunt mândri că nu m-am pus pe trăncănit şi că n-am turnat pe nimeni.

  Întorşi în săliţa unde stătusem până la dezbateri, jandarmii îmi pun cătuşele, şi unul din ei îşi prinde cu un lănţişor încheietura mâinii stângi de mâna mea dreaptă. Nici un cuvânt. Cer o ţigară. Plutonierul îmi oferă una şi mi-o aprinde. De câte ori o scot sau o duc la gură, jandarmul e nevoit să-şi ridice braţul sau să-l coboare ca să-mi urmeze mişcarea.

  Fumez în picioare cam trei sferturi din ţigară. Nimeni nu scoate o vorbă. Eu sunt cel care, ridicând ochii la plutonier, îi spun: „Să mergem.”.

  După ce cobor scările, escortat de vreo duzină de jandarmi, ajung în curtea interioară a Tribunalului. Duba no aşteaptă. Nu e celulară, ci prevăzută cu bănci, vreo zece la număr. Plutonierul rosteşte: „La Conciergerie.”

  LA CONCIERGERIE.

  Când sosim acolo unde a fost ultimul castel al Mariei-Antoaneta, jandarmii mă încredinţează gardianului-şef, care semnează o hârtie, actul de descărcare. Jandarmii pleacă fără să rostească un cuvânt, dar mai înainte, ce surpriză, plutonierul îmi strânge cu căldură mâinile încătuşate. Gardianul-şef mă întreabă:

  — Cu cât te-au potcovit?

  — Muncă silnică pe viaţă.

  — Nu se poate!

  Se uită la jandarmi şi-şi dă seama că-i adevărat. Temnicerul ăsta, de cincizeci de ani, care a văzut atâtea şi care-mi cunoaşte foarte bine dosarul, îmi spune prieteneşte:

  — Ce ticăloşi! Au căpiat cu toţii!

  Îmi scoate încet cătuşele şi are amabilitatea să mă însoţească personal până la una din celulele capitonate, special amenajată pentru cei condamnaţi la moarte, pentru nebuni, pentru cei foarte periculoşi sau pentru vieţaşi.

  — Curaj, Papillon, îmi zice, închizând uşa după el. O să capeţi o parte din lucrurile şi alimentele pe care le aveai în cealaltă celulă. Curaj!

  — Mulţumesc, dom-şef. Crede-mă, am curaj, şi nădăjduiesc că munca silnică pe viaţă o să-le stea-n gât.

  După câteva minute râcâie cineva la uşă.

  — Ce e?

  Îmi răspunde o voce:

  — Nimic. Eu sunt, am atârnat un carton.

  — De ce? Ce scrie pe el?

  — Muncă silnică pe viaţă. De supravegheat îndeaproape”.

  Îmi spun: Chiar că-s ţicniţi. Doar nu-şi închipuie că pietroiul care m-a pocnit în cap o să m-aiurească într-atât încât să mă sinucid? Sunt şi-o să rămân curajos. Am să lupt în ciuda şi împotriva tuturor. Chiar de mâine o pornesc la treabă.

  Dimineaţa, în timp ce-mi beam cafeaua, m-am întrebat: Să fac apel? În ce scop? O să am mai mult noroc în faţa altui tribunal? Şi cât timp o să pierd cu asta? Un an, poate optsprezece luni… şi pentru ce: ca să m-aleg cu douăzeci de ani în loc de muncă silnică pe viaţă?

  Fiind ferm hotărât să evadez, cantitatea nu contează şi-mi vine în minte fraza unui condamnat care l-a întrebat pe preşedintele Curţii cu juri: „Domnule, cât durează în Franţa munca silnică pe viaţă?”

  Mă învârtesc prin celula mea. Am trimis o scrisoare prin poşta pneumatică soţiei mele, drept mângâiere, şi alta uneia din surori care a încercat să-şi apere fratele, singură împotriva tuturor.

  Gata, cortina s-a lăsat. Ai mei suferă probabil mai mult decât mine, iar sărmanul meu tată, în colţul acela pierdut unde trăieşte, trebuie să fie tare chinuit că are de dus o cruce atât de grea.

  Tresar: păi sunt nevinovat! Da, dar în ai cui ochi? da, dar cine mă crede nevinovat? Îmi zic: Nu te apuca vreodată să spui că eşti nevinovat, prea s-ar face haz pe seama ta. Să te condamne pe viaţă pentru un proxenet şi, colac peste pupăză, să mai şi spui c-a mierlit de mâna altuia, prea ar fi caraghios. Mai bine leagă căţeaua.

  Cum în timpul prevenţiei, nici în închisoarea Santé, nici la Conciergerie, nu mi-a trecut niciodată prin minte gândul unei condamnări atât de grele, nu mi-am pus problema cu ce-o fi semănând „calea putreziciunii”.

  Bun. În primul rând: să intru în legătură cu indivizi deja condamnaţi, care ar putea deveni tovarăşi de evadare.

  Am ales un marsiliez, Dega. Precis c-o să-l văd la frizer. Se duce zilnic să se radă. Cer să merg şi eu. Chiar aşa, de cum sosesc îl văd cu nasul la zid. Îl zăresc tocmai în clipa când îi cedează altuia locul său, pe furiş, ca să aibă mai mult de aşteptat. Mă aşez lângă el, dând pe altul la o parte. Îi şoptesc în grabă:

  — Ei, Dega, cum merge?

  — Merge, Papi. Mi-au dat cinşpe coţi de pârnaie. Dar tu? Am auzit că te-au înfundat rău.

  — Da, muncă silnică pe viaţă.

  — Faci apel?

  — Nu. Ce ne trebuie nouă e să halim bine şi s-avem condiţie fizică. Ţin-te tare, Dega, precis o să fie nevoie de muşchi zdraveni. Biştari ai?

  — Da, zece bătrâne în lire sterline. Tu?

  — N-am.

  — Un sfat bun: fă iute rost de nişte lovele; avocat ai? Hubert? E-o găoază, n-o să-ţi facă rost de tub. Trimite-şi femeia la Dante, cu tubul garnisit. Să i-l predea lui Dominique Bogătanul, şi-ţi garantez că-l capeţi.

  — Şase, paznicul e cu ochii pe noi.

  — Aha, v-aţi pus pe trăncănit?

  — Oh doar fleacuri, răspunde Dega. Zice că-i bolnav.

  — Ce are! Juraţi la ficat?

  Şi burtosul ăsta de gabor izbucneşte în râs.

  Aşa-i viaţa. Am şi pornit pe „calea putreziciunii”. Se râde în hohote, glumind pe seama unui flăcău de douăzeci şi cinci de ani condamnat pe viaţă.

  Am căpătat tubul. E un tub de aluminiu, şlefuit de minune care se desface deşurubându-l exact la mijloc. O parte pătrunde în cealaltă. Înăuntru sunt cinci mii şase sute de franci în bancnote noi. De cum primesc tubuleţul ăsta lung de şase centimetri, gros cât degetul mare, îl sărut; da, îl sărut înainte de-a mi-l vârî în anus. Respir adânc, ca să intre bine în colon. E casa mea de bani. Poate să mă dezbrace la piele, să mă pună să desfac picioarele, să tuşesc, să m-aplec pân' la pământ, n-o să ginească nimic. A intrat foarte bine, până sus, în intestinul gros. Face parte din mine. E viaţa mea, e libertatea pe care-o port în mine… calea spre răzbunare. Hotărât c-o să mă răzbun! Numai la asta mi-e gândul.

  Afară e întuneric. Sunt singur în celulă. O lampă puternică din tavan îi îngăduie paznicului să mă vadă printr-o găurică făcută în uşă. Lumina mă orbeşte. Îmi pun batista îndoită pe ochi, căci mă supără foarte tare. Stau lungit pe-o saltea întinsă pe-un pat de fier, fără pernă, şi revăd toate amănuntele acelui proces îngrozitor.

  Ajuns aci, ca să se poată înţelege şirul acestei lungi povestiri, ca să fie pricepute pe deplin datele ce-mi vor sluji drept sprijin în lupta mea, o să trebuiască poate s-o lungesc niţel şi să istorisesc tot ce mi-a trecut de-a binelea prin cap în primele zile, când eram un îngropat de viu:

  Ce să fac după evadare? Căci acum, având tubul, nu mă îndoiesc o clipă c-o să evadez.

  Mai întâi mă-ntorc cât mai repede la Paris. Polein, martorul mincinos, e primul pe care-l omor. Apoi ăi doi curcani cu pricina. Dar doi curcani nu-i deajuns, trebuie să-i curăţ pe toţi. Oricum, cât mai mulţi. Ah! ştiu. De cum sunt liber, mă-ntorc la Paris. O să vâr într-o valiză cât mai mult explozibil. Nu prea ştiu cât: zece, cincisprezece, douăzeci de kilograme. Şi încerc să calculez cât explozibil mi-ar trebui ca să fac multe victime.

  Dinamită? Nu, şedita{4} e mai bună. Dar de ce nu nitroglicerină? Bun, e-n regulă, o să mă sfătuiesc cu ăi pricepuţi. Dar curcanii pot fi liniştiţi, pun eu cât trebuie ca să se sature.

  Stau mai departe cu ochii închişi şi cu batista pe pleoape. Văd foarte limpede valiza, aparent inofensivă, încărcată cu explozivi, şi ceasornicul bine pus la punct, care o să declanşeze detonatorul. Atenţie, trebuie să explodeze la zece dimineaţa, în sala de rapoarte a Poliţiei Judiciare, pe quai des Orfèvres, la numărul 36, etajul întâi. La ora aia se strâng acolo pe puţin o sută cinzeci de curcani, să primească ordine şi să asculte raportul. Câte trepte or fi de urcat? N-am voie să greşesc.

  Va trebui să cronometrez cât durează ca valiza să ajungă din stradă la destinaţie şi până exact în secunda când urmează să explodeze. Dar cine-o să ducă valiza? În regulă, o să-mi permit eu curajul ăsta. Sosesc cu-n taxi chiar la intrarea Poliţiei Judiciare şi le spun poruncitor celor doi sticleţi de gardă: „Duceţi-mi valiza asta în sala de rapoarte, viu şi eu. Spuneţi-i comisarului Dupont că i-a trimis-o inspectorul-şef Dubois şi că vin imediat.”

  Se vor supune? Dar dacă, din întâmplare, din gloata aia de imbecili, nimeresc tocmai singurii doi isteţi ai breslei? S-ar duce totul de râpă. Trebuie să găsesc altceva. Şi caut, caut. Mintea mea n-admite să nu găsesc o soluţie cu care să merg la sigur, sută la sută.

  Mă scol să beau puţină apă. De-atâtea gânduri, m-a apucat durerea de cap.

  Mă culc la loc fără batistă, minutele se scurg încet. Şi lumina aia, lumina aia, Dumnezeule Doamne! Ud batista şi o pun iar pe ochi. Apa rece îmi face bine şi, datorită greutăţii apei, batista se lipeşte mai bine de pleoape. De-aci înainte o să folosesc mereu acest mijloc.

  Orele astea nesfârşite în care-mi ticluiesc viitoarea răzbunare sunt atât de intense încât mă văd acţionând exact ca şi cum proiectul ar fi pe cale de înfăptuire. În fiecare noapte, şi chiar o bună parte din zi, mă vântur prin Paris, de parcă evadarea mea ar fi un fapt împlinit. Precis c-o să evadez şi o să mă-ntorc la Paris. Şi, bineînţeles, întâi şi-ntâi, o să-mi prezint nota de plată, în primul rând lui Polein şi apoi curcanilor. Dar juraţii? Idioţii ăia o s-o ducă mai departe liniştiţi? Fosilele alea s-or fi întors acasă, încântate că şi-au făcut datoria cu D mare. Plini de importanţă, mândri nevoie mare faţă de vecini şi de balabusta care-i aşteaptă, nepieptănată, să-şi înfulece supa.

  Deci, ce să le fac juraţilor? Nimic. Sunt nişte imbecili. Nu-s pregătiţi să fie judecători. Dacă e un jandarm la pensie sau un vameş, reacţionează ca un jandarm sau ca un vameş. Iar dacă-i lăptar, ca un negustor ambulant. Au urmat exact teza procurorului, care i-a jucat pe degete. Nu-s ei de vină. Deci e clar: n-o să le fac nimic.

  Aşternând pe hârtie toate aceste gânduri care mi-au trecut prin minte cu atâţia ani în urmă şi care revin buluc, îmbulzindu-se cu o claritate extraordinară, îmi dau seama în ce măsură tăcerea desăvârşită, izolarea completă, totală, impusă unui tânăr închis într-o celulă, poate să-i provoace o adevărată viaţă imaginativă, înainte de a-şi pierde minţile. Atât de intensă, atât de vie, încât omul pur şi simplu se dedublează. Îşi ia zborul şi începe să rătăcească de-a binelea pe unde i se năzare. Casa lui, taică-său, maică-sa, familia, copilăria, diferitele etape ale vieţii sale. Iar apoi, şi mai ales, castelele din Spania pe care le clădeşte mintea lui fecundă, le clădeşte cu o fantezie atât de neînchipuit de vie încât, în această formidabilă dedublare, ajunge să creadă că trăieşte aievea tot ceea ce e pe cale să viseze.

  Au trecut treizeci şi şase de ani, şi totuşi peniţa mea aleargă pe hârtie fără cel mai mic efort de memorie, ca să relateze tot ce-am gândit cu-adevărat în acel moment al vieţii.

  Nu, n-am să le fac nimic juraţilor. Dar procurorului? Ah! ăsta n-are voie să-mi scape. Pentru el, de altfel, am o reţetă gata pregătită, de la Alexandre Dumas citire. O să procedez exact ca-n Contele de Monte-Cristo, cu individul băgat la beci şi lăsat să crape de foame.

  Magistratul, da, e vinovat. Vulturul ăsta împopoţonat în roşu merită din plin să-l lichidez în cele mai grele cazne. Chiar aşa, după Polein şi curcani, o să mă ocup exclusiv de fiara asta. Am să-nchiriez o vilă. Trebuie să aibă un beci foarte adânc, cu ziduri groase şi o uşă foarte grea. Dacă uşa nu e destul de groasă, am s-o căptuşesc chiar eu c-o saltea şi cu câlţi. De cum fac rost de vilă, aflu unde e şi-l răpesc. Întrucât zidul va fi prevăzut cu nişte belciuge, îl pun în lanţ de cum sosim. Şi după asta, al meu eşti, nenişorule!

  Mă aflu în faţa lui, îl văd cu o precizie extraordinară sub pleoapele închise. Da, îl privesc aşa cum mă privea el la Curtea cu juri. Scena mi-apare cu atâta claritate încât îi simt căldura respiraţiei pe obraz, căci suntem foarte aproape unul de altul, faţă-n faţă, gata să ne-atingem.

  Ochii lui de uliu sunt orbiţi şi înnebuniţi de lumina unui far foarte puternic pe care l-am aţintit asupra lui. Picături mari de sudoare se preling pe faţa-i congestionată. Da, îmi aud întrebările, îi ascult răspunsurile. E-un moment pa care-l trăiesc cu intensitate.

  — Mă recunoşti, ticălosule? Eu sunt, Papillon, pe care l-ai trimis cu-atâta nepăsare la ocnă pe viaţă. Crezi că făcea să buchiseşti atât amar de ani ca s-ajungi un om cu o instruire superioară, să-ţi pierzi nopţile cu dreptul roman şi mai ştiu eu care, să-nveţi latineşte şi greceşte, să-ţi sacrifici anii tinereţii ca să devii un mare orator? Ca să faci ce, dobitocule? Să creezi o altă lege socială, mai bună? Să convingi mulţimea că pacea e cel mai bun lucru pe lume? Să propovăduieşti filozofia vreunei religii minunate? Sau pur şi simplu să-i influenţezi pe ceilalţi, prin superioritatea pregătirii tale universitare, pentru a-i face mai buni sau să înceteze de-a mai fi răi? Spune, la ce ţi-a folosit ştiinţa, ca să salvezi nişte oameni sau ca să-i înfunzi? Nici gând de aşa ceva. O singură dorinţă te face să acţionezi! Să urci, să urci întruna. Să urci treptele carierei tale scârboase. Pentru tine gloria înseamnă să fii cel mai straşnic furnizor al ocnei, furnizorul neînfrânt al călăului şi al ghilotinei. Dacă Deibler{5} ar fi cât de cât recunoscător, ar trebui să-ţi trimită la fiecare sfârşit de an câte-o ladă cu cea mai fină şampanie. Oare nu mulţumită ţie, porc infect ce eşti, a putut să reteze el anul ăsta cinci sau şapte capete în plus? Acum însă eşti în mâna mea, bine legat de zidul ăsta. Îţi văd iar zâmbetul, da, aerul biruitor pe care-l aveai când, după rechizitoriu, s-a dat citire condamnării mele. Parc-ar fi fost ieri, şi totuşi sunt ani de-atunci. Câţi ani? zece? douăzeci?

  Dar ce-i cu mine? De ce zece ani? De ce douăzeci de ani? Vino-ţi în fire, Papillon, eşti puternic, eşti tânăr, şi-n măruntaiele tale ai cinci mii şase sute de franci. Doi ani, da, doi ani de muncă silnică, nici o zi mai mult – îmi jur mie însumi.

  Hai! nu te prosti, Papillon! Celula asta, liniştea asta te fac sa-ţi pierzi minţile. N-am ţigări. Ultima am fumat-o ieri. O să umblu. La urma urmei, nu-i nevoie să stau cu ochii închişi, nici cu batista pe ei, ca să văd ce-o să se-ntâmple mai departe. Sigur că da, mă scol. Celula are patru metri lungime, adică cinci paşi mici, de la uşă la zid. Încep să umblu, cu mâinile la spate. Şi continui:

  — Bun. Aşa cum îţi spuneam, revăd foarte limpede zâmbetul tău biruitor. Ei bine, ce-o să ţi-l mai preschimb în rânjet! Ai un avantaj, tu asupra mea: eu nu puteam să strig, dar tu poţi. Strigă, strigă cât pofteşti, cât poţi de tare. Ce-am să-ţi fac? Reţeta lui Dumas? Să te las să crapi de foame? Nu, nu-i deajuns. Mai întâi o să-ţi scot ochii. Aud? pari încă biruitor, crezi că dacă-ţi scot ochii o să ai măcar avantajul să nu mă mai vezi, şi că, pe de altă parte, voi fi eu însumi lipsit de bucuria de a-ţi citi reacţiile în pupile. Da, ai dreptate, nu trebuia să ţi-i scot, cel puţin nu imediat. Rămâne pentru mai târziu. Am să-ţi tai limba, limba asta înfiorătoare, tăioasă ca un cuţit – nu, mai tăioasă ca un brici! Limba asta care se prostituează pentru glorioasa-ţi carieră. Aceeaşi limbă care şopteşte cuvinte dulci soţiei, copiilor, amantei. Tu şi amantă? Mai curând un amant, asta da. Nu poţi fi decât un pederast pasiv, lipsit de vlagă. Aşa-i, în primul rând trebuie să termin cu limba ta, căci, după creier, ea e prima vinovată. Mulţumită ei, fiindcă te pricepi atât de bine s-o mânuieşti, i-ai convins pe juraţi să răspundă afirmativ întrebărilor puse. Mulţumită ei, i-ai prezentat pe sticleţi drept oameni de treabă, gata să-şi dea sufletul ca să-şi facă datoria; mulţumită ei, au fost luate drept bune balivernele martorului. Mulţumită ei, cele douăsprezece momâi m-au socotit cel mai periculos om din Paris. De n-o aveai, de n-aveai limba asta, atât de perfidă, atât de abilă, atât de convingătoare, atât de obişnuită să măsluiască oamenii, faptele şi lucrurile, aş sta şi acum la o masă pe terasa cafenelei din place Blanche, de unde n-ar fi trebuit să mă clintesc. Va să zică aşa rămâne, am să-ţi smulg limba; Dar cu ce?

  Umblu, umblu, m-apucă ameţeala, dar tot mai stăm faţă-n faţă… când, deodată, becul se stinge şi o lumină foarte palidă izbuteşte să pătrundă în celula mea prin crăpătura ferestrei.

  Ce-i asta? S-a şi făcut dimineaţă? Mi-am petrecut noaptea răzbunându-mă? Ce repede s-au scurs orele! Noaptea asta, atât de lungă, cât de scurtă a fost!

  Stau pe pat şi ascult. Nimic. Tăcerea cea mai deplină. Din când în când, un uşor „tic” la uşă. E paznicul. Încălţat cu pâslari, ca să nu facă zgomot, ridică micuţa vizetă de fier spre a-şi lipi ochiul de gaura minusculă prin care poate să mă vadă fără să-l zăresc.

  Mecanismul inventat de Republica franceză a ajuns la etapa a doua. Funcţionează de minune, întrucât în prima etapă a eliminat un om care putea s-o sâcâie. Dar asta nu-i destul. Omul ăsta n-are voie să moară prea repede, nu trebuie să-i scape printr-o sinucidere. E nevoie de el. Ce s-ar face Administraţia penitenciară fără deţinuţi? Frumos i-ar sta! Deci supraveghem. Trebuie să ajungă la ocnă, acolo va fi de folos dând de lucru altor funcţionari. Un nou „tic” la uşă mă face să zâmbesc.

  Nu-ţi bate capul de pomană, neisprăvitule, n-am să-ţi scap. Cel puţin, nu în felul de care ţi-e teamă: prin sinucidere.

  Doresc un singur lucru, să-mi păstrez cât mai bine sănătatea şi s-o pornesc cât mai repede spre acea Guyana franceză, unde, prin mila Domnului, faceţi dobitocia să mă trimiteţi.

  Colegii tăi, ştiu bine, dragul meu paznic de închisoare cu neîncetatul tău „tic”, nu sunt nişte copii nevinovaţi. Tu eşti un mieluşel pe lângă caraliii de-acolo. O ştiu de mult, căci Napoleon, când a născocit ocna şi a fost întrebat: „Cine o să-i păzească pe bandiţii ăştia?”, a răspuns: „Nişte bandiţi mai mari ca ei”. Am avut ocazia să constat mai târziu că întemeietorul ocnei nu minţise.

  Clac, clac – în mijlocul uşii mele se deschide un ghişeu de douăzeci de centimetri pe douăzeci. Mi se-ntinde cafeaua şi un rotocol de pâine de şapte sute cincizeci de grame. În calitate de condamnat, nu mai am drept la restaurant, dar, plătind, pot să cumpăr ţigări şi ceva alimente la o cantină modestă. Câteva zile încă, pe urmă n-o să mai găsesc nimic. Închisoarea Conciergerie e anticamera recluziunii. Mă delectez cu o ţigară Lucky Strike, de 6 franci şi 60 pachetul. Am cumpărat două. Îmi cheltuiesc agoniseala, deoarece o să mi-o confişte pentru plata cheltuielilor de judecată.

  Print-un bileţel pe care-l găsesc în pâine, Dega mă îndeamnă să cer trimiterea la dezinfectare: „Într-o cutie de chibrituri sunt trei păduchi”. Scot chibriturile şi găsesc păduchii, graşi şi zdraveni. Ştiu ce-nseamnă asta. Am să-i arăt paznicului, drept care o să mă trimită mâine cu toate boarfele, inclusiv salteaua, într-o sală de aburi pentru stârpirea tuturor paraziţilor – în afara noastră, bineînţeles. Într-adevăr, a doua zi îl găsesc acolo pe Dega. Nici un paznic în sala de aburi. Suntem singuri.

  — Mulţumesc, Dega. Datorită ţie am primit tubul.

  — Nu te supără?

  — Nu.

  — De câte ori te duci la closet, spală-l bine înainte să-l pui la loc.

  — Da. Cred că e etanş, deoarece bancnotele, îndoite în chip de armonică, sunt în perfectă stare. Şi se fac şapte zile de când îl ţiu.

  — Înseamnă că-i bun.

  — Ce ai de gând, Dega?

  — O s-o fac pe nebunul. Nu vreau s-ajung la ocnă. Aci, în Franţa, o să fac poate opt sau zece ani. Am relaţii şi-o să obţin o graţiere de cel puţin cinci ani.

  — Câţi ani ai?

  — Patruzeci şi doi.

  — Ai căpiat! Dacă-ţi mănânci zece ani din cinşpe, ieşi om bătrân. Ţi-e frică de munca silnică?

  — Da, mi-e frică de ocnă, nu mi-e ruşine să ţi-o spun, Papillon. Vezi tu, în Guyana e groaznic. În fiecare an se curăţă optzeci la sută din ei. Un convoi ia locul altuia, şi convoaiele sunt de o mie opt sute până la două mii de oameni. Dacă nu iei lepră, te procopseşti cu febră galbenă sau cu dizenterie, care nu iartă, sau cu oftică, cu friguri de baltă, cu malarie infecţioasă. Dacă scapi de toate astea, ai toate şansele să fii ucis ca să ţi se fure tubul sau să mierleşti într-o încercare de evadare. Crede-mă, Papillon, n-o spun ca să te descurajez, dar am cunoscut câţiva ocnaşi care s-au întors în Franţa după condamnări mai uşoare, pe cinci sau şapte ani, şi m-am lămurit. Sunt nişte epave. Zac câte nouă luni pe an la spital. Cât despre evadare, n-o ai defel în buzunar, cum îşi închipuie mulţi.

  — Te cred, Dega, dar mă bizui pe mine şi n-o să fac mulţi purici acolo, fii sigur. Sunt marinar, cunosc marea şi fii convins că n-o să treacă mult până evadez. Iar tu unul, te vezi făcând zece ani de închisoare? Dacă te iartă de cinci, ceea ce nu-i deloc sigur, crezi c-ai să-i poţi îndura, că n-ai să-nnebuneşti singur cuc? Pentru mine, la ora actuală, în celula asta în care sunt singur, fără cărţi, fără să ies, fără să pot vorbi cu cineva, cele douăzeci şi patru de ore ale zilei trebuie să le înmulţeşti nu cu şaizeci de minute, ci cu şase sute, şi încă eşti departe de adevăr.

  — Se poate, dar tu eşti tânăr, iar eu am patruzeci şi doi de ani.

  — Ascultă, Dega, sincer, de ce ţi-e teamă mai mult? Nu de ceilalţi ocnaşi?

  — Ba da, Papi, sincer. Toţi mă ştiu milionar, iar de-aci şi până la a-mi face felul, convinşi că am la mine cincizeci sau o sută de bătrâne, nu-i decât un pas.

  — Ascultă, vrei să facem un pact? Tu-mi făgăduieşti că nu încerci s-ajungi la balamuc, iar eu mă leg să fiu mereu lângă tine. O să ne sprijinim unul pe altul. Sunt puternic şi iute, de foarte tânăr am învăţat să mă bat, şi mă pricep de minune să mânuiesc şişul. Cât despre ceilalţi ocnaşi, aşadar, nici o grijă: o să fim mai mult decât respectaţi, o să fim temuţi. Pentru evadare, n-avem nevoie de nimeni. Ai lovele, am lovele, ştiu să mă folosesc de-o busolă şi să conduc o navă. Ce vrei mai mult?

  Se uită ţintă în ochii mei… Ne îmbrăţişăm. Pactul e semnat.

  Câteva clipe mai târziu, se deschide uşa. El o ia într-o parte, cu boarfele lui, eu în alta. Nu suntem prea departe unul de altul şi o să putem să ne mai vedem când şi când, la frizer, la doctor, sau în capelă, la slujba de duminică.

  Dega a picat în afacerea cu falsificarea bonurilor Apărării Naţionale. Un falsificator le făcuse într-un chip foarte original. Decolora bonurile de 500 de franci şi retipărea deasupra, cu măiestrie, titluri de 10.000 de franci. Hârtia era aceeaşi, aşa că băncile şi negustorii le acceptau cu toată încrederea. Treaba mergea de câţiva ani şi Secţia financiară a Parchetului nu reuşea defel să-i dea de capăt, până în ziua când îl arestează pe-un anume Brioulet, prins în flagrant delict. Louis Dega trăia liniştit, proprietar al unui bar din Marsilia, unde se aduna în fiecare noapte crema tagmei din Sud şi unde, ca într-un soi de simpozion internaţional, se regăseau cei mai senzaţionali vântură-lume.

  În 1929 era milionar. Într-o noapte apare în bar o femeie elegantă, tânără şi frumoasă. Îl caută pe domnul Louis Dega.

  — Eu sunt, doamnă, ce doriţi?

  Dacă nu vă supăraţi, să trecem în încăperea alăturată.

  — Vedeţi, sunt soţia lui Brioulet. E la Paris, închis pentru că ar fi vândut nişte bonuri falsificate. Am dat ochii cu el la vorbitor, la închisoarea Sânte, mi-a dat adresa barului şi mi-a zis să vă cer douăzeci de mii de franci ca să plătească avocatul.

  Şi iată cum unul dintre cei mai grozavi escroci ai Franţei, Dega, în faţa primejdiei reprezentate de o femeie care ştie ce rol a jucat în afacerea bonurilor, nu găseşte decât tocmai răspunsul pe care nu trebuia să-l dea:

  — Doamnă, habar n-am cine-i soţul dumneavoastră, iar dacă vă trebuie bani, n-aveţi decât să faceţi trotuarul. Frumoasă cum sunteţi, o să câştigaţi mai mulţi decât vă trebuie.

  Biata femeie, revoltată, o ia la fugă cu ochii în lacrimi. Se duce să-i povestească scena soţului ei. Indignat, a doua zi, Brioulet istorisea totul judecătorului de instrucţie, învinuindu-l pe Dega că-i tipul care furniza bonurile falsificate. O echipă formată din cei mai isteţi copoi ai Franţei e pusă pe urmele lui Dega. O lună mai târziu, Dega, falsificatorul, gravorul şi unsprezece complici sunt arestaţi la aceeaşi oră în locuri diferite şi băgaţi la răcoare. Au fost judecaţi de Curtea de juri a departamentului Senei, iar procesul a durat paisprezece zile. Fiecare acuzat era apărat de-un avocat celebru. Brioulet n-a retractat nimic. În concluzie, pentru nişte amărâţi de douăzeci de mii de franci şi-un cuvânt tâmpit, cel mai faimos escroc din Franţa, ruinat, îmbătrânit cu zece ani, s-a ales cu cincisprezece ani de muncă silnică. Asta era omul cu care semnasem un pact pe viaţă şi pe moarte.

  Maestrul Raymond Hubert a venit să mă vadă. Nu prea avea chef de vorbă. Nu-i reproşez nimic.

  Unu, doi, trei, patru, cinci stânga-mprejur. Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. De câteva ori fac drumul dus şi întors de la fereastră la uşa celulei mele. Fumez, mă simt lucid, echilibrat, şi-n stare să îndur orice, îmi promit să nu mă mai gândesc deocamdată la răzbunare.

  Să-l lăsăm pe procuror acolo unde l-am lăsat, legat de belciugele din zid, cu faţa la mine, fără să mă fi hotărât încă asupra felului în care să-l trimit pe lumea cealaltă.

  Deodată, un strigăt, un strigăt de disperare, ascuţit, plin de-o spaimă îngrozitoare, răzbate prin uşa celulei mele. Ce s-o fi întâmplat? S-ar zice că ţipă cineva pus la cazne. Şi totuşi aici nu-i poliţia judiciară. Nu-i chip să aflu despre ce-i vorba. Ţipetele astea în plină noapte m-au răscolit. Cât de puternice trebuie să fie, ca să răzbată prin uşa asta capitonată. O fi vreun nebun. E atât de uşor să-ţi pierzi minţile în celulele astea în care nimic n-ajunge până la tine. Vorbesc de unul singur, cu glas tare, mă întreb: „Ce te priveşte? Gândeşte-te la tine, numai la tine şi la noul tău asociat, la Dega.” Mă aplec, mă ridic, apoi îmi trântesc un pumn în piept. Mă doare al dracului, înseamnă că-i în regulă: muşchii braţelor funcţionează perfect. Dar picioarele? Poţi să le feliciţi, umbli de peste şaisprezece ore şi nici măcar n-ai obosit.

  Unii au născocit picătura chinezească. Alţii au născocit tăcerea. Suprimă orice mijloc de a distrage. Nici cărţi, nici hârtie, nici creion, fereastra cu zăbrele groase e complet astupată de scânduri, prin câteva găurele abia se cerne un pic de lumină.

  Foarte impresionat de acel ţipăt sfâşietor, mă învârtesc ca o fiară în cuşcă. Mă simt părăsit de toţi, pur şi simplu îngropat de viu. Da, sunt tare singur, doar câte-un ţipăt poate să răzbată până la mine.

  Se deschide uşa. Un preot bătrân îşi face apariţia. Uite că nu eşti singur, e un preot aici, în faţa ta.

  — Bună seara, fiule. Iartă-mă că n-am venit până acum, dar eram în concediu. Cum îţi merge?

  Bunul şi bătrânul preot intră de-a dreptul în celulă şi se aşează pe mizeria mea de pat.

  — De unde eşti?

  — Din Ardèche.

  — Părinţii?

  — Mama a murit când aveam unsprezece ani. Tata mă iubea mult.

  — Ce ocupaţie avea?

  — Învăţător.

  — Trăieşte?

  — Da.

  — De ce vorbeşti de el la trecut, dacă trăieşte?

  — Chiar dacă el trăieşte, eu sunt mort.

  — Oh! nu vorbi aşa. Ce-ai făcut?

  Într-o fracţiune de secundă îmi dau seama cât ar fi de caraghios să-i spun că sunt nevinovat, şi răspund repede:

  — Poliţia zice c-am omorât un om, şi dacă aşa zice, înseamnă că-i adevărat.

  — Era negustor?

  — Nu, proxenet.

  — Şi pentru o tărăşenie a tagmei te-au condamnat la muncă silnică pe viaţă? Nu-nţeleg. E vorba de-un asasinat?

  — Nu, de omucidere{6}.

  — De necrezut, sărmanul meu fiu. Ce pot să fac pentru tine? Vrei să ne rugăm împreună?

  — Iartă-mă, părinte, n-am primit nici un fel de educaţie religioasă, nu ştiu să mă rog.

  — Nu face nimic, fiule, am să mă rog eu pentru tine. Bunul Dumnezeu îi iubeşte pe toţi fiii lui, fie că-s botezaţi, fie că nu. Ai să spui după mine cuvânt cu cuvânt, vrei?

  Are nişte ochi atât de blânzi, figura-i dolofană exprimă o bunătate atât de evidentă, că mi-e ruşine să-l refuz şi, văzând c-a îngenuncheat, fac la fel. „Tatăl nostru carele eşti în ceruri…” Mă podidesc lacrimile, şi bunul părinte, care le vede, culege de pe obrazul meu, cu-n deget ca un caltaboş» o lacrimă foarte mare, o duce la buze şi o soarbe.

  — Lacrimile tale, fiule, îmi sunt cea mai mare răsplată pe care mi-o putea da Domnul astăzi prin tine. Îţi mulţumesc.

  Şi, ridicându-se, mă sărută pe frunte. Şedeam din nou alături, pe pat.

  — De când n-ai mai plâns?

  — De paisprezece ani.

  — Acum paisprezece ani, cu ce prilej?

  — În ziua când a murit mama.

  Mă apucă de mână şi-mi spune: „Iartă-i pe cei care te-au făcut să suferi atât de mult”.

  Îmi smulg mâna şi, dintr-un salt, mă trezesc fără să vreau în mijlocul celulei.

  — Ah nu, asta nu! N-am să iert niciodată. Şi vrei să-ţi mărturisesc ceva, părinte? Ei bine, fiecare zi, fiecare noapte, fiecare oră, fiecare minut, mi le petrec calculând când, cum, în ce chip o să-i omor pe toţi cei care m-au trimis aici.

  — O spui şi-o crezi, fiule. Eşti tânăr, foarte tânăr. Cu vârsta vei renunţa să pedepseşti şi să te răzbuni.

  După treizeci şi patru de ani gândesc ca el.

  — Ce pot să fac pentru tine? repetă preotul.

  — Un delict, părinte.

  — Care?

  — Să te duci la celula 37 şi să-i spui lui Dega să facă o cerere prin avocatul lui să fie trimis la centrala din Caen, şi eu am făcut una azi. Trebuie să plecăm degrabă de la Conciergerie la una din închisorile centrale unde se formează convoaiele pentru Guyana. Dacă pierzi primul vapor, trebuie să mai aştepţi doi ani în închisoare până pleacă altul. După ce-l vezi, părinte, întoarce-te aici.

  — Pe ce motiv?

  — Pe motiv, de pildă, că ţi-ai uitat cartea de rugăciuni. Aştept răspunsul.

  — Şi de ce eşti atât de grăbit să ajungi la oroarea aia numită ocnă?

  Mă uit în ochii acestui preot şi sunt convins că nu mă va trăda:

  — Ca să evadez mai iute, părinte, îi răspund.

  — Dumnezeu te va ajuta, fiule, sunt sigur, şi-ai să-ţi refaci viaţa, o simt. Vezi tu, ai o privire de băiat bun şi un suflet nobil. Am plecat la 37. Aşteaptă răspunsul.

  S-a întors foarte repede. Dega e de acord. Preotul mi-a lăsat cartea de rugăciuni până a doua zi.

  Ce rază de soare am primit azi! Mi-a luminat toată celula. Mulţumită acestui om.

  Dacă există un Dumnezeu, de ce îngăduie să se afle pe pământ făpturi atât de diferite? Procurorul, poliţiştii, oameni ca Polein şi apoi preotul, preotul de la Conciergerie?

  Vizita acestui om mi-a făcut bine şi mi-a fost şi de folos.

  Rezultatul cererilor nu s-a lăsat aşteptat. O săptămână mai târziu, şapte oameni ne aflam aliniaţi, la patru dimineaţa, pe culoarul închisorii Conciergerie. Caraliii sunt de faţă, toţi în păr.

  — Dezbrăcarea!

  Ne dezbrăcăm cu toţii încet. E frig, am pielea ca de găină.

  — Puneţi-vă efectele în faţa voastră. Stânga-mprejur, un pas înapoi!

  Şi fiecare se trezeşte în faţa unui pachet.

  — Echiparea!

  Cămaşa de bumbac pe care-o purtam câteva clipe mai înainte e înlocuită cu o cămaşă groasă de pânză nealbită, scorţoasă, iar frumosul meu costum, cu un bluzon şi un pantalon de aba. Pantofii au dispărut, şi-n locul lor îmi vâr picioarele într-o pereche de saboţi. Până-n ziua aceea aveam o înfăţişare de om normal. Mă uit la ceilalţi şase: oroare! S-a isprăvit cu personalitatea fiecăruia: în două minute ne-am transformat în ocnaşi.

  „Alinierea, la dreapta! înainte, marş! „ Escortaţi de vreo douăzeci de gardieni, ajungem în curte, unde, unul după altul, fiecare e vârât într-un cotlon strâmt al unei maşini celulare. Direcţia Beaulieu, numele închisorii centrale din Caen.

  ÎNCHISOAREA CENTRALĂ DIN CAEN.

  Abia sosiţi, suntem introduşi în cabinetul directorului. Tronează în dosul unui birou stil Empire, pe-o estradă înaltă de-un metru.

  — Drepţi! Vorbeşte directorul.

  — Condamnaţi, vă aflaţi aci ca deţinuţi în aşteptarea plecării la ocnă. Aci e o închisoare pentru condamnaţii la muncă silnică. Tăcere obligatorie tot timpul, nici un fel de vizite, nici o scrisoare de la nimeni. Supunere ori lichidare. Aveţi două uşi la dispoziţie: una prin care ajungeţi la ocnă, dacă vă purtaţi bine; alta spre cimitir. Dacă vă purtaţi rău, e aşa: cea mai mică greşeală se pedepseşte cu şaizeci de zile carceră, numai pâine şi apă. Nimeni n-a rezistat la două pedepse consecutive de carceră. Cine are urechi de auzit să audă!

  I se adresează lui Pierrot Nebunu, extrădat din Spania:

  — Ce profesie aveai în viaţa de toate zilele?

  — Toreador, domnule director.

  Înfuriat de răspuns, directorul urlă: „Umflaţi-mi-l pe tipul ăsta, ca la cazarmă!” Cât ai clipi, toreadorul e doborât la pământ, bătut cu ciomegele de paţru-cinci caralii, luat pe sus în viteză. Îl auzim strigând: „Ticăloşilor, tăbărâţi cinci pe unul şi mai daţi şi cu bulanele, jigodiilor!” Un „ah!” de animal rănit de moarte, şi-apoi nimic. Doar frecarea de ciment a ceva târât.

  După o asemenea scenă, dacă n-ai înţeles, n-o să mai înţelegi niciodată. Dega e lângă mine. Mişcă un deget, unul singur ca să-mi atingă pantalonul. Am priceput ce vrea să-mi spună: „Stai cuminte, dacă vrei s-ajungi viu la ocnă”. Zece minute mai târziu, fiecare din noi (în afară de Pierrot Nebunu, dus la subsol într-o carceră oribilă) s află într-o celulă a sectorului disciplinar din închisoarea centrală.

  Norocul a făcut ca Dega să fie în celula vecină cu a mea. Mai înainte fuseserăm prezentaţi unui soi de monstru roşcovan de vreun metru nouăzeci, sau mai mult, chior, cu o vână de bou nou-nouţă în mâna dreaptă. E starostele, un deţinut care îndeplineşte funcţia de călău la ordinele gardienilor. E spaima condamnaţilor. Datorită lui, gardienii au avantajul de a putea ciomăgi şi biciui oamenii fără să se obosească, iar dacă moare vreunul, fără vreo răspundere în ce priveşte Administraţia.

  Am aflat mai târziu, cu prilejul unui scurt popas la infirmerie, povestea acestei bestii umane. Directorul închisorii centrale merită felicitări că a ştiut să-şi aleagă atât de bine călăul. Individul cu pricina lucra la o carieră de piatră. Într-o bună zi, în orăşelul din Nord în care trăia, hotărăşte să-şi pună capăt zilelor, omorându-şi totodată şi soţia. În scopul ăsta face rost de-un cartuş măricel de dinamită. Se culcă, lângă nevastă-sa, într-o odaie de la etajul doi al unei clădiri cu şase etaje. Femeia doarme. Aprinde o ţigară şi cu ea dă foc fitilului de la cartuşul de dinamită, pe care-l ţine-n mâna stângă, între capul lui şi al nevestei. Explozie înfiorătoare. Rezultat: nevastă-sa trebuie adunată cu făraşul, întrucât s-a făcut fărâme. O parte a clădirii se prăbuşeşte, trei copii şi o bătrână de şaptezeci de ani mor striviţi sub dărâmături. Ceilalţi locatari se aleg cu răni mai mult sau mai puţin grave.

  El, Tribouillard, şi-a pierdut o parte din mâna stângă, rămânând doar cu degetul mic şi jumătate din cel mare, ochiul şi urechea stângă. Are o rană la cap îndeajuns de gravă ca să fie trepanat. Din ziua condamnării e starostele celulelor disciplinare ale închisorii centrale. Tipul j ăsta, pe jumătate ţicnit, poate să-şi facă mendrele cu nenorociţii care pică în raza lui de acţiune.

  Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur… unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur… Începe nesfârşitul du-te-vino dintre zid şi uşa celulei.

  Culcatul în timpul zilei e interzis. La cinci dimineaţa, un fluierat strident îi trezeşte pe toţi. Trebuie să te scoli, să-ţi faci patul, să te speli şi să umbli sau să te aşezi pe-un scăunel fixat de zid. Peste zi n-ai dreptul să te culci. O culme a rafinamentului în sistemul penitenciar: patul se ridică şi rămâne agăţat de zid. Aşa că deţinutul nu se poate lungi şi e mai uşor de supravegheat.

  „Unu, doi, trei, patru, cinci… Paisprezece ore de umblat. Ca să deprinzi automatismul acestei neîncetate mişcări, trebuie să înveţi să pleci capul, ţinând mâinile la spate, să nu umbli nici prea repede, nici prea încet, să faci paşi de aceeaşi lungime şi să te întorci automat, la un capăt al celulei, pe piciorul stâng, iar la celălalt pe piciorul drept.

  Unu, doi, trei, patru, cinci… Celulele sunt mai luminoase decât la Conciergerie şi se aud zgomotele de afară, cele din sectorul disciplinar, precum şi unele care ne sosesc de pe ogoare. Noaptea se aud fluierăturile sau cântecele plugarilor, care se întorc acasă mulţumiţi c-au tras o duşcă bună de cidru.

  De Crăciun am căpătat un cadou: printr-o crăpătură a scândurilor care astupă fereastra zăresc câmpul acoperit tot de zăpadă şi câţiva arbori groşi şi negri luminaţi de o lună plină. S-ar zice că-i o ilustrată de Crăciun. Scuturaţi de vânt, arborii şi-au lepădat mantia de nea, astfel că se disting bine. Se profilează mari pete întunecate, contrastând cu restul peisajului. Pentru toţi a venit Crăciunul, într-o parte a închisorii e chiar sărbătorit. Pentru ocnaşii aflaţi în trecere, Administraţia şi-a rupt de la inimă: avem dreptul să cumpărăm două batoane de ciocolată. Am spus bine: două batoane, nu două tablete. Cele două bucăţi de ciocolată Aiguebelle au reprezentat pentru mine, în 1931, seara de Moş-Ajun.

  Unu, doi, trei, patru, cinci… Represiunea exercitată de Justiţie m-a transformat în pendul, acest du-te-vino într-o celulă reprezintă întregul meu univers. E calculat matematic. Nimic, absolut nimic nu trebuie lăsat în celulă. Mai ales, e interzis ca deţinutul să se poată distra. Dacă m-ar zări privind prin crăpătura din lemnul ferestrei, m-aş pomeni c-o pedeapsă straşnică. De fapt au dreptate, sunt oare în ochii lor altceva decât un cadavru viu? Cu ce drept mi-aş permite să mă bucur de priveliştea naturii?

  Zboară un fluture, e albastru-deschis cu o dunguliţă neagră, o albină zumzăie nu departe de el, lângă fereastră. Ce caută acolo insectele astea? S-ar zice că sunt înnebunite după soarele de iarnă, dacă nu cumva le e frig şi vor să pătrundă în închisoare. Un fluture, iarna, e-un înviat din morţi. Cum de nu s-a prăpădit? Şi albina de ce şi-o fi părăsit stupul? Ce îndrăzneală inconştientă să se apropie de acest loc! Noroc că starostele n-are aripi, altfel gâzele n-ar mai avea mult de trăit.

  Tribouillard e un sadic fioros şi presimt co s-o păţesc. Din.păcate, nu m-am înşelat. A doua zi după vizita celor două fermecătoare insecte, anunţ că-s bolnav. Nu mai pot, mă înăbuş de atâta singurătate, simt nevoia să văd un chip, să aud un, glas, chiar neplăcut, numai glas să fie, să aud ceva.

  Gol puşcă în gheţăria coridorului, privind spre perete, cu nasul la patru degete de zid, eram penultimul dintr-un şir de opt, aşteptându-mi rândul la doctor. Voiam să văd lume… ei bine, am reuşit! Starostele mă surprinde în clipa când îi şoptesc câteva cuvinte lui Julot, zis omul cu ciocanul. Reacţia roşcovanului ăsta sălbatic a fost îngrozitoare. Cu un pumn în ceafă, aproape că mă dă gata şi, întrucât nu văzusem că mă loveşte, am intrat cu nasu-n zid. Mă podideşte sângele şi, după ce mă ridic, deoarece căzusem, mă scutur şi încerc să pricep ce-i cu mine. Văzând că schiţez un gest de protest, huiduma, care atâta aşteptă, mă culcă iar c-un picior în burtă şi începe să dea în mine cu vâna de bou. Julot nu-i în stare să-nghită aşa ceva. Se aruncă asupra lui, se încinge o mardeală teribilă şi, Cum Julot e-n inferioritate, gardienii nu mişcă un deget. Am prins să mă ridic, nimeni nu-mi dă vreo atenţie. Mă uit în jur, după ceva care s-aducă a armă. Deodată îl zăresc pe doctor, aplecat asupra fotoliului său, încercând să vadă din sala de consultaţii ce se petrece pe coridor şi, în acelaşi timp, capacul unei oale ridicat de presiunea aburului. Oala asta groasă de smalţ se află pe godinul care încălzeşte sala doctorului. Probabil că aburul arc rostul să mai cureţe aerul.

  Şi-atunci, printr-un reflex rapid, apuc oala de toarte, mă frig, dar nu-i dau drumul şi, dintr-o mişcare, zvârl apa clocotită în obrazul starostelui, care nu mă văzuse de ocupat ce era cu Julot. Un urlet înfiorător iese din gâtlejul individului. A încasat zdravăn. Se tăvăleşte pe jos şi, întrucât poartă trei tricouri de lână, le smulge greu, unul după altul. Când ajunge la al treilea, vine şi pielea totodată. Gulerul maioului e strimt şi, forţându-se să-l scoată, se duce şi pielea de pe piept, o parte din cea de pe gât şi toată de pe obraz, lipite de maiou. Are arsuri şi la singurul său ochi, aşa că-i orb. În sfârşit se ridică, hidos, sângerând, numai carne vie, iar Julot profită ca să-i ardă un picior zdravăn în boaşe. Malacul cade, începe să verse şi să scoată bale. I-ajunge cu vârf şi îndesat. În ce ne priveşte, cam ştim ce ne-aşteaptă.

  Cei doi supraveghetori care au fost de faţă la toată scena nu-s destul de înfipţi ca să ne atace. Sună alarma după întăriri. Ele sosesc de peste tot, şi loviturile de ciomag cad pe noi dese ca grindina. Noroc că-mi pierd repede cunoştinţa, aşa că nu mai simt loviturile.

  Mă trezesc două etaje mai jos, gol puşcă, într-o carceră, şiroind de apă. Îmi revin încet. Trec mâna peste trupul îndurerat. Am pe puţin douăsprezece piua la cincisprezece cucuie. Cât o fi ceasul? Habar n-am. Aici nu există nici noapte, nici zi, nici o lumină. Aud nişte bătăi în zid, vin de departe.

  Toc, toc, toc, toc, toc, toc. Bătăile astea sunt soneria „telefonului”. Dacă vreau să primesc comunicarea trebuie,să bat la rândul meu de două ori în zid. Să bat, dar cu ce? În întuneric nu zăresc nimic cu care aş putea s-o fac. Cu pumnii e imposibil, loviturile lor nu se transmit destul de departe. Mă apropii de locul unde presupun că ar fi uşa, căci e niţeluş mai puţin întuneric. Mă lovesc de zăbrelele pe care nu le văzusem. Carcera, după cât îmi dau seama pe pipăite, e închisă de-o uşă aflată la peste un metru de mine, şi la care mă împiedică să ajung un grilaj, cel pe care-l ating. Astfel, când intră cineva la un deţinut primejdios, acesta nu-l poate atinge, căci e într-o cuşcă. Poţi să-i vorbeşti, să-l uzi, să-i arunci mâncare şi să-l înjuri fără nici un pericol. Dar are şi-un avantaj, nu poţi să-l baţi fără să te expui primejdiei, deoarece ca să-l loveşti trebuie să deschizi grilajul.

  Ciocăniturile se repetă din timp în timp. Cine m-o fi chemând? Ar merita să-i răspund, căci riscă mult dacă e prins. Tot umblând, era să vin în bot. Am călcat pe ceva tare şi rotund. Pipăi, e o lingură de lemn. O apuc iute şi mă pregătesc să răspund. Cu urechea lipită de perete, aştept. Toc, toc, toc, toc, toc-stop, toc, toc.

  — Răspund: toc, toc. Cele două lovituri vor să spună celui care cheamă: E-n regulă, sunt pe recepţie. Încep loviturile: toc, toc, toc… literele alfabetului se perindă cu iuţeală… a b c d e f g h i j k l m n o p, stop. Se opreşte la litera p. Lovesc o dată tare: toc. Ştie astfel că am recepţionat litera p, apoi vine un a, un p, un i, etc. Îmi spune: „Papi, cum îţi merge? Te-au lovit rău, eu am un braţ rupt.” E Julot.

  Ne „telefonăm” vreme de două ore şi mai bine, fără să ne pese că am putea fi surprinşi. Suntem literalmente stăpâniţi de furia de a schimba fraze. Îi spun că sunt întreg, că mi-e capul plin de cucuie, dar că n-am nici o rană.

  A văzut cum m-au dus jos, tras de-un picior, şi-mi spune că la fiecare treaptă mi se izbea capul, cu o pocnitură, căzând de pe treapta precedentă. El nu şi-a pierdut nici o clipă cunoştinţa. Crede că Tribouillard are arsuri grave şi că, de pe urma linii, rănile sunt adânci – e aranjat pe-o bună bucată de timp.

  Trei lovituri foarte iuţi şi repetate mă înştiinţează că se aude un zgomot. Mă opresc. Într-adevăr, câteva clipe mai târziu, se deschide uşa. Cineva strigă la mine:

  — În fund, ticălosule! Treci în fundul carcerei şi stai drepţi! (E glasul noului staroste.) Mă cheamă Batton, pe-adevăratelea. Vezi că numele se potriveşte cu slujba{7}.

  Cu o puternică lanternă marinărească, luminează carcera şi pe mine gol puşcă.

  — Na, îmbracă-te. Nu mişca de-acolo. Uite apă şi pâine. Nu mânca totul dintr-odată, că douăzeci şi patru de ore nu mai capeţi nimic{8}.

  Urlă ca un sălbatic, apoi îndreaptă lanterna spre chipul său. Văd că zâmbeşte, dar nu răutăcios. Duce un deget la gură şi-mi arată ţoalele pe care le-a lăsat. Pe coridor se află probabil un gardian şi a vrut să-mi dea de înţeles în felul ăsta că nu mi-e duşman.

  Într-adevăr, în rotocolul de pâine găsesc o bucată zdravănă de carne fiartă, iar în buzunarul pantalonului, minune! un pachet de ţigări şi un amnar c-o bucăţică de iască. Aci asemenea daruri valorează-un milion. Două cămăşi în loc de una şi nişte izmene de lână care mi-ajung până la glezne. O să-mi amintesc cât oi trăi de acest Batton. Toate astea înseamnă că m-a răsplătit pentru că l-am eliminat pe Tribouillard. Până la incident, nu era decât ajutor de staroste. Acum, datorită mie, devine titular pe postul de mare şef. În definitiv, îmi datorează avansarea şi mi-a dovedit recunoştinţa.

  Deoarece trebuie să ai o răbdare nemaipomenită ca să afli de unde vin ciocăniturile, şi întrucât doar starostele poate să cerceteze, gardienii fiind prea puturoşi, îmi fac de cap cu Julot, liniştiţi în ce-l priveşte pe Batton. Cât e ziua de lungă ne trimitem telegrame. Aflu de la el că vom pleca spre ocnă în curând: trei-patru luni.

  Două zile mai târziu, am fost scoşi din carceră şi, fiecare între doi gardieni, suntem duşi în biroul directorului. Cu faţa la intrare, trei persoane stau jos în spatele unei mese. E un fel de tribunal. Directorul îndeplineşte funcţia de preşedinte, subdirectorul şi supraveghetorul-şef, de asesori.

  — Ah, uite-i pe zmeii mei! Ce-aveţi de spus?

  Julot e foarte palid, umflat la ochi, precis că are temperatură. Stă de trei zile cu braţul rupt, probabil că-l doare cumplit.

  Julot răspunde încet: „Mi-e braţul rupt”.

  — Mă rog, te-ai străduit ca să te-alegi cu braţul rupt. O să-ţi fie de-nvăţătură să mai sări la oameni. Doctorul o să te examineze, când o veni. Nădăjduiesc că mai trece o săptămână până atunci. Aşteptarea asta o să-ţi priască, poate că durerea îţi va sluji la ceva. Doar nu-ţi închipui c-o să chem în mod special un medic pentru un individ de teapa ta? Aşa c-o s-aştepţi până ce doctorul închisorii centrale o să aibă răgazul să vină, şi te va îngriji. Asta nu-nseamnă că nu vă condamn pe amândoi să staţi la carceră până la noi ordine.

  Julot se uită ţintă în ochii mei: „Domnul ăsta bine înţolit nu se prea sinchiseşte de viaţa unor oameni”, pare să-mi spună el.

  Întorc din nou capul spre director şi-l privesc. Crede că vreau să vorbesc. Îmi spune: „Şi cu dumneata cum e, nu eşti de acord cu hotărârea asta? Ai ceva împotrivă?”

  Răspund: „Absolut nimic, domnule director. Mă încearcă doar nevoia să vă scuip în obraz, dar mă abţin ca să nu-mi murdăresc saliva.”

  E atât de năucit că roşeşte şi nu pricepe imediat. Dar gardianul-şef a înţeles. Strigă la supraveghetori:

  — Umflaţi-l şi aranjaţi-l! Sper că până-ntr-o oră o să-şi ceară iertare în genunchi. Las' că-l învăţăm noi! O să-l pun să-mi lingă cizmele, pe faţă şi pe dos. Băteţi-l zdravăn, vi-l dau pe mână.

  Doi gardieni îmi răsucesc braţul drept, alţi doi cel stâng. M-au culcat pe jos, cu mâinile duse la spate la nivelul omoplaţilor. Îmi pun cătuşele cu lănţişoare care-mi prind arătătorul stâng de degetul mare de la mâna dreaptă şi supraveghetorul-şef mă ridică de parc-aş fi un animal, trăgându-mă de păr.

  Nu-i nevoie să vă povestesc ce mi-au făcut. E deajuns să se ştie că m-au lăsat unsprezece zile cu mâinile în cătuşe la spate. Dacă trăiesc, e mulţumită lui Batton. În fiecare zi mi-arunca în carceră rotocolul reglementar de pâine, dar, fără mâini, nu puteam s-o mănânc. Nu izbuteam să muşc din ea nici proptind-o cu capul de grilaj. Dar Batton îmi mai arunca şi bucăţele de pâine cât pentru o îmbucătură, în cantitate suficientă ca să rămân în viaţă. Le adunam grămăjoare cu piciorul, apoi mă culcam pe burtă şi le mâncam ca un câine. Mestecam bine fiecare bucată, să nu irosesc nimic.

  În a douăsprezecea zi, când mi-au scos cătuşele, oţelul pătrunsese în carne, care, tumefiată, ascundea sub ea, pe alocuri, metalul.

  Gardianul-şef s-a speriat, mai ales c-am leşinat de durere. După ce m-au trezit, am fost dus la infirmerie, unde mi-au pus apă oxigenată. Infirmierul a cerut să mi se facă o injecţie, cu antitetanic. Braţele mi-erau anchilozate şi nu-şi puteau relua poziţia normală. După o jumătate de oră şi mai bine de fricţionare cu ulei camforat, am putut să le las jos.

  Sunt readus în carceră şi supraveghetorul-şef, văzând cele unsprezece rotocoale de pâine, îmi zice:

  — Ce-ai să te mai ospătezi! Ciudat lucru, n-ai prea slăbit în astea unsprezece zile de post…

  — Am băut multă apă, dom' şef.

  — Aha! Asta-i, am priceput. Acum să mănânci mult, să te refaci.

  Şi pleacă.

  Idiot sinistru! Mi-o spusese convins că de unsprezece zile n-am mâncat nimic şi că dacă înfulec totul dintr-odată, mă curăţ de indigestie. Să-şi pună pofta-n cui. Spre seară, Batton îmi strecoară tutun şi foiţe. Fumez, fumez, suflând fumul în gura sobei care bineînţeles că nu funcţionează niciodată. Măcar la asta-i bună.

  Mai târziu îl chem pe Julot. Crede că n-am mâncat de unsprezece zile şi mă sfătuieşte s-o iau domol! Mi-e frică să-i spun adevărul, nu cumva vreo lichea să descifreze întâmplător telegrama. I s-a pus braţul în ghips, cu moralul stă bine şi mă felicită c-am rezistat.

  După părerea lui, convoiul se apropie. Infirmierul i-a spus că „au sosit fiolele cu vaccinurile destinate ocnaşilor înainte de plecare. De obicei, sunt aduse cu o lună înainte. E imprudent Julot, mă întreabă dac-am salvat tubul.

  Da, l-am salvat, dar nu se poate descrie ce-am făcut ca să păstrez averea asta. În regiunea anusului am nişte răni înfiorătoare.

  Trei săptămâni mai târziu, suntem scoşi din carcere. Ce s-a întâmplat? Avem parte de-un duş formidabil, cu săpun şi apă caldă. Simt că renasc. Julot râde ca un copil şi Pierrot Nebunu radiază fericirea de a trăi.

  Abia am ieşit din carceră, habar n-avem despre ce-i vorba. Frizerul n-a vrut să-mi răspundă la scurta întrebare şoptită din vârful buzelor: „Ce s-a întâmplat?”

  Un necunoscut c-o mutră pocită îmi spune: „Cred că e-o amnistie pentru încarceraţi. Poate că le e frică de-un inspector care urmează să vină. Principalul e că trăim.” Fiecare e dus într-o celulă obişnuită. La prânz, în prima supa caldă după patruzeci şi trei de zile găsesc o aşchie de lemn. Pe ea e scris: „Pornim peste opt zile. Mâine vaccin.”

  Cine mi-o fi trimis-o?

  N-am aflat niciodată. Precis că vreun deţinut care a avut amabilitatea să ne informeze. Ştie că-i deajuns s-o ştie unul din noi, ca să afle toţi. Cu siguranţă că mesajul mi-a parvenit cu totul întâmplător.

  Îl înştiinţez degrabă prin telefon pe Julot: „Transmite mai departe”. Toată noaptea i-am auzit cum îşi telefonau. Eu, după ce mi-am trimis mesajul, m-am oprit. Prea mă simt bine în patul meu. Nu vreau să am necazuri. Iar ideea de a mă întoarce la carceră nu-mi surâde de fel. Azi mai puţin ca oricând.

 

  Caietul al doilea în drum spre ocnă.

  SAINT-MARTIN-DE-RÉ.

  Seara, Batton îmi strecoară trei ţigări Gauloise şi o hârtiuţă pe care scrie: „Papillon, ştiu c-o să rămâi cu amintiri bune despre mine. Sunt staroste, dar încerc să fac cât mai puţin rău deţinuţilor. Am primit slujba asta pentru că am nouă copii şi aştept graţierea cu nerăbdare. Fără să fac prea mult rău, o să încerc să-mi dobândesc graţierea. Adio. Noroc. Convoiul pleacă poimâine.”

  Într-adevăr, a doua zi suntem adunaţi în grupe de câte treizeci pe culoarul sectorului disciplinar. Infirmieri veniţi din Caen ne vaccinează împotriva bolilor tropicale. Trei vaccinuri şi doi litri de lapte de fiecare. Dega e lângă mine. Îngândurat. Nu se mai respectă nici un fel de ordin în ce priveşte tăcerea, deoarece ştim că nu ne pot băga la carceră o dată ce-am fost vaccinaţi. Trăncănim în şoaptă sub nasul caraliilor, care nu îndrăznesc să spună nimic din pricina infirmierilor de la oraş. Dega îmi spune:

  — Or avea destule maşini celulare să ne ducă pe toţi o dată?

  — Cred că nu.

  — Saint-Martin-de-Ré e departe, şi dacă duc şaizeci pe zi, o să dureze zece zile, că numai aici suntem aproape şase sute.

  — Principalul e c-am fost vaccinaţi. Înseamnă că suntem pe listă şi că vom fi în curând la ocnă. Curaj. Dega, începe altă etapă. Bizuie-te pe mine, aşa cum mă bizui eu pe tine.

  Mă priveşte cu ochi sclipind de satisfacţie, mă prinde de braţ şi repetă: „Pe viaţă şi pe moarte, Papi”.

  Cât priveşte convoiul, puţine incidente demne de povestit, afară de faptul că ne sufocam, fiecare în mica-i despărţitură a furgonului celular. Gardienii au refuzat să crape cât de cât uşile, să intre puţin aer. Sosind la La Rochelle, doi dintre tovarăşii noştri de furgon au fost găsiţi morţi, asfixiaţi.

  Tot felul de gură-cască adunaţi pe chei – căci Saint-Martin-de-Ré e o insulă şi trebuia să luăm un vapor ca să traversăm braţul de apă – au asistat când i-au găsit pe cei doi năpăstuiţi. De altminteri, fără să ia vreo atitudine. Şi cum jandarmii urmau să ne predea Fortăreţei, morţi sau vii, au dus cadavrele pe vapor împreună cu noi.

  Traversarea n-a durat mult, dar am tras o gură zdravănă de aer marin. Îi spun lui Dega: „Miroase a evadare”. Zâmbeşte. Iar Julot, care era alături, ne spune:

  — Da, miroase a cărăbăneală. Eu unul mă-ntorc acolo de unde am evadat cu cinci ani în urmă. M-am lăsat prins ca un dobitoc tocmai când eram gata să-l curăţ pe tăinuitorul meu, care mă turnase la proces acum zece ani. Să-ncercăm să rămânem împreună, că la Saint-Martin ne bagă la nimereală câte zece într-o celulă.

  Se-nşela Julot. Cum am sosit, l-au chemat pe el şi încă alţi doi şi i-au pus separat. Erau trei ocnaşi evadaţi, prinşi din nou în Franţa, şi trimişi la ocnă pentru a doua oară.

  În celule, pe grupuri de câte zece, începem un trai de aşteptare. Avem dreptul să vorbim, să fumăm, suntem foarte bine hrăniţi. Perioada asta nu-i periculoasă decât în privinţa tubului. Fără să ştii de ce, eşti chemat pe neaşteptate, dezbrăcat la piele şi cercetat pe îndelete. Mai întâi părţile ascunse ale corpului pân-la tălpi, apoi ţoalele. „Echiparea!” Şi te-ntorci în celulă.

  Celula, sala de mese, curtea, unde ne petreceam ore întregi mergând în şir câte unul. Un, doi! Un, doi! Un, doi!… Mergem în grupe de câte o sută cincizeci de deţinuţi. Coada e lungă, saboţii pocnesc. Obligatoriu tăcere absolută. Şi pe urmă: „Rupeţi rândurile!” Fiecare se aşează pe jos, se alcătuiesc grupuri, pe categorii sociale. În primul rând vin cei cu-adevărat din tagmă, la care originea nu contează: corsicani, marsiliezi, toulousani, bretoni, parizieni etc. Până şi din Ardèche e unul, ăsta-s eu. Şi trebuie s-o spun spre cinstea Ardèche-ului, că de acolo nu sunt decât doi în convoiul ăsta de o mie nouă sute de oameni: un pândar care şi-a ucis nevasta şi cu mine.

  Va să zică: cei din Ardèche sunt oameni cumsecade. Celelalte grupe se formează la întâmplare, căci mai des ajung la ocnă ageamiii decât cei din tagmă. Zilele astea de aşteptare se cheamă zile de observaţie. Şi chiar aşa e, suntem observaţi în toate privinţele.

  Pe când şedeam într-o după-amiază la soare, se apropie de mine un individ. Poartă ochelari, e pipernicit, slab. Încerc să-mi amintesc de el, dar, cu uniformele noastre, e foarte greu.,

  — Tu eşti Papillon?

  Are un pronunţat.accent corsican.

  — Da, eu sunt. Ce doreşti?

  — Vino la closet, îmi spune el. Şi pleacă.

  — Asta-i un fraier corsican, îmi spune Dega. Precis un bandit din creierii munţilor. Ce-o fi vrând?

  — O să aflu.

  Mă-ndrept spre closetele instalate în mijlocul curţii şi mă prefac, că urinez. Individul e lângă mine, în aceeaşi poziţie. Îmi spune fără să mă privească:

  — Sunt cumnatul lui Pascal Matra. Mi-a zis la vorbitor, că dacă am cumva nevoie de ajutor, să-ţi spun că vin din partea lui.

  — Da, sunt prieten cu Pascal. Despre ce-i vorba?

  — Nu mai pot să ţin tubul: am dizenterie. Nu ştiu în cine să mă-ncred şi mi-e teamă că mi-l fură sau că-l dibăcesc caraliii. Te implor, Papillon, poartă-l tu câteva zile.

  Şi-mi arătă un tub mult mai gros ca al meu. Mi-e frică de-o cursă şi că mă roagă asta ca să ştie dacă am şi eu unul; dacă-i spun că nu pot să ţin două, e clar. Drept care îl întreb cu sânge rece:

  — Cât e înăuntru?

  — Douăzeci şi cinci de bătrâne.

  Nu scot o vorbă, iau tubul, foarte curat de altfel, şi, în faţa lui, mi-l vâr în anus, întrebându-mă dacă poate cineva să suporte două. Habar n-am. Mă ridic, îmi trag pantalonul… e-n regulă, nu mă supără.

  — Mă cheamă Ignace Galgani, îmi spune înainte să plece. Mulţumesc, Papillon.

  Mă întorc la Dega, îl iau deoparte şi-i povestesc.

  — Nu-i prea greu?

  — Nu.

  — Atunci, asta-i şi basta.

  Încercăm să luăm legătura cu cei întorşi din evadare, pe cât posibil cu Julot sau Guittou. Suntem setoşi de informaţii: cum e acolo; cum eşti tratat; cum te descurci să rămâi împreună cu un prieten etc. Întâmplarea face să dăm de un tip ciudat, un caz aparte. E un corsican născut în ocnă. Taică-său era supraveghetor acolo şi trăia cu maică-sa în Insulele Salvării. Se născuse în Insula Royale, una din cele trei insule, celelalte fiind Saint-Joseph şi Insula Diavolului şi, ce-nseamnă soarta! urma să se întoarcă acolo nu ca fiu de supraveghetor, ci ca ocnaş.

  Încasase doisprezece ani de ocnă pentru furt cu efracţie. Are nouăsprezece ani, un obraz deschis, o privire limpede şi sinceră. Ca şi Dega, pricep imediat c-a avut ghinion. N-are decât o idee vagă despre tagmă, dar o să ne fie util dându-ne toate informaţiile cu putinţă despre ce ne-aşteaptă. Ne povesteşte cum e viaţa în Insule, unde a trăit paisprezece ani. De exemplu, ne spune că în Insule a avut drept dădacă un ocnaş vestit, prins cu ocazia unei încăierări cu şişurile, pe Colină{9} pentru ochii frumoşi ai Căştii de Aur{10}.

  Ne dă sfaturi preţioase: evadarea trebuie pornită de pe Continent, căci din Insule e cu neputinţă; de asemenea, să nu fii categorisit periculos, căci altfel, de cum te-au debarcat la Saint-Laurent-du-Maroni, portul unde soseşti, te pomeneşti internat pe termen limitat sau pe viaţă, după felul cum ai fost notat. În general, în Insule sunt internaţi mai puţin de cinci la sută din cei aduşi. Ceilalţi rămân pe Continent. Pe Insule clima e sănătoasă, în timp ce pe Continent, după spusele lui Dega, e o porcărie care dă gata ocnaşul încet-încet, prin tot felul de boli, diferite chipuri de a muri, asasinate etc.

  Împreună cu Dega, nădăjduim să nu fim internaţi în Insule. Dar mi se pune un nod în gât: dacă mă notează ca periculos? Ca vieţaş, după chestia cu Tribouillard şi aia cu directorul, stau bine!

  Într-o bună zi se stârneşte un zvon: nu vă duceţi la infirmerie sub nici un motiv, îi otrăveşte pe cei dovediţi prea slabi sau prea bolnavi ca să suporte diurnul. Cred că-i o tâmpenie. Într-adevăr, un parizian, Francis la Passo, ne confirmă că-i o scorneală. A fost realmente un otrăvit, dar frate-său, care lucrează la infirmerie, i-a explicat ce s-a petrecut.

  Individul otrăvit, mare specialist în case de bani, săvârşise o spargere, zice-se, la ambasada Germaniei, la Geneva sau la Lausanne, în timpul războiului, în folosul serviciilor franceze de informaţii. Pusese mâna pe nişte documente foarte importante, pe care le predase agenţilor francezi. Pentru treaba asta, gaborii îl scoseseră din închisoare, unde ispăşea o pedeapsă de cinci ani. Iar începând din 1920, trăi liniştit dând o lovitură sau două pe an. De câte ori era prins, se pornea pe micul lui şantaj cu Biroul Doi{11}, care se grăbea să intervină. Numai că de data asta i se înfundase. Îl potcoviseră cu douăzeci de ani şi urma să plece cu noi. Ca să nu fie băgat în convoi, simulase că-i bolnav şi era la infirmerie. O pastilă de cianură – tot după spusele fratelui lui Francis la Passe – pusese capăt tărăşeniei. Casele de bani şi Biroul Doi puteau dormi în linişte.

  Curtea asta e plină de poveşti, unele adevărate, altele scornite. Le ascultăm oricum, mai trece vremea.

  Când mă duc la closet, în curte sau în celulă, Dega trebuie să mă întovărăşească, din pricina tuburilor. Se postează în faţa mea în timp ce le meşteresc şi mă fereşte de privirile prea curioase. Chiar c-un singur tub e o întreagă dandana, iar eu port tot timpul două, căci Galgani e din ce în ce mai bolnav. E ceva misterios în treaba asta: tubul pe care-l bag ultimul iese totdeauna la urmă, iar cel introdus primul iese cel dintâi. Habar n-am cum s-or fi răsucind în măruntaie, dar aşa e.

  Ieri, la frizer, s-a încercat asasinarea lui Clousiot în timp ce se bărbierea. Două lovituri de şiş lângă inimă. A scăpat ca prin minune. Unul din prietenii lui mi-a istorisit tărăşenia. E o treabă ciudată şi am s-o povestesc într-o zi. Crima asta urma să-ncheie o răfuială. Ala care n-a izbutit să-l lichideze avea să moară şase ani mai târziu, la Cayenne, înghiţind nişte bicromat de potasiu ce-i fusese băgat în porţia de linte. Şi-a dat sufletul în chinuri înfiorătoare. Infirmierul care l-a ajutat pe doctor la autopsie ne-a adus o bucată de intestin de vreo zece centimetri. Avea şaptesprezece găuri. Două luni mai târziu ucigaşul său a fost gâtuit în pat. Nu s-a aflat niciodată de cine.

  Se împlinesc douăsprezece zile de când suntem la Saint-Martin-de-Ré. Fortăreaţa e plină ochi. Zi şi noapte, santinelele fac de gardă pe coama zidurilor ei.

  La duşuri a izbucnit o încăierare între doi fraţi. S-au bătut ca chiorii, iar unul din ei a fost băgat în celula noastră. Îi cheamă André Baillard. Nu poate fi pedepsit, îmi spune el, pentru că Administraţia e de vină: gardienii au ordin să-i împiedice cu orice preţ să se întâlnească. Când le afli povestea, înţelegi de ce.

  André asasinase o rentieră, şi frate-său, Emile, păstra lovelele ciordite. Emile pică mesa pentru un furt şi se alege cu trei ani închisoare. Într-o zi, zăcând la carceră cu alţi câţiva pedepsiţi, furios că frate-său nu i-a trimis bani de ţigări, începe să ciripească şi zice c-o să-l înfunde pe André: cică André, zice el, i-a făcut bătrânei de petrecanie, el doar a pus banii la fereală. Drept care când o să iasă, n-o să-i dea nimic. Un deţinut dă fuga să-i povestească directorului închisorii cele auzite. Treaba merge repede. André e arestat, iar cei doi fraţi sunt condamnaţi la moarte. În sectorul condamnaţilor la moarte, la închisoarea Santé, celulele lor sunt vecine. Fiecare face câte-o cerere de graţiere. A lui Emile e aprobată în a patruzeci şi treia zi, dar a lui André e respinsă. Totuşi, din umanitate faţă de André, Emile e menţinut în sectorul condamnaţilor la moarte, şi cei doi fraţi îşi fac zilnic plimbarea, unul în spatele celuilalt, cu lanţuri la picioare.

  În a patruzeci şi şasea zi, uşa lui André se deschide la patru şi jumătate. Sunt toţi de faţă: directorul, grefierul, procurorul care a cerut pedeapsa capitală. A venit clipa execuţiei. Dar în momentul când directorul face un pas înainte ca să vorbească, avocatul condamnatului soseşte cu sufletul la gură, urmat de cineva care-i dă procurorului o hârtie. Toţi se retrag pe coridor. André are un asemenea nod în gât că nu-şi poate înghiţi saliva. Nu se poate, niciodată nu se opreşte o execuţie în curs. Şi totuşi aşa e. Abia a doua zi, după ore întregi de spaima şi frământare, va afla de la avocatul său că în ajunul execuţiei preşedintele Doumer a fost asasinat de Gorgulov. Dar Doumer nu murise pe loc. Cât a fost noaptea de lungă, avocatul a stat la pândă în faţa clinicii, după ce-l informase pe ministrul de justiţie că, dacă preşedintele va muri înainte de ora execuţiei (între patru jumătate şi cinci), va cere o amânare pe motiv că postul de şef al puterii executive e vacant. Doumer a murit la patru şi două minute. Până a înştiinţat Cancelariatul, până a sărit într-un taxi cu purtătorul ordinului de amânare, întârziase cu trei minute ca să mai poată opri deschiderea celulei lui André. Pedeapsa celor doi fraţi a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Într-adevăr, în ziua alegerii noului preşedinte, avocatul se dusese la Versailles şi, de cum a fost ales Albert Lebrun, i-a prezentat cererea de graţiere. Nu s-a pomenit preşedinte să refuze prima cerere de graţiere ce i se solicită: „Lebrun a semnat, încheie André, aşa că iată-mă, băieţaş, viu şi nevătămat, în drum spre Guyana”. Mă uit la scăpatul ăsta de ghilotină şi-mi spun că, oricât oi fi suferit eu, nu se compară cu calvarul prin care a trecut el.

  Totuşi l-am evitat mereu. La gândul c-a omorât o biată bătrână ca s-o prade mi se făcea scârbă. De altfel, a avut baftă tot timpul. Mai târziu, pe Insula Saint-Joseph, avea să-şi asasineze fratele. L-au văzut câţiva ocnaşi. Emile pescuia cu undiţa, în picioare pe-o stâncă, cu gândul numai la peşte. Zgomotul valurilor, foarte mari, acoperea orice alt sunet. André s-a apropiat de frate-său pe la spate având în mână un băţ gros de bambus, de trei metri lungime şi c-o simplă împingere l-a făcut să-şi piardă echilibrul. Locul era înţesat de rechini, aşa că Emile le-a devenit pe dată masa zilei. Absent la apelul de seară, a fost trecut dispărut în cursul unei încercări de evadare, i – u s-a mai vorbit de el. Doar patru-cinci ocnaşi care adunau nuci de cocos pe-o înălţime a insulei văzuseră cele întâmplate. Bineînţeles c-au aflat cu toţii afară de caralii. André Baillard n-a fost luat niciodată la întrebări.

  L-au iertat de regimul penitenciar pentru „purtare buna”, iar la Saint-Laurent-du-Maroni se bucura de un regim de favoare. Avea o celulă micuţă numai a lui. Într-o bună zi, după o ciondăneală cu un alt ocnaş, îl pofti perfid în celula sa şi-l omorî înfigându-i şişul în inimă. Fiind socotit în legitimă apărare, a fost achitat. La desfiinţarea ocnei a fost graţiat, iarăşi pe motiv de „purtare bună”

  Saint-Martin-de-Ré e ticsit de deţinuţi. Două categorii cu totul deosebite: opt sute sau o mie de ocnaşi şi nouă sute de deportaţi. Ca să fii ocnaş trebuie să fi făcut ceva grav sau măcar să fi fost învinuit de un delict grav. Pedeapsa cea mai uşoară e de şapte ani muncă silnică, iar în continuare merge treptat, până Ia muncă silnică pe viaţă. Cineva graţiat de pedeapsa capitală se alege automat c-o condamnare pe viaţă. Cu deportaţii e altă mâncare de peşte. Cineva poate fi deportat dacă a avut trei până la şapte condamnări. Ce-i drept, sunt cu toţii nişte hoţi incorijibili, şi e normal ca societatea să se apere. Totuşi e ruşinos ca la un popor civilizat să existe ca pedeapsă accesorie deportarea. E vorba de nişte hoţi mărunţi, neîndemânatici, dovadă că-s deseori înhăţaţi şi care se trezesc deportaţi – ceea ce pe vremea mea era totuna cu o condamnare pe viaţă —, care n-au furat, în toată existenţa lor de hoţi, nici zece mii de franci. În asta constă cel mai mare nonsens al civilizaţiei franceze. Un popor n-are dreptul să se răzbune, nici să elimine cu prea multă uşurinţă pe cei care provoacă neplăceri societăţii. E vorba de făpturi care trebuie mai curând îngrijite decât pedepsite într-un chip atât de neomenos.

  De şaptesprezece zile suntem la Saint-Martin-de-Ré. Am aflat numele vaporului care ne va duce la ocnă: La Martinière. Va lua cu el o mie opt sute şaptezeci de condamnaţi. Cei opt-nouă sute de ocnaşi au fost adunaţi azi-dimineaţă în curtea fortăreţei. Stăm de vreo oră în picioare, în rânduri de câte zece, umplând curtea dreptunghiulară. Se deschide o uşă şi îşi fac apariţia nişte bărbaţi îmbrăcaţi altfel decât gardienii pe care-i ştim. Poartă haine de croială militară, albastre-deschis, şi sunt bine înţoliţi. Nu aduc nici a jandarmi, nici a soldaţi. Toţi au câte-o centură lată, de care atârnă un toc de revolver. Se vede patul armei. Sunt aproape optzeci. Unii au trese. Toţi sunt arşi de soare, de vârste deosebite, între treizeci şi cinci şi cincizeci de ani. Vârstnicii sunt mai simpatici ca tinerii, care-şi umflă pieptul îngâmfaţi şi dându-şi importanţă. Statul lor major e întovărăşit de directorul fortăreţei Saint-Martin-de-Ré, de un colonel de jandarmi, de trei-patru medici în ţinută colonială şi de doi preoţi în sutane albe. Colonelul de jandarmi ia un megafon şi-l duce la gură. Ne aşteptăm la un „drepţi”, dar nici gând. Strigă:

  — Ascultaţi toţi cu atenţie. Din clipa asta treceţi sub răspunderea Ministerului de justiţie, reprezentat de Administraţia penitenciară a Guyanei franceze, al cărui centru administrativ e oraşul Cayenne. Domnule maior Barrot, vi-i predau pe cei opt sute şaisprezece condamnaţi aci de faţă, conform listei pe care v-o înmânez. Vă rog să constataţi că sunt toţi prezenţi.

  Imediat începe apelul nominal: „Cutare, prezent; Cutare, etc.” asta durează două ore şi-i totul în regulă. Asistăm apoi la schimbul de semnături între cele două administraţii, pe o măsuţă adusă în scopul ăsta.

  Maiorul Barrot, care are tot atâtea trese ca şi colonelul, dar cu fir de aur şi nu de argint ca-n jandarmerie, apucă la rândul lui pâlnia:

  — Transportaţi, de-aci înainte aşa o să vi se spună: transportatul Cutare sau transportatul numărul cutare, cel care vi se va da. Din clipa asta vă aflaţi sub legislaţia specială a ocnei, a deciziilor ei, a tribunalelor ei interne, care vor lua în privinţa voastră, când va fi cazul, hotărârile respective. Aceste tribunale autonome pot să vă condamne, pentru diferitele delicte săvârşite în ocnă, de la închisoare simplă până la pedeapsa cu moartea. Se-nţelege că aceste pedepse disciplinare, închisoare şi recluziune{12} vor fi ispăşite în diferite clădiri ale Administraţiei. Agenţii pe care-i aveţi în faţa voastră se numesc gardieni. Dacă le vorbiţi, trebuie să le spuneţi: „Domnule gardian”. După ciorbă, fiecare o să capete un sac marinăresc cu hainele de ocnaş. Totul e prevăzut, nu-i voie s-aveţi alte efecte afară de astea. Mâine o să vă îmbarcaţi pe La Martinière. O să călătorim împreună. Nu vă amărâţi din cauza plecării, o să vă fie mai bine la ocnă decât într-o închisoare din Franţa. Aveţi voie să vorbiţi, să jucaţi cărţi, să cântaţi şi să fumaţi, nu-i cazul să vă temeţi de bătaie, dacă vă purtaţi cum trebuie. Vă rog să aşteptaţi cu răfuielile personale până ajungeţi la ocnă. În cursul călătoriei disciplina trebuie să fie foarte severă, nădăjduiesc că înţelegeţi. Dacă se află printre voi unii care simt că fiziceşte nu sunt în stare să călătorească, să se prezinte la infirmerie, unde o să-i examineze căpitanii medici care însoţesc convoiul. Vă doresc călătorie plăcută.

  Ceremonia s-a încheiat.

  — Ei, Dega, ce zici?

  — Dragă Papillon, văd c-aveam dreptate când îţi spuneam că cel mai mare pericol de înfruntat sunt ceilalţi ocnaşi. Fraza aia, când a rostit: „Aşteptaţi cu răfuielile personale până ajungeţi la ocnă”, e grăitoare. Ce de omucideri şi asasinate o să mai fie!

  — Nu te-ngriji de asta, ai încredere în mine.

  Îl caut pe Francis la Passe şi-i spun:

  — Tot mai e frate-tău infirmier?

  — Da, el nu-i ocnaş, e deportat.

  — Ia legătura cu el cât mai repede şi cere-i un bisturiu. Dacă vrea bani, să-mi spui cât, îi dau cât cere.

  Peste două ore mă aflam în posesia unui bisturiu cu mâner zdravăn de oţel. Singurul defect e că-i un pic prea mare, dar e o armă pe cinste.

  M-am aşezat foarte aproape de closetele din centrul curţii şi am trimis după Galgani să-i dau înapoi tubul, dar nu-i uşor de găsit în forfota din curtea asta ticsită de opt sute de oameni. Nici Julot, nici le Guittou, nici Suzini n-au fost zăriţi de când am sosit.

  Avantajul vieţii în comun e că trăieşti, vorbeşti, faci parte dintr-o societate nouă, dacă asta se poate numi societate. Sunt atâtea de spus, de ascultat şi de făcut că nu mai ai timp să gândeşti. Văzând cum se înceţoşează trecutul, trecând pe-al doilea plan faţă de viaţa de toate zilele, îmi spun că, o dată ce-ai ajuns la ocnă, trebuie să uiţi aproape cu totul ce-ai fost, de ce şi cum ai ajuns aici, ca să nu te mai preocupe decât un singur lucru: evadarea. Mă înşelasem, căci treaba pentru care te frămânţi cel mai mult, şi cea mai importantă, e-n primul rând să-ţi aperi pielea. Unde-or fi sticleţii, juraţii, Curtea cu juri, magistraţii, nevastă-mea, taică-meu, prietenii? Sunt acolo cu toţii, vii, avându-şi fiecare locşorul în inima mea, dar în febra plecării şi a tot soiul de cunoştinţe, s-ar spune că şi-au pierdut din importanţa. Dar nu-i decât o impresie. De cum voi dori, în clipa în care creierul meu o să aibă chef să deschidă sertarul fiecăruia, vor fi iarăşi prezenţi cu toţii.

  Iată-l pe Galgani, e adus de braţ până la mine, deoarece abia vede, în ciuda lentilelor sale enorme. Pare mai înzdrăvenit. Se apropie şi, fără o vorbă, îmi strânge mâna. Îi spun:

  — Aş vrea să-ţi dau înapoi tubul. Acum eşti sănătos, în stare să-l ţii şi să-l păstrezi. O să am o răspundere prea mare în timpul călătoriei şi, apoi, cine ştie dacă o să fim pe-aproape sau măcar dacă o să dăm ochii unul cu altul la ocnă? Aşa că-i mai bine să-l iei înapoi.

  Galgani face o mutră jalnică.

  — Hai, vino la closet să-ţi dau tubul.

  — Nu-l vreau, păstrează-l, ţi-l dăruiesc, e-al tău.

  — De ce spui asta?

  — Nu vreau să fiu omorât pentru el. Prefer să trăiesc fără bani decât să crap din cauza lui. Ţi-l dăruiesc, la urma urmei, n-are nici un rost să-ţi rişti viaţa ca să-mi păzeşti mie biştarii. Dacă tot rişti, măcar să ai un folos.

  — Ţi-e frică, Galgani. Te-a ameninţat cineva? Se bănuieşte că-l ai?

  — Da, tot timpul mă pândesc trei arabi. De-aia n-am venit să dau ochii cu tine, să nu miroasă c-am stabilit un contact. Ori de câte ori mă duc la closet, că-i noapte sau zi, una din leprele astea vine să se aşeze lângă mine. M-am străduit să-i fac să vadă, chipurile nebăgându-i în seamă, că n-am aşa ceva, dar tot nu se lasă de pândit. Îşi închipuie că tubul meu e la altcineva, n-au aflat la cine, şi-mi dau târcoale să vadă când o să-l capăt înapoi.

  Mă uit la Galgani şi observ că-i îngrozit, obsedat de-a binelea. Îl întreb: „Cam pe unde circulă în curte?” Răspunde: „Pe la bucătărie şi spălătorie”. – „Bine, stai aici, vin îndată. Adică nu, hai cu mine.” Mă-ndrept cu el spre lepre. Am scos bisturiul din bonetă şi-l ţin cu lama vârâtă în mâneca dreaptă şi cu mânerul în palmă. Într-adevăr, sosind la locul cu pricina, dau cu ochii de ei. Sunt patru la număr: trei arabi şi un corsican, pe nume Girando. Pricep imediat: ţinut la distanţă de oamenii tagmei, corsicanul e cel care le-a şoptit leprelor că-i rost de învârteală. Ştie probabil că Galgani e cumnatul lui Pascal Matra şi că musai trebuie să aibă un tub.

  — Ei, Mokrane, cum o duci?

  — Bine, Papillon. Dar tu?

  — Bine pe dracu. Am venit să vă spun că Galgani e prietenul meu. Dacă păţeşte ceva, indiferent ce, pe tine te crestez mai întâi, Girando; pe ăilalţi, după. Ia-o cum vrei.

  Mokrane se scoală. E înalt ca mine, vreun metru şaptezeci şi patru, şi la fel de spătos. Provocarea l-a stârnit şi-i gata să facă un gest să înceapă mardeala tocmai când scot iute bisturiul, sclipitor de nou ce e, şi, ţinându-l strâns, îi spun:

  — La prima mişcare te tai ca pe-o găină.

  Descumpănit că mă vede înarmat tocmai într-un sector unde te cotrobăie mereu, impresionat de atitudinea mea şi de lungimea lamei, zice:

  — M-am sculat ca să vorbim, nu ca să mă bat.

  Ştiu că nu-i adevărat, dar e-n interesul meu să nu-l fac de râs faţă de prietenii săi. Îi ofer un chip elegant de-a scăpa:

  — E-n regulă. Dacă te-ai sculat ca să vorbim…

  — Nu ştiam că Galgani ţi-e prieten. Credeam că-i un ageamiu, Papillon, şi pricepi că, întrucât suntem lefteri, trebuie să facem rost de lovele ca să ne cărăbănim.

  — Aşa-i, Mokrane, e firesc. Ai tot dreptul să lupţi pentru viaţa ta. Dar ştii că prietenia-i sfântă. Mută-ţi privirea.

  Îmi întinde mâna, i-o strâng. Uf! Am scos-o bine la capăt, căci, în definitiv, dacă-l omoram pe tipul ăsta, nu mai plecam mâine. Abia niţel mai târziu am înţeles că făcusem o greşeală. Galgani se-ntoarce cu mine. Îi spun: „Nu vorbi cu nimeni de chestia asta. N-am poftă să mă-njure moş Dega.” Caut să-l conving pe Galgani să ia tubul, îmi zice: „Mîine, înainte de plecare”. În ziua următoare s-a ascuns aşa de bine, c-am pornit spre ocnă cu două tuburi.

  În noaptea asta, în celula-n care suntem vreo unsprezece bărbaţi, nu vorbeşte nimeni. Cam toţi se gândesc că-i ultima zi petrecută pe pământul Franţei. Fiecare e mai mult sau mai puţin cuprins de nostalgia că părăseşte Franţa pentru totdeauna, urmând să-i fie sortit un pământ neştiut, cu un regim neştiut.

  Dega nu scoate o vorbă. Şade alături de mine, lângă uşa zăbrelită care dă pe coridor şi de unde vine ceva mai mult aer ca în altă parte. Sunt descumpănit, de-a binelea. Am căpătat informaţii atât de contradictorii despre ceea ce ne aşteaptă că nu ştiu dacă e cazul să fiu mulţumit, trist sau deznădăjduit.

  În celula asta, bărbaţii din preajma mea sunt cu toţii oameni ai tagmei. Doar micul corsican născut în ocnă nu face parte de-adevăratelea din tagmă. Bărbaţii ăştia sunt toţi lipsiţi de personalitate. Gravitatea şi importanţa clipei le-au cam luat piuitul. Fumul ţigărilor iese din celulă ca un nor atras de aerul de pe coridor, iar dacă vrei să nu te usture ochii, trebuie să te aşezi sub negura de fum. Nimeni nu doarme, în afară de André Baillard, lucru îndreptăţit, ţinând seama că-şi „pierduse” viaţa. Pentru el, orice s-o întâmpla nu poate fi decât un rai nevisat.

  Filmul vieţii mele se desfăşoară rapid pe dinaintea ochilor: copilăria în sânul unei familii pline de dragoste, de educaţie, de bună creştere şi de demnitate; florile de câmp, murmurul apelor, gustul nucilor, piersicilor şi prunelor aflate din belşug în grădina noastră; mireasma mimozei care înflorea în fiecare primăvară în faţa uşii noastre; exteriorul casei noastre şi interiorul, cu purtările lor mei; toate astea mi se perindă repede pe dinaintea ochilor. Filmul ăsta vorbitor în care aud glasul sărmanei mele mame, atât de iubitoare, şi apoi pe-al tatălui meu, întotdeauna blând şi mângâietor,şi lătratul Clarei, căţeaua de vânătoare a tatei, care mă cheamă din grădină să mă joc cu ea: fetele, băieţii copilăriei mele, tovarăşii de joacă ale celor mai frumoase clipe din viaţă mea, filmul ăsta la care asist fără să fi luat hotărârea de a-l vedea, proiecţia asta de lanternă magică pornită, în pofida voinţei mele, de subconştientul meu, umple cu o caldă emoţie noaptea asta în care aşteptam saltul spre marele semn de întrebare al viitorului.

  E ora bilanţului. Va să zică: am douăzeci şi şase de ani, sunt sănătos tun, am în măruntaie cinci mii şase sute de franci ai mei şi douăzeci şi cinci de mii de franci ai lui Galgani. Dega, aflat lângă mine, are zece mii. Cred că pot conta pe patruzeci de mii de franci, deoarece, dacă Galgani ăsta nu-i în stare să-şi apere banii aci, cu atât mai puţin va fi în stare pe vapor şi în Guyana. O ştie de altfel, de-aia n-a venit după tub. Înseamnă că pot să contez pe banii ăştia, bineînţeles luându-l pe Galgani cu mine; trebuie să beneficieze de ei, căci sunt banii lui, nu ai mei. O să-i folosesc spre binele lui, dar indirect voi profita şi eu. Patruzeci de mii de franci sunt bani nu glumă, deci o să-mi fie uşor să cumpăr complici, ocnaşi în curs de ispăşire a pedepsei, liberaţi şi supraveghetori.

  Bilanţul e pozitiv. De cum sosesc, trebuie să evadez în tovărăşia lui Dega şi a lui Galgani, e singura problemă care trebuie să mă preocupe. Pipăi bisturiul, bucuros să-i simt răceala mânerului de oţel. Faptul de-a avea o armă atât de straşnică îmi dă siguranţă. Am şi văzut cât a fost de folositoare în întâmplarea cu arabii. Pe la trei noaptea, un deţinut a înşirat în faţa zăbrelelor celulei unsprezece saci marinăreşti din pânză groasă, plini până la refuz, fiecare purtând o etichetă mare. Zăresc una care atârnă pe dinăuntrul zăbrelelor. Scrie: C… Pierre, treizeci de ani, un metru şaptezeci şi trei, talia patruzeci şi doi, pantofi patruzeci şi unu, numărul X… Acest Pierre C… e Pierrot Nebunu, un bordelez judecat la Paris pentru omucidere şi condamnat la douăzeci de ani muncă silnică.

  E un băiat de treabă, un om din tagmă, cinstit şi corect, îl ştiu bine. Din fişa asta văd cât e de migăloasă şi de bine organizată Administraţia care conduce ocna. E mai grozav decât la cazarmă, unde efectele îţi sunt alese după ochi. Aci totul e înregistrat, aşa că fiecare o să capete efecte pe măsură. După o bucată de pânză aflată la suprafaţa sacului, văd că ţinuta e albă cu dungi roşii verticale. C-un asemenea costum, nu-i chip să treci neobservat.

  Mă străduiesc silindu-mi creierul să readucă mutrele de la Curtea cu juri, ale juraţilor, a procurorului etc. Refuză categoric să m-asculte şi nu izbutesc să obţin de la el decât imagini obişnuite. Îmi dau seama că, pentru a trăi intens scenele de la Conciergerie sau de la Beaulieu, aşa cum le-am trăit, trebuie să fiu singur, cu desăvârşire singur. Constat asta cu uşurare şi înţeleg că viaţa colectivă care mă aşteaptă va trezi alte nevoi, alte reacţii, alte proiecte.

  Pierre Nebunu se apropie de zăbrele şi mă întreabă:

  — Cum o duci, Papi?

  — Bine, dar tu?

  — Mă rog, eu unul mi-am dorit dintotdeauna să dau o raită prin America, dar, cum îmi place să joc cărţi, n-am reuşit nicicând să pun deoparte banii de drum. Gaborii s-au gândit să-mi ofere călătoria pe daiboj. În regulă, nimic de zis, nu-i aşa, Papillon?

  Are un mod firesc de a vorbi, nici urmă de fanfaronadă în spusele lui. Îl simţi într-adevăr, sigur pe el.

  — Călătoria asta pe daiboj pe care mi-o oferă gaborii ca să dau o raită prin America chiar are avantaje. Mai bine mă duc la ocnă decât să mă potcovească cu cinşpe coţi de temniţă în Franţa.

  — Rămâne să vedem cum se termină, Pierrot. Ce zici? După părerea mea, ţicnirea într-o celulă sau moartea prin mizerie fiziologică într-o carceră dintr-o temniţă oarecare în Franţa e mai rea decât mierlitul de lepră sau de friguri galbene.

  — Sunt de-aceeaşi părere, spuse el.

  — Uite, Pierrot, asta-i fişa ta.

  Se apleacă, o priveşte cu mare atenţie ca s-o citească, o silabiseşte.

  — Abia aştept să-mi pun costumul ăsta, am chef să desfac sacul şi să mă-mbrac, n-o să-mi zică nimic. La urma urmei, hainele astea-s pentru mine.

  — Las-o baltă, Pierre, aşteaptă pân-o fi cazul. N-are rost să-ţi baţi singur cuie-n talpă. Vreau linişte.

  A priceput şi pleacă de la zăbrele. Louis Dega mă priveşte şi-mi spune:

  — Puişor, asta-i ultima noapte. De mâine începem să ne depărtăm de frumoasa noastră ţară.

  — Frumoasa noastră ţară are o justiţie urâtă, Dega. Poate că vom cunoaşte alte ţări, nu atât de frumoase ca a noastră, dar care s-or fi purtând mai omenos cu cei ce-au greşit.

  Nu-mi dădeam seama ce mare adevăr rostesc; viitorul avea să-mi arate că nu greşisem. Din nou tăcere.

  PLECAREA SPRE OCNĂ.

  La ora şase, tevatură. Nişte deţinuţi ne aduc cafeaua, apoi vin patru supraveghetori. Azi sunt îmbrăcaţi în alb, tot cu revolverul la şold. Au nasturi auriţi la tunica de un alb imaculat. Unul are trei trese ca un V pe mâneca stângă, nimic pe umeri.

  — Transportaţi, ieşiţi pe coridor doi câte doi. Fiecare să-şi caute sacul respectiv, are numele pe etichetă. Luaţi sacul şi treceţi la perete, cu faţa spre coridor şi cu sacul dinainte.

  Durează vreo douăzeci de minute până ne aflăm toţi aliniaţi cu sacul dinainte.

  — Dezbrăcaţi-vă, strângeţi-vă hainele şi împachetaţi-le în bluză, le legaţi cu mânecile ei. Foarte bine. Tu de colo, adună pachetele şi bagă-le în celulă… Începeţi îmbrăcarea, vă puneţi o izmana, un tricou, un pantalon vărgat de dril, un bluzon de dril, ghete cu ciorapi… S-au îmbrăcat toţi?

  — Da, domnule supraveghetor.

  — Bun. Nu băgaţi bluzonul de lână în sac, pentru cazul că ar ploua şi ca să vă apere de frig. Sacii pe umărul stâng!… Încolonarea doi câte doi, după mine.

  Cu gradatul înainte, cu alţi doi alături şi cu al patrulea supraveghetor în coadă, mica noastră coloană se îndreaptă spre curte. În mai puţin de două ore se strâng, aliniaţi, opt sute zece ocnaşi. Sunt strigaţi patruzeci de bărbaţi, printre care eu, Louis Dega, precum şi cei trei recidivişti care evadaseră: Julot, Galgani şi Satini. Ăştia patruzeci sunt aliniaţi câte zece. În capul coloanei ce se formează, fiecare rând are alături câte-un supraveghetor. Nici urmă de lanţuri sau de cătuşe. La trei metri în faţa noastră merg de-andărătelea zece jandarmi. Cu puşca-n mână, privindu-ne, vor străbate astfel întreaga distanţă, fiecare călăuzit de câte-un alt jandarm care-l trage de centiron.

  Se deschide poarta cea mare a Fortăreţei şi coloana porneşte încet. Nişte jandarmi, cu câte-o puşcă sau o puşcă-mitralieră în mână, se alătură convoiului pe măsură ce ieşim din fortăreaţă, urmându-ne astfel, la o depărtare de vreo doi metri. Jandarmii ţin la distanţă o uriaşă gloată de gură-cască, dornici să vadă plecarea spre ocnă. Pe la mijlocul drumului, de la fereastra unei case se aude un şuierat melodios. Ridic capul şi-o văd pe soţia mea, Nenette, şi pe prietenul meu, Antoine D…, la o fereastră, iar la cealaltă fereastră pe Paula, soţia lui Dega, şi pe prietenul săli, Antoine Giletti. I-a zărit şi Dega şi, pe toată distanţa, cât ne e eu putinţă, umblăm cu ochii aţintiţi spre ferestrele acelea. Avea să fie ultima oară că mi-am văzut soţia, ca şi pe prietenul meu, care urma să moară într-un bombardament la Marsilia. Nimeni nu scoate o vorbă, aşa că-i o tăcere desăvârşită. Nici un deţinut, nici un supraveghetor, nici un jandarm, nici publicul nu tulbură clipa asta cu-adevărat sfâşietoare, toţi îşi dau seama că cei o mie opt sute de oameni o să dispară pe veci din viaţa de toate zilele.

  Urcăm la bord. Noi ăştia, primii patruzeci, suntem duşi în fundul calei, într-un soi de cuşcă înconjurată de zăbrele groase. Pe o bucată de carton scrie: „Sala nr. 1. 40 de bărbaţi, categorie cu totul specială. Supraveghere-neîncetată şi severă.” Fiecare capătă un hamac făcut sul. Se găsesc din belşug inele de agăţat hamacurile. Careva mă îmbrăţişează, e Julot. El e-nvăţat cu chestia asta, a mai făcut drumul acum zece ani. Ştie cum devine cazul, îmi spune:

  — Vino-ncoa repede. Prinde sacul de inelul de care o să-ţi agăţi hamacul. Locul ăsta e lângă două hublouri închise, dar în larg o să le deschidă şi oricum o s-avem aici mai mult aer decât în oricare alt loc al cuştii.

  Îi fac cunoştinţă cu Dega. Tocmai vorbeam, când se-apropie un individ. Cu braţul Julot îl opreşte să treacă, şi-i spune: „Fereşte colţul ăsta, dacă vrei s-ajungi viu la ocnă. Ai băgat la cap?” – „Da”, zice ălălalt. – „Ştii de ce?” – „Da” – „Atunci întinde-o.” Tipul se cară. Dega e încântat de demonstraţia asta de forţă şi o spune pe faţă: „Cu voi doi n-am grijă”. Julot răspunde: „Cu noi eşti mai în siguranţă aici decât într-o vilă c-o fereastră deschisă spre litoral”.

  Călătoria a durat optsprezece zilE. S-a-ntâmplat o singură chestie: într-o noapte sar toţi treziţi de-un urlet. L-au găsit pe unu mort, c-un cuţitoi înfipt în spate. Fusese împuns de jos în sus, iar şişul trecuse mai întâi prin hamac. Era un cosor barosan, avea mai bine de douăzeci de centimetri. Vreo douăzeci şi cinci-treizeci de supraveghetori ne iau pe dată la ochi cu revolverele sau puştile lor, strigând:

  — Dezbrăcarea la piele, daţi-i zor!

  Suntem toţi goi puşcă. E clar c-o să ne percheziţioneze. Las jos bisturiul, sub talpa piciorului drept, şi mă sprijin mai mult pe stângul, că mă taie. Laba îl acoperă perfect. Intră patru supraveghetori şi încep să scotocească prin încălţări şi veşminte. Şi-au lepădat trăgacele la uşă, dar ăi de-afară ne supraveghează mai departe, cu armele aţintite spre noi. „Cum mişcă unu, s-a curăţat”, glăsuieşte un şef. De pe urma cotrobăielii au dibăcit trei şişuri, două piroane de dulgherie, ascuţite, un tirbuşon şi un tub de aur. Şase oameni sunt scoşi pe-o platformă, tot goi. Maiorul Barrot, şeful convoiului, apare întovărăşit de doi medici din colonii şi de căpitanul vasului. De cum ies caraliii din cuşca noastră, ne îmbrăcăm cu toţii fără s-aşteptăm să ne-o spună. Mi-am pus bisturiul la loc.

  Supraveghetorii s-au retras până la capătul platformei. În mijloc e Barrot; ceilalţi stau lângă scară. În fata lor, aliniaţi, cei şase bărbaţi goi puşcă în poziţie de drepţi

  — E-al ăstuia, zice caraliul care ne-a cotrobăit, apucând un şiş şi arătând al cui e.

  — E-al meu, aşa e.

  — În regulă, zice Barrot. Va face călătoria în celula de deasupra maşinilor.

  Îl arată pe fiecare, după cum e vorba de cei cu piroanele, cu tirbuşonul, cu şişurile, şi fiecare recunoaşte ce-i aparţine. Fiecare, tot gol, urcă scările însoţit de doi caralii. Pe jos se mai află un şiş şi tubul de aur; ambele sunt ale unuia singur. E-un tânăr de vreo douăzeci şi trei sau douăzeci şi cinci de ani, bine făcut, are pe puţin un metru optzeci, un corp de atlet, ochi albaştri.

  — E-al tău, nu-i aşa? întrebă caraliul întinzându-i tubul de aur.

  — Da, e al meu.

  — Ce-i înăuntru? întreabă maiorul Barrot, care l-a luat.

  Trei sute de lire englezeşti, două sute de dolari şi două diamante de cinci carate.

  — Bine, o să vedem.

  Îl deschide. Întrucât maiorul e înconjurat de ceilalţi, nu se vede nimic, dar îl auzim spunând:

  — Exact. Cum te cheamă?

  — Salvidia Romeo.

  — Eşti italian?

  — Da, domnule.

  — N-o să fii pedepsit pentru tub, dar pentru cuţit da.

  — Vă rog să mă scuzaţi, dar cuţitul nu-i al meu.

  — Vezi-ţi de treabă, era într-o gheată de-a ta, zice caraliul.

  — Vă repet, cuţitul nu-i al meu.

  — Zi aşa, mă faci mincinos?

  — Nu, dar vă înşelaţi.

  — Păi atunci, al cui e cuţitul? întrebă maiorul Barrot. Dacă nu-i al tău, al cui e?

  — Nu-i al meu, asta-i tot ce ştiu.

  — Spune al cui e cuţitul, dacă nu vrei să fii băgat într-o carceră unde-o să te coci, întrucât e deasupra cazanelor.

  — Nu ştiu.

  — Îţi baţi joc de mine? Ai un cuţit în gheată şi nu ştii al cui e? Aşa dobitoc mă crezi? Ori e al tău, ori ştii cine l-a vârât acolo. Răspunde!

  — Nu-i al meu, şi nu-i cazul să spun al cui e. Nu turnător. Am eu mutră de caraliu la ocnaşi?

  — Supraveghetor, pune-i cătuşele. O să te coste scump dovada asta de indisciplină.

  Cei doi comandanţi, de vas şi de convoi, schimbă câteva cuvinte între ei. Căpitanul dă un ordin unui bosman secund, care porneşte spre punte. După câteva clipe se iveşte un marinar breton, un adevărat uriaş, c-o găleată de lemn plină probabil cu apă de mare şi c-o funie groasă cât încheietura mâinii. Îl leagă pe tip de ultima treaptă a scării, în genunchi. Marinarul udă funia în găleată, ş-apoi îl cafteşte tacticos pe amărâtu ăla, cât poate de tare, peste buci, şale şi spate. Nu scoate-un ţipăt măcar, îi curge sânge din pielea bucilor şi a coastelor. În mijlocul liniştii ăsteia de mormânt, din cuşca noastră ţâşneşte un strigăt de protest:

  — Şleahtă de nemernici!

  Atât a trebuit ca să se pornească toţi pe zbierat: „Ucigaşilor! Tâlharilor! Lepădăturilor!” Pe măsură ce ne ameninţă tot mai straşnic că ne-mpuşcă, pe-atât urlăm mai tare, până ce ţipă căpitanul:

  — Daţi drumul la aburi!

  Nişte marinari învârt câteva rotiţe şi ne trezim împroşcaţi cu abur, cu atâta forţă că într-o clipă ne trezim culcaţi pe podea. Ţâşniturile de abur ne-au pocnit în piept. A dat spaima-n toţi. Opăriţii nu îndrăzneau să se vaiete. Treaba a durat mai puţin de-un minut, dar a băgat groaza în noi.

  — Bă, căpăţânoşilor, e clar? La prima dovadă de nesupunere dau drumul la abur. Ne-am înţeles? Scularea!

  Doar trei tipi au fost opăriţi mai rău. Sunt duşi la infirmerie. Al biciuit e lăsat cu noi. Şase ani mai târziu avea să moară încercând să evadeze împreună cu mine.

  În astea optsprezece zile de drum aveam vreme să ne lămurim sau să încercăm să ne facem o idee despre ocnă. Nimic n-o să semene a ce ne-am închipuit, cu toate că Julot şi-a dat toată silinţa să ne informeze. De pildă, ştim că Saint-Laurent-du-Maroni e un sat aflat la o sută douăzeci de kilometri de mare, pe malul unui fluviu numit Maroni. Julot ne explică:

  — În satul ăla e penitenciarul, centrul ocnei, unde îi triază pe categorii. Deportaţii sunt duşi direct acolo, la o depărtare de o sută cincizeci de kilometri, într-un penitenciar de-i zice Saint-Jean. Ocnaşii sunt imediat împărţiţi în trei grupe: mai întâi ăi foarte periculoşi, pe ăştia îi cheamă chiar din clipa sosirii şi-i vâră în celule în sectorul disciplinar, până o să-i transfere pe Insulele Salvării, unde-i închide pe termen sau pe viaţă. Insulele astea se află la cinci sute de kilometri de Saint-Laurent şi la o sută de kilometri de Cayenne. Sunt trei, şi anume Royale, pe urmă a mai mare, Saint-Joseph, unde e temniţa ocnei, şi Insula Diavolului, a mai mică. Ocnaşii nu sunt trimişi pe Insula Diavolului decât cu totul excepţional. Cei de pe Insula Diavolului sunt politici. Vin pe urmă ăi periculoşi din grupul al doilea: ăştia rămân în lagărul de la Saint-Laurent, unde-s puşi la grădinărit şi munca câmpului. De câte ori e nevoie, sunt trimişi în lagăre foarte grele, la Câmp Forestier, Charvin, Cascade, Golful Roşu, Kilometrul 42, poreclit lagărul morţii. Apoi e grupul normal: ăştia lucrează pe lângă Administraţie, la bucătărie, fac curăţenie în sat sau în lagăr, sau li se dau alte îndeletniciri: ateliere de tâmplărie, vopsitorie, făurărie, electricitate, tapiţerie, croitorie, spălătorie etc. Va să zică, momentul hotărâtor e ăla al sosirii: dacă te cheamă şi te bagă în celulă, înseamnă că te internează în Insule, aşa că s-a zis cu speranţele de evadare. Ai o singură posibilitate: să te-alegi rapid c-o rană, să-ţi sfarmi genunchii sau să-ţi croieşti un buzunar la burtă ca s-ajungi la spital şi să evadezi de-acolo. Faci pe dracu-n patru, numai să nu te trezeşti în Insule. Mai e o chestie: dacă vasul care duce deţinuţii în Insule nu-i gata de plecare, umbli la biştari şi-i dai infirmierului. Îţi face o injecţie cu terebentină într-o încheietură sau îţi bagă sub piele un fir de păr muiat în urină, şi se infectează. Sau îţi face rost de nişte sulf, să-i tragi mirosul în piept, şi se duce pe urmă la doctor şi-i zice că ai 40 de grade. În alea câteva zile de răgaz trebuie s-ajungi neapărat la spital. Dacă nu te cheamă, şi te lasă cu ăilalţi în barăcile din lagăr, ai vreme să faci ceva. În cazul ăsta să nu-ţi cauţi vreo treabă în lagăr. Îl ungi pe contabil să te facă vidanjor ori măturător în sat, sau să lucrezi la joagărul vreunui antreprenor particular. Când ieşi din penitenciar ca să te duci la lucru şi când te-ntorci seara în lagăr, ai timp să intri-n legătură cu nişte ocnaşi eliberaţi care s-au stabilit în sat sau cu nişte indochinezi, ca să-ţi rostuiască evadarea. Să te fereşti de lagărele din jurul satului: pe-acolo mierlesc toţi şi repede; sunt lagăre unde nimeni n-a rezistat mai mult de trei luni. În mijlocul junglei, oamenii sunt puşi să taie un metru cub de lemn pe zi.

  Cât a durat drumul, Julot ne-a tot spus şi repetat informaţiile astea preţioase. El unul e gata. Ştie c-o să-l vâre direct la carceră pentru evadare. Drept care, în tubul lui se află un şiş mititel, de fapt un soi de briceag. De cum soseşte, o să-l scoată şi-o să-şi cresteze încheietura genunchiului. Coborând de pe vas, o să cadă de pe scară, de faţă cu toţi. Socoteşte că de pe chei o să-l ducă direct la spital. De altfel, treaba o să se petreacă întocmai.

  SAINT-LAURENT-DU-MARONI.

  Supraveghetorii au făcut cu schimbul ca să-şi pună alte haine. Fiecare se-n toarce îmbrăcat în alb, pur tind cască colonială în loc de chipiu. Julot zice: „Sosim”. E o căldură înfiorătoare, căci au închis hublourile. Prin ele se vede jungla. Înseamnă că plutim pe fluviul Maroni. Apa e mocirloasă. Pădurea virgină e verde şi impresionantă. Îşi iau zborul nişte păsări, speriate de sirena vasului. Înaintăm încet, ceea ce ne îngăduie să privim, amănunţit, pe îndelete, vegetaţia de un verde-închis, exuberantă şi stufoasă. Zărim primele case de lemn, cu acoperişurile lor de tablă. Negri şi negrese au ieşit la poartă, să privească trecerea vasului. S-au obişnuit să-l vadă deşertându-şi încărcătura umană şi de-aia nu fac semne de bun venit. Trei şuierături ale sirenei şi nişte zgomote de elice ne dau de veste c-a ajuns, pe urmă încetează orice zgomot la maşini. Nu se aude nici musca.

  Nimeni nu scoate o vorbă. Julot şi-a deschis briceagul şi-şi taie pantalonul la genunchi, desfăcând marginile cusăturilor. Abia pe punte o să-şi taie genunchiul – ca să nu lase vreo dâră de sânge. Supraveghetorii deschind uşa cuştii şi se aşează în rând câte trei. Suntem în rândul patru, Julot e între mine şi Dega. Urcăm pe punte. E ora două după-amiază şi un soare de foc îmi izbeşte capul tuns chilug şi ochii. Aliniaţi pe punte, suntem călăuziţi spre pasarelă. Coloana şovăie la un moment dat, când primii ocnaşi pătrund pe pasarelă, şi atunci îi proptesc lui Julot sacul pe umăr, iar el, cu mâinile libere, întinde pielea genunchiului, înfige briceagul şi taie dintr-o mişcare şapte-opt centimetri de carne. Îmi trece cuţitul şi-şi ţine sacul singur. În clipa când ajungem pe pasarelă, îşi dă drumul şi se rostogoleşte până jos. Câţiva îl ridică şi, văzând că-i rănit, cheamă nişte brancardieri Scena a fost jucată aşa cum prevăzuse: doi bărbaţi îl duc cu brancarda.

  Suntem priviţi de o gloată pestriţă, curioasă. Negri, mulatri, indieni, indochinezi, nişte albi care arată a epave (probabil ocnaşi eliberaţi) îi cercetează în ochi pe toţi cei ce-au debarcat, şi care se aşează în rând unul după altul. De cealaltă parte a supraveghetorilor, nişte civili bine înţoliţi, femei cu rochii de vară, copii – fiecare cu casca colonială pe cap. Şi ăştia se uită la noii-veniţi. De cum ne facem două sute, convoiul se urneşte. Umblăm vreo zece minute şi ajungem la o poartă foarte înaltă din bârne, pe care scrie: „Penitenciarul din Saint-Laurent-du-Maroni. Capacitatea 3 000 de oameni”. Poarta se deschide şi intrăm în rânduri de câte zece. „Un, doi; un doi, înainte marş!” Mulţi deţinuţi ne privesc sosind. S-au cocoţat la ferestre sau pe pietroaie ca să vadă mai bine.

  Când ajungem în mijlocul curţii, cineva strigă: „Stai! Lăsaţi sacii jos, în faţa voastră. Voi ăştia, împărţiţi pălăriile!” Fiecare capătă câte-o pălărie de paie: ne trebuiau, căci şi picaseră vreo doi-trei de insolaţie. Dega şi cu mine ne uităm unul la altul, deoarece apăruse un caraliu galonat c-o listă. Ne gândim la ce zicea Julot. Îl strigă pe Guittou: „Treci încoace!” Îl încadrează doi supraveghetori şi pleacă. Suzini, la fel, Grasol, aşijderea.

  — Jules Pignard!

  — Jules Pignard (ăsta-i Julot) e rănit, a fost dus la spital.

  — În regulă.

  Urmează ăi care vor fi întemniţaţi în Insule, pe urmă supraveghetorul continuă:

  — Atenţie la mine. Ai care s-aud strigaţi ies din rând cu sacul pe umăr şi se aliniază în faţa barăcii ăleia galbene, nR. L. Cutare, prezent etc. Dega, Carrier şi cu mine ne pomenim aliniaţi împreună cu ăilalţi în faţa barăcii. Ni se deschide uşa şi intrăm într-o sală dreptunghiulară, lungă de vreo douăzeci de metri. La mijloc e un loc de trecere de doi metri lăţime; la dreapta şi la stânga, o bară de fier se-ntinde de la un capăt la celălalt al sălii. Între bară şi zid sunt întinse nişte pânze care slujesc de pat-hamac, fiecare pânză are o cuvertură. Fiecare se instalează unde vrea. Dega, Pierrot Nebunu, Santori, Grandet şi cu mine ne strângeam la un loc şi pe dată se alcătuiesc gourbi-urile{13}. Mă duc în fundul sălii: la dreapta duşurile, la stânga closetele, apă curgătoare ioc, Agăţaţi de zăbrelele ferestrelor, asistăm la cazarea celor care-au venit după noi, Louis Dega, Pierrot Nebunu şi cu mine suntem grozav de încântaţi; dacă ne aflăm în comun într-o baracă, se cheamă că n-o să ne interneze. Altfel, după spusele lui Julot, ne-ar fi vârât până acum într-o celulă. Suntem bucuroşi cu toţii până-n clipa când, totul fiind terminat, pe la vreo cinci după-masă. Grandet zice:

  — Ciudat lucru, din convoiul ăsta n-au strigat nici unul pentru internare. E de mirare. Mă rog, cu-atât mai bine.

  Grandet e tipul care a spart casa de bani a unei închisori centrale, o chestie de care a râs toată Franţa.

  La tropice se face noapte sau zi fără asfinţit şi fără zori. Trecerea are loc dintr-odată, la aceeaşi oră tot anul. Întunericul se lasă brusc după-masă la şase şi jumătate. Iar la şase şi jumătate, doi deţinuţi bătrâni aduc două felinare cu petrol pe care le atârnă de-un cârlig prins în tavan şi care dau foarte puţină lumină. Trei sferturi din sală e cufundată-n beznă. La orele nouă dormeam cu toţii, deoarece, de cum s-a terminat cu agitaţia sosirii, leşinăm de căldură. Nici un pic de aer, toţi s-au dezbrăcat la izmene. M-am culcat între Dega şi Pierrot Nebunu. Vorbim pe şoptite până ni se-nchid ochii.

  A doua zi de dimineaţă mai e întuneric când sună deşteptarea. Fiecare se scoală, se spală, se îmbracă. Căpătăm cafea şi-un coltuc de pâine. De zid e prinsă o scândură să-ţi pui pe ea pâinea, gamela şi celelalte lucruşoare. La nouă intră doi supraveghetori şi un ocnaş tânăr, îmbrăcat în alb fără dungi. Ai doi caralii sunt corsicani şi vorbesc pe limba lor cu nişte ocnaşi, judeţi de-ai lor. În vremea asta, infirmierul se plimbă prin sală. Când ajunge la mine, zice:

  — Cum o duci, Papi? Nu mă recunoşti?

  — Nu.

  — Sunt Sierra, ăl din Alger, te-am cunoscut la Dante, la Paris.

  — Ah, da, acum ştiu. Dar te-au vârât la ocnă în '29, suntem în '33, tot mai eşti aici?

  — Da, nu se pleacă aşa uşor, Zi că eşti bolnav. Dar asta cine e?

  — Un prieten de-al meu, Dega.

  — Am să te trec şi pe tine pentru vizita medicală. Papi, tu ai dizenterie. Iar tu, bărâne, ai crize de astmă. Ne mai vedem la vizita medicală, la unşpe, am de vorbit cu voi.

  Îşi continuă drumul şi strigă: „Care eşti bolnav?” Se duce la cei ce ridică degetul şi îi scrie. Când trece din nou prin faţa noastră, e însoţit de unul dintre supraveghetori, oacheş şi tare bătrân:

  — Papillon, ţi-l prezint pe şeful meu, domnul Bartiloni, supraveghetor infirmier. Domnule Bartiloni, ăsta şi cu ăsta sunt prietenii de care v-am vorbit.

  — E-n regulă, aranjăm noi treaba la vizita medicală, am eu grijă.

  La unsprezece vin să ne cheme. Suntem nouă bolnavi. Străbatem lagărul pe jos printre barăci. Ajungem la o baracă mai nouă, singura vopsită în alb, cu o cruce roşie, intrăm şi dăm într-o sală de aşteptare unde se află vreo şaizeci de bărbaţi. În fiecare colţ al sălii stau câte doi supraveghetori. Sierra îşi face apariţia, purtând o bluză de medic imaculată. Zice: „Dumneata, dumneata şi dumneata, poftiţi”. Intrăm într-o încăpere care-ţi dai imediat seama că-i biroul doctorului. Stă de vorbă pe spanioleşte cu trei bătrâni. Pe unu îl recunosc dintr-o privire: e Fernandez, ăl de-a omorât trei argentinieni la „Cafeneaua Madrid” din Paris. După ce schimbă câteva cuvinte, Sierra îl bagă într-un WC care dă pe sală, apoi vine spre noi.

  — Papi, dă-mi voie să te-mbrăţişez. Îmi pare bine că-ţi pot face un mare serviciu, ţie şi prietenului tău: sunteţi internaţi amândoi… Stai! lasă-mă să vorbesc! Papillon, tu eşti vieţaş, iar tu, Dega, pe cinci ani. Aveţi biştari?

  — Da.

  — Atunci scoateţi fiecare câte cinci sute de franci şi mâine dimineaţă intraţi în spital, tu pentru dizenterie. Dega, tu să baţi noaptea la uşă sau, mai bine, careva din voi să-l cheme pe caraliu s-aducă infirmierul zicând că Dega se sufocă. Restul e treaba mea. Papillon, îţi cer un singur lucru: dacă o-ntinzi, dă-mi de ştire din timp, ne-ntâlnim. Pentru o sută de franci de căciulă pe săptămână, vă ţine o lună la spital. Trebuie lucrat rapid.

  Fernandez iese din WC şi-i dă lui Sierra, de fată cu noi, cinci sute de franci. Intru şi eu în WC iar când ies nu-i dau o mie, ci o mie cinci sute de franci. Refuză cei cinci sute de franci. Nu vreau să insist. Îmi zice:

  — Lovelele astea-s pentru caralii. Eu n-am nici o pretenţie. Nu suntem prieteni?

  A doua zi, Dega, eu şi Fernandez ne aflam la spital într-o celulă imensă. Dega a fost spitalizat la miezul nopţii. Infirmierul sălii e-un bărbat de treizeci şi cinci de ani, îl cheamă Chatal. Sierra i-a explicat toată tărăşenia cu noi trei. Când o să treacă doctorul, o să-i arate o analiză de fecale din care să reiasă că sunt plin de amibe. Cât despre Dega, cu zece minute înainte de vizita medicală, dă foc la niţel sulf de care şi-a făcut rost şi-i inspiră aburii c-un prosop pe cap. Unul din obrajii lui Fernandez e enorm; şi-a înţepat pielea pe dinăuntru şi a suflat cât a putut timp de-o oră. S-a dovedit atât de conştiincios, că umflătura îi acoperă un ochi. Celula e la primul etaj al clădirii, sunt aproape şaptezeci de bolnavi, din care mulţi cu dizenterie. Îl întreb pe infirmier unde-i Julot. Zice:

  — Chiar în clădirea din faţă. Vrei să-i spun ceva?

  — Da. Spune-i că Papillon şi Dega sunt aici, să vină la fereastră…

  Infirmierul intră şi iese din sală când pofteşte. E de-ajuns să bată la uşă şi-i deschide un arab. E unul din cei cu cheile, un ocnaş care-i ajutor de supraveghetor. La dreapta şi la stânga uşii şed trei supraveghetori cu arma pe genunchi, în chip de zăbrele, ferestrele au nişte şine de cale ferată, mă-ntreb cum dracu o să le tăiem. Mă aşez la fereastră.

  Între clădirea noastră şi a lui Julot e o grădină plină de flori. Julot se iveşte la fereastră, ţine-n mână o tăbliţă pe care a scris cu creta: BRAVO. O oră mai târziu, infirmierul mi-aduce o scrisoare de la Julot. Îmi scrie „încerc să trec în sala ta. Dacă dau greş, caută să vii tu la mine. Asta pentru că-n sala voastră aveţi duşmani. Va să zică sunteţi internaţi? Curaj, le venim noi de hac.” Întâmplarea de la închisoarea centrală din Beaulieu, unde am suferit împreună, ne-a legat mult unul de altul. Julot era specialist în ciocane de lemn, de-aia era poreclit „omul cu ciocanul”. Sosea cu maşina la un magazin cu bijuterii, ziua nămiaza mare, când se aflau în vitrină cele mai frumoase nestemate. Maşina, cu altul la volan, se oprea, cu motorul în funcţiune. Cobora iute înarmat cu un ciocan de lemn, spărgea vitrina c-o lovitură zdravănă, lua cât putea de multe bijuterii şi sărea înapoi în maşina care pornea vâjâind. După ce i-a mers la Lyon, Angers, Tours, Le Havre, a încercat o lovitură la o mare bijuterie din Paris, la trei după-amiază, şterpelind bijuterii în valoare de vreun milion. Nu mi-a povestit niciodată de ce şi cum l-au dibăcit. A luat douăzeci de ani şi a evadat la sfârşitul celui de-al patrulea. După cum ne povestise, a fost arestat când s-a întors la Paris: umbla după tăinuit torul său, ca să-i facă de petrecanie, pentru că nu-i achitase soră-si o mare sumă de bani pe care i-o datora. Tăinuitorul l-a zărit dând târcoale pe strada unde locuia şi a anunţat poliţia. Julot a fost prins şi-a pornit iar spre ocnă cu noi.

  Se împlineşte o săptămână de când suntem la spital. Ieri i-am dat lui Chatal două sute de franci, taxa săptămânală ca să ne ţină pe amândoi la spital. Spre a ne face apreciaţi, împărţim tutun celor ce n-au. Un ocnaş în vârstă de şaizeci de ani, un marsiliez pe nume Carora, s-a împrietenit cu Dega. I-a devenit sfetnic. Îi zice de câteva ori pe zi că, dacă-i plin de bani şi se află asta în sat (loviturile barosane sunt relatate în ziarele care sosesc din Franţa), e mai sănătos să nu evadeze, pentru că ocnaşii eliberaţi o să-l omoare ca să-i fure tubul. Dega mă ţine la curent cu sfaturile bătrânului Carora. De pomană-i spun că bătrânul e precis ramolit, întrucât sunt douăzeci de ani de când e aici, nu-mi dă crezare. Dega e foarte impresionat de trăncănelile bătrânului şi mă străduiesc din greu să-i ridic moralul.

  I-am strecurat un bileţel lui Sierra, să mi-l trimită pe Galgani. Merge repede. Chiar de-a doua zi, Galgani e la spital, dar într-o sală fără zăbrele. Cum fac să-i dau, tubul? îi spun lui Chatal că trebuie musai să vorbesc cui Galgani, îl las să creadă că-i vorba s-aranjăm o evadare. Zice că poate să-l aducă pentru cinci minute, fix la amiază. La ora când se schimbă garda, o să vină cu el pe verandă, să vorbim la fereastră, şi-asta pe de gratis. Galgani mi-e adus la fereastră la amiază şi-i pun de-dreptul tubul în mână. Şi-l vâră stând în picioare în faţa mea, îi dau lacrimile. Două zile mai târziu îmi trimite o revistă cu cinci hârtii de-o mie de franci şi un singur cuvânt: „Mulţumesc”.

  Chatal, care mi-a dat revista, a văzut banii. Nu-mi pomeneşte de ei, dar vreau să-i ofer ceva; refuză. Îi spun:

  — Vrem s-o întindem. Pleci cu noi?

  — Nu, Papillon, am aranjat cu altcineva, o să-ncerc să evadez abia peste cinci luni, când inspectorul o să fie eliberat. Uşcheala o să fie mai bine pregătită şi treaba mai sigură. Întrucât te-au internat, e clar că te grăbeşti, dar aici, cu zăbrelele astea, o să fie tare greu. Nu te bizui pe ajutorul meu, nu vreau să-mi risc locul. Aici aştept liniştit să-mi iasă prietenul.

  — E-n regulă, Chatal. În viaţă trebuie să fii sincer, nu-ţi mai suflu o vorbă.

  — Dar tot am să-ţi duc bileţelele, zice el, şi-am să-ţi fac comisioanele.

  — Mulţumesc, Chatal.

  Astă-noapte s-au auzit rafale de pistol-mitralieră. Am aflat a doua zi c-a evadat tipul cu ciocanul. Să-l ajute Domnul, era băiat bun. S-o fi ivit o ocazie şi o fi profitat. Cu-atât mai bine pentru el.

  Cincisprezece ani mai târziu, în 1943, eram la Haiti, unde venisem, însoţit de-un milionar din Venezuela, să discut cu preşedintele Cazinoului un contract ca să iau în antrepriză jocurile de noroc. Într-o noapte, ieşind dintr-un cabaret unde se băuse şampanie, una din fetele care ne însoţeau, neagră ca o cioară, dar educată ca o provincială dintr-o bună familie franceză, îmi zice:

  — Bunică-mea, care-i preoteasă a cultului „vaudou”, trăieşte cu-n francez bătrân. E-un evadat din Cayenne, se ţine de douăzeci de ani cu ea, se-mbată fără încetare, îl cheamă Jules Ciocanu! Aburul băuturii s-a dus într-o clipă.

  — Mititico, du-mă imediat la bunica ta.

  Îi spune ceva în jargon haitian şoferului de la taxi, care goneşte cu toată viteza. Trecem prin faţa unui bar de noapte strălucind cu toate luminile aprinse: „Opreşte”. Intru în bar să cumpăr o sticlă de Pernod, două sticle de şampanie, două sticle de rom haitian. „Dă-i drumul”. Am ajuns la marginea mării, la o căsuţă cochetă, albă, cu ţigle roşii. Apa mării ajunge aproape până la scări. Fata bate-a uşă, bate de zor şi apare întâi o negresă înaltă cu părul complet alb. E îmbrăcată într-un camizol care-i ajunge la glezne. Cele două femei vorbesc în limba lor, bătrâna îmi zice: „Intraţi, domnule, casa asta-i a dumneavoastră”. O lampă cu acetilenă luminează o încăpere foarte urată, plină cu păsări şi peşti.

  — Vreţi să-l vedeţi pe Julot? Staţi că vine. Jules, Jules! Te caută cineva.

  Se iveşte un bătrân desculţ, îmbrăcat c-o pijama cu dungi albastre, care mi-aminteşte de uniforma de la ocnă.

  — Ei, Bulgăraş de Zăpadă, cine mă caută la ora asta? Papillon! Nu, nu se poate! Mă ia în braţe, zice: Adu lampa mai aproape, Bulgăraş de Zăpadă, să-i văd mutra amicului meu. Ba chiar tu eşti, neamule! Chiar tu! Fii dar binevenit. Pereţii ăştia, mica mea agoniseală, fata nevesti-mi, totul e al tău. Doar să spui o vorbă.

  Bem Pernod-ul, şampania, romul şi, din când în când, Julot se pune pe cântat,

  — Băieţaş, aşa-i că i-am tras în piept? Mai tare ca orice aventură. Am străbătut Columbia, Panama, Costa Rica, Jamaica şi, după aia, acum vreo douăzeci de ani, am ajuns aici şi sunt fericit cu Bulgăraş de Zăpadă, cea mai straşnică femeie din câte poate întâlni un bărbat. Când pleci? Ai venit pe mai multă vreme?

  — Nu, pentru o săptămână.

  — Ce-nvârţi pe-aici?

  — Vreau să iau în antrepriză la Cazino jocurile de noroc, să-nchei un contract direct cu preşedintele.

  — Băieţaş, aş dori să rămâi toată viaţa cu mine în văgăuna asta de săraci cu duhul, dar dacă te-ai apucat să te-ntâlneşti cu preşedintele, nu aranja nimic cu tipul ăsta, c-o să tocmească pe cineva să te cureţe de cum o vedea că-ţi merge bine.

  — Mulţumesc pentru sfat.

  — Iar tu, Bulgăraş de Zăpadă, pregăteşte-ţi balul sectei „vaudou” „nu pentru turişti”. Unul pe cinste pentru amicul meu.

  Cu alt prilej am să povestesc cum a fost cu balul ăla faimos al sectei „vaudou” – „nu pentru turişti,”

  Vorba-i că Julot a evadat, iar eu, Dega şi Fernandez stăm şi aşteptăm. Când şi când mă uit, cică din întâmplare, la zăbrelele de la fereastră. Parcă ar fi şine de cale ferată, nimic de făcut. Mai e şi uşa. Zi şi noapte o păzesc trei supraveghetori înarmaţi. De când cu evadarea lui Julot, supravegherea s-a înăsprit. Rondurile sunt mai dese, doctorul e mai puţin amabil, Chatal nu intră-n sală decât de două ori pe zi, pentru injecţii şi ca să ia temperatura. Trece a doua săptămână, mai scot două sute de franci. Dega vorbeşte de orice în afară de evadare. Ieri mi-a văzut bisturiul şi mi-a zis:

  — Tot îl mai ţii? De ce? Răspund cu ţâfnă:

  — Ca să apăr pielea mea şi a ta, de-o fi cazul. Fernandez nu-i spaniol, ci argentinian. E-un bărbat chipeş, un adevărat aventurier, dar şi el a fost impresionat de trăncăneala bătrânului Carora. Într-o zi îl aud spunându-i lui Dega: „Se zice că-n Insule clima-i tare sănătoasă, nu ca aici, şi nu-i cald. În sala asta te poţi căptuşi c-o dizenterie, e destul să te duci la closet ca să te umpli de microbi.” În sala asta cu şaptezeci de oameni, mor zilnic câte unu-doi de dizenterie. E interesant de notat că toţi mor când refluxul e cel mai scăzut, după-masă sau seara. Nici un bolnav nu moare dimineaţa. Care-o fi pricina? E-o taină a naturii.

  Noaptea asta am stat de vorbă cu Dega. I-am spus că arabul cu cheile are câteodată, noaptea, imprudenţa să intre în sală şi să ridice cearşaful celor grav bolnavi, care şi-au tras pătura peste cap. Am putea să-l pocnim şi să-i luăm hainele (suntem toţi numai în cămaşă şi sandale). De cum m-am îmbrăcat, ies afară, smulg pe neaşteptate arma unuia dintre caralii, îi iau la ochi şi-i bag în, celulă, unde-i încui. Pe urmă sărim zidul spitalului, în partea dinspre fluviul Maroni, ne zvârlim în apă şi ne lăsăm în voia valurilor purtaţi de curent. Mai departe om vedea. Întrucât avem biştari, cumpărăm un vas şi provizii ca s-o pornim în larg. Nici unul nu-i de-acord cu ideea asta, în ruptul capului, ba chiar o critică. Văd că i-a părăsit curajul, mă simt tare decepţionat, iar zilele trec.

  Suntem aici de trei săptămâni fără două zile. Mai avem cel mult zece-cincisprezece zile ca să-ncercăm isprava. Azi, 21 noiembrie 1933, zi de neuitat, pătrunde în sală Sones Clousiot, tipul asupra căruia se făcuse la Saint-Martin o tentativă de asasinat, la frizer. Are ochii închişi, plini de puroi, e-aproape orb. De cum pleacă Chatal mă apropii de el. Îmi spune iute că ceilalţi internaţi au pornit spre Insule de cincisprezece zile şi mai bine, dar că pe el l-au uitat. Acum trei zile l-a înştiinţat un contabil. Şi-a pus o boabă de ricin în ochi, i s-au umplut cu puroi, si-aşa a putut să vină aici. Abia aşteaptă să plece. Zice că-i gata de orice chiar de un omor de-o fi nevoie, numai să o uşchească. Are trei mii de franci. De cum îşi spală ochii cu apă caldă începe să vadă foarte limpede. Îi povestesc ce am plănuit eu ca s-o întind, zice că merge, numai că trebuie să ieşim doi sau, dacă se poate, chiar trei, ca să-i luăm prin surprindere pe supraveghetori. Am putea să-i doborâm pocnindu-i cu câte-un picior de la pat, pe care să-l demontăm din vreme. După el, chiar văzându-ne cu câte-o puşcă-n mână, supraveghetorii nu vor crede c-o să tragem şi s-ar putea să-i cheme pe ceilalţi paznici de gardă din pavilionul alăturat, de unde a evadat Julot, şi care-i la mai puţin de douăzeci de metri.

  Caietul al treilea prima evadare.

  EVADAREA DIN SPITAL.

  Astă-seară l-am luat din scurt pe Dega şi-apoi pe Fernandez. Dega zice că proiectul meu nu-i miroase a bine, că de va fi nevoie o să plătească din gros ca să scape de internare. De-aia mă roagă să-i scriu lui Sierra că i s-a propus aşa ceva, să ne spună dacă-i cu putinţă. Chatal se duce cu biletul şi aduce răspunsul în aceeaşi zi: „Nu dai nimănui vreun ban ca să scapi de internare, e o măsură luată în Franţa şi nici măcar directorul penitenciarului nu poate să te ajute. Dacă nu mai răbdaţi spitalul, încercaţi să ieşiţi exact la o zi după ce va fi plecat vasul Mana care face drumul spre Insule.”

  Se stă opt zile în sectoarele celulare până se pleacă spre Insule, şi poate c-o să fie mai uşor de evadat de-acolo decât din sala unde picasem în spital. În acelaşi bilet Sierra îmi spune că, dacă vreau, o să-mi trimită un ocnaş eliberat cu care-să vorbesc ca să-mi pregătească barca în spatele spitalului. E un toulonez numit Jésus, cel care a aranjat evadarea doctorului Bougrat cu doi ani în urmă. Ca să dau ochii cu el, trebuie să-mi fac o radioscopie într-un pavilion special cu instalaţiile respective. Pavilionul se află în incinta spitalului, dar cei eliberaţi pot să intre cu o recomandare falsificată pentru raze în ziua respectivă. Mă sfătuieşte să-mi scot tubul înainte de a mă duce la radioscopie, căci doctorul ar putea să-l vadă, dacă se uită mai jos de plămâni. Îi scriu câteva rânduri lui Sierra, spunându-i să-l trimită pe Jésus la raze şi s-aranjeze treaba cu Chatal, să capăt şi eu o recomandare, în aceeaşi seară, Sierra mă anunţă că-i în regulă pentru poimâine la nouă.

  A doua zi, Dega îşi cere ieşirea din spital, ca şi Fernandez. Mana a plecat în zori. Speră să evadeze din celulele lagărului, le urez noroc, dar nu-mi schimb planul.

  Am dat ochii cu Jésus. E un bătrân ocnaş eliberat, uscat ca un ţâr, cu faţa oacheşă, brăzdată de două cicatrice îngrozitoare. Cât timp te priveşte, un ochi îi lăcrimează mereu. Mutră scârboasă, privire scârboasă. Nu-mi inspiră câtuşi de puţin încredere, viitorul îmi va da dreptate.

  Vorbim repede:

  — Cu două mii cinci sute de franci pot să-ţi pregătesc o barcă pentru patru, ăl mult cinci oameni. Un butoiaş cu apă, alimente, cafea şi tutun; trei vâsle (lopeţi indienii pătrate), saci goi de făină, un ac şi aţă să-ţi croieşti singur pânzele; o busolă, un topor, un cuţit, cinci litri de tafia (rom de Guyana). În trei zile se-ncheie ultimul pătrar al lunii. Dacă eşti de acord, în a patra zi te-aştept noapte de noapte în barcă, de la unşpe la trei, vreme de opt zile. Când intră luna în primul pătrar, am isprăvit cu aşteptatul. Barca o să fie exact în faţa cotului pe care-l face zidul spitalului în partea de jos. Ia-te după zid; cât n-ai dat de vas, nu-l vezi nici de la doi metri.

  N-am încredere, totuşi spun da.

  — Unde-s biştarii? zice Jésus.

  — Ţi-i trimit prin Sierra.

  Ne despărţim fără să batem laba. Cam vax afacerea.

  La ora trei, Chatal porneşte spre lagăr să-i ducă Iui Sierra paralele, două mii cinci sute de franci. Îmi spuneam: „E riscant, dar pot să pun lovelele la bătaie datorită lui Galgani. Măcar de n-ar da ăşti două mii cinci sute de marafeţi pe băutură!”

  Clousiot e încântat, se bizuie pe el, pe mine şi pe proiectul nostru. Un singur gând nu-i dă pace: arabul cu cheile se întoarce-n sală nu chiar noapte de noapte, totuşi destul de des şi, ce-i mai important, de obicei devreme. Altă problemă: pe cine să-l luăm al treilea? M-am gândit la un corsican din tagma de la Nisa pe nume Biaggi. E-n ocnă din 1929, băgat în sala asta cu pază straşnică pentru c-a făcut cuiva de petrecanie, în prevenţie pentru omorul ăla. Clousiot şi eu mine ne sfătuim dacă-i cazul să-i spunem, şi când. În timp ce şopteam între noi, se apropie un tânăr de optsprezece ani, frumos ca o fată. Îl cheamă Maturette şi a fost condamnat la moarte, apoi graţiat, ţinând seama de vârsta fragedă – şaptesprezece ani – pentru c-a asasinat un şofer de taxi. Erau doi, unul de şaisprezece, altul de şaptesprezece, iar la Curtea cu juri, în loc să se-acuze reciproc, fiecare din copiii ăştia zicea că el l-a omorât pe şofer. Numai că-n şofer s-a găsit un singur glonţ. Purtarea asta a lor la proces a făcut ca cei doi puşti să fie îndrăgiţi de toţi ocnaşii.

  Aşadar, Maturette, efeminat cât cuprinde, se apropie de noi şi, cu glas muieratic, ne cere un foc. Capătă, şi-i mai dăruiesc patru ţigări şi o cutie de chibrituri. Îmi mulţumeşte cu un zâmbet seducător, aşteptăm să se îndepărteze. Clousiot îmi zice deodată:

  — Papi, suntem salvaţi. Mârţoaga aia de arab o să intre de câte ori o să vrem şi la ora care o să ne convină, treaba-i aranjată.

  — Cum asta?

  — Foarte simplu: vorbim cu Maturette să-l agate. Arabii, ştii şi tu, sunt morţi după băieţaşi. Potrivim noi lucrurile aşa ca să vină să-l caute noaptea. Treaba lui să facă tot felul de fasoane, să-i spună că-i e teamă să nu-l ginească cineva, aşa ca arabul să intre-n sală la ora când ne convine.

  — Las' pe mine, Mă-ndrept spre Maturette, mă primeşte c-un surâs ademenitor. Crede că m-a dat gata de cum mi-a zâmbit. Îi spun pe dată: „N-ai ghicit, hai la closet.” Se duce la closet şi acolo-i zic:

  — Dacă scapi un cuvânt din ce-o să-ţi spun, te-ai ras. Uite ce-i: vrei să faci aşa, aşa şi aşa pentru nişte bani? Cât? Ca să ne serveşti sau vrei să pleci cu noi?

  — Vreau să plec cu voi, e bine?

  — S-a făcut. Batem laba.

  Se duce la culcare, iar eu, după ce schimb câteva cuvinte cu Clousiot, mă culc la rândul meu. Seara, la opt, Maturette stă la fereastră. Nu l-a chemat pe arab, ăsta vine singur, încep să discute. În şoaptă. Laj zece Maturette se culcă. Noi ne-am culcat de la nouă, dar fără s-adormim. Arabul intră în sală, îi dă ocol de două ori, vede c-a murit unul. Bate la uşă şi după puţin timp intră doi brancardieri care iau mortul. Mortul ăsta o să ne fie de folos, căci va justifica patrulările arabului la indiferent ce oră din noapte. A doua zi, sfătuit de noi, Maturette îi fixează o întâlnire la unsprezece seara. Arabul cu cheile soseşte la ora respectivă, trece pe la patul lui Maturette, îl trage de picioare să-l trezească, apoi iese. Maturette îl urmează.

  La 27 noiembrie 1933 două din picioarele patului sunt gata să fie scoase ca să slujească drept ciomege; la ora patru după-amiază aştept o scrisorică de la Sierra. Chatal, infirmierul, soseşte fără bilet. Îmi spune atât: „Francois Sierra mi-a zis_ să-ţi spun că Jésus te aşteaptă la locul fixat. Noroc.” La opt seara Maturette ii spune arabului:

  — Vino după miezul nopţii, atunci o să putem sta mai mult împreună.

  Arabul zice c-o să vină după miezul nopţii. Exact atunci suntem şi noi gata. Arabul intră pe la douăsprezece şi un sfert, se duce drept la patul lui Maturette, îl trage de picioare şi-o porneşte. Maturette se duce cu el. Smulg piciorul patului meu, face un pic de zgomot în cădere. Clousiot procedează la fel fără să se audă nimic. Am să mă postez după uşa camerei unde s-au dus, Clousiot se va îndrepta într-acolo ca să atragă atenţia. După o aşteptare de douăzeci de minute, treaba se petrece forate repede. Arabul iese şi, mirat că-l vede pe Clousiot, zice: Ce stai proţăpit acolo, în mijlocul sălii, la ora asta? Du-te şi te culcă.

  În clipa aia îl pocnesc în moalele capului şi cade fără vreun zgomot. Îmi pun degrabă hainele lui, îi încalţ pantofii, îl târâm sub un pat şi, până să-l îndesăm acolo, îl mai pocnesc o dată în ceafă. E aranjat.

  Nici unul din cei optzeci de oameni aflaţi în sală n-a mişcat. Mă îndrept repede spre uşă, urmat ele Clousiot şi de Maturette, amândoi în cămaşă, şi bat. Supraveghetorul deschide, ridic măciuca: poc! în scăfârlia ălui care-a deschis. Cel din faţă scapă arma din mână, probabil că aţipise. Pînă să facă vreo mişcare, îl dobor. Ai mei n-au strigat, al lui Clousiot a făcut: „Ah!” şi s-a prăbuşit. Cei doi ai mei stau leşinaţi pe scaunele lor, al treilea zace ţeapăn cât e de lung. Nu mai suflăm. Avem impresia că „Ah!”-ul ăia l-au auzit toţi. Ce-i drept, a răsunat destul de tare, totuşi nu mişcă nimeni. Nu-i băgăm în sală, o luăm din loc cu cele trei puşti. Clousiot în frunte, puştiul la mijloc şi eu la urmă, coborâm scările slab luminate de-un felinar. Clousiot şi-a aruncat măciuca, eu o am în mâna stângă, iar în dreapta ţin o puşcă. Jos, linişte.

  E o beznă să-ţi bagi degetele-n ochi. Abia de se zăreşte zidul spre fluviu, ne îndreptăm repede într-acolo. Ajunşi la zid, mă ghemuiesc „capră”. Clousiot urcă, se aşază călare pe zid şi-l trage pe Maturette, după aia pe mine. Ne dăm drumul în beznă, de cealaltă parte a zidului. Clousiot cade într-o groapă şi se loveşte la picior, Maturette şi cu mine ajungem cu bine jos. Ne ridicăm amândoi, am aruncat armele înainte de-a sări. Clousiot nu poate să se ridice, zice că şi-a rupt piciorul. Îl las pe Maturette cu Clousiot şi alerg spre cotul zidului, pipăindu-l tot timpul cu mâna. E atât de întuneric că, ajungând la capătul zidului, nu bag de seamă, mâna mi-alunecă în gol şi vin în bot. Aud o voce dinspre fluviu:

  — Voi sunteţi?

  — Da. Jésus?

  — Da.

  Aprinde un chibrit pe răstimpul unei clipe. L-am reperat, intru-n apă, ajung la el. Sunt doi.

  — Urcă-n barcă. Care eşti?

  — Papillon.

  — În regulă.

  — Jésus, trebuie să ne-ntoarcem, prietenul meu şi-a rupt piciorul sărind de pe zid.

  — Atunci ţine lopata asta şi trage.

  Cele trei vâsle se-afundă în apă şi barca uşoară străbate repede cei o sută de metri care ne despart de locul unde or fi probabil ăi doi, că de văzut nu se vede nimic. Strig: „Clousiot!”

  — Gura, pastele mamei ei de viaţă! îl aud pe Jésus. Umflatule, ia scapără bricheta.

  Ţâşnesc scântei, cei doi le-au văzut. Clousiot îi trage un fluierat lyonez printre dinţi: e un fluierat care nu face zgomot, dar se-aude bine, Parc-ar fi un fluierat de şarpe. Fluieră fără oprire, aşa că izbutim s-ajungem la el. Umflatul coboară, îl ia pe Clousiot în braţe şi-l urcă în barcă. Maturette se urcă şi el, apoi Umflatul. Suntem cinci şi apa e la două degete de marginea bărcii.

  — Să nu faceţi nici o mişcare fără să daţi de veste, zice Jésus. Papillon, nu mai vâsli, pune lopata pe genunchi. Trage. Umflatule!

  Repede, ajutată şi de curent, barca se pierde în noapte. La un kilometru mai încolo, când trecem prin faţa penitenciarului, slab luminat de curentul electric al unui dinam ca vai de lume, ne aflăm în mijlocul fluviului şi zburăm c-o iuţeală de necrezut, purtaţi de curent. Umflatul şi-a vârât vâsla în barcă. Jésus, cu coada vâslei lipită de coapsă, menţine vasul în echilibru. Nu trage, doar cârmeşte. Jésus zice:

  — Acum putem să vorbim şi să fumăm. Cred c-a mers bine. Eşti sigur că n-ai omorât pe cineva?

  — Aşa cred.

  — Fir-ar să fie! M-ai tras în piept, Jésus! zice Umflatul. Mi-ai spus că-i vorba de-o cărăbăneală fără complicaţii, şi când colo, pe câte înţeleg, o întind nişte internaţi.

  — Aşa-i, Umflatule, e vorba de nişte internaţi. N-arai vrut să-ţi spun, altfel nu mi-ai fi dat o mână de ajutor, şi-mi mai trebuia un bărbat. Nu te oftica. Dacă dăm în bară, iau totul asupra mea.

  — În cazul ăsta, ţine, Jésus. Pentru suta aia de marafet i pe care mi-ai dat-o nu făcea să-mi risc pielea, dacă-i vorba de-un mort, nici s-ajung vieţaş, dacă a fost vreunul rănit.

  Îi zic:

  — Umflatule, vă dăruiesc câte cinci sute de franci.

  — Valabil, gagiule. Aşa mai merge. Să fie primit! În sat ne crapă măselele de foame, e mai rău să fii eliberat decât deţinut, vorba aia, măcar capeţi ceva crăpelniţă în fiece zi şi nişte ţoale.

  — Băi frate, îi zice Jésus lui Clousiot, te doare rău?

  — Merge, zice Clousiot. Da' cum facem cu piciorul meu rupt, Papillon?

  — Vedem noi. Încotro, Jésus?

  — O să v-ascund într-un golfuleţ, la treizeci de kilometri de ieşirea în larg. O să staţi acolo o săptămână, până se mai liniştesc caraliii şi poterele. Trebuie să daţi impresia c-aţi străbătut din prima noapte fluviul Maroni şi-aţi intrat în mare. Poterele circulă cu bărci fără motor, sunt ăi mai periculoşi. Focul, vorbitul, tuşea vă pot trăda, dacă-s la pândă pe-aproape. Caraliii au bărci cu motor, prea mari ca să intre-n golfuleţ, s-ar izbi de fund.

  Noaptea se destramă. E aproape patru dimineaţa când, după îndelungi căutări, dăm în sfârşit de reperul ştiut doar de Jésus şi pătrundem de-a binelea în junglă. Barca striveşte stufărişul, care se ridică din nou după ce trecem, alcătuind o perdea foarte deasă, care ne ascunde, Trebuie să te pricepi la ghicit să ştii că-i destulă apă ca să ţină barca. Pătrundem şi ne cufundăm în junglă timp de o oră şi mai bine, dând la o parte crăcile care ne barează trecerea. Ne trezim deodată într-un fel de canal şi ne oprim. Malul e înverzit de iarbă şi curat, copacii sunt uriaşi, iar lumina, e ora şase, nu izbuteşte să le străbată frunzişul. Sub bolta asta impunătoare se-aud chirăituri a mii de animale neştiute. Jésus zice:

  — Aici o s-aşteptaţi o săptămână. În a şaptea zi vin să v-aduc de mâncare.

  Scoate de sub nişte ierburi dese o pirogă mititică, de vreo doi metri. În ea, două vâsle. Cu asta o să se-ntoarcă la Saint-Laurent, ajutat de flux.

  Să ne ocupăm acum de Clousiot, care stă lungit pe mal. A rămas în cămaşă, e cu picioarele goale. Îi cioplim cu toporul nişte scândurele din crengi uscate. Umflatul trage de picior, pe Clousiot îl trec sudorile şi, la un moment dat strigă: „Opreşte! În poziţia asta mă doare mai puţin, osul o fi venit la loc!” Îi punem scândurelele şi le legăm c-o sfoară nouă de cânepă aflată în şalupă. Durerea s-a mai uşurat. Jésus cumpărase de la deportaţi patru pantaloni, patru cămăşi şi patru bluzoane de lână. Maturette şi Clousiot se îmbracă, eu rămân cu hainele arabului. Bem rom. E a doua sticlă pe care-o dăm pe gât de la plecare, noroc că ne mai încălzeşte. Ţânţarii ne pişcă neîncetat. Trebuie să sacrificăm un pachet de tutun. Îl punem la muiat într-o tigvă şi ne dăm cu sucul de nicotină pe faţă, mâini şi picioare. Bluzoanele sunt de lână, straşnice, şi ne ţin de cald în umezeala asta care pătrunde până-n măduva oaselor.

  Umflatul zice:

  — O-ntindem. Cum e cu miarul de care vorbeai?

  Mă duc puţin mai departe şi mă-ntorc c-o hârtio de-o mie, nou-nouţă.

  — La revedere, nu vă mişcaţi o săptămână de-aici, zice Jésus. În a şaptea zi ne-ntoarcem. În a opta porniţi pe mare, în timpul ăsta, croiţi-vă pânzele şi orânduiţi lucrurile pe vas, fiecare la locul lui, fixaţi balamalele cârmei, care nu-i montată. Dacă n-am venit în zece zile, înseamnă că ne-au arestat în sat. Treaba-i groasă pentru c-a fost atacat supraveghetorul şi s-o fi iscat un tărăboi grozav.

  Pe de altă parte, Clousiot ne-a spus că n-a lăsat puşca la poalele zidului. A aruncat-o peste zid, şi fluviul e acolo atât de aproape, lucru pe care nu-l ştia, că precis a căzut în apă. Jésus zice că-i bine aşa, deoarece, negăsind-o, poterele o să creadă că suntem înarmaţi. Cum tocmai ele sunt cele mai periculoase, nu mai e cazul să ne fie frică: au drept arme doar un revolver şi-un soi de baionetă, şi crezând că noi avem puşti, nu se mai aventurează să ne caute. Adio şi n-am cuvinte. În caz că suntem dibăciţi şi nevoiţi să părăsim barca, va trebui s-o luăm pe fluviu în sus până dăm de jungla fără apă şi, cu busola, s-o ţinem întruna spre nord. Sunt mari şanse ca la capătul a două-trei zile de mers să dăm de-un lagăr al morţii, numit „Charvein”. Acolo o să trebuiască să-i dăm cuiva nişte bani, să-l anunţe pe Jésus că ne aflăm în cutare loc. Cei doi ocnaşi bătrâni pleacă. Câteva minute mai târziu, piroga lor a dispărut, nu se mai aude şi nu se mai vede nimic.

  Lumina pătrunde în junglă într-un chip cu totul deosebit. S-ar zice că ne aflăm sub nişte arcade pe care bate soarele, fără să lase să se strecoare vreo rază până jos. Începe să fie cald. Maturette, Clousiot şi cu mine ne trezim că suntem singuri. Primul reflex, pufnim în râs: a mers ca pe roate. Unicul necaz e piciorul lui Clousiot. Zice că, acum, cu gamba înconjurată de crenguţe, e-n regulă. Până una-alta, am putea să-ncălzim nişte cafea. Merge repede, facem un foc şi bem câte-un sfert de litru de cafea, îndulcită cu zahăr nerafinat. E delicioasă. De ieri seară am cheltuit atâta energie că n-avem tăria să ne mai uităm la lucruri sau să inspectăm barca. Vedem noi mai târziu. Suntem liberi, liberi, liberi. Exact treizeci şi şapte de zile de când am sosit la ocnă. Dacă ţine cărăbăneala, înseamnă că n-a durat mult condamnarea mea pe viaţă. Zic: „Domnule Preşedinte, cât durează în Franţa munca silnică pe viaţă?” Şi mă umflă râsul. Maturette, la fel, e tot vieţaş. Clousiot spune: „Să nu zicem hop până n-am sărit. Mai e până-n Columbia, şi barca asta făcută dintr-un copac ars pare cam slăbuţă ca s-o pornească pe mare.”

  Nu-i răspund, întrucât, sincer vorbind, am socotit până-n ultima clipă că vasul ăsta e-o pirogă sortită să ne ducă până la adevăratul vas cu care să pornim pe mare. Văzând că m-am înşelat, mi-am ţinut gura, mai întâi ca să nu-mi influenţez camarazii. Pe de altă parte, cum Jésus avea aerul că i se pare totul firesc, nu voiam să dau impresia că nu cunosc vasele folosite în mod obişnuit pentru evadare.

  Ne-am petrecut prima zi pălăvrăgind şi luând contact cu lumea asta neştiută a junglei. Maimuţele şi un soi de veveriţe mici fac nişte tumbe fantastice deasupra capetelor noastre. A venit să se adape şi să se scalde o turmă de bachiri, soi de purceluşi sălbatici. Erau pe puţin două mii. Intră în golf şi înoată, smulgând rădăcinile care atârnă. Un caiman se iveşte de nu ştiu unde şi înhaţă laba unui porc care guiţă ca un bezmetic; atunci porcii se pornesc s-atace caimanul, se bulucesc pe el, încercând să-l muşte de marginea uriaşului bot. La fiecare zvâcnitură din coadă a crocodilului zboară prin aer câte-un porc. Pe unu l-a curăţat, şi pluteşte cu burta-n sus. Tovarăşii lui îl mănâncă pe loc. Golful e plin de sânge. Spectacolul a durat douăzeci de minute, caimanul a tulit-o în apă. Nu l-am mai văzut.

  Am dormit bine, şi dimineaţa am făcut cafea. Îmi lepădasem bluzonul ca să mă spăl c-o bucată mare de săpun de Marsilia, găsită în barcă. Maturette mă bărbiereşte numărul doi cu bisturiul meu, apoi pe Clousiot. Maturette n-are barbă. Când iau bluzonul să-l îmbrac, cade din el un păianjen enorm, păros, negru-violet. Are peri foarte lungi, terminaţi cu-n fel de bulgăraş ca de platină. Cântăreşte probabil pe puţin cinci sute de grame, e uriaş şi-l strivesc îngreţoşat. Am scos toate lucrurile din barcă, inclusiv butoiaşul cu apă. Apa e vânătă, cred că Jésus a băgat prea mult permanganat, să nu se descompună. În nişte sticluţe închise ermetic se află chibrituri şi cartonaşe date cu fosfor. Busola e o busolă de şcolar, arată numai nordul, sudul, vestul şi estul şi n-are gradaţii.

  Cum catargul n-are decât doi metri jumătate, coasem sacii de făină în formă de trapez, prinzându-i pe margine o sfoară groasă ca să întărim pânza. Meşteresc o mică velă în formă de triunghi isoscel: o s-ajute să ridice botul şalupei pe creasta valurilor.

  Când punem catargul, bag de seamă că fundul bărcii nu-i prea zdravăn: gaura în care intră catargul e roasă ca vai de lume. Punând tirfoanele ca să fixez balamalele uşiţelor care vor sluji drept suport cârmei, acestea intră ca-n brânză. Barca-i putredă. Ticălosul ăla de Jésus a vrut să ne lichideze. Îmi calc pe inimă şi arăt toate astea ălorlalţi doi, n-am dreptul să tac. Ce-i de făcut? Când o să vină Jésus, o să-l silim să ne dea altă barcă, mai solidă.

  O să-l dezarmăm, iar eu, înarmat cu cuţitul şi toporul, o să pornesc cu el să căutăm în sat alt vas. E foarte riscant, dar e un risc mai mic decât să porneşti pe mare cu un sicriu. Alimentele, treacă-meargă: există o damigeana cu untdelemn şi nişte cutii pline cu făină de manioc. Cu astea, o ducem mult.

  Azi-dimineaţă am asistat la un spectacol ciudat; o ceata de maimuţe cu chip cenuşiu s-au bătut cu nişte maimuţe cu chip negru şi păros. Cu prilejul încăierării, Maturette s-a, ales c-o cracă-n cap şi are un cucui cât o nucă.

  Noaptea asta a plouat cu găleata. Ne aflăm aici de cinci zile şi patru nopţi. Ne-am adăpostit sub nişte frunze de banan sălbatic. Apa se prelingea pe suprafaţa lor lăcuită, fără să ne ude câtuşi de puţin, în afară de picioare. Azi-dimineaţă, în timp ce-mi beau cafeaua, mă gândesc la criminalul ăla de Jésus. A profitat de lipsa noastră de experienţă ca să ne vâre pe gât o barcă putredă! Trimite trei oameni la moarte sigură ca să economisească cinci sute sau o mie de franci. Mă întreb dacă n-o să-i fac de petrecanie după ce-l voi fi silit să-mi facă rost de altă barcă.

  Nişte ţipete ca de gaiţă ridică-n picioare tot micul nostru univers, nişte chirăituri atât de ascuţite şi de sâcâitoare că-i spun lui Maturette să ia baioneta şi să vadă despre ce-i vorba. Se întoarce după cinci minute şi-mi face semn să-i urmez. Ajungem într-un loc la vreo sută cincizeci de metri de şalupă şi văd, spânzurat în aer, un fazan sau o gâscă sălbatică de toată frumuseţea, cât doi cocoşi mari. S-a prins într-un laţ şi atârnă cu laba agăţată de-o cracă. Îi tai capul dintr-o lovitură de sabie, să nu-i mai aud chirăiala înfiorătoare. Îl cântăresc în mână, are pe puţin cinci kile şi pinteni ca de cocoş. Ne hotărâm să-l mâncăm, dar, gândindu-ne mai bine, ne spunem că laţul a fost pus acolo de cineva şi c-or mai fi şi altele. Să vedem. Ne întoarcem la locul cu pricina şi găsim ceva ciudat: o adevărată barieră de treizeci de centimetri înălţime, făcută din frunze şi liane împletite, cam la vreo zece metri de golf. Bariera se-ntinde paralel cu apa. Din loc în loc, câte-o portiţă şi, în dreptul ei, camuflată cu nişte rămurele şi un laţ din fir de alamă agăţat cu un capăt de-o cracă îndoită. Pricep imediat că animalul, dând de barieră, o ia de-a lungul ei să găsească o trecere. Când găseşte portiţa, trece, dar îşi prinde laba în firul de alamă şi declanşează craca, drept care rămâne spânzurat până ce-l găseşte stăpânul capcanelor.

  Descoperirea asta ne oftică. Bariera pare bine întreţinută, înseamnă că nu-i veche, riscăm să dea cineva peste noi. N-avem voie s-aprindem focul ziua, dar noaptea e puţin probabil să se ivească vânătorul. Hotărâm să, facem un tur de gardă, ca să pândim împrejurimile capcanelor. Vasul e ascuns sub nişte ramuri, iar toate lucrurile sunt la fereală în junglă.

  Fac de gardă a doua zi la ora zece. Am mâncat noaptea asta fazanul sau gâsca, nu prea ştiu ce era. Supa ne-a mers la inimă, iar carnea, chiar fiartă, era delicioasă. Fiecare a mâncat câte două gamele. Cum ziceam, fac de gardă, dar uit de asta, atras de nişte furnici de manioc, foarte mari, negre; cară cu toatele bucăţi mari de frunze, pe care le duc spre un furnicar uriaş. Furnicile astea sunt de aproape un centimetru şi jumătate lungime şi au picioarele lungi. Fiecare duce câte-e bucată uriaşă de frunză. Le urmăresc până la planta pe care-o golesc de frunze, şi descopăr o întreagă organizare. Sunt mai întâi furnicile tăietoare, care nu fac decât să pregătească bucăţile. Astea foarfecă cu repeziciune o frunză enormă ca de banan, o taie în bucăţi, toate de aceeaşi mărime, cu o îndemânare neînchipuită, şi bucăţile cad la pământ. Jos se află un şir de furnici din acelaşi soi, niţeluş deosebite. Au o dungă cenuşie pe o parte a fălcii. Furnicile astea stau în semicerc şi le supraveghează pe cele cărătoare. Cărătoarele sosesc din dreapta, în şir, şi se duc la stânga, spre furnicar, îşi iau repede povara, până să intre în şir, dar, din când în când, în graba lor de a se aproviziona şi a-şi lua locul în şir, se produce o învălmăşeală. Atunci intervin furnicile-poliţai şi împing fiecare lucrătoare la locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu-mi dau seama ce greşeală gravă săvârşise o lucrătoare, dar a fost scoasă din rând şi o furnică-jandarm i-a tăiat capul, iar alta trupul în două, în dreptul mijlocului. Două lucrătoare au fost oprite da poliţişti, şi-au lăsat jos bucăţile de frunză, au săpat groapă cu lăbuţele, şi cele trei părţi ale furnicii – capul pieptul şi trupul – au fost îngropate şi acoperite cu pământ.

  INSULA PORUMBEILOR.

  Priveam atât de pierdut această mică lume, urmărindu-i pe soldaţi, să văd dacă supravegherea lor se exercită până la intrarea în furnicar, c-am fost tare surprins auzi un glas:

  — Dacă mişti, te-ai curăţat. Întoarce-te. E un bărbat gol până la brâu, poartă un şort kaki are cizme roşii de piele. Ţine o puşcă cu două ţevi. E statură mijlocie şi îndesat, ars de soare. E chel, iar pe şi nasul îi sunt acoperite de o mască tatuată albastră-închis. Drept în mijlocul frunţii se mai află tatuată o libarcă.

  — Eşti înarmat?

  — Nu.

  — Eşti singur?

  — Nu.

  — Câţi sunteţi?

  — Trei.

  — Du-mă la camarazii tăi.

  — Nu pot, pentru că unul dintre ei are o puşcă şi vreau să te omoare până nu-ţi cunosc intenţiile.

  — Ah! Atunci nu mişca şi vorbeşte încet. Voi sunteţi cei trei evadaţi din spital?

  — Da.

  — Care e Papillon?

  — Eu.

  — Ei bine, pot să-ţi spun c-ai întors totul pe dos cu evadarea ta! Jumătate din cei eliberaţi zac arestaţi la jandarmerie.

  Se apropie de mine şi, aplecând ţeava puştii spre pământ, îmi întinde mâna şi-mi spune:

  — Sunt Bretonul cu mască, ai auzit de mine?

  — Nu, dar văd că nu eşti poteră.

  — Aşa-i, pun capcane aici ca să prind hocco{14}. Pe unu l-o fi halit tigrul, dacă nu voi.

  — Chiar noi.

  — Vrei o cafea?

  Dintr-un sac pe care-l poartă-n spate scoate un termos, îmi dă puţină cafea; bea şi el. Îi spun:

  — Vino să-mi cunoşti prietenii, Vine şi se aşează cu noi. Râde pe-nfundate că l-am trombonit pe chestia puştii. Zice:

  — M-am prins cu-atât mai vârtos cu cât nici o poteră n-a vrut să plece după voi, toţi ştiu c-aţi şters-o c-o puşcă.

  Ne spune că se fac douăzeci de ani de când e în Guyana cinci de când a fost eliberat. Are patruzeci şi cinei. Nu ne să trăiască în Franţa pentru că a făcut tâmpenia să-şi tatueze masca aia pe obraz. Îi place jungla la nebunie şi s trăieşte decât de pe urma ei: piei de şarpe, piei de tigru, colecţie de fluturi şi mai ales vânătoarea de hocco viu, pasărea pe care am mâncat-o. O vinde cu două sute, două sute cincizeci de franci. Mă ofer să i-o plătesc, refuză indignat. Iată ce ne povesteşte:

  — Pasărea asta sălbatică e un cocoş de junglă. Bine-înţeles că n-a văzut în viaţa lui nici găină, nici cocoş, nici oameni. Ei bine, pun mâna pe unu, îl duc în sat şi-l vând cuiva care are o ogradă de păsări, căci e foarte căutat. Nu-i tai aripile, nu-i faci nimic, îl bagi printre păsări seara, când se lasă întunericul, şi dimineaţa, când deschizi uşa, îl găseşti proţăpit acolo, părând să numere găinile şi cocoşii care ies. Le urmează şi, ciugulind ca şi ele, priveşte atent în toate părţile, în jos, în sus, în hăţişurile dimprejur. E un câine de pază fără, pereche. Seara se aşează la uşă şi nu-i de înţeles de unde ştie că lipseşte o găină sau două, fapt e că ştie şi porneşte după ele. Că-i cocoş sau găina, le-aduce acasă pocnindu-le zdravăn cu ciocul, să le-nveţe să fie punctuale. Stârpeşte şoareci, şerpi, chiţcani de pădure, păianjeni, cârcăieci, şi de cum se zăreşte pe cer vreo pasăre de pradă, trimite toată păsărimea să se ascundă în ierburi, iar el stă gata s-o înfrunte. Nu mai pleacă dintre orătănii.

  O asemenea pasăre extraordinară mâncasem noi ca pe-un cocoş oarecare.

  Bretonul cu mască ne spune că Jésus, Umflatul şi vreo treizeci de eliberaţi, zac la zdup la jandarmeria din Saint-Laurent, unde cei de la penitenciar veniseră să vadă dacă recunosc pe vreunul care să fi dat târcoale clădirii din care am şters-o. Arabul e în carcera jandarmeriei. E izolat, acuzat de complicitate. Cele două lovituri care l-au doborât nu i-au provocat nici o rană, pe când caraliii au câte-un mic cucui. „Pe mine nu m-au luat la întrebări, toata lumea ştie că nu mă îndeletnicesc niciodată cu pregătirea vreunei evadări.” Ne spune că Jésus e un ticălos. Când îi pomenesc de şalupă, vrea s-o vadă. Nici n-a văzut-o bine, că sare-n sus:

  — Păi individul ăsta v-a trimis la moarte sigură! Piroga asta pluteşte ăl mult o oră pe mare. Cum o saltă-un val ceva mai tărişor, se rupe-n două. Nici să nu vă gândiţi la plecare, că-i sinucidere curată.

  — Şi atunci ce-i de făcut?

  — Ai parale?

  — Da.

  — O să-ţi spun ce să faci, ba mai mult chiar, o să-ţi dau o mână de ajutor, că meriţi. Am să te-ajut pe gratis să izbândeşti, tu şi prietenii tăi. Orice-ar fi, nu v-apropiaţi de sat. Ca să faceţi rost de-o barcă faină, vă duceţi pe Insula porumbeilor. Acolo se află vreo două sute de leproşi. N-au nici un fel de supraveghetor şi nici un om sănătos nu se duce acolo, nici măcar doctorul. În fiecare zi, la ora opt, li se-aduce mâncare, negătită, pentru douăzeci şi patru de ore. Infirmierul spitalului dă celor doi infirmieri, leproşi şi ei, care-i îngrijesc pe bolnavi, câte-o ladă cu medicamente. Nimeni nu pune piciorul pe insulă, nici paznic, nici poteră, nici preot. Leproşii trăiesc în nişte colibe micuţe de paie, meşterite de ei. Se întrunesc într-o sală comună. Cresc găini şi raţe cu care-şi îmbunătăţesc hrana zilnică. Oficial n-au voie să vândă nimic în afara insulei, dar fac negoţ clandestin cu Saint-Laurent, Saint-Jean şi cu indochinezii de la Albina din Guyana olandeză. Sunt cu toţii nişte ucigaşi de temut. Rareori se omoară între ei, dar comit multe crime, după ce-au părăsit insula pe furiş, unde se întorc pe urmă să stea la fereală. Plimbările astea le fac cu nişte bărci furate din satul vecin. Cel mai grav delict e să ai o barcă. Caraliii trag în orice pirogă care vine sau pleacă din Insula porumbeilor. Drept care, leproşii îşi scufundă vasele umplându-le cu pietre: când au nevoie de-o ambarcaţiune, se bagă la fund să scoată pietrele şi vasul se ridică la suprafaţă. Sunt oameni de tot felul pe insulă, de toate neamurile şi din toate regiunile Franţei. Pe scurt: piroga ta poate să-ţi slujească doar pe fluviul Maroni, şi asta dacă nu-i prea încărcată! Ca să porneşti în largul mării, trebuie să găseşti altă barcă, şi cel mai bine rezolvi treaba pe Insula porumbeilor.

  — Cum facem?

  — Îţi spun. Am să te-ntovărăşesc pe fluviu până se zăreşte insula. Singur n-ai găsi-o sau te-ai putea înşela. E la vreo sută cincizeci de kilometri de gura fluviului, înseamnă că trebuie s-o luăm înapoi. Insula asta e la cincizeci de kilometri dincolo de Saint-Laurent. O să te duc cât mai aproape, după aia trec în piroga mea, pe care o s-o remorcăm, şi tu porneşti spre insulă.

  — De ce nu vii cu noi pe insulă?

  — Ferit-a sfântul, face Bretonul, doar o dată am pus piciorul pe debarcaderul unde soseşte oficial vaporul Administraţiei. Era ziua nămiaza mare şi tot mi-a fost de-ajuns ce-am văzut. Iartă-mă, Papi, dar cât oi trăi nu mai pun piciorul pe insula asta. Pe de altă parte, nu pot să-mi înving scârba de a sta lângă ei, de a le vorbi şi de a trata cu ei. Ţi-aş face mai mult rău decât bine.

  — Când plecăm?

  — Când se întunecă.

  — Cât o fi ceasul, Bretonule?

  — E trei.

  — Bun, am să aţipesc un pic.

  — Nu, trebuie să încarci şi să pregăteşti totul în barca ta.

  — Ba nu, o să mă duc cu barca goală şi-o să mă întorc pe urmă să-l iau pe Clousiot, care rămâne să păzească lucrurile;

  — Imposibil, n-ai să mai găseşti nicicând locul ăsta, chiar în plină zi. Iar pe lumină tot n-ai voie să pluteşti pe fluviu. Hăituirea voastră nu s-a încheiat. Fluviul e încă foarte periculos.

  Se lasă înserarea. Bretonul s-a dus să-şi aducă piroga, pe care-o leagă de barca noastră. Clousiot se află lângă Breton, care ţine vâsla cârmei, Maturette la mijloc, eu în faţă. Ieşim greu din golf şi când intrăm pe cursul fluviului începe să se întunece. Un soare imens, roşu-cafeniu, aprinde zarea în direcţia mării. Mii de văpăi ale unul uriaş foc de artificii se iau parcă la harţă între ele ca să fie mai vii, mai roşii între cele roşii, mai galbene întră cele galbene, mai tărcate acolo unde culorile se învălmăşesc. La douăzeci de kilometri în faţa noastră se vede clar estuarul acestui fluviu maiestuos, care goneşte spre mare licărindu-şi paietele roz-argintii.

  Bretonul zice:

  — E sfârşitul refluxului. Într-o oră fluxul se va face simţit; vom profita de el ca s-o luăm în sus pe Maroni, aşa c-o să ne împingă, fără să trudim, şi-o să ajungem destul de repede la insulă.

  Întunericul ne învăluie dintr-odată.

  — Înainte, zice Bretonul. Vâsliţi tare ca să ţinem mijlocul fluviului. Nu mai fumaţi.

  Vâslele pătrund în apă şi plutim de-a curmezişul curentului, destul de repede – şuit, şuit,şuit. Vâslim în cadenţă, eu şi Bretonul perfect sincronizaţi. Maturette face şi el ce poate. Cu cât ne apropiem de mijlocul fluviului, cu atât simţim mai bine cum ne împinge fluxul. Plutim repede, simţim schimbarea la fiecare jumătate de oră. Fluxul devine mai puternic şi ne poartă tot mai iute. După şase ore ne aflăm foarte aproape de insulă, ne îndreptăm ţintă spre ea: o pată mare, aproape în mijlocul fluviului, niţeluş spre dreapta: „Acolo e”, zice Bretonul cu glas scăzut. Noaptea nu-i prea întunecoasă, dar e destul de greu să fim zăriţi de la distanţă ceva mai mare, din pricina negurii care pluteşte la suprafaţa apei. Ne apropiem. Când distingem mai bine conturul stâncilor, Bretonul trece în piroga lui, o desprinde grabnic de a noastră şi rosteşte simplu, în şoaptă:

  — Noroc, fraţilor!

  — Mulţumim.

  — N-aveţi de ce.

  Vasul, nemaifiind condus de Breton, se îndreaptă de-a latul spre insulă. Încerc să-l îndrept şi să-l întorc, dar nu izbutesc, aşa că, împinşi de curent, intrăm într-o rână în vegetaţia care atârnă-n apă. Ne-am lovit atât de tare, deşi frânam cu vâsla, că, dac-am fi dat de-o stâncă în locul ramurilor şi frunzelor de copaci, piroga s-ar fi făcut praf şi-am fi pierdut totul, alimente, obiecte etc. Maturette sare-n apă, trage barca şi ne trezim alunecând sub o tufă uriaşă. Trage, trage şi legăm barca. Dăm pe gât o duşcă de rom şi urc singur pe mal, lăsându-i pe cei doi prieteni în barcă.

  Înaintez cu busola în mâna, după ce rup câteva crăci şi las agăţate în câteva locuri bucăţi din sacul de făină pe care le pregătisem înainte de plecare. Zăresc o luminiţă şi disting deodată nişte glasuri şi trei colibe de paie. Mai fac câţiva paşi şi, neştiind cum să mă prezint, hotărăsc să mă dau în vileag. Aprind o ţigară. În clipa când scapără lumina, un căţel se repede la mine lătrând şi sare să mă muşte de picior. „De n-ar fi şi câinele lepros, îmi spun. Prostul de mine, câinii n-au lepră.”

  — Cine-i acolo? Cine e? Tu eşti, Marcel?

  — E un evadat.

  — Ce cauţi aici? Vrei să ne jefuieşti? Crezi că suntem prea îndestulaţi?

  — Nu, am nevoie ele ajutor.

  — De pomană sau cu plată?

  — Tacă-ţi clanţa, Cucuvaie!

  Patru arătări se ivesc din colibă.

  — Înaintează binişor, amice, pun rămăşag că eşti tipul cu puşca. Dac-o ai cu tine, pune-o jos, aici n-ai de ce să te temi.

  — Eu sunt ăla, dar n-am luat puşca.

  Înaintez, sunt aproape de ei, e întuneric şi nu pot să le zăresc trăsăturile. Întind mâna prosteşte, nimeni nu mi-o apucă. Pricep prea târziu că e un gest care nu se face pe-aici: nu vor să mă molipsească.

  — Să intrăm în colibă, zice Cucuvaie.

  Bojdeuca e luminată de o lampă de ulei pusă pe masă.

  — Ia loc.

  Mă aşez pe un scaun de paie fără spătar. Cucuvaie mai aprinde trei lămpi cu ulei şi pune una din ele pe o masă exact în faţa mea. Fumul pe care-l degajă fitilul lămpii ăsteia cu ulei de cocos are un miros respingător. Eu stau jos, ei cinci în picioare, nu le deosebesc chipurile. Al meu e luminat de lampă, pentru că mă aflu exact la nivelul ei, chiar asta voiau. Cel care i-a spus Cucuvăii să-şi ţină gura zice:

  — Ţiparule, du-te şi întreabă la casa comună dacă vor să-l ducem acolo. Vino iute cu răspunsul, şi vezi mai ales dacă Toussaint e de acord. Aici n-avem ce-ţi da de băut, prietene, afară de cazul că vrei să înghiţi nişte ouă.

  Aşează în faţa mea un coş din paie împletite, plin cu ouă.

  — Nu, mulţumesc.

  În dreapta mea, foarte aproape, ia loc unul din ei şi abia atunci văd pentru prima oară chipul unui lepros. E înfiorător, mă silesc cât pot să nu întorc privirea şi nici să las să se vadă ce impresie-mi face. Nasul e complet mâncat, atât osul, cât şi carnea, a rămas o gaură exact în mijlocul feţei, Am zis bine; nu două găuri, ci una singură, mare cât o monedă de doi franci. Buza inferioară, spre, dreapta, e mâncată şi lasă la vedere, dezgoliţi, trei dinţi foarte lungi şi galbeni, care se zăresc cum intră în osul maxilarului superior, complet descărnat. N-are decât a ureche. Pune pe masă o mână învelită într-un bandaj. E mâna dreaptă. Cu cele două degete rămase la mâna stângă ţine o ţigară groasă şi lungă, precis c-a răsucit-o singur, dintr-o frunză de tutun pe jumătate crudă, pentru că ţigara e verzuie. N-are pleoapă decât la ochiul stâng, la dreptul i-a căzut, iar de la ochi pleacă o rană adâncă spre înaltul frunţii, pentru a se pierde în chica-i căruntă şi stufoasă.

  Cu glas foarte răguşit, îmi zice:

  — O să te-ajutăm, camarade, trebuie să treacă timp ca să ajungi ca mine, şi-asta nu vreau.

  — Mulţumesc.

  — Mă cheamă Jean Neînfricatu, sunt orăşean de mahala. Eram mai chipeş, mai sănătos şi mai voinic ca tine când am sosit la ocnă. Iată ce-am ajuns în zece ani.

  — Nu te tratezi?

  — Ba da. Mi-e mai bine de când fac injecţii cu ulei de choumogra{15}. Uite. Întoarce capul şi mi-arată partea stângă: în partea asta se usucă.

  Mă cuprinde o milă nesfârşită şi schiţez gestul de a-l atinge pe obrazul stâng în semn de prietenie. Se dă înapoi şi-mi spune:

  — Îţi mulţumesc că vrei să mă atingi, dar să nu pui niciodată mâna pe-un bolnav, nici să nu mănânci sau să bei din gamela lui.

  N-am văzut în viaţa mea decât un singur chip de lepros, al celui care a avut curajul să se lase privit.

  — Unde-i camaradul?

  În pragul uşii, umbra unui omuleţ doar ceva mai înalt decât un pitic:

  — Toussaint şi ceilalţi vor să-l vadă. Du-l la centru.

  Jean Neînfricaţii se ridică şi-mi spune: „Vino după mine”. Plecăm cu toţii pe întuneric, vreo patru-cinci în faţă, eu alături de Jean Neînfricatu, alţii în spate. Când sosim, după trei minute, pe-un tăpşan, un ciot de lună luminează soiul ăsta de piaţă. E vârful teşit al insulei. În mijloc, o casă. Două ferestre luminate. În faţa uşii ne-aşteaptă vreo douăzeci de oameni, ne îndreptăm spre ei.

  Când ajungem la uşă, se dau la o parte să ne facă loc. E o sală dreptunghiulară, de zece metri lungime pe vreo patru metri lăţime, cu un soi de vatră în care ard buşteni, înconjurată de patru pietre uriaşe, toate de aceeaşi înălţime. Sala e luminată de două lămpi barosane de vânt cu petrol. Pe un taburet şade un bărbat fără vârstă, cu faţa albă. În spatele lui, aşezaţi pe o bancă, cinci-şase oameni. Are ochii negri şi-mi spune:

  — Sunt Toussaint Corsicanul, tu eşti probabil Papillon.

  — Da.

  — Ştirile circulă repede la ocnă, la fel de repede pe cât te mişti. Unde-i puşca?

  — A fost aruncată în fluviu.

  — Unde?

  — În faţa zidului spitalului, exact unde am sărit.

  — Va să zică se poate recupera?

  — Cred că da, apa nu-i adâncă acolo.

  — De unde ştii?

  — A trebuit să intrăm în apă ca să-l ducem pân-la barcă pe prietenul meu, că se rănise.

  — Ce-a păţit?

  — Şi-a scrântit piciorul.

  — Cum l-ai ajutat?

  — Am tăiat nişte crăci şi i-am pus piciorul într-un soi de aţele.

  — Îl doare?

  — Da.

  — Unde e?

  — În barcă.

  — Ziceai c-ai venit să ceri ajutor, ce fel de ajutor?

  — O barcă.

  — Vrei să-ţi dăm o barcă?

  — Da, am cu ce s-o plătesc.

  — E-n regulă. Ţi-o vând pe-a mea, e grozavă şi nou-nouţă, am furat-o săptămâna trecută la Albina. Nu-i o barcă, e un transatlantic. Îi lipseşte un singur lucru: chila{16}. N-are chilă, dar în două ore îţi montăm una pe cinste. Are tot ce-i trebuie: o cârmă completă cu eche, un catarg de patru metri dintr-un lemn fără moarte şi o velă nou-nouţă din pânză de in. Cât dai?

  — Spune tu preţul, nu ştiu ce valoare au lucrurile aici.

  — Trei mii de franci, dacă poţi să plăteşti, dacă nu, du-te la noapte să cauţi puşca şi în schimbul ei primeşti vasul.

  — Nu, prefer să plătesc.

  — În regulă, târgul e încheiat. Purice, fă nişte cafea!

  Purice, mărunţelul care-a venit după mine, se îndreaptă spre o tăblie fixată de zid deasupra focului, ia o gamelă care sclipeşte de nouă şi de curată ce e, toarnă-n ea cafea dintr-o sticlă şi o pune la foc. După câteva clipe ia gamela de pe foc, toarnă cafea în câteva căni de-un sfert, aşezate lângă pietre, iar Toussaint se apleacă şi trece cănile oamenilor din spatele lui. Purice îmi întinde gamela spunându-mi: „Bea fără teamă; gamela asta e folosită doar pentru ăi aflaţi în trecere. Nici un bolnav nu bea din ea”.

  Iau gamela şi beau, apoi o pun pe genunchi. În clipa aceea bag de seamă că de gamelă e lipit un deget. Până să-nţeleg despre ce-i vorba, îl aud pe Purice spunând:

  — Poftim, iar mi-a căzut un deget! Unde naiba o fi?

  — E aici, îi zic eu arătând gamela.

  Îl dezlipeşte şi-l aruncă în foc, îmi dă gamela înapoi şi zise:

  — Poţi să bei, că eu am lepră uscată. Mă desfac bucată cu bucată, dar nu putrezesc, nu sunt molipsitor.

  Mi-ajunge la nări un miros de carne friptă, îmi spun: „O fi degetul”.

  Toussaint zise:

  — O să fii nevoit să stai aici până seara, când începe refluxul. Trebuie să-ţi anunţi prietenii. Du-l pe rănit într-o colibă, strânge tot ce-i în barcă şi scufund-o. Nu poate să te ajute nimeni, înţelegi de ce.

  Mă duc în grabă la ai mei, îl luăm pe Clousiot şi-l ducem într-o colibă. O oră mai târziu, totul e mutat şi lucrurile din pirogă rânduite cu grijă. Purice ne roagă să-i dăruim piroga şi o vâslă. I-o dau, o s-o scufunde într-un loc ştiut de el.

  Noaptea a trecut repede. Ne aflăm toţi trei în colibă, culcaţi pe aşternuturi noi trimise de Toussaint. Au sosit împachetate-n hârtie groasă de ambalaj. Lungiţi pe aşternuturile astea, le dau lui Clousiot şi lui Maturette amănunte despre cele petrecute de la sosirea mea pe insulă şi târgul încheiat cu Toussaint. Clousiot scoate pe gură, fără să se gândească, o prostie cât el de mare:

  — Uşcheala costă va să zică şase mii cinci sute de franci. Am să-ţi dau jumătate, Papillon, adică alea trei bătrâne pe care le am.

  — Nu-i cazul să facem socoteli armeneşti. Câtă vreme am parale, plătesc. După aia, om vedea.

  Nici un lepros nu trece pragul colibei. Se luminează de ziuă, Toussaint îşi face apariţia:

  — Bună ziua. Puteţi ieşi liniştiţi. Aici nu vine nimeni să vă deranjeze. Avem un tip pe culmea insulei, postat într-un cocotier să vadă dacă circulă bărci de-ale cârâirilor pe fluviu. N-a văzut nimic de soiul ăsta. Câtă vreme flutură-n vânt o cârpă albă, înseamnă că totu-i în regulă. Dac-ar vedea ceva, ar coborî să dea de ştire. Puteţi să vă culegeţi singuri nişte papaya{17} şi să mâncaţi dacă aveţi poftă.

  Îi spun:

  — Ce-i cu chila, Toussaint?

  — O s-o meşterim dintr-o scândură de la uşa infirmeriei. E din lemn solid. Din două scânduri facem chila. Am şi urcat şalupa pe platou profitând de întunericul nopţii. Vino s-o vezi.

  Ne ducem. E o şalupă splendidă, lungă de cinci metri, nou-nouţă, cu două banchete din care una găurită prin care se vâră catargul. E grea, şi trebuie să trudim mult, eu şi Maturette, ca s-o întoarcem. Vela şi frânghiile sunt noi de tot. De o parte şi de alta are cârlige de atârnat lucrurile, printre care butoiaşul cu apă. Ne punem pe treabă. La amiază, o chilă care se întinde subţiindu-se din spate spre partea dinainte e fixată solid cu nişte şuruburi lungi şi cu cele patru tirfoane pe care le aveam.

  Leproşii, aşezaţi în cerc jur împrejurul nostru, se uită ia noi cum lucrăm fără să scoată o vorbă. Toussaint ne explică cum trebuie făcută treaba şi-i dăm ascultare. Faţa lui Toussaint pare normală, n-are nici o rană, dar când vorbeşte băgăm de seamă că numai o parte a feţei se mişcă, cea stângă. Mi-o spune singur, şi-mi mai spune că are lepră uscată. Bustul şi braţul drept sunt şi ele paralizate şi se aşteaptă să paralizeze curând şi piciorul drept. Ochiul drept e fix parc-ar fi de sticlă, vede cu el, dar nu-l poate mişca. Nu pomenesc aici numele nici unui lepros. Poate că cei care i-au iubit sau i-au cunoscut n-au aflat niciodată chipul înfiorător în care s-au descompus încă de vii.

  În timp ce lucrez, stau de vorbă cu Toussaint. Nimeni altcineva nu vorbeşte. O singură dată doar, când mă pregăteam să iau câteva balamale, pe care le smulseseră de la o mobilă din infirmerie, ca să întăresc chila, unul din ei a spus: „Nu le lua încă, lasă-le acolo. M-am tăiat la mână când am smuls o balama şi s-au mânjit de sânge, deşi le-am şters.” Un lepros a turnat pe ele nişte rom şi i-a dat foc în două rânduri: „Acum, zice omul, poţi să le foloseşti”. În timp ce lucrăm, Toussaint se adresează unui lepros: „Ai evadat de câteva ori, explică-i pe îndelete lui Papillon cum să facă, nici unul din ăştia trei n-a mai şters-o”. Îmi explică de îndată:

  — Astă-seară refluxul e foarte devreme. Marea începe să se retragă la trei. Când se lasă întunericul, pe la şase, te pomeneşti c-un curent foarte puternic care în mai puţin de trei ore te duce vreo sută de kilometri spre vărsarea fluviului. Cam pe la nouă e cazul să te-opreşti. Trebuie să te legi zdravăn de-un copac din junglă şi să aştepţi cele şase ore ale fluxului, asta înseamnă cam până la trei din noapte. Să nu pleci la ora aia, căci curentul nu se retrage de-ajuns de repede. Porneşte pe mijlocul fluviului la patru şi jumătate. Ai o oră şi jumătate până se luminează de zi ca să străbaţi cincizeci de kilometri. În ora asta şi jumătate se hotărăşte totul. La ora şase, în clipa când se luminează, trebuie să fi pătruns în mare. Chiar dacă te văd caraliii, n-au cum să te urmărească, pentru că înseamnă să ajungă la gura fluviului exact când începe fluxul. O să le fie imposibil să treacă, pe când tu o să fii deja dincolo. Viaţa ta depinde de avansul ăsta de-un kilometru, pe care-o să-l ai când o să dea cu ochii de tine. Aici nu văd decât o velă, ce-aveai în pirogă?

  — O velă şi-un foc{18}.

  — Asta-i un vas greu, poate să ia un foc şi-o trincă. Mergi cu toate pânzele sus, perpendicular pe valuri, marea-i totdeauna agitată la estuar. Pune-ţi prietenii să se lungească pe fundul vasului, să-i mărească stabilitatea, iar tu ţine zdravăn cârma. Nu-ţi lega de picior frânghia velei, trece-o prin belciugul special de pe vas şi înfăşoar-o o dată în jurul pumnului. Dacă vezi că vântul măreşte tangajul unui val mare şi că începi să te-apleci, gata să te răstorni, îi dai drumul şi-o să vezi că vasul îşi recapătă imediat echilibrul. Într-o împrejurare din asta nu te opri, lasă vela liberă şi ia vântul în plin cu trinca şi focul. Abia când dai de mare o să ai răgazul să-l pui pe puşti să coboare pânza, s-o aducă la bord şi s-o porneşti mai departe după ce-o ridici iar. Ştii drumul?

  — Nu. Ştiu doar că Venezuela şi Columbia sunt spre nord-vest.

  — Aşa-i, dar bagă bine de seamă să nu fii zvârlit pe coastă. Guyana olandeză, din faţa noastră, înapoiază evadaţii, Guyana engleză aşijderea. Trinidad nu te predă, dar te sileşte s-o iei din loc după cincisprezece zile. Venezuela te predă, după ce te-a pus să lucrezi la drumuri un an sau doi.

  Sunt numai urechi. Îmi spune c-o şterge şi el din când în când, dar fiind lepros, îl expediază înapoi galop. Recunoaşte că n-a ajuns niciodată mai departe de Georgetown, în Guyana engleză. Lepra lui nu se vede decât la picioare, unde i-au căzut toate degetele. E desculţ. Toussaint mă pune să repet toate sfaturile ce mi-au fost date; o fac fără greş. În clipa aceea, Jean Neînfricatu zice: „Câtă vreme trebuie să se-ndrepte spre larg?” îi iau înainte cu răspunsul:

  — Trei zile ţin direcţia nord-nord-est. Având în vedere deriva, înseamnă c-o s-o ţin nord-nord, iar în a patra zi mă îndrept spre nord-vest, asta înseamnă direct vest.

  — Bravo, zise leprosul. Eu, ultima oară, n-am ţinut-o decât două zile spre nord-est, drept care m-am trezit în Guyana engleză. Dac-o ţii trei zile spre nord, treci la nord de Trinidad sau de Barbados, şi nici nu ştii când treci de Venezuela, aşa că te pomeneşti la Curaçao sau în Columbia.

  Jean Neînfricatu zice:

  — Toussaint, cu cât i-ai vândut barca?

  — Cu trei mii, zise Toussaint. E scump?

  — Nu, nu de asta am întrebat. Doar aşa, ca să ştiu. Ai cu ce plăti, Papillon?

  — Da.

  — Îţi mai rămân ceva bani?

  — Nu, asta-i tot ce am, trei mii în cap, banii lui Clousiot, prietenul meu.

  — Toussaint, îţi dau revolverul meu, zise Jean Neînfricatu. Vreau să-i ajut pe flăcăii ăştia. Ce-mi dai pe el?

  — O bătrână, zise Toussaint. Şi eu vreau să-i ajut.

  — Vă mulţumim pentru toate, zise Maturette, uitându-se la Jean Neînfricatu.

  — Mulţumim, zise Clousiot.

  În clipa aceea mă ruşinez c-am minţit şi spun:

  — Nu, nu pot să primesc asta, n-are nici un rost.

  Mi se uită în ochi şi zise:

  — Ba da, are rost. Trei mii de franci sunt multe parale şi totuşi, la preţul ăsta, Toussaint pierde pe puţin două bătrâne, căci vă dă un vas straşnic. Trebuie să v-ajut şi eu cu ceva.

  Se petrece atunci o scenă mişcătoare: Cucuvaie pune jos o pălărie şi iată-i pe leproşi aruncând în ea bancnote-şi monezi. Se ivesc leproşi de peste tot şi fiecare pune câte ceva. Mă năpădeşte ruşinea. Şi totuşi nu pot să spun că mai am bani! Ce-i de făcut! Dumnezeule, sunt pe cale să comit o faptă infamă ca răspuns la atâta măreţie: „Vă rog, nu faceţi o asemenea jertfă”. Un negru din Tombuctu, complet mutilat – are două cioturi drept mâini, nici un singur deget – zice: „Banii nu ne-ajută să trăim. Primeşte-i fără să te ruşinezi. Banii nu ne servesc decât ca să jucăm sau ca să le mârlim pe leproasele care vin când şi când din Albina.” Cuvintele astea îmi iau o piatră de pe inimă şi mă împiedică să mărturisesc că am bani.

  Leproşii au pus la fiert două sute de ouă. Le aduc într-o ladă însemnată cu o cruce roşie. E lada primită dimineaţa cu medicamentele zilei. Mai aduc două broaşte ţestoase vii, de cel puţin treizeci de kile fiecare, bine legate pe spate, frunze de tutun şi două sticle pline cu chibrituri şi cartonaşe date cu fosfor, un sac cu cel puţin cincizeci de kile de orez, doi saci cu mangal, un primus, cel de la infirmerie, şi o damigeana cu benzină. Toată comunitatea asta năpăstuită e înduioşată de păţaniile noastre şi vor să contribuie cu toţii la reuşită. Ai zice că-i vorba de evadarea lor. Barca a fost trasă în apropiere de locul unde sosim. Au numărat banii din pălărie: opt sute zece franci. Mai trebuie să-i dau lui Toussaint doar o mie două sule. Clousiot îmi dă tubul lui, îl deschid de faţă cu toţi.

  Conţine o hârtie de o mie şi patru a cinci sute de franci, îi dau lui Toussaint o mie cinci sute de franci, el îmi dă restul trei sute, apoi îmi spune:

  — Poftim, ia revolverul, ţi-l fac cadou. Aţi jucat totul pe-o carte, n-ar trebui să daţi greş în ultima clipă din lipsa unei arme. Sper să n-ai nevoie să-l foloseşti.

  Nu ştiu cum să-i mulţumesc, lui în primul rând, şi celorlalţi. Infirmierul a pregătit o cutiuţă cu vată, alcool, aspirină, feşi, iod, o pereche de foarfeci şi nişte leucoplast. Un lepros aduce nişte scândurele bine geluite şi subţiri, şi două benzi Velpeau în ambalajul lor, noi-nouţe. Le oferă cu simplitate ca să înlocuiesc scândurelele de la piciorul lui Clousiot.

  Pe la cinci începe să plouă. Jean Neînfricatu îmi spune:

  — Aveţi baftă din plin. Nu-i pericol să fiţi văzuţi, puteţi să plecaţi de îndată şi să câştigaţi o jumătate bună de oră. În felul ăsta o să fiţi mai aproape de gura fluviului când o s-o porniţi mai departe la patru şi jumătate dimineaţa.

  Îi spun:

  — Cum fac să ştiu cât e ceasul?

  — O să-ţi spună mareea, după cura urcă sau coboară.

  Lansăm vasul la apă. E cu totul altceva decât piroga, depăşeşte nivelul apei cu peste patruzeci de centimetri, încărcat cu toate lucrurile, plus noi trei. Catargul înfăşurat în pânză stă culcat, având în vedere c-o să-l montăm abia la ieşirea din fluviu. Potrivim cârma cu tija ei de siguranţă şi echea, precum şi o pernă de liane pe care să şed. Cu ajutorul păturilor am încropit un culcuş pe fundul bărcii pentru Clousiot, care n-a vrut să-şi schimbe pansamentul. Se află la picioarele mele, între mine şi butoiaşul cu apă. Maturette se aşează la fund, în partea dinainte. Capăt pe dată o senzaţie de siguranţă, pe care n-o avusesem nici o clipă cu piroga.

  Plouă întruna, trebuie s-o iau pe fluviu în jos pe la mijloc, niţeluş la stânga, înspre malul olandez. Jean Neînfricatu zice:

  — Adio, valea!

  — Noroc! zice Toussaint, dând bărcii un picior zdravăn.

  — Mulţumesc, Toussaint, mulţumesc, Jean, mii de mulţumiri tuturor!

  Ne facem foarte repede nevăzuţi, luaţi de refluxul ăsta ce-a şi început de două ore şi jumătate şi care are o iuţeală de necrezut.

  Plouă întruna, nu vedem nici la zece metri. Ştiind că ceva mai jos sunt două insuliţe, Maturette stă în faţĂ. Aplecat, privind ţintă drept înainte, să nu ne izbim de stâncile lor. S-a lăsat întunericul. Un copac gros care coboară fluviul o dată cu noi, noroc că mai încet, ne stânjeneşte o clipă cu ramurile lui. Ne desprindem repede şi-o întindem mai departe cu cel puţin treizeci pe oră. Fumăm, bem rom. Leproşii ne-au dat zece sticle de Chianti, învelite în împletituri de paie, pline cu rom. Lucru ciudat, nici unul din noi nu pomeneşte de groaznicele răni pe care le văzusem la unii leproşi. Vorbim de-un lucru: bunătatea, generozitatea lor, spiritul lor de echitate, bafta pe care am avut-o că l-am întâlnit pe Beronul mascat care ne-a călăuzit până la Insula porumbeilor. Plouă tot mai tare, m-am udat până la piele, dar bluzoanele alea de lâna sunt atât de grozave că ţin de cald chiar dacă-s leoarcă de apă. Nu ne e frig. Doar mâna cu care manevrez echea mi-amorţeşte din pricina ploii.

  — În clipa asta, spune Maturette, coborâm cu peste patruzeci pe oră. De cât timp crezi c-am plecat?

  — Îţi spun, zise Clousiot. Aşteaptă un pic: de trei ore şi cincisprezece minute.

  — Ai căpiat? De unde ştii?

  — Am numărat de la plecare din trei sute în trei sute de secunde şi de fiecare dată am rupt o bucată de carton. S-au făcut treizeci şi nouă de cartoane. A cinci minute fiecare, face trei ore şi un sfert de când plutim în josul fluviului. Dacă n-am greşit, în cincisprezece-douăzeci de minute ne oprim din coborât, o s-o luăm înapoi.

  Împing bara la dreapta ca să străbat fluviul pieziş şi să mă apropii de malul râpos dinspre Guyana olandeză. Curentul s-a oprit până s-ating hăţişul. Nu mai lunecăm în jos, nici nu urcăm. Plouă întruna. Nu mai fumăm, nu mai vorbim, doar şoptim: „Ia vâsla şi lopătează”. Eu însumi vâslesc ţinând bara imobilizată sub coapsa dreaptă. Încet-încet intrăm în hăţiş, tragem de crăci şi ne adăpostim sub ele. Ne aflăm în umbra formată de vegetaţie. Fluviul e cenuşiu, învăluit în ceaţă. Dacă n-ai ţine seama de flux şi reflux, n-ar fi chip să spui încotro e marea şi încotro fluviul.

  PLECAREA CEA MARE.

  Fluxul o să dureze şase ore. Plus o oră jumătate cât trebuie s-aşteptăm refluxul, am vreme să dorm şapte ore, deşi sunt foarte agitat. Trebuie să dorm, când o s-ajung în larg cine ştie când voi mai avea răgaz? Mă lungesc între butoi şi catarg. Maturette pune o pătură drept acoperământ între barcă şi butoi, şi dorm, dorm, bine adăpostit. Nimic nu-mi tulbură somnul ăsta de plumb, nici vreun vis, nici ploaia, nici poziţia incomodă. Dorm, dorm până-n clipa când mă trezeşte Maturette:

  — Papi, socotim c-a venit momentul, sau e pe-aproape. Refluxul a început de mult.

  Vasul e îndreptat spre mare şi curentul lunecă – tare repede sub degetele mele. Nu mai plouă, luna nouă ne îngăduie să vedem clar, la vreo sută de metri, fluviul ducând cu el ierburi, copaci, forme negre. Încerc să zăresc linia care separă fluviul de mare. Acolo unde ne aflăm nu-i vânt. O fi suflând în mijlocul apei? O fi puternic? Ieşim de sub hăţişul junglei, lăsând vasul prins cu un laţ de o rădăcină groasă. Doar privind spre cer pot ghici unde-i malul, unde se termină fluviul, unde începe marea. Am coborât mai mult decât ne închipuiam şi am impresia că ne aflăm la mai puţin de zece kilometri de gura fluviului. Îi tragem o duşcă de rom. Ne sfătuim: ridicăm catargul aici? Da, îl ridicăm şi stă foarte bine fixat în fundul sabotului său şi-n gaura din bancă. Ridic vela fără s-o întind, o las înfăşurată în jurul catargului. Trinca şi focul sunt pregătite să le ridice Maturette când o să cred că-i cazul. Ca să manevrezi vela, e de-ajuns să desfaci frânghia care-o ţine lipită de catarg; eu am să fac asta, din locul în care mă aflu. Maturette e-n faţă c-o vâslă, eu la urmă cu alta. Trebuie să ne desprindem cu multă forţă şi foarte repede de malul spre care ne împinge curentul, lipindu-ne de el.

  — Atenţie. Înainte, să ne-ajute Dumnezeu!

  — Să ne-ajute Dumnezeu, repetă Clousiot.

  — Mă las în voia lui, zise Maturette.

  Ne desprindem. Cu forţe unite, vâslim de zor, vâr lopata adânc şi trag, Maturette de asemenea. N-a fost greu. Nu ne-am depărtat nici măcar cu douăzeci de metri de mal, şi-am şi coborât o sută mulţumită curentului. De-odată se face simţit şi vântul, care ne împinge spre mijlocul fluviului.

  — Ridică trinca şi focul, amândouă bine încordate! Vântul se năpusteşte în ele, iar barca se cabrează ca un bidiviu şi ţâşneşte ca o săgeată. Cred că-i mai târziu decât ora plănuită, căci fluviul se luminează dintr-odată ca ziuă. Distingem cu uşurinţă, la vreo doi kilometri, coasta franceză la dreapta şi, la vreun kilometru la stânga, coasta olandeză. În faţă se văd foarte limpede mieluşeii valurilor.

  — Pastele şi dumnezeii! Am greşit ora, zise Clousiot. Crezi c-o să avem timp să ieşim?

  — Nu ştiu.

  — Ia uite ce înalte sunt valurile şi ce mai creste albe! O fi început refluxul?

  — Imposibil, văd nişte chestii care plutesc în jos. Maturette zice:

  — N-o să putem ieşi, n-o s-ajungem la timp.

  — Tacă-ţi clanţa şi şezi lângă scota focului şi a trincăi. Iar tu, Clousiot, leagă căţeaua!

  Pan-iiuu… Pan-iiuu… Se trage în noi cu o carabină, împuşcătura a doua am localizat-o perfect. Nu-i vorba câtuşi de puţin de caralii, se trage din Guyana olandeză. Ridic vela, se umflă cu-atâta forţă că n-a lipsit mult să mă zboare din locul meu, trăgându-mă de încheietura mâinii. Vasul s-a înclinat cu peste patruzeci şi cinci de grade. Trec cât pot de mult sub vânt, nu-i greu, mai şi prisoseşte. Pan-iiuu, pan-iiuu, pan-iiuu, şi gata. Suntem purtaţi mai mult spre coasta franceză decât spre cea olandeză, precis că de-aia or fi încetat împuşcăturile.

  Gonim c-o viteză ameţitoare, împinşi de-un vânt îndrăcit, înaintăm atât de repede că mă trezesc zvârlit în mijlocul estuarului în aşa fel că-n câteva minute o s-ating coasta franceză. Se zăresc foarte limpede nişte bărbaţi care aleargă spre ţărm. Fac încet volta sub vânt, cât mai încet cu putinţă, trăgând cât pot de scota velei. Stă dreaptă în faţa mea, focul face singur volta şi trinca la fel. Vasul se-ntoarce pe trei sferturi, slăbesc pânza şi ieşim din estuar cu vântul în plin din spate. Uf! s-a făcut! Zece minute mai târziu, primul val al mării încearcă să ne stăvilească trecerea, îl sărim uşor, şi şuit-şuit-ul pe care-l făcea vasul pe fluviu se transformă în tac-i-tac-i-tac. Talazurile, deşi destul de înalte, le trecem cu uşurinţa unui puşti care sare capra. Tac-i-tac, vasul saltă şi coboară fără să trepideze, fără să zdruncine. Nimic în afară de plescăitul valurilor izbind coca.

  — Ura! ura! am ieşit! strigă Clousiot cât îl ţine gura.

  Şi ca s-arunce lumină peste izbânda energiei noastre asupra elementelor naturii, bunul Dumnezeu ne trimite un strălucitor răsărit de soare. Valurile se succed toate în aceeaşi cadenţă. Îşi micşorează înălţimea pe măsură ce pătrundem în mare. Apa e tare mocirloasă. În faţă, spre nord, o zărim neagră, mai târziu va fi albastră. N-am nevoie să mă uit la busolă: soarele îmi bate pe umărul drept, mă avânt drept înainte, în bătaia vântului, dar cu vasul mai puţin înclinat, căci am slăbit scota velei şi e umflată numai pe jumătate, fără să fie întinsă. Începe marea aventură.

  Clousiot se ridică. Vrea să-şi salte capul şi trupul ca să vadă bine. Maturette îl ajută să se instaleze cât mai comod în faţa mea cu spatele rezemat de butoiaş, îmi răsuceşte o ţigară, o aprinde, mi-o dă şi fumăm toţi trei.

  — Dă-ncoa rachiul, să cinstim ieşirea-n larg, zice Clousiot.

  Maturette toarnă nişte porţii zdravene în trei căniţe de metal şi ciocnim. Maturette e aşezat la stânga mea, ne uităm unii la alţii. Chipurile le sunt iluminate de fericire, al meu o fi la fel. Clousiot mă întreabă:

  — Căpitane, încotro mergeţi, rogu-vă?

  — Spre Columbia, dacă ne-ajută Cel de sus.

  — Cel de sus o să ne-ajute, paştele şi dumnezeii! face Clousiot.

  Soarele urcă degrabă şi nu-i o problemă să ne uscam. Cămaşa de la spital e transformată într-un burnuz cum poartă arabii. Muiată-n apă, ţine răcoare la cap şi te fereşte de insolaţie. Marea e de-un albastru de opal, valurile au trei metri şi sunt foarte lungi, ceea ce ne ajută să călătorim confortabil. Vântul se menţine puternic şi ne îndepărtăm rapid de ţărmul pe care, când şi când, îl privesc cum se estompează în zare. Cu cât ne îndepărtăm, cu-atât blocul ăsta verde ne destăinuie mai clar tainele marginilor sale dantelate. Tocmai priveam înapoi, când un val luat greşit mă cheamă la ordine, amintindu-mi totodată de răspunderea faţă,de viaţa camarazilor mei şi a mea.

  — Pun la fiert nişte orez, zise Maturette.

  — Eu o să ţin primusul, zice Clousiot, şi tu cratiţa.

  Damigeana cu benzină e bine proptită, în faţă de tot, unde nu-i voie de fumat. Orezul cu untură miroase grozav. Îl mâncăm de cum e luat de pe foc, amestecat cu două cutii de sardele. În plus, o cafea pe cinste. „O înghiţitură de rom?” Refuz, e prea cald. De altfel, nu sunt băutor. Clousiot îmi răsuceşte tot timpul ţigări şi mi le aprinde. Prima masă la bord a decurs bine. Judecând după poziţia soarelui, presupunem că e zece dimineaţa. Ne aflăm abia de cinci ore în larg şi cu toate astea simţim că sub noi apa e foarte adâncă. Valurile au mai scăzut şi plutim tăindu-le fără să se mai izbească de coca vasului. E o zi splendidă. Îmi dau seama că, peste zi, n-ai nevoie tot timpul de busolă. Din când în când, situez soarele în raport cu acul busolei şi mă ghidez după el, e foarte uşor. Reverberaţia soarelui îmi oboseşte ochii. Îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând să-mi fac rost de nişte ochelari de soare.

  Deodată, Clousiot îmi spune:

  — Ce baftă pe mine că te-am întâlnit la spital!

  — Nu numai tu, şi eu am avut baftă c-ai venit. Mă poartă gândul la Dega, ia Fernandez… dac-ar fi spus „da”, erau acum cu noi.

  — Nu-i sigur, zise Clousiot. Ar fi fost mai greu să-l ai pe arab la dispoziţie în sală exact la ora potrivită.

  — Da, Maturette ne-a fost de mare folos, şi mă felicit că l-am luat cu noi, pentru că é foarte devotat, curajos şi îndemânatic.

  — Mulţumesc, spuse Maturette, şi vă mulţumesc la amândoi deopotrivă că, în ciuda vârstei şi a purtării, aţi avut, încredere în mine. O să fac în aşa fel să fiu totdeauna la înălţime.

  Spun apoi:

  — Şi François Sierra, atât de mult aş fi vrut să fie aici, ca şi Galgani…

  — Aşa cum s-au potrivit lucrurile, Papillon, nu era eu putinţă. Dacă Jésus ar fi fost cinstit şi ne-ar fi dat un vas ca lumea, i-am fi putut aştepta în ascunzătoare – Jésus i-ar fi ajutat să evadeze şi i-ar fi adus. În sfârşit, te cunosc cu toţii şi ştiu bine că, dacă n-ai pornit în căutarea lor, e pentru că n-ai putut.

  — Apropo, Maturette, cum se face că te aflai în sala aia de strictă supraveghere a spitalului?

  — Nu ştiam că fusesem trecut printre internaţi. M-am prezentat la vizita medicală pentru că mă durea în gât şi ca să mă plimb, şi doctorul, când m-a văzut, mi-a zis: „Văd pe fişa ta că eşti internat în insule. De ce?” „Nu ştiu, domnule doctor. Ce va să zică aia internat?” „Bun. Nimic. La spital.” Şi m-am trezit băgat la spital, asta-i tot.

  — A vrut să-ţi facă un serviciu, zice Clousiot.

  — Cine ştie de ce-o fi făcut-o, doctorul. Probabil că acum îşi spune: „Protejatul meu, cu mutra lui de copil nevinovat, nu era tocmai naiv, din moment ce s-a cărăbănit”.

  Vorbim tot felul de prostii. Spun:

  — Cine ştie dacă o să-l mai întâlnim pe Julot, omul cu ciocanul. Precis că-i departe, afară de cazul că stă şi acu pitit în junglă.

  Clousiot zice:

  — Eu unul, când am şters-o, am lăsat un bilet sub pernă: „Plecat fără adresă”.

  Izbucnim cu toţii în hohote de râs.

  Navigam cinci zile fără nici o păţanie. Peste zi îmi serveşte drept busolă soarele, datorită drumului est-vest pe care-l străbate. Noaptea folosesc busola. În dimineaţa zilei a şasea ne salută un soare strălucitor, marea s-a liniştit dintr-odată, nu departe de noi zărim peşti zburători. Sunt obosit mort. Azi-noapte, ca să n-adorm, Maturette mă ştergea pe faţă cu o rufă muiată în mare şi tot aţipeam, Atunci Clousiot mă ardea cu ţigara lui. Marea fiind ca oglinda, am hotărât să dorm! Coborâm vela şi focul, păstrăm doar trinca şi adorm buştean pe fundul vasului, bine ocrotit de soare de pânza întinsă deasupra mea. Mă trezesc scuturat de Maturette, care-mi spune:

  — E amiază sau unu, dar te trezesc pentru că vântul s-a răcorit, iar zarea, din partea de unde bate vântul, e neagră de tot.

  Mă ridic şi-mi reiau locul. Focul, singurul care-a rămas, ne ajută să lunecam pe marea netedă, în spatele meu, la răsărit, e întuneric beznă, vântul se răcoreşte din ce în ce. Trinca şi focul sunt de-ajuns ca să plutim foarte repede. Pun să lege zdravăn vela înfăşurată de catarg.

  — Ţine ţi-vă bine, vine furtuna.

  Încep să ne stropească picături mari. Bezna aceea înaintează spre noi c-o viteză ameţitoare, în mai puţin de-un sfert de oră a ajuns de pe linia orizontului până foarte aproape. Gata, a sosit. Un vânt de-o violenţă nemaiauzită se năpusteşte asupra noastră. Ca prin farmec, valurile se-formează c-o iuţeală de necrezut, toate cu creste înspumate, nici urmă de soare, plouă cu găleata, nu se mai vede nimic, iar valurile, izbindu-se de vas, mi-aruncă în obraz împroşcături biciuitoare. E-o vijelie, prima mea vijelie, s-a dezlănţuit întreaga fanfară a naturii, cu tunetele, fulgerele, ploaia, valurile, vântul care urlă sălbatic deasupra noastră, în jurul nostru.

  Vasul, purtat ca un pai, urcă şi coboară la nişte înălţimi uluitoare şi în hăuri atât de adânci de-ai zice că nu mai ieşi de-acolo. Şi totuşi, în ciuda acestor formidabile cufundări, vasul se ridică, urcă pe creasta altui val, şi tot urcă şi coboară. Ţin bara cu amândouă mâinile şi, socotind că-i bine să mă-mpotrivesc niţeluş unui val de fund, mai înalt, pe care-l văd apropiindu-se, în clipa când virez să-l tai, precis că prea devreme, iau multă apă. S-a umplut toată barca. Cu siguranţă că sunt peste şaptezeci şi cinci de centimetri de apă. Plin de draci, fără să vreau, vin de-a latul unui val, treabă extrem de periculoasă, şi vasul se aplecă atât de tare, gata-gata să se răstoarne, că zvârle chiar el afară o bună parte din apa pe care-a luat-o.

  — Bravo! strigă Clousiot. Vezi ceva meserie, Papillon! Ţi-ai golit repede bărcuţa.

  Spun:

  — Da, ai văzut?

  Dac-ar şti că din pricina lipsei mele de experienţă era să ne ducem la fund răsturnându-ne-n larg! Iau hotărârea să nu mai lupt cu sensul valurilor, nu mă mai preocup de direcţia pe care trebuie s-o urmez, ci caut doar să menţin mai bine vasul în echilibru. Înfrunt valurile pieziş, cobor de bunăvoie cu ele şi mă înalţ o dată cu marea, îmi dau repede seama de importanţa acestei descoperiri şi că am suprimat astfel nouăzeci la sută din primejdie. Ploaia încetează, vântul suflă mai departe turbat, dar acum pot să văd limpede înainte şi înapoi. În spate, cerul s-a luminat, în faţă e negru, ne aflăm la mijloc între cele două extreme.

  Pe la ora cinci, totul s-a terminat. Soarele străluceşte din nou deasupra noastră, vântul suflă normal, valurile sunt mai mici, ridic pânza şi pornim iarăşi, mulţumiţi de noi. Cei doi tovarăşi golesc vasul de apa rămasă pe fund cu ajutorul unor crătiţi. Scoatem păturile: prinse de catarg, se vor usca degrabă mulţumită vântului. Orez, făină, ulei, o cafea dublă şi o porţie zdravănă de rom. Soarele asfinţeşte şi luminează din plin marea asta albastră, alcătuind un tablou de neuitat: tot cerul e brun-roşcat, discul soarelui, parţial cufundat în mare, proiectează lungi limbi galbene, deopotrivă spre cer şi spre cei câţiva nori albi, cât şi spre mare: valurile care se înalţă sunt albastre spre fund, apoi verzi, cu crestele roşii, trandafirii sau galbene, după culoarea razei care le atinge.

  Mă cuprinde o plăcută senzaţie de tihnă puţin obişnuită şi, o dată cu ea, impresia că mă pot bizui pe mine. Am scos-o bine la capăt, şi furtuna asta scurtă mi-a fost de mare folos. Singur am învăţat cum să procedez în asemenea cazuri. O să înfrunt noaptea cu o seninătate deplină.

  — Ei, Clousiot, ai văzut figura cu scosul apei?

  — Bătrâne, de n-o făceai şi ne mai izbea un val de-a latul, eram la fund. Eşti un as.

  — Ai învăţat treaba asta la marină? întreabă Maturette.

  — Da, vezi că tot servesc la ceva lecţiile de la marina de război.

  Probabil c-am fost purtaţi mult în derivă. Cine ştie cât de mult ne-am îndepărtat în patru ore, cu un vânt şi cu nişte valuri ca astea? Trebuie s-o iau spre nord-vest ca să-ndrept abaterea, aşa-i. Noaptea se lasă brusc de îndată ce soarele a dispărut în mare, trimiţându-şi ultimele scânteieri, de data aceasta liliachii, din focul lui de artificii.

  Vreme de încă şase zile navigam fără bătaie de cap, dacă nu punem la socoteală cele câteva răstimpuri de furtună şi de ploaie, care n-au depăşit niciodată trei ore. E zece dimineaţa. Nici un fir de vânt, marea-i absolut calmă. Dorm de aproape patru ore. Când mă trezesc, simt că-mi ard buzele. Pielea de pe ele s-a dus, ca şi de pe nas. Mi s-a luat şi pielea de pe mâna dreaptă, e carne vie. Maturette la fel, ea şi Clousiot. Ne dăm cu ulei pe faţă şi pe mâini de două ori pe zi, dar nu ajută: soarele de la tropice îl usucă degrabă.

  După soare, trebuie să fie vreo două. Mănânc şi, marea fiind liniştită, ne apucăm apoi să facem umbră cu pânza. Vin peşti în jurul ambarcaţiei, acolo unde Maturette a spălat vasele. Iau baioneta şi-i spun lui Maturette să arunce câteva boabe de orez, care de altminteri, de când s-a udat, a început să fermenteze. Unde cade orezul, peştii se strâng şi vin până la suprafaţă, iar cum unul din ei Aproape c-a scos capul afară, Îi ard o lovitură zdravănă, şi iată-l cu burta-n sus. E un peşte de zece kile. Îl curăţăm şi-l fierbem în apă şi sare. L-am mâncat seara, cu făină de manioc.

  Se împlinesc unsprezece zile de când ne aflăm pe mare. În tot timpul ăsta n-am zărit decât un singur vapor, foarte departe, la orizont. Încep să mă-ntreb unde naiba om fi. În largul mării, asta-i sigur, dar unde faţă de Trinidad sau de oricare altă insulă britanică. Vorbeşti de lup… Într-adevăr; drept în faţa noastră, e-un punct negru care se măreşte treptat. O fi un vapor sau vreo şalupă de larg? Greşeală, nu venea spre noi. E un vapor, îl distingem bine acum, de-a latul. Ce-i drept, se apropie, dar pieziş, nu în direcţia noastră. Nefiind vânt, pânzele atârnă jalnic, cu siguranţă că n-am fost zăriţi. Deodată, auzim urletul unei sirene, urmat de trei salve, apoi îşi schimbă ruta şi iată-l venind drept spre noi.

  — Numai de nu s-ar apropia prea mult, zice Clousiot.

  — Nici un pericol, e o mare ca untdelemnul.

  E un petrolier. Pe măsură ce se apropie, distingem tot mai bine oamenii de pe punte. E normal să se întrebe co-or fi căutând indivizii ăia aici în larg, cu coaja lor de nucă. Se apropie încetişor, îi vedem clar acum pe ofiţerii de pe bord şl alţi membri ai echipajului, bucătarul, apoi zărim cum sosesc pe punte nişte femei în rochii pestriţe şi bărbaţi în cămăşi colorate. Ne dăm seama că sunt pasageri. Pasageri pe-un petrolier, mi se pare neobişnuit. Petrolierul se apropie domol şi căpitanul ni se adresează în engleză.

  — Where are you coming from? (De unde veniţi)

  — French Guyane. (Din Guyana Franceză.)

  — Vorbiţi franţuzeşte? întreabă o femeie.

  — Da, doamnă.

  — Ce căutaţi în larg?

  — Mergem unde ne-o duce Cel de sus.

  Doamna vorbeşte cu căpitanul şi spune:

  — Căpitanul vă roagă să urcaţi pe bordul vasului, o să ridice şi ambarcaţia.

  — Spuneţi-i că-i mulţumim, dar că ne simţim foarte bine pe vasul nostru.

  — De ce nu vreţi să fiţi ajutaţi?

  — Pentru că suntem nişte evadaţi şi nu mergem în direcţia dumneavoastră.

  — Încotro vă duceţi?

  — Spre Martinica Şi de-acolo mai departe, Unde ne aflăm?

  — În larg.

  — Încotro s-o luăm ca s-ajungem în Antile?

  — Ştiţi să citiţi o hartă marinărească britanică?

  — Da.

  O clipă mai târziu, ne sunt coborâte cu o funie: o hartă britanică, nişte cartuşe de ţigări, pâine, o friptură din pulpă de berbec.

  — Uită-te la hartă!

  Mă uit şi întreb:

  — Trebuie s-o iau spre vest un sfert sud ca să dau de Antilele britanice, aşa-i?

  — Da.

  — Cam câte mile?

  — În două zile veţi fi acolo, zise căpitanul.

  — La revedere, mulţumiri tuturor!

  — Căpitanul vasului vă felicită pentru curajul vostru marinăresc!

  — Mulţumim, adio!

  Şi petrolierul porneşte încetişor, aproape că ne şterge, mă îndepărtez de el de teama vârtejului stârnit de elice, şi-n clipa asta un matelot mi-aruncă o caschetă de marinar. Cade drept în mijlocul bărcii. Pe cap cu cascheta asta, pe care-i o tresă din fir de aur şi-o ancoră, ajungem două zile mai târziu la Trinidad, fără să se mai fi întâmplat ceva.

  TRINIDAD.

  Păsările ne-au înştiinţat că ne apropiem de pământ cu mult înainte de a-l fi văzut. La şapte şi jumătate dimineaţa vin să se rotească în jurul nostru. „Am sosit, bătrâne! Am sosit! Prima parte a evadării, cea mai grea, am isprăvit-o cu bine. Trăiască libertatea!” Fiecare îşi manifestă bucuria prin exclamaţii copilăreşti. Feţele ne sunt unse cu untul de cacao ce ne-a fost dăruit de cei de pe vapor ca să ne alinăm arsurile. Pe la nouă zărim pământul. Un vânt răcoros, fără a fi puternic, ne împinge c-o viteză mulţumitoare pe o mare nu prea agitată.

  Abia pe la ora patru după-amiază zărim amănuntele unei insule lungi, pe marginea căreia se găsesc mici grupe de case albe. Culmea e plină de cocotieri. Nu putem desluşi încă dacă-i cu-adevărat o insulă sau o peninsulă, nici dacă sunt locuite casele. Trebuie să mai treacă peste o oră până zărim nişte oameni care aleargă în direcţia.plajei spre care ne-ndreptăm. În mai puţin de douăzeci de minute s-a adunat o mulţime pestriţă. Tot sătucul s-a strâns pe mal să ne primească. Aveam să aflăm mai târziu că se numeşte San Fernando.

  La trei sute de metri de ţărm arunc ancora, care se agaţă imediat. Am făcut asta pe de o parte ca să văd cum reacţionează acei oameni şi pe de alta ca să nu se găurească vasul când o să dea de uscat dacă fundul e de coral. Strângem pânzele şi aşteptăm. O barcă mică se îndreaptă spre noi, cu doi negri care lopătează şi un alb cu cască colonială.

  — Bun sosit la Trinidad, rosteşte albul într-o franceză curată.

  Negrii râd cu gura până la urechi.

  — Mulţumim, domnule, pentru frumoasele dumneavoastră cuvinte. Fundul e de coral sau de nisip?

  — De nisip, puteţi înainta fără grijă.

  Ridicăm ancora la bord şi, încet-încet, valurile ne împing spre ţărm. Nici n-am atins-o bine că zece oameni intră în apă şi, dintr-o mişcare, trag vasul pe uscat. Se uită la noi, ne ating cu gesturi mângâietoare, femeile negre, coolie, sau hinduse ne invită prin gesturi. Fiecare vrea să locuim la el, îmi explică albul pe franţuzeşte. Maturette ia o mână de nisip şi o duce la gură s-o sărute. Gestul dezlănţuie un adevărat delir. Albul, căruia i-am vorbit de starea iui Clousiot, îl transportă foarte aproape de plajă, în casa lui. Ne spune că putem lăsa totul până a doua zi pe vas, că nimeni n-a să se atingă de nimic. Toată lumea îmi zice captain, râd de acest botez. Îmi spun cu toţii: „Good captain, long ride on small boat (bun căpitan, cursă lungă pe vapor mic)!”

  Se laşă întunericul şi după ce rog ca vasul să fie împins ceva mai departe şi să fie legat de-un altul mult mai mare, culcat pe plajă, îl întovărăşesc pe englez până la el acasă. E un bungalow aşa cum poate fi văzut oriunde pe pământ englezesc; câteva trepte de lemn, o uşă cu o sită metalică. Intru după englez, Maturette mă urmează. Cum intru, îl văd, instalat într-un fotoliu, cu piciorul rănit pe-un scaun, pe Clousiot, care face pe grozavul faţă de-o doamnă şi de-o fată.

  — Soţia şi fiica mea, spune domnul. Am un fiu student în Anglia.

  — Fiţi bineveniţi în casa asta, spune doamna în franceză.

  — Luaţi loc, domnilor, spune fata, care ne oferă două fotolii de răchită.

  — Mulţumim, doamnelor, nu vă deranjaţi pentru noi.

  — De ce? Ştim de unde veniţi, fiţi fără grijă, şi vă repet: bun-venit în casa asta.

  Domnul e avocat, se numeşte Maşter Bowen, îşi are buffet-ul (biroul) în capitală, la patruzeci de kilometri, la Port of Spain, capitala insulei Trinidad. Căpătăm ceai cu lapte, pâine prăjită, unt, dulceaţă. A fost prima noastră seară de oameni liberi, n-o voi uita niciodată. Nici un cuvânt despre trecut, nici o întrebare indiscretă, doar câte zile am făcut pe mare şi cum a decurs călătoria; dacă Clousiot are dureri mari şi dacă dorim ca poliţia să fie înştiinţată de a doua zi sau vrem să mai aşteptăm o zi înainte de a o înştiinţa; dacă avem părinţi în viaţă, neveste şi copii. Dacă vrem să le scriem, o să ne pună ei scrisorile la poştă. Ce să mai spun: o primire excepţională, atât din partea populaţiei pe plajă, cât şi din partea acestei familii pline de atenţii de nedescris faţă de nişte evadaţi.

  Maşter Bowen cere prin telefon sfatul unui medic, care-i spune să-i fie adus rănitul la clinica sa, mâine după-amiază, pentru o radiografie ca să vadă ce-i de făcut. Maşter Bowen telefonează la Port of Spain comandantului Armatei Salvării, Salvation Army. Acesta-i spune că o să ne pregătească o cameră la hotelul Armatei Salvării, putem veni când poftim, să ne păzim bine vasul dacă e-n stare bună, căci vom avea nevoie de el ca să plecăm mai departe. Întreabă dacă e vorba de ocnaşi sau deportaţi, i se răspunde că-i vorba de ocnaşi. Faptul că suntem ocnaşi pare-se că i-a plăcut avocatului.

  — Vreţi să faceţi o baie şi să vă bărbieriţi? mă întreabă fata. Vă rog să nu refuzaţi, nu ne deranjează cu nimic. În baie veţi găsi nişte lucruri de îmbrăcăminte, care nădăjduiesc c-o să vă vină bine.

  Mă duc la baie, mă îmbăiez, mă bărbieresc şi ies fercheş, îmbrăcat cu un pantalon gri, o cămaşă albă, pantofi de tenis şi ciorapi albi.