„Înainte! Vâsleşte!” spune caraliul de la cârmă. În mai puţin de zece minute ajungem la curentul ce ia naştere în canalul dintre Royale şi Saint-Joseph. Şi-atunci, brusc, simt cum mi se strânge beregata. Zeci de aripioare de rechini se ridică în apă, rotindu-se cu repeziciune pe-o întindere mică, de nici patru sute de metri.

  Lată-i pe halitorii de ocnaşi, au venit la întâlnire cu precizie.

  Dar-ar Dumnezeu să n-aibă vreme să-l înşface pe prietenul meu. Ramele stau ridicate în chip de adio. Săltăm lada. Înfăşurat în nişte saci de făină trupul Iui Matthieu alunecă, tras de greutatea pietroiului, şi-atinge repede faţa apei.

  E ceva de groază! Abia a apucat să pătrundă-n apă, când să cred c-a dispărut, iată-l că revine la suprafaţă, ridicat deasupra apei de – nu-mi dau seama – şapte, zece, douăzeci de rechini, cine să ştie? Mai înainte ca barca să dea înapoi, sacii de făină cu care e învelit sunt smulşi, şi iată că se petrece ceva cu neputinţă de explicat. Matthieu se iveşte, timp de două sau trei secunde, în picioare, deasupra apei. I-a şi fost amputat antebraţul drept. C-o jumătate a trupului afară din apă, vine drept spre barcă, şi-apoi, în mijlocul unui vârtej mai puternic, dispare pentru totdeauna. Rechinii au trecut, pe sub barca noastră lovindu-i fundul, şi-un om era să-si piardă echilibrul şi să cadă în apă.

  Am rămas împietriţi cu toţii, inclusiv caraliii. E prima oară c-am dorit să mor, n-a lipsit mult să mă arunc în mijlocul rechinilor, să dispar pentru totdeauna din iadul ăsta.

  Urc încet de pe chei spre lagăr. Nu mă însoţeşte nimeni. Am luat targa pe umăr şi-ajung pe platou, acolo unde Brutus, bivolul meu, l-a atacat pe Danton. Mă opresc şi stau jos. S-a lăsat noaptea, e abia şapte. Spre apus, cerul e uşor luminat de câteva văpăi ale soarelui care a dispărut dincolo de orizont. Tot restul e negru, străbătut pe-alocuri de fâşia farului de pe insulă, sunt cătrănit.

  Să te ia naiba! Doreai grozav să vezi o înmormântare, şi încă a prietenului tău! E-n regulă, ai văzut-o şi chiar clasa întâi! Cu clopot, şi-aşa mai departe. Eşti mulţumit? Curiozitatea ta bolnăvicioasă a fost satisfăcută cu vârf şi îndesat.

  Mai rămâne să-i faci felul individului care ţi-a omorât prietenul. Când? Noaptea asta? De ce noaptea asta? E prea devreme, tipul o să fie cu ochii-n patru. Sunt zece inşi în gurbi-ul lui. Nu-i cazul să-mi prindă mişcarea şi să mi-o ia înainte. Hai să vedem, pe câţi oameni mă pot bizui? Patru şi cu mine cinci. E-n regulă. Să-l lichidez pe tipul asta. Aşa, şi dacă se poate, mă duc pe Insula Diavolului. Acolo nu-i nevoie nici de plută, nici de vreo pregătire, nici de nimic, doi saci cu nuci de cocos şi m-arunc în mare. Depărtarea până la coastă e relativ mică, vreo patruzeci de kilometri în linie dreaptă. Asta ar însemna vreo sută douăzeci, ţinând seama de valuri, de vânt şi de mare. N-o să fie decât o chestie de rezistenţă. Sunt voinic şi cred că pot sta două zile în apă, călare pe sacul meu.

  Iau brancarda şi-o pornesc spre lagăr. Când ajung la uşă, mă percheziţionează, asta-i nemaipomenit. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Caraliul, în persoană, îmi ia şişul.

  — Vrei să fiu omorât? De ce mă dezarmaţi? Ştiţi că-n felul ăsta mă condamnaţi la moarte? Dacă sunt ucis, voi o să fiţi de vină.

  Nimeni nu scoate o vorbă, nici caraliii, nici temnicerii arabi. Mi se deschide uşa şi intru în sală:

  — Păi te chiorăşti aici. De ce-i o singură lampă în loc de trei?

  — Vino-ncoa, Papi.

  Grandet mă trage de mânecă. Nu-i prea mult zgomot în sală. Simt că o să se întâmple sau că s-a întâmplat ceva grav.

  — Am rămas fără şiş. Mi l-au luat când m-au cotrobăit,

  — Noaptea asta n-o să-ţi trebuiască.

  — De ce?

  — Armeanul şi amicul lui sunt în privată.

  — Ce caută acolo?

  — Sunt morţi.

  — Cine le-a făcut de petrecanie?

  — Eu.

  — Repede a mai mers. Şi ceilalţi?

  — Au mai rămas patru în gurbi-ul lor. Paulo mi-a spus, pe cuvântul lui de om, că n-o să se clintească şi te-aşteaptă să le spui dacă te-nvoieşti ca treaba să se încheie aici.

  — Dă-mi un şiş.

  — Na, ia-l pe-al meu. Eu rămân în colţul ăsta, du-te să vorbeşti cu ei.

  Mă îndrept spre gurbi-ul lor. Ochii mi s-au obişnuit acum cu lumina asta firavă. Reuşesc în cele din urmă să le găsesc grupul. E drept, cei patru stau în picioare în faţa hamacului lor, vârâţi unii într-alţii.

  — Paulo, ai să-mi spui ceva?

  — Da.

  — Singur, sau de faţă cu amicii tăi? Ce ai cu mine?

  Rămân, prevăzător, la un metru şi jumătate de ei. Ţin şişul deschis în mâneca stângă, iar mânerul e bine potrivit în palmă.

  — Voiam să-ţi spun că, pe cât cred, amicul tău a fost răzbunat îndeajuns. Ţi-ai pierdut cel mai bun prieten, noi am pierdut doi. Socotesc c-ar fi cazul să ne oprim. Ce zici?

  — Paulo, am luat notă de propunerea ta. Ce-ar fi de făcut, dacă vă-nvoiţi, e ca cele două gurbi-uri să promită să nu facă nimic vreme de opt zile. Pân-atunci vedem cum, devine cazul. Te-nvoieşti?

  — Da.

  Şi-o iau din loc.

  — Ei, ce ţi-au spus?

  — După ei, Matthieu e îndeajuns de răzbunat prin moartea Armeanului şi a lui Sans-Souci.

  — Nu, spune Galgani.

  Grandet nu zice nimic. Jean Castelli şi Louis Gravon se învoiesc să încheiem pace.

  — Dar tu, Papillon?

  — În primul rând, cine l-a omorât pe Matthieu? Armeanul, în regulă. Am propus o învoială. Mi-am dat cuvântul, şi l-au dat şi ei, că vreme de opt zile n-o să facă nimeni nici o mişcare.

  — Nu vrei să-l răzbuni pe Matthieu? zise Galgani.

  — Matthieu a şi fost răzbunat, mă, au murit doi pentru el. De ce să-i omorâm pe ceilalţi?

  — Măcar ştiau de treaba asta? Asta ar trebui s-aflăm.

  — Bună seara la toată lumea, iertaţi-mă. O să-ncerc, să dorm.

  Simt nevoia să fiu singur, şi mă întind pe hamacul meu. Simt cum se strecoară uşurel peste mine o mână şi-mi ia i binişor şişul. O voce îmi şopteşte încet, în întuneric:

  — Încearcă să dormi, Papi, dormi liniştit. În orice caz, o să facem de gardă, fiecare pe rând.

  Uciderea prietenului meu, atât de brutal, în chip atât de nemernic, e lipsită de vreun temei serios. Armeanul l-a omorât deoarece, peste noapte, la joc, îl obligase să plătească un pot de o sută şaptezeci de franci. Dobitocul dracului, s-a considerat înjosit c-a fost silit s-o facă de faţă, cu treizeci sau patruzeci de jucători. Aflat între Matthieu fi Grandet trebuia să le dea ascultare.

  Ucide ca un laş pe-un bărbat care era însuşi tipul aventurierului drept şi nepătat în tagma sa. Treaba asta m-a zdruncinat rău de tot, şi am o singură satisfacţie, anume că asasinii n-au mai trăit decât câteva ore după săvârşirea crimei. Cam mică satisfacţie.

  Ca un tigru, cu o repeziciune demnă de-un campion de floretă, Grandet le-a străpuns gâtul, fiecăruia din ei, până să apuce să facă vreo mişcare. Îmi închipui: locul unde au căzut trebuie să fie plin de sânge. Gândesc prosteşte: „Aş avea poftă să întreb care i-a tras în privată”. Dar nu vreau să vorbesc. Cu pleoapele lăsate, revăd asfinţind soarele, tragic de roşu şi violet, luminând cu ultimele-i văpăi scena aceea dantescă: rechinii bătându-se pentru prietenul meu… Şi trunchiul acela, drept de parc-ar sta în picioare, cu antebraţul amputat, venind spre barcă. Va să zică e adevărat că clopotul îi cheamă pe rechini, şi că fiarele astea ştiu c-o să capate crăpelniţă când bate clopotul… Mai văd încă aripioarele alea, cu zecile, sclipiri lugubre, argintii, gonind ca nişte submarine, rotindu-se în cerc… Într-adevăr, erau mai bine de-o sută… Pentru el, pentru prietenul meu, toate s-au încheiat: calea spre putreziciune şi-a dus treaba până la capăt.

  Să crapi la patruzeci de ani dintr-o lovitură de cuţit, încasată pentru-un fleac! Biet prieten. Da' eu nu mai pot. Nu. Nu. Nu. N-am nimic împotrivă să fiu mistuit de rechini, dar viu, jucându-mi libertatea, fără saci de făină, fără pietroi, fără funie. Fără spectatori, nici ocnaşi, nici caralii. Fără clopot. Dacă-i vorba să le fiu crăpelniţă… e-n regulă, să mă ciugulească de viu, luptând cu stihiile ca s-ajung la ţărmul continentului.

  „S-a terminat, s-a terminat cu desăvârşire. Gata cu evadările prea temeinic pregătite. Insula Diavolului, doi saci cu nuci de cocos, şi pe-aci ţi-e calea, cum o da Dumnezeu.”

  La urma urmei, nu-i decât o chestie de rezistenţă fizică. Patruzeci şi opt de ore sau şaizeci? O şedere atât de îndelungată în apa mării, plus efortul făcut de muşchii coapselor, încordaţi pe sacii cu nuci de cocos, n-o să-mi paralizeze oare până la urmă picioarele? Dacă am bafta s-ajung pe Insula Diavolului, o să fac nişte probe. Să mă văd mai întâi scăpat de pe Royale şi s-ajung pe Insula Diavolului. Văd eu pe urmă.

  — Dormi, Papi?

  — Nu.

  — Să-ţi dau puţină cafea?

  — Dacă vrei.

  Mă aşez pe hamacul meu, acceptând litra de cafea caldă pe care mi-o întinde Grandet împreună cu o ţigară gata aprinsă.

  — Cât e ceasul?

  — Unu noaptea. Am început garda la miezul nopţii, dar văzând că te tot foieşti, am socotit că nu dormi.

  — Ai dreptate. M-a întors pe dos moartea lui Matthieu, dar înmormântarea lui la rechini mi-a făcut şi mai rău. A fost înfiorător, ştii?

  — Nu-mi povesti, Papi, îmi închipui cum o fi fost. În ruptul capului nu trebuia să te duci.

  — Credeam că istoria cu clopotul e-un banc. Şi pe urmă, cu pietroiul prins c-o sârmă, n-aş fi crezut niciodată că rechinii o să-l înhaţe din zbor. Bietul Matthieu, cât oi trăi o să văd scena asta oribilă. Dar tu, cum făcuşi să-i lichidezi aşa de iute pe Armean şi pe Sans-Souci?

  — Eram tocmai la capătul insulei, puneam o uşă de fier la măcelărie, când am aflat că l-au omorât pe-amicul nostru. Asta era la amiază. În loc s-o pornesc spre lagăr, m-am dus la lucru, chipurile să potrivesc broasca. Am reuşit să vâr, într-o ţeava de-un metru, un pumnal ascuţit de o parte şi de alta. Mânerul pumnalului era scobit, şi ţeava la fel. M-am întors în lagăr la cinci, cu ţeava-n mână. Caraliul m-a întrebat ce-i asta; i-am spus că stinghia de lemn de la hamacul meu se frânsese şi că-n noaptea aia o să mă folosesc în locul ei de ţeava. Mai era lumină când am intrat în sală, dar lăsasem ţeava la spălător. Am luat-o de-acolo înainte de apel. Începuse să se-ntunece. Înconjurat de prietenii noştri, am fixat în viteză pumnalul în ţeavă. Armeanul şi Sans-Souci stăteau în picioare, în faţa hamacului lor, Paulo niţel mai înapoi. Ştii că Jean Castelli şi Louis Gravon sunt curajoşi, dar sunt bătrâni şi nu-s destul de iuţi ca să se vâre într-o asemenea mardeală organizată. Voiam să termin povestea până vii tu, ca să nu fii băgat în treaba asta. Ţinând seama de antecedentele tale, dacă ne găbjeau, riscai să iei pedeapsa maximă. Jean s-a dus în fundul sălii şi a stins una din lămpi. Gravon aşijderea, în celălalt capăt. Sala rămăsese aproape-n întuneric, ardea o singură lampă cu gaz, la mijloc. Aveam o lanternă mare de buzunar, pe care mi-o dăduse Dega. Jean a pornit-o înainte, şi eu după el. Când a ajuns în dreptul lor a ridicat braţul şi-a aţintit lumina asupra lor. Armeanul, orbit, şi-a dus braţul stâng la ochi, am avut răgazul să-i străpung gâtul cu pumnalul. Sans-Souci, orbit la rândul său, şi-a repezit şişul înainte fără să prea ştie încotro, în gol. L-am lovit aşa de tare cu lancea mea improvizată că l-am străpuns dintr-o parte în alta. Paulo s-a aruncat la pământ şi s-a rostogolit sub hamacuri. Jean stinsese lampa, am renunţat să-l mai urmăresc pe Paulo pe sub hamacuri, asta l-a salvat.

  — Da' care i-a târât în privată?

  — Nu ştiu. Cred că ăia din gurbi-ul lor, ca să le scoată tuburile.

  — S-o fi făcut o băltoacă grozavă de sânge.

  — Te cred. Aveau beregata despicată de-a binelea, s-o fi scurs tot borşul din ei. Chestia cu lanterna mi-a dat prin minte pe când pregăteam pumnalul. Un caraliu, la atelier, schimba bateriile lămpii sale. Aşa mi-a venit ideea, şi-am vorbit imediat cu Dega să-mi facă rost de una. N-au decât să se pună pe cotrobăială. Lanterna s-a dus, a ajuns la Dega prin mijlocirea unui temnicer arab, la fel şi pumnalul. Aşa că pentru asta nu ne doare capul. N-am să-mi reproşez nimic. L-au lichidat pe prietenul nostru când era cu săpun pe ochi, eu i-am căsăpit cu ochii-n plină lumină. Suntem chit. Ce zici, Papi?

  — Bine ai făcut, şi nu ştiu cum să-ţi mulţumesc c-ai lucrat aşa de repede ca să-l răzbuni pe amicul nostru şi, în plus, c-ai avut ideea să mă ţii la distanţă de treaba asta.

  — Las-o baltă. Mi-am făcut datoria: ai suferit atât de mult şi vrei cu-atâta îndârjire să fii liber, că trebuia s-a fac.

  — Îţi mulţumesc, Grandet. Da, mai mult ca oricând vreau să plec. Aşa că dă-mi o mână de ajutor, să nu meargă mai departe treaba asta. Îţi spun deschis, aş fi tare mirat ca Armeanul să fi spus ceva ălora din gurbi-ul lui până să fi pornit la treabă. Paulo n-ar fi fost de acord c-un asasinat atât de laş. Ştia ce-l aşteaptă.

  — Şi eu cred aşa. Galgani însă zice că toţi sunt vinovaţi.

  — Vedem noi ce-o să se-ntâmple la şase. Nu mă duc la vidanjare. O să mă prefac bolnav, să văd cum se petrec lucrurile.

  Ora cinci dimineaţa. Paznicul barăcii se apropie de noi:

  — Bă, ce ziceţi, să chem postul de gardă? Am găsit două mortăciuni în privată.

  Tipul ăsta, ocnaş bătrân, în vârstă de şaptezeci de anii, ar vrea ca până şi noi să credem că habar n-avea de nimic de-aseară de la şase şi jumătate, când au fost curăţaţi ăi doi tipi. Sala trebuie să fie plină de sânge, deoarece, umblând, nu se poate ca oamenii să nu fi călcat în băltoaca aflată chiar în mijlocul coridorului. Grandet răspunde la fel de prefăcut ca şi bătrânul:

  — Ce spui? Două mortăciuni în privată? De când?

  — De unde să ştiu? zise bătrânul. Dorm de la şase. Abia acum, când m-am dus să-mi fac nevoile, am alunecat într-o băltoacă lipicioasă, şi-am venit în bot. Mi-am aprins bricheta, am văzut că-i sânge şi i-am găsit pe ăi doi în privată.

  — Cheamă garda, o să ne lămurim.

  — Paza! Paza!

  — Ce zbieri aşa, ramolitule? Ţi s-a aprins coliba?

  — Nu, dom'le şef, sunt două hoituri în privată.

  — Şi ce să le fac eu? Să-i scol din morţi? E cinci şi-un sfert, la şase vedem noi. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de privată.

  — Asta nu-i chip. La ora aia, când are loc deşteptarea, toţi au treabă acolo.

  — Aşa-i, stai să raportez şefului gărzii.

  Se întorc, sunt trei caralii, un supraveghetor-şef şi încă doi. Am crezut că o să intre, dar nu, se opresc la uşa cu gratii.

  — Zici că-n privată se află doi morţi?

  — Da dom'le şef.

  — De când?

  — Nu ştiu, abia acuş i-am găsit, când m-am dus să-mi fac nevoile.

  — Cum îi cheamă?

  — Habar n-am.

  — Mă aiuritule, o să-ţi spun eu. Unu e Armeanul, Du-te să vezi.

  — Chiar aşa, Armeanul şi Sans-Souci.

  — În regulă, s-aşteptăm până se face apelul.

  Şi pleacă.

  E şase, se aude prima sonerie. Se deschide uşa. Ai doi care împart cafeaua trec de la un loc la altul, după ei vin ăi care împart pâinea.

  Şase şi jumătate, suna a doua oară. S-a făcut ziuă şi drumul e plin de urmele picioarelor care au călcat peste noapte în sânge.

  Sosesc cei doi comandanţi. S-a făcut ziuă pe deplin. Îi însoţesc opt supraveghetori şi doctorul.

  — Toţi în pielea goală, fiecare „drepţi” în faţa hamacului său! Dar ăsta-i un adevărat măcel, e plin de sânge peste tot!

  Al doilea comandant e primul care intră în privată. Când iese, e alb la faţă ca hârtia:

  — Pur şi simplu li s-a tăiat beregata. Bineînţeles, nimeni nu ştie nimic?

  Tăcere deplină.

  — Ascultă, bătrânule, eşti paznicul sălii, oamenii ăştia sunt ţepeni. Doctore, cam de cât timp or fi murit?

  — De vreo opt sau zece ore, zice medicul.

  — Şi i-ai găsit abia la cinci? N-ai văzut, n-ai auzit nimic?

  — Nu, sunt fudul de urechi, aproape că nu mai văd, şi pe lângă asta am şaptezeci de ani din care patruzeci de ocnă. Aşa că vedeţi, dorm mult. Adorm de la şase, şi m-am trezit la cinci, că-mi venea să-mi fac nevoile. Asta-i norocu' altfel mă trezesc abia când sună.

  — Ai dreptate, ăsta-i norocul, zice comandantul în bătaie de joc. E şi norocul nostru, că aşa am dormit toţi liniştiţi, toată noaptea, şi supraveghetorii, şi comandanţii. Voi ăştia, brancardierii, luaţi cadavrele şi duceţi-le în amfiteatru. Doctore, vreau să le faci autopsia. Şi voi, ieşiţi în curte, în pielea goală, unu câte unu.

  Trecem fiecare prin faţa comandantului şi a doctorului. Îi examinează cu de-amănuntul pe toţi, peste tot. Nimeni n-are vreo rană, câţiva sunt murdari de sânge, zic c-au alunecat pe când se duceau la privată. Pe Grandet, pe Galgani şi pe mine ne cercetează şi mai atent decât pe ceilalţi.

  — Papillon, care ţi-e locul?

  Se apucă să-mi scotocească prin ţoale.

  — Şi cuţitul?

  — Mi l-a luat paznicul la poartă, aseară la şapte.

  — Aşa-i, zice caraliul A făcut tărăboi, zicea că vreau să fie asasinat,

  — Grandet, ăsta-î cuţitul tău?

  — Sigur, e pe locul meu, înseamnă că-i al meu.

  Se uită foarte atent la şiş, care-i lustruit lună, fără vreo pată.

  Doctorul vine ele la privăţi şi zice:

  — Li s-a tăiat beregata cu un pumnal cu două tăişuri. Stăteau în picioare când au fost omorâţi. Poftim de-nţelege ceva. Un ocnaş nu te lasă să-i tai beregata aşa, ca un pui de găină, fără să se apere. Trebuie să fie vreun rănit.

  — Vezi şi dumneata, doctore, nici unul n-are măcar o zgârietură.

  — Ăştia doi erau oameni periculoşi?

  Grozav de periculoşi, doctore. Precis că Armeanul e cel care l-a omorât pe Carbonieri ieri la spălător, la nouă dimineaţa. Cazu-i clasat, zice comandantul. Dar păstraţi cuţitul lui Grandet. Toată lumea la lucru, cu excepţia celor bolnavi. Papillon, ai spus să te treacă bolnav?

  — Da, domnule comandant.

  — N-ai stat de pomană până să-ţi răzbuni prietenul. Să nu crezi că m-ai dus. Din păcate, n-am nici o dovadă şi ştiu că n-o să găsim. Pentru ultima oară, n-are nimeni ceva de spus? Dacă vreunul poate să lămurească crima asta dublă, pe cuvântul meu de onoare că va fi externat şi trimis pe continent.

  Tăcere deplină.

  Toţi din gurbi-ul Armeanului s-au trecut pe lista bolnavilor. Văzând treaba asta, Grandet, Galgani, Jean Castelli şi Louis Gravon s-au trecut şi ei în ultima clipă. Sala s-a golit de cei o sută douăzeci de oameni. Am rămas cinci din gurbi-ul nostru şi patru din gurbi-ul Armeanului, plus ceasornicarul, paznicul barăcii, care bombănise toată vremea din pricina curăţeniei pe care trebuie s-o facă, şi încă vreo doi-trei ocnaşi, printre care un alsacian, Sylvain lunganul.

  Individul ăsta trăieşte singur printre ocnaşi, e prietenos cu toată lumea. A săvârşit o faptă nu prea obişnuită, pentru care a luat douăzeci de ani de ocnă, e-un tip de acţiune foarte respectat. A atacat, singur-singurel, un vagon poştal al rapidului Paris-Bruxelles, i-a doborât pe cei doi paznici şi-a aruncat pe linie sacii poştali care, culeşi de nişte complici, conţineau o mare sumă de bani.

  Văzând cum în cele două gurbi-uri fiecare stă, în câte-un colţ, vorbind pe şoptite, şi neştiind c-am promis să nu ne luăm unul de altul, Sylvain îndrăzneşte să deschidă gura:

  — Sper că n-o să vă luaţi la bătaie în chip de cei trei muşchetari?

  — Azi nu, zise Galgani, se amână.

  — De ce să se amâne? Să nu laşi niciodată pe mâine ce poţi face azi, zice Paulo, dar eu nu-nţeleg ce rost ar avea să ne curăţăm unul pe altul. Papillon, tu ce crezi?

  — O singură întrebare: ştiaţi ce-avea de gând Armeanul?

  — Papi, îţi dau cuvântul meu de om că habar n-aveam de nimic şi, vrei să-ţi spun ceva? Nu ştiu cum m-aş fi împăcat cu asta dacă nu murea Armeanul.

  — Păi, dacă-i aşa, de ce să nu-ncheiem tărăşenia pentru totdeauna? zice Grandet.

  — Noi suntem de acord. Ne dăm mâna şi să nu mai pomenim de treaba asta nenorocită.

  — În regulă.

  — Sunt martor, zice Sylvain. Îmi pare bine că s-a încheiat.

  — Să nu mai discutăm de asta.

  Seara, la şase, bate clopotul. Auzindu-l, nu mă pot împiedica să revăd scena din ajun, şi pe-amicul meu, cu o jumătate a trupului ridicată, îndreptându-se spre barcă. Imaginea e atât de impresionantă, chiar şi după douăzeci şi patru de ore, încât nu doresc nici măcar o clipă ca Armeanul şi Sans-Souci să fie purtaţi la fel pe apă de liota de rechini.

  Galgani nu scoate o vorbă. Ştie cum s-a petrecut cazul cu Carbonieri. Priveşte-n gol, legănându-şi picioarele, care atârnă la dreapta şi la stânga hamacului său. Grandet nu s-a întors încă. Dangătul a amuţit de vreo zece minute, când Galgani, fără să se uite la mine, tot legănându-şi picioarele, zice cu jumate glas:

  — Sper că nici o bucăţică din nemernicul ăla de armean n-o s-o halească vreunul, din rechinii care l-au ciugulit pe Matthieu. Ar fi prea mare tâmpenia ca, după ce-n viaţă s-au ţinut la distanţă, să se întâlnească în burta unui rechin.

  Voi simţi cu adevărat un gol prin pierderea acestui prieten, cu fire aleasă şi sincer. E mai bine să plec de pe Insula Royale şi s-o pornesc la treabă cât s-o putea de repede. În fiecare zi îmi spun asta.

  O EVADARE DE LA NEBUNI

  — Având în vedere că-i război şi c-au fost sporite pedepsele în caz de evadare nereuşită, nu-i momentul să dai în bară c-o uşcheală „ aşa-i Salvidia?

  Italianul cu tubul de aur şi cu mine stăm de vorbă sub spălător, după ce-am mai citit o dată afişul prin care ni se aduc la cunoştinţă noile dispoziţii în caz de evadare, îi zic:

  — Doar n-o să mă-mpiedice să plec faptul că risc să fiu condamnat la moarte. Dar pe tine?

  — Nu mai pot să rabd, Papillon, vreau s-o-ntind. Fie ce-o fi. Am rugat să mă treacă la ospiciul de nebuni, ca infirmier. Am aflat că-n cămara ospiciului se găsesc două butoaie, de două sute douăzeci şi cinci de litri, adică foarte îndestulătoare ca să facă o plută. Unul e plin cu ulei de măsline, altul cu oţet. Dac-ar fi legate bine unul de altul, ca în nici un caz să nu se poată desface, cred c-ar fi o şansă serioasă spre a ajunge la continent. Sub zidurile care împrejmuiesc clădirile nebunilor, în partea dinafară, nu există pază. Doar în interior e-o gardă permanentă, un caraliu infirmier ajutat de doi ocnaşi urmăresc, tot timpul ce fac bolnavii. Ce-ar fi să vii acolo sus, cu mine?

  — Ca infirmier?

  — Imposibil, Papillon. Ştii prea bine că n-o să-ţi dea niciodată o slujbă la ospiciu. E departe de lagăr, paza slabă, de-aia n-o să fii trimis acolo. Dar poţi să pătrunzi ca nebun.

  — Asta-i tare greu, Salvidia. Dacă un doctor te scrie „ţăcănit” înseamnă, că-ţi dă de-a binelea dreptul să faci nestânjenit orice. Chiar aşa-i, nu mai eşti răspunzător da faptele tale. Îţi dai seama ce răspundere îşi ia medicul dacă zice aşa şi iscăleşte diagnosticul ăsta? Poţi să omori un ocnaş, un caraliu, sau nevasta unui caraliu, sau un copil. Poţi să evadezi, să comiţi orice delict, justiţia nu mai are nici o putere asupra ta. Ce poate să-ţi facă în cazul cel mai rău e să te bage gol puşcă într-o celulă capitonată, în cămaşă de forţă. Regimul ăsta nu poate să dureze decât un anumit timp, odată şi-odată trebuie să se-mblânzească tratamentul. Cu alte cuvinte, cât de gravă să fie fapta săvârşită, inclusiv o evadare, nu ispăşeşti nimic.

  — Papillon, am încredere în tine, aş vrea să ne cărăbănim împreună. Fă pe dracu-n patru, bagă-te printre nebuni ca să ne-ntâlnim. Ca infirmier te-aş putea ajuta să rezişti şi ţi-aş uşura clipele grele. Recunosc că trebuia să fie îngrozitor să te trezeşti, sănătos, printre indivizii ăia atât de periculoşi.

  — Romeo, fă-te infirmier, o să cercetez treaba asta pe-ndelete şi, mai ales, o să mă informez asupra primelor simptome de nebunie, ca să-l pot convinge pe doctor. Nu-i rea ideea asta, ca doctorul să mă declare iresponsabil.

  Încep să studiez serios problema. În biblioteca ocnei nu există nici o carte pe această temă. De câte ori mi-e cu putinţă, discut cu indivizi care au fost bolnavi mai mult sau mai puţină vreme. Încet-încet reuşesc să mă lămuresc destul de bine: L. Toţi nebunii au dureri groaznice la creierul mic,

  2. Adesea au vâjâituri în urechi,

  3. Având în vedere că sunt foarte nervoşi, nu pot sta multă vreme în aceeaşi poziţie fără să li se pară că-i curentează prin nervi, ceea ce-i trezeşte şi le provoacă tresăriri dureroase ale întregului trup, încordat la culme.

  Va să zică simptomele astea trebuie să fie descoperite fără să mă plâng de-a dreptul de ele. Ţicneala mea trebuie să fie periculoasă atât cât să-l oblige pe doctor să mă bage în ospiciu, dar nu atât de violentă încât să îndreptăţească vreo maltratare din partea supraveghetorilor; cămaşă de forţă, bătaie, înfometare, injecţii cu bromură, baie rece sau prea fierbinte etc. Dacă-mi joc bine rolul, nu se poate să nu-l duc de nas pe doctor.

  În favoarea mea pledează o singură chestie: de ce, pe ce motiv aş fi un simulant? Medicul negăsind o explicaţie logică la întrebarea asta, probabil c-o să câştig partida. N-am altă soluţie. Au refuzat să mă trimită pe Insula Diavolului. Nu mai pot să suport lagărul de când cu asasinarea prietenului meu Matthieu. La naiba cu îndoielile! Scurt pe doi. Luni mă prezint la vizită. Ba nu, nu trebuie să mă declar bolnav eu însumi. E mai bine s-o spună altul, cineva de bună-credinţă. Trebuie să fac în sală două-trei drăcovenii, drept care şeful barăcii o să-i spună caraliului, şi-o să mă treacă chiar el pe listă pentru vizită.

  S-au împlinit trei zile de când nu dorm, nu mă mai spăl şi nu m-am bărbierit. În fiecare noapte, mă masturbez de câteva ori şi mănânc foarte puţin. Ieri l-am întrebat pe vecinul meu de ce-a scos de pe locul meu o fotografie care n-a existat nicicând. S-a jurat pe toţi sfinţii că nu s-a atins de lucrurile mele. Era neliniştit, şi-a schimbat locul. Supa stă adesea într-un hârdău vreme de câteva minute până începe să fie împărţită. M-am apropiat de hârdău şi-am urinat în el, de faţă cu toţi. I-am văzut înţepenind, dar probabil că au fost impresionaţi de mutra mea, aşa că nimeni n-a scos o şoaptă, doar prietenul meu Grandet mi-a zis:

  — Papillon, de ce-ai făcut asta?

  — Păi, au uitat să pună sare.

  Şi fără să mă sinchisesc de ceilalţi, m-am dus să-mi iau gamela şi-am întins-o şefului barăcii să mă servească.

  Într-o tăcere deplină, s-au uitat toţi la mine, privindu-mă pe când îmi mâncam supa.

  Au fost deajuns aceste două incidente ca să mă trezesc azi-dimineaţă în faţa medicului, fără s-o fi cerut.

  — Ei, doctore, merge treaba, da sau nu?

  Îmi repet întrebarea. Doctorul mă priveşte uluit. Îl fixez cu o privire dinadins foarte firească.

  — Da, merge, zice doctorul. Dar ce-i cu tine, eşti bolnav?

  — Nu.

  — Păi atunci, de ce-ai venit la vizită?

  — Doar aşa, mi s-a spus că aţi fi bolnav. Mă bucur să văd că nu-i adevărat. La revedere.

  — Stai puţin. Papillon. Stai jos aici, în faţa mea. Uită-te la mine.

  Şi doctorul îmi cercetează ochii cu lampa sa, care aruncă un fascicol de lumină.

  — Ai văzut ceva, doctore, din ce credeai c-o să găseşti? E cam slabă lumina ta, da' cu toate astea cred c-ai înţeles, nu-i aşa? Ia zi, i-ai văzut?

  — Pe cine să văd? zice doctorul.

  — Lasă-te de goange, eşti doctor sau veterinar? Doar ţi-o să-mi spui că n-ai avut timp să-i vezi pân-au apucat să se-ascundă, sau nu vrei să-mi spui, sau mă crezi tâmpit.

  Îmi strălucesc ochii de oboseală. Chipul meu, neras, nespălat, pledează în favoarea mea. Caraliii stau şi ascultă, încremeniţi, dar nu fac nici un gest violent care-ar putea îndreptăţi o intervenţie. Împăciuitor, şi făcându-mi jocul, ca să nu mă enerveze, doctorul se ridică şi-mi pune mâna pe umăr. Am rămas aşezat.

  — Aşa-i, Papillon, n-am vrut să-ţi spun, dar am avut răgazul să-i văd.

  — Minţi, doctore, cu un sânge rece nemaipomenit. De fapt, n-ai văzut nimic! Credeam că-ncerci să găseşti alea trei puncte negre pe care le am în ochiul stâng. Le văd doar când mă uit în gol sau când citesc. Dar când iau o oglindă, mi-e ochiul clar, şi nici urmă de alea trei puncte negre. Se-ascund de cum pun mâna pe oglindă să le privesc.

  — Internaţi-l, zice doctorul. Duceţi-l acolo imediat, fără să se mai întoarcă-n lagăr. Papillon, zici că nu eşti bolnav? Poate c-ai dreptate, dar te văd foarte obosit, aşa că o să te bag în spital câteva zile să te odihneşti. Eşti de-acord?

  — N-am nimic contra. Că-s la spital sau în lagăr, tot de Insule e vorba.

  Am făcut primul pas. O jumătate de oră mai târziu, sunt în spital; într-o celulă bine luminată, un pat tare curat, cu aşternuturi albe. Pe uşă se află o bucată de carton pe care scrie: „În observaţie”. Puţin câte puţin, sugestionat la maximum, mă transform în ţăcănit. E-un joc cam periculos: ticul de a-mi strâmba gura şi de a-mi prinde buza de jos cu dinţii – tic pe care l-am studiat într-un ciob ascuns de oglindă – l-am tot repetat mereu, încât se întâmplă să mă trezesc făcându-l fără voie. N-ar trebui să te distrezi prea mult cu jocul ăsta, Papi. Strădania asta de-a te simţi smintit de-a binelea s-ar putea să devină periculoasă şi să lase urme. Şi totuşi trebuie să merg până la capăt dacă vreau să-mi ating ţelul. Să intru la balamuc, să fiu categorisit iresponsabil şi să pot evada cu tovarăşul meu. Evadarea! Cuvântul ăsta fermecat mă entuziasmează, mă şi văd aşezat pe cele două butoaie, împins spre continent împreună cu amicul meu, infirmierul italian.

  Doctorul vine zilnic la vizită. Mă examinează îndelung, de fiecare dată stăm de vorbă politicos şi amabil. E tulburat individul, dar încă nu-i convins. Deci o să-l înştiinţez că mă junghie ceafa, primul simptom.

  — E-n regulă, Papillon? Ai dormit bine?

  — Da, doctore. Mul lumesc, merge destul de bine. Mulţumesc pentru revista pe care mi-aţi împrumutat-o. Cu dormitul e altă poveste. Vezi că-n spatele celulei mele precis că-i o pompă pentru stropit nu ştiu ce, dar „pam-şi-pam”-ul pe care-l face braţul pompei ăsteiA. Toată noaptea mi-ajunge până la ceafă, şi ai zice că înăuntru răsună un fel de ecou: „pam-şi-pam!” Şi asta cât e noaptea de lungă, e ceva de nesuportat. Aşa că v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da altă celulă.

  Doctorul se întoarce spre caraliul infirmier şi şopteşte repede:

  — E vreo pompă pe-aici? Caraliul face semn că nu.

  — Domnule supraveghetor, daţi-i altă celulă. Unde ţi-ar plăcea?

  — Cât mai departe de pompa asta afurisită, la capătul coridorului. Mulţumesc, doctore.

  Uşa se închide, mă aflu singur în celula mea. Mi-atrage atenţia un zgomot aproape imperceptibil, cineva se uită la mine prin găurica din uşă. Cu siguranţă că-i doctorul, căci nu i-am auzit paşii când a plecat. Drept care, degrabă, arăt cu pumnul spre zidul în spatele căruia se află pompa imaginară şi strig, nu prea tare: „Opreşte-te, opreşte-te! N-ai terminat cu stropitul, grădinar de rahat ce eşti?” Şi mă lungesc pe pat, cu capul sub pernă.

  N-am auzit bucăţica de aramă lăsându-sc peste ochiul din uşă, dar mi-a ajuns la ureche zgomotul unor paşi ce se depărtau. Concluzie: tipul care mă iscodea prin ochiul din uşă era chiar doctorul.

  După-masă mi s-a dat altă celulă. Probabil că impresia pe care le-am făcut-o azi-dimineaţă a fost bună, deoarece spre a mă însoţi pe-o distanţă de câţiva metri, până la capătul coridorului, au venit doi caralii şi doi ocnaşi infirmieri. Întrucât nu mi-au vorbit, am tăcut şt eu. I-am urmat pur şi simplu, fără să rostesc un cuvânt. Două zile mai târziu, al doilea simptom: zgomotele în urechi.

  — Cum merge, Papillon? Ai terminat revista pe care ţi-am trimis-o?

  — Nu, n-am citit-o, mi-am petrecut toată ziua şi o parte a nopţii încercând să strivesc un ţânţar sau o musculiţă care mi s-a cuibărit în ureche. Am încercat să bag o bucăţică de vată, degeaba. Bâzâie tot timpul din aripi, bzz-şi-bzz-şi-bzz… Pe lângă că mă gâdilă groaznic, dar bâzâie încontinuu. Mă enervează rău, doctore! Ce părere aveţi? Poate că, dacă n-am reuşit să-i asfixiez, aş putea să-ncerc să-i înec? Ce ziceţi?

  Ticul pe care-l fac cu gura nu se opreşte nici o clipă, şi văd că doctorul îl notează. Îmi ia mâna şi mă priveşte drept în ochi. Îmi dau seama că e tulburat şi necăjit.

  — Da, amice Papillon, o să-i înecăm. Chatal, fă-i o spălătură în urechi.

  Scenele astea se repetă în fiecare dimineaţă, cu unele variante, dar doctorul nu pare să se fi hotărât să mă trimită la ospiciu.

  Făcându-mi o injecţie cu bromură, Chatal mă înştiinţează:

  — Deocamdată totul e-n regulă. Doctorul e tare impresionat, dar poate să mai dureze mult până să te trimită la ospiciu. Dacă vrei să se hotărască repede, arată-i că poţi deveni periculos.

  — Cum merge, Papillon?

  Doctorul, însoţit de caralii, de infirmieri şi de Chatal, mă salută binevoitor pe când deschide uşa celulei mele.

  — Termină cu mascarada, doctore. Atitudinea mea e agresivă.

  — Ştii foarte bine că nu se prinde. Şi mă-ntreb care din voi e complicele individului care mă chinuieşte.

  — Dar cine te chinuieşte? Şi când asta? Cum?

  — În primul rând, doctore, cunoşti lucrările doctorului d'Arsonval?

  — Da, aşa cred…

  — Ştii că a inventat un oscilator cu unde multiple ca să ionizeze aerul în jurul unui bolnav care suferă de ulcere duodenale. Cu oscilatorul ăsta se trimit curenţi electrici. Ei bine, închipuieşte-ţi că un duşman de-al meu a şterpelit un aparat de la spitalul din Cayenne. De câte ori apuc să dorm liniştit, el apasă pe-un buton, şi curentul mă nimereşte în mijlocul burţii şi-n coapse. Mă destind dintr-o dată şi mă trezesc sărind în aer, la o înălţime de peste zece centimetri deasupra patului. Cum să rezist la drăcia asta şi să dorm? Noaptea trecută n-a contenit nici o clipă. Cum apuc să-nchid ochii, pac! soseşte curentul. Mi se destinde tot corpul, ca un arc căruia îi dai drumul. Nu mai pot să rabd, doctore! Să-i înştiinţezi pe toţi că primul pe care-l aflu că-i complice cu tipul ăla îi fac de petrecanie. E drept, n-am nici o armă, dar mi-a rămas destulă putere să-l sugrum, oricine-o fi. Cine are urechi de auzit s-audă! Şi nu mă mai bate la cap cu bineţele tale prefăcute şi cu „e-n regulă, Papillon?” Îţi spun încă o dată, doctore, termină cu mascarada asta!

  Incidentul a dat roade. Chatal mi-a spus că doctorul i-a avizat pe caralii să fie foarte atenţi. Să nu deschidă niciodată uşa celulei mele decât dacă sunt doi sau trei, şi să-mi vorbească întotdeauna amabil. „Suferă de mania persecuţiei, zice doctorul, trebuie trimis cât mai repede la ospiciu.”

  — Cred că pot să-l duc la ospiciu însoţit doar de-un singur supraveghetor, propune Chatal, ca să mă scape de băgatul în cămaşa de forţă.

  — Papi, ai mâncat bine?

  — Da, Chatal, era bun.

  — Vrei să vii cu mine şi cu domnul Jeannus?

  — Unde mergem?

  — Mergem pin' la azil să ducem nişte medicamente, ai ocazia să faci o plimbare.

  — Haidem.

  Şi ieşim toţi trei din spital, pornind spre infirmerie. Pe drum, Chatal vorbeşte, apoi, la un moment dat, când aproape c-am ajuns:

  — Nu te-ai săturat de stat în lagăr, Papillon?

  — O, până peste cap, mai ales că prietenul meu Carbonieri nu mai e acolo.

  — Ce-ar fi să rămâi câteva zile la ospiciu? Pe chestia asta poate că nu te mai găseşte tipul cu aparatul ca să-ţi trimită curentul.

  — E-o idee, bătrâne, dar crezi c-o să mă primească dacă n-am nimic la creier?

  — Las' pe mine, vorbesc eu, zice caraliul, vesel nevoie mare că am căzut în aşa-zisa cursă în care m-a atras Chatal.

  Pe scurt, iată-mă în ospiciu împreună cu vreo sută de nebuni. Nu-i de glumă să-ţi duci viaţa cu ţăcăniţii! Ieşim la aer, în curte, în grupe de câte treizeci sau patruzeci, în timp ce infirmierii fac curat în celule. Toţi sunt goi puşcă ziua şi noaptea. Noroc că-i cald. Mie mi-au lăsat târlicii.

  Infirmierul mi-a dat o ţigară aprinsă. Stând la soare mă gândesc c-au şi trecut cinci zile de când mă aflu aici şi că n-am putut să iau încă legătura cu Salvidia.

  Se apropie de mine un nebun. Îi ştiu povestea, îl cheamă Fouchet. Maică-sa îşi vânduse casa ca să-i trimită cincisprezece mii de franci printr-un supraveghetor ca să evadeze. Caraliul urma să păstreze cinci mii şi să-i remită zece mii. Caraliul a şterpelit totul, după care a plecat la Cayenne. Când Fouchet a aflat pe-o altă cale că maică-sa îi trimisese banii şi că zadarnic rămăseseră fără o para chioară, a făcut o formă de nebunie furioasă şi a atacat în aceeaşi zi nişte supraveghetori. L-au imobilizat, aşa că n-a avut vreme să facă vreun pocinog. Din ziua aceea, au trecut trei sau patru ani de-atunci, e ţinut printre nebuni.

  — Cine eşti?

  Mă uit la amărâtul ăsta, tânăr, de vreo treizeci de ani, care stă proţăpit în faţa mea şi-mi pune întrebări.

  — Cine sunt? Un bărbat ca tine, nici mai mult, nici mai puţin.

  — Tâmpit mai răspunzi. Văd şi singur că eşti un bărbat, că dacă erai o gagică arătai altfel. Te-ntreb cine eşti? Adică cum te cheamă?

  — Papillon.

  — Papillon? Eşti un fluture? Vai-de capul tău! Un fluture zboară şi are aripi, unde-s ale tale?

  — Le-am pierdut.

  — Fă bine şi găseşte-le, ai putea să evadezi. Caraliu n-au aripi. Poţi să-i duci. Dă-mi ţigara ta.

  Până s-apuc să i-o dau, mi-o smulge din degete. Apoi se aşează în faţa mea şi fumează încântat.

  — Dar tu cine eşti? îl întreb.

  — Eu sunt fazanu'. Ori de câte ori e cazul să capăt ceva de-al meu, sunt dus de nas.

  — Cum asta?

  — Aşa. De-aia omor cât pot de mulţi caralii. Noaptea asta am spânzurat doi. Dar vezi să nu spui la nimeni.

  — De ce i-ai spânzurat?

  — Au furat casa maică-mi. Închipuie-ţi că mama mi-a trimis casa ei, şi dânşii, întrucât le-a plăcut, şi-au oprit-o şi stau în ea. N-am făcut bine că i-am spânzurat?

  — Ai dreptate. În felul ăsta n-o să se bucure de casa maică-ti.

  — Caraliul ăl gras de colo, dinapoia gratiilor, îl vezi? Şi el locuieşte în casă. Aşa că şi pe-ăsta îl curăţ, ascultă ce-ţi spun.

  Se ridică şi pleacă. Uf! nu-i prea nostim să fii obligat să trăieşti printre nebuni, şi e periculos. Noaptea se aud zbierete din toate direcţiile, iar când e lună plină, nebunii sunt mai agitaţi ca oricând. Ce influenţă o fi având luna plină asupra agitaţiei nebunilor? Nu pot să-mi explic, dar am constatat deseori treaba asta.

  Gardienii alcătuiesc rapoarte asupra nebunilor aflaţi în observaţie. Pe mine mă pun la încercare. De pildă, uită dinadins să mă scoată-n curte. Aşteaptă să vadă dacă o să reclam. Sau alteori mă lasă fără una din mese. Am un baston cu o sfoară şi fac gesturile unui pescar. Gardianul şef îmi zice:

  — Muşcă, Papillon?

  — Nu poate să muşte. Închipuie-ţi că, atunci când pescuiesc, vine un peştişor care mă urmăreşte peste tot, şi când e să muşte unu mare, ăl mic îl trage de mânecă: „Fii atent, nu muşca, Papillon e ăl de pescuieşte”. D-aia nu prind niciodată nimic. Dar continui totuşi să pescuiesc. Poate că într-o zi s-o găsi unul să nu-l creadă.

  Îl aud pe caraliu zicând infirmierului;

  — Asta-i scrântit rău de tot!

  Când vin să mănânc în sala de mese, n-apuc niciodată să mă ating de vreo mâncare cu linte. E-acolo o huidumă de cel puţin unu nouăzeci, cu braţele, picioarele, trunchiul păroase ca o maimuţă, şi care m-a ales ca victima. Mai întâi că se aşează lângă mine. Lintea e servită foarte fierbinte, aşa că până s-o poţi mânca trebuie s-aştepţi să se răcească. Iau câte puţin cu lingura mea de lemn şi, suflând în ea, reuşesc să mănânc câteva linguri. Ivanhoe – se crede Ivanhoe – îşi ia farfuria, ţine mâinile în chip de căuş şi-o înghite cât ai zice peşte. Pe urmă o ia pe-a mea, fără să se sinchisească de nimeni, şi face la fel. De cum a golit farfuria, mi-o trânteşte cu zgomot în faţă, fixându-mă cu ochii săi enormi, injectaţi de sânge, de parcă mi-ar zice: „Ai văzut cum mănânc lintea?” A început să-mi fie lehamite de Ivanhoe şi întrucât nu m-au categorisit încă nebun, m-am hotărât să i-o coc. E iarăşi o zi cu linte. Ivanhoe e hotărât să nu-i scap. S-a aşezat lângă mine. Chipul lui de ţăcănit e radios, se desfată dinainte de bucuria de a-şi turna pe gât lintea lui şi-a mea. Am tras spre mine un ulcior mare şi greu, din gresie, plin cu apă. De cum apucă huiduma farfuria mea şi începe să-şi toarne lintea-n gură, mă şi ridic şi-l pocnesc cu toată puterea, spărgându-i ulciorul în cap. Namila se prăbuşeşte scoţând un răget de vită. Cât ai clipi, nebunii prind să se bată între ei, înarmaţi cu farfuriile. Se porneşte o gălăgie îngrozitoare. Mardeala asta colectivă e orchestrată de ţipetele pe care le scot cu toţii.

  Luat pe sus, mă trezesc în celula mea unde patru infirmieri zdraveni m-au dus în viteză şi fără menajament. Ţip ca un disperat, că Ivanhoe mi-a furat portofelul şi legitimaţia. De data asta e-n regulă! Doctorul s-a hotărât să mă declare iresponsabil. Toţi caraliii sunt de acord să afirme că sunt un nebun paşnic, dar că-n unele momente devin foarte periculos. Ivanhoe are la cap un pansament de toată frumuseţea. Se pare că i-am făcut o crăpătură de peste opt centimetri. Se plimbă ia alte ore decât mine, din fericire.

  Am apucat să vorbesc cu Salvidia. A şi făcut rost de încă o cheie a cămării unde se află butoaiele. Încearcă să dibuiască destulă sârmă ca să le lege unul de altul, îi spun că mi-e teamă să nu se rupă sârma din cauza tracţiunilor pe care le vor exercita butoaiele pe mare; că ar fi mai bine cu nişte funii, astea-s mai elastice. O să încerce să găsească, o s-avem, şi funie şi sârmă. De asemenea, trebuie să facă trei chei: una pentru celula mea, una pentru coridorul care duce la ea şi una de la poarta principală a ospiciului. Rondurile sunt destul de rare. Un singur caraliu pentru fiecare tur de gardă de patru ore. De la nouă seara la unu noaptea şi de la unu la cinci. Doi dintre ei, când sunt de planton, dorm cât ţine garda şi nu fac nici un rond. Se bizuie pe ocnaşul infirmier care e de gardă cu ei. Deci totul e-n regulă, doar chestie de răbdare. Am de rezistat o lună, cel mult.

  Gardianul-şef mi-a dat un trabuc infect, aprins, pe când intram în curte. Chiar aşa infect, îmi pare delicios Privesc la turma asta de oameni, goi, cântând, plângând, făcând gesturi alandala, vorbind singuri încă uzi leoarcă de duşul pe care-l face fiecare înainte de-a intra în curte, cu bietele lor trupuri rănite de loviturile căpătate sau pe care şi le-au făcut singuri, cu urmele cordoanelor prea strânse ale cămăşilor de forţă. Chiar că-i priveliştea de la sfârşitul drumului spre putreziciune. Câţi dintre sonaţii ăştia au fost consideraţi responsabili de faptele lor de către psihiatri, în Franţa?

  Titin – i se spune Titin – a făcut parte din convoiul meu, în 1933. A omorât pe-un individ la Marsilia, pe urmă a luat o trăsură, şi-a urcat în ea victima şi a cerut să fie dus la spital, unde a spus la sosire: „Luaţi-l îngrijiţi-l, cred că-i bolnav. Arestat pe loc, juraţii au avut neobrăzarea să nu-i admită nici un grad, cât de mic, de iresponsabilitate. Şi totuşi trebuia să fi fost de pe-atunci sărit de pe linie ca să facă o drăcovenie ca asta. În mod normal, ăl mai bleg tip ar fi ştiut că intră la zdup. Titin e aici, aşezat lângă mine. Are mereu dizenterie. E-un adevărat cadavru ambulant. Mă priveşte cu ochii săi de-un cenuşiu metalic, lipsiţi de inteligenţă. Îmi zice:

  — Ştii, judeţule, am nişte maimuţe mici în burtă. Unele sunt rele, mă muşcă de maţe şi de-aia ies cu sânge, asta când le-apucă dracii. Altele, dintr-un neam mai păros, pline de blană peste tot, au nişte mâini molatice ca un fulg. Mă mângâie-ncetişor şi nu le lasă pe ălelalte, p-alea rele, să mă muşte. Când maimuţicile astea blânde se hotărăsc să mă apere, nu ies cu sânge.

  — Ţi-aduci aminte de Marsilia?

  — Te cred, cum să nu-mi aduc aminte de Marsilia? Chiar foarte bine. Piaţa Bursei cu peştii curvelor şi cu bandele de spărgători.

  — Ţi-aduci aminte de numele unora? Îngerul Ciubucului? Molozarul? Clement?

  — Nu, nu-mi aduc aminte de nume, numai de-un idiot de birjar care m-a dus la spital cu prietenul meu, care era bolnav şi care mi-a spus că eu sunt de vină că-i bolnav. Asta-i tot.

  — Dar prietenii?

  — Nu ştiu.

  Bietul Titin, îi dau mucul meu de trabuc şi mă ridic, cuprins de-o imensă milă pentru fiinţa asta amărâtă care-o să crape ca un câine. Da, e foarte periculos să stai împreună cu nebunii, dar ce să fac? În orice caz, cred că-i singurul chip de-a evada fără să risc vreo condamnare.

  Salvidia e-aproape gata. Are de pe-acum două chei, nu mai lipseşte decât aia de la celula mea. Şi-a procurat şi o frânghie straşnică, başca una pe care şi-a făcut-o din nişte fâşii din pânză de hamac, le-a pus în cinci, spune el să le împletească. În privinţa asta totu-i în regulă.

  Sunt nerăbdător să pornim la treabă, deoarece e tare greu să rezişti jucând asemenea comedie. Ca să rămân în partea asta a ospiciului unde se află celula mea, trebuie să mai trag din când în când câte-o criză.

  Am tras una atât de bine jucată încât infirmierii caralii m-au băgat într-o cadă cu apă fierbinte şi mi-au făcut două injecţii cu bromură. Cada e acoperită cu o pânză foarte ţeapănă, ca să nu fie chip să sări afară din ea. Doar capul îmi iese afară printr-o gaură. Au trecut mai bine de două ore de când mă aflu în această baie cu soiul ăsta de cămaşă de forţă, când iată că intră Ivanhoe. Mă îngrozesc văzând cum se uită la mine bruta. Sunt înspăimântat la gândul c-o să mă gâtuie. Nici măcar nu pot să mă apăr, braţele mele se află sub pânză.

  Se apropie de mine, ochii săi mari mă privesc cu atenţie, parc-ar încerca să-şi amintească unde a mai văzut capul ăsta care iese ca dintr-un gârlici. Respiraţia lui şi-un miros de putregai se revarsă asupra obrazului meu. Îmi vine să strig după ajutor, dar mi-e teamă că strigătele mele o să-l înfurie şi mai mult. Închid ochii şi aştept, convins c-o să mă stranguleze cu labele lui de uriaş. N-o să uit prea repede clipele astea de groază. În sfârşit, se depărtează, se-nvârte prin sală, apoi se duce la rotiţele alea mici cu care se dă drumul la apă. Închide apa rece şi deschide de tot robinetul cu apă clocotită. Zbier ca un disperat, deoarece m-a pus de-a binelea la fiert, Ivanhoe a plecat. Toată sala s-a umplut cu abur, mă înăbuş respirându-l şi fac eforturi supraomeneşti, dar degeaba, încercând să forţez pânza asta blestemată. În sfârşit, mi se vine în ajutor. Caraliii au văzut aburul care ieşea pe fereastră. Când sunt scos din cada în care era să fierb, am nişte arsuri îngrozitoare şi mă doare înfiorător. Mai ales la coapse şi într-o anumită regiune sensibilă, unde s-a julit pielea. Sunt badijonat cu acid picric şi culcat în mica sală de infirmerie a ospiciului. Am arsuri atât de grava încât e chemat doctorul. Câteva injecţii cu morfină mă ajută să trec primele douăzeci şi patru de ore. Când mă întreabă doctorul ce s-a întâmplat. Îi spun c-a erupt un vulcan în cadă. Nimeni nu pricepe nimic. Iar paznicul infirmier îl acuză pe cel care-a pregătit baia că a potrivit greşit robinetele.

  Tocmai a plecat Salvidia, după ce m-a uns cu alifie picrică. E totul pregătit, şi-mi spune că am noroc aflându-mă la infirmerie, deoarece, dacă dă greş evadarea, ne putem întoarce în această parte a ospiciului fără să fim văzuţi. Trebuie să facă rost repede de-o cheie a infirmeriei. I-a luat chiar acum amprentele pe-o bucată de săpun. Mâine o să avem cheia. Rămâne să-i spun eu când o să fiu îndeajuns de vindecat ca să profităm de prima gardă a unuia din caraliii care nu-şi fac rondul.

  Am stabilit pentru noaptea asta, în timpul gărzii dintre unu şi cinci dimineaţa. Salvidia nu-i de serviciu. Ca să câştige timp, o să golească butoiul de oţet pe la unsprezece noaptea. Pe celălalt, cu untdelemn, o să-l rostogolim plin, deoarece marea e foarte agitată şi untdelemnul ne va fi poate de folos spre a linişti valurile pentru lăsarea la apă.

  Port un pantalon din saci de făină tăiat la genunchi şi o bluză de lână, c-un şiş pe cinste la brâu. Am şi-un săculeţ impermeabil pe care o să mi-l leg de gât; conţine ţigări şi un amnar cu iască. În ce-l priveşte, Salvidia şi-a pregătit o traistă etanşă cu făină de manioc pe care a îmbibat-o cu untdelemn şi cu zahăr. Vreo trei kile, zice el. E târziu. Aşezat pe patul meu, mi-aştept amicul. Îmi bate tare inima. Peste câteva clipe va începe evadarea. Fie ca norocul şi Dumnezeu să m-ajute, în sfârşit, să ies definitiv învingător din drumul spre putreziciune!

  Ciudat lucru, îmi vine-n minte un singur gând referitor la trecut, gând care se îndreaptă spre tatăl meu şi familia mea. Nici o imagine a Curţii cu juri, a juraţilor sau a procurorului.

  În momentul în care s-a deschis uşa, nu m-am putut stăpâni să nu-l revăd pe Matthieu purtat pur şi simplu, drept în picioare, de rechini

  — Papi, la drum!

  Îl urmez. Închide repede uşa şi ascunde cheia într-un colţ al coridorului. „Repede, grăbeşte-te.” Ajungem la cămară, uşa-i deschisă. Scoate butoiul ca pe-o jucărie îşi înconjură trupul cu frânghii, iar eu cu sârmă. Apuc traista cu făină şi, în noaptea atât de neagră că poţi să-ţi bagi degetele-n ochi, încep să-mi rostogolesc butoiul spre mare. El mă Urmează, cu butoiul de untdelemn. Noroc că-i foarte puternic şi-i vine destul de uşor să-l frâneze îndeajuns pe panta asta abruptă.

  — Încet, încet, ai grijă să nu la viteză.

  Îl aştept, pentru cazul c-ar scăpa butoiul, care astfel s-ar opri de-al meu. Cobor de-a-ndaratelea, eu înainte şi pe urmă butoiul: Ajungem fără nici o greutate la capătul de jos al drumului. Există o mică trecere spre mare, dar apoi stâncile sunt greu de străbătut.

  — Goleşte butoiul, n-o să fie chip să trecem de stânci cu el plin.

  Vântul suflă cu putere şi valurile se sparg turbate de stânci. E-n regulă, l-a golit.

  — Înfundă-i bine cepul. Stai, pune-i placa asta de tinichea deasupra.

  Găurile sunt pregătite.

  — Bate bine cuiele.

  Cu gălăgia pe care-o fac vântul şi valurile, loviturile nu pot fi auzite.

  Cele două butoaie sunt greu de ridicat deasupra stâncilor, aşa cum se află legate zdravăn unul de altul. Are două sute douăzeci şi cinci de litri fiecare. Sunt voluminoase şi cam greu de mânuit. Locul ales ele camaradul meu pentru lansarea la apă nu-i prea nimerit ca să uşureze treaba.

  — Împinge-l, lua-l-ar dracii! Ridică niţel. Atenţie la valul acela!

  Suntem ridicaţi amândoi, cu butoaie cu tot, şi împinşi cu putere spre stâncă.

  — Fii atent! O să se fărâmE. Fără să mai spun că putem să ne rupem un picior sau o mână!

  — Potoleşte-te, Salvidia. Sau treci înainte, spre mare, sau vino aici, după mine. Aşa, acolo stai bine. Trage tare spre tine, când o să strig. În acelaşi timp eu am să-mping, şi precis c-o să ne desprindem de stânci. Dar pentru asta tiebuie mai întâi să rezistăm şi să stăm pe loc, chiar dacă ne-acoperă valurile.

  În mijlocul hărmălaiei făcute de vânt şi de valuri cred că amicul meu a auzit poruncile pe care le-am strigat. Un val mare acoperă cu desăvârşire grupul compact pe care-l formăm, butoiul, el şi cu mine. În clipa aceea împing ca turbat pluta, cu toată puterea. Cu siguranţă că şi el trage, că dintr-odată suntem degajaţi şi luaţi de val. El se află-n faţa mea pe butoaie şi, în momentul în care mă caţăr la rândul meu, un val uriaş ne prinde pe dedesubt şi ne zvârle ca pe-un fulg pe-o stâncă ascuţită aflată în faţa celorlalte. Lovitura asta înfiorătoare e-atât de puternică încât butoaiele se sparg, frânturile se împrăştie. Când se retrage valul, mă duce la o depărtare de peste douăzeci de metri de stâncă. Înot şi mă las purtat de-un alt val, care se îndreaptă direct spre ţărm. Aterizez aşezat de-a binelea între două stânci. De-abia am vreme să mă prind de ceva până să mă ia alt val. Cu trupul zdrelit, reuşesc să scap de aici, dar, când ajung pe uscat, îmi dau seama că mă aflu la mai mult de-o sută de metri de locul unde am lăsat pluta la apă.

  Fără să mă sinchisesc de ceva, strig: „Salvidia! Romeo! Unde eşti?” Nici un răspuns. Zdrobit, mă culc în mijlocul drumului, îmi dau jos pantalonii şi bluza de lână şi rămân gol puşcă, doar cu cipicii, nimic altceva. Mama ei de viaţă! Unde mi-o fi amicul? Strig iar, cât mă ţine gura: „Unde eşti?” Vântul, marea, valurile – doar ele îmi răspund. Rămân locului, nu ştiu cât timp, nemişcat, pe de-a-ntregul zdrobit, fiziceşte şi sufleteşte. Apoi încep să plâng de furie, şi-arunc săculeţul pe care mi l-am prins de gât, cu tutunul şi amnarul – atenţie frăţească a prietenului meu, întrucât el nu fumează.

  În picioare cu faţa-n vânt, cu faţa spre valurile astea monstruoase care au măturat totul, ridic pumnul şi-l sudui pe Dumnezeu: „Nemernicule, porcule, scârnăvie, curvarule, nu ţi-e ruşine să te-ndârjeşti în felul ăsta contra mea? Bunul Dumnezeu ţi se spune? Mârşavule, da, aşa-i! Un sadic, un afurisit, asta eşti! Un pervertit, idiotule! Niciodată n-o să-ţi mai rostesc numele! N-o meriţi!”

  Vântul se potoleşte, şi-acest calm aparent îmi face bine şi mă readuce la realitate.

  O s-o iau în sus spre ospiciu şi, dac-oi putea, o să mă întorc la infirmerie. Cu un pic de noroc, s-ar putea să reuşesc.

  Urc panta cu o singură idee în cap: să mă întorc şi să mă bag la loc în scutece. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase. Ajung nestingherit pe coridorul infirmeriei. Am sărit zidul ospiciului, pentru că nu ştiu unde a pus Salvidia cheia de la uşa principală.

  Fără s-o caut prea mult, găsesc cheia infirmeriei. Intru şi închid uşa, răsucind cheia de două ori. Mă duc la fereastră şi arunc cheia foarte departe, cade de cealaltă parte a zidului. Singurul lucru care m-ar putea trăda e faptul că târlicii-s uzi. Mă scol şi mă duc să-i storc la toaletă. Mi-am tras pătura peste cap, mă încălzesc încetul cu încetul. Vântul şi apa de mare mă făcuseră sloi. Oare chiar s-o fi înecat amicul meu? Poate că apa l-o fi dus mult mai departe decât pe mine şi-o fi reuşit să se prindă de ceva la capătul insulei. Nu m-oi fi întors prea curând? Trebuia să mai aştept puţin. Îmi reproşez c-am ajuns prea repede la concluzia că amicul meu e pierdut.

  În sertarul micii măsuţe de noapte se află două pastile pentru dormit. Le înghit fără apă. Saliva mi-e deajuns ca să le facă să lunece.

  Dormeam când, zgâlţâit, îl văd pe caraliul infirmier în faţa mea. Sala e toată scăldată în soare şi fereastra-i deschisă. Trei bolnavi privesc afară.

  — Ce-i asta, Papillon? Dormi buştean. E zece dimineaţa. Nu ţi-ai băut cafeaua? S-a răcit. Na, bea-o.

  Pe jumătate adormit, izbutesc totuşi să-mi dau seama că-n ceea ce mă priveşte nu s-a observat nimic anormal.

  — De ce m-aţi trezit?

  — Pentru că ţi s-au vindecat arsurile şi avem nevoie de pat, o să te întorci în celula ta.

  — E-n regulă, şefule.

  Îl urmez. În trecere, mă lasă să rămân în curte. Profit de asta ca să-mi usuc cipicii la soare.

  Au trecut trei zile de când am dat greş cu evadarea. N-am auzit să se zvonească ceva. Umblu din celulă mea până-n curte, din curte la celula mea. Salvidia nu s-a mai zărit, înseamnă că bietul de el a murit, zdrobit desigur de stânci. Eu însumi abia de-am scăpat, şi precis că m-a salvat faptul că eram în urmă în loc să fiu în faţă De unde să ştiu? Trebuie să ies din ospiciu. O să fie mai greu să-i fac să creadă că m-am vindecat sau măcar că sunt mai apt să mă întorc în lagăr decât să pătrund în ospiciu. Acum trebuie să-l conving pe doctor că mi-e mai bine.

  — Domnule Rouviot (ăsta-i infirmierul-şef), noaptea mi-e frig. Promit că nu-mi murdăresc hainele, vreţi să fiţi amabil şi să-mi daţi un pantalon şi-o cămaşă?

  Caraliul a încremenit de uimire. Mă priveşte foarte mirat, apoi îmi zice:

  — Stai jos aici, Papillon, lângă mine. Ia spune, ce s-a întâmplat?

  — Şefule, mă mir c-am ajuns aici. Ăsta-i ospiciul, va să zică mă aflu la nebuni? Te pomeneşti c-am luat-o razna. De ce sunt aici? Spune-mi, şefule, fii aşa drăguţ.

  — Papillon, bătrâne, ai fost bolnav, văd că-ţi merge mai bine. Ai vrea să lucrezi?

  — Da.

  — Ce-ai vrea să faci?

  — Orice.

  Şi iată-mă îmbrăcat, dau ajutor la curăţatul celulelor. Seara îmi lasă uşa deschisă până la nouă şi mă încuie abia când paznicul de noapte îşi începe garda.

  Un tip din Auvergne, un infirmier ocnaş, mi-a vorbit aseară pentru prima oară. Eram singuri la postul de gardă. Caraliul nu sosise încă. Nu-l ştiu pe tipul ăsta, dar el zice că mă cunoaşte, bine.

  — Bă, acu n-are rost s-o mai faci pe nebunu'.

  — Cum adică?

  — Lasă bancurile! Crezi c-am înghiţit tromboanele tale! De şapte ani sunt infirmier la ţăcăniţi şi-am văzut din prima săptămână că eşti un simulant.

  — Şi ce-i cu asta?

  — E că-mi pare tare rău c-ai dat greş în cărăbăneala ta cu Salvidia. Pe el, asta l-a costat viaţa. Mă doare cu-adevărat, pentru că era un prieten bun, deşi nu mi-a şoptit nimic înainte, da' nu-i port pică pentru asta. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi, te servesc cu plăcere.

  Are o privire atât de cinstită că nu mă îndoiesc de corectitudinea Iui. Iar dacă n-am auzit să-l vorbească cineva de bine, în schimb n-am auzit să se spună nici ceva de rău, înseamnă că-i băiat de treabă.

  Bietul Salvidia! O fi fost tămbălăul de pe lume când au constatat că plecase. Au găsit pe ţărm frânturi din butoi zvârlite de mare. Sunt convinşi c-a fost înghiţit de rechini. Doctorul face un scandal grozav pentru uleiul de măsline irosit. Cu războiul ăsta, zice el, n-o să mai căpătăm aşa curând.

  — Ce mă sfătuieşti?

  — Am s-aranjez să fii numit la corvoada care iese-n fiecare zi din ospiciu ca să meargă după alimente la spital, în felul ăsta ai să te plimbi. Să-ncepi să te porţi cum trebuie. Vezi ca din zece conversaţii vreo opt să fie cu judecata. Nici să te vindeci prea repede nu-i bine.

  — Îţi mulţumesc. Cum te cheamă?

  — Dupont.

  Mulţumesc, frate. N-o să-ţi uit sfaturile. A trecut vreo lună de când am ratat evadarea. Şase zile mai târziu, au găsit plutind trupul prietenului meu. E de neînţeles cum de nu l-au înfulecat rechinii. Dar se pare că ceilalţi peşti i-au mâncat toate măruntaiele şi o parte a piciorului, zice Dupont. Avea scăfârlia găurită. Din cauza stării de descompunere nu s-a mai făcut autopsie, îl întreb pe Dupont dacă poate să scoată o scrisoare de-a mea ca s-o pună la poştă. Ar trebui s-o dea lui Galgani ca s-o strecoare în sacul poştal cu o clipă înainte de-l sigilează.

  Îi scriu mamei lui Romeo Salvidia, în Italia: „Doamnă, băiatul dumneavoastră a murit fără lanţuri la picioare. A murit pe mare, curajos, departe de paznici şi de temniţă. A murit liber, luptând vitejeşte ca să-şi cu-cerească libertatea. Ne făgăduisem reciproc să scriem familiei noastre de s-ar întâmpla vreo nenorocire unuia din noi. Îmi îndeplinesc această îndatorire dureroasă, sărutându-vă mâinile ca un fiu.

  Prietenul fiului dumneavoastră, Papillon.”

  Odată această datorie îndeplinită, hotărăsc să nu mă mai gândesc la acel coşmar. Aşa-i viaţa. Mai rămâne să ies din ospiciu, să ajung cu orice preţ pe Insula Diavolului şi să încerc altă evadare.

  Gardianul m-a numit îngrijitor al grădinii sale. Au trecut două luni de când sunt cuminte şi-am devenit atât de apreciat că idiotul ăsta de caraliu nu mai vrea să-mi dea drumul. Tipul din Auvergne îmi zice că, la ultima vizită, doctorul voia să-mi dea drumul din ospiciu ca să trec în lagăr în chip de „externare de probă”. Caraliul s-a opus, zicând că grădina lui n-a fost niciodată lucrată cu atâta grijă.

  Drept care azi-dimineaţă am smuls toţi căpşunii şi i-am aruncat la gunoi. În locul fiecărui căpşun am plantat câte-o mică cruce. Atâţia căpşuni, atâtea cruci. Nu-i nevoie să mai povestesc ce tărăboi s-a iscat. Mălaiul ăla mare de caraliu mai, mai să damblagească, atât era de oţărât. Făcea spume la gură şi se îneca încercând să vorbească, dar nu putea, să scoată măcar un sunet. Aşezat pe-o roabă, până la urmă a plâns cu lacrimi adevărate. Cam depăşisem măsura, dar ce era să fac?

  Doctorul n-a prea luat chestia asta în tragic. Bolnavul, insistă el, trebuie „externat de probă”, în lagăr, ca să se readapteze la o viaţă normală. Aflându-se singur în grădină, i-a venit ideea asta ciudată.

  — Ia spune, Papillon, de ce-ai smuls căpşunii şi-ai pus cruci în locul lor?

  — N-aş putea să vă explic treaba asta, domnule doctor, şi-o să-i cer scuze supraveghetorului. Atâta iubea căpşunii ăştia că sunt cu-adevărat mâhnit. O să mă rog de bunul Dumnezeu să-i dea alţii.

  Iată-mă în lagăr. Mi-am regăsit prietenii. Locul lui Carbonieri e gol, îmi pun hamacul lângă locul ăsta goi, ca şi cum Matthieu s-ar mai afla aici.

  Doctorul a pus să mi se coasă pe haină: „în tratament special”. În afara doctorului, nimeni n-are dreptul să-mi dea vreun ordin. Mi-a poruncit să mătur frunzele de la opt la zece dimineaţa, în faţa spitalului. Am băut o cafea şi-am fumat câteva ţigări în tovărăşia doctorului, într-un fotoliu în faţa casei sale. Soţia sa şade lângă noi, doctorul mă descoase în legătură cu trecutul meu, iar nevastă-sa îi dă ajutor.

  — Şi pe urmă, Papillon? Prin ce-ai mai trecut după ce te-ai despărţit de indienii care pescuiau perle…?

  Petrec fiecare după-masă cu oamenii ăştia admirabili.

  — Vino să mă vezi în fiecare zi, Papillon, spune soţia doctorului. Mai întâi că vreau să te văd, dar şi să aud celelalte păţanii.

  Petrec zilnic câteva ore cu doctorul şi cu nevastă-sa, uneori numai cu nevastă-sa. Mă obligă să le povestesc întâmplările vieţii mele, deoarece sunt convinşi că asta mă ajută să mă echilibrez definitiv. M-am hotărât să-l rog pe doctor să aranjeze trimiterea mea pe Insula Diavolului.

  S-a făcut: urmează să plec mâine. Acest doctor şi soţia sa ştiu de ce mă duc pe Insula Diavolului. Au fost atât de buni cu mine că n-am vrut să-i mint:

  — Doctore, nu mai pot să îndur ocna asta, aranjează să fiu trimis pe Insula Diavolului, să evadez sau să crap, numai să se termine odată.

  — Te înţeleg, Papillon, sistemul ăsta de represiune îmi face silă. Administraţia asta-i putredă. Aşa că, adio şi noroc!

  — Caietul al zecelea insula diavolului.

  BANCA LUI DREYFUS.

  E cea mai mică dintre cele trei insule ale Salvării. Şi cea mai nordică, totodată, cea mai direct bătută de vânt şi de valuri. După o strâmtă suprafaţă orizontală, care se întinde de-a lungul mării, de jur împrejur, urcă repede spre un platou înalt, unde se află postul de gardă al supraveghetorilor şi o singură sală pentru ocnaşi, în număr de aproximativ zece. Oficial, pe Insula Diavolului nu trebuie trimişi ocnaşi de drept comun, ci numai condamnaţi şi deportaţi politici.

  Fiecare trăieşte într-o căsuţă cu acoperiş de tablă. Lunea capătă alimente crude pentru câte-o săptămână, iar zilnic câte-un coltuc de pâine. Sunt vreo treizeci. Treaba de infirmier o face doctorul Léger, cel care şi-a otrăvit întreaga familie la Lyon sau prin împrejurimi. Politicii nu întreţin legături cu ocnaşii şi scriu câteodată la Cayenne, protestând împotriva cutărui sau cutărui ocnaş din insulă. Atunci acesta e ridicat şi se reîntoarce pe Insula Royale.

  Insula Royale e legată de Insula Diavolului printr-un cablu, întrucât marea e foarte des prea montată pentru ca şalupa Insulei Royale să poată veni şi aborda la un soi de debarcader din beton.

  Pe paznicul-şef al lagărului (sunt trei) îl cheamă Santori. E-un lungan murdar, deseori nu se bărbiereşte câte-o săptămână.

  — Papillon, sper c-ai să fii cuminte pe Insula Diavolului. Să nu-mi faci greutăţi, şi-am să te las şi eu în pace. Urcă până la lagăr, o să ne vedem acolo.

  Găsesc în sală şase ocnaşi: doi indochinezi, doi negri, un bordelez şi un tip din Lille. Unul din indochinezi mă ştie bine; era cu mine la Saint-Laurent în prevenţie pentru omor. E-un supravieţuitor al răscoalei din ocna de la Poulo Condor, în Indochina.

  De meserie pirat, ataca sampanele{37} şi uneori asasina întregul echipaj împreună cu familia. Extrem de periculos, dar are cu toate acestea un mod de-a trăi în comun care insuflă încredere şi simpatie.

  — Cum o duci, Papillon?

  — Dar tu, Chang?

  — Merge. Aici e bine. Tu mănâncă cu mine. Tu dormi aici, lângă mine. Eu fac mâncare de două ori pe zi. Tu prinde peşte. Aici mult peşte.

  Apare Santori.

  — A, te-ai instalat? Mâine dimineaţă o să te duci cu Chang să dai de mâncare la porci. El o să aducă nucile de cocos şi tu o să le despici cu o toporişca. Trebuie să pui deoparte nucile cu smântână, să le dai purceilor care n-au dinţi. După-masă, la patru, ai de făcut acelaşi lucru. Cu excepţia ăstor două ore, una dimineaţa, alta după-amiaza, eşti liber să faci ce doreşti. Fiecare pescar trebuie să aducă zilnic câte-un kil de peşte bucătarului meu, sau nişte langustine. În felul ăsta, toată, lumea-i mulţumită. De acord?

  — Da, domnule Santori.

  — Ştiu că nu te gândeşti decât la evadare, dar întrucât de-aici e imposibil, nu mă doare capul. Noaptea staţi închişi, dar ştiu că unii ies totuşi. Fereşte-te de deţinuţii politici. Fiecare are câte-o macetă. Dacă te-apropii de casele lor, îşi închipuie că vii să le furi vreo pasăre sau nişte ouă. Aşa că poţi fi omorât sau rănit, deoarece ei te văd, iar tu nu-i vezi.

  După ce-am dat de mâncare la peste două sute de porci, am străbătut insula cât a fost ziua de lungă, însoţit de Chang, care-i cunoaşte fiecare ungher. Pe drumul care dă ocol insulei, la marginea mării, ne-am întâlnit cu un tip bătrân, cu o barbă lungă, albă. E-un ziarist din Noua Caledonie, care în timpul războiului din 1914 scria articole contra Franţei, de partea nemţilor. L-am văzut şi pe nemernicul din pricina căruia a fost împuşcată Edith Carvell, infirmiera engleză sau belgiană care-i salva pe aviatorii englezi în 1917. Tipul ăsta respingător, gras şi îndesat, ţinea un baston în mâna, şi bătea un uriaş ţipar de mare, lung de mai bine de~un metru şi jumătate şi gros cât coapsa mea.

  Infirmierul locuieşte de asemenea într-una din aceste căsuţe, care n-ar trebui să fie folosite decât de politici.

  Acest doctor Léger e-un găligan murdar şi voinic. Doar chipul îi este curat; părul cărunt şi foarte lung îi acoperă gâtul şi tâmplele. Are mâinile roşii şi scrijelite de răni prost cicatrizate, pe care şi le face probabil prinzându-se, în mare, de colţurile stâncilor.

  — Dacă ai nevoie de ceva, vino şi-am să-ţi dau. Să nu vii decât dacă eşti bolnav. Nu-mi place să fiu vizitat, şi încă mai puţin să mi se vorbească. Vând ouă, şi câteodată un pui sau o găină. Dacă omori pe-ascuns vreun purceluş, adu-mi o pulpă dinapoi, şi-o să-ţi dau un pui şi şase ouă. Dacă tot eşti aici, ia şi flaconul ăsta cu o sută douăzeci de casete de chinină. Întrucât ai venit aici ca să evadezi, în eventualitatea că se-ntâmplă minunea să reuşeşti, o să-ţi trebuiască în junglă.

  Pescuiesc dimineaţa şi seara cantităţi astronomice de roşioare de stâncă. În fiecare, zi, trimit câte trei sau patru kile pentru cazanul caraliilor. Santori e în culmea fericirii, niciodată n-a căpătat atâtea soiuri de peşte şi de langustine. Câteodată, când marea e joasă, adun trei sute de langustine.

  Doctorul Germain Guibert a venit ieri pe Insula Diavolului. Marea fiind liniştită, a venit împreună cu comandantul Insulei Royale şi cu doamna Guibert. Această admirabilă femeie e prima femeie care-a pus piciorul pe Insula Diavolului. După câte spune comandantul, niciodată n-a călcat vreun civil pe insulă. Am putut sta de vorbă cu ea mai bine de-o oră. A venit cu mine până la banca pe care se aşeza Dreyfus privind în larg, spre Franţa care-l alungase.

  — Dacă piatra asta lustruită ne-ar putea spune gândurile lui Dreyfus… zice ea, mângâind piatra. Papillon, cu siguranţă că ne vedem pentru ultima oară, deoarece îmi spui că în curând ai să încerci să evadezi. Am să mă rog lui Dumnezeu să izbândeşti. Şi te-aş ruga ca, înainte să pleci, să vii să stai un minut pe banca asta pe care am mângâiat-o şi s-o atingi cu mâna ta, spre a-mi spune adio.

  Comandantul mi-a permis să-i trimit doctorului, cu cablul, când voi dori, nişte langustine şi peşte. Santori e de acord.

  — Adio, domnule doctor, adio, doamnă. Îi salut în chipul cel mai firesc cu putinţă înainte ca şalupa să se desprindă de chei. Ochii doamnei Guibert mă privesc, larg deschişi, cu aerul că-mi spune: „Aminteşte-ţi mereu de noi, nici noi nu te vom uita”.

  Banca lui Dreyfus se află pe culmea extremităţii nordice a insulei. Domină marea de la cel puţin patruzeci de metri.

  Azi n-am fost la pescuit. Într-un fel de acvariu natural am peste o sută de kile de roşioare, iar într-un butoi de metal legat eu un lanţ, peste cinci sute de langustine. În consecinţă, îmi pot îngădui să nu merg la pescuit. Am deajuns ca să-i trimit doctorului, pentru Santori, pentru indochinez şi pentru mine.

  Suntem în 1941, mă aflu de unsprezece ani întemniţat. Am treizeci şi cinci de ani. Cei mai frumoşi ani ai vieţii mele i-am petrecut fie într-o celulă, fie în carceră. M-am bucurat doar de şapte luni de libertate completă, cu tribul meu indian. Copiii pe care i-oi fi având cu cele două neveste indiene au acum opt ani. Ce oroare! Ce repede a trecut timpul! Dar, privind înapoi, contemplu acele ore, acele minute, atât de greu totuşi de îndurat, fiecare din ele încrustate în această cale a calvarului.

  Treizeci şi cinci de ani! Unde-o fi Montmartre, Piaţa Blanche, Pigalle, balul de la Petit Jardin, bulevardul Clichy? Unde-o fi Nénette, cu chipul ei de madonă; adevărată camee, care, devorându-mă disperată cu ochii ei mari, a strigat la Curtea cu juri: „Nu-ţi face sânge rău, iubitule, vin să te caut acolo?” Unde-o fi Raymond Hubert ăla, cu-al său: „O să fim achitaţi”? Unde-or fi ele, cele douăsprezece momâi din juriu? Dar sticleţii? Dar procurorul? Ce-o fi făcând sub jugul nemţesc tata, şi familiile întemeiate de surorile mele?

  Atâtea evadări! Ia să vedem, câte?

  Prima când am plecat de la spital, după ce i-am pus jos pe caralii.

  A doua în Columbia, la Rio Hacha. Cea mai frumoasă. Acolo izbândisem pe deplin. De ce mi-oi fi părăsit tribul? Un fior de voluptate îmi străbate trupul. Îmi pare că mai trăiesc senzaţiile amorului pe care-l făceam cu cele două surori indiene.

  Apoi a treia, a patra, a cincea şi a şasea la Baranquilla. Ce ghinion cu evadările astea! Lovitura cu slujba religioasă, eşuată în chip atât de nefericit! Dinamita aia, care s-a dus pe pustii, iar de cealaltă dată, Clousiot ăla care-şi agăţă pantalonii! Şi întârzierea cu somniferul! A şaptea pe Insula Royale, când m-a denunţat porcul ăla de Bébert Celier. Dacă nu era el, precis că reuşea. Iar dacă şi-ar fi ţinut gura, eram liber, cu bietul meu prieten Carbonieri.

  A opta, ultima, din ospiciu. Am făcut o greşeală, o mare greşeală, că l-am lăsat pe italian să aleagă locul de unde să pornim. Cu două sute de metri mai jos, spre măcelărie, precis că ne-ar fi fost mai uşor să lansăm pluta.

  Banca asta, pe care Dreyfus, condamnat pe nedrept, a găsit curajul să continue totuşi să trăiască, trebuie să-mi slujească la ceva Nu trebuie să mă dau bătut. Trebuie să încerc altă evadare.

  Da, piatra asta şlefuită, netedă, dominând hăul de stânci, unde valurile lovesc turbate, fără încetare, trebuie să fie pentru mine un sprijin şi un exemplu. Dreyfus nu s-a lăsat niciodată doborât şi a luptat necontenit, până la capăt, pentru reabilitarea sa. E drept, s-a găsit să-l apere Emile Zola, cu faimosul său J'accuse. Cu toate astea, dacă n-ar fi fost un bărbat oţelit, văzându-se copleşit de-atâta nedreptate, cu siguranţă că s-ar fi aruncat în prăpastie chiar de pe banca ăsta. A ştiut să reziste. Nu mi-e îngăduit să fiu mai prejos de el, şi trebuie să mă las de ideea de a porni la o nouă evadare cu deviza: să înving sau să mor. La cuvântul „să mor” trebuie să renunţ, spre a nu mă gândi decât la faptul că voi birui şi voi fi liber.

  În lungile ore pe care le petrec aşezat pe banca lui Dreyfus, mintea mea o ia razna, visez despre trecut şi clădesc un viitor trandafiriu. Ochii îmi sunt adesea orbiţi de lumina prea puternică, de răsfrângerile platinate ale crestei valurilor. Tot privind marea asta, fără a o vedea cu-adevărat, încep să cunosc toate capriciile posibile şl imaginabile ale valurilor care ascultă de vânt. Neîncetat, fără să obosească vreodată, marea loveşte stâncile cele mai avansate ale insulei. Ea le cotrobăie, le despică, parcă; i-ar spune Insulei Diavolului: „Pleacă, trebuie să dispari, mă stânjeneşti când mă avânt spre continent, îmi stai în drum. De asta fur zilnic, necontenit, câte-o fărâmă din tine.” Când e furtună, marea se dezlănţuie pe săturate, şi nu numai că năvăleşte şi greblează, în timp ce se retrage, tot ce-a reuşit să distrugă, dar încearcă întruna, întruna, să umple cu apă toate colţurile şi cotloanele, ca să mineze, încet-încet, pe dedesubt, aceste stânci uriaşe care par să-i spună: „Pe-aici nu se trece.”

  În clipa asta observ ceva foarte interesant. Exact la poalele băncii lui Dreyfus, venind spre nişte stânci imense care aduc a cocoaşă cu două versante opuse, valurile atacă, se sparg şi se retrag violent. Tonele lor de apă nu se pot împrăştia întrucât sunt prinse între aceste două stânci care alcătuiesc un fel de potcoavă largă de vreo cinci sau şase metri. Pe urmă vine faleza, deci apa valului nu poate să iasă decât înapoindu-se spre mare.

  Asta-i foarte important, deoarece dacă – în clipa în care se sparge valul şi se prăbuşeşte în bulboană – sar de pe stâncă cu un sac de nuci de cocos, plonjând direct în val, nu încape îndoială că mă va purta cu el când se va retrage.

  Ştiu unde pot să găsesc câţiva saci de iută, deoarece la cocinile de porci sunt câţi vrei, pentru strângerea nucilor de cocos.

  Primul lucru de făcut: o probă. Când e lună plină, mareele sunt mai înalte, deci valurile mai puternice. O să aştept până o să fie lună plină. Un sac de iută bine cusut, umplut cu nuci de cocos, cu învelişul lor de fibre, e bine ascuns, într-un soi de peşteră, în care, ca să intri, trebuie Să te cufunzi sub apă. Am descoperit-o plonjând ca să prind langustine. Ele stau lipite de plafonul peşterii, Care primeşte aer doar când marea e joasă. Într-un alt sac, legat de sacul cu nuci de cocos, am băgat o piatră care cântăreşte între treizeci şi cinci şi patruzeci de kilograme. Întrucât o să pornesc cu doi saci în loc de unul, şi cum eu am şaptezeci de kilograme, proporţiile sunt păstrate.

  Mă simt foarte agitat la gândul acestei experienţe. Partea asta a insulei e tabu. Nicicând nu i-ar fi da cuiva prin cap că cineva o să aleagă pentru evadare partea cea mai bătută de valuri, adică cea mai periculoasă.

  Cu toate acestea, e singurul loc din care, dacă reuşesc să mă desprind de ţărm, aş fi purtat spre larg, fiind cu neputinţă să fiu zvârlit pe Insula Royale.

  De-aici trebuie s-o pornesc, şi nu din altă parte.

  Sacul cu nuci de cocos şi pietroiul sunt mai grele, şi nu prea lesne de dus. N-am putut să le urc pe stâncă. Stânca e năclăită şi mereu udată de valuri. Chang, cu care am stat de vorbă, o să vină să mă ajute. Şi-a luat tot soiul de catrafuse pentru pescuit, undiţe de adâncime, pentru cazul în care, dacă ne-ar surprinde cineva, să putem spune c-am pus undiţele astea în chip de capcane pentru rechini.

  — Dă-i drumul, Chang. Încă puţin şi e-n regulă. Luna plină luminează scena ca ziua-n amiaza mare.

  Gălăgia pe care-o fac valurile, mă ameţeşte. Chang mă întreabă:

  — Gata, Papillon? Dă-i drumu' pe-ăsta.

  Valul, înalt de vreo cinci metri, drept, se repede ca un nebun spre stâncă, se sparge sub noi, dar izbitura e-atât de puternică încât creasta trece peste stâncă şi ne udă la piele. Dar asta nu ne împiedică să zvârlim sacul chiar în clipa-n care valul începe să se învârtească, înainte de-a se retrage. Ridicat ca un fulg, sacul porneşte spre mare.

  — E-n regulă, Chang, e bine.

  — Stai, vezi dacă sac nu vine înapoi.

  Abia dac-au trecut cinci minute, când, înmărmurit, îmi văd sacul sosind, cocoţat pe creasta unui uriaş val de fund, înalt de peste şapte-opt metri. Valul saltă ca pe un pai sacul ăsta cu nuci de cocos şi cu pietroiul lui. Îl poartă pe creastă, puţin înaintea spumei, şi-l retrimite cu o forţă nemaipomenită înapoi de unde-a pornit, puţin spre stânga, unde se zdrobeşte de stânca din faţă. Sacul se deschide, nucile se împrăştie şi pietroiul se rostogoleşte în abis.

  Uzi pân' la oase, deoarece valul ne-a udat în întregime şi aproape că ne-a măturat – noroc că spre pământ – juliţi şi zdreliţi, fără să mai aruncăm vreo privire spre mare, Chang şi cu mine ne depărtăm cât putem de repede de locul ăsta blestemat.

  — Nu bun. Papillon. Nu bun asta idee de evadare de la Insula Diavolului. Mai bine de la Insula Royale. Dinspre sud poţi plecat mai bine decât de-aici.

  — Da, dar de pe Insula Royale s-ar afla de evadare, în cel mult două ore. Sacul de cocos n-ar fi împins decât de val, aşa că mă pot prinde în cleşte cu cele trei bărci ale insulei. Pe când aici, mai întâi că nu există nici un vas; în al doilea rând, precis că am răgaz toată noaptea până ce-o să-şi dea seama că m-am cărăbănit; pe de altă parte, s-ar crede că m-am înecat la pescuit. Pe Insula Diavolului nu există telefon. Dacă plec pe furtună, nici o şalupă nu e în stare să ajungă la Insula Diavolului. Aşa că de-aici trebuie să plec. Dar cum?

  La prânz e-un soare de plumb. Un soare tropical, parcă îţi fierbe creierul în ţeastă. Un soare care transformă în cenuşă orice plantă ce-a răsărit, dar n-a reuşit să crească destul de puternică ca să-l înfrunte. Un soare care face să se evapore în câteva ore orice băltoacă nu prea adâncă de apă de mare, lăsând o pojghiţă albă de sare. Un soare care face aerul să joace. Da, aerul se mişcă, se mişcă de-a binelea în faţa ochilor mei, iar reverberaţia soarelui pe mare îmi pârjoleşte ochii. Cu toate acestea, mă aflu iarăşi pe banca lui Dreyfus, nimic din toate astea nu mă împiedică să studiez marea. Şi-abia acum îmi dau seama că sunt prost ca noaptea.

  Valul de fund, care, de două ori mai înalt decât oricare alt val, mi-a zvârlit sacul înapoi pe stânci, pur şi simplu, făcându-l praf, se repetă numai o dată la fiecare şapte valuri.

  De la prânz la asfinţit am stat să privesc dacă treaba asta merge automat, dacă nu intervine vreun capriciu, adică o dereglare în ce priveşte periodicitatea şi forma acestui val gigantic.

  Nu, valul de fund n-a sosit măcar o dată mai devreme sau mai târziu. Şase valuri de câte aproximativ şase metri, apoi valul de fund, care ia naştere la mai bine de trei sute de metri de ţărm. Vine drept ca un „I”. Pe măsură ce se apropie, îşi sporeşte volumul şi înălţimea. Aproape că n-are deloc spumă pe creastă, spre deosebire de celelalte şase. Foarte puţină. Face un zgomot caracteristic, ca un tunet care bubuie stingându-se-n depărtare. Când se sparge de cele două stânci şi se repede în trecătoarea dintre ele, venind să se izbească de faleză, având o masă mult mai mare decât a celorlalte valuri, se înăbuşă, se roteşte de câteva ori în văgăună şi trebuie să treacă zece până la cincisprezece secunde pentru ca aceşti curenţi, aceste vârtejuri, să regăsească ieşirea şi să plece, desprinzând şi rostogolind cu ele pietroaiele care fac doar un du-te-vino, însoţit de-un asemenea vuiet încât ai jura că sute de cotigi cu pietre sunt descărcate brutal.

  Bag vreo zece nuci de cocos în acelaşi sac, vâr înăuntru şi-un pietroi de vreo douăzeci de kilograme şi, de îndată ce se sparge valul de fund, arunc sacul în el.

  Nu pot să-l urmăresc din ochi, pentru că e prea multă spumă albă în prăpastie, dar am răgaz să-l zăresc o secundă când apa, de parc-ar fi suptă, se avântă spre mare. Sacul nu s-a întors. Celelalte şase valuri n-avuseseră destulă putere spre a-l arunca pe ţărm şi, când s-a format al Şaptelea, la o depărtare de vreo trei sute de metri, sacul trecuse probabil de punctul unde ia naştere valul, întrucât nu l-am mai văzut.

  Îmbătat de bucurie şi speranţă, o iau spre lagăr. E-n regulă, am găsit un loc straşnic de lansare la apă. În treaba asta n-o să fie nimic la voia întâmplării. Am să fac totuşi o probă mai serioasă., folosind exact aceleaşi date ca şi pentru mine: doi saci cu nuci de cocos bine legaţi unul de celălalt şi pe deasupra o greutate de vreo şaptezeci de kile, alcătuită din două sau trei pietroaie, îi povestesc totul lui Chang. Iar camaradul meu, indochinezul de la Poulo Condor, mi-ascultă explicaţiile numai urechi.

  — E-n regulă, Papillon. Cred tu nimerit. Eu ajut la tine pentru proba adevărată. Aştepţi maree înaltă de opt metri. Curând echinox.

  Ajutat de Chang, profitând de-o maree de echinox înaltă de peste opt metri, aruncăm în faimosul val de fund doi saci cu nuci de cocos încărcaţi cu trei bolovani, care fac cam optzeci de kilograme.

  — Cum chemi tu fetiţa căutat la Saint-Joseph?

  — Lisette.

  — Aşa chemăm valul cu care o dată tu pleci: Lisette. De acord?

  — De acord.

  Lisette soseşte făcând acelaşi zgomot ca un rapid care intră într-o gară. S-a format la o distanţă de peste două sute cincizeci de metri şi, dreaptă ca o faleză, înaintează crescând cu fiece secundă. E într-adevăr foarte impresionantă. Se sparge cu-atâta putere încât Chang şi cu mine, suntem pur şi simplu măturaţi de pe stâncă şi sacii încărcaţi cad de la sine în abis. Întrucât ne-am dat imediat seama, într-o fracţiune de secundă, că n-o să putem rezista pe stâncă, ne-am aruncat înapoi, ceea ce nu ne-a scăpat de-o trâmbă de apă, dar ne-a ferit de căderea în prăpastie. Era zece dimineaţa când făceam proba asta. Nu riscăm nimic, întrucât cei trei caralii au treabă la celălalt capăt al insulei, unde fac un inventar general. Sacul a plecat, îl zărim clar, foarte departe de ţărm. O fi fost tras oare dincolo de locul unde se iscă valul? N-avem nici un reper ca să vedem dacă se află mai departe sau mai aproape. Cele şase valuri care vin după Lisette n-au putut să-l ajungă din goana lor. Încă o dată se formează şi-o porneşte Lisette. Nici ea n-aduce sacii. Înseamnă c-au ieşit din zona ei de influenţă.

  Urcându-ne repede pe banca lui Dreyfus, spre a încerca să-i mai zărim o dată, avem în patru rânduri bucuria de a-i vedea săltând foarte departe, pe creasta valurilor care nu se îndreaptă spre Insula Diavolului, ci o iau spre apus. Fără doar şi poate, experienţa a reuşit. Vei porni spre marea aventură pe spinarea Lisettei.

  — E-acolo, uite.

  Unu, două, trei, patru, cinci, şase… şi iat-o pe Lisette sosind.

  Marea e totdeauna agitată în dreptul promontoriului unde se află banca lui Dreyfus, dar azi e deosebit de furioasă. Lisette înaintează cu mugetul ei caracteristic. Îmi pare şi mai uriaşă, deplasând azi, în special la bază, mai multă apă ca de-obicei. Masa asta monstruoasă vine s-atace cele două stânci mai repede şi mai drept ca oricând. Iar atunci când se sparge şi se prăbuşeşte în spaţiul dintre pietroaiele uriaşe, lovitura e şi mai năucitoare, dacă-i cu putinţă, decât în majoritatea cazurilor.

  — Aici zici că trebuie să sărim? Ei bine, băieţaş, ai ales locul la mare fix. Nu-i de mine. Vreau să mă cărăbănesc, nimic de zis, dar nu să mă sinucid.

  Sylvain a rămas foarte impresionat de felul cum i-am descris-o pe Lisette. E de trei zile pe Insula Diavolului, şi sigur că i-am propus să plecăm împreună. Fiecare pe câte-o plută. În felul ăsta, dacă acceptă, o să am un camarad pe continent cu care să pornesc la o nouă evadare. Singur în junglă nu-i prea vesel.

  — Nu te speria dinainte. Recunosc că, la prima ochire, oricare ar da înapoi. Dar e singurul val care te poate purta destul de departe pentru ca ălelalte, care vin din urmă, să n-aibă destulă putere să te-ntoarcă la stânci.

  — Linişteşte la tine, uite, noi încercat, zice Chang. Grozav, de cum plecat, nu mai poţi întoarce la Insula Diavolului, nici la Insula Royale.

  Mi-a trebuit o săptămână să-l conving pe Sylvain. E-un tip numai muşchi, de-un metru optzeci, un trup bine proporţional, de atlet.

  — Bine. Să zicem c-o să ne ducă destul de departe. Pe urmă, cât crezi că durează până să ajungem la continent, purtaţi de maree?

  — Sincer să-ţi spun, Sylvain, n-am idee. Deriva poate să dureze un timp mai lung sau mai scurt, asta o să depindă de vreme. Vântul o să aibă un efect slab, prea o să fim lipiţi de mare. Dar dacă se strică vremea, valurile o să fie mai puternice şi-o să ne-mpingă mai repede până la junglă. După şapte-opt, cel mult zece maree, o să fim aruncaţi pe coastă. Înseamnă că, punând la socoteală şi decalajele, e-o treabă de patruzeci şi opt-şaizeci de ore.

  — Cum ai socotit?

  — De la Insule drept până la ţărm nu sunt mai mult de patruzeci de kilometri. Mergând în derivă, înseamnă că străbatem ipotenuza unui triunghi dreptunghic. Uită-te la direcţia valurilor. Avem de parcurs, aproximativ, o sută cincizeci de kilometri. Cu cât ne vom apropia de coastă, cu atât ne vor împinge valurile mai direct spre ea.

  Mă priveşte, mă ascultă foarte atent în timp ce-i explic. Tipul ăsta voinic e foarte deştept.

  — Aşa-i, sunt de-acord cu tine că n-ai bătut câmpii, şi de n-ar fi mareele joase, care o să ne-ntârzie, pentru că ele o să fie acelea care-o să ne tragă spre larg, precis c-am fi la ţărm în mai puţin de treizeci de ore. Pe chestia mareelor joase cred c-ai dreptate: o s-ajungem la ţărm în patruşopt-şaizeci de ore.

  — Te-ai convins, pleci cu mine?

  — Aproape. Să zicem c-am ajuns pe continent, în junglă. Ce facem pe urmă?

  — Trebuie să ne apropiem de Kourou. Acolo se află un sat de pescari, destul de măricel, căutători de balata{38} şi de aur. Trebuie să ne apropiem pe şest, că mai e şi-un lagăr forestier de ocnaşi. Cu siguranţă că sunt şi poteci de trecere prin junglă spre a merge la Cayenne şi către un lagăr de indochinezi numit Inimi. Va trebui să agăţăm un ocnaş sau un negru civil şi să-l silim să ne călăuzească ia Inimi. Dacă-i un tip care se poartă cum trebuie, o să-i dăm vreo cinci sute de marafeţi şi p-ormă să se uşchească. Dacă-i un îndărătnic, îl silim s-o întindă cu noi.

  — Ce căutăm la Inimi, în lagărul special pentru indochinezi?

  — Acolo îl găsim pe fratele lui Chang.

  — Da, acolo frate-meu. El porneşte evadare cu voi, el sigur găseşte barcă şi mâncare. Când întâlniţi Cuic-Cuic, aveţi de toate pentru evadare. Niciodată chinez nu turnător. Aşa că, indiferent ce anume găsiţi junglă, voi vorbeşte, el anunţă Cuic-Cuic.

  — De ce-i zice Cuic-Cuic lui frate-tu? întreabă Sylvain.

  — Nu ştiu, francezi botezat Cuic-Cuic. Şi adaugă: Voi atenţie. Când aproape ajuns continent, voi vedeţi mlaştină. Niciodată mers mlaştină, ea nu bun, înghiţit pe voi. Aşteptaţi vine-altă maree, împinge voi pân' la jungla, ca să apucaţi liane şi ramuri pom. Dacă nu, dracu luat.

  — Ah! da, Sylvain. Cu nici un chip nu-i voie de intrat în mlaştină, nici dacă ţărmul e foarte-foarte aproape. Trebuie să aşteptaţi pân' te poţi agăţa de vreo ramură sau de vreo liană.

  E-n regulă Papillon. M-am hotărât.

  — Ţinând scama de faptul că cele doua plute vor fi cam la fel, întrucât avem aceeaşi greutate, cu siguranţa că n-o să ne aflăm la o distanţă prea mare unul de celalalt. Dar nu se ştie. Cum ne regăsim, în caz că ne pierdem? De aici nu se vede Kourou. Dar când erai pe Insula Royale, ai observat că spre dreapta de Kourou, la vreo douăzeci de kilometri, sunt nişte stânci albe care se zăresc clar când le bate soarele?

  — Da.

  — Sunt singurele stânci de pe-ntreaga coastă. La dreapta şi ia stânga, cât vezi cu ochii, e mlaştină. Stâncile alea sunt albe pentru că-s pline de găinaţ de păsări. Sunt cu miile, şi cum niciodată nu calcă pe-acolo picior de om e-un refugiu unde poţi să te refaci înainte de le-afunzi în junglă. O să halim ouă şi nucile de cocos cu care plecăm. N-o să facem foc. Primul sosit l-aşteaptă pe celălalt.

  — Câte zile?

  — Cinci. E cu neputinţă ca până-n cinci zile să nu vină şi al doilea la locul de întâlnire.

  Cele două plute sunt gata. Am pus sacii în două, să fie mai rezistenţi. I-am cerut lui Sylvain un răgaz de zece zile ca să mă antrenez la călărirea unui sac. El face acelaşi lucru. Constatăm că atunci când sacii tind să se răsucească e nevoie de un efort suplimentar, ca să nu cădem de pe ei. Mare atenţie să nu adormim, deoarece, căzând în apă s-ar putea să ne pierdem sacii şi să nu-i mai putem prinde. Chang mi-a pregătit un săculeţ etanş, pe care o să mi-l leg de gât, şi-n care-o să bag nişte ţigări, şi-un amnar cu iască. O să dăm fiecare pe râzătoare câte zece nuci de cocos, să le luăm cu noi. Miezul lor o să ne ajute să îndurăm foamea şi, de asemenea, o să ne-astâmpere setea. Se pare că Santori are un fel de burduf de piele pentru vin. Nu-l foloseşte. Chang, care se duce uneori pe la caraliu, o să încerce să-l zulească.

  A rămas pe duminică, la zece seara. Pe lună plină, mareea o să aibă probabil opt metri. Lisette va fi deci în plină forţă. Duminică dimineaţa Chang o să dea singur de mâncare la porci. O să dorm toată ziua de sâmbătă şi toată duminica. Plecarea la zece seara, refluxul o să înceapă cu vreo două ore mai devreme.

  E imposibil ca cei doi saci ai mei să se desfacă unul de altul. Sunt legaţi cu frânghii de cânepă împletită, cu sârmă de alamă, cusuţi unul de altul cu aţă groasă pescărească. Am găsit nişte saci mai mari decât ceilalţi şi deschiderea fiecăruia se îmbucă cu celălalt. Nici nucile de cocos n-o s-o poată lua din loc.

  Sylvain face gimnastică fără-ncetare, iar eu pun miile de valuri mărunte să-mi maseze coapsele, pe care las să mi le lovească ore-n şir. Cu loviturile astea repetate ale apei pe coapsele mele şi cu eforturile pe care sunt silit să le fac la fiecare val ca să-i rezist, m-am ales cu nişte gambe şi nişte coapse de fier.

  Într-un puţ părăsit de pe insulă se află un lanţ de aproape trei metri. L-am împletit cu frânghiile care-mi leagă sacii. Am un bulon care trece prin inele. Dacă s-o întâmpla să nu mai rezist, o să mă leg cu lanţul de saci. Poate că-n felul ăsta voi putea să dorm fără riscul de-a cădea în apă şi de-a mă pierde de plută. Dacă se răstoarnă sacii, apa o să mă trezească şi o să-i potrivesc la loc.

  — Ei Papillon n-au mai rămas decât trei zile.

  Aşezaţi, pe banca lui Dreyfus ne uităm la Lisette.

  — Da, Sylvain, doar trei zile. Sunt încredinţat, cât mă priveşte, c-o să reuşim. Dar tu?

  — Nici vorbă, Papillon. Marţi noaptea sau miercuri dimineaţa o să fim în junglă. Şi-atunci să vezi trai!

  Chang o să dea pe răzătoare câte zece nuci de cocos de fiecare. Pe lângă şişuri, luăm două macete şterpelite din magazia de unelte.

  Lagărul de la Inini e la răsărit de Kourou. Dar, mergând dimineaţa, cu soarele-n faţă, o să fim siguri c-am luat-o în direcţia nimerită.

  — Luni dimineaţă Santori rămas idiot, zice Chang. Abia luni după-masă la trei, când caraliu terminat siesta, spus că tu şi Papillon dispărut.

  — Da de ce să nu dai fuga acolo spunând că ne-a luat un val în timp ce pescuiam?

  — Nu, eu nu complicaţii. Eu zice: „Şefule, Papillon şi Stephen azi nu venit la lucru. Eu dat mâncare porci singur.” Nici vorbe mai mult spun, nici mai puţin.

  EVADAREA DIN INSULA DIAVOLULUI.

  Duminică, şapte seara. Tocmai m-am trezit. Dorm dinadins de sâmbătă dimineaţa. Luna răsare abia la nouă. Va să zică, afară e noapte întunecoasă. Se văd doar câteva stele. Nori mari, grei de ploaie trec în goană peste capetele noastre. Am ieşit din baracament. Întrucât se merge adesea noaptea la pescuit pe-ascuns sau chiar la plimbare prin insulă, ceilalţi socotesc că-i o treabă firească.

  Un băietan intră însoţit de amantul său, o matahală de arab. Cu siguranţă, tocmai au făcut dragoste prin cine ştie ce cotlon. Văzându-i cum dau scândura deoparte ca să pătrundă în baracă, îmi zic că pentru cioroi faptul că-l poate încurlui pe amicul său de două sau trei ori pe zi reprezintă culmea fericirii. Pentru el posibilitatea de a-şi putea împlini până la saţietate pornirile erotice preface ocna într-un paradis. La fel e şi pentru „fetiţa”. Să albe vreo douăzeci şi trei, douăzeci şi cinci de ani. Trupul nu-i mai e chiar de efeb. Oricât ar sta el numai la umbră ca să-şi păstreze pielea alb-lăptoasă, s-a isprăvit cu Adonisul de altădată. Însă aici, la benă, are mai mulţi amanţi decât ar fi putut visa să aibă când se afla în libertate. Afară de iubitul său „de inimă”, smolitul, are şi o clientelă la preţul de douăzeci şi cinci de franci şedinţa, exact ca o curvă de pe bulevardul Rochechouart din Montmartre. Pe lângă plăcerea pe care i-o oferă clienţii, câştigă şi suficiente parale ca el şi „bărbatul” său s-o ducă de minune. Şi ăştia doi, şi cei ca ei, se tăvălesc, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, în desfrâu; de când au pus piciorul aici, mintea lor nu cunoaşte decât un singur ideal: sexul.

  Procurorul care i-a condamnat a dat-o rău, în bară crezând că-i pedepseşte expediindu-i în groapa cu putregai. De abia aici, în putregai, au întâlnit ei fericirea.

  Odată bucile micului cavaler de curlanda dispărute în spatele scândurii, Chang, Sylvain şi cu mine suntem din nou singuri.

  — La drum!

  Ajungem iute în nordul insulei.

  Scoatem cele două plute din grotă. Imediat ne-trezim uzi leoarcă. Se aud urletele caracteristice ale vântului de larg dezlănţuit. Sylvain şi Chang m-ajută să-mi împing pluta până-n vârful stâncii. În ultima clipă hotărăsc să-mi leg încheietura mâinii stângi de frânghia sacului. Mi s-a făcut deodată teamă că-mi voi pierde sacul şi că voi fi luat de valuri fără el. Sylvain se urcă pe stânca din faţă ajutat de Chang. Luna s-a înălţat binişor, se vede clar.

  Mi-am înfăşurat capul cu un prosop. Mai avem de aşteptat şase valuri. Mai bine de-o jumătate de oră.

  Chang s-a întors lângă mine. Îmi cuprinde gâtul, apoi mă îmbrăţişează. Culcat pe stâncă şi proptit într-o scobitură a ei, îmi va ţine picioarele, ca să m-ajute să rezist şocului pe care-l face Lisette spărgându-se.

  — Încă un val, strigă Sylvain, şi p-ormă vine ăl bun!

  Stă în faţa plutei sale, s-o apere cu trupul său şi s-o ferească de trâmba de apă care-o să-l acopere. Mă aflu în aceeaşi poziţie: în plus, ţinut zdravăn de mâinile lui Chang, care-i atât de nervos încât şi-a vârât unghiile în gleznele mele.

  Iat-o sosind pe Lisette, e cea care vine să ne ia. Se apropie ca vârful unei clopotniţe. Cu obişnuitu-i zgomot asurzitor, se sparge pe cele două stânci ale noastre şi se prăbuşeşte spre faleză.

  M-am aruncat cu o frântură de secundă înaintea amicului meu, care sare şi el la mare fix şi, c-o iuţeală ameţitoare, Lisette suge spre larg cele două plute lipite una de alta. N-au trecut nici cinci minute şi iată-ne la o depărtare de peste trei sute de metri de ţărm. Sylvain nu s-a urcat încă pe pluta sa. Eu eram pe ea din al doilea minut. C-o bucată de cârpă albă în mână, cocoţat pe banca lui Dreyfus, unde s-o fi căţărat în grabă, Chang îşi ia pentru ultima oară rămas-bun de la noi. Au trecut mai bine de de cinci minute de când am ieşit din zona periculoasă, unde valurile care se formează se îndreaptă spre Insula Diavolului. Cele care ne poartă sunt mult mai lungi, aproape fără spumă şi-atât de regulate încât ne duc în derivă, făcând corp cu ele, fără zguduituri şi fără ca pluta să fie-n pericol de-a se răsturna.

  Urcam şi coborâm cu-aceste valuri adânci şi înalte, purtaţi încetişor spre larg, întrucât are loc refluxul. Ajuns pe creasta unuia din aceste valuri, sucindu-mă ul cât pot, reuşesc să mai zăresc încă o dată cârpa albă a lui Chang. Sylvain nu-i prea departe de mine, la vreo cincizeci metri spre larg. În câteva rânduri ridică un braţ şi-l scutură în semn de bucurie şi de izbândă. Noaptea n-a fost grea şi-am simţit din plin cum s-a schimbat atracţia pe care-o exercită marea. Mareea cu care-am plecat ne-a târât spre larg, iar de-aci suntem împinşi acum spre continent.

  Soarele se ridică la orizont, înseamnă că-i şase. Ne aflăm prea jos, la nivelul apei, ca să putem vedea coasta. Dar îmi dau seama că suntem foarte departe de Insule, întrucât (deşi soarele le luminează pe toată înălţimea lor) abia se zăresc, fără a putea ghici că sunt trei; văd o singură masă, asta-i tot. Nereuşind să le amănunţesc, bănui că se află la cel puţin treizeci de kilometri. Zâmbesc la acest triumf, la această izbândă. Şi ce-ar fi dacă m-aş aşeza pe plută? M-ar împinge şi vântul, izbindu-mă din spate.

  Gata, m-am aşezat. Descurc lanţul şi mi-l trec pe după mijloc. Bulonul e bine uns, aşa că-i uşor de strâns piuliţa. Ridic mâinile-n sus, să le usuce vântul. Vreau să fumez o ţigară. E-n regulă. Trag primele fumuri lung, adânc, şi dau încetişor fumul afară. Nu mai mi-e teamă. Căci e de prisos să încerc să povestesc ce mai crampe am avut clipe. Nu, atât de bine mi-a trecut teama încât, isprăvind ţigara, m-am hotărât să iau câteva înghiţituri de miez de nucă. Înfulec câte-un pumn zdravăn şi apoi fumez altă ţigară. Sylvain e destul de departe de mine. În răstimpuri, când ne aflăm în acelaşi moment pe creasta unui val, izbutim să ne zărim pe furiş. Soarele mă bate de mama focului în cap, gaia să-mi fiarbă creierii. Îmi ud prosopul şi-l înfăşor în jurul capului. Mi-am scos bluza de lână. În ciuda vântului, simţeam că mă înăbuş cu ea.

  Paştele şi dumnezeii! Mi s-a răsturnat pluta şi era să mă înec. Am luat două guri zdravene de apă de mare. Oricât mă străduiam, în ciuda eforturilor, nu reuşeam sa întorc sacii şi să mă urc iar deasupra. Lanţul e de vină. Nu-mi lasă mişcările destul de libere. În sfârşit, făcându-l s-alunece cu totul de-o singură parte, am reuşit să înot în picioare lângă saci şi să respir adânc, încerc să mă liberez cu desăvârşire de lanţ, degetele mele se străduiesc în zadar să deşurubeze piuliţa. Turbez, de mânie şi, poate de prea multă încordare, n-am destulă putere în degete s-o desfac.

  Uf! în fine, am reuşit! M-au trecut toate năduşelile. Eram pur şi simplu înnebunit la gândul, că-mi va fi cu neputinţă să scap de lanţ.

  Nu-mi mai dau osteneala să întorc pluta. Mă simt sfârşit, nu cred să fiu în stare să mă urc pe ea. Ce-are a face că mă aflu pe partea de dedesubt, care acum e partea de deasupra? N-o să mă mai leg niciodată cu lanţul sau cu orice altceva. Am înţeles ce tâmpenie făcusem la plecare, când l-am prins de încheietura pumnului. Încercarea asta ar trebui să-mi fie deajuns.

  Nemilos, soarele îmi prăjeşte braţele, picioarele. Parcă mi-ar fi luat foc obrazul. Dacă-lud, s-ar părea că-i şi mai rău, deoarece apa se evaporează imediat şi pe urmă mă arde şi mai tare.

  Vântul a slăbit mult şi e drept că drumul a devenit mai comod, întrucât valurile sunt acum mai puţin înalte, dar în schimb înaintez mai încet. Deci e mai bine cu vânt mai puternic şi pe-o mare agitată decât pe vreme calmă.

  În gamba dreaptă am nişte cârcei atât de dureroşi încât ţip de parc-ar putea să m-audă cineva. Fac cruci cu degetul în dreptul cârcelului, căci îmi aduc aminte de bunică-mea care spunea că aşa trec. Leacul ăsta băbesc dă greş în chip jalnic. Soarele a coborât mult spre apus. E aproximativ ora patru după-amiază, e a patra maree de când am pornit. Fluxul ăsta pare să mă împingă mai tare spre ţărm decât celelalte.

  Acu îl văd pe Sylvain fără întrerupere, iar la rândul lui mă vede şi el foarte bine. Dispare foarte rar, deoarece valurile sunt mici. Şi-a scos cămaşa şi a rămas cu pieptul gol. Sylvain îmi face semne. E cu peste trei sute de metri înaintea mea, dar mai spre larg. Dă impresia că vâsleşte cu mâinile, ţinând seama de puţina spumă care se află în jurul său. S-ar zice că frânează pluta ca să m-apropii de el. Mă culc pe sacii mei şi, afundându-mi braţele în apă, vâslesc. Dacă el frânează, iar eu împing, poate că vom reuşi să micşorăm distanţa care ne desparte.

  Mi-am ales bine complicele pentru evadarea asta, e la înălţime, sută-n sută.

  Am încetat să mai vâslesc cu mâinile. Mă simt obosit. Trebuie să-mi păstrez puterile. O să mănânc, şi-o să încerc să întorc pluta. Sacul cu mâncare se află dedesubt, ca şi burduful de piele cu apă dulce. Mi-e sete şi foame. Buzele-mi sunt: de pe-acum crăpate şi mă ard. Cel mai bun sistem de-a întoarce sacii e de-a mă agăţa de ei, cu faţa spre valuri, şi-apoi de a-i împinge cu picioarele în clipa în care se urcă pe creasta valului.

  După ce-am încercat de cinci ori, am avut bafta să-mi întorc pluta dintr-o mişcare. Mă simt epuizat de eforturile făcute şi mă urc cu mare greutate pe saci.

  Soarele e la orizont şi curând o să dispară. Înseamnă că e vreo şase. Să sperăm că noaptea n-o să fie prea agitată, deoarece ştiu ce înseamnă statul îndelungat în apă, care-mi sleieşte puterile.

  Beau câteva înghiţituri zdravene din burduful de piele al lui Santori, după ce am înfulecat doi pumni de miez de nucă. Foarte satisfăcut, după ce-mi usuc mâinile în bătaia vântului, scot o ţigară şi-o fumez cu încântare. Înainte de s-a lăsat noaptea, Sylvain şi-a fluturat prosopul, şi eu pe-al meu, în semn de noapte bună. Mi-am stors cât am putut de bine bluza de lână şi-o îmbrac. Bluzele astea, chiar ude, ţin de cald, şi-am simţit frigul chiar din clipa în care a dispărut soarele.

  Vântul devine mai răcoros. Doar norii dinspre apus sunt scăldaţi la orizont într-o lumină trandafirie. Tot restul se află acum într-un semiîntuneric care se înteţeşte din clipă în clipă. La răsărit, de unde bate vântul, nu sunt nori. Înseamnă că deocamdată nu-i pericol de ploaie.

  Nu mă gândesc la absolut nimic decât doar să mă ţin bine, să nu mă ud fără rost şi mă întreb de n-ar fi cazul, dacă mă cuprinde oboseala, să mă leg de saci, sau dacă nu-i prea riscant după experienţa făcută. Apoi îmi dau seama că mişcările mi-au fost stânjenite deoarece lanţul era prea scurt, unul din capete fiind împletit inutil cu frânghiile şi cu sârmele sacului. Capătul ăsta e uşor de recuperat. Aşa o să am mişcările mai libere. Potrivesc lanţul şi mi-l prind iarăşi la brâu. Piuliţa, plină de unsoare, funcţionează uşor. Nu trebuie strânsă prea tare, ca prima oară. În felul ăsta mă simt mai liniştit, deoarece intră spaima-n mine la gândul că aş putea să adorm şi să-mi pierd sacul.

  Aşa-i, vântul se înteţeşte, şi valurile de asemenea. Toboganul funcţionează de minune, cu tot mai accentuate diferenţe de nivel.

  S-a înnoptat de tot. Cerul s-a umplut cu milioane de stele, iar Crucea Sudului străluceşte mai tare decât toate celelalte.

  Nu-mi văd camaradul. Noaptea asta, care-i pe cale să înceapă, e foarte importantă, deoarece, dacă am norocul ca vântul să sufle toată noaptea cu aceeaşi putere, înseamnă că până mâine dimineaţă străbat o distanţă respectabilă!

  Cu cât înaintează noaptea, cu atât suflă vântul mai puternic. Luna iese încet din mare, e de-un roşu-brun, şi, când, eliberată, se vede în sfârşit uriaşă, întreagă. Îi zăresc dar petele negre care-i dau înfăţişarea unui chip.

  Înseamnă că-i mai târziu de zece. Noaptea devine tot mai străvezie. Pe măsură ce se ridică luna, lumina ei e tot mai puternică. Suprafaţa valurilor parc-ar fi poleită, şi strania lor reverberare îmi arde ochii. E cu neputinţă să nu priveşti acele reflexe argintii, dar îmi rănesc şi-mi prăjesc de-a binelea ochii, şi aşa iritaţi de soare şi de apa sărată.

  Degeaba îmi spun că exagerez, îmi lipseşte voinţa să rezist şi fumez trei ţigări una după alta.

  Totul e-n regulă cu pluta, care, pe-o mare agitată, urcă şi coboară fără să-mi dea de furcă. Nu pot să stau multă vreme cu picioarele întinse pe sac, deoarece poziţia culcat îmi produce foarte repede cârcei îngrozitor de dureroşi.

  Bineînţeles, tot timpul sunt udat până la şolduri Pieptul mi-e aproape uscat, căci vântul mi-a zvântat bluza, şi de-atunci nici un val nu m-a udat mai sus de brâu. Ochii îmi ard din ce în ce mai tare. Îi închid. În răstimpuri adorm. „N-ai voie să adormi”. Uşor de zis, dar nu mai pot. Fir-ar să fie! Mă împotrivesc acestor toropeli. Şi de câte ori revin la realitate, simt o durere puternică în creier, îmi scot scăpărătoarea cu iască. Din când în când, punându-mi fitilul aprins pe antebraţul drept sau pe gât îmi fac câte-o arsură.

  Mă cuprinde o spaimă îngrozitoare, pe care încerc s-o înlătur încordându-mi întreaga voinţă. O s-adorm oare? Mă va trezi răceala, dac-o să cad în apă? Am făcut o treabă bună legându-mă cu lanţul. N-am voie să pierd sacii ăştia doi, ei sunt viaţa mea. Prea ar fi de tot să nu mă trezesc dacă pic în apă.

  De câteva minute sunt iarăşi ud leoarcă. M-a izbit din dreapta un val rebel, care nu voia cu nici un chip să urmeze calea firească a celorlalte. Nu numai că m-a udat, dar, răsucindu-mă cu latul, alte două valuri normale m-au făcut pur şi simplu ciuciulete din cap până-n picioare.

  S-a făcut foarte târziu. Cât o fi ceasul? După poziţia lunii, care începe să coboare spre apus, trebuie să fie două sau trei noaptea. Au avut loc cinci maree, sunt treizeci de ore de când ne aflăm în apă. Faptul că m-am udat pân' la oase tot e bun la ceva: frigul m-a trezit pe deplin. Tremur, dar îmi ţin ochii larg deschişi fără nici un efort. Picioarele îmi sunt anchilozate şi hotărăsc să le-aduc sub şezut. Trăgându-le cu ambele mâini, pe rând câte unul, reuşesc să m-aşez pe ele. Degetele picioarelor mi-au îngheţat; s-or încălzi, poate, sub mine.

  M-am aşezat turceşte, rămân aşa o bună bucată de vreme. Schimbarea poziţiei mi-a făcut bine. Mă străduiesc să-l văd pe Sylvain, deoarece marea e puternic luminată de lună. Numai că a prins să coboare şi, întrucât îmi vine-n ochi, nu pot să văd prea clar. Nu, nu văd nimic. El n-avea cu ce să se lege de saci, cine ştie dac-o mai fi deasupra lor? Îl caut cu disperare, dar în zadar. Vântul e puternic, însă bate regulat, fără să-şi schimbe brusc direcţia, lucru foarte important. M-am obişnuit cu ritmul lui, şi trupul meu alcătuieşte literalmente un tot împreună cu sacii.

  Tot străduindu-mă să zăresc ceva prin preajmă, mă trezesc că nu mai am în cap decât o singură idee: să-mi văd prietenul. Îmi usuc degetele în vânt, şi-apoi le vâr în gură, şuierând din răsputeri. Ascult. Nici un răspuns. O fi ştiind Sylvain să şuiere printre degete? Habar n-am. Ar fi trebuit să-l întreb înainte de plecare. Doar n-ar fi fost greu să meşterim două fluiere! Îmi fac reproşuri că nu m-am gândit. Apoi îmi duc ambele mâini pâlnie la gură şi strig: „Hu-Hu!” Doar zgomotul vântului îmi răspunde, şi fâşâitul valurilor.

  Nu mai pot să rabd, aşa că mă scol şi, în picioare pe saci, trăgându-mi lanţul cu mâna stângă, îmi ţin echilibrul pe răstimpul cât cinci valuri mă ridică pe creasta lor; Când ajung sus, stau complet în picioare, iar la coborâş şi urcuş mă las pe vine. Nimic la dreapta, nimic la stânga, nimic în faţă. O fi oare în spatele meu? Nu îndrăznesc să mă ridic şi să mă uit înapoi. Singurul lucru pe care-mi pare să-l fi zărit fără putinţă de tăgadă e, spre stânga, o linie neagră, întunecoasă, în lumina asta lunară. Precis că-i jungla.

  În zori voi vedea arborii, asta-mi face bine. „În zori ai să vezi jungla, Papi! Oh, deie Domnul să-ţi vezi şi prietenul!”

  Mi-am întins iar picioarele, după ce mi-am frecat degetele. Apoi hotărăsc să-mi usuc mâinile şi să fumez o ţigară. Fumez două. Cât o fi ceasul? Luna-i tare jos. Nu-mi mai aduc aminte cu cât timp înainte de răsăritul soarelui a dispărut noaptea trecută. Încerc să-mi reamintesc închizând ochii şi rechemând imaginile primei nopţi. Zadarnic. Ah, ba da! Văd deodată limpede cum se înalţă soarele la răsărit şi, în acelaşi timp, o frântură de lună încă vizibilă pe linia orizontului, la apus. Înseamnă că trebuie să fie vreo cinci. Luna coboară destul de încet spre mare. Crucea Sudului a dispărut de mult. Carul Mare şi Carul Mic aşijderea. Dar Steaua Polară străluceşte mai tare ca celelalte. De când a apus Crucea Sudului, Steaua Polară a rămas regina cerului.

  Vântul pare să se înteţească. În orice caz e mai gros, dacă se poate spune aşa, decât a fost peste noapte. Drept urmare, valurile sunt mai puternice şi mai înalte, iar berbecuţii albi de pe crestele lor mai numeroşi ca la începutul nopţii.

  S-au împlinit treizeci de ore de când mă aflu pe mare. Trebuie să recunosc că deocamdată treaba merge mai curând bine decât rău şi că ziua cea mai grea va fi cea care începe.

  Stând ieri direct în bătaia soarelui, de la şase dimineaţa până la şase seara, m-am copt şi răscopt de tot. Astăzi, când o prinde iar soarele să mă săgeteze, n-o să fie de glumă. Am de pe-acum buzele crăpate, şi totuşi mă mai aflu încă în răcoarea nopţii. Mă ard foarte tare, ca şi ochii. Antebraţele şi mâinile, deopotrivă. De-mi va fi cu putinţă, n-o să-mi dezvelesc braţele. Rămâne de văzut dacă voi putea suporta bluza. Mă arde înfiorător şi pielea din partea dinăuntru a coapselor şi regiunea şezutului. Aci nu-i de vină soarele, ci apa sărată şi frecatul de saci.

  Oricum ar fi amice, prăjit sau neprăjit, eşti în plină evadare, iar faptul de a mă afla acolo unde sunt merită din plin să îndur multe suferinţe, chiar mai mari. Perspectivele de-a ajunge viu pe continent sunt pozitive în proporţie de nouăzeci la sută, şi asta-i puţin lucru, mama ei de viaţă? Chiar dacă sosesc literalmente scalpat şi cu jumătate din trup carne vie, încă înseamnă că sunt ieftine o asemenea călătorie şi-un asemenea rezultat. Dă-ţi seama că n-ai văzut măcar un singur rechin. Or fi toţi în vacanţă? Nu poţi să negi că-n privinţa asta eşti un băftos ce nu s-a văzut. De data asta, ai să vezi, o să fie bine de tot. Din toate evadările tale, prea bine calculate, prea bine pregătite, pân' la urmă evadarea izbânzii va fi fost cea mai tâmpită. Doi saci cu nuci de cocos şi, călare pe ei, unde temping vântul şi marea. Spre continent. Recunoaşte că nu-i nevoie să fii ofiţer de marină ca să ştii că orice epavă e aruncată pe ţărm.

  Dacă vântul şi valurile îşi vor păstra peste zi puterea pe care-au avut-o noaptea trecută, precis că după-masă dăm de uscat.

  Monstrul tropicelor apare în spatele meu. Pare ferm hotărât să pârjolească totul pe ziua de azi, e numai văpăi. Cât ai zice peşte, a gonit lumina lunară. Nici măcar n-aşteaptă să fi ieşit pe de-a-ntregul din culcuşul său, că se şi impune ca un stăpân, regele necontestat al tropicelor. Într-o frântură de timp, vântul a şi devenii călduţ. Peste un ceas o să fie cald. O primă senzaţie de bunăstare îmi cuprinde tot trupul. Aceste raze dintâi abia de m-au atins, că o căldură plăcută îmi străbate făptura, de la brâu până-n vârful capului. Îmi scot prosopul pus în chip de turban, expunându-mi obrajii la soare, aşa cum aş face dac-ar fi vorba de-un foc de lemne. Până să mă fac scrum, balaurul ăsta vrea mai întâi să mă facă să simt în ce măsura reprezintă viaţa înainte de-a întruchipa moartea.

  Sângele îmi curge lesne prin vine, până şi-n coapsele mele ude simt cum circulă sângele ăsta trezit la viaţă.

  Văd foarte clar jungla, vârfurile copacilor, bineînţeles. Am impresia că nu-i departe. O s-aştept să se mai înalţe niţel soarele, ca să mă urc în picioare pe saci şi să văd dacă pot să-l zăresc pe Sylvain.

  În mai puţin de-o oră, soarele e sus. Da, o să fie al naibii de cald! Ochiul stâng mi-e pe jumătate închis şi lipit. Iau nişte apă în căuşul mâinii stângi şi frec. Mă înţeapă. Îmi scot bluza. O să stau câteva clipe cu pieptul gol, până n-o începe soarele să ardă prea tare.

  Un val mai înalt decât celălalt mă prinde pe dedesubt şi mă ridică foarte sus. În clipa în care mă înalţă, până să încep a coborî, îl zăresc o fracţiune de secundă pe amicul meu. E aşezat pe pluta lui, gol pân' la brâu. Nu m-a văzut. Se află la mai puţin de două sute de metri de mine, în faţa mea, foarte puţin spre stânga. Vântul continuă să sufle cu putere, aşa că hotărăsc, ca să m-apropii de el, având în vedere că e-n faţa mea, aproape pe aceeaşi linie, să-mi petrec bluza doar peste mâini, să le ridic, iar partea de jos s-o ţin cu gura. Precis că soiul ăsta de pânză o să mă împingă mai repede decât înaintează el.

  Ţin loc de pânză aproape o jumătate de oră. Dar bluza îmi dă dureri de dinţi, şi forţa pe care trebuie s-o cheltuiesc ca să rezist vântului mă sleieşte prea repede. În clipa când renunţ, am totuşi senzaţia c-am avansat mai repede decât lăsându-mă purtat de valuri.

  Ura! Mi-am zărit „omul”. E la mai puţin de-o sută de metri. Dar ce-o fi făcând? Nu pare să-şi bată capul căutându-mă. Când un alt val mă ridică îndeajuns de mult, îl zăresc iarăşi, o dată, de douĂ. De trei ori. Am observat cât se poate de clar că-şi ţine mâna dreaptă la ochi, înseamnă că cercetează din priviri marea. Uită-te înapoi, blegule! Cu siguranţă că s-a uitat, nu încape vorbă, dar nu m-a văzut.

  Mă scol în picioare şi fluier. Când urc din golul dintre valuri, îl văd pe Sylvain în picioare cu faţa la mine. Îşi flutură bluza. Ne-am salutat de cel puţin douăzeci de ori până să ne-aşezăm. De câte ori ne înalţă vreun val, ne dăm bineţe, noroc că se înalţă o dată cu mine. La ultimele două valuri a întins braţul spre junglă, care acum e uşor de amănunţit. Ne aflăm la mai puţin de zece kilometri, tocmai mi-am pierdut echilibrul şi-am căzut în fund pe plută. La vederea amicului meu şi a junglei, atât de aproape, mă cuprinde o bucurie imensă şi sunt atât de emoţionat că plâng ca un copilaş. În lacrimile care-mi limpezesc ochii plini de puroi văd mii de cristale mici, de toate culorile şi gândesc prosteşte: parc-ar fi vitraliile unei biserici. Azi, Dumnezeu e cu tine, Papi. În mijlocul elementelor copleşitoare ale naturii – vântul, nemărginirea mării, adâncimea talazurilor, impunătorul acoperiş verde al junglei – te simţi nespus de mic faţă de tot ce te-nconjoară şi atunci, poate, fără s-o fi căutat, îl întâlneşti pe Dumnezeu, îl atingi cu degetul. Aşa cum l-am simţit noaptea în timpul miilor de ceasuri petrecute în, lugubrele hrube în care mă îngropaseră de viu, fără o rază de lumină, tot aşa îl ating şi acum, în strălucirea acestui soare ce se înalţă ca să devoreze tot ce nu-i îndeajuns de puternic ca să-i reziste, îl ating, îl simt în jurul meu, în fiinţa mea. Urechea mea îi prinde chiar şoapta: „Suferi, vei suferi şi mai mult, dar de data asta am hotărât să fiu cu tine. Îţi făgăduiesc: vei fi liber şi biruitor”.

  Faptul că cineva n-a primit niciodată o instrucţiune religioasă, că nu cunoaşte a-b-c-ul învăţăturii creştine, că este într-atât de ignorant încât să n-aibă habar cine-i tatăl lui Iisus şi dacă Fecioara Maria îi era cu adevărat mamă, iar taică-su tâmplar sau cămilar, toată această crustă jegoasă de neştiinţă nu te împiedică să-l întâlneşti pe Dumnezeu atunci când îl cauţi cu tot dinadinsul, ajungând să-l identifici cu vântul, cu marea, cu soarele, cu pădurea virgină, cu stelele, până şi cu peştii cu care a împânzit apele pentru ca omul să se poată hrăni.

  Soarele s-a ridicat repede. Trebuie să fie cam zece dimineaţa. M-am uscat de tot, de la brâu şi pân' la cap. Mi-am udat prosopul şi l-am înfăşurat iarăşi în jurul capului, în chip de turban. Mi-am îmbrăcat bluza, deoarece umerii, spatele şi braţele mă ard îngrozitor. Până şi picioarele, deşi foarte des scăldate de apă, sunt roşii ca nişte raci fierţi.

  Întrucât m-am apropiat de ţărm, atracţia e mai puternică şi valurile se îndreaptă spre el aproape perpendicular. Văd detaliile junglei, ceea ce mă face să presupun că distanta s-a micşorat grozav, dacă n-ar fi vorba decât de drumul străbătut în dimineaţa asta, în patru-cinci ore. Datorită primei mele evadări, am învăţat să apreciez distanţele. Când lucrurile pot fi bine amănunţite, te afli la mai puţin de cinci kilometri, iar eu văd diferenţele de grosime ale trunchiurilor, şi de pe creasta vreunui val mai înalt zăresc chiar foarte clar un trunchi uriaş culcat de-a curmezişul şi care-şi scaldă frunzişul în mare.

  Ia te uită, delfini şi păsări! Măcar de nu i-ar apuca pe delfini cheful să-mi împingă pluta. Mi s-a povestit, că au obiceiul să împingă spre ţărm epave sau oameni, pe care-i îneacă de altfel, lovindu-i cu botul, în ciuda celor mai bune intenţii de a-i ajuta. Nu, îmi dau ocol o dată şi încă o dată, sunt chiar trei sau patru, au venit să miroase, să vadă despre ce-i vorba, dar o iau din loc fără să-mi atingă măcar pluta. Uf!

  E amiază, soarele mă bate direct în cap. Are precis de gând să mă fiarbă-n suc propriu. Ochii-mi supurează fără încetare, pielea de pe buze şi nas s-a dus. Talazurile sunt mai scurte şi se avântă mânioase spre ţărm, cu un tunet asurzitor.

  Îl văd aproape tot timpul pe Sylvain. Nu dispare aproape niciodată, valurile nu mai sunt destul de adânci. Din când în când se întoarce şi ridică braţul. E tot cu pieptul gol, cu prosopul pe cap.

  Nu mai sunt valuri, ci un resac care ne poartă spre ţărm. E-acolo un fel de banc stâncos de care se lovesc c-un zgomot îngrozitor, apoi, de cum au trecut de el, dau năvală, spumegând, spre junglă.

  Ne aflăm la mai puţin de-un kilometru de coastă şi zăresc păsări albe şi roz, cu egretele lor aristocratice, cum se plimbă şi ciugulesc în mocirlă. Sunt cu miile. Aproape nici una nu se înalţă în zbor la mai mult de doi metri. Aceste mici zboruri scurte au rostul de-a le feri să fie udate de spumă. Peste tot sunt numai clăbuci, iar marea e scârboasă, de-un galben noroios. Suntem atât de aproape, încât disting pe trunchiul arborilor linia murdară lăsată de apă la înălţimea ei maximă.

  Zgomotul trâmbelor de apă nu reuşeşte să acopere ţipetele ascuţite ale acestor păsări din neamul picioroangelor, de toate culorile. Buf! Buf! Încă doi-trei metri. Pleosc! Am dat de pământ, mă aflu pe uscat, pe mocirlă. Nu-i destulă apă ca să mă ţină. După soare, e ora două. Înseamnă că sunt patruzeci de ore de când am plecat. Asta se întâmpla alaltăieri, la zece seara, la două ore după începutul refluxului. Înseamnă că-i a şaptea maree; şi-i normal să mă aflu pe uscat: e refluxul. Fluxul o să înceapă pe la trei. La noapte o să mă aflu în junglă. Să păstrăm lanţul, spre a nu fi smuls de pe saci, deoarece momentul cel mai periculos e acela când resacul va porni să treacă peste mine fără a mă purta, totuşi, neavând destul fund. N-o să pot pluti înainte de cel puţin două-trei ore de flux.

  Sylvain se află la dreapta mea, şi mai în faţă, la peste o sută de metri. Se uită la mine şi-mi face semne. Cred că vrea să strige ceva, dar s-ar zice că gâtlejul lui nu poate să emită nici un sunet, altfel l-aş fi auzit. Valurile au dispărut, ne aflăm pe mocirlă, fără a ne stingheri alt zgomot decât ţipetele picioroangelor. Eu mă aflu la aproximativ cinci sute de metri de junglă, iar Sylvain la vreo sută sau o sută cincizeci de metri de mine, în faţa mea. Dar ce-o fi făcând tâmpitul ăla? E-n picioare şi şi-a lăsat pluta. Se joacă de-a ageamiul? N-are voie să umble, altfel se înfundă câte puţin la fiecare pas şi poate că n-o să fie-n stare să se întoarcă la plută. Încerc să fluier, nu reuşesc. Mi-a mai rămas un pic de apă, golesc burduful, apoi încerc să strig ca să-l opresc. Nu pot să scot nici cel mai mic sunet. Din mâl ies băşici cu gaz, înseamnă că-i doar o coajă subţire, dedesubt e noroi şi tipul care se lasă prins s-a curăţat.

  Sylvain se întoarce spre mine, mă priveşte şi-mi face semne pe care nu le înţeleg. Eu fac gesturi mari, vrând să-i spun: „Nu, nu, nu te mişca de pe plută, n-ai s-ajungi niciodată în junglă. Întrucât stă după sacii săi cu nuci de cocos, nu-mi dau seama dacă e departe sau aproape de plută. Socotesc mai întâi că trebuie să fie foarte aproape şi că, în cazul că s-ar împotmoli, s-ar putea prinde de ea.

  Deodată îmi dau seamă că s-a depărtat destul de mult şi că s-a cufundat în mâl fără să se mai poată desprinde ca să se întoarcă la plută. Un strigăt ajunge până la mine. Mă culc atunci pe burtă pe sacii mei şi-mi înfund mâinile în mâl, trăgând din răsputeri. Sacii înaintează sub mine şi reuşesc să alunec pe mai bine de douăzeci de metri. Abia atunci, după ce-am luat-o puţin la stânga şi când mă ridic în picioare fără a mai fi stânjenit de saci, îl văd pe camaradul meu, pe frăţiorul meu îngropat până la pântece. E la peste zece metri de pluta sa. Groaza îmi dă glas: „Sylvain! Sylvain! Nu te clinti, culcă-te,în mâl! Dacă poţi, degajează-ţi picioarele!” Vântul a dus cuvintele mele, le-a auzit. Dă din cap, de sus în jos, spre a-mi spune da. Mă culc iarăşi pe burtă şi mă desprind de mâl făcându-mi sacul să alunece. Furia îmi dă puteri supra-omeneşti şi mai avansez destul de repede spre el, cu mai bine de treizeci de metri. Cu siguranţă că mi-a trebuit mai mult de-o oră, dar acum sunt foarte aproape de el, poate la cincizeci sau şaizeci de metri. Îl văd cam neclar.

  Aşezat, cu mâinile, braţele, chipul pline de noroi, încerc să-mi şterg ochiul stâng în care a intrat noroi sărat; mă arde şi mă împiedică să văd, nu numai cu el, dar şi cu celălalt, ăl drept, care, ca să fie totul în regulă, începe să lăcrimeze. În sfârşit, îl văd; nu mai stă culcat, e-n picioare. Doar bustul se mai află deasupra mâlului.

  Tocmai a trecut primul val al resacului. A sărit pur şi simplu peste mine, fără să mă dezlipească însĂ. Şi s-a dus să se răsfire mai departe, acoperind mâlul cu spuma sa. A trecut şi peste Sylvain, care tot mai are întregul bust afara. Mă gândesc repede: „Cu cât vor veni mai multe valuri pe-atât vor muia mâlul. Trebuie s-ajung la el cu orice preţ.”

  Mă cuprinde energia unei femele care-i pe cale să-şi piardă puii şi, asemenea unei mame care vrea să-şi salveze micuţul de-un pericol iminent, trag, trag, trag de mâlul ăsta ca s-ajung până la el. Mă priveşte fără să rostească o vorbă, fără vreun gest, aţintindu-şi ochii mari spre ai mei, care-l devorează literalmente. Privirea mea îl fixează, cu singurul gând de-a nu o scăpa pe-a lui, şi nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de locul în care-mi înfund mâinile. Mă târăsc niţel, dar din cauza, a două trombe care-au trecut peste mine, acoperindu-mă cu desăvârşire, mâlul a devenit mai puţin consistent şi înaintez mult mai încet decât acum o oră. A trecut una, mare, aproape că m-a asfixiat şi desprins. Mă aşez ca să văd mai bine. Sylvain e înfundat în mâl pân' la subsuori. Mă aflu la mai puţin de patruzeci de metri de el. Mă priveşte intens, îmi dau seama că ştie c-o să moară, împotmolit acolo, ca un amărât, la trei sute de metri de Ţara Făgăduinţei.

  Mă culc din nou şi ar iarăşi mâlul ăsta, care acum e aproape lichid. Ochii lui sunt sudaţi de-ai mei. Îmi face semn să-mi spună nu, să nu mă mai forţez. Continui, totuşi şi-am ajuns la mai puţin de treizeci de metri, când soseşte o trâmbă mare; mă acoperă cu masa ei de apă şi mă smulge aproape de sacii mei care, desprinşi, înaintează cu cinci-şase metri.

  După ce trece valul, privesc. Sylvain a dispărut. Mâlul, acoperit cu un strat subţire de apă înspumată, e cu desăvârşire neted. Nici măcar mâna bietului meu prieten nu mai apare spre a-mi spune un ultim rămas-bun. Reacţia mea e îngrozitor de bestială, dezgustătoare, instinctul de conservare e mai puternic decât oricare alt sentiment: „Tu, tu eşti în viaţă. Eşti singur, şi când te vei afla în junglă, fără vreun prieten, n-o să-ţi fie prea lesne să-ţi duci la bun sfârşit evadarea.”

  Talazul care mi se sparge-n spate, întrucât mă aşezasem, mă readuce la realitate. M-a îndoit, şi izbitura a fost atât de puternică încât mi-a tăiat respiraţia. Pluta a mai alunecat cu câţiva metri şi abia acum, privind cum moare valul pe lângă arbori, încep să-l plâng pe Sylvain: „Eram atât de aproape, dacă nu te clinteai din loc. Nici trei sute de metri pân-la arbori! De ce? Hai, spune, de ce-ai făcut tâmpenia asta? Cum ai putut să-ţi închipui că pojghiţa asta uscată era destul de tare ca să poţi umbla pân' la ţărm? Soarele? Reverberaţia? Ce ştiu eu? Nu mai puteai să rezişti în iadul ăsta? Spune-mi, cum se face că un om ca tine n-a mai putut răbda câteva ore de prăjeală?”

  Resacul se succede fără încetare, cu un zgomot de tunet. Valurile vin din ce în ce mai des, unele după altele, şi tot mai mari. De fiecare dată mă acoperă cu desăvârşire şi de fiecare dată mai alunec câţiva metri, mereu în contact cu mâlul. Către ora cinci, resacul redevine val, mă desprind şi plutesc. Au fund sub ele, aşa că nu fac zgomot aproape de loc. Tunetul a încetat. Sacul lui Sylvain a şi pătruns în junglă.

  Sunt dus nu prea brutal, şi lăsat la abia douăzeci de metri de pădurea virgină, Când se retrage valul, mă aflu iar pe uscat, pe mâl, şi ferm hotărât să nu mă mişc de pe sacul meu până nu m-oi agăţa cu mâna de-o liană sau de-o cracă. Mai sunt vreo douăzeci de metri. Mi-a trebuit mai bine de-o oră până ce-am avut destul fund ca să fiu din nou ridicat şi purtat spre junglă. Valul care m-a împins mugind m-a zvârlit pur şi simplu sub arbori. Deşurubez bulonul şi mă desprind de lanţ. Nu îl arunc, s-ar putea să mai am nevoie de ei.

  ÎN JUNGLĂ.

  Repede, până nu apune soarele, intru în junglă, ba înotând, ba mergând, căci şi pe acolo e-un mâl care te trage la fund. Apa pătrunde adânc în pădure şi se lasă noaptea până să fi ajuns la uscat. Un miros, de putregai îmi umple nările şi se degajează atâtea gaze că mă ustură ochii. Picioarele mi se încurcă în ierburi şi frunze. Tot îmi mai târăsc sacul. De câte ori fac un pas, încerc mai întâi cu piciorul pământul de sub apă şi înaintez doar dacă nu se afundă.

  Prima noapte o petrec pe-un trunchi gros care s-a prăbuşit. Q grămadă de lighioane năvălesc asupra mea. Mă arde şi mă ustură tot corpul. Tocmai mi-am pus bluzonul, după ce mi-am legat bine sacul, pe care l-am tras pe trunchiul copacului şi l-am fixat la cele două capete. În sac se află viaţa, căci nucile de cocos, când le-oi deschide, îmi vor îngădui să mănânc şi deci să rezist. Maceta e legată de încheietura mâinii drepte. Mă întind istovit pe trunchiul copacului, acolo unde două ramuri bifurcate formează un fel de cuib mare, şi mă cufund în somn fără a mai avea timp să mă gândesc la ceva. Ba nu, poate că totuşi am şoptit de două sau trei ori: „Bietul Sylvain!” înainte de-a adormi buştean.

  Ţipetele păsărilor mă trezesc. Soarele pătrunde foarte adânc în junglă, razele sunt orizontale, aşa că trebuie să fie şapte sau opt dimineaţa. În jurul meu e apăraie multă, deci marea, e în flux. S-ar putea să fie sfârşitul celei de-a zecea maree.

  S-au făcut şaizeci de ore de când am plecat din Insula Diavolului. Nu-mi dau seama dacă sunt departe de mare. Oricum, o s-aştept să se retragă apa şi apoi o să mă duc pe malul mării să mă usuc şi să stau puţin la soare. Nu mai am apă de băut. Mi-au mai rămas vreo trei pumni de miez de nucă, pe care-l mănânc cu nespusă plăcere; îmi dau şi pe răni. Miezul, datorită uleiului pe care-l conţine, îmi potoleşte arsurile. Apoi fumez două ţigări. Mă gândesc la Sylvain, de data asta fără egoism. Nu plănuisem oare la început să evadez fără vreun prieten? Asta fiindcă aveam pretenţia că mă descurc şi singur. Aşadar nu s-a schimbat nimic, doar că o tristeţe adâncă îmi strânge inima şi închid ochii ca şi cum asta m-ar împiedica să văd scena afundării tovarăşului meu în mlaştină. S-a zis cu el.

  Mi-am proptit bine sacul în cuib şi încep prin a scoate o nucă de cocos. Reuşesc să cojesc două, lovindu-le din răsputeri de copac, între picioarele mele. Trebuie lovite în vârf ca să se despice coaja. E mai bine decât cu maceta. Mănânc una întreagă şi beau puţina apă prea dulce pe care-o conţine. Marea se retrage degrabă şi pot să înaintez cu uşurinţă prin noroi şi să ajung pe plajă.

  Soarele străluceşte, marea e azi de-o nespusă frumuseţe. Privesc îndelung spre locul unde presupun că a dispărut Sylvain. Hainele mi se usucă repede, precum şi trupul, pe care l-am spălat cu apă sărată. Aprind o ţigară. O ultimă privire spre mormântul prietenului meu şi mă întorc în junglă, păşind fără să întâmpin prea multe greutăţi. Cu sacul în spinare, m-afund încet-încet în desiş, în mai puţin de două ore găsesc, în sfârşit, un teren care nu e niciodată inundat. La rădăcina copacilor nu e nici o urmă care să arate că mareea ar ajunge până acolo. Am să mă opresc aici şi-am să mă odihnesc pe deplin douăzeci şi patru de ore. Am să deschid nucile de cocos una câte una şi-o să scot miezul spre a-l băga în sac, gata de mâncat oricând voi avea poftă, Aş putea s-aprind un foC. Dar cred că nu e prudent.

  Restul zilei şi-al nopţii s-a desfăşurat fără incidente. Hărmălaia păsărilor mă trezeşte la răsăritul soarelui. Isprăvesc cu scosul miezului din nucile de cocos şi, cu o boccea mică pe umăr, mă îndrept spre răsărit.

  Pe la trei după-amiază dau de-o cărare. E un drumeag făcut fie de căutătorii de balata, fie de cei ce prospectează pădurea sau îi aprovizionează pe căutătorii de aur. Cărarea e îngustă, dar curată, fără crengi de-a curmezişul, aşadar e umblată adesea. Din când în când, câteva urme de copite – copite de măgar sau de catâr nepotcovit. În gropile de noroi uscat văd urmele unor picioare de om, degetul mare e întipărit limpede pe lut. Merg până se înnoptează. Mestec miez de nucă; mă hrăneşte şi totodată mi-astâmpără setea. Uneori, după ce-am mestecat bine, îmi frec nasul, buzele şi obrajii cu cocoloşul acela plin de ulei şi de salivă. Ochii mi se lipesc adesea şi sunt plini de puroi. De cum voi putea, o să-i spăl cu apă dulce, în sac, alături de nucile de cocos, aveam o cutie etanşă cu o bucată de săpun de Marsilia, o maşină de ras Gillette, douăsprezece lame şi-un pămătuf. O regăsesc neatinsă.

  Merg cu maceta-n mână, clar n-am nevoie de ea, drumul e lipsit de obstacole. Ba chiar observ, pe margine, crăci tăiate nu de prea multă vreme. Pe cărarea asta trec oameni, trebuie să înaintez cu băgare de seamă.

  E-un alt soi de junglă decât aceea pe care am văzut-o la prima evadare, la Saint-Laurent-du-Maroni. Asta de-acum are două etaje şi nu-i chiar atât de deasă ca la fluviul Maroni. Prima treaptă de vegetaţie se ridică până la o înălţime de vreo cinci-şase metri, iar deasupra, bolta junglei se află la peste douăzeci de metri. Lumina zilei pătrunde doar în dreapta potecii. În stânga e aproape întuneric.

  Înaintez cu iuţeală, uneori prin câte-un luminiş rămas de pe urma unui incendiu provocat de om sau de trăsnet. Zăresc raze de soare. Înclinarea lor mi-arată că-i pe cale să apună. Le-ntorc spatele, îndreptându-mă spre răsărit, deci spre satul de negri Kourou sau spre penitenciarul cu acelaşi nume.

  În curând noaptea se va lăsa dintr-odată. Nu trebuie să umblu noaptea. O să intru în junglă şi-o să găsesc un locşor să mă culc.

  La mai bine de treizeci de metri de cărare, bine adăpostit sub o grămadă de frunze netede de soiul celor de banan, mă lungesc pe-un morman de frunze asemănătoare, pe care le-am tăiat cu maceta. O să dorm ferit de umezeală, şi am norocul să nu plouă. Fumez două ţigări.

  Astă-seară nu-s prea obosit. Cât priveşte foamea, sunt în formă datorită miezului de nucă. Doar setea îmi usucă gura şi nu prea reuşesc să salivez.

  A început partea a doua a evadării şi iată a treia noapte petrecută fără necazuri pe continent.

  Ah! de-ar fi fost Sylvain cu mine! Dar nu e, n-ai ce-i face, frăţioare. Ai avut tu nevoie, de când te ştii, de vreun sfat sau de vreun sprijin ca să porneşti la treabă? Eşti căpitan sau soldat? Hai, Papillon, nu te prosti, lăsând la o parte durerea firească de a-ţi fi pierdut un prieten, chiar dacă eşti singur în junglă, nu înseamnă că eşti mai puţin puternic. Ai de la Royale, de la Saint-Joseph şi de pe Insula Diavolului sunt departe, de şase zile i-ai lăsat în urmă. Cei de la Kourou or fi înştiinţaţi. Mai întâi caraliii de la lagărul forestier, apoi negrii din sat Trebuie să fie pe-acolo şi un post de jandarmi. O fi oare cuminte să mă îndrept spre satul ăsta? Nu-i cunosc câtuşi de puţin împrejurimile. Lagărul e înfipt între sat şi fluviu. E tot ce ştiu despre Kourou.

  Pe Insula Royale plănuisem să atac primul individ care mi-o ieşi în cale şi să-l silesc să mă călăuzească până prin preajma lagărului de la Inini, unde se-află indochinezii, printre care Cuic-Cuic, fratele lui Chang. De ce să-mi schimb planul? Dacă cei de pe Insula Diavolului au ajuns la concluzia că ne-am înecat, n-o să se lase cu gălăgie. Dar dacă-şi pun problema evadării, Kourou poate fi primejdios. Fiind un lagăr forestier, o fi plin de arăboi deci şi-o grămadă de potere. Cască bine ochii să nu te hăituiască, Papi! Chiar aşa. Vezi să nu fii prins între două focuri. Trebuie să-i zăreşti pe tipii ăia, oricare-or fi, până să te repereze ei. Va să zică: n-am voie să umblu pe potecă, ci prin junglă, paralel cu drumul. Azi, cât a fost ziua de lungă, ai făcut o prostie gogonată alergând pe cărarea asta fără altă armă decât cu fi cuţitoiul tău. Asta nu se mai cheamă inconştienţă, ci nebunie curată. Aşadar, de mâine o pornesc prin junglă.

  Mă scol cu noaptea-n cap, trezit de ţipetele lighioanelor şi ale păsărilor care salută zorile, şi mă dezmeticesc din somn o dată cu jungla. Şi pentru mine începe o zi nouă. Înghit un pumn de miez de nucă, bine mestecat. Mă şterg cu el şi pe faţă şi-o pornesc la drum.

  Foarte aproape de potecă, dar prin desiş, merg destul de greu întrucât, deşi lianele şi crengile nu sunt prea stufoase, trebuie să le dau deoparte ca să înaintez. Oricum, bine-am făcut c-am părăsit cărarea, căci aud pe cineva fluierând. În faţa mea, drumul se întinde drept, cale de peste cincizeci de metri. Nu-l văd pe cel ce fluieră. Ah! uite-l că vine. E un negru, cară un sac pe umăr şi are o puşcă-n mâna dreaptă. E-n cămaşă kaki, în şort şi-cu picioarele goale. Cu capul în jos, cu spinarea încovoiată de sacul cât toate zilele, nu-şi ia ochii din pământ.

  Pitit în spatele unui copac gros, chiar pe marginea potecii, cu cuţitul gata pregătit, aştept s-ajungă în dreptul meu. În clipa când trece prin faţa copacului, mă năpustesc asupra lui. Cu mâna dreaptă i-am prins din zbor braţul care ţine puşca, i-l răsucesc şi-i fac s-o scape jos. „Nu mă omori! Dumnezeule, fie-ţi milă!” E tot în picioare, cu vârful cuţitului meu proptit la baza gâtului, în stânga. M-aplec şi ridic puşca, o prăpădenie c-o singură ţeava, dar încărcată probabil cu pulbere şi alice până-n vârf. Am tras cocoşul şi, după ce m-am îndepărtat cam la doi metri, poruncesc:

  — Lasă jos sacul. Nu-ncerca s-o iei la goană, că te curăţ cât ai zice peşte.

  Bietul negru, îngrozit, îmi dă ascultare. Apoi se uită la mine:

  — Sunteţi un evadat?

  — Da.

  — Ce doriţi? Luaţi tot ce am. Dar, vă rog nu mă omorâţi, am cinci copii. Fie-vă milă, lăsaţi-mi viaţa.

  — Taci din gură. Cum te cheamă?

  — Jean.

  — Unde te duci?

  — Să le duc de mâncare şi leacuri celor doi fraţi ai mei care taie lemne-n junglă.

  — De unde vii?

  — De la Kourou.

  — Eşti de-acolo, din sat?

  — Acolo m-am născut.

  — Ştii unde-i Inini?

  — Da, uneori fac afaceri eu indochinezii din lagărul de prizonieri.

  — Vezi asta?

  — Ce-i aia?

  — O hârtie de cinci sute de franci. Ai de ales: ori faci ce-ţi spun eu, şi-ţi dăruiesc cinci sute de franci, şi capeţi puşca înapoi; ori refuzi sau încerci să mă păcăleşti şi atunci te omor. Alege.

  — Ce trebuie să fac? Fac tot ce vreţi, chiar fără bani.

  — Să mă călăuzeşti în deplină siguranţă până în împrejurimile lagărului de la Inini. După ce iau legătura cu un anume chinez, poţi să pleci. Ne-am înţeles?

  — S-a făcut.

  — Dacă mă păcăleşti, eşti un om mort.

  — Nu, jur că v-ajut cinstit.

  Are lapte condensat. Scoate şase cutii şi mi le dă, împreună cu o pâine de-un kilogram şi cu nişte slănina afumată.

  — Ascunde-ţi sacul în junglă, o să ţi-l iei mai târziu. Uite, însemn pomul cu maceta.

  Beau o cutie de lapte. Mai îmi dă şi-un pantalon lung nou-nouţ, de la o salopetă de mecanic. Îl îmbrac fără să las puşca din mână.

  — Dă-i drumul, Jean. Ai grijă să nu ne vadă nimeni, că dacă ne surprinde cineva, tu eşti de vină, şi atunci s-a zis cu tine.

  Jean se pricepe să umble prin junglă mai bine ca mine şi-mi vine greu să mă ţin după el, atât e de iscusit când e vorba să se ferească de crăci şi de liane. Năzdrăvanul ăsta parcă se plimbă prin junglă.

  — Ştiţi că la Kourou au fost înştiinţaţi c-au evadat doi ocnaşi din Insule? Vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră: o să fie primejdie mare când o să trecem pe lângă lagărul de ocnaşi de la Kourou.

  — Pari om bun şi sincer, Jean. Sper să nu mă-nşel. Pe unde socoteşti c-ar fi mai bine s-ajung la Inini? Gândeşte-te că de scăparea mea atârnă viaţa ta, căci dacă mă dibuiesc caraliii sau poterele, sunt silit să te omor.

  — Care vă e numele?

  — Papillon.

  — Bine, domnule Papillon. Trebuie să pătrundem adânc în junglă şi să ne ţinem departe de Kourou. Garantez că vă duc la Inini prin junglă.

  — Mă bizui pe tine. Ia-o pe unde crezi că-i mai sigur, în interiorul junglei se merge mai încet, dar de când ne-am depărtat de cărare, îmi dau seama că negrul s-a mai relaxat. Nu mai transpiră atât de mult şi chipul îi e mai puţin crispat, parcă s-a mai liniştit.

  — Jean, aşa-i că ţi-a mai trecut frica?

  — Da, domnule Papillon. În preajma potecii eraţi în mare primejdie, va să zică şi eu.

  Înaintăm repede. Negrul e deştept, niciodată nu se depărtează de mine cu mai mult de trei-patru metri.

  — Stai, vreau să-mi răsucesc o ţigară.

  — Vă rog, poftiţi un pachet de Gauloises.

  — Mulţumesc, Jean, eşti băiat de treabă.

  — Aşa e, sunt foarte de treabă. Vedeţi dumneavoastră, sunt catolic şi sufăr când văd cum se poartă supraveghetorii albi cu ocnaşii.

  — Ai văzut mulţi? Unde?

  — În lagărul forestier de la Kourou. Ţi se rupe inima când îI. Vezi cuM. Se prăpădesc cu încetul, măcinaţi de munca asta la tăiatul lemnelor, de friguri şi de dizenterie, în Insule o duceţi mai bine. E prima oară că văd un condamnat ca dumneavoastră perfect sănătos.

  — Aşa-i, o ducem mai bine în Insule.

  Ne-am aşezat pe-o cracă groasă. Îi ofer una din cutiile lui de lapte. Refuză, preferă să mestece nucă de cocos.

  — Nevastă-ta e tânără?

  — Da, are treizeci şi doi de ani. Eu am patruzeci. Avem cinci copii, trei fete şi doi băieţi.

  — Câştigi bine?

  — Cu lemnul de trandafir o scoatem binişor la capăt, şi nevastă-mea spală şi calcă rufele supraveghetorilor. Mai iese ceva şi din asta. Suntem foarte săraci, dar mâncăm cu toţii pe săturate şi copiii merg la şcoală. Niciodată n-au dus lipsă de încălţări.

  Amărâtului ăsta de negru i se pare că, din moment ce copiii lui au ghete-n picioare, totul e-n regulă. E aproape cât mine de înalt, chipul său n-are nimic antipatic. Dimpotrivă, ochii lui arată limpede că-i un om înzestrat cu simţiri ce-i fac cinste, că e harnic, sănătos, bun tată de familie, bun soţ, bun creştin.

  — Dar dumneata, Papillon?

  — Eu, Jean, încerc să-mi refac viaţa. De zece ani zac îngropat de viu, mă străduiesc neîncetat să evadez, ca s-ajung într-o zi ca tine, liber, cu o nevastă şi cu copii, fără să fac vreun rău cuiva nici măcar cu gândul. Chiar tu ai spus, ocna e un putregai, şi-un bărbat care se respectă trebuie să fugă din mocirla asta.

  — Am să v-ajut din toată inima. Să mergem.

  Dovedind un extraordinar simţ de orientare şi fără să şovăie vreodată în ce priveşte direcţia, Jean mă călăuzeşte de-a dreptul spre împrejurimile lagărului unde se află indochinezii; sosim la vreo două ore după lăsarea nopţii. Din depărtare se aud lovituri, nu se zăreşte nici o lumină. După câte îmi explică Jean, ca să te apropii cu-adevărat de lagăr trebuie să ocoleşti unul sau două avanposturi. Hotărâm să ne oprim şi să înnoptăm.

  Sunt mort de oboseală, mie frică, s-adorm. Dacă mă înşel în privinţa negrului? Dacă m-a dus de nas, şi-mi ia puşca în timp ce dorm, ca să mă omoare? Dacă mă lichidează, prinde doi iepuri deodată: scapă de primejdia pe care-o reprezint pentru el şi capătă o răsplată pentru uciderea unui evadat.

  Da, e foarte deştept. Fără să mai scoată o vorbă, fără să mai stea pe gânduri, se culcă şi el. Încă n-am aruncat lanţul şi bulonul. Îmi vine să-l leg; dar mă gândesc că poate să desfacă; bulonul la fel de bine ca şi mine şi că, dacă umblă tiptil în vreme ce eu dorm buştean, n-o să simt, nimic. Deocamdată o să mă străduiesc să nu adorm. Are un pachet întreg de ţigări. Cu nici un preţ n-am voie să aţipesc. Nu pot să mă încred în omul ăsta, care la urma urmei s-ar putea să fie cinstit şi să mă socotească pe mine tâlhar.

  E întuneric beznă. Stă culcat la doi metri de mine, nu zăresc decât albul tălpilor sale, e desculţ. În junglă răsună obişnuitele zgomote ale nopţii; între altele, urletul neîncetat al maimuţei guşate, răguşit şi puternic, care răzbate kilometri întregi. Are o mare importanţă: înseamnă că cei din grupul său pot să mănânce sau să doarmă fără grijă. Nu aduce a spaimă sau primejdie, va să zică prin preajmă nu sunt fiare sălbatice sau oameni.

  Încordat la culme, nu-mi vine prea greu să n-adorm; m-ajută câteva arsuri pe care mi le fac cu ţigara şi mai ales un roi de ţânţari, vorbiţi să-mi sugă tot sângele. M-aş putea apăra ungându-mă cu salivă amestecată cu tutun. Dacă-mi dau cu zeama asta de nicotină, scap de ţânţari, dar fără ei probabil c-o s-adorm. Nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc că ţânţarii ăştia n-o să mă umple de malarie sau de friguri galbene.

  Iată-mă ieşit, poate doar provizoriu, din calea putreziciunii. Când, am apucat-o pe calea asta aveam douăzeci şi cinci de ani, eram în 1931. Suntem în 1941. Zece ani. În 1931, printr-un rechizitoriu nemilos şi inuman, Pradel, procurorul lipsit de suflet, a reuşit să m-azvârle, tânăr şi plin de vigoare, în acel hău al Administraţiei penitenciare, în văgăuna aia umplută c-o scursoare vâscoasă, menită să mă topească încetul cu încetul şi să mă facă să dispar. În sfârşit, am încheiat cu bine prima parte a evadării. Am ieşit din fundul puţului, şi-am ajuns la ghizduri. Va trebui să-mi folosesc toată energia şi inteligenţa ca să izbutesc şi cu partea a doua.

  Noaptea se scurge încetişor, totuşi se scurge şi n-am adormit. Nici măcar n-am dat drumul puştii. Usturimea provocată de înţepăturile ţânţarilor m-a ţinut atât de treaz că arma nu mi-a scăpat o dată din mâini. Pot să fiu mulţumit de mine, nu mi-am riscat libertatea lăsându-mă doborât de oboseală. Mintea s-a dovedit mai tare decât trupul şi, la primele ţipete ale păsărilor, care vestesc apropierea zorilor, pot să mă felicit. Cele câteva zburătoare „sculate cu noaptea-n cap” sunt preludiul care nu se lasă prea mult aşteptat.

  Negrul se-ridică în capul oaselor, după ce şi-a întins toate mădularele, şi-şi freacă picioarele.

  — Bună dimineaţa, n-ai dormit?

  — Nu.

  — Asta-i o prostie, te asigur că nu era cazul să te temi de mine. Sunt hotărât să te ajut ca să izbuteşti.

  — Mulţumesc, Jean. Mai e mult până se luminează în junglă?

  — O oră şi ceva. Doar animalele simt cu mult înainte că mijesc zorile. Peste o oră o să vedem destul de bine. Papillon, împrumută-mi le rog cuţitul dumitale.

  I-l întind fără şovăire. Face doi-trei paşi şi taie o creangă dintr-o plantă grasă. Îmi dă o bucată mare şi-şi opreşte restul.

  — Bea apa dinăuntru şi dă-ţi cu ea pe faţă.

  Beau şi mă spăl cu soiul ăsta ciudat de burete. S-a laminat de ziuă. Jean îmi dă înapoi cuţitul. Mi-aprind o ţigară, Jean fumează şi el. Pornim la drum. După ce ne-am bălăcit de câteva ori prin nişte băltoace de noroi foarte greu de străbătut, am ajuns în împrejurimile lagărului de la Inini abia pe la amiază, fără să fi avut parte de vreo întâlnire, fie ea plăcută sau nu.

  Ne-am apropiat de-o adevărată cale de acces spre lagăr. De-a lungul acestui larg spaţiu defrişat se întinde o linie ferată îngustă. E-o cale ferată, îmi spune el, pe care nu circulă decât nişte vagonete împinse de indochinezi. Vagonetele astea fac un zgomot asurzitor, se-aud de departe. Asistăm la trecerea unuia, are pe el o bancă pe care şed doi caralii. În spatele lor, doi indochinezi frânează drăcovenia cu nişte drugi de lemn. Roţile scapără scântei. După câte spune Jean, unul din capetele prăjinilor e de oţel şi slujeşte la împingere şi frânare.

  Drumul e foarte umblat. Trec indochinezi purtând în spinare suluri de liane, unii duc câte-un purcel sălbatic, iar alţii, maldăre de frunze de cocotier. Toţi par să se îndrepte spre lagăr. Jean zice că există multe motive ca s-o porneşti prin junglă: să prinzi vreun, vânat, să cauţi liane din care se fac mobile, frunze de cocotier pentru rogojinile care apără zarzavaturile din grădini de dogoarea soarelui, să vânezi fluturi, musculiţe, şerpi etc. După ce şi-au isprăvit munca impusă de Administraţie, unii indochinezi au voie să umble câteva ore prin junglă. Cu toţii trebuie să se înapoieze înainte de orele cinci ale după-amiezii.

  — Poftim, Jean. Iată cei cinci sute de franci şi puşca (pe care-am descărcat-o în prealabil). Am cuţitul şi maceta. Poţi să pleci. Îţi mulţumesc. Dumnezeu să te răsplătească mai bine decât mine c-ai ajutat un nenorocit să încerce să-şi refacă viaţa. Te-ai purtat corect. Îţi mulţumesc încă o dată. Când o să le povesteşti copiilor tăi întâmplarea asta, nădăjduiesc c-ai să le spui: „Ocnaşul ăla părea băiat de treabă, nu-mi pare rău că l-am ajutat”.

  — Domnule Papillon, e târziu, până s-o înnopta n-apuc să mai merg cine ştie cât. Păstrează puşca, rămân cu dumneata până mâine dimineaţă. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să-l opresc chiar eu pe indochinezul pe care-o să-l alegi ca să-l înştiinţeze pe Cuic-Cuic. O să-i fie mai puţin frică de mine decât de-un alb care a evadat. Dă-mi voie s-o iau pe drumeag. Nici măcar unui caraliu nu i s-ar părea ciudat să mă vadă pe-aici, presupunând că s-ar ivi vreunul. I-aş spune c-am însemnat nişte lemn de trandafir pentru întreprinderea,. Symphorien” din Cayenne. Ai încredere în mine.

  — Atunci ia-ţi puşca, în junglă ar părea suspect cineva neînarmat.

  — Aşa-i.

  Jean s-a proţăpit în mijlocul drumului. Eu unul când şi-o face apariţia un indochinez care să-mi placă, o să fluier încetişor.

  — Bună ziua, domnu, zice-n grai local un moşneguţ indochinez care poartă pe umeri un trunchi de bananier din cei cu muguraşi terminali, delicioşi la gust.

  Fluier, întrucât bătrânelul politicos, care-l salută el întâi pe Jean, îmi place.

  — Bună ziua. Stai, vreau să vorbesc cu tine.

  — Ce vrea domnu? Şi se opreşte.

  Discută de vreo cinci minute. N-aud ce spun. Trec doi indochinezi care duc o căprioară mare, agăţată cu picioarele de-o prăjină, capul, i se târăşte pe jos. Se cărăbănesc fără să-l salute pe negru, dar îi zic ceva în păsăreasca lor celuilalt indochinez, care le răspunde două-trei vorbe.

  Jean îl aduce pe bătrân în junglă. Ajung până la mine. Îmi întinde mâna.

  — Tu frufru (evadat)?

  — Da.

  — De unde?

  — Din Insula Diavolului.

  — Ya, bun. (Râde şi se holbează la mine, cu ochii lui oblici.) Ya, bun. Cum cheamă la tine?

  — Papillon.

  — Eu nu cunoşti.

  — Eu prieten Chang, Chang Vauquien; frate cu Cuic-Cuic.

  — Ah! Ya, bun. (Şi iar îmi strânge mâna.) Tu ce vrut?

  — Spui Cuic-Cuic eu aştept el aici.

  — Asta nu putut.

  — De ce?

  — Cuic-Cuic furat şaizeci raţe de la şef lagăr. Şef vrut omoară Cuic-Cuic. Cuic-Cuic frufru.

  — De când?

  — Două luni. Pe mare?

  — Nu ştiu. Eu merg lagăr vorbit alt indochinez prieten bun Cuic-Cuic. El hotărăşte. Tu nu mişti de-aci. Eu venit înapoi noaptea asta.

  — La ce oră?

  — Nu ştiu. Dar eu venit înapoi aduce mâncare la tine, ţigări, tu nu faci foc aici. Eu fluierat „La Madelon”. Când tu auzit, ieşit la drum. Înţeles?

  — Înţeles.

  Şi pleacă.

  — Ce părere ai, Jean?

  — Nu înseamnă c-am dat greş. Dară vreţi, ne întoarcem la Kourou şi fac rost de-o barcă, de alimente şi de pânze ca s-o porniţi pe apă.

  — Jean, mă duc foarte departe, mi-e cu neputinţă să plec singur. Îţi mulţumesc pentru propunere. La o adică poate c-o să accept.

  Indochinezul ne-a lăsat o porţie zdravănă de muguraşi de palmier, pe care-o mâncăm. E proaspătă şi delicioasă, aduce foarte bine la gust cu alunele. Jean o să stea de veghe, am încredere în el. Mă dau cu zeamă de tutun pe faţă şi pe mâini întrucât ţânţarii au pornit la atac.

  Jean mă trezeşte din somn:

  — Papillon, fluieră cineva „La Madelon”.

  — Cât e ceasul?

  — Nu-i târziu, vreo nouă.

  Ne-ntoarcem la drumeag. Întuneric beznă. Omul care fluieră se apropie, îi răspund. Se apropie, suntem foarte aproape, îl simt, dar nu-l văd. Tot fluierând, când unul, când altul, reuşim să ne găsim. Sunt trei inşi. Fiecare mi-atinge mâna. Luna o să răsară în curând.

  — Să ne-aşezăm pe marginea drumului, spune unul din ei într-o franceză perfectă. În întunericul ăsta n-o să ne poată vedea nimeni.

  Jean s-a apropiat şi el.

  — Întâi mănâncă, ai să vorbeşti pe urmă, spune cel care vorbeşte atât de corect.

  Jean şi cu mine dăm pe gât o supă de zarzavat fierbinte. Ne încălzeşte şi hotărâm să păstrăm restul mâncării pentru mai târziu. Bem ceai cald cu zahăr, are gust de mentă, e delicios.

  — Eşti prieten bun cu Chang?

  — Da, mi-a spus să-l caut pe Cuic-Cuic, să evadez cu el. Eu am mai evadat o dată, foarte departe, până-n Columbia. Sunt marinar bun, de-aia voia Chang să-l iau şi pe frate-său. Are încredere în mine.

  — Foarte bine. Ce tatuaje are Chang?

  — Un dragon pe piept, trei puncte pe mâna stângă. Mi-a spus că cele trei puncte sunt semnul că a fost unul din capii răscoalei de la Poulo Condor. Cel mai bun prieten al lui e un alt conducător al răscoalei, îl cheamă Van Hue. Îl lipseşte un braţ.

  — Ala-s eu, zice intelectualul. Nu-ncape îndoială că eşti prietenul lui Chang, aşadar prietenul nostru. Fii atent: Cuic-Cuic n-a putut încă să pornească pe mare, întrucât nu se pricepea să conducă o barcă. Pe de altă parte, e singur, e-n junglă, la vreo zece kilometri de aici. Face mangal. Nişte prieteni îl vând şi-i dau banii. Când o avea destule economii, o să-şi cumpere o barcă şi-o să caute pe careva să evadeze împreună. Acolo unde e nu riscă nimic. Nimeni nu poate s-ajungă la soiul ăla de insulă pe care se află, fiindcă e înconjurată de smârcuri. Oricine se aventurează într-acolo fără să cunoască drumul e înghiţit de mlaştină, în zori viu să te iau ca să te duc la Cuic-Cuic. Haideţi cu noi.

  O luăm pe marginea drumului, căci a răsărit luna şi e destulă lumină ca să vezi cale de cincizeci de metri. Când ajungem în dreptul unui pod de lemn, îmi spune.

  — Bagă-te sub pod. Ai să dormi aici, vin să te iau mâine dimineaţă.

  Ne strângem mâna şi cei trei pleacă. Umblă fără să se ascundă. Dacă-i surprinde careva, o să spună că s-au dus să controleze nişte capcane aşezate peste zi în junglă. Jean zice:

  — Papillon, tu nu dormi aici. Tu dormi în junglă, eu dorm aici. Când o veni, te chem.

  — S-a făcut.

  Mă întorc în junglă şi, după ce fumez câteva ţigări, adorm mulţumit, cu burta plină de supa cea bună.

  Van Hue e prezent la întâlnire înainte de revărsatul zorilor. Ca să câştigăm timp, o să ţinem drumul până la răsăritul soarelui. Mergem repede vreme de peste patruzeci de minute. Dintr-o dată se face ziuă şi se aude de departe zgomotul unui vagonet care vine spre noi pe linia ferată. Intrăm în junglă.

  — Rămâi cu bine, Jean, îţi mulţumesc şi-ţi urez noroc. Dumnezeu să te binecuvânteze, pe tine şi familia ta.

  Insist să accepte cei cinci sute de franci. În caz că n-ar reuşi combinaţia cu Cuic-Cuic, mi-a explicat cum să mă apropii de satul lui şi cum să-l ocolesc ca să ajung din nou pe drumeagul pe care l-am întâlnit. E nevoit să treacă pe-acolo de două ori pe săptămână. Îi strâng mâna acestui nobil negru guyanez, iar el se avântă pe drum.

  — Haidem, zice Van Hue pătrunzând în junglă.

  Se orientează fără să şovăie şi înaintăm destul de repede, deoarece hăţişul nu-i prea des. Evită să taie cu maceta ramurile şi lianele care-l încurcă. Le dă la o parte.

  CUIC-CUIC.

  În mai puţin de trei ore ajungem în faţa unei întinderi noroioase. Nuferi în floare şi nişte frunze mari, verzi, stau lipite de mlaştină. O luăm pe marginea mlaştinii.

  — Fii atent să n-aluneci altfel dispari pe vecie, mă previne Van Hue când mă vede poticnindu-mă.

  — Dă-i înainte, viu după tine şi-o să fiu mai atent.

  La vreo sută cincizeci de metri în faţa noastră se zăreşte o insuliţă. Din mijlocul ei se ridică o coloană de fum. Acolo trebuie să fie cărbunăria. Văd în mocirlă un caiman înfundat în noroi pân' la ochi. Cu ce naiba s-o fi hrănind crocodilul ăsta aici, în mocirlă?

  După ce-am mers mai bine de-un kilometru pe malul acestui lac de noroi, Van Hue se opreşte şi începe să cânte cât îl ţine gura. Un individ se apropie de malul insuliţei. E mic de statură şi n-are pe el decât un şort. Cei doi indochinezi vorbesc între ei. Durează cam mult şi încep să-mi pierd răbdarea când, în sfârşit, termină de vorbit.

  — Vino-ncoa, zice Van Hue.

  Mă iau după el, ne întoarcem pe unde-am venit.

  — Totul e-n ordine, ăsta-i un prieten al lui Cuic-Cuic. Cuic-Cuic s-a dus la vânătoare, n-o să mai întârzie mult, trebuie să-l aşteptăm aici.

  Ne aşezăm. Cuic-Cuic soseşte în mai puţin de-o oră. E un individ mărunţel şi uscat, galben ca anamiţii, cu dinţii daţi cu mult lac, aproape negri strălucitori, cu ochi inteligenţi şi sinceri.

  — Eşti prieten cu fratele meu Chang?

  — Da.

  — Bine. Poţi să pleci, Van Hue.

  — Mulţumesc, zice Van Hue.

  — Na, ţine potârnichea asta.

  — Nu, mulţumesc.

  Îmi strânge mâna şi pleacă.

  Cuic-Cuic porneşte cu mine, în faţa noastră merge un purcel. Ne ţinem pur şi simplu după el.

  — Bagă bine de seamă, Papillon. La cel mai mic pas greşit te înghite noroiul. În caz de accident nu ne putem ajuta unul pe altul, ar însemna să dispară nu unul, ci doi. Cărarea pe unde se poate merge nu e niciodată aceeaşi, fiindcă noroiul se mişcă, dar purcelul găseşte totdeauna o trecere. O singură dată a trebuit s-aştept două zile până să trec.

  Chiar aşa e, purcelul negru adulmecă şi o porneşte repede prin mlaştină. Indochinezul îi vorbeşte pe limba lui. Sunt uluit văzând cum îl ascultă animalul ăsta ca un căţel. Cuic-Cuic priveşte atent, iar eu mă holbez, încremenit. Purcelul străbate o distanţă fără să se afunde vreodată mai mult de câţiva centimetri. Noul meu prieten porneşte degrabă la rândul lui, şi-mi spune:

  — Pune piciorul pe urmele mele. Trebuie să trecem cât se poate de repede, căci urmele lăsate de purcel se şterg cât ai clipi.

  Am străbătut mlaştina fără vreun bucluc. Niciodată noroiul nu mi-a trecut de gleznă, şi asta doar spre sfârşit.

  Purcelul făcuse zigzaguri lungi, ceea ce ne-a silit să umblăm pe scoarţa asta mai tare peste două sute de metri. Sunt lac de sudoare. Aş minţi spunând că mi-a fost doar frică, eram îngrozit sadea.

  În prima parte a drumului mă tot întrebam dacă mi-era scris să mor ca Sylvain. Revedeam ultimele clipe ale acelui amărât şi, cu toate că eram treaz de-a binelea, îi distingeam trupul, dar chipul lui părea să aibă trăsăturile mele. În ce hal m-a impresionat traversarea asta! N-o s-o uit prea uşor.

  — Dă-mi mâna.

  Cuic-Cuic, omuleţul ăsta numai piele şi oase, mă ajută să mă caţăr pe mal.

  — Bravo, frăţioare, aici precis că nu ne-ajunge potera.

  — Ah, în privinţa asta poţi să te culci pe-amândouă urechile!

  Am ajuns pe insuliţă. Mă îneacă un miros de bioxid de carbon. Tuşesc. E fumul de la cele două cărbunarii care ard mocnit. În tot cazul, aici n-o să mă mănânce ţânţarii. În bătaia, vântului, învăluită-n fum, se înalţă o colibă cu acoperişul din frunze şi cu pereţii tot din frunze, împletite ca nişte rogojini. Are o uşă, iar în faţa ei se află micul indochinez pe care l-am văzut înainte de Cuic-Cuic.

  — Bună ziua, domnu.

  — Vorbeşte-i franţuzeşte, nu în dialect, e un prieten de-al lui frate-meu.

  Bucăţica aceea de om mă cercetează din cap până-n picioare. Mulţumit de inspecţie, îmi întinde mina, zâmbindu-mi ştirb.

  — Intră, stai jos.

  E curat în bucătăria asta, singura încăpere de altfel. Fierbe ceva pe foc, într-o oală mare. Există un singur pat încropit din crengi de copac, la cei puţin un metru de la pământ.

  — Ajută-mă să-i pregătesc un pat pentru la noapte.

  — Da, Cuic-Cuic.

  În mai puţin de-o jumătate de oră, culcuşul meu e gata. Cei doi indochinezi pun masa şi mâncăm o supă delicioasă, apoi orez cu tocăniţă de carne.

  Tipul, prietenul lui Cuic-Cuic, e cel care vinde mangalul. Nu stă pe insulă, de aceea, când se înnoptează, Cuic-Cuic şi cu mine rămânem singuri.

  Da, am furat toate raţele şefului, de-aia am şters-o. Stăm faţă-n faţă, chipurile ne sunt luminate din când în când de văpăile focului. În timp ce vorbim, ne privim. Fiecare caută să-l cunoască şi să-l înţeleagă pe celălalt.

  Faţa lui Cuic-Cuic nu-i aproape deloc galbenă, i-a bronzat-o soarele. Ochii săi foarte oblici, negri şi strălucitori privesc ţintă când vorbeşte. Fumează ţigări lungi, răsucite de el din frunze de tutun negru.

  Eu continui să fumez ţigări pe care mi le fac din hârtia de orez adusă de Ciung.

  M-am cărăbănit aşadar pentru că şeful, stăpânul raţelor voia să mă căsăpească acu trei luni. Din păcate, am pierdut la cărţi nu numai banii luaţi pe raţe, dar şi pe cei câştigaţi cu mangalul.

  — Unde joci cărţi?

  — În junglă. Indochinezii din lagărul de la Inini şi cei eliberaţi vin de ia Cascade, joacă-n fiecare noapte.

  — Eşti hotărât s-o porneşti pe mare?

  Abia aştept. Pe când îmi vindeam mangalul, socoteam să cumpăr o barcă, să găsesc un tip care să ştie s-o manevreze şi care să vrea s-o întindă cu mine. Acu, abia cu ce iau peste săptămâni din vânzarea mangalului o să putem cumpăra barca şi s-o pornim pe mare, de vreme ce ştii s-o pilotezi

  — Am bani, Cuic-Cuic. Nu-i nevoie să mai aşteptăm până se vinde mangalul ca să cumpărăm barca.

  — Atunci e-n regulă. Ştiu o şalupă faină, pe care se cere o mie cinci sute de franci. O vinde un negru, tăietor de lemne.

  — Da.

  — Vreau s-o văd şi eu.

  — Mâine mă duc la Ciocolată, cum îi zic eu. Povesteşte-mi cum ai evadat, Papillon. Credeam că nu-i cu putinţă s-o întinzi din Insula Diavolului. De ce n-a plecat şi frate-meu Chang cu tine?

  Îi povestesc evadarea, valul Lisette, moartea lui Sylvain.

  — Înţeleg de ce n-a vrut Chang să plece cu tine. Era într-adevăr riscant. Eşti deosebit de norocos, de-aia ai putut s-ajungi pân-aici. Îmi pare bine.

  Cuic-Cuic şi cu mine stăm la taclale de peste trei ore, în zori vrea să se ducă la Ciocolată, de asta ne culcăm devreme, după ce-am pus pe foc o cracă groasă, să-l ţinem aprins toată noaptea. Fumul mă îneacă şi mă face să tuşesc, dar are şi-un avantaj: nici urmă de ţânţari.

  Întins pe culcuşul meu, acoperit cu o pătură pe cinste, la căldură, închid ochii. Nu pot s-adorm. Sunt prea agitat. Da, evadarea merge bine. Dacă barca-i bună, în mai puţin de-o săptămână pornesc în larg. Cuic-Cuic e mic de statură, costeliv, dar probabil de-o forţă puţin obişnuită şi cu o rezistenţă de fier. Precis că-i cinstit şi corect cu prietenii lui, dar totodată foarte crud cu duşmanii. Nu-i lucru uşor să citeşti ceva pe chipul unui asiatic, nu exprimă nimic. Privirea totuşi pledează în favoarea lui.

  Adorm şi visez marea însorită, iar barca mea spintecă voios valurile, în drum spre libertate.

  — Vrei cafea sau ceai?

  — Tu ce bei?

  — Ceai.

  — Dă-mi un ceai.

  Abia se crapă de ziuă, focul a rămas aprins din ajun, într-o cratiţă fierbe apa. Un cocoş cucurigă vesel, în jurul nostru, nici un ciripit de păsări, precis că le goneşte fumul cărbunăriilor. Purcelul cel negru e culcat în patul lui Cuic-Cuic. Se vede că-i un leneş şi jumătate, căci continuă să doarmă. Pe jar se coc nişte turte din făină de orez. După ce-mi dă un ceai cu zahăr, amicul taie-n două o tartă, o unge cu margarină şi mi-o întinde. Dejunăm pe săturate. Mănânc trei turte bine coapte.

  — Plec, însoţeşte-mă câţiva paşi. Dacă auzi strigând sau fluierând, să nu răspunzi. Nu-i cazul să te temi, nimeni nu poate să vină până aici. Dar dacă te-arăţi pe malul mlaştinii s-ar putea să te cureţe cu-n glonţ de puşcă.

  Purcelul sc trezeşte la chemarea stăpânului său. Mănâncă şi bea, apoi iese, ne luăm după el. O ia la dreapta spre mlaştină. Coboară destul de departe de locul unde-am sosit ieri. Se întoarce după vreo zece metri. Nu-i place pe-aici. Abia după trei încercări izbuteşte să treacă. Pe dată, fără să dea vreun semn de frică, Cuic-Cuic străbate distanţa până la terenul solid.

  Cuic-Cuic urmează să se întoarcă abia pe seară. Am lichidat de unul singur supa pe care-o pusese pe foc. Am găsit în coteţ opt ouă, iar din trei mi-am făcut o omletă, cu margarină. Vântul şi-a schimbat direcţia, fumul celor două cărbunarii din faţa colibei se îndreaptă spre mal. La adăpost de ploaia care a răpăit în timpul după-amiezii, culcat comod pe patul meu de lemn, nu m-a supărat bioxidul de carbon.

  Dimineaţa am dat ocol insuliţei. Aproape în mijlocul ei se află un luminiş destul de mare. Nişte copaci răsturnaţi şi nişte trunchiuri tăiate mi-arată că de-aici îşi ia Cuic-Cuic lemnele din care-şi face mangalul. Mai văd şi o groapă mare într-un teren cu lut alb, de unde scoate desigur pământul trebuincios pentru a-şi acoperi lemnele, care trebuie să ardă mocnit. Găinile vin să ciugulească în luminiş. Un şobolan uriaş îmi fuge aproape de sub picioare şi la câţiva metri mai încolo găsesc un şarpe de aproape doi metri lungime, mort. Desigur că şobolanul l-a omorât.

  De-a lungul acelei zile, pe care am petrecut-o singur pe insulă, am făcut un şir de descoperiri. Am găsit, de pildă, o familie de furnicari. Mama şi trei pui. În jurul lor, un furnicar uriaş era într-o agitaţie fără seamăn. În luminiş, vreo douăsprezece maimuţe foarte mici sar dintr-un copac într-altul. Când mă apropii, chirăie de mama focului.

  Cuic-Cuic se întoarce pe înserat.

  — Nu l-am găsit pe Ciocolată şi nici barca. S-a dus probabil s-aducă alimente de la Cascade, cătunul unde-şi are casa. Ai mâncat bine?

  — Da.

  Mai vrei ceva de mâncare?

  — Nu.

  — Ţi-am adus două pachete de tutun cenuşiu, e-o mahorcă ordinară, dar n-am găsit altceva.

  — Mulţumesc, e bun şi-ăsta. Când pleacă, Ciocolată stă mult în sat?

  — Două-trei zile, dar o să mă duc totuşi mâine şi-n fiecare zi, fiindcă nu ştiu când a plecat.

  A doua zi plouă cu găleata. Ceea ce nu-l împiedică pe Cuic-Cuic să plece, gol puşcă. Îşi ţine hainele sub braţ, învelite într-o muşama. Nu-l însoţesc: „N-are rost să te ude şi pe tine,” îmi spune.

  Ploaia s-a oprit. Soarele mi-arată că trebuie să fie vreo zece-unsprezece. Unul din cele două cuptoare de mangal, cel de-al doilea, s-a prăbuşit sub răpăiala ploii. Mă apropii să-mi dau seama de pagubă. Potopul n-a reuşit să stingă, de tot lemnele. Din grămada aia tot mai iese fum. Deodată, mă frec la ochi până să mă mai uit o dată, atât e de neprevăzut ceea ce văd: din cărbunărie ies cinci pantofi. Îţi dai imediat seama că-n aceşti pantofi, perpendicular pe tocul lor, se află câte un picior. Aşadar, în cărbunărie sunt pe cale să se prăjească trei cetăţeni. Nu-i nevoie de-un desen ca să explic care mi-a fost prima reacţie: te cam ia cu frig pe şira spinării când dai de-o drăcovenie ca asta. Împingând cu piciorul nişte mangal pe jumătate ars, mă aplec şi descopăr şi ce-l de-al şaselea picior.

  Cuic-Cuic nu-i omul care să facă o treabă doar pe jumătate: pe tipii cărora le face de petrecanie îi transformă-n cenuşă pe bandă rulantă. Sunt atât de impresionat încât mai întâi plec de la cărbunărie şi mă duc până-n luminiş, să stau la soare. Am nevoie de căldură. Chiar aşa, în zăduful acela mi s-a făcut deodată frig şi simt nevoia unei adevărate raze de soare tropical.

  Cititorul va socoti poate că nu-i logic, că după cele văzute ar fi trebuit mai degrabă să fiu lac de năduşeală. Ei bine, nu; sunt sloi, îngheţat trupeşte şi sufleteşte. Abia mai târziu, după mai bine de-o oră, a început să mi se brobonească fruntea de sudoare, deoarece, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi zic că, după cele ce i-am spus, că am mulţi bani în tub, mare minune că mă mai aflu în viaţă.

  Mi-aduc aminte că fratele lui, fusese condamnat pentru piraterie şi asasinat la bordul unei jonci. Când atacau un vas ca să-l prade, lichidau toată familia, bineînţeles pe considerente de ordin politic. Aşadar e vorba de indivizi bine antrenaţi pentru asasinate în serie. Pe de altă parte, sunt prizonier aici. Mă aflu într-o situaţie cam albastră.

  Ia să vedem cum stăm, Dacă-l omor pe Cuic-Cuic pe insuliţă şi-l bag la rândul meu în cuptor, nimeni nu ştie nimic. Dar purcelul n-o să-mi dea ascultare, măgarul acesta de purcel dresat nici măcar nu ştie franţuzeşte. Deci, n-am cum s-o şterg de pe insulă. Dacă-l ameninţ pe indochinez cu arma, o să mă asculte, dar în cazul acesta, trebuie să-l omor după ce mă scoate din insulă. Dacă-l arunc în mlaştină, dispare, dar o fi având el un motiv să-i ardă pe tipii ăia în loc să-i zvârle în mlaştină,ceea ce i-ar fi mai la îndemână. De caralii mă doare-n cot, dar dacă prietenii lui, indochinezii, află că l-am omorât, o să se prefacă în potere şi, întrucât se descurcă straşnic prin junglă nu va fi prea distractiv să-i am coadă după mine.

  Cuic-Cuic n-are decât o puşcă, cu o singură ţeavă ce se încarcă pe sus. N-o lasă niciodată din mâini, nici când găteşte. Doarme cu ea şi-o ia cu el chiar când se duce să-şi facă nevoile. O să fie cazul să-mi ţin şişul tot timpul deschis, dar mai trebuie să şi dorm. Ce să zic, bine mi-am mai ales asociatul cu care să evadez!

  N-am mâncat nimic toată ziua. Şi n-am luat încă nici o hotărâre, când aud pe cineva cântând. E Ciuc-Ciuc care se întoarce. Pitit după nişte crengi, îl văd cum se apropie. Duce un pachet pe cap şi ies la iveală abia când ajunge lângă mal. Zâmbind, îmi dă pachetul învelit într-un sac de făină, urcă alături de mine şi se îndreaptă spre colibă. Merg după el.

  — Veşti bune, Papillon, Ciocolată s-a întors. N-a dat încă barca. Zice că poate să ducă peste cinci sute de kile. În pachetul pe care ţi l-am dat sunt nişte saci de făină ca să facem o velă şi-un foc. Ăsta-i primul pachet. Mâine le-aducem şi pe celelalte, o să vii cu mine să vezi dacă-ţi place barca.

  Cuic-Cuic îmi explică toate astea fără să se întoarcă spre mine. Mergem unul în spatele celuilalt. Întâi purcelul, după aia el, şi eu la urmă. Bag repede la cap că nu pare să aibă de gând să mă vâre-n cuptor, de vreme ce-i vorba să văd mâine barca şi a şi început să scoată parale în vederea evadării: a cumpărat sacii de făină.

  — Ia te uită, s-a surpat o cărbunărie. Precis că-i ploaia de vină. A turnat cu găleata, aşa că nu mă mir.

  Nici nu se duce să vadă cărbunăria, şi intră de-a dreptul în colibă. Nu mai ştiu ce să zic, nici ce hotărâre să iau. Să mă fac că n-am văzut nimic, nu merge. Ar părea ciudat ca de-a lungul întregii zile să nu mă fi apropiat de cărbunărie, care se află la douăzeci şi cinci de metri de colibă.

  — Da, n-am băgat de seamă.

  — Dar ce, n-ai mâncat?

  — Nu, nu mi-a fost foame.

  — Ţi-e rău?

  — Nu.

  — Atunci de ce n-ai halit supa?

  — Cuic-Cuic, stai jos, am de vorbit ceva cu tine.

  — Lasă-mă să fac focul.

  — Nu. Vreau să vorbesc cu tine imediat, până nu se întunecă.

  — Ce s-a întâmplat?

  — S-a întâmplat că, surpându-se, cărbunăria a scos la iveală trei oameni pe care-i frigeai înăuntru. Aştept o explicaţie.

  — Ah! asta-i! De-aia mi se părea mie că eşti întors I.

  Şi fără să se tulbure câtuşi de puţin, mi se uită drept în ochi:

  — Erai neliniştit după cele văzute. Te-nţeleg, e firesc. Ba chiar am avut noroc că nu m-ai înjunghiat pe la spate. Ascultă, Papillon, cei trei indivizi erau poteraşi. Acum o săptămână, mai bine zis acum vreo zece zile, îi vândusem lui Ciocolată o cantitate serioasă de mangal. Omul pe care l-ai văzut mă ajutase la căratul sacilor. E o treabă complicată: tragem c-o frânghie de peste două sute de metri un şir de saci care alunecă pe mâl. Scurt pe doi. Lăsasem o grămadă de urme de-aici şi pân' la un râuleţ unde se afla piroga lui Ciocolată. Căzuseră câteva bucăţi de mangal din nişte saci cam paradiţi. Atunci a-nceput să dea târcoale primul „vânător de oameni”. Din cârâitul animalelor am priceput că-i cineva în junglă. L-am zărit pe individ fără ca el să mă vadă. Nu mi-a fost greu să traversez. În partea opusă, făcând un semicerc, şi că-i cad în spate. Nici măcar n-a apucat să vadă cine l-a omorât. Observasem că, în mlaştină, cadavrele celor care s-au scufundat ies la suprafaţă după câteva zile, aşa că l-am adus încoace şi l-am băgat în cuptor.

  — Şi ăilalţi doi?

  — Asta s-a întâmplat cu trei zile înainte de venirea ta. Era o noapte foarte întunecoasă şi liniştită, lucru destul de rar în junglă. Ăştia doi dădeau târcoale mlaştinii de pe la apusul soarelui. Pe unul îl apuca tusea ori de câte ori ajungea fumul până la ei. Zgomotul ăsta m-a înştiinţat că sunt acolo. Înainte de revărsatul zorilor mi-am luat inima-n dinţi şi-am trecut mlaştina în partea opusă locului unde auzisem tusea. Ca s-o scurtez, am să-ţi spun doar că primului i-am tăiat beregata. Nici n-a prins să ţipe. Celălalt, care avea o puşcă de vânătoare a făcut greşeala să se descopere, într-atât era de ocupat să se zgâiască la jungla de pe insuliţă, să vadă ce se petrece acolo. L-am împuşcat şi, fiindcă nu murise, i-am băgat cuţitul în inimă. Ăştia sunt cei trei tipi pe care i-ai descoperit în cărbunărie, Papillon. Erau doi arabi şi un francez. N-a fost de glumă să trec mlaştina cu ăştia în spinare. A trebuit să-i trec unul câte unul, că erau grei. În sfârşit, am reuşit să-i bag în Cuptor.

  — Chiar aşa s-au petrecut lucrurile?

  — Da, Papillon, ţi-o jur.

  — De ce nu i-ai aruncat în mlaştină?

  — Ţi-am spus, noroiul scoate cadavrele. Câteodată cad căprioare mari înăuntru, şi după o săptămână ies la suprafaţă. Miroase atunci a hoit până ce le mănâncă păsările de pradă. Asta durează mult, iar cârâiturile şi zborul lor i-atrag pe cei ce-şi vâră nasul peste tot. Ascultă, Papillon, îţi jur, cu mine n-ai de ce să te temi. Na, ca să te linişteşti, ia puşca, dacă vrei.

  Am o poftă nebună să accept arma, dar mă stăpânesc şi-i spun pe tonul cel mai firesc cu putinţă:

  — Nu, Cuic-Cuic. Mă aflu aici pentru că mă simt în siguranţă, alături de-un prieten. Mâine va trebui să-i mai arzi o dată pe ăia, nu se ştie ce se poate întâmpla după ce plecam. N-am chef să fiu acuzat, fie şi-n lipsă, de trei asasinate.

  — Da, o să-i mai ard şi mâine. Dar fii liniştit, nimeni n-o să pună vreodată piciorul pe insuliţa asta. E. Cu neputinţă să treci fără să te scufunzi.

  — Dar c-o barcă pneumatică?

  — La asta nu m-am gândit.

  — Dacă i-aduce careva pe jandarmi pân-aici şi-şi vâră-n cap s-ajungă la insulă, precis că izbutesc să treacă cu o barcă pneumatică, de-aia trebuie să plecăm cât mai iute.

  — De acord. Mâine aprindem din nou cărbunăria, de altfel, nici nu s-a stins de tot. Doar să facem două coşuri de aerisire.

  — Bună seara, Cuic-Cuic.

  — Noapte bună. Papillon. Şi-ţi repet, dormi liniştit, poţi să ai încredere în mine.

  Învelit cu pătura pân' la bărbie, căldura ei mă desfată. Mi-aprind o ţigară. În mai puţin de zece minute, Cuic-Cuic începe să sforăie. Lângă el purcelul respiră zgomotos. Focul nu mai arde cu flacără, dar trunchiul de copac, plin de tăciuni care licăresc roşietic ori de câte ori pătrunde briza-n colibă, creează o impresie de pace şi de linişte sufletească. Mă bucur de confortul ăsta şi-adorm cu un gând ascuns: mâine ori mă trezesc din somn, şi va să zică de-aici încolo între Cuic-Cuic şi mine totul va fi în regulă, ori indochinezul e cel mai grozav artist din lume când e vorba să-şi ascundă intenţiile şi să toarne la gogoşi, şi-atunci nu mai apuc să mai văd lumina soarelui, fiindcă ştiu prea multe despre el şi s-ar putea să nu-i convină.

  Cu o cană de cafea în mână, specialistul asasinatelor în serie vine să mă trezească. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Îmi spune bună dimineaţa cu un zâmbet deosebit de prietenesc. S-a luminat de ziuă.

  — Na, bea-ţi cafeaua, ia o turtiţă, i-am pus margarină. După ce am mâncat şi-am băut, mă spăl afară, luând apă dintr-un butoi care-i mereu plin.

  — Vrei să mă ajuţi, Papillon?

  — Da, răspund eu, fără să întreb la ce.

  Tragem de picioare cadavrele pe jumătate arse. Bag de seamă, fără să zic nimic, că cei trei au burta despicată: precis că simpaticul indochinez a cotrobăit prin măruntaiele lor, poate au vreun tub. Să fi fost de-adevăratelea poteraşi? Sau simpli vânători de fluturi ori fiare? I-a lichidat ca să se apere sau ca să-i prade? Gata, m-am gândit destul la povestea asta. Îi aşezăm la loc, într-un gol al cărbunăriei, bine acoperiţi cu lemne şi lut; Am deschis două coşuri de aerisire şi cărbunăria porneşte să-şi îndeplinească cele două funcţii: să facă mangal şi să prefacă-n cenuşă cele trei stârvuri.

  — Papillon, valea. Purcelul găseşte destul de repede un loc de trecere.

  Traversăm mlaştina în flanc câte unul. Când să-mi iau inima-n dinţi şi s-o pornesc prin mlaştină, mă cuprinde o spaimă de neînvins. Înecarea lui Sylvain în noroi m-a impresionat atât de puternic că nu mă pot aventura nepăsător prin smârcuri. În sfârşit, lac de sudoare rece, mă iau după Cuic-Cuic. De fiecare dată pun piciorul în urma lăsată de el. N-am nici un motiv să mă tem: dacă trece el, înseamnă că pot să trec şi eu.

  După două ore şi mai bine de mers ajungem la locul unde Ciocolată taie lemne. Nu ne-am întâlnit cu nimeni în junglă, aşa că n-a fost cazul să ne ascundem.

  — Bună ziua.

  — Bună ziua, Cuic-Cuic.

  — Toate bune?

  — Da, toate bune.

  — Arată-i prietenului meu barca.

  Barca e foarte solidă, un soi de şalupă de transport. Grea, dar zdravănă. Îmi înfig cuţitul peste tot. Nicăieri nu pătrunde mai mult de jumătate centimetru. Şi fundul e intact. A fost făcută din lemn clasa întâi.

  — Cum o dai?

  — Două mii cinei sute de franci.

  — Îţi dau două mii. Batem palma.

  — Barca asta n-are chilă. Îţi mai dau cinci sute de franci, dar să-i faci o chilă, o cârmă şi-un catarg. Chila, ca şi cârma, din lemn tare. Catargul să aibă trei metri şi să fie din lemn uşor şi flexibil. Când e gata?

  — Peste o săptămână.

  — Uite două hârtii de-o mie şi una de cinci sute. O să le rup în două, primeşti cealaltă jumătate când îmi dai barca. Păstrează cele trei jumătăţi la dumneata. Ne-am înţeles?

  — S-a făcut.

  — Vreau permanganat, un butoi cu apă, ţigări şi chibrituri, alimente pentru patru oameni pe timp de-o lună: făină, ulei, cafea şi zahăr. Proviziile ţi le plătesc separat, îmi predai totul pe fluviu, pe Kourou.

  — Domnu, nu pot să vă însoţesc la gura fluviului.

  — Nici n-am cerut asta. Ţi-am spus să-mi predai barca pe fluviu şi nu în golfuleţ.

  — Poftim sacii de făină, o frânghie, ace de cusut şi aţă pescărească.

  Cuic-Cuic şi cu mine ne întoarcem la ascunzătoarea noastră. Ajungem, fără necazuri, mult înainte să se fi înnoptat. La întoarcere a cărat purcelul în spinare, că animalul obosise.

  Şi azi sunt singur, tocmai cos vela, când aud nişte ţipete. Pitit în junglă, m-apropii de mlaştină şi privesc spre malul celălalt: Cuic-Cuic gesticulează şi discută cu intelectualul. După câte înţeleg, vrea să treacă pe insuliţă, şi Cuic-Cuic nu-l lasă. Fiecare are câte-o macetă în mână. Ciungul e cel mai agitat. Numai de nu mi l-ar omorî pe Cuic-Cuic! Mă hotărăsc să ies la iveală. Fluier. Cei doi se întorc spre mine.

  — Ce s-a întâmplat, Cuic-Cuic?

  — Vreau să vorbesc cu tine, Papillon, strigă celălalt, iar Cuic-Cuic nu mă lasă să trec.

  După încă zece minute de discuţii, purcelul le deschide calea şi ajung amândoi pe insuliţă. Stând jos, în colibă, fiecare cu o cană de ceai în mână, aştept să vorbească.

  — Să vezi, zise Cuic-Cuic. Ţine morţiş să se uşchească cu noi. Eu îi explic că n-am nici un amestec în treaba asta, că tu plăteşti şi tu hotărăşti totul. Nu vrea să mă creadă.

  — Papillon, spune celălalt, Cuic-Cuic e obligat să mă ia cu el.

  — De ce?

  — El e acela care, acu doi ani, mi-a tăiat braţul într-o încăierare la un joc de cărţi. M-a pus să jur că n-o să-l omor. Am jurat, dar cu o condiţie: toată viaţa lui sau cel puţin câtă vreme i-o voi cere, trebuie să mă hrănească. Şi-atunci, dacă pleacă, nu-l mai văd cât oi trăi. Aşa că, sau te lasă să pleci singur, sau mă ia cu el.

  — Mare-i grădina lui Dumnezeu! Ascultă, eu sunt de acord să te iau. Barca e bună şi mare, am putea pleca şi mai mulţi, numai să vrem. Dacă şi Cuic-Cuic e de acord, te iau.

  — Mulţumesc, spune ciungul.

  — Ce zici, Cuic-Cuic?

  — De acord, dacă vrei tu.

  — Mai e ceva important. Poţi să ieşi din lagăr fără să te dea dispărut şi să te caute ca evadat, şi s-ajungi la fluviu înainte de se înnoptează?

  — Asta-i uşor. Pot să ies începând de la ora trei după-amiază şi-n mai puţin de două ore sunt pe malul fluviului.

  — Cuic-Cuic, ai să găseşti pe întuneric locul de unde să-l îmbarcăm pe prietenul tău fără să pierdem vremea?

  — Sigur că da.

  — Vino de azi într-o săptămână, ca să afli ziua plecării.

  Ciungul pleacă vesel după ce mi-a strâns mâna. Îi văd cum îşi iau rămas bun, pe malul celălalt. Înainte de-a se despărţi îşi strâng mâna. Totul e-n ordine. După ce Cuic-Cuic se întoarce în colibă, continui convorbirea de unde am lăsat-o.

  — Ciudat contract ai mai încheiat eu duşmanul tău: n-am mai auzit de-o asemenea drăcovenie, să-l hrăneşti toată viaţa. De ce i-ai tăiat braţul?

  — O încăierare la cărţi.

  — Mai bine-l omorai.

  — Nu, fiindcă mi-e prieten bun. La tribunalul militar unde am fost judecat pentru treaba asta m-a apărat din răsputeri spunând că el mă atacase şi că eram în legitimă apărare. Am acceptat învoiala nesilit de nimeni, trebuie s-o respect negreşit. Doar că nu îndrăzneam să-ţi mărturisesc, fiindcă tu plăteşti toată cărăbăneala.

  — E-n regulă, Cuic-Cuic, s-o lăstun baltă. Când ai să fii liber, dac-o vrea Dumnezeu, o să faci ce-o să crezi de cuviinţă.

  — O să mă ţin de cuvânt.

  — Ce-ai de gând să faci când te-oi vedea liber?

  — Deschid un restaurant. Sunt un bucătar foarte bun şi el e specialist în pregătirea unui fel de spaghete chinezeşti, „Chow Mein”.

  Incidentul ăsta mi-a redat buna dispoziţie. Povestea e atât de trăsnită că mereu îl tachinez pe Cuic-Cuic.

  Ciocolată s-a ţinut de cuvânt: cinci zile mai târziu, totul era gata. Ne-am dus să vedem barca pe-o ploaie torenţială. Nimic de criticat. Catargul, cârma şi chila au fost adaptate perfect şi executate din materiale extra. Barca, cu butoiul şi alimentele, ne aşteaptă într-un fel de cot al fluviului. Rămâne să-l anunţăm pe ciung. Ciocolată se oferă să se ducă în lagăr să vorbească cu el. Ca să înlăture primejdia de-a ne apropia de mal sa-l luăm, o să-l aducă personal direct la ascunzătoare.

  Ieşirea din fluviul Kourou e marcată de două faruri de poziţie. Dacă plouă, se poate ieşi fără riscuri chiar prin mijlocul fluviului, bineînţeles fără a ridica velele, ca să nu fie reperată barca. Ciocolată ne-a dat vopsea neagră şi-o pensulă. O să pictăm pe velă un K mare şi numărul 21. Acest K 21 e matricola unei bărci de pescuit care iese câteodată noaptea în larg. În caz că ne-ar vedea ridicând vela la intrarea în mare, ne-ar confunda cu cealaltă barcă.

  Plecarea a rămas pe mâine seară la ora şapte, o oră după lăsarea întunericului. Cuic-Cuic afirmă că va nimeri din nou drumul şi e sigur c-o să mă ducă drept la ascunzătoare. O să plecăm de pe insulă la ora cinci, ca să mergem un ceas pe lumină.

  Ne întoarcem veseli la colibă. Cuic-Cuic, cu purcelul în spinare, vorbeşte întruna, fără să se întoarcă spre mine, care merg în urma lui:

  — În sfârşit, o să scap de ocnă. Mulţumită ţie şi fratelui meu Chang o să fiu liber. Poate că într-o zi, când vor pleca francezii din Indochina, o să mă pot întoarce în ţara mea.

  Pe scurt, are încredere în mine, şi când a văzut că-mi place barca, s-a bucurat grozav. Îmi petrec ultima noapte pe insuliţă, ultima mea noapte, sper, pe pământul Guyanei.

  Dacă ies din apele fluviului şi-ajung pe mare, înseamnă precis că sunt liber. Singura primejdie ar fi naufragiul, deoarece, de când a început războiul, nici o ţară nu mai extrădează ocnaşii. Măcar în privinţa asta ne foloseşte războiul la ceva. Dacă pun mâna pe tine, te condamnă la moarte, e drept, dar pentru asta trebuie să te şi prindă. Mă gândesc la Sylvain: de n-ar fi comis imprudenţa aceea, ar fi fost aici cu mine, lângă mine. Adorm ticluind o telegramă: „Domnule procuror Pradel – în sfârşit, am ieşit definitiv de pe calea putreziciunii pe care m-aţi azvârlit. Mi-au trebuit nouă ani.”

  Soarele e destul de sus când mă trezeşte Cuic-Cuic. Ceai şi turtite. Peste tot, numai cutii. Zăresc două cuşti de răchită.

  — Ce-ţi trebuie cuştile?

  — Iau găinile să le mâncăm pe drum.

  — Nerod mai eşti, Cuic-Cuic! Nu luăm nici o găină.

  — Ba da, vreau să le iau.

  — Ce, nu ţi-e bine? Dacă ieşim cumva la ziuă, din cauza refluxului, şi pe găini şi cocoşi îi găseşte cântatul pe fluviu, îţi dai seama ce primejdie ne paşte?

  — Eu n-arunc găinile.

  — Frige-le şi bagă-le-n untură şi-n ulei. O să ţină, şi le înfulecăm în primele trei zile.

  În sfârşit convins, Cuic-Cuic porneşte în căutarea găinilor, dar cârâielile primelor patru pe care le-a prins le-au făcut probabil pe celelalte să simtă mirosul frigării, căci n-a mai fost chip să pună mâna pe vreuna, s-au ascuns toate prin junglă. E o taină a lighioanelor care au presimţit, nu ştiu cum, primejdia.

  Încărcaţi ca nişte catâri, străbatem mlaştina în urma purcelului. M-a implorat să luăm purcelul cu noi.

  — Pe cuvântul tău că javra n-o să guiţe?

  — Jur. Când îi poruncesc, tace. Nici când ne-a dat de vreo două-trei ori târcoale un tigru n-a guiţat. Şi totuşi i se zbârlise tot părul.

  Convins de buna-credinţă a lui Cuic-Cuic, accept să-i iau preaiubitul purcel. Când ajungem la ascunzătoare, s-a înnoptat. Ciocolată e acolo, cu ciungul. Două lanterne electrice îmi permit să controlez totul. Nu lipseşte nimic: inelele velei sunt pe catarg, focul e la locul lui, gata să fie ridicat. Cuic-Cuic repetă de două-trei ori manevra pe care i-o arăt. A priceput repede ce vreau de la el. Îi plătesc negrului care a fost atât de corect. E de-o atare naivitate încât a adus hârtie cu lipici, şi jumătăţile de bancnote. Mă roagă să i le lipesc. Nici o clipă nu i-a trecut prin minte c-aş putea să-i iau banii înapoi. Oamenii care nu nutresc gânduri rele faţă de ceilalţi se dovedesc ei înşişi buni şi drepţi. Ciocolată e un om cinstit şi cumsecade. Văzuse cum sunt trataţi ocnaşii, nu i-a părut rău c-a ajutat pe trei dintre ei să evadeze din iadul ăsta.

  — Adio, Ciocolată. Îţi urez noroc, ţie şi familiei tale.

  — Mii de mulţumiri.

  Caietul al unsprezecelea adio, ocn ă.

  EVADAREA.

  Mă urc ultimul în barcă şi, împinşi de Ciocolată, înaintăm spre fluviu. Avem două vâsle straşnice, una manevrată de Cuic în faţă, cealaltă de mine. În mai puţin de două ore ajungem pe fluviu.

  Plouă de-o oră şi mai bine. Un sac de făină vopsit îmi slujeşte drept impermeabil. Cuic şi ciungul au şi ei câte unul la fel.

  Fluviul e rapid şi plin de vârtejuri. În ciuda curentului, ajungem în mijlocul lui în mai puţin de-o oră. Ajutaţi de reflux, după trei ceasuri trecem printre cele două faruri. Ştiu că marea e aproape, întrucât sunt situate chiar la gura fluviului. Cu vela şi focul ridicate, ieşim din Kourou fără să întâmpinăm vreun necaz. Vântul suflă dintr-o parte cu-atâta forţă că sunt silit să-l fac să lunece pe velă. Intrăm în mare brutal şi, ca o săgeată, trecem prin gura fluviului, depărtându-ne repede de coastă. În faţa noastră, la patruzeci de kilometri, farul de pe Insula Royale ne arată drumul.

  Acum treisprezece zile eram în spatele acestui far, pe Insula Diavolului. Plecarea asta nocturnă pe mare, desprinderea rapidă de continent nu e salutată de cei doi camarazi indochinezi cu o explozie de bucurie. Aceşti oameni nu obişnuiesc să-şi exteriorizeze sentimentele asemenea nouă.

  De cum am început să plutim pe apa mării, Cuic-Cuic a zis doar atât, cu un glas firesc:

  — Am ieşit foarte bine.

  — Da, am pătruns în mare fără nici o greutate.

  Ciungul adăugă:

  — Mi-e sete, Cuic-Cuic. Dă-mi puţin rachiu. După ce m-am servit, au tras şi ei o duşcă bună. Am plecat fără busolă, dar cu prilejul primei evadări am învăţat să mă călăuzesc după soare, lună, stele şi vânt. Aşadar mă îndrept spre larg fără nici o şovăire, cu catargul orientat spre Steaua Polară. Barca se comportă bine: urcă suplă valurile şi aproape că n-are ruliu. Vântul fiind foarte puternic, dimineaţa ne aflăm foarte departe de coastă şi de Insulele Salvării. Dacă n-ar fi fost prea riscant, m-aş fi apropiat de Insula Diavolului, s-o pot privi pe săturate din larg în vreme ce-o ocolim.

  Timp de şase zile marea a fost agitată, dar fără ploaie şi fără furtună. Vântul, foarte puternic, ne-a împins destul de iute spre apus. Cuic-Cuic şi Hue sunt nişte tovarăşi admirabili. Nu se plâng niciodată, nici de vreme rea, nici de soare, nici de frigul nopţii. Un singur lucru: nici unul nu vrea să se atingă de cârmă şi să aibă barca pe mână vreme de câteva ceasuri ca să pot dormi. De trei sau patru ori pe zi pregătesc mâncarea. S-au consumat toate găinile şi cocoşii. Ieri i-am spus lui Cuic în glumă:

  — Când mâncăm purcelul? S-a făcut foc.

  — Animalul ăsta e prietenul meu şi va trebui să mă omorâţi pe mine până să-l tăiaţi pe el.

  Tovarăşii mei îşi fac de lucru pe lângă mine. Nu fumează, ca să pot fuma eu cât vreau. Oricând se găseşte ceai cald. Fac totul fără să fie nevoie să le spun ceva.

  Sunt şapte zile de când am plecat. Nu mai pot. Soarele frige atât de tare că până şi prietenii mei sunt opăriţi ca nişte raci. O să dorm. Leg cârma şi las numai un pic de velă. Barca merge cum o împinge vântul. Dorm buştean aproape două ore.

  O zdruncinătură zdravănă mă trezeşte brusc Când îmi dau cu apă pe obraz, am plăcuta surpriză să constat că, în timp ce dormeam, Cuic m-a bărbierit fără să simt nimic. Tot datorită lui faţa mi-e unsă cu ulei.

  De aseară mă îndrept mai spre sud-vest, mi se pare că am luat-o prea spre nord. Pe lângă faptul că rezistă bine pe mare, barca asta grea are şi avantajul că nu se lasă uşor deviată. De aceea presupun c-am mers prea mult spre nord, căci am pus la socoteală şi deriva, şi poate că n-a avut loc. Ia te uită, un dirijabil! E prima oară când văd aşa ceva. Nu pare să vină spre noi şi e prea departe ca să ne dăm seama de mărimea lui.

  Luminându-i învelişul de aluminiu, soarele îi dă reflexe platinate atât de strălucitoare că nu te poţi uita ţintă la el. Şi-a schimbat ruta, parcă s-ar îndrepta spre noi. Într-adevăr se măreşte repede şi-n mai puţin de douăzeci de minute se află deasupra noastră. Cuic şi ciungul sunt atât de surprinşi de arătarea asta că sporovăiese fără încetare pe limba lor.

  — Da' mai vorbiţi şi franţuzeşte, ce dracu! să vă-nţeleg şi eu.

  — Balon captiv englezesc, zice Cuic.

  — Nu, nu-i un balon captiv, e-un dirijabil.

  Acum, când drăcovenia asta uriaşă zboară jos şi se roteşte-n jurul nostru, descriind cercuri mici, o examinăm cu de-amănuntul. Se zăresc nişte steguleţe cu care ni se fac semne. Nu putem răspunde, fiindcă nu înţelegeam nimic. Dirijabilul insistă, trecând şi mai aproape de noi, atât de aproape că distingem oamenii din carlingă. Apoi se îndepărtează, luând-o de-a dreptul spre pământ. La mai puţin de-o oră, soseşte un avion care trece de câteva ori deasupra noastră.

  Marea a început să fie mai agitată şi dintr-odată vântul s-a înteţit. Orizontul e senin de jur împrejur, nu-i pericol să plouă.

  — Ia te uită, zice ciungul.

  — Unde?

  — Acolo, punctul ăla în direcţia unele trebuie să fie pământul. Punctul ăla negru e-un vas.

  — De unde ştii?

  — Presupun, şi-aş zice chiar că-i o vedetă rapidă.

  — De ce?

  — Fiindcă nu scoate fum.

  Într-adevăr, cam peste un ceas, zărim foarte clar un vas de război cenuşiu, care pare să se îndrepte direct spre noi. Se măreşte, va să zică înaintează cu o viteză formidabilă, vine într-atât de precis spre noi că mi-e frică să nu treacă prea aproape. Ar fi primejdios, pentru că marea e agitată şi siajul, lui, perpendicular pe direcţia valurilor, ne-ar putea scufunda.

  E un torpilor de buzunar. Când schiţează un semicerc, ni se înfăţişează de-a lungul, aşa că-i putem citi numele: Tarpon. Cu steagul englez fluturând la proră, vasul, după ce-şi descrie semicercul, se apropie încet din spate. Se menţine cu prudenţă la acelaşi nivel cu noi, cu aceeaşi viteză. O mare parte a echipajului, în uniforma albastră a flotei engleze, se află pe punte. De pe puntea de comandă, un ofiţer îmbrăcat în alb, cu un portavoce la gură, strigă:

  — Stop. You stop!

  — Coboară pânzele, Cuic!

  În mai puţin de două minute, vela, trinca şi focul sunt strânse. Fără velă stăm aproape pe loc, doar valurile ne deplasează lateral. Nu pot rămâne aşa multă vreme, e primejdios. O navă lipsită de-un impuls propriu, datorat vre-unui motor sau vântului, nu mai răspunde comenzilor, lucru tare periculos când valurile sunt mari, Slujindu-mă de mână ca de-un portavoce, strig:

  — Vorbiţi franceza, captain?

  Un alt ofiţer ia portavocele:

  — Da, captain, înţeleg.

  — Ce doriţi?

  — Să vă luăm barca la bord.

  — Nu, e prea periculos, nu vreau să-mi fărâmaţi barca.

  — Suntem un vas de război în patrulare, trebuie să vă supuneţi.

  — Puţin îmi pasă, noi nu suntem în război.

  — Nu sunteţi naufragiaţi de pe-un vas torpilat?

  — Nu, suntem nişte evadaţi din ocna franceză.

  — Ce ocnă, ce-i aia, ce înseamnă ocnă?

  — Închisoare, penitenciar. Convict, pe englezeşte. Hard labour. (Muncă silnică.) – Ah! Da, da, înţeleg. Cayenne?

  — Da, Cayenne.

  — Unde vă duceţi?

  — Hondurasul britanic.

  — Nu se poate. Trebuie s-o luaţi spre sud-vest şi să vă duceţi la Georgetown. Supuneţi-vă, e un ordin.

  — O. K.

  Îi spun lui Cuic să ridice pânzele şi-o pornim în direcţia indicată de torpilor.

  Auzim un motor în spatele nostru, e-o şalupă care s-a desprins de torpilor. Ne ajunge degrabă. Un marinar, cu arma în bandulieră, e în picioare la proră. Şalupa vine pe dreapta, trece literalmente razant pe lângă noi fără să se oprească şi fără să ne ceară să ne oprim. Dintr-un salt, marinarul sare în barca noastră. Şalupa îşi urmează drumul şi se întoarce la torpilor.

  — Good afternoon (Bună ziua), zice marinarul. Vine spre mine, se aşează alături, pune mâna pe cârmă şi îndreaptă barca mai spre sud decât mine. Îi încredinţez cârma bărcii, observând felul cum procedează. Se pricepe foarte bine să manevreze, nu încape nici o îndoială. Cu toate astea, nu-mi părăsesc locul. Mai ştii ce-o fi în capul lui?

  — Ţigări?

  Scoate trei pachete de ţigări englezeşti şi-i dă fiecăruia câte unul.

  — Ia te uită, zice Cuic, i-au dat pachetele ele ţigări în clipa când s-a îmbarcat, n-aş crede că se plimbă cu trei pachete la el.

  Fac haz de remarca lui Cuic, apoi mă ocup de marinarul englez, care se pricepe mai bine la manevrarea bărcii. Am timp berechet să mă gândesc. De astă dată evadarea a reuşit definitiv. Sunt un om liber, liber. Mi se pune un nod fierbinte în gât, cred chiar că-mi dau lacrimile. E adevărat, sunt definitiv liber, de vreme ce, de când cu războiul, nici o ţară nu-i mai extrădează pe evadaţi.

  Până s-o isprăvi războiul voi avea timp să mă fac respectat şi cunoscut oriunde o să mă stabilesc. Singurul necaz e că, din pricina războiului, te pomeneşti că n-o să-mi pot alege ţara în care aş vrea să rămân. Nu-i nimic, oriunde aş trăi, voi câştiga în scurt timp stima şi încrederea locuitorilor şi a autorităţilor prin felul meu de trai, care trebuie să fie, şi va fi, ireproşabil. Chiar mai mult, exemplar.

  Senzaţia de siguranţă că am învins în sfârşit calea putreziciunii e atât de puternică încât nu mă mai gândesc la altceva. În fine, ai câştigat, Papillon! După nouă ani ai învins definitiv. Doamne, îţi mulţumesc, poate c-ai fi putut s-o faci mai devreme, dar căile tale sunt de nepătruns, nu mă plâng de tine, căci cu ajutorul tău sunt încă tânăr, sănătos şi liber.

  Tot gândindu-mă la drumul străbătut în aceşti nouă ani de ocnă, plus cei doi dinainte, din Franţa, în total unsprezece, urmăresc direcţia indicată de braţul marinarului, care-mi spune „Pământul”.

  La orele şaisprezece, după ce-am depăşit un far stins, pătrundem în apele unui uriaş fluviu: Demerara River.

  Şalupa apare din nou, marinarul îmi dă cârma şi se duce să se posteze în faţă. Prinde din zbor o parâmă groasă pe care-o leagă de banca din faţă. Strânge el însuşi velele şi remorcaţi lin de şalupă, urcăm vreo douăzeci de kilometri pe fluviul ăsta galben, urmaţi la două sute de metri de torpilor. După un cot zărim un oraş mare: „Georgetown”, strigă marinarul englez.

  Într-adevăr, traşi de şalupă, pătrundem încet în capitala Guyanei engleze. Multe cargouri de transport, vedete şi vase de război. Pe malul fluviului se aliniază tunuri dispuse pe turele. E un arsenal întreg, atât pe unităţile navale, cât şi pe pământ.

  Iată războiul. A izbucnit de mai bine de doi ani, dar nu-l simţisem. Georgetown, capitala Guyanei engleze, port important pe Demerara River, e în întregime pe picior de război. Impresia pe care mi-o face oraşul sub arme e ciudată. Abia am apucat să abordăm la un apuntament militar, că torpilorul care ne urma se şi apropie încet şi acostează. Cuic cu purcelul lui, Hue cu o bocceluţă în mână şi eu fără nimic, urcăm pe chei. Pe debarcaderul ăsta, rezervat marinei, nu e nici un civil. Doar marinari şi militari. Soseşte un ofiţer, îl recunosc. E cel care mi-a vorbit franţuzeşte, de pe torpilor. Amabil, îmi întinde mâna şi-mi zice:

  — Sunteţi sănătos?

  — Da, domnule căpitan,

  — Perfect. Va trebui totuşi să treceţi pe la infirmerie, vi se vor face câteva injecţii. Cei doi prieteni ai dumneavoastră de asemenea.

  Caietul al doisprezecelea georgetown.

  VIAŢA LA GEORGETOWN.

  În cursul după-amiezii, după câteva vaccinări, suntem transferaţi la postul de poliţie al oraşului, un fel de comisariat uriaş, unde intră şi ies fără încetare sute de poliţişti. Comandantul poliţiei din Georgetown, cea mai înaltă autoritate care răspunde de liniştea acestui port important, ne primeşte imediat în biroul său. În jurul lui, ofiţerii englezi îmbrăcaţi în kaki, impecabili în şortul şi cu ciorapii lor albi. Colonelul ne face semn să ne aşezăm în faţa lui şi ne spune într-o franceză impecabilă:

  — De unde veneaţi când aţi fost reperaţi pe mare?

  — Din Guyana franceză, de la ocnă.

  — Vă rog să-mi spuneţi exact locul de unde aţi evadat.

  — Eu, din Insula Diavolului. Ceilalţi dintr-un lagăr semipolitic de la Inini, lângă Kourou, din Guyana franceză.

  — Ce condamnare aveaţi de ispăşit?

  — Pe viaţă.

  — Pe ce motiv?

  — Pentru omucidere.

  — Şi indochinezii?

  — Tot pentru omucidere.

  — Ei la cât fuseseră condamnaţi?

  — Pe viaţă.

  — Profesia?

  — Electrician.

  — Şi ei?

  — Bucătari.

  — Ţineţi cu de Gaulle sau cu Petain?

  — Habar n-avem de chestiile astea. Suntem nişte deţinuţi care încercăm să ne refacem viaţa şi să trăim cinstit, în libertate.

  — O să vi se dea o celulă care-o să rămână deschisă ziua şi noaptea. O Să vă punem în libertate după ce-o să vă controlăm declaraţiile. Dacă aţi spus adevărul, nu-i cazul să vă temeţi de ceva. Trebuie să înţelegeţi că e război şi că suntem obligaţi să luăm mai multe măsuri de prevedere decât în vremuri normale.

  Pe scurt, o săptămână mai târziu suntem puşi în libertate. Am profitat de săptămână asta, petrecută la postul de poliţie, ca să facem rost de nişte haine ca lumea. Aşadar, la nouă dimineaţa, îmbrăcaţi corect, cei doi indochinezi şi cu mine ne aflam pe stradă, înzestraţi cu câte-o legitimaţie cu fotografiile noastre.

  Oaşul, care are 250.000 de locuitori, aproape în întregime din lemn, construit după sistemul englezesc: parterul din ciment, restul din lemn. Pe străzi şi bulevarde mişună oameni de toate neamurile: albi, ciocolatii, negri, hinduşi, culi, marinari englezi şi americani, scandinavi. Suntem niţeluş ameţiţi de mulţimea asta pestriţă. În noi, în inimile noastre sălăşluieşte o bucurie atât de năvalnică, atât de puternică, încât se reflectă probabil pe chipurile noastre, chiar pe-ale indochinezilor, căci mulţi se uită la noi zâmbindu-ne cu amabilitate.

  — Unde mergem? zice Cuic.

  — Aproximativ ştiu unde. Un poliţist negru mi-a dat adresa a doi francezi la Penitence Rivers.

  Informându-ne, aflăm că-i un cartier locuit exclusiv de hinduşi. Mă îndrept spre un poliţist îmbrăcat în alb, impecabil, îi arăt adresa. Până să ne răspundă, ne cere legitimaţiile. I-o dau pe-a mea, plin de mândrie. „E-n regulă, mulţumesc”. După care binevoieşte să se deranjeze şi ne arată ce tramvai să luăm, după ce-a vorbit cu conductorul. Ieşim din centrul oraşului şi, după douăzeci de minute, conductorul ne spune să coborâm. Aici, trebuie să fie. Pe stradă întrebăm: „Frenchman?” (Francez?) Un tânăr ne face semn să-l urmăm. Ne călăuzeşte direct spre o căsuţă scundă. Abia m-am apropiat, că trei bărbaţi au şi ieşit din casă, făcându-ne semne primitoare.

  — Cum, eşti aici, Papi?

  — Nu se poate! zice cel mai în vârstă, cu părul complet alb. Intră. Asta-i casa mea. Indochinezii sunt cu tine?

  — Da.

  — Intraţi, fiţi bineveniţi.

  Pe ocnaşul ăsta bătrân îl cheamă Guittou Auguste, zis le Guittou, e-un marsiliez get-beget, a fost în acelaşi convoi cu mine pe bordul vasului La Martiniére în 1933, acum nouă ani. După o evadare care-a dat greş, îmi explică el, a fost iertat de pedeapsa principală şi în calitate de eliberat a evadat acum trei ani. Ceilalţi doi sunt Petit-Louis, un tip din Arles, şi Julot, din Toulon. Şi ei au plecat după ce şi-au ispăşit pedeapsa, dar ar fi trebuit să mai rămână în Guyana franceză un număr de ani egal cu durata condamnării, respectiv zece şi cincisprezece ani (această a doua pedeapsă se numeşte dublare).

  Casa are patru încăperi: două dormitoare, o bucătărie, care-i totodată sufragerie, şi un atelier. Lucrează pantofi din balata, un soi de cauciuc natural recoltat în junglă, uşor de prelucrat şi de modelat cu ajutorul apei calde. Singura hibă e că se topeşte clacă stă prea mult la soare, deoarece cauciucul nu-i vulcanizat. Inconvenientul se poate remedia intercalând fâşii de pânză între straturile de balata.

  Primindu-ne admirabil, cu acea nobleţe sufletească pe care, a dobândit-o orice om care a suferit, Guittou aranjează o cameră pentru noi trei şi ne instalează la el fără nici o şovăială. Nu-i decât o singură problemă, şi anume purcelul lui Cuic, dar Cuic pretinde că n-o să facă murdărie prin casă, e sigur c-o să se ducă afară să-şi facă nevoile.

  Guittou zice:

  — Bine, o să vedem, deocamdată ţine-l cu tine, Provizoriu ne-am aşternut trei culcuşuri pe jos, cu ajutorul unor vechi pături ostăşeşti.

  Aşezaţi în faţa uşii, fumând toţi şase câteva ţigări, îi povestesc lui Guittou aventurile mele din ultimii nouă ani. El şi cei doi prieteni ai săi sunt numai urechi şi-mi trăiesc intens aventurile, întrucât le resimt prin prisma propriei lor experienţe. Doi dintre ei l-au cunoscut pe Sylvain şi deplâng sincer cumplita lui moarte. Prin faţa noastră trec în sus şi-n jos o grămadă de oameni de toate neamurile. Din când în când intră câte unul, să cumpere pantofi sau o mătură, căci Guittou şi prietenii săi meşteresc şi mături ca să-şi câştige existenţa. Aflu de la ei că la Georgetown sunt vreo treizeci de evadaţi, ocnaşi şi deportaţi. Se întâlnesc noaptea într-un bar din centru, unde beau împreună rom sau bere. Toţi muncesc ca să facă faţă nevoilor, îmi povesteşte Julot, şi majoritatea se poartă corect.

  În timp ce stăm la umbră, în faţa uşii, trece un tip căruia Cuic îi spune ceva. Fără să-mi zică vreo vorba, Cuic şi ciungul pleacă cu el. Probabil că nu se duc departe, căci purcelul se ia după ei. Două ore mai târziu, Cuic se întoarce cu un măgar care trage o cotigă. Mândru nevoie-mare, opreşte urecheatul, vorbindu-i pe limba lor. În cotigă se află trei paturi ele fier demontabile, trei saltele, perne, trei valize. Cea pe care mi-o dă e plină ca cămăşi, chiloţi, maiouri, plus două perechi de pantofi, cravate etc.

  — Unde-ai găsit toate astea, Cuic?

  — Compatrioţii mei mi le-au dat. Mâine o să ne ducem să-i vizităm, vrei?

  — S-a făcut.

  Ne-am fi aşteptat să plece înapoi cu măgarul şi cu cotiga, dar nici gând. Cuic deshamă măgarul şi-l priponeşte în curte.

  — Mi-au dăruit şi căruţa cu măgarul. Cu aşa ceva, mi-au spus ei, pot să-mi câştig uşor existenţa. Mâine o sa vină un consătean de-al meu să mă înveţe cum.

  — Te descurci repede, nimic de zis.

  Guittou e de-acord ca măgarul şi cotiga să stea deocamdată în curte. A mers bine treaba în prima noastră zi de libertate. Seara, adunaţi toţi şase în jurul mesei de lucru, ne delectăm cu o supă bună de legume., făcută de Julot, şi câte-o porţie zdravănă de spaghete.

  — Fiecare pe rând o să spele vasele şi-o să facă curăţenie prin casă, zice Guittou.

  Masa asta luată în comun e simbolul unei prime mici colectivităţi, plină de căldură. Senzaţia de-a te şti ajutat să-ţi faci primii paşi ai vieţii de om liber e foarte reconfortantă. Cuic, ciungul şi cu mine ne simţim realmente şi pe deplin fericiţi. Avem un acoperiş, un pat, prieteni generoşi, care, în sărăcia lor, au avut totuşi mărinimia să ne ajute. Ce se poate mai mult?

  — Ce-ai vrea să faci diseară, Papillon? mă întreabă Guittou. Vrei să mergem în centru, la barul ăla unde se duc toţi evadaţii?

  — Aş prefera să stau aici astă-seară. Du-te, dacă doreşti, nu vreau să-ţi stric cheful.

  — Da, o să mă duc, trebuie să mă întâlnesc cu cineva.

  — O să stau cu Cuic şi cu ciungul.

  Petit-Louis şi Guittou s-au înţolit, şi-au pus şi cravată, şi-au pornit spre centru. Doar Julot a rămas să termine nişte pantofi. Tovarăşii mei şi cu mine dăm o raită prin străzile din vecinătate, să cunoaştem cartierul. Majoritara sunt hinduşi, foarte puţini negri, albi aproape deloc, ici-colo câte-un restaurant indochinez.

  Penitence Rivers, ăsta-i numele cartierului, e un colţişor din India sau Java. Tinerele femei sunt extraordinar de frumoase, iar bătrânii poartă un fel de anterie lungi, albe. Mulţi umblă desculţi. E un cartier de oameni săraci, dar toată lumea e îmbrăcată curat. Străzile sunt slab luminate, barurile unde se bea şi se mănâncă sunt pline de oameni, de peste tot se aude muzică indiană. Un negru tuciuriu, îmbrăcat în alb şi cu cravată, mă opreşte:

  — Sunteţi francez, domnule?

  — Da.

  — Îmi face plăcere să întâlnesc un compatriot. Îmi permiteţi să vă invit la un păhărel?

  — Mulţumesc, dar sunt cu doi prieteni.

  — Nu face nimic. Ştiu franţuzeşte?

  — Da.

  Lată-ne instalaţi toţi patru la o masă care dă spre trotuarul unui bar. Martinichezul ăsta vorbeşte o franceză mai aleasă decât noi. Ne spune să ne ferim de negrii englezi, căci, zice el, mint cu toţii de-ngheaţă apele. „Nu sunt ca noi, francezii: noi ne ţinem de cuvânt, ei nu.”

  Zâmbesc în sinea mea auzindu-l pe balaoacheş cum zice „noi francezii”, dar apoi mă simt de-a binelea tulburat. Chiar aşa, domnul ăsta e un francez mai pur decât tine, cred, căci îşi afirmă naţionalitatea cu căldură şi aere. El e în stare să-şi dea viaţa pentru Franţa, eu nu. Înseamnă că-i mai francez decât mine. De aceea mă las antrenat în discuţie.

  — Îmi face plăcere să întâlnesc un compatriot şi să vorbesc pe limba mea, vorbesc foarte prost englezeşte.

  — Eu unul vorbesc engleza curgător şi corect gramatical! Dacă pot să vă fiu de folos, vă stau la dispoziţie. Sunteţi de mult la Georgetown?

  — De-o săptămână.

  — De unde veniţi?

  — Din Guyana franceză.

  — Nu se poate, sunteţi un evadat sau un gardian care vrea să i se alăture lui de Gaulle?

  — Nu, sunt un evadat.

  — Şi prietenii dumneavoastră?

  — Şi ei.

  — Domnule Henri, nu vreau să vă cunosc trecutul; acum e momentul să ajutaţi Franţa şi să vă răscumpăraţi greşelile. Eu ţin cu de Gaulle şi aştept să mă îmbarc spre Anglia. Să ne întâlnim mâine la Martiner Club, uitaţi adresa. Aş fi încântat dacă v-aţi alătura nouă.

  — Cum vă numiţi?

  — Homer.

  — Domnule Homer, nu pot să mă hotărăsc pe loc, trebuie mai întâi să aflu ce-i cu familia mea şi, totodată, până să iau o hotărâre atât de importantă, trebuie să mă gândesc bine. Vedeţi, domnule Homer, judecând la rece, Franţa m-a făcut să sufăr cumplit şi m-a tratat într-un chip neomenos.

  Cu o înflăcărare şi o căldură admirabilă, martinichezul încearcă din toată inima să mă convingă. E într-adevăr emoţionant să asculţi argumentele acestui om în favoarea Franţei noastre mutilate.

  Ne întoarcem, acasă foarte târziu şi, în pat, mă gândesc la tot ce mi-a spus acel mare francez. Trebuie să mă gândesc serios la propunerea lui. La urma urmei, sticleţii, magistraţii, Administraţia penitenciarelor nu înseamnă Franţa, în adâncul sufletului meu îmi dau seama, evident, că n-am încetat s-o iubesc. Şi când te gândeşti că nemţii au cuprins toată Franţa! Dumnezeule, cât trebuie să sufere ai mei, şi ce ruşine pentru toţi francezii!

  Cum mă trezesc, măgarul, cotiga, purcelul, Cuic şi ciungul au dispărut.

  — Ei, bărbate, ai dormit bine? mă întreabă Guittou şi prietenii lui.

  — Da, mulţumesc.

  — Vrei o cafea neagră cu lapte sau ceai? Cafea şi pâine cu unt?

  — Mulţumesc.

  Mănânc şi mă uit la ei cum lucrează. Julot pregăteşte cocoloşul de balata şi, în funcţie de cantitatea necesară, mai vâră bucăţi de cauciuc tare în apă caldă, la frământă şi le adaugă ghemotocului înmuiat.

  Petit-Louis pregăteşte bucăţile de pânză şi Guittou face pantoful.

  — Faceţi mulţi pantofi?

  — Nu. Muncim cât să câştigăm douăzeci de dolari pe zi. Cu cinci plătim chiria şi mâncarea. Ne mai rămân câte cinci de căciulă ca bani de buzunar, pentru îmbrăcăminte şi spălat.

  — Îi vindeţi pe toţi?