Celula prietenilor mei mi se pare un palat. Clousiot are un hamac al lui, l-a cumpărat cu banii săi. Mă obligă să dorm în el. Mă întind de-a latul. Îl văd mirat şi-i explic că, dacă se culcă în lungime, înseamnă că nu ştie să folosească un hamac.

  Mâncatul, băutul, dormitul, jocul de dame şi de cărţi, cu cărţi de joc spaniole, vorbitul pe spanioleşte între noi şi cu poliţiştii şi deţinuţii columbieni, ca să învăţăm bine limba, toate treburile astea ne umpleau ziua şi chiar o parte a nopţii. E greu să te culci de la nouă seara. Atunci dau năvală amănuntele evadării de la spitalul Saint-Laurent din Santa Marta, se ivesc, defilează pe dinaintea ochilor mei şi vor urmarea. Filmul nu se poate opri aici, trebuie să continue, o să continue, bătrâne. Să-mi recapăt numai forţele şi te-asigur c-o să mai fie episoade, crede-mă! Mi-am găsit săgeţile şi două frunze de coca, una complet uscată, alta încă puţin verde. O mestec pe cea verde. Toţi mă privesc uluiţi. Le explic prietenilor mei că din frunzele astea se prepară cocaina.

  — Faci mişto de noi!

  — Gustă.

  — Da, aşa-i, amorţeşte limba şi buzele.

  — Se vând pe-aici?

  — Habar n-am. Clousiot, cum faci să apară din când în când nişte biştari?

  — Am schimbat la Rio Hacha şi de-atunci am avut întotdeauna bani, oficial.

  — Eu, spun, am la comandant treizeci şi şase de monezi de aur de-o sută de pesos şi fiecare monedă face trei sute de pesos. Într-una din zilele astea am s-aduc vorba.

  — Sunt nişte linge-blide, măi degrabă încearcă să faci un târg.

  — E o idee.

  Duminică am vorbit cu consulul belgian şi cu deţinutul belgian. Deţinutul ăsta a comis un abuz de încredere faţă de-o societate americană cu plantaţii de banane. Consulul spune că va căuta să ne ocrotească. A completat o fişă în care declar că m-am născut la Bruxelles din părinţi belgieni. I-am vorbit de călugăriţe şi de perle. Dar el e protestant, nu cunoaşte nici călugăriţele, nici preoţii, doar puţin pe episcop. Cât despre monezi, mă sfătuieşte să nu le cer. E prea mare riscul. Va trebui să-l înştiinţăm cu douăzeci şi patru ore înainte de plecăm spre Baranquilla, şi le vei putea cere în prezenţa mea, spune el, pentru că, dacă am înţeles bine, există martori”.

  — Da.

  — Dar acum să nu ceri nimic, ar fi în stare să te vâre iar în carcerele alea groaznice, şi poate chiar să te-omoare. Monezile acelea de aur de-o sută de pesos reprezintă într-adevăr o mică avere. Nu valorează trei sute de pesos, cum crezi, ci cinci sute de pesos fiecare, va să zică o sumă mare. Nu-i bine să pui oamenii la încercare. Cu perlele e altceva. Dă-mi răgazul să reflectez.

  Îl întreb pe negru dacă ar vrea să evadeze cu mine şi cum crede c-ar fi mai bine să facem. Pielea lui deschisă a devenit cenuşie când a auzit că-i vorba de uşcheală.

  — Te implor, omule. Nici nu te gândi la aşa ceva. Dacă dai în bară, te-aşteaptă cea mai îngrozitoare moarte înceată. Ai avut o porţie. Aşteaptă s-ajungi altundeva, la Baranquilla. Aci ar fi curată sinucidere. Vrei să mori? Stai liniştit, omule. În toată Columbia nu-i altă carceră ca aia în care-ai zăcut. De ce rişti aici?

  — Da, dar aici zidul nu-i prea înalt, trebuie să fie relativ uşor.

  — Hombre, facil o no (Omule, uşor sau greu), nu te bizui pe mine. Nici pentru evadare, nici pentru vreo mână de ajutor. Nici măcar pentru discutat despre asta. Şi pleacă îngrozit, spunându-mi: Francezule, nu eşti în toate minţile, te-ai ţicnit dacă-ţi trec prin cap asemenea idei aici, la Santa Marta.

  În fiecare dimineaţă şi-n fiecare după-amiază mă uit la deţinuţii columbieni care se află aci pentru fapte grave. Toţi au mutre de asasini, dar îi simţi că-s cu botul pe labe. Spaima de-a fi băgaţi în carcerele alea îi paralizează. Acum vreo patru-cinci zile, am văzut ieşind din carceră un lungan cu-n cap mai înalt ca mine, poreclit „El Caimán”. Se spune că-i extrem de primejdios. Stau de vorbă cu el, apoi, după vreo trei-patru plimbări, îi spun:

  — Caimán, quieres fugarte commigo? (Vrei să evadezi cu mine?)

  Mă priveşte de parc-aş fi Necuratul şi-mi spune:

  — Ca să mă-ntorc de unde am venit, dacă dăm greş? Nu, mulţumesc. Mai bine-mi strâng mama de gât decât să mă-ntorc acolo.

  A fost ultima mea încercare. Niciodată n-o să mai suflu cuiva vreo vorbă despre evadare.

  După-amiază îl văd trecând pe comandantul închisorii. Se opreşte, se uită la mine, apoi îmi spune:

  — Cum merge?

  — Merge, dar ar merge şi mai bine dac-aş avea monezile de aur.

  — De ce?

  — Pentru c-aş putea să-mi iau un avocat.

  — Vino cu mine.

  Mă duce în biroul lui. Suntem singuri. Îmi oferă o ţigară – nu e rău – mi-o aprinde – din ce în ce mai bine.

  — Ştii destulă spaniolă ca să-nţelegi şi să răspunzi limpede vorbind rar?

  — Da.

  — Bun. Zici c-ai vrea să vinzi cele douăzeci şi şase de monede.

  — Nu, cele treizeci şi şase de monede.

  — Ah! da! da! Şi cu banii ăştia să-ţi iei un avocat? Dar numai noi ştim de monedele astea.

  — Ba nu, mai ştiu sergentul şi ăi cinci care m-au arestat, şi comandantul adjunct care le-a luat până să vi le dea. Mai e şi consulul meu.

  — Ah! Ah! Bueno. E chiar preferabil s-o ştie cât măi mulţi, în felul ăsta lucrăm pe faţă. Ştii, ţi-am făcut un mare serviciu. Mi-am ţinut gura, n-am cerut informaţii de la diverse servicii poliţieneşti ale ţărilor prin care ai trecut, ca să aflu dacă au cunoştinţă de vreun furt de monezi.

  — Ar fi trebuit s-o faceţi.

  — Nu, pentru binele tău era preferabil să n-o fac.

  — Vă mulţumesc, domnule comandant.

  — Vrei să ţi le vând?

  — Cu cât?

  — Mă rog, cu cât ai zis că ţi s-a dat pe trei din ele î trei sute de pesos. Îmi dai o sută de pesos de fiecare monedă pentru serviciul pe care ţi l-am făcut. Ce zici?

  — Nu. Îmi înapoiezi monezile zece câte zece şi-am să-ţi dau nu o sută, ci două sute de pesos de fiecare. Merită ţinând seama de tot ce-ai făcut pentru mine.

  — Francezule, eşti prea şmecher. Eu sunt un biet ofiţer columbian, cam credul şi cam prostuţ, în timp ce tu eşti deştept şi, cum am mai spus, tare şmecher.

  — Bine, atunci ce oferi?

  — Mâine îl aduc pe cumpărător aici, în biroul meu. Vede monezile, face o ofertă, şi juma-juma. Aşa sau nimic. Te trimit la Baranquilla cu monezile, sau le păstrez pentru anchetă.

  — Nu, uite ultimul cuvânt: omul vine aici, priveşte monezile şi ce trece de trei sute cincizeci de pesos de bucată e al tău.

  — Está bien (Bine), tú tienes mi palabra (pe cuvântul meu). Dar unde o să pui atâţia bani?

  — Când o fi să luăm banii, îl chemi pe consulul belgian. O să-i dau pentru avocat.

  — Nu, fără martor.

  — Nu rişti nimic, îţi dau în scris că mi-ai restituit cele treizeci şi şase de monezi. Spune da, şi dacă te porţi corect faţă de mine, îţi mai propun o afacere.

  — Care?

  — Acordă-mi încredere. E la fel de bună ca prima şi la asta o să ai cincizeci la sută.

  — Cual es? (Despre ce-i vorba?) Spune-mi.

  — Aranjează repede treaba de mâine, iar seara, când banii mei vor fi în siguranţă la consul, am să-ţi vorbesc de cealaltă afacere.

  Întrevederea a fost lungă. Cinci m-am întors în curte, satisfăcut, prietenii mei intraseră deja în celuia.

  — Ei, cum a mers?

  Le povestesc toată discuţia. Ne tăvălim de râs în pofida situaţiei noastre.

  — Ce mai vulpoi, individul! Dar l-ai tras în piept. Crezi c-o să ţină?

  — Pun rămăşag o sură de pesos contra două sute că-i al meu. Nu pariază nimeni?

  — Nu, şi eu cred că l-ai priponit.

  Toată noaptea stau pe gânduri. Prima afacere o să ţină. A doua – o să fie-n culmea fericirii să înhaţe perlele – ţine şi asta. Rămâne a treia. A treia… e că-i ofer tot ce-am încasat, dacă mă lasă să fur un vas din port. Vasul aş putea să-l cumpăr cu banii din tub. Rămâne de văzut dacă rezistă ispitei. Ce risc? După primele două afaceri nici măcar nu poate să mă pedepsească. Să vedem. Să nu vinzi pielea ursului, şi aşa mai departe. Ai putea s-aştepţi până la Baranquilla. Da' de ce? Într-un oraş mai mare e şi închisoarea mai mare, deci mai bine păzită şi cu ziduri mai înalte. Ar trebui să-mi reiau traiul cu Lali şi cu Zoraima: evadez cât mai grabnic, aştept acolo câţiva ani, plec în munţi cu tribul care are vite şi-atunci iau legătura cu venezuelienii. Evadarea asta trebuie să iasă bine cu orice preţ. Toată noaptea fac tot felul de combinaţii, cum aş putea duce la bun sfârşit a treia afacere.

  A doua zi, treaba merge repede. La nouă dimineaţa sunt căutat ca să dau ochii c-un domn care m-aşteaptă la comandant. Când sosesc, poliţistul rămâne afară şi mă trezesc în faţa unui cetăţean de aproape şaizeci de ani, purtând un costum gri-deschis, cu o cravată gri. Pe masă, o pălărie de fetru gri cu boruri late, gen cowboy. O perlă mare albastră-cenuşie iese din cravată ca dintr-o cutie de bijuterii. Bărbatul ăsta slab şi uscăţiv nu-i lipsit de oarecare eleganţă.

  — Bună ziua, domnule.

  — Vorbiţi franţuzeşte?

  — Da, sunt libanez de origine. Văd că aveţi nişte monezi de aur de o sută de pesos, mă interesează. Sunteţi de acord să căpătaţi cinci sute pe fiecare?

  — Nu, şase sute cinzeci.

  — Nu sunteţi bine informat, domnule! Preţul maxim e de cinci sute cincizeci bucata.

  — Uitaţi ce-i, întrucât le luaţi pe toate, vi le dau cu şase sute.

  — Nu, cinci sute cincizeci.

  Pe scurt, ne înţelegem la cinci sute optzeci. Târgul e încheiat.

  — Qué han dicho? (Ce-aţi spus?)

  — Târgul a fost încheiat, domnule comandant, la cinci sute optzeci. Vânzarea o să aibă loc după-amiază.

  Pleacă. Comandantul se scoală şi-mi spune:

  — Foarte bine, deci care-i partea mea?

  — Două sute cincizeci de fiecare monedă. Vezi, îţi dau de două ori şi jumătate mai mult decât voiai să câştigi, o sută de pesos de bucată, Zâmbeşte şi zice:

  — Cum e cu cealaltă afacere?

  — Mai întâi să fie aici consulul după-amiază, să încaseze banii. După ce-o să plece, o să-ţi vorbesc de a doua afacere.

  — Va să zică e-adevărat că e şi a doua?

  — Pe cuvântul meu de onoare.

  — Bien, ojalá. (De-ar fi adevărat.)

  La ora două, consulul şi libanezul sunt aici. Acesta din urmă îmi dă douăzeci de mii opt sute de pesos. Înmânez douăsprezece mii şase sute consulului şi opt mii două sute optzeci comandantului. Îi dau comandantului o chitanţă cum că mi-a restituit cele treizeci şi şase de monezi de o sută de pesos din aur. Rămânem singuri, comandantul şi cu mine. Îi istorisesc scena cu Maica Stareţă.

  — Câte perle sunt?

  — Cinci-şase sute.

  — E-o hoaţă, Stareţa asta. Ar fi trebuit să ţi le restituie, sau să ţi le trimită, sau să le predea poliţiei. Am s-o denunţ.

  — Nu, o să te duci la ea şi-o să-i dai o scrisoare din partea mea, scrisă pe franţuzeşte. Până să pomeneşti de scrisoare, să-i ceri să cheme irlandeza.

  — Pricep: irlandeza o să citească ce i-ai scris pe franţuzeşte şi o să-i traducă. E-n regulă. Am plecat.

  — Aşteaptă scrisoarea.

  — A, aşa-i! Jose, pregăteşte trăsura cu doi poliţişti! strigă el prin uşa întredeschisă.

  Mă instalez la biroul comandantului şi scriu următoarele pe-o hârtie cu antetul închisorii: „Doamnei Stareţe a mănăstirii. Prin bunăvoinţa bunei şi miloasei călugăriţe irlandeze.

  Când Domnul m-a călăuzit la domnia-voastră, unde credeam că voi primi ajutorul la care orice năpăstuit are dreptul după legea creştinească, v-am încredinţat un săculeţ cu perle, proprietatea mea, ca să vă încredinţaţi că n-o să plec clandestin de sub acoperişul care ocroteşte un lăcaş al Domnului. O fiinţă josnică a socotit de datoria ei să mă denunţe poliţiei, care n-a întârziat să mă aresteze la domnia-voastră. Nădăjduiesc că sufletul abject care a săvârşit acest gest nu e un suflet care să aparţină vreuneia din fiicele Domnului sălăşluind în casa domniei-voastre. N-aş putea să vă spun că sunt gata să iert un asemenea suflet ticălos, ar însemna să mint. Dimpotrivă, voi înălţa o rugă fierbinte ca Dumnezeu sau unul din sfinţii săi să pedepsească fără milă pe vinovatul sau vinovata unui atare păcat atât de monstruos. Vă rog, Maică Stareţă, să înmânaţi comandantului Cesario săculeţul cu perle pe care vi l-am încredinţat. El mi-l va restitui, sunt convins, cu sfinţenie. Scrisoarea de faţă vă va sluji drept chitanţă.

  Primiţi, vă rog, etc.”

  Mănăstirea fiind la opt kilometri de Santa Marta, trăsura se înapoiază după o oră şi jumătate. Comandantul trimite după mine.

  — S-a făcut. Numără-le să vezi dacă nu lipseşte vreuna.

  Le număr. Nu ca să-mi dau seama dacă lipseşte vreuna, căci nu ştiam câte sunt, ci pentru a afla câte perle se găsesc acum în mâinile acestui nespălat: cinci sute şaptezeci şi două.

  — E-n regulă?

  — Da.

  — No falia? (Nu lipseşte nimic?)

  — Nu. Acum, povesteşte.

  — Când am ajuns la mănăstire, Stareţa era în curte. Cei doi poliţişti m-au încadrat, şi-am zis: „Doamnă, din motive foarte serioase, pe care probabil că le bănuiţi, trebuie să-i vorbesc călugăriţei irlandeze în prezenţa dumneavoastră”.

  — Şi pe urmă?

  — Călugăriţa i-a citit Stareţei scrisoarea tremurând. Aceasta n-a spus nimic. A lăsat capul jos, a deschis sertarul biroului ei şi mi-a zis: „Iată săculeţul neatins, cu perlele. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce s-a făcut vinovat de-o asemenea nelegiuire faţă de acel om. Spune-i că ne rugăm pentru el.” Asta-i, Hombre! încheie radios comandantul.

  — Când vindem, perlele?

  — Mañana (mâine). Nu te-ntreb de unde le ai, acum ştiu că eşti un matador (ucigaş) periculos, dar mai ştiu că în acelaşi timp eşti un om de cuvânt şi un om cinstit. Ţine, ia şunca, sticla de vin şi pâinea asta franţuzească, să prăznuieşti cu prietenii tăi ziua asta de neuitat.

  — Bună seara.

  Şi iată-mă sosind c-o sticlă de Chianti de doi litri, c-o şuncă afumată de aproape trei kile şi cu patru franzele lungi franţuzeşti. E o masă sărbătorească. Şunca, pâinea şi vinul scad văzând cu ochii. Toată lumea mănâncă şi bea cu poftă.

  — Crezi că un avocat o să poată să ne-ajute cu ceva! Mă pufneşte râsul. Până şi la amărâţii ăştia s-a prins gargara cu avocatul!

  — Nu ştiu. E de studiat şi trebuie să cerem o consultaţie până să plătim.

  — Cel mai bine, spune Clousiot, ar fi să nu plătim decât dacă câştigăm.

  — Bine-bine, dar trebuie să găsim un avocat care să fie de-acord cu propunerea asta.

  Nu mai scot o vorbă. Mi-e un pic ruşine.

  A doua zi se întoarce libanezul.

  — E foarte complicat, zice el. Perlele trebuie sortate mai întâi după mărime, apoi după strălucire, apoi după formă: de văzut dacă sunt perfect rotunde sau baroce{27}.

  Pe scurt, nu numai că-i complicat, dar libanezul zice că trebuie să aducă încă un eventual cumpărător, mai priceput ca el. În patru zile am isprăvit. Le cumpără cu treizeci de mii de pesos. În ultima clipă am reţinut o perlă roz şi două perle negre, ca să le dăruiesc soţiei consulului belgian. Ca nişte negustori sadea, profită de treaba asta ca să-mi spună că cele trei perle valorează ele singure cinci mii de pesos. Le păstrez totuşi.

  Consulul belgian a acceptat perlele cu mare greutate. O să-mi păstreze cei cincisprezece mii de pesos. Înseamnă că am douăzeci şi şapte de mii de pesos. Acum se pune problema să duc la bun sfârşit cea de-a treia afacere.

  Cum să procedez? Un muncitor priceput câştigă în Columbia între opt şi zece pesos pe zi. Va să zică cei douăzeci şi şapte de mii de pesos reprezintă o sumă serioasă. O să bat fierul cât e cald. Comandantul a pus mâna pe douăzeci şi trei de mii de pesos. Plus ăştia douăzeci şi şapte de mii, înseamnă că se-alege cu cinzeci de mii de pesos.

  — Domnule comandant, câţi bani trebuie pentru o negustorie cu care s-o duci mai bine decât câştigi aici?

  — Pentru o negustorie temeinică trebuie între patruzeci şi cinci şi şaizeci de mii de pesos, bani gheaţă.

  — Şi cât scoţi? De trei ori cât câştigi? De patru ori?

  — Mai mult. Scoţi de cinci-şase ori peste ce câştig eu.

  — Şi de ce nu te faci negustor?

  — Mi-ar trebui de două ori mai mulţi bani decât am.

  — Ascultă, domnule comandant, am o a treia afacere să-ţi propun.

  — Lasă joaca.

  — Ba da, vorbesc serios. Vrei cei douăzeci şi şapte de mii de pesos pe care-i am? Sunt ai tăi când pofteşti.

  — Cum?

  — Lasă-mă să plec.

  — Ascultă, francezule, ştiu că n-ai încredere în mine. Poate că înainte erai îndreptăţit. Dar acum când, mulţumită ţie, am scăpat de mizerie, când pot să-mi cumpăr o casă şi să-mi trimit copiii la o şcoală cu plată, să ştii că-ţi sunt prieten. Nu vreau să te jefuiesc, nici să fii ucis; aici nu pot să te-ajut cu nimic, nici pentru o avere. Nu pot să te-ajut să evadezi cu şanse de reuşită.

  — Şi dacă-ţi dovedesc contrariul?

  — Atunci vedem noi, dar gândeşte-te bine.

  — Domnule comandant, ai vreun prieten pescar?

  — Da.

  — Ar fi capabil să mă scoată-n larg şi să-mi vândă barca?

  — Nu ştiu.

  — Cam cât preţuieşti barca?

  — Două mii de pesos.

  — Dacă-i dau lui şapte mii şi ţie douăzeci de mii, e-n regulă?

  — Francezule, mie mi-ajung zece mii, păstrează ceva şi pentru tine.

  — Aranjează treaba.

  — Pleci singur?

  — Nu.

  — Câţi?

  — Trei cu totul.

  — Dă-mi răgaz să vorbesc cu prietenul meu, pescarul.

  Sunt uluit cum s-ă schimbat tipul faţă de mine. În ciuda mutrei sale de asasin, mai zace şi câte ceva frumos în sufletul lui.

  Stau de vorbă în curte cu Clousiot şi cu Maturette. Îmi spun să fac cum mă taie capul, ei sunt gata să mă urmeze. Felul cum îmi încredinţează vieţile lor îmi dă o mare satisfacţie. N-o să abuzez, o să fiu extrem de prevăzător, căci mi-am luat o mare răspundere. Dar trebuie să-i înştiinţez şi pe ceilalţi camarazi ai noştri. Tocmai am isprăvit o partidă de domino. E aproape nouă seara. Sunt ultimele momente când ne mai putem bea cafeaua. Strig: „Cafetero!” şi ni se servesc şase cafele fierbinţi.

  — Am de vorbit cu voi. Uite ce-i. Cred c-o să mă pot cărăbăni iarăşi. Din păcate, nu putem pleca decât trei. E firesc să plec cu Clousiot şi cu Maturette, cei cu care am evadat din ocnă. Dacă vreunul din voi are ceva împotrivă s-o spună deschis, sunt gata să-l ascult.

  — Nu, zice bretonul, e drept aşa din toate punctele de vedere. Mai întâi pentru că aţi plecat din ocnă împreună. Apoi, dac-aţi ajuns în situaţia asta, e din vina noastră, c-am vrut să debarcăm în Columbia. Papillon, îţi mulţumim totuşi că ne-ai cerut părerea. Dar eşti întru totul îndreptăţit să procedezi aşa. Să v-ajute Dumnezeu, că dacă pun mâna pe voi, e moarte sigură, şi-n condiţii nu prea nostime.

  — Ştim, rostesc laolaltă Clousiot şi Maturette.

  Comandantul m-a chemat după-amiază să vorbim.

  Prietenul lui e de acord. Întreabă ce vrem să luăm pe vas.

  — Un butoiaş de cinzeci de litri cu apă dulce, douăzeci şi cinci de kile de mălai şi şase litri de untdelemn. Asta-i tot.

  — Carajo! exclamă comandantul. Doar n-o s-o porneşti în larg eu atât de puţine lucruri?

  — Ba da.

  — Eşti un tip grozav, francezule.

  S-a aranjat. E hotărât să facă şi a treia afacere. Adaugă glacial:

  — O fac, fie că mă crezi sau nu, pentru copiii mei, şi-n al doilea rând pentru tine. Meriţi pentru curajul de care dai dovadă.

  Ştiu că-i adevărat şi-i mulţumesc.

  — Cum faci să nu se prea observe că mergem pe blat?

  — Răspunderea ta n-o să fie în joc. O să plec noaptea, când va fi de gardă comandantul adjunct.

  — Ce-ai plănuit?

  — De mâine scoţi un poliţist din garda de noapte. După trei zile mai scoţi unul. Când rămâne doar unul, instalezi o gheretă în faţa celulei, iar eu o să sar pe fereastra din dos. Cât despre lumina din jurul zidului, trebuie să găseşti mijlocul de-a provoca un scurt-circuit. Asta-i tot ce-ţi cer. Poţi să provoci un scurt-circuit aruncând o sârmă de cupru lungă de-un metru, legată de două pietre, peste cele două sârme care duc la stâlpul de pe şirul lămpilor ce luminează partea de sus a zidului. Cât priveşte pescarul, vasul să fie legat cu un lanţ al cărui lacăt să-l fi forţat în aşa fel încât să nu-mi pierd vremea deschizându-l, pânzele gata să fie ridicate şi trei vâsle mari ca să viu sub vânt.

  — Dar are-un motoraş, zice comandantul.

  — Ah! atunci cu-atât mai bine! să pună motorul la punctul mort, ca şi cum l-ar încălzi, şi să intre în prima cafenea să ia un păhărel. Când o să ne vadă sosind, să se posteze, îmbrăcat c-un impermeabil negru, la capătul vasului.

  — Şi banii?

  — O să tai în două cei douăzeci de mii de pesos ai tăi, fiecare bancnotă va fi tăiată la jumătate. Cei şapte mii de pesos o să-i plătesc pescarului anticipat. Ţie o să-ţi dau dinainte jumătăţile bancnotelor, iar celelalte jumătăţi o să le capeţi de la un francez care rămâne, am să-ţi spun eu care.

  — N-ai încredere în mine? Păcat.

  — Nu, nu-i vorba de încredere, dar s-ar putea să faci o greşeală cu scurt-circuitul, şi-atunci n-o să-ţi plătesc, căci fără scurt-circuit nu pot să plec.

  — Bine.

  Totul e gata. Prin mijlocirea comandantului, i-am dat pescarului cei şapte mii de pesos. Se împlinesc cinci zile de când nu mai e decât o santinelă. Ghereta e instalată şi aşteptăm ploaia care nu vine. Bara a fost tăiată cu nişte fierăstraie pe care ni le-a dat comandantul, crestătura e bine astupată şi, pe deasupra, camuflată de-o colivie cu un papagal care a învăţat să suduie pe franţuzeşte. Stăm ca pe jar. Comandantul are jumătăţile bancnotelor. Aşteptăm în fiecare noapte. Nu plouă. Comandantul urmează să provoace, la o oră după începerea ploii, un scurt-circuit sub zid; în partea exterioară. Nimic, nimic, nici un strop de ploaie în acest anotimp, e de necrezut. Cel mai mic norişor zărit din zori printre zăbrele ne umple de speranţă, şi apoi – nimic. Să înnebuneşti şi alta nu. Se fac şaisprezece zile de când totul e gata, şaisprezece nopţi de veghe, cu sufletul la gură. Într-o duminică dimineaţă, comandantul vine personal să mă caute în curte şi mă duce în biroul lui. Îmi restituie pachetul cu jumătăţile de bancnote şi trei mii de pesos în hârtii întregi.

  — Ce-i asta?

  — Francezule, nu mai ai decât noaptea asta. Mâine la ora şase plecaţi la Baranquilla. Nu-ţi înapoiez decât trei mii de pesos din banii pescarului, pentru că a cheltuit restul. Dacă dă Dumnezeu să plouă la noapte, pescarul o să te-aştepte, şi când o să pleci cu barca, o să-i dai banii. Am încredere în tine, prietene, ştiu că n-are de ce să-mi fie teamă.

  N-a plouat.

  EVADĂRI DE LA BARANQUILLA.

  La ora şase dimineaţa, opt soldaţi şi doi căprari întovărăşiţi de un locotenent ne pun cătuşele şi o pornim spre Baranquilla, într-un camion militar. Străbatem cei o sută optzeci de kilometri în trei ore şi jumătate. La zece dimineaţa suntem la închisoarea numită „80”, calle Medellin, la Baranquilla. Atâtea strădanii ca să n-ajungem la Baranquilla, şi iată-ne aici! E un oraş mare. Principalul port columbian la Atlantic, dar situat în interiorul estuarului unui fluviu, rio Magdalena. În ce priveşte închisoarea, e mare: patru sute de deţinuţi şi aproape o sută de paznici. E organizată ca orice altă închisoare din Europa. Două ziduri de pază înalte de peste opt metri.

  Suntem primiţi de statul-major al închisorii, în frunte cu Don Gregorio, directorul. Închisoarea e alcătuită din patru curţi, două de o parte, două de alta, despărţite de-o capelă lungă unde se face slujba şi care serveşte şi de vorbitor. Suntem băgaţi în curtea celor mai periculoşi. La percheziţie au găsit cei douăzeci şi trei de mii de pesos şi săgeţile. Socot de datoria mea să-l previn pe director că sunt otrăvite, ceea ce nu contribuie la reputaţia noastră de băieţi de treabă.

  — Au şi săgeţi otrăvite, francezii ăştia!

  Faptul de-a ne afla în această închisoare din Baranquilla constituia momentul cel mai periculos al aventurii noastre. Într-adevăr, aer vom fi predaţi autorităţilor franceze. Da, Baranquilla, care se reduce pentru noi la uriaşa ei închisoare, reprezintă punctul crucial. Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a evada. Trebuie să joc totul pe-o carte.

  Celula noastră se află în mijlocul curţii. De altfel nu e o celulă, ci o cuşcă: un acoperiş de ciment sprijinit pe nişte drugi groşi de fier, iar într-unul din colţuri se găsesc closetele şi spălătoarele. Ceilalţi deţinuţi, vreo sută la număr, sunt repartizaţi în nişte celule săpate în cele patru ziduri ale acestei curţi de douăzeci de metri pe patruzeci, cu gratiile înspre curte. Deasupra fiecărei gratii e un fel de streaşină din tablă ca să nu intre ploaia în celulă. În cuşca asta centrală nu suntem decât noi, cei şase francezi, expuşi zi şi noapte privirii deţinuţilor, dar mai ales a paznicilor. Ziua ne-o petrecem în curte, de la şase dimineaţa la şase seara. Intrăm şi ieşim din celulă după pofta inimii. Putem să vorbim, să ne plimbăm, chiar şi să mâncăm în curte.

  Două zile după sosirea noastră, suntem băgaţi toţi şase în capelă în prezenţa directorului, a câtorva poliţişti şi a vreo şapte-opt ziarişti fotografi.

  — Aţi evadat din ocna franceză de la Guyana?

  — N-am tăgăduit-o niciodată.

  — Pentru ce delicte aţi fost condamnaţi atât de aspru?

  — Asta nu contează. Principalul e că n-am comis nici un delict pe teritoriul columbian şi că naţiunea dumneavoastră nu numai că ne refuză dreptul de-a ne reface viaţa, dar mai slujeşte şi drept vânători de oameni, drept jandarmi ai guvernului francez.

  — Columbia socoteşte că nu vă poate primi pe teritoriul ei.

  — Dar eu şi alţi doi camarazi ai mei eram şi suntem ferm hotărâţi să nu trăim în ţara asta. Am fost arestaţi toţi trei în largul mării, nicidecum pe punctul de-a debarca pe teritoriul ăsta. Dimpotrivă, ne străduim din toate puterile să ne îndepărtăm de el.

  — Francezii, spune un ziarist de la un ziar catolic, sunt aproape toţi catolici, ca şi noi, columbienii.

  — S-ar putea ca dumneavoastră să vă numiţi catolici, dar felul de-a vă purta nu prea aduce a creştinism.

  — Ce aveţi să ne reproşaţi?

  — Că lucraţi în colaborare cu paznicii de ocnă care ne urmăresc. Mai mult chiar, că le faceţi treaba. Că ne-aţi luat barca împreună cu tot ce ne aparţinea, şi care era a noastră de-adevăratelea, ne-o dăruiseră catolicii de pe insula Curaçao, reprezentaţi cu atâta nobleţe de episcopul Irénée ele Bruyne. Nu putem fi de acord că nu vreţi să faceţi o încercare în ce priveşte eventuala noastră readucere pe calea cea dreaptă şi, culmea, că ne împiedicaţi să plecăm mai departe, prin propriile noastre mijloace, într-o ţară care şi-ar asuma poate acest risc. Asta-i inadmisibil.

  — Ne purtaţi pică nouă, columbienilor?

  — Nu propriu-zis columbienilor, ci sistemului lor poliţist şi judiciar.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  — Că orice greşeală poate fi îndreptată când există bunăvoinţă. Lăsaţi-ne să plecăm în larg spre o altă ţară.

  — O să încercăm să căpătaţi aprobarea asta.

  Ne întoarcem în curte şi Maturette îmi spune:

  — Ei, te-ai prins? Acum s-a zis cu iluziile, bătrâne! Am dat de dracu şi n-o să fie uşor să găsim o scăpare.

  — Iubiţilor, nu ştiu dacă, uniţi, am fi mai tari, dar cred că fiecare ar trebui să facă după cum îl taie capul, în ce mă priveşte, trebuie să evadez din faimosul ăsta „80”.

  Joi sunt chemat la vorbitor şi dau cu ochii de-un bărbat bine îmbrăcat, de circa patruzeci şi cinci de ani. Mă uit la el. Seamănă ciudat de mult cu Louis Dega.

  — Tu eşti Papillon?

  — Da.

  — Eu sunt Joseph, fratele lui Louis Dega. Am citit ziarele şi am venit să te văd.

  — Îţi mulţumesc.

  — L-ai văzut acolo pe frate-meu? Îl cunoşti?

  Îi povestesc amănunţit odiseea lui Dega până când ne-am despărţit la spital. Îmi spune că fratele său se află în Insulele Salvării, ştire care i-a parvenit din Marsilia, Vizitele au loc în capelă, joia şi duminica. Îmi spune că la Baranquilla trăiesc vreo duzină de francezi, veniţi împreună cu nevestele lor, să-şi caute norocul. Sunt peşti cu toţii. Într-un cartier „rezervat” al oraşului, vreo douăzeci de dameze menţin înaltele tradiţii ale prostituţiei franceze, cu eleganţă şi meşteşug. De la Cairo în Liban, din Anglia până-n Australia, de la Buenos Aires la Caracas, de la Saigon la Brazzaville, acelaşi tip de bărbaţi şi femei cultivă pe faţa pământului o meserie veche de când lumea, meseria lor, prostituţia, şi modalitatea de a trăi bine de pe urma ei.

  Chestia pe care mi-o spune Joseph Dega mă pune-n fund: „nenea” ăştia din Baranquilla sunt îngrijoraţi: li-e teamă ca nu cumva sosirea noastră la puşcăria de-aici să le tulbure pacea şi să prejudicieze negoţul lor atât de înfloritor, într-adevăr, dacă unul sau mai mulţi dintre noi evadează, poliţia o să-i caute neapărat în „zona” franceză, chiar dacă fugitul n-a dat niciodată pe-acolo, cerând ajutor. Aşa stând lucrurile, poliţia riscă să descopere o groază de alte matrapazlâcuri: acte false, autorizaţii de rezidenţă perimate sau măsluite, să umble la buletinele de identitate sau la dreptul de şedere. Ca atare, anumite dame, dar chiar şi bărbaţi, riscă neplăceri cu carul.

  Iată-mă, deci, bine informat. Îmi mai spune că-mi stă la dispoziţie pentru indiferent ce şi că o să vină să mă vadă în fiecare joi şi duminică. Îi mulţumesc acestui băiat cuminte care mi-a dovedit mai târziu că promisiunile sale erau sincere Apoi aflu de la el că, după câte spun ziarele, s-ar fi aprobat cererea Franţei de a fi extrădaţi.

  — Ei bine, domnilor, am multe noutăţi pentru voi.

  — Ce? exclamă toţi cinci în cor.

  — Mai întâi, că nu-i cazul să ne facem iluzii. Extrădarea e lucru hotărât. O să vină un vapor special din Guyana franceză să ne ia de-aici şi să ne ducă înapoi de unde am plecat. Apoi, că prezenţa noastră le dă dureri de cap caraşilor noştri conaţionali, confortabil instalaţi aici în oraş. Nu-i vorba de cel care m-a vizitat. Ăstuia i se rupe, dar colegii de breaslă se tem că dacă unul din noi evadează, o să aibă necazuri.

  Toată lumea izbucneşte în râs. Cred că glumesc. Clousiot zice:

  — Domnu peşte Cutărică, mă rog frumos, pot evada?

  — Destul cu băşcălia. Dacă târfele lor vin să ne viziteze, le spunem să nu mai dea pe aici. S-a-nţeles?

  — Înţeles.

  Cum am mai spus, în curtea noastră se află vreo sută de deţinuţi columbieni. Printre ei sunt oameni de toate culorile, de la negrul african al senegalezilor la pielea de culoarea ceaiului a creolilor noştri martinichezi; de la cărămiziul indienilor de tip mongol, cu părul lins, negru-violet, până la cel mai curat alb. Stabilesc legături, încerc să-mi dau seama de însuşirile şi de voinţa de evadare a câtorva mai pe sprânceană. Majoritatea sunt în situaţia mea: temându-se de o pedeapsă pe termen lung sau fiind deja pe cale s-o ispăşească, trăiesc tot timpul cu gândul la evadare.

  Pe coama celor patru ziduri ale acestei curţi dreptunghiulare se află o potecă de patrulare, puternic luminată noaptea, în fiecare colţ al zidului se găseşte un turnuleţ unde se adăposteşte o santinelă. Astfel, zi şi noapte sunt de serviciu patru santinele, plus una în curte, la uşa capelei, singura neînarmată. Hrana e suficientă şi unii deţinuţi vând ceva de-ale gurii sau cafea ori sucuri de fructe din partea locului: portocale, ananas, papaia, etC. Aduse de-afară. Din când în când, aceşti mici negustori cad victimă câte unui furt cu arma-n mână, săvârşit cu o iuţeală de necrezut. Până să priceapă ce se-ntâmplă, se trezesc c-un prosop mare ţinut strâns pe faţă ca să nu poată ţipa, şi c-un cuţit proptit în şale sau în gât, care ar pătrunde adânc la cea mai mică mişcare. Victima e jefuită de banii încasaţi cât ai zice peşte. Îndepărtarea prosopului e însoţită de-un pumn în ceafă. Orice s-ar întâmpla nimeni nu scoate o vorbă. Câteodată, negustorul îşi adună marfa, – cică închide dugheana – şi porneşte în căutarea celui pe care-l bănuieşte. Dacă-l află, se-n-cinge o bătaie întotdeauna cu şişurile.

  Doi manglitori columbieni vin să-mi propună ceva. Sunt numai urechi. Se spune că-n oraş ar fi nişte poliţişti hoţi. Când fac de pază într-un sector, îşi înştiinţează complicii, să vină să fure pe-acolo.

  Cei doi îi ştiu pe toţi şi zic că, în timpul săptămânii, doar printr-o vitregie a sorţii nu s-ar nimeri măcar unul din poliţiştii ăştia să facă de gardă la uşa capelei. Ar fi bine să fac rost de-un revolver cu prilejul unei vizite. Poliţistul hoţ s-ar învoi destul de uşor să fie, chipurile, forţat să bată la uşa de ieşire din capelă, care dă spre un mic post de gardă, cu patru cel mult şase paznici. Luându-i pe nepusă masă, cu pistolul în mână, n-o să ne poată împiedica s-ajungem în stradă. Şi n-ar mai rămâne decât să ne pierdem în mulţimea care forfoteşte prin oraş.

  Ideea nu-mi prea surâde. Ca să-l poţi ascunde, revolverul trebuie să fie mic, cel mult de calibru 6,35. Cu o jucărie ca asta rişti să nu-i intimidezi îndeajuns pe paznici. Sau unul din ei se pierde cu firea, şi am fi nevoiţi să-l omoram, Refuz.

  Dorinţa de acţiune nu mă frământă numai pe mine, ci şi pe amicii mei. Doar că-n unele zile, când se mai pleoştesc, sunt de-acord ca vaporul care-o să vină după noi să ne găsească în închisoare. De-aci şi până să se declare înfrânţi nu-i decât un pas. Discută până şi felul în care o să fim pedepsiţi şi trataţi acolo.

  — Mi s-a făcut lehamite de tâmpeniile voastre. Când o să mai aveţi chef să trăncăniţi despre ce v-aşteaptă, băgaţi-vă în vreun colţ, să nu v-aud. Cu soarta de care vorbiţi nu se împacă decât un impotent. Sunteţi impotenţi? E vreunul cu boaşele tăiate? Dacă-i aşa, daţi-mi de ştire.

  Ascultaţi ce vă spun, fraţilor: când mă gândesc la evadare, înţeleg evadarea tuturor. Îmi storc creierii făcând toi felul de socoteli, dar asta pentru că mă gândesc să ne uşchim cu toţii. Şase oameni, nu-i glumă. Iar în ce mă priveşte, vă spun drept, dacă văd că n-am făcut nimic şi-i prea aproape ziua, e simplu: omor un poliţist columbian ca să câştig timp. N-o să mă predea Franţei dacă le lichidez un poliţist. Şi-atunci o să am răgaz. Iar întrucât atunci o să fiu de unul singur, o s-o şterg mai uşor.

  Columbienii pregătesc un alt plan, destul de bine ticluit. În ziua slujbei, duminica dimineaţa, capela e întotdeauna plină de vizitatori şi de deţinuţi. Mai întâi ascultăm liturghia cu toţii, iar când se încheie slujba, în capelă rămân deţinuţii la care vine câte cineva. Columbienii îmi cer să mă duc duminicala slujbă, să observ cum se petrec lucrurile, ca să pună treaba la punct pentru duminica următoare. Îmi propun să fiu capul răscoalei, dar refuz cinstea asta: nu-i cunosc deajuns pe participanţi.

  Răspund de cei patru francezi. Bretonul şi tipul cu fierul ele călcat nu vor să ia parte. E simplu, n-au decât să nu vină la capelă. Duminică, noi şi cei patru vârâţi în treaba asta o să asistăm la slujbă. Capela e dreptunghiulară, în fund, altarul, la mijloc, de fiecare parte, două uşi care dau în curţi. Uşa principală, care dă în încăperea postului de pază, e barată de-un grilaj în spatele căruia sunt paznicii, vreo douăzeci la număr. În sfârşit, în dosul lor, uşa care dă în stradă. Deoarece capela geme de oameni, paznicii lasă grilajul deschis, Iar în timpul slujbei stau în picioare cot la cot. Cu vizitatorii urmează să sosească doi bărbaţi şi nişte arme. Armele o să le-aducă nişte femei, purtându-le între coapse. O să le paseze bărbaţilor după ce va fi intrat toată lumea. Arme de calibru mare: 38 sau 45. Capul răscoalei o să primească un revolver barosan de la o femeie care o s-o şteargă imediat. De cum o răsuna a doua oară clopoţelul ministrantului – ăsta-i semnalul – o pornim la atac. Eu o să îndrept un cuţitoi spre gâtul directorului, Don Gregorio, spunându-i: „Da la orden de nos dejar pasar, şi no, te mato. (Dă ordin să ne lase să trecem, altfel te omor.)”

  Un altul va proceda la fel cu preotul. Ceilalţi trei, fiecare din altă direcţie, o să-şi îndrepte armele spre poliţiştii aliaţi în picioare în faţa grilajului de la intrarea principală în capelă. Ordinul e ca primul care nu-şi aruncă arma să fie împuşcat. Cei neînarmaţi o să iasă cei dintâi. Preotul şi directorul vor sluji drept acoperire a ultimilor. Dacă totul merge normal, armele poliţiştilor o să zacă pe jos. Cei cu revolvere o să-i vâre în capelă. La ieşire o să închidem mai întâi grilajul, apoi uşa de lemn. Postul de pază va fi gol, pentru că toţi poliţiştii sunt obligaţi să, asiste la slujbă, stând în picioare. Afară, la vreo cinzeci de metri, o să ne-aştepte un camion, prevăzut cu o scăriţă în spate, ca să urcăm mai iute. Camionul o s-o ia diN. Loc abia după ce se va fi urcat capul răscoalei, care trebuie să fie ultimul. După ce asist la desfăşurarea slujbei, spun că sunt de acord. Totul s-a petrecut aşa cum mi-a povestit Fernando.

  Joseph Dega n-o să vină duminică. Ştie el de ce. O să facă rost de un taxi fals, ca să nu ne urcăm în camion, şi-o să ne ducă la o ascunzătoare, pe care tot el o s-o pregătească. Toată săptămâna sunt foarte agitat şi aştept cu nerăbdare s-o pornim la treabă. Fernando a reuşit să-şi procure un revolver pe altă cale. E un revolver calibru 45 al Gărzii civile columbiene, o armă într-adevăr de temut. Joi, una din prietenele lui Joseph a venit să mă vadă. E foarte drăguţă şi-mi spune că taxiul o să fie galben, nu-i chip să-l confunzi.

  — O. K. Mulţumesc.

  — Noroc.

  Mă sărută tandru pe amândoi obrajii şi-mi pare niţeluş emoţionată.

  — Entra, entra. Umple-se capela asta spre a fi auzit glasul Domnului, rosteşte preotul.

  Clousiot e gata la fix. Lui Maturette îi lucesc ochii-n cap, iar celălalt nu se dezlipeşte de mine nici c-un pas. Foarte calm, mă duc la locul meu. Don Gregorio, directorul, e acolo, pe scaun, lângă o femeie grasă. Stau în picioare rezemat de perete. La dreapta mea e Clousiot, la stânga ceilalţi doi, îmbrăcaţi corect, ca să n-atragem atenţia trecătorilor dacă vom izbuti s-ajungem în stradă. Cuţitul meu e deschis, lipit de antebraţul drept. É ţinut de-un elastic gros şi acoperit de manşeta cămăşii kaki, bine încheiată lângă pumn. În clipa ieşirii cu sfintele daruri, când lasă toţi capetele jos de parc-ar căuta ceva, ministrantul, după ce-a atins o dată iute clopoţelul, trebuie să-l mai sune clar de trei ori. Semnalul nostru e-al doilea clinchet. Fiecare ştie ce are de făcut.

  Primul clinchet, al doilea… Mă arunc asupra lui Don Gregorio, îndreptând cuţitul spre gâtul său gros şi zbârcit. Preotul strigă: Misericordia, no me mata. (Îndurare, nu mă omorâţi.) Fără să-l văd, îi aud pe ceilalţi trei poruncind paznicilor sa-si arunce puştile. Treaba merge bine. Îl apuc pe Don Gregorio de gulerul frumosului său costum şi-i spun:

  — Sigue y no tengas miedo, no te haré daño. (Urmează-mă fără frică, nu-ţi fac nimic.)

  Preotul e ţinut la respect de un brici îndreptat spre beregata sa, aproape de grupul meu. Îl aud pe Fernando:

  — Vamos, Francés, vamos a la salida. (Hai, francezule, hai spre ieşire.)

  Bucuros de izbândă, de succes, îi împing pe toţi ai mei spre uşa care dă în stradă, când răsună deodată două focuri de armă. Fernando se prăbuşeşte, unul dintre cei înarmaţi aşijderea. Mai înaintez totuşi un metru, dar paznicii s-au ridicat şi ne închid trecerea cu puştile lor. Noroc că între ei şi noi sunt câteva femei. Ele îi împiedică să tragă. Alte două focuri de armă, urmate de-un foc de revolver. Al treilea camarad înarmat e doborât după ce-a apucat să tragă un foc cam la întâmplare, căci a rănit o fată. Don Gregorio, palid ca un mort, îmi spune i

  — Dă-mi cuţitul.

  I-l dau. N-ar mai fi avut nici un rost să continui lupta, în mai puţin de treizeci de secunde situaţia fusese răsturnată.

  După o săptămână şi mai bine, am aflat că răscoala eşuase din pricina unui deţinut din altă curte, care căsca gura la slujbă din afara capelei. La câteva secunde după ce-am pornit la treabă, a dat de veste santinelelor de pe zidul de pază. De pe zidul ăsta de peste şase metri au sărit în curte santinelele, una de o parte a capelei, a doua de cealaltă parte, şi printre gratiile uşilor laterale, au tras mai întâi în cei doi care, urcaţi pe-o bancă, îi ameninţau cu armele pe poliţişti. Al treilea a fost doborât câteva secunde mai târziu, intrând în unghiul lor de tragere. A urmat o „corrida” de toată frumuseţea. Eu am rămas lângă director, care dădea ordine strigând. Şaisprezece de-ai noştri, printre care cei patru francezi, ne-am regăsit într-o carceră, puşi în fiare, la pâine şi apă.

  Don Gregorio a primit vizita lui Joseph. Directorul m-a chemat şi mi-a explicat că, la rugămintea acestuia, o să fiu dus iarăşi în curte, alături de camarazii mei. Mulţumită lui Joseph, la zece zile după răscoală, eram din nou cu toţii-n curte, inclusiv columbienii, şi în aceeaşi celulă. Sosind acolo, propun să păstrăm câteva minute, de tăcere în amintirea lui Fernando şi a celor doi prieteni ai săi, morţi în timpul încăierării. Cu prilejul uneia din vizite, Joseph m-a lămurit că a făcut chetă printre peşti; strângând cinci mii de pesos cu care l-a putut unge pe Don Gregorio. Prin gestul lor, „caraşii” au crescut considerabil în ochii noştri.

  Şi-acum? Ce să mai născocesc? Doar n-o să mă declar învins, aşteptând sosirea vaporului fără să întreprind nimic!

  Culcat în spălătorul comun, la adăpost de soarele ucigător, pot să observ, fără să atrag atenţia, activitatea santinelelor pe zidul de pază. În timpul nopţii, din zece în zece minute, strigă fiecare cu rândul: „Santinele, drepţi!” în felul ăsta, şeful postului poate să verifice dacă doarme vreuna din cele patru. Când una nu răspunde, alta repetă ordinul până ce i se dă ascultare.

  Cred c-am găsit o hibă. Într-adevăr, din fiecare mirador, în cele patru colţuri ale zidului de pază, atârnă o cutie legată de-o sfoară. Când santinela vrea o cafea, îl cheamă pe cafetero, care îi toarnă o cafea, două în cutie, după care e suficient să tragă sfoara. Iar miradorul din extrema dreaptă are un fel de turelă. În câteva secunde aş putea sări zidul care dă în stradă. O singură problemă: neutralizarea santinelei. Cum?

  O văd ridicându-se şi făcând câţiva paşi pe zidul de pază. Îmi face impresia c-o supără arşiţa şi că se străduieşte să n-adoarmă. Asta-i, drăcia dracului! e musai să doarmă. O să-mi pregătesc mai întâi frânghia şi, dacă găsesc un cârlig zdravăn, o adorm şi-mi încerc norocul. În două zile împletesc o frânghie de aproape şapte metri, din toate cămăşile de pânză tare pe care le-am dibăcit, kaki mai ales. Cârligul l-am găsit relativ uşor: suportul uneia din streşinile fixate la uşile celulelor ca să le ferească de ploaie. Joseph Dega mi-a adus o sticlă cu un somnifer foarte puternic. Din recomandări reiese că se iau doar zece picături. Sticla conţine aproape şase linguri mari de supă. Obişnuiesc santinela să-i fac cinste cu câte-o cafea. Lasă jos cutia şi-i trimit de fiecare dată câte trei cafele. Deoarece toţi columbienii se dau în vânt după alcool, şi cum somniferul aduce la gust cu anasonul, fac rost de-o sticlă cu anason. Îi spun santinelei:

  — Vrei o cafea à la française?

  — Cum e asta?

  — C-un pic de anason.

  — Să-ncerc, s-o gust mai întâi.

  Câteva santinele au gustat din cafeaua mea cu anason şi acum, când le ofer câte-o cafea, îmi spun:

  — À la française?

  — Dacă vrei…

  Şi pac! le torn anason:

  A sosit ora cea mare. Suntem la amiază, într-o sâmbătă. E o căldură groaznică. Prietenii mei ştiu că n-o să fie timp deajuns pentru doi, dar un-columbian cu nume arab, Ali, zice c-o să urce după mine. Sunt de-acord. În felul ăsta n-o să se spună că un francez a fost complice, fiind pedepsit ulterior. Pe de altă parte, nu pot să am la mine frânghia şi cârligul, întrucât santinela va avea vreme îndeajuns să mă observe când o să-i dau cafeaua. După părerea noastră, în cinci minute o să fie K. O. E „fără cinci”. Chem santinela.

  — Cum merge?

  — Bine.

  — Bei o cafea?

  — Da, à la française, e mai bună.

  — Stai aşa, mă duc să ţi-o aduc.

  Mă îndrept spre cafetero: „Două cafele”. În cutie am şi vărsat toată sticla cu somnifer. Dacă nici cu asta nu cade lat! Ajung în dreptul santinelei şi-o fac dinadins să mă vadă cum torn anasonul.

  — Îţi place?

  — Da.

  Mai pun un pic, apoi vărs totul în cutie şi o ridică imediat.

  Trec cinci minute, zece minute, un sfert de oră, douăzeci de minute! Nici gând s-adoarmă. Ba mai mult, în loc să se aşeze, face câţiva paşi, cu arma-n mână, dus şi întors. Şi totuşi a băut pân-la fund. Iar la unu se schimbă garda.

  Îi urmăresc mişcările de parc-aş sta pe jeratic. Nu se cunoaşte că-i drogat. Ah! Se clatină. Se aşează în faţa gheretei, cu puşca între picioare. Capul i se lasă pe umăr. Prietenii mei şi vreo doi-trei columbieni, care ştiu de tărăşenia asta, îi urmăresc reacţiile la fel de înfriguraţi ca mine.

  — Gata, îi spun columbianului. Frânghia!

  Se pregăteşte s-o arunce, când santinela se ridică, lasă să-i scape puşca, se întinde şi face câţiva paşi pe loc. Columbianul s-a oprit la timp. Mai sunt optsprezece minute până la schimbarea gărzii. Încep deodată să mă rog în gând lui Dumnezeu: „Mai ajută-mă, Doamne, o dată! Te implor, nu mă părăsi!” Dar zadarnic îl invoc pe acest Dumnezeu al creştinilor, uneori atât de puţin înţelegător, mai ales cu mine, care-s ateu.

  — E culmea! zice Clousiot, apropiindu-se de mine. Formidabil cum de n-adoarme vita asta!

  Santinela dă s-apuce puşca şi, în clipa când se apleacă s-o ridice, cade cât e de lungă, ca fulgerată, pe creasta zidului de pază. Columbianul zvârle cârligul, dar nu se agaţă şi cade. Îl aruncă a doua oară. Iată că s-a prins. Trage uN. Pic de el să vadă dacă rezistă. Îl verific şi eu şi, când să mă sprijin cu piciorul de zid ca să încep urcuşul, îl aud pe Clousiot:

  — Şase! Vine schimbul!

  Am exact răgazul s-o iau din loc până să mă zărească. Mânaţi de acel instinct de apărare şi de camaraderie al deţinuţilor, columbieni fac repede cerc în jurul meu şi mă amestecă în grupul lor. Umblăm de-a lungul zidului, lăsând frânghia spânzurată. Un paznic din schimbul de gardă observă dintr-o ochire cârligul şi santinela prăvălită, cu puşca alături. Aleargă doi-trei metri şi apasă pe butonul de alarmă, convins c-a avut loc o evadare.

  Adormitul e luat cu o brancardă. Sunt peste douăzeci de poliţişti pe creasta zidului. Don Gregorio e cu ei şi da dispoziţie să se tragă frânghia. Ţine cârligul în mână. După câteva clipe, cu armele îndreptate spre noi, poliţiştii încercuiesc curtea. Se face apelul, la fiecare nume, cel strigat trebuie să intre în celula sa. Să vezi şi să nu crezi! nu lipseşte nimeni. Ne închid pe toţi, cu cheia, fiecare în celula lui.

  Al doilea apel şi control, celulă cu celulă. Nu, n-a dispărut nimeni. Pe la ora trei suntem din nou lăsaţi să ieşim în curte. Aflăm că santinela doarme buştean şi că n-a fost chip s-o trezească. Complicele meu columbian e la fel de dărâmat ca şi mine. Era atât de convins c-o să izbutim! Blestem produsele americane, căci somniferul era american.

  — Ce facem?

  — Hombre, ca de la început!

  E tot ce găsesc să-i spun. Crede că vreau să spun: de luat de la capăt adormind o santinelă, în timp ce eu gândeam: să căutăm altă idee. Îmi spune:

  — Crezi că paznicii ăştia sunt atât de dobitoci ca să mai vrea vreunul o cafea à la française? Oricât aş fi de amărât, nu mă pot opri să pufnesc în râs.

  — Precis, omule!

  Poliţistul a dormit trei zile şi patru nopţi. Când se trezeşte, în cele din urmă, declară bineînţeles că eu l-am adormit cu cafeaua à la française. Don Gregorio mă cheamă şi mă confruntă cu el. Şeful corpului de gardă vrea să mă lovească cu sabia. Fac o săritură până-n colţul încăperii şi-l sfidez. Ridică sabia: Don Gregorio se vâră între noi, se alege e-o lovitură zdravănă în umăr şi se prăbuşeşte. Are clavicula fracturată. Urlă atât de tare că ofiţerul nu se mai ocupă decât de el. Îl ridică de jos. Don Gregorio strigă după ajutor. Toţi funcţionarii civili dau fuga din birourile învecinate. Ofiţerul, alţi doi poliţişti şi santinela pe care-o adormisem se păruiesc cu vreo zece civili care vor să-l răzbune pe director. În această busculadă, câţiva sunt uşor răniţi. Singurul care n-are nimic sunt eu. Important acum nu mai e cazul meu, ci al directorului şi al ofiţerului. Locţiitorul directorului, care a fost transportat la spital, mă conduce înapoi în curte;

  — De tine vedem noi mai târziu, francezule.

  A doua zi, directorul, cu umărul în ghips, îmi cere o declaraţie scrisă împotriva ofiţerului. Declar cu plăcere tot ce vrea. Povestea cu somniferul e dată complet uitării. Nu-i mai interesează, norocul meu.

  După câteva zile, Joseph Dega propune să organizeze o acţiune din afară. Deoarece i-am spus că evadarea de noapte e cu neputinţă din pricina luminii puternice care bate pe creasta zidului, caută o şmecherie ca să întrerupă curentul. Un electrician îi dă o idee: să lase-n jos întrerupătorul unui transformator aflat în afara închisorii. Eu va trebui să mituiesc santinela care face de gardă înspre stradă, ca şi pe cea din curie, de la uşa capelei, A mers mai greu decât mi-am închipuit. Mai întâi a trebuit să-i conving pe Don Gregorio să-mi restituie zece mii de pesos, pe motiv că-i trimit familiei prin intermediul lui Joseph, „obligându-l” bineînţeles, să accepte două mii de pesos ca să cumpere un cadou soţiei sale. Apoi, după ce i-am dibăcit pe cel care organizează schimburile şi orele de gardă, a trebuit să-l mituiesc şi pe ei. O să capete trei mii de pesos, dar nu vrea să se bage în tocmeala cu celelalte două santinele. E treaba mea să le găsesc şi să mă descurc cu fele. După aceea să-i comunic numele lor, iar' el le va fixa garda indicată de nune.

  Mi-a trebuit mai bine de-o lună ca să pregătesc evadarea asta. În sfârşit, totul e pus la punct, minut cu minut. Cum nu-i cazul să mă feresc de poliţistul din curte, o să tăiem bara cu un bomfaier montat. Am trei pânze de fierăstrău. Columbianul cu cârligul a fost înştiinţat. O să-şi taie bara în câteva locuri. În noaptea cu pricina, unul din prietenii lui, care face pe nebunul de câtva timp, o să bată într-o tinichea şi-o să cânte cât îl ţine gura. Columbianul ştie că santinela n-a vrut să discute decât de evadarea a doi francezi, zicând că, dacă vede un al treilea urcând zidul, trage în el. Vrea să-şi încerce totuşi norocul şi-mi spune că, dacă ne căţărăm în întuneric, bine lipiţi unul de altul, santinela n-o să poată vedea că-s unul sau doi. Clousiot şi Maturette au tras la sorţi să afle care o să plece cu mine. A câştigat Clousiot.

  Iată şi noaptea fără lună. Sergentul şi cei doi poliţişti au încasat jumătate din bancnotele care revin fiecăruia. De data aceasta n-a mai fost nevoie să le tai, erau deja înjumătăţite. Urmează să capete celelalte jumătăţi de la soţia lui Joseph Dega.

  Se stinge lumina. Ne punem pe treabă cu bomfaierul, în mai puţin de zece minute, bara e tăiată. Cu pantaloni şi cămăşi de culoare închisă, ieşim din celulă. Columbianul ni se alătură din mers. E gol, n-are decât un slip negru. Mă caţăr pe grilajul uşii de la carceră (calabozo), înfiptă în zid, ocolesc copertina, arunc cârligul aflat la capătul unei frânghii de trei metri. Mă aflu pe creasta zidului în mai puţin de trei minute fără să fi făcut vreun zgomot. Lungit pe burtă, îl aştept pe Clousiot. E întuneric beznă. Deodată zăresc, sau mai curând ghicesc o mână întinsă, o apuc şi trag. Se produce un zgomot înfiorător. Clousiot a trecut între copertină şi zid, agăţându-şi catarama de la cureaua pantalonului de tabla acoperişului. Bineînţeles, auzind zgomotul, încetez să mai trag. Tinicheaua a amuţit, îl trag din nou pe Clousiot, socotind că s-a desprins, şi-n vacarmul pe care-l face tinicheaua aia, îl ridic şi-l urc pe creasta zidului.

  De la celelalte posturi pornesc împuşcături, dar nu de la al meu. Îngroziţi de focurile astea de armă, sărim greşit în strada care-i la nouă metri mai jos, pe când în dreapta e-o altă stradă, doar la cinci metri sub noi. Rezultatul: Clousiot îşi rupe iarăşi piciorul drept. Nici eu nu mă mai pot ridica, mi-am frânt ambele picioare. Aveam să aflu mai târziu că-i vorba de oasele calcanee. Columbianul şi-a luxat un genunchi. Focurile de arme scot garda în stradă. Suntem înconjuraţi, la lumina unei uriaşe lanterne electrice, cu puştile îndreptate spre noi. Plâng de ciudă. Colac peste pupăză, poliţiştii nu mă cred când le spun că nu pot să mă scol. Mă întorc în închisoare târându-mă în genunchi, sub loviturile de baionetă care curg cu nemiluita. Clousiot umblă sărind într-un picior, columbianul aşijderea. Sângele îmi curge şiroaie dintr-o rană la cap pricinuită de-o lovitură cu patul puştii.

  Împuşcăturile l-au trezit pe Don Gregorio care, din fericire de gardă în noaptea aceea, dormea în biroul său. Fără intervenţia lui, am fi mierlit sub ploaia loviturilor de puşcă şi baionetă. Cel care dă în mine mai cu sete e tocmai sergentul mituit ca să-i treacă de gardă pe cei doi paznici complici. Don Gregorio pune capăt mardelii ăsteia sălbatice. Ameninţă că-i dă în judecată dacă ne rănesc grav. Cuvântul ăsta fermecat îi paralizează pe toţi.

  A doua zi, piciorul lui Clousiot e pus în ghips la spital. Columbianului izbit la genunchi îi reduce luxaţia un deţinut-lecuitor şi i se pune o faşă Velpeau. Peste noapte, picioarele mi s-au umflat, fiecare e cât o căpăţână de om, sunt roşii şi negre de sânge, groaznic de tumefiate, aşa că doctorul îmi spune să le vâr în apă sărată călduţă, apoi mi se pun de trei ori pe zi lipitori. Când se umflă de sânge, lipitorile se desprind singure şi sunt băgate în oţet să dea sângele afară. Şase puncte de cusătură au închis rana de la cap.

  Un ziarist hămesit după ştiri publică un articol despre mine. Povesteşte c-am fost capul răscoalei din capelă, c-am „otrăvit” o santinelă şi că-n cele din urmă am organizat o evadare colectivă cu complici din afară, având în vedere că s-a întrerupt lumina în tot cartierul, umblând cineva la transformator. „Să sperăm că Franţa ne va scăpa cât mai grabnic de gangsterul ei numărul Unu”, încheie el articolul.

  Joseph a venit să mă vadă, întovărăşit de Annie, soţia lui. Sergentul şi cei trei poliţişti s-au dus câte unul să capete celelalte jumătăţi ale bancnotelor. Annie mă întreabă ce să facă. Îi spun să plătească, deoarece s-au ţinut de cuvânt. Nu-i vina lor c-am dat greş.

  De-o săptămână sunt plimbat prin curte într-o roabă de fier care-mi serveşte drept pat. Stau lungit, cu picioarele ridicate şi sprijinite pe-o fâşie de pânză întinsă între două i bucăţi de lemn fixate vertical de braţele roabei. E singura poziţie în care nu sufăr prea mult. Nu-mi pot sprijini de nimic picioarele enorme, umflate şi congestionate de sânge închegat, nici când stau culcat. În poziţia asta mă dor ceva mai puţin. La vreo cincisprezece zile după ce mi-am scrântit picioarele, s-au dezumflat pe jumătate şi sunt dus la radiografie. Am ambele calcanee fracturate. M-am ales cu picioare plate pe toată viaţa.

  Ziarul de azi anunţă că la sfârşitul lunii va sosi vaporul cu care urmează să plecăm; aduce cu el o escortă de poliţişti francezi. Se numeşte Mana, adaugă ziarul. Suntem în 12 octombrie. Ne rămân optsprezece zile, trebuie jucată ultima carte. Dar care, cu picioarele mele rupte?

  Joseph e disperat. Cu prilejul vizitei îmi spune că toţi francezii din colonie sunt consternaţi văzând cât de mult am luptai pentru libertate şi că au rămas doar câteva zile până să fiu predat autorităţilor franceze. Cazul meu zguduit profund întreaga colonie. Resimt o mare mângâiere la gândul că aceşti bărbaţi şi femeile lor sunt sufleteşte alături de mine.

  Am renunţat la ideea de-a omorî un poliţist columbian. Nu mă pot hotărî să iau viaţa unui om care nu mi-a făcut nimic. S-ar putea să aibă un tată sau o mamă pe care-i ajută, soţie, copii. Zâmbesc la gândul că ar trebui să găsesc un poliţist mârşav şi fără familie. L-aş putea bunăoară întreba: „Dacă te omor, n-o să-ţi ducă nimeni dorul?” în dimineaţa asta de 13 octombrie m-a cuprins urâtul. Mă uit la o fărâmă de acid picric pe care, de-aş înghiţi-o, m-aş alege c-o gălbenare. Dacă mă bagă-n spital, aş putea pune eventual la cale să fiu răpit de nişte indivizi plătiţi de Joseph. A doua zi, l4 octombrie, sunt mai galben ca o lămâie. Don Gregorio vine să mă vadă în curte, stau la umbră, pe jumătate culcat în roabă, cu picioarele ridicate. Iute, de-a dreptul, fără vreo precauţie, pornesc la atac:

  — Ai zece mii de pesos dacă mă trimiţi la spital.

  — O să încerc, francezule. Nu, nu atât pentru cei zece mii de pesos, cât pentru că mi-e necaz văzând cum te mai lupţi zadarnic pentru libertate. Dar nu cred c-o să te ţină la spital, pe chestia articolului din ziar. O să le fie frică.

  Peste un ceas, doctorul mă trimite la spital. Nici măcar nu m-au dat jos. Am fost coborât din ambulanţă pe-o brancardă şi la două ore după un examen amănunţit şi o analiză de urină eram iarăşi în închisoare, fără să fi coborât din brancardă.

  Suntem în ziua de 19, joi. Annie, nevasta lui Joseph, a venit întovărăşită de soţia unui corsican. Mi-au adus ţigări şi ceva dulciuri. Prin vorbele lor afectuoase cele două femei mi-au făcut un bine imens. Lucrul cel mai plăcut, manifestarea prieteniei lor curate, a transformat de-a binelea acea zi „amară” într-o după-amiază însorită. N-o să pot spune niciodată cât de bine mi-a făcut solidaritatea francezilor din colonie cât timp am zăcut în închisoarea „80”. Nici cât de îndatorat îi rămân lui Joseph Dega, care a mers până acolo încât şi-a riscat libertatea şi situaţia ca mă ajute să evadez.

  Dar un cuvânt rostit de Annie mi-a dat o idee. În timpul discuţiei îmi spune:

  — Dragă Papillon, ai făcut tot ceea omeneşte posibil încercând să-ţi recapeţi libertatea. Soarta a fost tare crudă cu dumneata. Nu-ţi mai rămâne decât s-arunci în aer închisoarea!

  — Şi de ce nu? De ce n-aş arunca în aer închisoarea asta veche? As face un serviciu columbienilor. Dac-o arunc în aer, poate că se hotărăsc să construiască una nouă, mai igienică.

  Îmbrăţişându-le pe aceste tinere şi fermecătoare femei, de la care-mi luam rămas bun pentru totdeauna, îi spun Iui Annie:

  — Roagă-l pe Joseph să-mi facă o vizită duminică.

  Duminică 22 octombrie, Joseph e la mine.

  — Ascultă, fă ce ştii ca să-mi aducă cineva joi un cartuş de dinamită, un detonator şi un fitil Bickford. În ce mă priveşte, am să fac rost de-un draibăr şi de trei burghie pentru cărămizi.

  — Ce-ai de gând?

  — S-arunc în aer mare. Făgăduieşte cinci mii de pesos taxiului fals de care-a fost vorba, s-aştepte zilnic în spatele străzii Medellin, de la opt dimineaţa la şase seara. O să capete cinci sute de pesos pe zi dacă nu se întâmplă nimic şi cinci mii de pesos dacă se întâmplă ceva. Prin spărtura pe care o s-o facă dinamita o s-ajung până la taxi în cârca unui vlăjgan columbian, şi după aia e treaba lui. Dacă aranjezi cu taxiul fals, trimite cartuşul. Dacă nu, s-a zis orice speranţă.

  — Las' pe mine, zice Joseph.

  La ora cinci sunt dus pe braţe în capelă. Am spus că vreau să mă rog de unul singur. Cer să vină. Don Gregorio să mă vadă. Vine.

  — Hombre, n-au mai rămas decât opt zile până ce-o să pleci.

  — De-aia v-am chemat aici. Aveţi cincisprezece mii de pesos care-s banii mei. Vreau să-i daţi prietenului meu înainte de plecare, ca să-i trimită familiei mele. Vă rog să acceptaţi trei mii de pesos, pe care vi-i dăruiesc din toată inima pentru că n-aţi îngăduit niciodată să fiu maltratat de soldaţi. Mi-aţi face un serviciu dacă mi i-aţi da o zi, cu o rolă de hârtie gumată, ca să-i aranjez până joia viitoare, să-i dau prietenului meu gata pregătiţi.

  — În regulă.

  Se întoarce şi-mi dă, tot din cei tăiaţi în două, douăsprezece mii de pesos. Şi-a reţinut cei trei mii.

  Întors în închisoare cu roaba, îl chem deoparte pe columbian – cel care a pornit ultima oară cu mine. Îi împărtăşesc proiectul meu şi-l întreb dacă se crede în stare să mă ducă-n cârcă douăzeci-treizeci de metri, până la taxi. Îmi promite categoric. În privinţa asta, treaba-i aranjată. Acţionez ca şi cum aş fi sigur că Joseph o să reuşească. Mă vâr sub spălător luni cu noaptea-n cap, iar Maturette, care îndeplineşte împreună cu Clousiot rolul de „şofer” al roabei mele, pleacă să-l aducă pe sergentul căruia îi dădusem cei trei mii de pesos şi care mă mardise atât de sălbatic când cu ultima evadare.

  — Domnule sergent Lopez, aş dori să-ţi vorbesc.

  — Ce vrei?

  — Îţi dau două mii de pesos pentru un draibăr foarte puternic, cu trei viteze şi şase sfredele pentru cărămizi. Două groase de-o jumătate de centimetru, două de-un centimetru şi două de-un centimetru şi jumătate.

  — N-am bani să le cumpăr.

  — Uite cinci sute de pesos.

  — O să le capeţi mâine, marţi, când se schimbă garda, la ora unu. Pregăteşte ăi două mii de pesos.

  Marţi am totul la ora unu, în coşul gol din curte, un coş pentru hârtii care se goleşte la schimbarea gărzii. Pablo, vlăjganul columbian, ia toate lucrurile cerute şi le ascunde.

  Joi, în 26, la vizită, ia-l pe Joseph de unde nu-i. Către sfârşitul orei de vizită sunt chemat. E un bătrân francez, numai zbârcituri, care vine din partea lui Joseph.

  — În jimbla asta e tot ce-ai cerut.

  — Uite două mii de pesos pentru taxi. O să capete cinci sute de pesos pe zi.

  — Şoferul taxiului e un bătrân peruan dintr-o bucată. Nici o grijă în privinţă lui. Ciao.

  — Ciao.

  Într-o pungă mare de hârtie, pentru ca jimbla să n-atragă atenţia, au băgat ţigări, chibrituri, cârnaţi afumaţi, un salam, un pachet de unt şi o sticlă de ulei negru, în timp ce scotoceşte în pachet, îi dau paznicului de la poartă un pachet de ţigări, chibrituri şi doi cârnaţi. Zice:

  — Da-mi şi o bucată de pâine.

  Asta mai lipsea!

  — Nu, pâinea cumpără-ţi-o. Uite cinci pesos, pâinea n-o să ajungă pentru noi şase.

  Uf! Cât pe ce s-o păţesc. Ce idee să-i ofer cârnaţi tipului! Roaba se îndepărtează grabnic de poliţistul ăsta, care-şi vâra nasul peste tot. M-a uimit atât de mult cerându-mi pâine că mă mai trec şi-acum sudorile.

  — Focul de artificii are loc mâine. Toate sunt înăuntru, Pablo. Gaura trebuie făcută exact sub streaşină gheretei. Poliţistul de sus n-o să te poată vedea.

  — Dar s-ar putea s-audă.

  — M-am gândit şi la asta. Dimineaţa, la zece, partea asta a curţii e-n umbră. Trebuie să se-apuce un tinichigiu să îndrepte o foaie de tablă proptind-o de zid, la câţiva metri de noi, în văzul tuturor. Dacă-s doi, e şi mai bine. O să le dau cile cinci sute de pesos. Găseşte-mi oamenii.

  Îi găseşte.

  — Doi amici de-ai mei o să ciocănească tabla fără întrerupere. Santinela n-o să poată dibui zgomotul făcut de sfredel. Numai că tu cu roaba ta, trebuie să stai ceva mai încolo de streaşină şi să pălăvrăgeşti cu francezii. În felul ăsta m-ascunzi un pic de santinela din celălalt colţ.

  Într-o oră gaura e gata. Datorită loviturilor de ciocan pe tablă şi a uleiului pe care-l toarnă un ajutor pe sfredel, santinela nu miroase nimic. Cartuşul e vârât în gaură, detonatorul fixat, douăzeci de centimetri de fitil. Cartuşul e fixat cu argilă. Ne dăm înapoi. Dacă totul merge bine, explozia o să facă o spărtură în zid. Santinela o să cadă cu gheretă cu tot, iar eu, trecând prin spărtură în cârca lui Pablo, o s-ajung la taxi. O sa se descurce şi ceilalţi. Logic vorbind, Clousiot şi Maturette, chiar dacă ies după noi, o să ajungă mai iute decât mine la taxi.

  Cu o clipă înainte de aprinderea fitilului, Pablo dă de ştire unui grup de columbieni.

  Dacă vreţi să evadaţi, peste câteva clipe se face o gaură în zid.

  E-n regulă, poliţiştii o să dea năvală şi-o să tragă în ultimii, cei mai la vedere.

  Aprindem fitilul. O explozie de toată frumuseţea zguduie cartierul din temelii. Ghereta vine de-a berbeleacul, cu poliţist cu tot. Zidul s-a ales cu crăpături zdravene peste tot, atât de mari că se vede strada de partea cealaltă, dar nici o spărtură nu-i destul de largă ca să putem trece prin ea. Nu-i una ca lumea, şi-abia acum recunosc că sunt pierdut. Soarta vrea neapărat să mă întorc acolo, la Cayenne.

  Harababura de după explozie e de nedescris. Peste cincizeci de poliţişti îşi fac apariţia în curte. Don Gregorio ştie cui trebuie să-i mulţumească pentru povestea asta.

  — Bueno (bine), franţuzule. Cred că asta a fost ultima oară.

  Şeful pazei face spume la gură de mânie. Nu poate porunci să fie lovit un rănit, culcat într-o roabă, iar eu, ca să-i scot din cauză pe ceilalţi, declar sus şi tare c-am făcut totul singur. Şase paznici în faţa zidului crăpat, şase în curtea închisorii, alţi şase afară, în stradă, o să facă-n permanenţă de gardă până ce-o să repare zidarii stricăciunile. Din fericire, santinela care a căzut din gheretă n-a păţit nimic.

  ÎNAPOIEREA LA OCNĂ.

  Trei zile mai târziu, la 30 octombrie, la unsprezece dimineaţa, doisprezece supraveghetori de-ai ocnei, îmbrăcaţi în alb, vin să ne ia în primire. Înainte de plecare, o mică ceremonie oficială: fiecare trebuie să fie identificat şi recunoscut. Au adus cu ei fişele noastre antropometrice, fotografii, amprente, mă rog, tot dichisul. Odată verificată identitatea, consulul francez se apropie să semneze un document pentru judecătorul de district, cel însărcinat să ne predea oficial Franţei. Toţi cei de faţă sunt miraţi de modul amical cu care se poartă supraveghetorii. Nici o duşmănie, nici un cuvânt aspru. Cei trei, mai vechi pensionari ai ocnei decât noi, cunosc câţiva caralii cu care discută şi glumesc ca nişte vechi prieteni. Şeful escortei, maiorul Boural, mă întreabă cum o duc cu sănătatea, se uită la picioarele mele şi-mi spune c-o să fiu îngrijit la bord, că-n grupul care a venit să ne la se află un infirmier priceput.

  Călătorind în fundul calei, în nava aia prăpădită, am dus-o greu îndeosebi din pricina căldurii înăbuşitoare şi a caznei de-a fi legaţi doi câte doi de acele barres de justice{28} datând de pe vremea galerelor din Toulon. Un singur incident de semnalat: vaporul a fost nevoit să se aprovizioneze cu cărbuni la Trinidad. Aflaţi în port, un ofiţer de marină englez a cerut să ni se scoată lanţurile. Se pare că-i interzis să ţii oamenii legaţi pe bordul unui vas. Am profitat de acest incident spre a pălmui pe-un alt ofiţer inspector englez. Doream să fiu arestat şi dat jos de pe vas. Ofiţerul îmi zice:

  — N-am să te arestez şi n-am să te dau jos de pe vas pentru delictul grav pe care l-ai comis. Vei fi mult mai pedepsit înapoindu-te la ocnă.

  Nici un chilipir. Orice-aş face, asta mi-e soarta, să mă întorc la ocnă. E păcat de Dumnezeu, dar astea unsprezece luni de evadări, cu tot soiul de lupte îndârjite, s-au încheiat jalnic. Şi cu toate astea, în ciuda zarvei acestor numeroase aventuri, înapoierea la ocnă, cu toate amarnicele ei urmări, nu poate şterge neuitatele clipe pe care le-am trăit.

  Lângă portul ăsta Trinidad de care ne depărtăm, la câţiva kilometri, locuieşte neasemuita familie Bowen. N-am trecut prea departe de Curaçao, unde trăieşte un om de vază, episcopul acestei regiuni. Irénée de Bruyne. Cu siguranţă că ne-am apropiat şi de teritoriul indienilor Guajiros, unde am cunoscut dragostea cea mai curată în dezlănţuirea ei pătimaşă, sub înfăţişarea ei firească şi spontană. Toată puritatea de care sunt capabili copiii, felul neprihănit de-a vedea lucrurile la vârsta asta privilegiată, le-am găsit la acele indiene pline de voinţă, înzestrate din belşug în ce priveşte înţelegerea, dragostea simplă şi puritatea.

  Şi leproşii din Insula porumbeilor! ocnaşii aceia năpăstuiţi, atinşi de o boală îngrozitoare şi care au avut totuşi forţa să găsească în inima lor nobleţea necesară spre a ne veni în ajutor!

  Până şi consulul belgian, de-o asemenea bunătate spontană şi Joseph Dega, care, fără să mă cunoască, a riscat atât de mult pentru mine! Toţi aceşti oameni, toate aceste făpturi pe care le-am cunoscut în vremea evadării îndreptăţesc strădania de-a o fi săvârşit. Chiar dacă a dat greş, evadarea mea e o victorie, de n-ar fi decât faptul că mi-am îmbogăţit sufletul cunoscând aceşti oameni excepţionali. Nu, nu-mi pare rău că am făcut-o.

  Iată fluviul Maroni şi apele sale mocirloase. Ne aflăm pe puntea vasului Mana. Soarele tropicelor a şi început să pârjolească pământul. E ora nouă dimineaţa. Revăd estuarul şi refacem încet drumul pe unde plecasem atât de repede. Camarazii mei nu scot o vorbă. Supraveghetorii sunt mulţumiţi c-am sosit. Marea a fost agitată în timpul călătoriei şi mulţi din ei răsuflă acum uşuraţi.

  26 noiembrie 1934

  La debarcader, o lume nebună. Simţim curiozitatea cu care sunt aşteptaţi cei cărora nu le-a fost fiică s-o pornească atât de departe. Fiind duminică, e şi o distracţie pentru lumea care n-are prea multe asemenea prilejuri. Îi aud pe oameni spunând.

  — Cel rănit e Papillon. Asta-i Clousiot. Ălălalt, Maturette…

  Şi-aşa mai departe.

  În lagărul penitenciarului, şase sute de oameni sunt aşezaţi pe grupe în faţa barăcii lor. Pe lângă fiecare grupă, supraveghetori. Primul pe care-l recunosc e Francois Sierra. Plânge ca un copil, fără să se ascundă de ceilalţi. Stă cocoţat pe-o fereastră a infirmeriei şi mă priveşte. Simţi că mâhnirea lui e sinceră. Ne oprim în mijlocul lagărului. Comandantul lagărului ia un portavoce:

  — Transportaţi, vă puteţi da seama de inutilitatea evadării. Orice ţară vă arestează ca să vă predea Franţei. Nimeni nu vă doreşte. E preferabil aşadar să stai liniştit şi să te porţi bine. Ce-i aşteaptă pe aceşti cinci oameni? O condamnare grea, pe care vor trebui s-o execute la Recluziunea de pe Insula Saint-Joseph şi, pentru restul pedepsei, internarea pe viaţă în Insulele Salvării. Iată ce-au câştigat evadând. Sper că aţi înţeles. Supraveghetori, duceţi-i pe aceşti oameni în sectorul disciplinar.

  După câteva minute, ne aflăm într-o celulă specială din sectorul supravegheat în mod deosebit. De cum sosesc, cer să-mi fie îngrijite picioarele, încă foarte umflate. Clousiot spune că ghipsul de la picior îi provoacă dureri. Să-…n-cercăm. Măcar de ne-ar trimite la spital! Francois Sierra soseşte cu supraveghetorul său.

  — Ăsta-i infirmierul, zice caraliul.

  — Cum o duci. Papi?

  — Sunt bolnav, vreau să mă duc la spital.

  — O să încerc să te internez, dar după câte ai făcut pe-acolo, nu prea cred c-o să se poată, la fel şi-n privinţa lui Clousiot.

  Îmi masează picioarele, mă unge c-o alifie, controlează ghipsul lui Clousiot şi pleacă. N-am putut să ne spunem nimic, deoarece erau caraliii acolo, dar ochii lui exprimau atâta duioşie că m-am simţit foarte mişcat.

  — Nu-i rost de nimic, îmi spune el a doua zi, în timp ce-mi face un masaj. Vrei să te trec în sala comună? Noaptea îţi prinde lanţuri la picioare?

  — Da.

  — Atunci e mai bine să treci în sala comună. Şi-acolo o să-ţi pună lanţuri, dar n-ai să mai fii singur. În momentul de faţă, izolat, trebuie să te simţi groaznic.

  — În regulă.

  Da, singurătatea e în momentul de faţă şi mai greu de îndurat ca înainte. Mă aflu într-o asemenea stare de spirit că nici nu mai e nevoie să închid ochii ca să hoinăresc la fel de bine în trecut, ca şi în prezent. Şi întrucât nu pot să umblu, închisoarea îmi pare mult mai rea ca altădată.

  Ah! Iată-mă iarăşi pe „calea putreziciunii”. Şi totuşi reuşisem să mă descotorosesc de ea foarte repede şi zburam pe mare spre libertate, spre fericirea de-a putea să fiu iarăşi om, spre răzbunare de asemenea. Nu-i cazul să uit ce-mi datorează trioul alcătuit din Polein, sticleţi şi procuror. Cât despre valiză, nu-i nevoie s-o înmânez sticleţilor de la uşa poliţiei judiciare. Voi sosi îmbrăcat în uniforma funcţionarilor de la „Wagons-lits Cook”, cu frumoasa lor şapcă pe cap. Pe valiză, o etichetă mare: Comisar de Divizie Benoît, quai des Orfèvres, 36, Paris (Seine). O să duc personal valiza sus, în sala de rapoarte, şi n-o să dau greş, căci o să calculez mecanismul să nu se declanşeze decât după ce-o şterg. Găsirea soluţiei mi-a luat o piatră de pe inimă. În ce-l priveşte pe procuror, am timp să-i smulg limba. N-am stabilit încă în ce fel, dar treaba e ca şi făcută. O să i-o smulg bucată cu bucată.

  Acum însă prima problemă e să-mi îngrijesc picioarele. Trebuie să pot umbla cât mai curând. N-o să fiu judecat, dacit peşte trei luni, şi în trei luni multe se întâmplă. O lună ca să pot umbla, o lună ca să pun lucrurile la punct, şi am onoarea să vă salut, domnilor. Direcţia Hondurasul britanic. Dar de data asta nu mai pune nimeni laba pe mine.

  Ieri, trei zile după întoarcerea noastră, am fost dus în sala comună. Patruzeci de oameni aşteaptă aici să fie judecaţi de tribunalul militar. Unii acuzaţi de furt, alţii de jaf, de incendiere intenţionată, de omucidere, de tentativă de omucidere, de asasinat, de tentativă de evadare, de evadare şi chiar de antropofagie. Suntem câte douăzeci de fiecare parte a stănoagei de lemn, legaţi cu toţii d: aceeaşi bară de fier, lungă de peste cincisprezece metri. La şase seara, piciorul stâng al fiecăruia e prins de bara comună cu o verigă de fier. La şase dimineaţa ne scot inelele astea groase, şi cât e ziua de lungă putem să şedem sau să ne plimbăm, să jucăm dame, să stăm de vorbă pe-un fel de coridor lat de doi metri şi lung cât toată sala. Peste zi n-am timp să mă plictisesc. Toţi vin să mă vadă, în grupuri mici, să le istorisesc evadarea. Sar în sus când le spun c-am părăsit de bunăvoie tribul indienilor Guajiros, pe Lali şi pe Zoraima.

  — După ce umblai, frate? exclamă un parizian ascultând povestirea. După tramvaie? ascensoare? cinematografe? lumina electrică şi curentul de înaltă tensiune folosit la scaunul electric? Sau voiai să faci baie în fântâna din place Pigalle? Cum adică, băiete! continuă şmecherul, ai două muieri, una mai mişto ca alta, trăieşti gol în mijlocul naturii c-o întreagă bandă de nudişti simpatici, haleşti, bei, vânezi; ai marea, soarele, nisipul cald, până şi perlele le capeţi pe damoaca, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc? Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă, să nu te calce maşinile, ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria, croitorul, lumina şi telefonul, iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică, să faci spargere, sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron, câştigând cât să nu mori de foame? Nu te-nţeleg, omule! Erai în cer şi te-ntorci de bunăvoie în iad, unde, pe lângă grijile vieţii, mai trebuie să te fereşti de toţi gaborii din lume care te vânează! E adevărat c-ai încă sânge de franţuz tinerel şi n-ai avut când să vezi cum te ofileşti. Nici eu, cu ăi zece ani de ocnă ai mei, nu mai pot să te-nţeleg. În sfârşit, oricum, fii binevenit printre noi, şi întrucât ai desigur intenţia s-o iei de la capăt, te poţi bizui pe ajutorul nostru. Nu-i aşa, prieteni? Sunteţi de acord?

  Camarazii sunt de acord, şi le mulţumesc tuturor.

  Se vede de la o poştă că sunt oameni de temut. În promiscuitatea în care trăim e greu ca unul sau altul să nu-şi dea seama de existenţa tuburilor cu bani. În timpul nopţii, când toată lumea e legată de bară, e uşor să omori nestingherit pe careva. E deajuns ca-n timpul zilei să dai ceva biştari temnicerului să lase veriga întredeschisă. În felul ăstA. Noaptea, cel interesat îşi desface veriga, făptuieşte ce şi-a pus în gând şi se întoarce liniştit să se culce, având desigur grijă să închidă bine veriga. Fiind indirect complice, temnicerul nu scoate o vorbă.

  Se împlinesc trei săptămâni de când m-am întors. Au trecut destul de repede. Încep să merg câţiva paşi ţinându-mă de bară pe coridorul care desparte cele două rânduri de priciuri. Fac primele încercări. Săptămâna trecută, la instrucţie, am dat cu ochii de cei trei caralii de la spital pe care-i doborâsem şi dezarmasem. Sunt tare încântaţi că ne-am întors şi speră că într-o bună zi vom pica într-un loc unde sunt ei de serviciu, căci după evadarea noastră s-au ales toţi trei cu pedepse aspre: suprimarea concediului de şase luni în Europa; suprimarea suplimentului colonial al salariului pe timp de un an. Inutil să spun că întâlnirea noastră n-a fost prea cordială. Comunicăm aceste ameninţări la instrucţie, ca să se ia note de ele.

  Temnicerul arab s-a comportat mai bine. N-a spus decât adevărul, fără să exagereze şi uitând rolul jucat de Maturette. Căpitanul-judecător de instrucţie a stăruit mult să afle cine ne-a procurat vasul. I-am făcut o impresie proastă înşirându-i tot soiul de basme, de pildă că ne-am fi meşterit singuri nişte plute etc.

  Având în vedere atacarea supraveghetorilor, ne spune că va face tot posibilul să ne-alegem, eu şi Clousiot, cu câte cinci ani, iar Maturette cu trei.

  — Şi pentru că te numeşti Papillon{29}, te asigur că-ţi voi tăia aripile şi n-ai să mai ai cu ce-ţi lua zborul. Tare mă tem că aşa va fi.

  Nu mai sunt decât două luni până ce-o s-ajung în faţa tribunalului. Mor de ciudă că nu mi-am vârât în tub vreo două vârfuri otrăvite de săgeată. Dacă le aveam, poate că aş fi putut să joc totul pe-o carte în sectorul disciplinar. Acum fac zilnic progrese. Umblu din ce în ce mai bine. Francois Sierra vine regulat, dimineaţa şi seara, să mă maseze cu ulei camforat. Aceste masaje-vizite îmi fac grozav de bine, la picioare şi moralmente. Tare-i bine să ai un prieten!

  După cum am băgat de seamă, evadarea asta atât de îndelungată ne-a creat un deosebit prestigiu în rândul ocnaşilor. Sunt sigur că printre ei ne aflăm într-o securitate deplină. Nu riscăm să fim asasinaţi spre a fi jefuiţi. Marea majoritate n-ar accepta treaba asta, şi precis că vinovaţii ar fi ucişi. Toţi, fără excepţie, ne respectă şi au chiar o anumită admiraţie. Iar prin faptul c-am îndrăznit să-i punem jos pe caralii, trecem drept oameni capabili de orice. E foarte plăcut să te simţi în siguranţă.

  Umblu în fiecare zi un pic mai mult şi, deseori, mulţumită unei sticluţe pe care mi-o lasă Sierra, se găsesc oameni care se oferă să-mi maseze nu numai labele picioarelor, ci şi muşchii gambelor, pe care această lungă nemişcare i-a atrofiat.

  UN ARAB MÂNCAT DE FURNICI.

  În sala asta se află doi bărbaţi tăcuţi, nu vorbesc cu nimeni. Veşnic lipiţi unul de altul, nu discută decât între ei, cu un glas atât de scăzut că nimeni nu poate s-audă ceva. Într-o zi ofer unuia o ţigară americană dintr-un pachet pe care mi l-a adus Sierra. Îmi mulţumeşte, apoi îmi spune:

  — Francois Sierra e prieten cu tine?

  — Da, e cei mai bun prieten al meu.

  — Poate că-ntr-o zi, dac-o merge prost, o să-ţi trimitem moştenirea noastră prin mijlocirea lui.

  — Ce moştenire?

  — Prietenul meu şi cu mine am hotărât că dacă ne ghilotinează, să-ţi pasăm tubul nostru, să te-ajute să evadezi din nou. I-l vom da atunci lui Sierra, să ţi-l transmită el.

  — Crezi că vă condamnă la moarte?

  — Aproape sigur, sunt prea puţini sorţi să scăpăm.

  — Dacă-i aşa de sigur că vă condamnă la moarte, de ce sunteţi în sala asta comună?

  — Cred că le e teamă c-o să ne sinucidem, dacă ne lasă singuri într-o celulă.

  — Da, s-ar putea. Dar ce-aţi făcut?

  — L-am vârât într-un cuib de furnici carnivore pe-un gardian, să-l mănânce. Ţi-o spun pentru că, din păcate, au dovezi. Am fost prinşi asupra faptului.

  — Şi unde s-a petrecut asta?

  — La kilometrul 42, în lagărul morţii, după golful Sparouine.

  Camaradul lui s-a apropiat de noi, e originar din Toulouse. Îi ofer o ţigară americană. Se aşează lângă prietenul lui, în faţa mea.

  — N-am cerut nimănui vreodată părerea, spuse noul sosit, dar aş fi curios să ştiu ce gândeşti despre noi.

  — Cum vrei să-ţi spun, fără să ştiu nimic, dacă ai avut sau nu dreptul să laşi un om viu, fie şi-un gardian, pradă furnicilor? Ca să-mi dau părerea, trebuie să aflu toată treaba, de la A la Z.

  — Am să-ţi povestesc, spune cel din Toulouse. Lagărul de la kilometrul 42, la patruzeci şi doi de kilometri de Saint-Laurent, e un lagăr forestier. Acolo ocnaşii sunt obligaţi să taie în fiecare zi un metru cub de lemn tare. În fiecare seară trebuie să te afli în junglă, lângă lemnul pe care l-ai tăiat, orânduit cum se cuvine. Supraveghetorii, însoţiţi de arabii temniceri, vin să controleze dacă ţi-ai făcut norma. Când e recepţionat, fiecare ster de lemn e însemnat cu vopsea roşie, verde sau galbenă. După zilele săptămânii. Nu-l primesc decât dacă sunt bucăţi din lemn tare. Ca să dea de capăt, oamenii lucrează în echipe de câte doi. Deseori n-am reuşit să ne facem treaba până la capăt. Atunci, ne băgau seara la carceră, nemâncaţi, şi dimineaţa, tot nemâncaţi, eram trimişi la muncă, să facem sterul zilnic, plus ce-a rămas din ajun. Muncă de câine până crapi. Cu cât trecea vremea, cu atât eram mai slabi şi mai puţin în stare să facem norma. Colac peste pupăză, ne-au trimis un paznic special, nu un supraveghetor, ci un arab. Venea cu noi pe şantier, se aşeza comod, cu vâna de bou între picioare, şi ne-njura tot timpul. Mânca plescăind tare, ca să ne facă poftă. Pe scurt, un chin neîncetat. Aveam două tuburi cu câte trei mii de franci fiecare, ca să evadăm. Într-o bună zi ne-am hotărât să-l mituim pe arab. Situaţia s-a înrăutăţit. Noroc c-a crezut că n-avem decât un tub. Sistemul lui era simplu: pentru cincizeci de franci, de pilda ne lăsa să şterpelim, din lemnele recepţionate în ajun bucăţi care scăpaseră nevopsite, şi-n felul acesta ne facem sterul zilnic. Azi aşa, mâine aşa, ba câte cincizeci, ba câte o sută, ne-a uşurat de aproape două mii de franci. Tocmai când ajunsesem cu treaba la zi, l-au mutat pe arab. Crezând că n-o să ne denunţe după ce ne-a jecmănit de atâtea parale, am căutat în junglă lemne nerecepţionate, ca să facem aceeaşi treabă ca atunci când ne păzea arabul. Într-o zi, ăsta ne-a urmărit pas cu pas, pe furiş, să vadă dacă şterpelim lemne. După care ieşi din ascunzătoare: „Ah! Ah! Furat mai departe lemn şi nu plătit! Dacă nu dai cinci sute franci la mine, te denunţ. Crezând că-i vorba numai de-o ameninţare, refuzăm. A doua zi vine iar: „Plăteşti sau astă seară eşti la carceră”. Refuzăm iarăşi. După-masă se-întoarce însoţit de câţiva caralii. A fost ceva de groază, Papillon! După ce ne-a dezbrăcat la piele, nea dus la sterii de unde luasem lemnele şi, urmăriţi de aceşti sălbatici, loviţi de arab cu vâna de bou, am fost siliţi, în pas alergător, să ne facem sterii şi să-i completăm pe toţi cei din care şterpelisem. „Corrida” asta a ţinut două zile, fără mâncare şi fără băutură. Uneori cădeam. Balaoachoşul ne ridica lovindu-ne cu piciorul sau cu vâna de bou. Pân' la urmă ne-am lungit la pământ, eram la capătul puterilor. Ştii ce-a fost în stare să facă pentru ca să ne sculăm? A luat unul din cuiburile acelea, ca ale viespilor sălbatice, locuite de muşte zise „de foc”. A rupi craca pe care atârna cuibul şi l-a fărâmat deasupra noastră, înnebuniţi, de durere, nu numai că ne-am ridicat, dar am început să alergăm ca scoşi din minţi. Ar fi-n zadar să-ţi spun ce-am suferit. Ştii cât e de dureroasă o înţepătură de viespe. Închipuie-ţi cincizeci-şaizeci de înţepături. Muştele astea înţeapă mult mai cumplit ca viespile. Ne-au ţinut într-o carceră, cu pâine şi apă, timp de zece zile, fără nici o îngrijire. Chiar dând cu urină deasupra, arsurile ne-au chinuit trei zile-n şir. Am rămas fără ochiul stâng unde se-îngrămădiseră vreo zece muşte. Când ne-au adus îndărăt în lagăr, ceilalţi condamnaţi au hotărât să ne ajute, dându-ne fiecare câte-o bucată de lemn tare, tăiat la aceeaşi mărime. Asta însemna aproape un ster, şi era un mare ajutor, căci nu mai aveam de făcut decât un ster amândoi. Am izbutit, cu greu, dar am izbutit, încet-încet, am prins iar puteri. Mâncam mult. Şi-ntâmplător ne-a venit idem să ne răzbunăm pe gardian cu ajutorul furnicilor. Căutând nişte lemn tare, am dat într-un desiş peste un uriaş cuib de furnici carnivore devorând o căprioară cât o capră. Gardianul continua să dea câte-o raită pe-unde lucram şi într-o bună zi îl culcăm la pământ, pocnindu-i în cap, apoi îl tragem lângă cuibul de furnici. Îl dezbrăcăm la piele şi-l legăm de copac, culcat pe jos în formă de jumătate de covrig, cu mâinile şi picioarele prinse zdravăn cu nişte frânghie care slujea la legatul sterilor.

  Cu securea, îl crestăm în câteva locuri. Înainte de asta, îi umplusem gura cu un smoc de iarbă ca să nu poată zbiera şi petrecusem o cârpă pe deasupra. Furnicile n-au atacat decât după ce am îndesat o cracă în furnicând lor şi-am scuturat ce se lipise de ea peste trupul balaoacheşului.

  Mult timp nu le-a trebuit. Peste vreo jumate de oră, furnicile porniseră la asalt cu miile. Ai văzut vreodată furnici carnivore, Papillon?

  — Nu, niciodată. Doar din cele mari, negre.

  — Astea-s micuţe de tot şi roşii cum e sângele. Smulg bucăţele microscopice de carne şi le cară spre furnicar. Dacă noi am suferit ce-am suferit din pricina viespilor, închipuie-ţi ce-a putut pătimi ăsta, decorticat de viu de miile şi miile de furnici. Agonia lui a durat două zile întregi şi o dimineaţă. După douăzeci şi patru de ore nu mai avea ochi.

  Recunosc că răzbunarea noastră a fost cruntă, dar ţine seama ce ne-a făcut el. E-o minune că mai suntem în viaţă. Bineînţeles că-l căutau peste tot, iar ceilalţi temniceri arabi, ca şi caraliii, bănuiau că n-am fi străini de dispariţia lui. Într-un alt hăţiş săpam zilnic câte puţin, să facem o groapă în care să-i punem rămăşiţele. Tot nu izbutiseră să dea de arab, până ce un caraliu ne-a ginit pregătind groapa. Când plecam la lucru, ne urmărea să vadă cât am mai săpat. Asta ne-a dus la pierzanie.

  Într-una din dimineţi, imediat după sosirea la lucru; îl detaşăm pe arab, încă plin de furnici dar aproape doar schelet, dar în momentul în care-l târam spre groapă (de dus nu-l puteam duce altfel fiindcă riscam să fim ciupiţi până la sânge de furnici), am fost surprinşi de trei arabi, ajutoare de caralii, şi de doi gardieni. Asta pândeau ei, răbdători şi bine ascunşi: îngropăciunea.

  Asta ne fuse! Fireşte, am pretins oficial că-ntâi l-am omorât şi după aia l-am dat la furnici. Acuzarea însă, bazându-se pe raportul medicului legist, a pretins că nu a existat nici o rană mortală şi că l-am lăsat să fie devorat de viu.

  Gardianul care o făcea pe apărătorul nostru (aşa-i obiceiul acolo, caraliii se dau avocaţi); ne-a spus că dacă versiunea noastră e acceptată, ne-am putea salva capelele. De nu, amin cu noi! Sincer vorbind, nu prea avem mari speranţe. D-aia, eu şi prietenul meu te-am ales moştenitor, fără să ţi-o spunem.

  — Nădăjduiesc să nu moştenesc nimic de pe urma voastră, o doresc din toată inima.

  Aprindem câte o ţigară şi văd că se uită la mine de parcă m-ar întreba: „Ei, n-ai de gând să vorbeşti?”

  — Uite ce-i, fraţilor, văd c-aşteptaţi să răspund la ce m-aţi întrebat înainte de a-mi povesti întâmplarea: cum judec eu ca om, cazul vostru. O ultimă întrebare, care nu-mi va influenţa câtuşi de puţin hotărârea: „Care-i părerea majorităţii din sala asta şi de ce nu vorbiţi cu nimeni?”

  — Majoritatea socotesc c-ar fi trebuit să-l omorâm, dar nu să-l dăm furnicilor de viu. Cât despre tăcerea noastră, nu vorbim cu nimeni pentru că s-a ivit o dată prilejul să evadăm, răsculându-ne, şi ei n-au făcut-o.

  — Iată acum părerea mea, fraţilor. Aţi procedat bine plătindu-i cu vârf şi îndesat; chestia cu viespile sau cu muştele „de foc” e de neiertat. Dacă o să vă ghilotineze, în ultima clipă gândiţi-vă intens la un singur lucru „Îmi taie capul, asta o să dureze treizeci de secunde, de când mă leagă, mă vâră sub ghilotină şi până cade cuţitul. Agonia lui a durat însă şaizeci de ore. Sunt în câştig”. În ce-i priveşte pe cei din sală, nu ştiu dacă aveţi dreptate. S-ar putea ca voi să fi crezut în ziua aceea că o răscoală deschide calea unei evadări în comun, pe când ceilalţi să fi fost de altă părere. Pe de altă parte, într-o răscoală poţi fi pus oricând în situaţia de-a ucide fără s-o fi vrut dinainte. Numai că, din toţi cei care sunt aici, cred că singurii care-şi riscă pielea sunteţi voi. Fraţilor, orice situaţie specială duce neapărat la reacţii diferite.

  Mulţumiţi de cele discutate, ăi doi amărâţi se retrag, reluându-şi traiul în tăcerea pe care au rupt-o pentru mine.

  FUGA CANIBALILOR

  „L-au halit pe Picior-de-lemn…!”. „O tocăniţă de picior-de-lemn, una-a-a…!”. Sau, un glas, maimuţărind vocea unei femei: „Maestre, o bucăţică de gagiu, dar bine friptă şi fără piper, te rog!”

  E rar ca-n vreuna din nopţile adânci să nu auzi strigându-se una ori alta din frazele astea, când nu sunt toate trei deodată.

  Clousiot şi cu mine ne tot întrebam cui şi de ce sunt adresate, în plină noapte, aceste cuvinte.

  În după-amiaza asta mi s-a oferit cheia misterului. Istorisirea aparţine chiar unuia dintre protagonişti, îl cheamă Marius de La Ciotat, Specialist în case de bani. Aflând că l-am cunoscut pe taică-su, Tintin, nu i-a mai fost teamă să stea de vorbă cu mine.

  După ce i-am povestit câte ceva despre evadarea mea, l-am întrebat cum era şi firesc: „Dar tu?”

  — Oh, mi-a răspuns, eu unul sunt băgat într-o chestie nasoală de tot. Frică mi-e că pentru o simplă evadare să nu mă căptuşesc cu cinci ani. Am participat la ceea ce se cheamă acu „fuga canibalilor”. Ceea ce auzi tu strigându-se uneori noaptea: „L-au halit pe…” ori: „O tocăniţă de…” e la adresa fraţilor Graville.

  Plecaserăm în şase de la Kilometrul 42. Din grup făceau parte Dédé şi Jean Graville, doi fraţi, lyonezi, unul de treizeci şi altul de treizeci şi cinci de ani, un napolitan din Marsilia, eu, La Ciotat, apoi un tip din Angers cu un picior de lemn şi un tinerel de douăzeci şi trei de ani care-i servea de fetiţă. Am ieşit cu bine din Maroni, dar odată ajunşi în mare n-am mai putut redresa barca şi, după câteva ore, eram azvârliţi pe coasta Guyanei olandeze.

  Nu s-a putut salva nimic din naufragiu, nici alimentele şi nici altceva. Ne-am pomenit în plină junglă, din fericire cu ţoalele pe noi. Trebuie să-ţi spun că-n locul acela nu există plajă şi că marea pătrunde de-a dreptul în pădurea virgină. E un hăţiş teribil, de nestrăbătut, copaci doborâţi, frânţi, dezrădăcinaţi de mare, groaznic de încâlciţi între ei.

  După o zi întreagă de mers, dăm în sfârşit de pământ tare. Ne separăm în trei echipe: cei doi Graville, eu şi cu Guesepi, şi Picior-de-lemn cu gagicuţa lui. Ca să n-o lungesc, plecaţi în direcţii diferite, ne reîntâlnim, după douăsprezece zile, fraţii Graville, Guesepi şi cu mine, aproape exact în locul unde ne-am despărţit. Peste tot numai mlaştină, imposibil de găsit vreo trecere. De prisos să-ţi descriu cum arătam. Treisprezece zile trăisem halind doar rădăcini şi muguri. Morţi de foame şi complet sleiţi de puteri, am hotărât ca eu şi cu napolitanul să răzbatem cu ultimele noastre forţe până la malul mării şi să agăţăm într-un copac, cât mai sus cu putinţă, o cămaşă ca să ne predam primului vas de pază costieră olandez care desigur, nu va întârzia să apară. Cei doi Graville, după ce se vor odihni câteva ceasuri, urmau să ne caute. N-ar fi fost greu pentru că ne înţeleseserăm să ne marcăm drumul cu crengi rupte.

  Or, nu trece prea mult timp, şi-l văd venind pe tipul cu piciorul de lemn, dar de unul singur.

  — Unde-i puştiul?

  — L-am lăsat departe de aici, că nu mai putea merge.

  — Eşti o jigodie că l-ai părăsit singur.

  — Ba el a vrut să plec, s-o iau pe urma lăsată.

  În momentul acela, Dédé observă că unicul picior al tipului e încălţat cu gheata puştiului.

  — Şi pe deasupra, l-ai mai şi lăsat desculţ şi i-ai luat încălţarea! Bravo ţie! Pari şi-n formă, n-arăţi ca noi. Se vede bine c-ai mâncat.

  — Da, am dat peste o maimuţă, din cele mari, rănită.

  — Cu atât mai bine pentru tine, zice Dédé şi se scoală, cu şişu-n mână, fiindcă îl încerca o bănuială văzând traista tipului plină.

  — Desfă traista! Ce-ai acolo?

  Înăuntru, o halcă de carne.

  — Ce-i asta?

  — O bucată din maimuţă.

  — Ticălosule! L-ai ucis pe puşti ca să-l mănânci!

  — Nu, Dédé, mă jur, a murit de oboseală şi-am mâncat şi eu un pic. Iartă-mă…

  N-a apucat să sfârşească şi-avea deja cuţitul în burtă. Apoi, scotocindu-l, se descoperă şi o punguţă din piele cu nişte chibrituri şi o scăpărătoare.

  De furie că înainte de a se despărţi individul n-a împărţit frăţeşte chibriturile pe care le avea sau, poate, de foame, ce ştiu eu, aprinde focul şi se apucă să-l halească.

  Guesepi pică în plin ospăţ. Îl poftesc. Guesepi refuză. Fiind pe malul mării, mâncase, cruzi, nişte crabi şi nişte peştişori. Asistă aşadar, însă fără să participe, la spectacolul celor doi Graville punând pe jeratic alte bucăţele de carne, ba chiar folosind piciorul de lemn ca să alimentele focul. Deci, atunci şi a doua zi, Guesepi i-a văzut pe Graville mâncându-l pe nenorocit, ba a remarcat chiar şi părţile alese: pulpa, coapsa şi cele două buci.

  Eu, continuă Marius, eram în continuare pe ţărmul mării când Guesepi a venit să mă caute. Am umplut o pălărie cu peştişori şi crabi şi ne-am dus să-i frigem la focul fraţilor Graville. N-am văzut leşul, îl târâseră pesemne ceva mai încolo, dar am zărit mai multe bucăţi de carne, aşezate pe cenuşă, lângă foc.

  Trei zile mai târziu, o navă a pazei de coastă ne culegea şi ne preda penitenciarului de la Saint-Laurent-du-Maroni.

  Guesepi n-a ştiut să-şi ţină gura. Povestea o cunosc acum toţi cei din sala asta, ba chiar şi gardienii. Tocmai de aia ţi-am istorisit-o şi eu. De aici li se trag – cei doi Graville sunt infecţi ca fire – şi bancurile pe care le auzi noaptea.

  Oficial, suntem acuzaţi de evadare agravată de antropofagie. Nenorocirea e că, pentru a mă apăra, ar trebui să acuz, ori aşa ceva e cu neputinţă. La proces, vom nega cu toţii, inclusiv Guesepi. Vom zice că au dispărut în junglă. Iată, Papillon, care-i situaţia mea.

  — Te plâng, băiatule, pentru că, într-adevăr, nu te poţi apăra decât acuzând pe alţii.

  O lună mai târziu, Guesepi era ucis, noaptea, cu o lovitură de cuţit drept în inimă. Nici măcar nu s-a pus întrebarea cine-ar putea fi făptaşul.

  Iată adevărata poveste a canibalilor care au mâncat un om frigându-l la flacăra propriului său picior de lemn, după ce acest om mâncase, la rându-i, pe puştiul care-l întovărăşea.

  Noaptea m-am culcat în altă parte. Am luat locul cuiva care a plecat şi, rugându-i pe toţi să se dea mai încolo, mă aflu lângă Clousiot.

  Din locul în care stau întins, aşezându-mă în capul oaselor, deşi piciorul stâng mi-e prins de bară printr-o verigă, pot să văd ce se petrece în curte.

  Supravegherea este atât de riguroasă că rondurile nu urmează un anumit ritm. Ele se succed fără întrerupere şi, indiferent când, altele sosesc din direcţia contrară.

  Picioarele mele se prezintă foarte bine şi mă dor numai când plouă. Aşadar, aş putea să întreprind iarăşi ceva, dar cum? Sala asta n-are ferestre, doar nişte zăbrele uriaşe, dintr-o bucată, pe toată lăţimea, care ajung până la tavan. E aşezată în aşa fel că vântul! dinspre nord-est pătrunde în voie. Deşi am stat o săptămână întreagă să pândesc, n-am găsit nici o hibă în ce priveşte supravegherea exercitată de gardieni. Pentru prima dată sunt aproape gata să recunosc că vor izbuti să mă-nchidă în Recluziunea de pe Insula Saint-Joseph.

  Mi s-a spus că e înfiorătoare. E poreclită „Mâncătoarea de oameni”. Altă informaţie: de optzeci de ani, de când există, n-a reuşit nimeni să evadeze de-acolo.

  Această semiacceptare de-a fi pierdut partida mă îndeamnă, fireşte, să privesc spre viitor. Am douăzeci şi opt de ani, iar căpitanul care va face instrucţia cere cinci ani de recluziune. Va fi greu să scap cu mai puţin. Aşadar, voi avea treizeci şi trei de ani când voi ieşi din Recluziune.

  Mai am încă mulţi bani în tub. Deci, dacă nu evadez, ceea ce-i probabil, ţinând seama de cele ştiute, va trebui măcar să-mi păstrez sănătatea. Cinci ani de izolare completă sunt greu de suportat fără să înnebuneşti. Aşa încât mă bizui pe faptul că, bine hrănit, îmi voi disciplina din prima zi mintea conform unui program bine stabilit şi variat. Să evit cât mai mult înălţarea unor castele în Spania şi mai ales visele de răzbunare. Mă pregătesc deci, de pe-acum, să ies învingător din înspăimântătoarea pedeapsă care mă aşteaptă. Da, n-o să le meargă. Voi ieşi din Recluziune puternic şi în deplina stăpânire a facultăţilor mele fizice şi morale.

  Simt că mi-a priit faptul c-am stabilit planul ăsta de conduită şi că accept cu seninătate cele ce mă aşteaptă. Adierea care pătrunde în sală mă mângâie înaintea tuturor şi-mi face într-adevăr bine.

  Clousiot simte că nu vreau să vorbesc. Drept care nu-mi tulbură liniştea, şi fumează mult – asta-i tot. Zăresc câteva stele şi-i spun:

  — Vezi stelele din locul unde te afli?

  — Da, răspunde el, aplecându-se un pic. Prefer să nu mă uit ia ele, că prea mi-amintesc stelele din timpul evadării.

  — Nu-ţi face inimă rea, o să le revedem cu miile cu altă ocazie.

  — Când? Peste cinci ani?

  — Clousiot, anul pe care l-am trăit, toate întâmplările prin care am trecut, oamenii pe care i-am cunoscut, nu merită oare cinci ani de recluziune? Ai fi preferat să nu evadezi şi să fii în Insule de la sosire? Ţinând seama de ce ne aşteaptă, şi precis că n-o să ne fie moale, îţi pare rău c-ai evadat? Spune sincer, regreţi?

  — Papi, uiţi un lucru de care eu n-am avut parte: cele şapte luni pe care le-ai trăit printre indieni. De-aş fi fost cu tine, aş gândi la fel, dar eu am zăcut în închisoare.

  — Iartă-mă, am uitat, bat câmpii.

  — Nu, nu baţi câmpii, şi află că-mi pare totuşi foarte bine de evadarea noastră, pentru că şi eu am trăit clipe de neuitat. Mă gândesc însă cu groază la ce mă aşteaptă în celulele „Mâncătoarei de oameni”. Cinci ani sunt aproape cu neputinţă de făcut.

  Îi explic atunci ce-am hotărât să fac şi-l simt că reacţionează cât se poate de bine. Mă bucur să-mi văd prietenul prinzând iarăşi puteri. Mai sunt cincisprezece zile până ne vom prezenta în faţa tribunalului. După unele zvonuri, comandantul care va prezida tribunalul militar e cunoscut ca un om aspru, dar, pare-se, foarte drept. Nu înghite prea uşor gogoşile Administraţiei. E totuşi o veste bună.

  Clousiot şi cu mine, căci Maturette e-n celulă de la sosire, am refuzat s-avem drept avocat un supraveghetor. Ne-am înţeles să vorbesc eu pentru toţi trei şi să susţin singur întreaga apărare.

  SENTINŢA.

  În dimineaţa asta, bărbieriţi şi tunşi proaspăt, îmbrăcaţi în haine noi, cu dungi roşii, încălţaţi cu pantofi, aşteptăm în curte momentul de a fi aduşi în faţa tribunalului. Sunt cincisprezece zile de când lui Clousiot i s-a scos ghipsul. Umblă normal, n-a rămas şchiop.

  Tribunalul militar a început să lucreze de luni. Ne aflăm în dimineaţa zilei de sâmbătă, au trecut aşadar cinci zile cu diverse procese: procesul celor cu furnicile a ţinut zi întreagă. Amândoi au fost condamnaţi la moarte, n-am mai dat ochii cu ei. Fraţii Graville n-au umflat decât patru ani (lipsa probelor de antropofagie). Procesul lor a durat mai bine de o jumătate de zi. Pentru restul de crime s-au dat cinci sau patru ani.

  În general, în cele paisprezece cazuri judecate, sentinţele au fost aspre, dar drepte, nu exagerate.

  Tribunalul îşi începe lucrările la şapte şi jumătate. Ne aflăm în sală când îşi face apariţia un maior, în uniformă de meharist{30}. Însoţit de-un bătrân căpitan de infanterie şi de un locotenent, care vor servi drept asesori.

  La dreapta completului de judecată, un supraveghetor gradat, un căpitan, reprezentând Administraţia, acuzarea.

  — Dosarul Charrière, Clousiot, Maturette.

  Suntem la o distanţă de aproximativ patru metri de completul de judecată. Am răgazul să analizez minuţios trăsăturile înăsprite de deşert ale chipului acestui maior de vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, cu tâmplele cărunte. Deasupra splendizilor ochi negri, care ne privesc ţintă, nişte sprâncene stufoase. E militar din cap până-n picioare. Privirea lui nu-i câtuşi de puţin veninoasă. Ne scrutează, ne cântăreşte în câteva secunde. Ochii mei să uită fix într-ai săi, apoi, intenţionat, îi las în jos.

  Căpitanul Administraţiei trage prea tare în noi, asta-l va face să piardă partida. Califică drept tentativă de asasinat scoaterea momentană din luptă a supraveghetorilor, în ce-l priveşte pe arab, afirmă că-i minune c-a mai rămas în viaţă după numeroasele lovituri primite. Mai comite o greşeala spunând că suntem ocnaşii care, de când există ocna, au dus la cea mai mare distanţă în ţări străine dezonoarea Franţei: „Până în Columbia! două mii cinci sute de kilometri, domnule preşedinte, au parcurs aceşti oameni. Trinidad, Curaçao, Columbia, toate aceste naţiuni au auzit desigur bârfele cele mai mincinoase asupra administraţiei penitenciare franceze. Cer două condamnări fără contopire de pedepse, adică în total opt ani: cinci ani pentru tentativă de omor, pe de o parte, şi trei ani pentru evadare, pe de altă parte. Asta pentru Charrière şi Clousiot. În ce-l priveşte pe Maturette, cer numai trei ani pentru evadare, deoarece reiese din anchetă că n-a participat la tentativa de asasinat.”

  Preşedintele: „Tribunalul ar fi interesat, să audă o relatare cât de scurtă a acestei odisee atât de lungi”.

  Povestesc, făcând uitat episodul Maroni, călătoria noastră pe mare până la Trinidad. Fac o descriere a familiei Bowen şi a amabilităţilor ei. Citez vorbele şefului poliţiei din Trinidad: „N-avem căderea să judecăm Justiţia franceză, dar nu putem fi de acord cu ea în privinţa trimiterii deţinuţilor în Guyana, şi de aceea vă ajutăm”: Curaçao, părintele Irénée de Bruyne, incidentul cu punga de florini, apoi Columbia, de ce şi cum am ajuns acolo. Foarte pe scurt, o mică expunere a vieţii mele în mijlocul indienilor. Maiorul m-ascultă fără să mă întrerupă, îmi cere doar unele amănunte în plus despre viaţa mea printre indieni, perioadă care-l interesează în cel mai înalt grad. Apoi asupra închisorilor columbiene, în special asupra carcerei din Santa Măria.

  — Mulţumesc, relatarea dumitale a lămurit şi totodată a interesat Curtea. Vom face o pauză de cincisprezece minute. Nu-i văd pe apărătorii voştri, unde sunt.

  — N-avem apărători. V-aş ruga să-mi permiteţi să susţin eu apărarea camarazilor mei şi a mea.

  — Se poate, regulamentul o îngăduie.

  — Vă mulţumesc.

  După un sfert de oră, şedinţa reîncepe. Preşedintele:

  — Charrière, tribunalul acceptă să susţii apărarea dumitale şi a camarazilor dumitale. Îţi atragem totuşi atenţia că tribunalul îţi va retrage cuvântul dacă vei dovedi lipsă de respect faţă de reprezentantul Administraţiei. Te poţi apăra în toată libertatea, dar folosind expresii cuviincioase. Ai cuvântul.

  — Rog tribunalul să respingă întru totul delictul de tentativă de asasinat. E neverosimil, şi am s-o dovedesc: Anul trecut eu aveam douăzeci şi şapte de ani, iar Clousiot treizeci. Eram în deplinătatea forţelor noastre, proaspăt sosiţi din Franţa. Eu sunt înalt de un metru şaptezeci şi patru, el are un metru şaptezeci şi cinci. I-am lovit pe arab şi pe supraveghetori cu picioarele de fier ale paturilor. Nici unul din cei patru nu s-a ales cu răni grave. Înseamnă c-au fost loviţi cu multă băgare de seamă, dorind, aşa cum s-a şi întâmplat, să-i punem jos făcându-le cât mai puţin rău. Supraveghetorul acuzator a uitat să spună, sau nu ştie, că drugii de fier fuseseră înveliţi în cârpe ca să nu omorâm cumva pe vreunul din ei. Completul de judecată, alcătuit din militari de carieră, ştie perfect ce face un om puternic lovind pe cineva în cap doar cu latul baionetei. Imaginaţi-vă deci ce se poate face cu piciorul unui pat de fier. Atrag atenţia tribunalului că nici unul din cei patru atacaţi n-a fost spitalizat. Fiind condamnaţi la muncă silnica pe viaţă, cred că delictul de evadare e mai puţin grav decât pentru cineva condamnat la o pedeapsă minimă. La vârsta noastră e foarte greu să te împaci cu ideea de-a nu mai intra niciodată în rândul oamenilor. Apelez pentru toţi trei la indulgenţa tribunalului.

  Maiorul se consultă în şoaptă cu cei doi asesori, apoi loveşte cu ciocanul în masă.

  — Acuzaţi, ridicaţi-vă!

  Aşteptăm toţi trei, ţepeni ca nişte pari.

  Preşedintele:

  — Tribunalul, respingând acuzaţia de tentativă de asasinat, n-are de pronunţat, deci, nici o sentinţă, nici măcar de absolvire{31}. Pentru delictul de evadare sunteţi găsiţi vinovaţi de gradul doi. Pentru acest delict tribunalul vă condamnă la doi ani de recluziune.

  Rostim într-un glas:

  — Vă mulţumim, domnule maior.

  Şi adaug:

  — Mulţumim tribunalului.

  În sală, caraliilor care asistau la proces nu le venea să-şi creadă urechilor.

  Când ne întoarcem în clădirea unde se află camarazii noştri, toţi sunt mulţumiţi la aflarea veştii, nimeni nu e invidios. Dimpotrivă. Până şi cei care-au încasat din gros ne felicită sincer c-am avut baftă.

  Francois Sierra a venit să mă sărute. E-n culmea fericirii.

  Caietul al şaselea insulele salvării.

  SOSIREA PE INSULE.

  Mâine urmează să ne îmbarcăm cU. Destinaţia: Insulele Salvării. În ciuda luptei purtate, iată-mă, de data aceasta, la doar câteva ore de internarea pe viaţă. Mai întâi voi avea de făcut doi ani de recluziune în Insula Saint-Joseph. Sper că voi dezminţi porecla pe care i-au dat-o ocnaşii: „Mâncătoarea de oameni”.

  Am pierdut partida, dar n-am sufletul unui învins.

  Trebuie să fiu bucuros că n-am de făcut decât doi ani în această închisoare a unei alte închisori. Aşa cum mi-am făgăduit-o, nu mă voi lăsa uşor pradă elucubraţiilor cărora le dă naştere izolarea completă. Am găsit remediul ca să scap de ele. De la bun început, trebuie să mă consider liber şi sănătos, ca un ocnaş oarecare de pe Insule. Voi avea treizeci de ani la ieşire.

  Pe Insule evadările sunt foarte rare, ştiu. Dar, chiar număraţi pe degete, există oameni care au evadat. Ei bine, eu unul o să evadez, e sigur. Peste doi ani o să evadez din Insule, îi tot spun lui Clousiot, aşezat lângă mine.

  — Dragul meu Papillon, e foarte greu să te doboare cineva, şa te invidiez pentru credinţa asta a ta că odată ai să fii liber. Se face un an de când tot pui la cale evadări şi n-ai renunţat nicicând. Nici n-ai zbârcit-o bine c-o evadare, că şi pui alta la cale. Mă mir că aici n-ai încercat nimic.

  — Frate, aici nu-i decât un singur chip: instigarea la răscoală. Dar pentru asta n-am răgazul trebuincios ca să-i stăpânesc pe toţi indivizii ăştia năzuroşi. Eram gata s-o provoc, dar m-am temut că mă înghite. Cei patruzeci ele oameni de aici sunt toţi vechi ocnaşi. Calea putreziciunii a pus stăpânire pe ei, reacţionează altfel decât noi. De pildă: „ăi cu furnicile”, cel care a turnat otravă în ciorbă şi care ca să omoare un om, nu s-a dat în lături să otrăvească alţi şapte care nu-i căşunaseră cu nimic.

  — Păi, în Insule o să găseşti acelaşi soi de oameni.

  — Da, dar din Insule voi evada fără să am nevoie de nimeni. O să plec singur sau cel mult c-un camarad. Zâmbeşti, Clousiot, de ce?

  — Zâmbesc pentru că nu te dai niciodată bătut. Într-atât arzi de nerăbdare să te vezi la Paris, plătind cu vârf şi îndesat celor trei amici ai tăi, încât n-ai să recunoşti niciodată că nu se poate înfăptui ceea ce doreşti atât de mult.

  — Las-o baltă, Clousiot, pe mâine. Da, dăm noi de afurisitele astea de Insule ale Salvării! Prima întrebare: de ce s-or fi chemând ale Salvării insulele astea ale pierzaniei?

  Şi întorcându-i spatele lui Clousiot, îmi plec puţin mai mult faţa spre adierea nopţii.

  A doua zi, cu noaptea-n cap, pornim spre Insule. Douăzeci şi şase de oameni pe bordul unei vechituri de patru sute de tone, Tanon, vas de coastă care face naveta Cayenne – Insule – Saint-Laurent şi înapoi. Ne leagă doi câte doi, prinzându-ne cu un lanţ la picioare şi ni se pun cătuşe. Două grupe de câte opt inşi în faţă, fiecare supravegheată de patru caralii, cu arma-n mână. Plus un grup de zece în spate cu şase caralii şi cei doi şefi de escortă. Toată lumea se află pe puntea vasului ăstuia prăpădit, gata să se scufunde la prima furtună.

  Hotărât să nu reflectez în timpul acestei călătorii, vreau să mă distrez. Drept care, doar ca să-l sâcâi spun tare celui mai apropiat supraveghetor, care are o mutră de înmormântare:

  — Cu lanţurile pe care ni le-aţi pus, n-o să prea fie chip de scăpare dacă se scufundă barca asta putredă, ceea ce n-ar fi greu în starea în care se află, în caz că se iscă vreo furtună.

  Trezit brusc, gardianul reacţionează aşa cum prevăzusem:

  — Puţin ne pasă dacă vă înecaţi. Avem ordin să vă punem în lanţuri, şi cu-asta basta. Răspund ăi care dau aceste ordine. Noi suntem acoperiţi oricum.

  — Ai dreptate, domnule supraveghetor, cu lanţuri sau fără lanţuri, dacă sicriul ăsta se desface pe drum, ne ducem cu toţii la fund.

  — Oh! ştiţi, zice idiotul, e mult de când vasul face drumul ăsta şi nu i s-a întâmplat niciodată nimic.

  — Desigur, dar tocmai pentru că vasul există prea de mult e gata pregătit, fără doar şi poate, să păţească oricând ceva.

  Reuşisem ceea ce voiam: să zgâlţâi tăcerea aceea generală care mă călca pe nervi. Tema a fost reluată imediat de supraveghetori şi ocnaşi.

  — Da, prăpădenia asta de vas e periculoasă, şi pe deasupra ne mai şi vâră-n lanţuri. Fără lanţuri am mai avea, poate, o şansă.

  — Oh, totuna. Cu uniforma, cizmele şi puşca noastră, nu suntem nici noi uşori.

  — Puşca nu contează, în caz de naufragiu te lepezi iute de ea, zice altul.

  Văzând că s-a prins, mai bag un fitil:

  — Unde sunt bărcile de salvare? Nu văd decât una mititică, pentru cel mult opt oameni. Intră comandantul, echipajul, şi gata, s-a umplut. Restul, aleluia!

  Şi atunci se porneşte discuţia pe-un ton ridicat.

  — Aşa-i, nu-s de nici unele şi vasul e într-aşa un hal că nu-i de gândit o asemenea lipsă de răspundere, să obligi nişte capi de familie să-şi rişte viaţa ca să însoţească nişte canalii.

  Întrucât mă aflu în grupul de pe puntea pupa, cei doi şefi ai convoiului călătoresc lângă noi. Unul din ei se uită la mine şi zice:

  — Tu eşti Papillon, cel întors din Columbia?

  — Da.

  — Nu mă mir c-ai ajuns atât de departe, pari să te pricepi la marină.

  Răspund cu îngâmfare:

  — Da, foarte bine.

  Li se cam lungesc mutrele. Colac peste pupăză, comandantul coboară de pe pasarelă, căci tocmai am ieşit din estuarul fluviului Maroni şi, fiind locul cel mai periculos, a trebuit să vadă personal de timonă. Acum a trecut-o altuia. Deci, acest comandant, negru ca tăciunele, mic şi gras, cu un obraz destul de tânăr, întreabă unde sunt flăcăii care au ajuns până-n Columbia pe-un trunchi de copac.

  — Acela, ăsta şi celălalt de-alături, zice şeful convoiului.

  — Cine era căpitan? întreabă piticul.

  — Eu, domnule.

  — Ei bine, flăcăule, ca marinar te felicit. Eşti un om şi jumătate. Stai! şi baga mâna în buzunarul de la haină: Primeşte pachetul ăsta de tutun cu foiţă. Fumează-l în sănătatea mea.

  — Mulţumesc, domnule comandant. Şi eu trebuie să vă felicit c-aveţi curajul să navigaţi pe dricul ăsta, o dată sau de două ori pe săptămână.

  Râde în hohote, punând capac celor pe care dorisem să-i sâcâi.

  Îmi spune:

  — Ah! ai dreptate! De mult trebuia aruncată la gunoi rabla, dar proprietarii aşteaptă să se scufunde ca să încaseze asigurarea.

  Drept care închei cu o înţepătură:

  — Noroc că se găseşte o barcă de salvare pentru echipaj şi pentru dumneavoastră.

  — Da, e-un noroc, spune comandantul pe negândite înainte de-a se face nevăzut pe scară.

  Discuţia asta pe care-o stârnisem cu bună ştiinţă a făcut să treacă uşor patru ore şi mai bine. Fiecare avea ceva de spus şi vorbăria s-a întins, nu ştiu cum, până în partea din faţă a vasului.

  Marea nu-i agitată azi, la zece dimineaţa, dar vântul nu înlesneşte călătoria. Mergem spre nord-est, adică împotriva valurilor şi a vântuluI. Ceea ce face sigur ca tangajul să fie mai puternic decât în mod obişnuit. Câtorva supraveghetori şi ocnaşi le e rău. Noroc că cel de care sunt înlănţuit e învăţul cu marca, căci nimic nu-i mai neplăcut decât să verse cineva lângă tine. Tipul e-un adevărat şmecher parizian. A intrat la ocnă în 1927. Se află aşadar de şapte ani în Insule. E relativ tânăr, treizeci şi opt de ani.

  — Îmi zice Titi Belotă, asta-i specialitatea mea, belota. De altminteri, pe Insule, din asta trăiesc. Cât e noaptea de lungă, belota la doi franci punctul. Se urcă mult cu anunţul. Dacă faci două sute de puncte c-o figură de valet, gagiul îţi plăteşte patru sute de franci, plus ceva pentru celelalte puncte.

  — Va să zică sunt mulţi bani pe Insule?

  — Cred şi eu, frăţioare Papillon! Insulele-s pline de tuburi ticsite de biştari. Unii vin cu tuburi; alţii dau cinzeci la sută să capete parale cu ajutorul unor supraveghetori vârâţi în afacerile astea. Se vede că eşti prospătură, bătrâne. Nu prea ştii cum devine cazul.

  — Nu, nu ştiu absolut nimic din ce-i pe Insule. Ştiu numai că de-acolo e tare greu de evadat.

  — De evadat? zice Titi. Nici nu face să-ţi baţi gura. De şapte ani de când mă aflu în Insule au fost două evadări, şi rezultatul: trei morţi şi doi arestaţi. Nimeni n-a reuşit. De-aia nici nu-s mulţi amatori să-şi încerce bafta.

  — De ce-ai fost pe continent?

  — Am fost la raze, să văd dacă n-am ulcer.

  — Şi n-ai încercat să evadezi din spital?

  — Ţi-ai găsit! Tu ai stricat totul, Papillon. Şi, colac peste pupăză, am picat tocmai în sala din care-ai evadat tu. Aşa că ţin-te supraveghere! Cum se apropia vreunul de fereastră să ia puţin aer, îl sileau s-o şteargă de-acolo. Iar când întrebai de ce, ţi se răspundea: „Pentru cazul că ţi-ar trece prin cap să faci ca Papillon”.

  — Ia spune, Titi, cine-i tipul ăla înalt care stă lângă şeful convoiului? Vreun turnător?

  — Ce, eşti sonat? Individul e foarte respectat de toată lumea. E-un fazan, dar ştie să se poarte ca unul de-al nostru: nu face prietenie cu canalii, nu umblă după vreun loc mai bun, stă-n banca lui de ocnaş. Ştie să dea un sfat ca lumea, e-un camarad pe cinste şi nu se trage de şireturi cu sticleţii. Nici preotul sau doctorul n-au putut să-l folosească la ceva. Prostănacul ăsta, care se poartă după cum vezi de parc-ar face parte din tagmă, se trage din Ludovic ai XV-lea. Aşa-i, amice, e conte, conte sadea, se numeşte contele Jean de Bérac. Cu toate astea, când a venit aici, a durat mult şi bine pân' ce-au început să-l stimeze oamenii, că fusese vârât la ocnă pentru o treabă bare mârşavă.

  — Ce-a făcut?

  — Deh, şi-a aruncat copilul în apă de pe-un pod, şi cum ţâncul picase într-un loc cu apa joasă, a avut tăria să coboare, să-l ridice şi să-l azvârle într-o bulboană mai adâncă.

  — Phii! Cum s-ar zice, şi-a omorât copilul de două ori.

  — Un amic de-al meu, care-i contabil şi care i-a văzut dosarul, zice că tipul ar fi fost terorizat de neamul lui ciocoiesc. Iar maică-sa o aruncase-n stradă, ca pe-o căţea, pe mama copilului, care era fată-n casă la castelul ei. După părerea prietenului meu, băiatul era ţinut sub papuc de-o mamă trufaşă, pretenţioasă, care atât l-a umilit pentru că a cutezat el, un conte, să facă amor c-o slujnicuţă, că nu mai ştia pe ce lume se află când şi-a aruncat ţâncul în apă, după ce-i spusese maică-si că l-a dus la Asistenţa publică.

  — La cât l-au condamnat?

  — A luat doar zece coţi. Vezi bine, Papillon, că nu-i un tip ca noi. Contesa, grijulie de onoarea casei, o fi explicat magistraţilor că uciderea plodului unei slujnice nu-i un delict prea grav când e săvârşit de-un conte care vrea să salveze renumele familiei sale.

  — Şi care-i concluzia?

  — Ei bine, concluzia mea de umil ştrengar parizian, e următoarea: liber şi fără buclucuri în perspectivă, acest Jean de Bérac era un boiernaş educat astfel încât, fiind important un singur lucru, sângele albastru, ceilalţi nu contau şi nu meritau osteneala să le dea vreo atenţie. Poate că nu-i socotea chiar robi, dar în orice caz nu dădea multe parale pe ei. Monstrul de egoism şi de ifose care era mă-sa l-a măcinat şi terorizat în aşa hal c-a ajuns după chipul şi asemănarea familiei. Domnul ăsta, care-şi închipuia odinioară că are dreptul primei nopţi, abia la ocnă a devenit nobil de-a binelea, în adevăratul înţeles al cuvântului. Pare curios, dar abia acum e contele Jean de Bérac.

  Insulele Salvării, pentru mine o „necunoscută”, nu vor mai fi astfel peste câteva ore. Ştiu că-i foarte greu să evadezi de acolo. Dar nu imposibil. Trăgând în piept cu nesaţ vântul din larg, îmi spun: „Când oare se va transforma vântul ăsta din faţă într-un vânt din spate cu prilejul unei evadări?”

  Sosim. Iată Insulele! Alcătuiesc un triunghi. Royale şi Saint-Joseph reprezintă baza, iar Insula Diavolului, vârful. Soarele care asfinţeşte le luminează cu toată putere, strălucind aşa cum nu vezi decât la tropice, încât pot fi cercetate pe-ndelete. Mai întâi e Insula Royale, cu o cornişă plată de jur împrejurul unui gurgui înalt de peste două sute de metri. Vârful e neted. Totul seamănă de minune c-o pălărie mexicană cu vârful retezat care a fost aşezată pe mare. Peste tot, cocotieri foarte înalţi şi foarte verzi. Căsuţe cu acoperişuri roşii fac ca insula asta să fie neobişnuit de atrăgătoare, iar cel care n-ar şti ce se petrece pe ea şi-ar dori să trăiască acolo toată viaţa. Un far, aflat pe platou, luminează probabil în timpul nopţii, pentru ca pe timp de furtună vasele să nu se lovească de stânci. Acum, că ne-am apropiat, disting cinci clădiri mari şi lungi. Aflu de la Titi că vin mai întâi două săli uriaşe în care trăiesc patru sute de ocnaşi. Apoi sectorul de reprimare, cu celulele şi carcerele sale, înconjurate de-un zid înalt, de culoare albă. A patra clădire e spitalul ocnaşilor, iar a doua, al supraveghetorilor. Peste tot, răspândite pe costişe, căsuţe cu acoperişuri de ţiglă trandafirie în care trăiesc supraveghetorii. Mai departe de noi, dar foarte aproape de vârful Insulei Royale, e Insula Saint-Joseph. Mai puţini cocotieri, mai puţină verdeaţă şi, în vârful platoului, o hardughie uriaşă, care se vede foarte clar de pe mare. Pricep imediat: Recluziunea, iar Titi Belotă confirmă. Mi-arată, mai jos, clădirile lagărului în care trăiesc ocnaşii cu pedepse obişnuite. Aceste clădiri sunt aproape de mare. Miradoarele cu crenelurile lor se detaşează foarte vizibil. Şi apoi alte căscioare, toate dichisite, cu pereţii zugrăviţi în alb şi cu acoperişuri roşii.

  Vasul pătrunzând dinspre sud în intrarea spre Insula Royale, nu mai vedem mica Insulă a Diavolului. După cele zărite mai înainte, e o stâncă uriaşă, acoperită de cocotieri, fără vreo clădire importantă. Câteva case la malul mării, zugrăvite în galben, cu acoperişuri fumurii. Aveam să aflu mai târziu că sunt casele în care trăiesc deportaţii politici.

  Ne pregătim să intrăm în portul Insulei Royale, bine adăpostit de-un dig imens alcătuit din mari blocuri de piatră. Lucrare a cărei construcţie trebuie să fi costat multe vieţi de ocnaşi.

  După trei şuierături de sirenă, Tanon aruncă ancora la vreo două sute cinzeci de metri de chei. Acest chei, solid construit din ciment şi pietre lustruite de mare, e foarte lung şi înalt de peste trei metri. Clădiri vopsite în alb, mai în spate, se înşiră paralel cu el. Citesc, scrise cu negru pe fond alb, titlurile: „Post de Pază” – „Serviciul Bărcilor” – „. Brutărie” – „Administraţia Portului”.

  Se zăresc ocnaşi care privesc vasul. N-au haine vărgate, poartă cu toţii, pantaloni şi-un fel de bluzoane albe. Titi Belotă îmi spune că, pe Insule, cei care au bani îşi pot comanda „pe măsură”, la croitori, costume foarte suple şi chiar de-o anumită eleganţă, confecţionate din saci de făină de pe care s-au scos literele. Aproape nimeni, zice el, nu poartă uniforma de ocnaş.

  O barcă se apropie de Tanon. Un supraveghetor la cârmă, doi supraveghetori înarmaţi la stânga şi la dreapta; în spate, şase ocnaşi în picioare, goi pân' la brâu, în pantaloni albi, vâslesc cu nişte rame uriaşe. Străbat distanţa repede. Remorchează o barcă încăpătoare, gen barcă de salvare, goală. Are loc acostarea. Coboară mai întâi şefii convoiului, care iau loc în spate. Doi supraveghetori înarmaţi se aşează apoi în faţă. Cu picioarele desprinse din lanţuri, dar tot cu cătuşe, intrăm doi câte doi în barcă; cei zece din grupul meu, apoi cei opt din grupul din faţă. Vâslaşii trag la rame. Mai au de făcut un drum cu cei rămaşi. Debarcam pe chei şi aşteptăm; aliniaţi în faţa clădirii pe care serie „Administraţia Portului”. Nici unul din noi n-are vreun pachet. Fără să le pese de caralii, transportaţii ne vorbesc cu glas tare, de la o distanţă prudentă, de cinci-şase metri. Câţiva transportaţi din convoiul meu mă salută prieteneşte. Cesari şi Essari, doi bandiţi corsicani pe care i-am cunoscut la Saint-Martin, îmi spun că sunt vâslaşi, în serviciul portului. În clipa asta îşi face apariţia Chapar, cel cu cazul de la Bursa din Marsilia, pe care l-am cunoscut în libertate în Franţa. Fără să se sinchisească de ceva, de faţă cu caraliii îmi spune:

  — Nu fi necăjit, Papillon! Bizuie-te pe prietenii tăi, la Recluziune n-o să duci lipsă de nimic. Cât ţi-au dat?

  — Doi ani.

  — În regulă, trec repede, şi-ai să vii aici cu noi, o să vezi, nu-i rău pe-aici.

  — Mulţumesc, Chapar. Dar Dega?

  — E contabil la ăi de sus, mă mir că nu-i aici. O să-i pară rău că nu te-a văzut.

  În clipa asta soseşte Galgani. Se îndreaptă spre mine, paznicul vrea să-l împiedice să treacă, dar trece totuşi, zicând:

  — Doar n-o să mă opriţi acum să-mi sărut fratele, asta-i bună!

  Mă sărută, spunând:

  — Poţi să contezi pe mine. După care se retrage.

  Tu ce faci?

  — Sunt factor, vagmistru.

  — Şi merge?

  — Trăiesc liniştit.

  Sunt debarcaţi şi ultimii, şi ni se alătură. Ni se scot cătuşele. Titi Belotă, de Bérac şi câţiva necunoscuţi ies din grup. Un supraveghetor le spune: „Hai, daţi-i drumul spre lagăr”. Aceştia au cu toţii sacul cu efectele de ocnaş. Fiecare îşi pune sacul pe umăr şi-o pornesc pe-un drum care duce probabil în vârful insulei. Comandantul insulelor soseşte însoţit de şase supraveghetori. Se face apelul. Nu lipseşte nimeni. Escorta noastră se retrage.

  — Unde-i contabilul? întreabă condamnatul.

  — Iată-l că vine, domnule şef.

  Îl văd sosind pe Dega, îmbrăcat frumos, în alb, purtând o haină cu nasturi, întovărăşit de-un supraveghetor; amândoi au câte-un registru mare sub braţ. Îi scot pe oameni din rânduri, unul cate unul, cu noua lor clasificare:

  — Tu, recluzionarul cutare, matricola de transportat numărul X, vei fi matricola recluzionară Z.

  — Cât?

  — X ani.

  Când vine rândul meu. Dega mă sărută de câteva ori. Comandantul se apropie.

  — El e Papillon?

  — Da, domnule comandant, spune Dega.

  — Poartă-te bine la Recluziune. Doi ani trec repede.

  RECLUZIUNEA.

  O barcă e gata. Din nouăsprezece recluzionari, zece pleacă cu prima barcă. Sunt chemat să plec. Calm, Dega zice:

  — Nu, ăsta pleacă cu ultima cursă.

  De când am sosit mă tot mir de felul cum vorbesc ocnaşii. Nici urmă de disciplină şi au aerul că-i doare-n cot de caralii. Stau de vorbă cu Dega, care a venit lângă mine. Mi-a şi aflat toată povestea, şi pe aceea a evadării. Nişte indivizi care erau cu mine la Saint-Laurent au venit pe Insule şi i-au istorisit totul. Nu mă compătimeşte, e prea isteţ ca s-o facă. O singură frază, rostită din toată inima:

  — Meritai să reuşeşti, fiule. Rămâne pe data viitoare! Nici nu mi-a urat măcar: curaj. Ştie că am.

  — Sunt contabil general şi mă aflu în relaţii bune cu comandantul. Ţine'-te tare la Recluziune. Am să-ţi trimit tutun şi de-ale mâncării. N-o să duci lipsă de nimic.

  — Papillon, plecarea!

  E rândul meu.

  — La revedere la toţi. Mulţumesc pentru cuvintele voastre de îmbărbătare.

  Urc în barcă. După douăzeci de minute, acostăm la Saint-Joseph. Am avut răgazul să observ că nu sunt decât trei supraveghetori înarmaţi la bord, faţă de şase ocnaşi care vâslesc şi zece recluzionari. Ar fi o joacă dacă am aranja să punem mâna pe barca asta. La Saint-Joseph, comitet de recepţie. Se înfăţişează doi comandanţi, cel al penitenciarului de pe insulă şi comandantul Recluziunii. Pe jos, încadraţi, urcăm drumul spre Recluziune. Nici un ocnaş pe tot parcursul. Intrând pe marea poartă de fier, deasupra căreia scrie RECLUZIUNE DISCIPLINARĂ, pricepem imediat toată seriozitatea acestei închisori. După poarta asta şi cele patru ziduri înalte se află mai întâi o clădire mică, pe care scrie: „Administraţie-Direcţie”, şi alte trei clădiri – A, B, C. Suntem introduşi în clădirea Direcţiei. O sală rece. După alinierea celor nouăsprezece pe două rânduri, comandantul Recluziunii ne spune:

  — Recluzionari, după cum ştiţi, acesta e un aşezământ de pedepsire a delictelor comise de oameni deja condamnaţi la ocnă. Aici nu încercăm să vă îndreptăm. Ştim că-i zadarnic. Dar căutăm să vă punem cu botul pe labe. Există o singură regulă: nu se scoate o vorbă. Tăcere absolută. Telefonând{32}, riscaţi o pedeapsă foarte aspră. Dacă nu sunteţi grav bolnavi, nu vă înscrieţi la vizita medicală, deoarece o vizită medicală nejustificată atrage după sine o pedeapsă. E tot ce-am avut să vă spun. Ah! fumatul e strict interzis. Hai, supraveghetori, percheziţionaţi-i bine, şi fiecare în câte-o celulă. Charrière, Clousiot şi Maturette să nu fie în aceeaşi clădire. Domnule Santori, ai grijă personal de treaba asta.

  După zece minute sunt închis în celuia mea, 234, din clădirea A. Clousiot este la B şi Maturette la C. Ne-am luat rămas-bun din priviri. Intrând aici, ne-am dat imediat seama că, dacă vrem să mai ieşim vii, trebuie să ne supunem acestui regulament neomenos. Îi văd plecând pe tovarăşii mei din evadarea aceea atât de lungă, camarazi mândri şi curajoşi, care m-au însoţit cu dârzenie şi nu s-au plâns niciodată, nici nu s-au căit de cele săvârşite cu mine. Mi se strânge inima, căci, după paisprezece luni de luptă cot la cot pentru a ne cuceri libertatea, ne simţim toţi trei legaţi pe vecie de-o prietenie fără margini.

  Cercetez celula în care am fost vârât. Niciodată n-aş fi putut să presupun, nici să-mi închipui, că o ţară ca a mea, Franţa, mamă a libertăţii în lumea întreagă, ţară care a dat la iveală Drepturile omului şi ale cetăţeanului, ar putea să aibă, fie şi-n Guyana franceză, pe-o insulă pierdută din Atlantic, mare cât o batistă, o instalaţie de reprimare atât de barbară ca Recluziunea din Saint-Joseph. Închipuiţi-vă o sută cincizeci de celule alăturate, fiecare rezemată de-o altă celulă, spate-n spate, cu cei patru pereţi foarte groşi străpunşi doar de-o uşiţă de fier cu ferestruica ei. Pe uşă, deasupra fiecărei ferestruici, stă scris: „Se interzice deschiderea acestei uşi fără ordin de sus”. La stânga, un prici c-o pernă de lemn, acelaşi sistem ca la Beaulieu: priciul se ridică şi se agaţă de perete; o pătură; un bloc de ciment, în fund, într-un colţ, drept scaun; o măturică; o cană de-un sfert, tip militar, o lingură de lemn, o placă verticală de fier care ascunde o tinetă metalică, legată de ea cu un lanţ. (Poate fi trasă de afară, spre a fi golită, şi dinăuntru, spre a-ţi face nevoile.) Trei metri înălţime. Drept tavan, nişte drugi uriaşi de fier, groşi cât o şină de tramvai, încrucişaţi în aşa fel încât să nu poată trece vreun obiect puţin mai măricel. Apoi, mâi sus, adevăratul acoperiş al clădirii, la vreo şapte metri de pământ. Trecând pe deasupra celulelor situate spate-n spate, şi depăşindu-le, un drum de pază lat de vreun metru, cu balustradă de fier. Doi supraveghetori merg fără întrerupere de la un capăt pân' la jumătate, unde se întâlnesc şi fac stânga-mprejur. Impresia e groaznică. Până la pasarelă pătrunde o lumină destul de puternică. Dar în fundul celulei, chiar ziua nămiaza mare, abia de zăreşti ceva. Imediat încep să umblu în aşteptarea fluierului sau a mai ştiu eu ce, ca să las jos priciul. Pentru a nu face nici cel mai mic zgomot, deţinuţi şi paznici poarta pâslari îmi spun de îndată: „Aici, la 234, o să încerce să trăiască Charrière, zis Papillon, fără să-şi piardă minţile pe răstimpul unei condamnări la doi ani, adică şapte sute treizeci de zile. Îi revine sarcina să dezmintă porecla Mâncătoare de oameni purtată de Recluziunea asta.”

  Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Tocmai a trecut caraliul prin dreptul tavanului meu. Nu l-am auzit venind, l-am văzut. Pac! Se aprinde un bec, dar foarte sus, spânzurat de tavanul superior, la o distanţă de peste şase metri. Pasarela e luminată, celulele se află-n întuneric. Umblu, pendulul e din nou în mişcare. Dormiţi în tihnă, momâilor de la Curtea cu juri care m-aţi condamnat, dormiţi,în tihnă, cred că de-aţi fi ştiut unde mă trimiteţi, v-ar fi fost lehamite să deveniţi complicii unei asemenea pedepse. O să-mi fie tare greu să nu-mi las imaginaţia s-o ia razna. Aproape imposibil. Cred c-ar fi mai bine s-o îndrept spre imagini nu prea deprimante decât s-o ţin în frâu.

  Chiar aşa-i, suntem înştiinţaţi printr-un fluierat c-avem voie să coborâm priciurile. Aud o voce groasă zicând:

  — Pentru cei noi, aflaţi că din clipa asta, cine vrea are voie să lase jos priciurile şi să doarmă.

  Nu reţin decât cuvintele: „Cine vrea”. Aşa că umblu mai departe, momentul e prea important ca să dorm. Trebuie să mă deprind eu această cuşcă, cu tavanul deschis.

  — Un, doi, trei, patru, cinci, am prins de îndată ritmul pendulului; capul plecat, mâinile la spate, distanţa dintre paşi exact cât trebuie, ca o pendulă care oscilează, umblu dintr-o parte într-alta la nesfârşit, ca un somnambul. Când ajung la capătul fiecărui al cincilea pas, nici nu văd zidul, îl ating uşor făcând stânga-mprejur, neobosit, în acest maraton care n-are punct de sosire, nici vreo durată precisă până se termină.

  Da, Papi, aşa-i. „mâncătoarea asta de oameni”, nu-i o joacă. Iar umbra caraliului, proiectată pe zid, face un efect ciudat. Dacă te uiţi la el ridicând capul, e şi mai deprimant: te simţi ca un leopard într-o groapă, observat de sus de vânătorul care l-a capturat. Impresia e groaznică, şi vor trebui să treacă luni de zile ca să mă obişnuiesc cu ea.

  Fiecare an are trei sute şaizeci şi cinci de zile; doi ani: şapte sute de zile, dacă nu e vreun an bisect. Zâmbesc la gândul ăsta. Că-sunt şapte sute treizeci de zile sau şapte suie treizeci şi una, tot un drac, nu-i aşa? De ce tot un drac? Nu, nu e aceiaşi lucru. O zi în plus înseamnă douăzeci şi patru de ore în plus, iar douăzeci şi patru de ore e mult. Şapte sute treizeci de zile a câte douăzeci şi patru de ore înseamnă mult mai mult. Câte ore o fi făcând? Sunt oare în stare să socotesc în gând? Cum să procedez? E cu neputinţă. De ce? Ba se poate. Ia să vedem. O sută de zile, astea fac două mii patru sute de ore. Înmulţit cu şapte, e foarte uşor, face o dată şaisprezece mii opt sute de ore şi mai rămân treizeci de zile a douăzeci şi patru de ore, care fac şapte sute douăzeci de ore. Total: şaisprezece mii opt sute plus şapte sute douăzeci trebuie să facă, dacă n-am greşit, şaptesprezece mii cinci sute douăzeci de ore. Draga domnule Papillon, ai şaptesprezece mii cinci sute douăzeci de ore de omorât în această cuşcă fabricată special, cu zidurile ei netede, pentru fiare sălbatice. Câte minute am de petrecut aici? Nu prezintă nici un interes, zău aşa, orele mai treacă-meargă, dar minutele? Să nu exagerăm. De ce nu şi secundele? Că are sau nu vreo importanţa, nu asta mă interesează. Trebuie umplute cu ceva aceste zile, aceste ore, aceste minute, singur, cu mine însumi! Cine-ar putea să fie la dreapta? Dar la stânga? Dar în spate? Cei trei oameni, dacă celulele sunt ocupate, se întreabă probabil şi ei: cine a intrat la 234?

  Un zgomot surd, a căzut ceva în celulă în spatele meu. Ce-ar putea să fie? Să fi avut vecinul meu îndemânarea să-mi arunce vreun lucruşor printre zăbrele? Încerc să zăresc ce anume o fi. Văd neclar, ceva lung şi subţire. În clipa când vreau s-o apuc, chestia asta pe întuneric mai mult o ghicesc decât o văd, începe să mişte şi porneşte repede spre zid. De cum a mişcat, am zvâcnit deodată înapoi. A ajuns la zid, începe să se caţere un pic, apoi alunecă jos. Peretele e atât de neted că n-are de ce să se agate ca să urce. O las să încerce de trei ori, iar a patra oară, când cade, o strivesc cu călcâiul. Sub pâslar simt ceva moale. Ce-ar putea să fie? Mă uit cât pot de aproape, lăsându-mă în genunchi şi, în sfârşit, reuşesc să văd: e un cârcăiac uriaş, lung de peste douăzeci de centimetri şi lat de două degete. Mă cuprinde o asemenea greaţă că nu pun mâna să-l zvârl în tinetă. Îl împing cu piciorul sub prici. Oi vedea mâine, la lumină. O să am răgazul să văd destui cârcăieci; cad de pe acoperişul cel mare. Aveam să mă deprind să-i las să mi se plimbe pe trupul gol, fără să-i apuc sau să-i deranjez când stau lungit. Aveam să am totodată prilejul să aflu cu câtă suferinţă se plăteşte o greşeală de tactică atunci când cârcăiacul se află pe tine. O înţepătură a acestei jivine scârboase îţi provoacă o febră straşnică timp de douăsprezece ore şi o usturime îngrozitoare vreo şase ore.

  În tot cazul, o să fie o distracţie, o să-mi mai schimbe gândurile. Când o mai cădea vreun cârcăiac şi-o să fiu treaZ. Îl voi sâcâi mai mult cu măturică sau o să mă joc cu el, lăsându-l să se ascundă, ca după câteva clipe să încerc să-l dibăcesc.

  Un, doi, trei, patru, cinci… Linişte totală. Nu sforăie nimeni pe aici? Nu tuşeşte nimeni? Ce-i drept, e o căldură sufocantă. Şi asta-i noaptea! Ce-o să fie ziua! Sunt hărăzit să trăiesc cu cârcăiecii. Când urca apa în carcera subterană din Santa Marta, veneau o mulţime, erau mai mici, dar oricum din aceeaşi familie. La Santa Marta eram inundaţi zilnic, e-adevărat, dar vorbeam, strigam, ascultam cum cântă sau ţipă ori o iau razna nebunii, vremelnici sau definitivi. Nu era acelaşi lucru. De-ar fi să aleg aş alege Santa Marta. N-are nici o logică ceea ce spui, Papillon. Acolo toţi socoteau că un om poate să reziste cel mult şase luni, pe când aici sunt o grămadă care au făcut patru ani, cinci ani sau chiar mai mult. Că-s condamnaţi să-i facă, e una; să-i facă de-adevăratelea, e cu totul altceva. Câţi se sinucid? Nu înţeleg cum s-ar putea sinucide. Ba da, e posibil. Nu-i uşor, dar te poţi spânzura. Îţi meştereşti o funie din pantaloni. Legând măturică de-un capăt şi urcându-te pe prici, poţi trece funia peste o bară. Dacă faci treaba asta lipit de zidul pe unde trece drumul de pază, caraliul probabil că n-o să vadă funia. Şi, exact când trece, te-arunci în gol. Până se întoarce caraliul, ai dat ortul popii. De altfel, se vede treaba că nici nu s-or fi grăbind cu coborâtul şi cu deschisul carcerei, ca să te dezlege. Să deschidă carcera? N-are voie. Stă scris pe uşă: „Se interzice deschiderea uşii fără ordin de sus”. Aşa încât, nici o teamă, cel ce vrea să se sinucidă are tot timpul până să-l dezlege „din ordin de sus”.

  Povestesc toate astea, deşi nu sunt poate, deosebit de palpitante şi interesante pentru oamenii cărora le plac istorioarele captivante şi cu mardeli. Aceştia pot sări un număr de pagini, dacă se plictisesc. Totuşi, aceste prime impresii, aceste prime gânduri care mă asaltau când am luat contact cu noua mea celulă, aceste reacţii ale primelor ore după îngroparea mea, cred că trebuie să le redau cât mai fidel cu putinţă.

  E mult de când umblu. Deosebesc un murmur în noapte, schimbarea gărzii. Cel dintâi era înalt şi uscat, ăsta-i mic şi gras. Îşi târâie pâslarii. Frecătura se aude la distanţă de două celule în sus şi în jos. Spre deosebire de camaradul lui, ăsta face ceva zgomot. Continui să umblu. Trebuie să fie târziu. Cât o fi ceasul? Mâine voi putea să măsor timpul. Întrucât ferestruica trebuie să se deschidă de patru ori pe zi, am să ştiu aproximativ ce oră e. În timpul nopţii, ştiind la cât începe prima gardă şi cât durează, voi dispune de o unitate de măsură bine precizată: prima, a doua, a treia gardă etc.

  Un, doi, trei, patru, cinci… Îmi reiau automat interminabila plimbare şi, ajutat de oboseală, mă avânt lesne spre retrăirea trecutului. În contrast, desigur, cu întunericul celulei, mă aflu în plin soare, întins pe plaja tribului meu. Vasul în care pescuieşte Lali se leagănă la o depărtare de două sute de metri, pe marea aceea neasemuită, verde ca opalul. Râcâi nisipul cu picioarele. Zoraima mi-aduce un peşte mare, fript pe jeratic, învelit cu grijă într-o frunză de banan, ca să stea cald. Bineînţeles că-l mănânc cu degetele, în timp ce ea, aşezată turceşte, se uită la mine. E foarte mulţumită văzând ce uşor se desfac bucăţile mari de carne şi citeşte pe chipul meu satisfacţia de-a mă delecta cu o mâncare atât de gustoasă.

  Nu mai sunt în celulă. Nici nu mai ştiu ce-i aia Recluziune, Saint-Joseph sau Insule. Mă tăvălesc pe nisip, îmi curăţ mâinile frecându-le de coralul acela fin de-ai jura că-i făină. Apoi intru în mare, să-mi clătesc gura cu apa aceea atât de limpede şi atât de sărată. Iau apă-n palme şi mă stropesc pe faţă. Frecându-mă pe gât, constat că părul mi-a crescut lung. Când o să se întoarcă Lali, o s-o pun să-l taie. Petrec toată noaptea în mijlocul tribului. Desfac apărătoarea Zoraimei şi facem dragoste acolo, pe nisip, în plin soare, mângâiat de briza mării. Geme drăgăstos, aşa cum obişnuieşte să facă de câte ori îi place. Poate că vântul poartă până la urechile lui Lali aceste acorduri de dragoste. În tot cazul, nu se poate ca Lali să nu ne vadă, să nu ne zărească înlănţuiţi, e prea aproape să nu-şi dea seama limpede că ne iubim. Aşa-i, ne-o fi văzut, căci barca se întoarce la mal. Se dă jos surâzând. La întoarcere şi-a desfăcut cozile, petrecându-şi degetele lungi prin părul ud, pe care vântul şi soarele acestei zile minunate încep să-l usuce. Mă îndrept spre ea. Mă ia de mijloc cu braţul drept şi mă zoreşte să plecăm de la plajă ca să intrăm în colibă. Cât ţine drumul, îmi spune mereu prin semne: „Şi eu, şi eu”. De cum intrăm, mă împinge spre un hamac, împăturit pe jos în chip de cuvertură, şi uit în ea de existenţa lumii. Zoraima e foarte isteaţă, n-a vrut să intre decât după ce şi-a făcut socoteala că s-o fi terminat cu zbenguielile noastre. S-a întors abia când ghiftuiţi de dragoste, mai stăteam întinşi în pielea goală pe hamac. Vine să se aşeze lângă noi, bătând-o pe soră-sa uşurel cu palma pe obraz şi repetându-i un cuvânt care o fi însemnând desigur: lacomă. Apoi, pudică, ne dă apărătorile, mie şi lui Lali, cu gesturi de castă gingăşie. Mi-am petrecut toată noaptea la Guajira. N-am dormit absolut deloc. Nici măcar nu m-am lungit pentru ca închizând ochii, să zăresc printre pleoape scenele pe care le-am trăit. Umblând fără încetare, ca într-un soi de hipnoză, fără vreun efort de voinţă, m-am simţit transportat din nou în acea zi încântătoare, trăită cu aproape şase luni în urmă.

  Becul se stinge şi se zăreşte că se face ziuă după lumina care invadează penumbra celulei, izgonind acel soi de ceaţă plutitoare care învăluie tot ce se află în jurul meu. Un fluierat. Aud cum se pocnesc priciurile de zid, până şi sunetul făcut de cârligul vecinului din dreapta, când îl prinde de belciugul fixat, în zid. Vecinul meu tuşeşte şi aud cum cad picături de apă. Cum te speli aici?

  — Domnule supraveghetor, cum te speli aici?

  — Recluzionar, întrucât nu ştiai, te iert. N-ai voie să vorbeşti cu supraveghetorul de gardă, te-alegi cu o pedeapsă grea. Ca să te speli, te urci pe tinetă, turnându-ţi din cană cu o mână, cu cealaltă te speli. Nu ţi-ai desfăcut pătura?

  — Nu.

  — Trebuie să fie în ea un ştergar de pânză.

  Asia-i bună! N-ai voie să vorbeşti cu santinela de gardă? Sub nici un motiv? Şi dacă suferi cumplit de mai ştiu eu ce? Dacă simţi că te cureţi? Un cardiac, o criză de apendicită, o criză de astm deosebit de puternică? E interzis să strigi după ajutor chiar când te afli în pericol de moarte? E culmea! Ba nicidecum, e firesc. Prea ar fi simplu să faci gălăgie când te lasă nervii, c-ai ajuns la capătul puterilor. Măcar ca s-auzi nişte glasuri, măcar ca să ţi se vorbească, măcar ca s-auzi: „Crapi, dar taci din gură”. Din cei vreo două sute cincizeci de tipi de pe-aici tot s-ar găsi vreo douăzeci să stârnească de douăzeci de ori pe zi indiferent ce discuţie spre a-şi elibera creierul, ca printr-o supapă, de presiunea exagerată a gazului!

  E cu neputinţă ca un psihiatru să fi avut ideea de a construi cuştile astea de lei: un medic nu s-ar dezonora într-atât. Regulamentul de funcţionare nu poate fi nici el opera unui medic. Dar cei doi care au realizat acest ansamblu, atât arhitectul cât şi funcţionarul care au pus la punct în toate amănuntele ispăşirea pedepsei, sunt nişte monştri respingători, doi psihologi înrăiţi şi vicleni, plini de-o ură sadică faţă de deţinuţi.

  Din carcerele închisorii centrale din Beaulieu, la Caen, oricât de adânci ar fi fost, două etaje sub pământ, putea să se strecoare, să ajungă într-o bună zi până la urechile publicului ecoul torturilor sau al tratamentului odios în care era supus cutare sau cutare dintre cei pedepsiţi.

  Ca dovadă că-i aşa, când mi s-au scos cătuşele, am văzut cu-adevărat pe chipul gardienilor teama, desigur teama să n-aibă neplăceri.

  Dar aici, în această Recluziune a ocnei, unde pot pătrunde numai funcţionarii Administraţiei, sunt foarte liniştiţi, nu pot să păţească nimic.

  Clac, clac, clac, clac – s-au deschis toate ferestruicile. Mă apropii de-a mea, arunc o privire, după aia scot un pic nasul şi apoi tot capul; pe coridor văd la dreapta şi la stânga o mulţime de capete. Am priceput imediat că, de cum se deschid ferestruicile, fiecare scoate repede capul. Cel din dreapta mă priveşte fără ca ochii lui să exprime ceva. Abrutizat de onanie, fără îndoială. Bietul său chip de idiot lipsit de expresie e livid şi slinos. Cel din stânga mă întreabă iute:

  — Cât?

  — Doi ani.

  — Eu, patru. Am făcut unu. Numele?

  — Papillon.

  — Eu, Georges, Jojo din Auvergne. Unde te-au găbjit?

  — La Paris, dar tu?

  N-are timp să răspundă: cafeaua, urmată de-un rotocol de pâine, soseşte la cele două celule dinainte. Trage capul înapoi. Fac la fel. Întind gamela, e umplută cu cafea, după care mi se dă gogoloiul regulamentar de pâine. Pentru că nu mă mişc destul de repede să-l apuc, la închiderea ferestruicii el alunecă şi cade. În mai puţin de-un sfert de oră se reinstalează tăcerea. Probabil că mâncarea se împarte în două locuri, pe fiecare coridor, că prea merge repede. La prânz, o ciorbă cu o bucată de carne fiartă. Seara, mâncare de linte. Vreme de doi ani, felurile astea nu diferă decât seara: linte, fasole roşie, mazăre, năut, fasole albă şi orez cu grăsime. La prânz nu se schimbă nimic.

  La fiecare cincisprezece zile scoateam cu toţii capul prin ferestruică şi ne bărbiereşte un ocnaş, cu o maşină de tuns numărul zero.

  Se împlinesc trei zile de când sunt aici. Mă preocupă ceva. La Royale prietenii mi-au zis c-o să-mi trimită de mâncare şi tutun. N-am primit până acum nimic, şi mă întreb de altfel cum ar putea face o asemenea minune Aşa că nu sunt chiar atât de mirat. Trebuie să fie foarte periculos să fumezi şi, oricum, e-un lux. Să mănânci, da, asta-i ceva vital, pentru că ciorba de la prânz e-o zeamă caldă cu două-trei frunzuliţe de verdeaţă şi o bucăţică de carne fiartă de vreo sută de grame. Seara, un polonic de apă în care înoată câteva boabe de fasole sau alte legume uscate. Ca să fiu sincer, am mai puţine bănuieli în ce priveşte Administratorul, că nu ne dă o raţie mulţumitoare, cât referitor la recluzionarii care împart şi pregătesc mâncarea. Mi-a venit ideea asta constatând că seara împarte legumele un tânăr din Marsilia. El vâră polonicul până-n fundul cazanului, şi-atunci capăt mai multe legume decât apă. Ceilalţi, dimpotrivă, nu vâră polonicul până-n fund şi iau de la suprafaţă după ce-au amestecat un pic, deci m-aleg cu multă zeamă şi puţine legume. Subalimentarea asta este extrem de primejdioasă. Pentru a avea voinţă e necesară o anumită forţă fizică.

  Se mătură pe coridor, am impresia că se mătură cam mult în faţa celulei mele. Se aude hârşâitul măturii stăruind la uşa. Mă uit atent şi zăresc o bucată de hârtie albă care dă să se strecoare. Pricep degrabă că mi-a vârât ceva sub uşă, dar că n-a putut împinge mai mult. Aşteaptă s-o trag ca să măture mai departe. Trag hârtia, o despăturesc. E-un bilet scris cu cerneală fosforescentă. Aştept până trece caraliul şi citesc grăbit: „Papi, începând de mâine vei găsi zilnic în tinetă cinci ţigări şi o nucă de cocos. Mestecă bine nuca de cocos când o mănânci, dacă vrei să-ţi priască. Înghite miezul. Fumează dimineaţa când se golesc tinetele. Niciodată după cafeaua de dimineaţă, ci la ciorba de la prânz, îndată după ce-ai mâncat, şi seara la legume. Alăturat, o bucăţică de mină de creion. Ori de câte ori ai nevoie de ceva, scrie pe hârtiuţa alăturată. Când măturătorul îşi freacă mătura de uşa ta, râcâie cu degetele. Dacă râcâie şi el, strecoară biletul. Nu-l vârî niciodată până nu răspunde la râcâiala ta. Vâră-ţi hârtiuţa în ureche, să nu fii nevoit să scoţi tubul, iar mina pune-o oriunde în partea de jos a zidului celulei. Curaj. Te îmbrăţişăm. Ignace-Louis.”

  Galgani şi Dega sunt cei care mi-au trimis mesajul. Simt cum mi se pune un nod în gât: ideea că am prieteni atât de credincioşi, atât de devotaţi, mă înfierbântă. Cu şi mai multă încredere în viitor, sigur c-am să ies teafăr din mormântul ăsta, pornesc cu pas vioi şi sprinten: un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur etc. Şi-n timp ce umblu îmi spun: câtă nobleţe, câtă dorinţă de a face bine e în aceşti doi oameni. Riscul e desigur foarte mare: unul îşi periclitează poate postul de contabil, iar celălalt postul de factor. E într-adevăr măreţ ce fac pentru mine, fără a mai pomeni de faptul că-i poate costa foarte scump. Câţi oameni trebuie să fi mituit ca s-ajungă din Insula Royale până la mine, în carcera „mâncătoarei de oameni”!

  Cititorule, trebuie să ştii că o nucă de cocos uscată e plină de ulei. Sâmburele ei tare şi alb e atât de încărcat de ulei încât, spărgând şase nuci de cocos şi nefăcând altceva decât să moi miezul în apă caldă, a doua zi pluteşte deasupra un litru de ulei. Acest ulei, grăsime de-a cărei lipsă suferi în cel mai înalt grad cu regimul de aici, e totodată bogat în vitamine. O nucă de cocos pe zi înseamnă aproape sănătatea asigurată. Cel puţin nu te deshidratezi, nici nu te prăpădeşti de mizerie fiziologică. Azi se împlinesc peste două luni de când primesc de mâncare şi de fumat, fără vreun bucluc. Sunt cu ochii-n patru când fumez, trăgând fumul adânc în piept, dându-l apoi afară puţin câte puţin şi bătând aerul cu mâna dreaptă în chip de evantai, ca să dispară fumul.

  Ieri s-a petrecut ceva ciudat. Nu ştiu dacă am procedat bine sau rău. Un supraveghetor de gardă pe pasarelă s-a aplecat peste balustradă uitându-se în celula mea. A aprins o ţigară, a tras câteva fumuri şi apoi a lăsat-o să cadă în celula mea. După aceea a plecat. L-am aşteptat să treacă din nou, pentru a călca ostentativ pe ţigară. A reacţionat printr-o extrem de scurtă oprire: de cum şi-a dai seama de gestul meu, a plecat mai departe. I s-o fi făcut mila de mine, sau i-o fi fost ruşine de Administraţia căreia îi aparţine? Să fi fost o cursă? Nu ştiu, şi asta mă sâcâie. Când suferi devii ultrasensibil. Dacă respectivul supraveghetor a simţit câteva secunde nevoia să fie bun, n-aş vrea să-l fi jignit prin gestul meu de dispreţ.

  Într-adevăr, mă aflu aici de mai bine de două luni. După părerea mea, Recluziunea asta e singura unde n-ai nimic de învăţat. Nu se pot face nici un fel de învârteli. M-am antrenat foarte bine în ce priveşte dedublarea. Am un sistem ce nu dă greş. Ca să hoinăresc de-a binelea printre stele, ca să-mi vină uşor să retrăiesc diferite etape ale vieţii mele de aventurier sau de copil, sau ca să înalţ castele în Spania cu un realism uimitor, trebuie mai întâi să fiu tare obosit. Trebuie să umblu ore întregi fără să m-aşed, făriă oprire, gândindu-mă-n chip firesc la indiferent ce. Apoi, când sunt de-a binelea zdrobit, mă lungesc pe prici, pun capul pe-o jumătate a păturii, iar cu cealaltă jumătate îmi acopăr faţa. În felul acesta, aerul şi-aşa rărit al celulei mi-ajunge cu greu la gură şi la nas, filtrat prin pătură. Treaba asta se vede că-mi provoacă în plămâni un fel de asfixie, capul începe să-mi vâjâie. Mă-năbuş din pricina căldurii şi a lipsei de aer şi atunci o pornesc deodată în zbor. Ah! călătoriile astea ale minţii mi-au oferit nişte senzaţii de nedescris. Am cunoscut nopţi de dragoste mult mai intense decât pe vremea când eram liber, mai tulburătoare, cu mult mai multe senzaţii decât cele autentice, decât cele trăite cu-adevărat. Da, această facultate de-a călători în spaţiu îmi îngăduie să fiu cu mama, moartă acum şaptesprezece ani. Mă joc cu rochia ei şi ea îmi mângâie părul buclat, pe care-l lăsase să crească foarte lung la vârsta de cinci ani, ca al unei fetiţe, îi mângâi degetele lungi şi fine, cu pielea moale ca mătasea. Face haz de neînfricata-mi dorinţă de-a sări în râu, cum făceau băieţii mari, într-o zi când ne plimbam. Cele mai mici amănunte ale pieptănăturii ei, luminoasa duioşie a ochilor ei limpezi şi scânteietori, blândele ei cuvinte: „Riri, puişorule, fii cuminte, foarte cuminte, pentru ca mămica ta să te iubească mult. Mai târziu, când ai să fii ceva mai mare, ai să sari şi tu în râu, de foarte, foarte sus. Deocamdată eşti prea mic, comoara mea. Vine ea, va veni foarte repede, chiar mult prea repede, ziua când ai să fii mărişor.

  Şi, mână-n mână, plimbându-ne de-a lungul râului, ne întoarcem acasă. Mă aflu cu-adevărat în casa copilăriei mele. E atât de real încât mă văd acoperind ochii mamei cu amândouă mâinile, cu să nu poată citi notele şi să continue, totuşi, să cânte la pian. Sunt acolo, aidoma, nu e nici o închipuire. Mă aflu acolo cu ea, căţărat pe-un scaun, în dosul taburetului rotitor pe care stă, şi-mi apăs foarte tare mânuţele ca să-i închid ochii mari. Degetele ei sprintene continuă să alerge pe clape, ca să ascult Văduva veselă până la capăt.

  Nici tu, procuror neomenos, nici voi, poliţişti de-o cinste îndoielnică, nici Polein, ticălosul care şi-a cumpărat libertatea cu preţul unei mărturii false, nici cele douăsprezece morari îndeajuns de cretine ca să accepte teza procurorului şi felul său de-a interpreta cele petrecute, nici caraliii de la Recluziune, demni asociaţi ai „mâncătoarei, de oameni”, nimeni, absolut nimeni, nici măcar zidurile groase, nici distanţa la care se află această insulă pierdută din Atlantic, nimic, absolut nimic de ordin moral sau material nu va putea împiedica călătoriile astea, fermecător poleite în trandafiriul fericirii când m-avânt spre stele.

  Am greşit când, socotind timpul cât o să rămân singur cu mine, n-am pomenit decât de „ore-timp”. M-am înşelat. Există momente care trebuie, măsurate ca „minute-timp”. De pildă, golirea tinetelor are loc după împărţirea cafelei şi a pâinii – aproximativ o oră mai târziu. Când s-o înapoia tineta goală, o să găsesc nuca de cocos, cele cinci ţigări şi câteodată o scrisorică fosforescentă. Atunci număr minutele, nu întotdeauna, dar adesea. E destul de uşor, căci îmi potrivesc pasul în aşa fel încât să coincid cu o secundă şi, transformându-mi trupul în pendulă, la fiecare cinci paşi, în clipa când fac stânga-mprejur, spun în gând: unu. Când ajung la doisprezece înseamnă c-a trecut un minut. Să nu credeţi cumva că mă cuprinde spaima la gândul că s-ar putea să nu capăt nuca de cocos, care înseamnă de fapt viaţa, sau ţigările, nespusa plăcere de a fuma în mormântul ăsta de zece ori în douăzeci şi patru de ore, căci fumez o ţigară în două reprize. Nu, mă cuprinde uneori un fel de groază în clipa când se împarte cafeaua, temându-mă, fără vreun motiv anume, să nu fi păţit ceva cei care, riscându-şi tihna, m-ajută cu atâta generozitate. De aceea aştept, şi nu mă simt uşurat decât văzând nuca de cocos. E acolo, aşadar totul e în regulă, în ceea ce-i priveşte.

  Orele, zilele, săptămânile, lunile trec încet, foarte încet. Se împlineşte aproape un an de când sunt aici. Exact, unsprezece luni şi douăzeci de zile, timp în care n-am vorbit cu cineva mai mult de patruzeci de secunde – frânturi de cuvinte, mai mult şoptite decât articulate. Am purtat totuşi o discuţie cu glas tare. Răcisem şi tuşeam zdravăn. Gândindu-mă că o treabă ca asta ar justifica o consultaţie medicală, cer să fiu trecut pe lista bolnavilor.

  Iată şi doctorul. Spre marea mea mirare, se deschide ferestruica. Se iveşte un cap prin deschizătură.

  — Ce ai? Ce te doare? Bronşită? Întoarce-te. Tuşeşte.

  Doamne Dumnezeule! e-o glumă? Şi totuşi e adevărul gol-goluţ. S-a găsit un medic din armata colonială care să mă examineze printr-o ferestruică, să mă răsucească la un metru de uşă, aplecându-şi urechea prin deschizătură pentru auscultaţie. Pe urmă zice:

  — Scoate braţul.

  Eram gata să-l scot când, dintr-un fel de respect faţă de mine însumi, spun acelui medic ciudat:

  — Vă mulţumesc, domnule doctor, nu vă deranjaţi până într-atât. Nu merită.

  Şi am avut tăria de caracter să-i dau de înţeles că nu-i iau examenul în serios.

  — Cum vrei, avu el cinismul să-mi răspundă.

  Şi plecă. Din fericire, c-ar fi putut să-mi sară ţandăra.

  Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Umblu, umblu, neobosit, fără oprire, azi umblu furios, picioarele-mi sunt încordate, nu relaxate ca de obicei. De parcă, după cele ce s-au întâmplat, aş simţi nevoia să calc ceva în picioare. Ce-aş putea călca în picioare? Umblu pe ciment. Da' de unde, calc în picioare o grămadă de lucruri, mergând astfel. Calc în picioare laşitatea acestui doctor, care, pentru a fi pe placul Administraţiei, se pretează la treburi atât de scârboase. Calc în picioare indiferenţa unei categorii de oameni faţă de suferinţa şi durerea altei categorii de oameni. Calc în picioare ignoranţa poporului francez, lipsa lui de interes sau de curiozitate, de a şti unde sunt duşi şi cum sunt trataţi oamenii încărcaţi pe vasele care pleacă, o dată la doi ani, din Saint Martin-de-Ré. Îi calc în picioare pe ziariştii cronicilor criminalistice care, după ce-au scris nişte articole incendiare despre un om, în legătură cu o anumită crimă, după câteva luni nici nu-şi mai aduc aminte c-a existat. Îi calc în picioare pe preoţii catolici care au primii spovedanii, care ştiu ce se întâmplă în ocna franceză şi care tac chitic. Calc în picioare sistemul unui proces care se transformă într-o întrecere oratorică între cel care acuză şi cel care apără. Calc în picioare organizaţia Ligii Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, care nu ridică glasul să strige: Opriţi ghilotina voastră neînsângerată, suprimaţi sadismul colectiv al funcţionarilor Administraţiei! Calc în picioare faptul că nici un organism sau vreo asociaţie nu-i ia vreodată la întrebări pe responsabilii acestui sistem spre a afla cum şi de ce, pe calea asta a putreziciunii, dispar, la fiecare doi ani, optzeci la sută din cei trimişi. Calc în picioare buletinele de deces ale medicinii oficiale: sinucideri, mizerie fiziologică, moarte prin subalimentaţie cronică, scorbut, tuberculoză, demenţă furioasă, ramolisment. Şi câte oare mai calc în picioare? În tot cazul, după cele petrecute, nu mai sunt în stare să umblu normal, la fiecare pas parcă zdrobesc câte ceva.

  Un, doi, trei, patru, cinci… şi orele, scurgându-se lent, îmi potolesc prin oboseală revolta mută.

  Încă zece zile şi voi fi făcut exact jumătate din pedeapsa cu recluziunea. Chiar că-i o aniversare straşnică, merită să fie sărbătorită, căci, în afară de gripa asta păcătoasă, sunt sănătos tun. N-am înnebunit, nici nu sunt pe cale să mă ţicnesc. Sunt sigur, absolut sigur că voi fi viu şi echilibrat şi la sfârşitul anului care începe.

  Sunt trezit de nişte voci înăbuşite. Aud:

  — E complet uscat, domnule Durand. N-ai observat până acum?

  — Nu ştiu, domnule şef. S-a spânzurat în colţul dinspre pasarelă, oi fi trecut de multe ori fără să-l văd.

  — Asta n-are importanţă, dar recunoaşte: e ciudat că nu l-ai văzut.

  Vecinul meu din stângă s-a sinucis. Asta-i tot ce înţeleg. L-au luat. Uşa se închide. Regulamentul a fost respectat cu stricteţe, întrucât uşa a fost deschisă şi închisă în prezenţa unei „autorităţi superioare”, şeful Recluziuni căruia îi recunosc glasul. E al cincilea care dispare din preajma mea. În zece săptămâni.

  A venit şi ziua aniversării. Am găsit în tinetă o cutie de lapte condensat Nestlé. E o nebunie din partea prietenilor mei. Costă o sumă uriaşă şi şi-au pus pielea-n saramură ca să mi-o trimită. Am avut aşadar o zi de triumf asupra sorţii vitrege. În consecinţă mi-am făgăduit să nu-mi las gândurile s-o ia razna. Sunt la Recluziune. A trecut un an de când am sosit şi mă simt în stare să evadez şi mâine, dacă s-ar ivi prilejul. E un bilanţ pozitiv, şi sunt mândru de el.

  Fapt neobişnuit, prin măturătorul de după-amiază primesc un bileţel de la prietenii mei: „Curaj. Nu mai ai de făcut decât un an. Ştim că eşti sănătos. Noi o ducem bine ca de-obicei. Te îmbrăţişăm. Louis-Ignace. Dacă poţi, trimite imediat câteva cuvinte prin cel care ţi-a dat biletul.”

  Scriu pe-o hârtiuţa albă care însoţea biletul: „Mulţumesc pentru toate. Sunt zdravăn şi mulţumită vouă, sper să fiu la fel peste un an. Puteţi să-mi daţi ştiri despre Clousiot, Maturette?” într-adevăr, măturătorul se întoarce, râcâie la uşa mea. Îi trec repede hârtiuţa; care dispare cât ai clipi. Toată ziua aceea şi o parte din noapte am fost pe pământ şi în starea în care mi-am făgăduit în repetate rânduri să fiu. Încă un an, şi voi fi dus într-una din insule. Royale sau Saint-Joseph? O să mă îmbăt vorbind, fumând şi pregătind imediat viitoarea evadare.

  A doua zi o iau de coarne pe prima din cele trei sute şaizeci şi cinci care-mi rămân de făcut, încrezător în soarta mea. Am avut dreptate referitor la următoarele opt luni. Dar într-a noua s-a încurcat treaba. Într-o dimineaţă, la golirea tinetei, ăl de-mi aducea nuca de cocos a fost prins cu mâţa-n sac în clipa când împingea tineta înapoi, după ce vârâse înăuntru nuca de cocos şi cele cinci ţigări.

  Incidentul era atât de grav încât vreme de câteva minute a fost uitată regula tăcerii. Loviturile pe care le primea amărâtul se auzeau foarte limpede. Apoi, horcăitul unui om lovit de moarte. Ferestruica mea se deschide şi capul congestionat al unui gardian îmi strigă:

  — Nici o grijă, ce-i al tău e pus deoparte!

  — Adio şi n-am cuvinte, idiotule!

  N-am putut să nu-i răspund, turbam de furie de când auzisem cum s-au purtat cu nenorocitul ăla.

  Asta se petrecuse la ora şapte. Abia ia unsprezece a venit după mine o delegaţie având în frunte pe comandantul adjunct al Recluziunii. A fost deschisă uşa aceea care se închisese acum douăzeci de luni în urma mea şi nu mai fusese clintită de-atunci. Stăteam în fundul celulei, cu cana de tablă de-o litră în mână, în poziţie de apărare, ferm hotărât să-i mardesc cât mai zdravăn, din două motive: întâi, ca să nu mă lovească nepedepsiţi nişte gardieni, şi-n al doilea rând, ca să-mi pierd cunoştinţa cât mai repede. Dar nici gând de aşa ceva.

  — Recluzionar, ieşi afară.

  — Dacă vreţi să mă bateţi, să ştiţi c-o să mă apăr, aşa că n-are rost să ies ca să m-atacaţi din toate părţile. Mai bine stau aici, să-l miruiesc pe primul care m-atinge.

  — Charrière, n-o să fii bătut.

  — Cine-mi garantează asta?

  — Eu, comandantul adjunct ai Recluziunii.

  — Aveţi cuvânt de onoare?

  — Nu mă insulta, e zadarnic. Îţi dau cuvântul meu de onoare că n-o să fii bătut. Hai, ieşi afară.

  N-am lăsat cana din mână.

  — Poţi s-o păstrezi, dar n-o să-ţi trebuiască.

  — Bine, e-n regulă.

  Ies din celulă. Înconjurat de şase supraveghetori şi de comandantul adjunct, străbatem tot coridorul. Când ajung în curte, mă cuprinde ameţeala şi nu-mi pot ţine deschişi ochii, orbiţi de lumină. Zăresc în sfârşit căsuţa unde fusesem primiţi. Sunt vreo duzină de supraveghetori. Fără să fiu îmbrâncit, mă bagă în sala „Administraţiei”. Pe jos, plin de sânge, geme un om. Văzând că ceasul din perete arată ora unsprezece, îmi spun: „De patru ore îl torturează pe amărâtul ăsta”. Comandantul stă la birou, comandantul adjutant se aşează lângă el.

  — Charrière, de când primeşti mâncare şi ţigări?

  — V-o fi spus el.

  — Eu te întreb pe dumneata.

  — Sufăr de amnezie, nu mai ştiu nici ce s-a întâmplat ieri.

  — Îţi baţi joc de mine?

  — Nu, mă mir că nu scrie în dosarul meu. Am rămas c-o amnezie după o lovitură-n cap.

  Comandantul e atât de surprins de răspuns că-l aud spunând:

  — Întreabă la Royale dacă există vreo menţiune în sensul ăsta în ceea ce-l priveşte.

  În timp ce se telefonează, continuă:

  Dar asta ştii, că te cheamă Charrière?

  — Asta da. Şi repede, ca să-l aiuresc şi mai mult, rostesc ca un automat: Mă numesc Charrière, m-am născut în 1906 în departamentul Ardèche şi-am fost condamnat la muncă silnică pe viaţă la Paris, Sena.

  Comandantul face nişte ochi cât cepele, simt că vrăjeala s-a prins.

  — Ţi-ai primit cafeaua cu pâine azi-dimineaţă?

  — Da.

  — Ce legumă vi s-a servit aseară?

  — Nu ştiu.

  — Va să zică, de-ar fi să te cred, n-ai nici un pic de memorie?

  — Câtuşi de puţin dacă-i vorba de cele întâmplate. Dar am memoria chipurilor. De pildă, ştiu că de dumneavoastră am fost primit, dar habar n-am când.

  — Va să zică, nu ştii nici cât ţi-a mai rămas de făcut din pedeapsă?

  — Din munca silnică pe viaţă? Bănuiesc că până mor.

  — Nu, din condamnarea la recluziune.

  — Sunt condamnat la recluziune? De ce?

  — Asta-i culmea! Paştele şi dumnezeii! Nu mă face să-mi ies din sărite. Doar n-o să spui c-ai uitat că te-ai ales cu doi ani pentru evadare. Vezi c-o păţeşti!

  Acum îi pun capac:

  — Pentru evadare? Domnule comandant, sunt un om serios şi cu simţul răspunderii. Veniţi cu mine, să-mi controlaţi celula, şi n-o să mai spuneţi c-am evadat.

  În clipa aceea îi zice un gardian:

  — Domnule comandant, aveţi legătura cu Insula Royale.

  Pune mâna pe receptor:

  — Nu figurează nimic? Ciudat, pretinde că suferă de amnezie. Din ce cauză? O lovitură în cap… Am priceput, e-un simulant. Văd eu… Bine, scuzaţi-mă, domnule comandant, o să verific. La revedere. Da, o să vă ţin la curent.

  — I-ascultă, actorule, dă să-ţi văd capul. Ah! Da, e o cicatrice destul de lungă. Cum se face că după lovitura asta ţi-aminteşti că ţi-ai pierdut memoria? Aud?

  — Nu pot să vă explic, constat doar că mi-aduc aminte de lovitură, de faptul că mă cheamă Charrière şi aşa mai departe.

  — În definitiv, ce-ai de gând să spui sau să faci?

  — Păi tocmai asta se discută aici. M-aţi întrebat de când mi se trimit de-ale gurii şi ţigări. Iată răspunsul meu definitiv: nu ştiu dacă e prima sau a mia oară. Din pricina amneziei mele nu vă pot răspunde. Asta-i tot, faceţi cum doriţi.

  — Ce doresc eu e foarte simplu. Vreme îndelungată ai mâncat prea mult, ei bine, o să slăbeşti un pic. Îi suprimaţi masa de seară până la sfârşitul pedepsei.

  În aceeaşi zi capăt o scrisorică la al doilea măturat. Din păcate, n-o pot citi, nu-i fosforescentă. Peste noapte aprind o ţigară rămasă din ajun şi care le-a scăpat la percheziţie, atât era de bine ascunsă în prici. Trăgând tare din ţigară, izbutesc să descifrez la lumina ei: „Vidanjorul şi-a ţinut gura. A spus că era abia a doua oară că-ţi aducea de mâncare, din proprie iniţiativă. Că a făcut-o pentru că te cunoştea din Franţa. Nimeni n-o să fie luat la întrebări pe Insula Royale. Curaj”.

  Iată-mă aşadar lipsit de nuca de cocos, de ţigări şi de ştiri de la prietenii mei din Insula Royale. Colac peste pupăză, mi-au suprimat masa de seară. Mă obişnuisem să nu sufăr de foame şi, în plus, cele zece şedinţe de fumat îmi mai umpleau ziua şi o parte din noapte. Nu mi-e gradul numai la mine, ci şi la amărâtul pe care l-au stâlcit în bătaie din pricina mea. Să sperăm că nu va fi pedepsit cu prea multă cruzime.

  Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur… Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. N-o să-ţi vină prea uşor cu regimul ăsta crâncen, şi poate c-ar fi bine să schimbi tactica, ţinând seama de faptul c-o să mănânci atât de puţin. De pildă, să stai culcat cât mai mult, ca să nu consumi energie. Cu cât mă mişc mai puţin, cu atât cheltuiesc mai puţine calorii. Peste zi va trebui să şed ore întregi. Trebuie să mă deprind cu un fel de viaţă radical deosebit. Patru luni înseamnă o sută douăzeci de zile. Cu noul regim de viaţă, cât o să dureze până să mă anemiez serios? Cel puţin două luni. Va să zică m-aşteaptă două luni hotărâtoare.

  De cum o să fiu lipsit de vlagă, bolile o să găsească un teren extrem de prielnic. Mă hotărăsc să stau lungit de la şase seara la şase dimineaţa. O să umblu de la cafea până ce se strâng tinetele, vreo două ore. La prânz, după ciorbă, aproximativ două ore. În total, patru ore de mers. În rest, aşezat sau culcat.

  O să fie greu sa-mi iau zborul fără să fiu obosit. O să încerc totuşi.

  Azi, după ce mi-am petrecut o bună bucată din timp gândindu-mă la prietenii mei şi la amărâtul care a fost maltratat atât de crâncen, încep să mă antrenez pentru traiul ăsta nou. Izbutesc destul de bine, cu toate că orele-mi par mai lungi, iar picioarele, care ore întregi nu mai funcţionează, par că-s pline de furnici.

  Se fac zece zile de când durează regimul acesta. Acum mi-e foame tot timpul. Am şi început să simt un soi de oboseală permanentă care a pus stăpânire pe mine. Nuca aceea de cocos îmi lipseşte grozav de mult, ţigările ceva mai puţin. Mă culc foarte devreme şi evadez de-a binelea, destul de repede, din celula mea. Ieri am fost la Paris, la restaurantul Le Rat Mort, unde beam şampanie cu nişte prieteni: Antonio Londonezul – originar din Baleare, dar vorbind franceza ca un parizian şi engleza ca un adevărat ingliş. A doua zi, la cafeneaua Marronnier pe boulevard de Clichy, îşi omora un prieten cu cinci focuri de revolver. Printre cei din tagmă prietenia se transformă repede în ură înverşunată. Da, ieri am fost la Paris, dansând în sunetele acordeonului la balul de la Petit Jardin, pe avenue de Saint-Ouen, cu o clientelă alcătuită numai din corsicani şi marsiliezi. Toţi prietenii îmi trec pe dinaintea ochilor în călătoria asta plăsmuită, atât de reali că nu mă îndoiesc nici de prezenţa, lor, nici de prezenţa mea în toate aceste locuri unde am petrecut nopţi atât de frumoase.

  Aşadar, fără să umblu prea mult, cu regimul ăsta alimentar foarte redus, ajung la acelaşi rezultat ca atunci când mă străduiam să obosesc. Imaginile trecutului mă smulg din celula mea cu o asemenea putere încât trăiesc de-a binelea mai multe ore de libertate decât de recluziune.

  Nu mai am de făcut decât o lună. Se împlinesc trei luni de când nu mănânc decât un coltuc de pâine şi la prânz o ciorbă caldă fără legume, cu respectiva fărâmă de carne fiartă. Foamea permanentă mă face să cercetez bucata de carne imediat ce-o capăt, să văd dacă nu-i cumva, numai piele, cum se întâmplă adeseori.

  Am slăbit mult şi-mi dau seama cât de importantă a fost – ca să-mi păstrez sănătatea şi echilibrul în această teribilă excludere din viaţă – nuca de cocos pe care am avut norocul s-o primesc douăzeci de luni la rând.

  Sunt tare nervos în dimineaţa ăsta, după ce mi-am băut cafeaua. M-am lăcomit să mănânc jumătate din pâine, lucru pe care nu-l fac niciodată. În mod obişnuit o tai în patru bucăţi mai mult sau mai puţin egale, pe care le mănânc la şase dimineaţa, la prânz, la şase seara, iar ultima bucată noaptea. „De ce faci una ca asta?' Mă dojenesc singur. „Tocmai când ai ajuns la mal greşeşti atât de grav? – „Mi-e foame şi mă simt lipsit de vlagă.'„ – „Nu fi atât de pretenţios. Cum să fii puternic? Cu mâncarea asta? Important – şi-n privinţa asta ai învins – e că eşti slab, e drept, dar nu bolnav. Cu puţin noroc, logic vorbind, «mâncătoarea de oameni» o să piardă partida cu tine”. Mă aşed, după cele două ore de mers, pe blocul de ciment care-mi slujeşte drept scaun. Încă treizeci de zile, adică şapte sute douăzeci de ore, după care se va deschide uşa şi mi se va spune:

  — Recluzionar Charrière, ieşi. Ti-ai încheiat doi ani de recluziune.

  Iar eu, ce-o să spun? Cam aşa:

  — Da, mi-am încheiat cei doi ani de calvar.

  Ba nu, ia stai! Dacă e de faţă comandantul căruia i-ai jucat festa cu amnezia, trebuie să continui – calm:

  — Cum, sunt graţiat, plec în Franţa? Munca silnică pe viaţă a luat sfârşit?

  Numai ca să-i vezi mutra şi să-l convingi că postul la care te-a condamnat e-o nedreptate. „Zău aşa, ce-i cu tine? Nedreptate sau nu, mult îi pasă comandantului dacă s-a înşelat. Ce importanţă are asta pentru un om cu asemenea mentalitate? N-oi fi având acum pretenţia să aibă remuşcări că te-a pedepsit pe nedrept? Îţi interzic sa presupui, mâine sau mai târziu, că un păzitor de ocnaşi e o fiinţă normală. Nici un om demn de acest nume nu poate să facă parte din breasla asta. Te înveţi cu orice în viaţă, chiar şi să fii un ticălos de-a lungul întregii tale cariere. Poate doar când o fi c-un picior în groapă, de frica lui Dumnezeu – dacă e credincios să devină temător şi să se căiască. Nu, nu că ar avea remuşcări pentru porcăriile pe care le-a comis, ci de teamă ca la judecata de apoi să nu fie el însuşi condamnat.

  Aşa că, pierind pe insulă, oricare ar fi insula unde vei fi trimis, să nu accepţi – şi asta să-ţi fie limpede de pe-acum – nici un fel de compromis cu acest soi de oameni, Fiecare se găseşte de o parte sau alta a unei bariere, trasate precis. De o parte, laşitatea, autoritatea pedantă lipsită de suflet, sadismul intuitiv, cu reacţii automate; de cealaltă parte, eu şi oamenii de teapa mea, care au comis delicte grave, desigur, dar în care suferinţa a izbutit să dea la iveală calităţi incomparabile: milă, bunătate, spirit de sacrificiu, nobleţe, curaj.

  Cu toată sinceritatea, prefer să fiu ocnaş decât păzitor de ocnaşi.

  Doar douăzeci de zile. Mă simt tare slăbit. Am băgat de seamă că bucata mea de pâine e întotdeauna din seria celor mici. Cine s-o fi înjosind într-atât încât să-mi aleagă bucata de pâine? De câteva zile, ciorba mea nu mai e deci t o zeamă chioară încălzită, iar aşa-zisa bucată de carne e un os cu foarte puţină carne sau o fărâmă de piele. Mi-e teamă c-o să mă îmbolnăvesc. A devenit o obsesie. Sunt atât de slab că nu mai e nevoie să fac nici un efort pentru ca, treaz fiind, să visez orice. Mă îngrijorează oboseala asta adâncă, însoţită de-o deprimare gravă. Încerc să reacţionez şi cu mare greutate izbutesc să suport cele douăzeci şi patru de ore zilnice. Aud râcâit la uşă. Trag repede biletul, E fosforescent. De la Dega şi Galgani. Citesc: „Scrie-ne câteva rânduri. Foarte îngrijoraţi de starea sănătăţii sale. Încă nouăsprezece zile, curaj – Louis, Ignace.”

  Alăturat, o bucăţică de hârtie şi un vârf de creion. Scriu: „Mă ţin tare, sunt foarte slab – Mulţumesc – Papi.”

  Mătura se freacă iarăşi de uşa mea, aşa că trimit biletul. Cele câteva cuvinte, fără ţigări, fără nucă de cocos, reprezintă pentru mine mult mai mult. Dovada asta de prietenie, atât de minunată, atât de statornică, îmi dă lovitura de bici de care aveam nevoie. Afară se ştie ce-i cu mine, şi dacă m-aş îmbolnăvi, precis că prietenii mei s-ar duce la doctor, să-l convingă să mă îngrijească aşa cum trebuie. Au dreptate: numai nouăsprezece zile, sunt aproape de capătul acestei curse istovitoare contra morţii şi a nebuniei. N-am să mă îmbolnăvesc. Trebuie să fac cât mai puţine mişcări, ca să nu cheltuiesc caloriile indispensabile. O să suprim cele două ore de mers de dimineaţă şi cele două de după-amiază. E singurul mijloc ca să rezist. Drept care stau culcat toată noaptea, timp de douăsprezece oro, iar celelalte douăsprezece, aşezat pe blocul de piatră. Din când în când mă ridic, fac câteva flexiuni şi mişcări cu braţele, apoi mă reaşez. Doar zece zile încă.

  Tocmai mă preumblu prin Trinidad, viorile javaneze cu o coardă mă leagănă în acordurile lor tânguitoare, când un urlet înfiorător, neomenesc, mă readuce la realitate. Urletul vine dintr-o celulă aflată în spatele meu, sau cam aşa ceva, foarte aproape. Aud:

  — Ticălosule, ia pofteşte aici, în groapa mea. Nu te-ai săturat păzindu-mă de sus? Nu-ţi dai seama că pierzi jumătate din spectacol cu lumina asta chioară?

  — Tacă-ţi gura, că de nu încasezi o pedeapsă de-o să te usture! zise caraliul.

  — Ah, ah! Mor de râs, imbecilule! Ce-o fi mai usturător decât tăcerea asta de moarte? Pedepseşte-mă cât pofteşti, mardeşte-mă dacă-ţi face plăcere, călău scârbos ce eşti, n-ai să afli nicicând ceva asemănător cu tăcerea la care mă obligi! Nu, nu, nu! Nu mai vreau, nu mai rabd să nu vorbesc! De trei ani trebuia să-ţi spun că te bag în mă-ta, idiotule! Şi de tâmpit ce sunt, de frica unei pedepse, am aşteptat treizeci şi şase de luni ca să te-njur! Mi-e greaţă de tine şi de toţi ai tăi, şleahtă împuţită de caralii ce sunteţi!

  Câteva clipe mai târziu, se deschide uşa şi aud:

  — Nu, nu aşa! Pune-i-o de-a-ndoaselea, e mai bine!

  Şi amărâtul urlă:

  — Pune-mi cămaşa de forţă cum pofteşti, scârnăvie! De-a-ndoaselea dacă vrei, strânge-o până mă gâtuieşti, trage tare de şnur, propteşte-ţi genunchii. Tot o să-ţi spun că mă-ta e-o scroafă şi că de-aia n-a putut să iasă din ea decât o lepădătură, un maldăr de băligar.

  I-o fi pus probabil un căluş, că nu mai aud nimic. Uşa s-a încins. Scena trebuie să-l fi emoţionat pe tânărul paznic, căci după câteva minute, se opreşte în dreptul celulei mele şi zice:

  — Se vede treaba c-a înnebunit.

  — Crezi? Păi tot ce-a spus mi se pare bine gândit. Caraliul rămâne tablou, şi-mi aruncă, plecând mai departe:

  — Bine,atunci poate că faci şi dumneata la fel!

  Incidentul ăsta m-a readus din insula cu oameni cumsecade, mi-a întrerupt visul despre viori, sânii indienelor, portul Port of Spain, ca să mă readucă la trista realitate a Recluziunii.

  Au mai rămas zece zile, adică mai am de îndurat două sute patruzeci de ore.

  Tactica de-a nu mă mişca dă roade, sau poate faptul că zilele se scurg liniştit, sau mulţumită scrisorii de la prietenii mei. Probabil însă că mă simt mai puternic pentru că m-am trezit făcând o comparaţie: mai am două sute patruzeci de ore până să fiu eliberat din Recluziune, sunt slăbit, dar mintea mi-a rămas neatinsă, energiei mele nu-i lipseşte decât un pic de forţă fizică pentru a funcţiona din nou perfect. În timp ce colea, în spatele meu, la o distanţă de doi metri, despărţit printr-un zid, un nefericit de ocnaş intră în prima fază a nebuniei, poate pe cel mai jalnic făgaş, cel al violenţei. Nu mai are mult de trăit, căci revolta lui oferă prilejul de a fi ghiftuit până la saturaţie cu tratamente riguros studiate spre a-l ucide cât mai ştiinţific cu putinţă. Îmi reproşez că mă simt mai bine din pricina că altul este înfrânt. Mă întreb dacă nu sunt şi eu unul dintre acei egoişti care pe timp de iarnă, bine încălţaţi, bine înmănuşaţi, la căldurică într-o haină de blană văd defilând prin faţa lor mulţimile de pălmaşi rebegiţi de frig, prost îmbrăcaţi, sau măcar cu mâinile învineţi le de gerul dimineţii, şi care comparându-se cu această turmă ce aleargă să prindă primul metrou sau autobuz, se simt mult mai la cald ca înainte şi se bucură de blana lor mai dihai ca oricând. Totul în viaţă e deseori chestie de comparaţie. E adevărat, am de făcut zece ani de închisoare, dar Papillon are muncă silnică pe viaţă. E adevărat, sunt vieţaş, dar am douăzeci şi opt de ani; el s-a ales cu cincisprezece ani de închisoare, dar are cincizeci de ani.

  Hai, mă apropii de sfârşit şi sper să mă simt bine în toate privinţele în mai puţin de şase luni, ca sănătate, moral, energic, pus la punct pentru o evadare spectaculoasă. S-a vorbit de prima, a doua va fi gravată pe pietrele unuia din zidurile ocnei. N-am nici o îndoială. Voi pleca, e sigur. În mai puţin de şase luni.

  E ultima noapte pe care o petrec la Recluziune. Acum şaptesprezece mii cinci sute opt ore am intrat în celula 234. Uşa mi-a fost deschisă o singură dată, pentru a fi condus în faţa comandantului, ca să mă pedepsească. În afară de vecinul meu cu care schimb câteva silabe vreme de câteva secunde pe zi, mi s-a vorbit de patru ori. O dată când mi s-a spus că la sunetul fluierului am voie să las priciul jos – în prima zi. O dată doctorul: „Întoarce-te, tuşeşte”. O conversaţie mai lungă şi mai însufleţită cu comandantul. Şi deunăzi, patru cuvinte cu supraveghetorul emoţionat de bietul nebun. Nu-i prea exagerat ca diversitate! Mă culc liniştit fără să mă gândesc la altceva decât: mâine se va deschide definitiv această uşă. Mâine voi vedea soarele, iar dacă mă vor trimite pe Insula Royale, voi respira aerul mării. Mâine începi să-ţi isprăveşti oficial pedeapsa de muncă silnică pe viaţă. Asta numeşti tu libertate? Ştiu, ştiu, dar ca viaţă nu se compară cu cea pe care am îndurat-o. Cum o să-i găsesc oare pe Clousiot şi pe Maturette?

  La ora şase capăt cafeaua şi pâinea. Îmi vine să spun: „Păi eu ieS. Astăzi. Aţi greşit.'„ Mi-aduc deodată aminte că sunt „amnezic”, şi cine ştie dacă, recunoscând astfel că l-am trombonit pe comandant, n-ar fi în stare să mă bage pe loc la carceră pe treizeci de zile. Oricum, după lege, urmează să ies din Recluziunea Celulară din Saint-Joseph astăzi, 26 iunie 1936. Peste patru luni împlinesc treizeci de ani.

  Ora opt. Am mâncat tot coltucul de pâine. O să găsesc de mâncare în lagăr. Se deschide uşa. Comandantul adjunct şi doi supraveghetori sunt de faţă.

  — Charrière, ţi-ai încheiat pedeapsa, suntem în 26 iunie 1936. Urmează-ne.

  Ies. Ajuns în curte, soarele strălucea de pe-acum îndeajuns ca să mă orbească. Simt un fel de slăbiciune. Picioarele îmi sunt moi şi-mi joacă pete negre prin faţa ochilor. Şi totuşi n-am parcurs decât vreo cinzeci de metri, din care treizeci la soare.

  Ajungând în faţa pavilionului „Administraţie”, dau cu ochii de Maturette şi de Clousiot. Maturette e un adevărat schelet, cu obrajii scofâlciţi şi cu ochii înfundaţi în orbite. Clousiot e lungit pe-o brancardă. E palid şi miroase deja a mort. Îmi spun: Nu-s prea chipeşi prietenii mei. Aşa oi fi arătând şi eu?” Abia aştept să mă văd într-o oglindă. Le spun:

  — Ei, e-n regulă?

  Nici un răspuns. Repet:

  — E-n regulă?

  — Da, zice încet Maturette.

  Îmi vine să-i spun că, pedeapsa cu recluziunea fiind terminată, avem voie să vorbim. Îl sărut pe Clousiot pe obraz. Îi sclipesc ochii şi zâmbeşte:

  — Adio, Papillon, îmi spune el.

  — Nu, nu aşa!

  — Mă curăţ, s-a isprăviT. L.

  Peste câteva zile urma să moară la spitalul de pe Insula Royale. Avea treizeci şi doi de ani şi fusese trimis la ocnă pe douăzeci de ani pentru furtul unei biciclete, furt pe care nu-l săvârşise. Dar soseşte comandantul.

  — Să intre Maturette, şi dumneata, Clousiot, v-aţi purtat bine. Aşa că vă trec pe fişă: „Purtare bună”. Dumneata, Charrière, deoarece ai comis o greşeală gravă, îţi trec ceea ce meriţi: „Purtare rea”.

  — Mă iertaţi, domnule comandant, ce greşeală am comis?

  — Chiar nu-ţi aminteşti că s-au găsit ţigările şi nuca de cocos?

  — Sincer vă spun că nu.

  — Ia să vedem, la ce regim eşti de patru luni?

  — Din ce punct de vedere? În privinţa mâncării? La fel ca la început.

  — Ah! asta-i culmea! Ce-ai mâncat aseară?

  — Ca de obicei, ce mi s-a dat. Ce ştiu eu? Nu-mi aduc aminte. Poate fasole sau orez cu grăsime, sau vreo altă legumă.

  — Aşadar, mâncai seara?

  — Se-nţelege! Credeţi că-mi vărsăm gamela?

  — Nu, nu-i vorba de asta, las-o baltă. În regulă, retrag calificativul de „purtare rea”. Completează-i altă fişă de ieşire, domnule X… Îţi trec „purtare bună”, e-n regulă?

  — Aşa da. N-am făcut nimic ca să n-o merit.

  Şi cu această ultimă frază ieşim din birou.

  Poarta cea mare a Recluziunii se deschide pentru a ne lăsa să trecem. Escortaţi de un singur supraveghetor, coborâm încet drumul care duce spre lagăr. Vedem de sus marea care străluceşte de reflexe argintii şi de spumă.

  Insula Royale e-n faţă, plină de verdeaţă şi de acoperişuri roşii. Insula Diavolului, austeră şi sălbatică. Cer supraveghetorului îngăduinţa să stau jos câteva minute. Zice da. Ne aşezăm, unul la dreapta şi celălalt la stânga lui Clousiot, şi ne prindem de mână, fără măcar să ne dăm seama. Acest contact stârneşte în noi o emoţie lăudată şi, fără un cuvânt, ne îmbrăţişăm. Supraveghetorul zice:

  — Haideţi, flăcăi. Trebuie să coborâm.

  Şi încet, foarte încet, coborâm până în lagăr, unde intrăm unul lângă altul, ţinându-ne mai departe de mână, urmaţi de doi brancardieri care-l duc pe prietenul nostru intrat în agonie.

  VIAŢA PE INSULA ROYALE.

  Abia ajunşi în curtea lagărului, suntem înconjuraţi cu o atenţie binevoitoare de toţi ocnaşii, îi regăsesc pe Pierot Nebunul, Jean Sartrou, Colondini, Chissilia. Trebuie să ne ducem toţi trei la infirmerie, ne spune supraveghetorul. Escortaţi de vreo douăzeci de amici, traversăm curtea pentru a intra la infirmerie. În câteva minute, Maturette şi cu mine ne trezim c-o duzină de pachete de ţigări şi de tutun, cafea cu lapte foarte caldă, ciocolată făcută din cacao pură. Fiecare vrea să ne dea câte ceva. Infirmierul îi face lui Clousiot o injecţie cu ulei camforat şi una cu adrenalină, pentru inimă. Un negru uscăţiv zice: „Infirmierule, dă-i lui vitaminele mele, are mai multă nevoie decât mine”. E într-adevăr emoţionantă demonstraţia asta de bunătate solidară faţă de noi. Pierre Bordelezul îmi spune:

  — Ai nevoie de ceva biştari? Până pleci pe Insula Royale am timp să fac o chetă.

  — Nu, foarte mulţumesc, am. Dar de unde ştii că plec la Royale?

  — De la contabil. Toţi trei. Cred chiar c-o să fiţi internaţi în spital.

  Infirmierul e un bandit muntean din Corsica. Îl cheamă Essari. Mai târziu l-am cunoscut bine, o să istorisesc odată povestea lui, e într-adevăr interesantă. Cele două ore la infirmerie au trecut foarte repede. Am mâncat şi am băut pe săturate. Ghiftuiţi şi mulţumiţi, plecăm spre Insula Royale. Clousiot a stat aproape tot timpul cu ochii închişi, în afară de clipele când mă apropiam de el şi-i puneam mâna pe frunte. Atunci deschidea ochii deja tulburi şi-mi spunea:

  — Prietene Papi,suntem prieteni adevăraţi.

  — Mai mult decât atât, suntem fraţi, îi răspundeam.

  Însoţiţi de-un singur supraveghetor, pornim. La mijloc, brancarda cu Clousiot: Maturette şi cu mine, de o parte şi de alta. La poarta lagărului, toţi ocnaşii ne spun la revedere şi ne urează noroc. Le mulţumim, în ciuda protestelor lor. Pierrot Nebunul mi-a atârnat de gât o desagă, plină cu tutun, ţigări, ciocolată şi cutii de lapte Nestle. Maturette a primit şi el una. Nu ştie cine i-a dat-o. Doar infirmierul Fernandez şi un supraveghetor ne însoţesc până la chei. Ne înmânează fiecăruia câte-o fişă pentru spitalul din Insula Royale. Pricep că, fără să-i mai ceară părerea medicului, ne internează cu de la el putere. Iată şi barca. Şase vâslaşi, doi supraveghetori înarmaţi la spate şi altul la cârmă. Unul din vâslaşi e Chapar, cel cu afacerea de la Bursa din Marsilia. E-n regulă, la drum. Ramele pătrund în apă şi, în timp ce vâsleşte, Chapar mă-ntreabă:

  — E-n regulă, Papi? Primeai regulat nuca de cocos?

  — Nu, în ultimele patru luni deloc.

  — Ştiu, s-a-ntâmplat un bucluc. Individul s-a ţinut tare. Nu ştia decât de mine, dar n-a ciripit.

  — Ce-a păţit?

  — A mierlit.

  — Cum aşa, de ce?

  — După spusele unui infirmier, se pare că i-au paradit ficatul c-o lovitură de picior.

  Coborâm pe cheiul Insulei Royale, cea mai mare dintre cele trei insule. Orologiul de la brutărie arată ora trei. Soarele ăsta de după-amiază e foarte puternic, mă orbeşte şi mă-ncinge serios. Un supraveghetor cheamă doi brancardieri. Doi ocnaşi, nişte matahale, impecabil îmbrăcaţi în alb, fiecare cu brăţară de forţă din piele neagră, îl ridică pe Clousiot ca pe-un fulg, iar noi, Maturette şi cu mine, păşim în urma lui. Un supraveghetor, cu câteva hârtii în mână, vine după noi.

  Drumul, ele peste patru metri lăţime, e pietruit. Greii de urcat. Din fericire, cei doi brancardieri se opresc când şi când, aşteptând să-i ajungem. Atunci m-aşez pe braţul brancardei, în dreptul capului lui Clousiot şi-l mângâi uşurel pe frunte şi pe creştet. De fiecare dată îmi zâmbeşte, deschide ochii şi-mi spune:

  — Dragul meu Papi!

  Maturette îl ia de mână.

  — Tu eşti, puştiulică? şopteşte Clousiot.

  Pare nespus de fericit că ne simte în preajma lui. Când ne mai oprim o dată, aproape de sosire, întâlnim un grup de corvoadă care merge la lucru. Aproape toţi sunt ocnaşi din convoiul meu. Fiecare, în trecere, ne spune o vorbă bună. Sosind pe platou, în faţa unei clădiri pătrate şi albe, vedem, aşezate la umbră, cele mai de seamă notabilităţi ale Insulelor. Ne apropiem de maiorul Barrot, poreclit „Aşchie”, şi de alţi şefi ai penitenciarului. Fără să se scoale în picioare şi fără vreo formalitate, maiorul ne spune:

  — Ei, n-a fost prea greu la Recluziune? Dar ăla de pe brancardă, cine e?

  — E Clousiot.

  Se uită la el, apoi spune:

  — Duceţi-i la spital. Când vor ieşi de-acolo, sa mi se dea o notă cu caracterizarea lor, înainte de a-i trimite în lagăr.

  La spital, într-o sală mare, bine luminată, suntem instalaţi în paturi foarte curate, cu cearşafuri şi perne. Primul infirmier cu care dau ochii e Chatal, infirmierul sălii sever supravegheate de la Saint-Laurent-du-Maroni. Se ocupă imediat de Clousiot şi dă ordin unui supraveghetor să cheme doctorul. Acesta soseşte pe la ora cinci. După un examen lung şi minuţios, îl văd că dă din cap c-un aer nemulţumit. Îi scrie o reţetă, apoi se-ndreaptă spre mine.

  — Nu prea suntem prieteni, Papillon şi cu mine, îi zice el lui Chatal.

  — Mă mir, domnule doctor, e-un băiat de treabă.

  — Poale, dar s-a dovedit căpăţânos.

  — Cu ce prilej?

  — Cu prilejul unei vizite medicale la Recluziune.

  — Domnule doctor, îi spun, asta numiţi dumneavoastră vizită medicală, să mă examinaţi printr-o ferestruică?

  — E-un ordin al Administraţiei, să nu se deschidă uşa unui condamnat.

  — Foarte bine, domnule doctor, dar sper că dumneavoastră nu sunteţi decât pus la dispoziţia Administraţiei şi că nu faceţi parte din ea.

  — Mai vorbim noi despre asta altă dată. Am să încerc să vă înzdrăvenesc, pe prietenul dumitale şi pe dumneata. Cât despre celălalt, mi-e teamă că-i prea târziu.

  Chatal îmi povesteşte că, bănuit c-ar pregăti o evadare, a fost internat în Insule. Îmi face totodată cunoscut că Jésus, cel care mă trădase cu prilejul evadării, a fost asasinat de un lepros. Nu cunoaşte numele leprosului şi mă întreb de n-o fi cumva unul din cei care ne-au venit în ajutor cu atâta generozitate.

  Viaţa ocnaşilor din Insulele Salvării e cu totul diferită de ceea ce ne-am fi putut închipui. Majoritatea sunt extrem de periculoşi, din mai multe motive: în primul rând, toată lumea mănâncă bine, căci se face negoţ cu ce vrei şi ce nu vrei: alcool, ţigări, cafea, ciocolată, zahăr, carne, legume proaspete, peşte, langustine{33}, nuci de cocos etc. Aşa încât sunt toţi sănătoşi tun, clima e foarte sănătoasă. Doar cei condamnaţi pe diverse termene mai au speranţă să fie eliberaţi, în timp ce vieţaşii – ce-au avut şi ce-au pierdut! – sunt periculoşi cu toţii. Toată lumea e vârâtă până-n gât în negoţul zilnic, ocnaşi şi supraveghetori. E un mişmaş nu prea uşor de înţeles. Neveste de-ale supraveghetorilor umblă după ocnaşi tineri care să le facă treburile gospodăriei – devenindu-le de cele mai multe ori şi amanţi. Li se spune „băieţi de casă”. Unii sunt grădinari, alţii bucătari. Categoria asta a transportaţilor face legătura între lagăr şi locuinţele gardienilor. „Băieţii de casă” nu sunt văzuţi cu ochi răi de ceilalţi ocnaşi, căci mulţumită lor se poate face tot felul de negoţ. Dar nici nu sunt categorisiţi drept ocnaşi curaţi. Nici un om din adevărata tagmă nu acceptă să se înjosească făcând asemenea treburi. Nici de-a fi temniceri, nici de-a lucra la popota supraveghetorilor. Dimpotrivă, plătesc cu bani grei slujbele în care n-au treabă cu paznicii: vidanjori, măturători de frunze, bivolari, infirmieri, grădinari ai penitenciarului, măcelari, brutari, vâslaşi, factori poştali, paznici ai farului. Toate aceste slujbe sunt ocupate de adevăraţii ocnaşi. Un adevărat ocnaş nu munceşte niciodată la corvezile de întreţinere a zidurilor, la drumuri, la scări, la plantaţiile de cocotieri, adică la corvezile în plin soare sau sub supravegherea caraliilor. Se lucrează de la şapte dimineaţa până la prânz şi de la două la şase după-amiaza.

  Toate astea dau o privire de ansamblu asupra acestui amestec de oameni atât de deosebiţi între ei, care trăiesc în comun, deţinuţi şi gardieni, un târguşor în toată puterea cuvântului, unde totul se comentează, unde totul se judecă, unde toată lumea se studiază şi se observă.

  Dega şi Galgani au venit să-şi petreacă duminica împreună cu mine, la spital. Am mâncat peşte cu mujdei de usturoi, ciorbă de peşte, cartofi, brânză, cafea, vin alb. Am luat masa în camera lui Chatal: el, Dega, Galgani, Maturette, Grandet şi eu. M-au rugat să le povestesc toată evadarea, în cele mai mici amănunte. Dega s-a hotărât să nu mai încerce nici o evadare. Aşteaptă din Franţa o graţiere prin care să i se scadă cinci ani. Cu cei trei pe care i-a făcut în Franţa şi cu cei de aici, nu mai rămân decât patru ani. S-a resemnat să-i facă. Galgani, în ce-i priveşte, pretinde că se ocupă de el un senator corsican.

  Vine rândul meu. Îi întreb care sunt locurile cele mai prielnice, aci, pentru o evadare. Se dezlănţuie o furtună de proteste. Lui Dega nici prin gând nu i-a trecut, şi nici lui Galgani. În ce-l priveşte, Chatal crede că o grădină are unele avantaje pentru pregătirea unei plute. Cât despre Grandet, mă informează că e fierar la „întreţinere”. E un atelier, zice el, unde găseşti de toate: zugravi, tâmplari, fierari, zidari, instalatori – vreo sută douăzeci de oameni. Lucrează la întreţinerea clădirilor Administraţiei. Dega, care e contabil general, mă poate plasa unde vreau. Rămâne să aleg, Grandet îmi propune să facem juma-juma (e staroste al jocului de cărţi), în aşa fel încât cu ce scot de la cartofori să pot trăi bine fără să-mi cheltuiesc banii din tub. Aveam să aflu mai târziu că-i foarte interesant, dar extrem de periculos.

  Duminica a trecut cu o iuţeală surprinzătoare. „S-a şi făcut de cinci, zice Dega, care are un ceas frumos, trebuie să ne întoarcem în lagăr.” La plecare, Dega îmi dă cinci sute de franci pentru pocher, căci se-ncing uneori partide straşnice în sala noastră. Grandet îmi dăruieşte un cuţit grozav, chiar de el călit. E-o armă de temut.

  — Să umbli întotdeauna înarmat, ziua şi noaptea.

  — Dar cum rămâne cu percheziţiile?

  — Majoritatea celor care fac percheziţii sunt temniceri arabi. Când cineva e socotit periculos, au ei grijă să nu găsească la el vreo armă, chiar de-au simţit-o la pipăit.

  — Ne vedem în lagăr, zice Grandet.

  Până să plece, Galgani spune că mi-a şi rezervat un loc în colţul lui şi că o să facem parte din acelaşi gurbi (membrii unui gurbi mănâncă laolaltă şi banii fiecăruia sunt ai tuturor). Dega nu doarme în lagăr, ci într-o cameră din clădirea Administraţiei.

  Iată-ne de trei zile aici. Petrecându-mi nopţile mai mult la căpătâiul lui Clousiot, încă nu m-am lămurit cum se trăieşte în această sală a spitalului, unde suntem vreo şaizeci la număr. Mai târziu, lui Clousiot fiindu-i rău, e izolat într-o cameră unde se mai află un bolnav grav. Chatal l-a îndopat cu morfină. Se teme că n-o să mai apuce dimineaţa.

  În sală sunt câte treizeci de paturi, de o parte şi de alta a unui interval lat de trei metri, aproape toate ocupate. Lumina e dată de două lămpi eu petrol. Maturette îmi spune:

  — Colo se joacă pocher.

  Mă îndrept spre jucători. Sunt patru.

  — Pot să intru al cincilea?

  — Da, ia loc. Deschiderea e de cel puţin o sută de franci. Ca să joci trebuie să ai de trei ori deschiderea, adică trei sute de franci. Poftim fise de trei sute de franci.

  Îi dau lui Maturette două sute de franci să-i ţină el. Un parizian, pe nume Dupont, îmi spune:

  — Jucăm după sistemul englezesc, fără joker. Îl ştii?

  — Da.

  — Atunci dă cărţile, începe tu.

  Iuţeala cu care joacă oamenii ăştia e de necrezut. Cel care plusează trebuie s-o facă foarte repede, altfel starostele jocului zice: „Ai plusat prea târziu” şi trebuie sa plăteşti sec. Am dat aici de-o nouă categorie de ocnaşi: cartoforii. Trăiesc de pe urma jocului, ca să joace, jocul a devenit viaţa lor. Nu-i interesează nimic altceva. Uită totul: ce-au fost, cu ce pedeapsă s-au ales, ce-ar putea face ca să-şi schimbe viaţa. Fie că au drept partener un individ de treabă sau nu, se sinchisesc de-un singur lucru: să joace.

  Am jucat toată noaptea. Ne-am oprit la cafea. Am câştigat o mie trei sute de franci. Mă îndrept spre patul meu, când Paulo mă ajunge din urmă şi mă roagă să-î împrumut două sute de franci ca să continue cu o belotă în doi. Îi trebuie trei sute şi n-are decât una. Îi spun:

  — Poftim, ţine trei sute. Mergem juma-juma.

  — Mulţumesc, Papillon, eşti cu-adevărat cel de care am auzit. Rămânem prieteni.

  Îmi întinde mâna, i-o strâng, şi pleacă plin de voie bună.

  Clousiot a murit azi-dimineaţă. Într-un moment de luciditate, cu o zi înainte, l-a rugat pe Chatal să nu-i mai dea morfină:

  — Vreau să mor treaz, aşezat în pat,cu prietenii mei la căpătâi.

  E strict oprit să intri în camerele de izolare, dar Chatal o face pe barba lui şi prietenul nostru a putut să moară în braţele noastre. I-am închis ochii. Maturette era sfârşit de durere.

  — Ne-a părăsit tovarăşul aventurii noastre atât de frumoase. L-au azvârlit la rechini.

  Când am auzit vorbele astea: „L-au azvârlit la rechini” am îngheţat. Într-adevăr, în Insule nu există cimitir pentru ocnaşi. Când moare unul, e aruncat în mare la ora şase, la asfinţit, între Saint-Joseph şi Royale, într-un loc unde mişună rechinii.

  Moartea prietenului meu mă face să nu mai suport spitalul, îi trimit vorbă lui Dega că voi ieşi poimâine. Îmi răspunde printr-o scrisorică: „Roagă-l pe Chatal să-ţi dea cincisprezece zile de odihnă în lagăr, să ai răgazul să-ţi alegi ocupaţia care-ţi place”. Maturette va mai rămâne în spital un timp. Chatal o să-l ia poate ajutor de infirmier.

  De cum ies din spital sunt condus la Administraţie, în biroul maiorului Barrot zis „Aşchie”.

  — Papillon, îmi spune el, înainte de-a te trimite în lagăr, doream să stau puţin de vorbă cu dumneata. Ai un bun prieten aici, contabilul meu general, Louis Dega. Părerea lui e că nu meriţi caracterizările care ne vin din Franţa şi că-i firesc, considerându-te condamnat pe nedrept, să fii un revoltat permanent. Trebuie să-ţi spun că în privinţa asta nu sunt întru totul de acord cu el. Ce-aş dori să ştiu e următorul lucru: în ce stare de spirit te afli acum?

  — Mai întâi, domnule maior, ca să vă răspund, puteţi să-mi spuneţi ce caracterizări se află în dosarul meu?

  — Citeşte-le singur.

  Şi-mi întinde o fişă galbenă, pe care scria cam aşa: „Henri Charrière, zis Papillon, născut la 16 noiembrie 1906, la…, departamentul Ardèche, condamnat pentru omucidere voluntara la muncă silnică pe viaţă de Curtea cu juri, Sena. Periculos din toate punctele de vedere, trebuie supravegheat îndeaproape. Nu i se vor da îndeletniciri de favoare.

  Închisoarea centrală din Caen: Deţinut incorijibil. Capabil să aţâţe şi să conducă o revoltă. Trebuie supravegheat permanent.

  Saint-Martin-de-Ré: Individ disciplinat, dar cu foarte multă influenţă asupra camarazilor săi. Va încerca să evadeze de oriunde.

  Saint-Laurent-du-Maroni: A comis o agresiune sălbatică împotriva a trei supraveghetori şi a unui temnicer ca să evadeze din spital. Readus din Columbia. Purtare bună în prevenţie. Condamnat la o pedeapsă uşoară: doi ani de recluziune.

  Recluziunea din Saint-Joseph: Purtare bună până la eliberare.”

  — Cu aşa ceva, dragă Papillon, spune directorul când îi restitui fişa, nu ne simţim prea liniştiţi avându-te ca pensionar. Vrei să încheiem un pact?

  — De ce nu? Depinde de pact.

  — Dumneata eşti un om care va face desigur totul ca să evadeze, oricât de greu ar fi. S-ar putea chiar să reuşeşti. Numai că eu mai rămân doar cinci luni director. Ştii cât îl costă o evadare pe comandantul Insulelor? Un an de soldă obişnuită, adică pierde complet îndemnizaţia pentru colonii; concediul se amână cu şase luni şi e scurtat cu trei. Şi, în funcţie de concluziile anchetei, dacă s-a făcut vinovat de vreo neglijenţă, s-ar putea să piardă o tresă. Vezi dar că nu-i de glumă. Pe de altă parte, făcându-mi meseria cinstit, nu pot să te bag într-o celulă sau la carceră numai pentru că ai fi capabil să evadezi. Doar dacă ţi-aş născoci vreo vină, dar nu vreau să fac aşa ceva. În consecinţă, aş prefera să-mi dai cuvântul de onoare că n-ai să încerci să evadezi până ce-o să plec din Insule. Cinci luni.

  — Domnule maior, vă dau cuvântul meu de onoare că n-am să plec cât veţi fi aici, dacă nu durează mai mult de şase luni.

  — Plec chiar în mai puţin de cinci luni, e absolut sigur.

  — Foarte bine, întrebaţi-l pe Dega, o să vă spună că sunt om de cuvânt.

  — În schimb, va rog şi eu ceva.

  — Ce anume?

  — În timpul celor cinci luni cât trebuie să rămân aici să pot căpăta îndeletnicirile de care aş fi putut beneficia mai târziu, şi poate chiar să fiu mutat pe altă insulă.

  — În regulă, suntem înţeleşi. Dar rămâne strict între noi.

  — Da, domnule maior.

  Îl cheamă pe Dega, care-l convinge că locul meu nu e alături de cei cu bună purtare, ci cu oamenii tagmei, în clădirea celor periculoşi, unde se află toţi prietenii mei. Mi se dă sacul cu toate ţoalele de ocnaş, iar maiorul mai vâră în el câţiva pantaloni şi bluze albe confiscate de la croitori.

  Iată-mă deci îndreptându-mă spre lagărul central cu doi pantaloni albi impecabili, noi-nouţi, şi trei bluzoane, cu o pălărie de pai de orez, însoţit de-un caraliu. Ca să ajungi din mica clădire, a Administraţiei în lagăr trebuie să străbaţi tot platoul. Trecem prin faţa spitalului supraveghetorilor, de-a lungul unui zid de patru metri care împrejmuieşte tot penitenciarul. După ce-am înconjurat aproape tot dreptunghiul ăsta uriaş, ajungem la poarta principală. „Penitenciarul Insulelor – Secţiunea Royale.” Uriaşa poartă e din lemn, larg deschisă. Are o înălţime de vreo şase metri. Două posturi de pază cu câte patru supraveghetori fiecare. Un gradat şade pe-un scaun. Nici un fel de puşcă: toţi au revolvere. Văd de asemenea vreo cinci-şase temniceri arabi.

  Când ajung sub portic, ies gardienii. Şeful, un corsican, zice: „Uite unu nou, ăsta-i de soi”. Temnicerii se pregătesc să mă percheziţioneze, dar îi opreşte: „Nu-l sâcâiţi, lăsaţi-i catrafusele în pace. Intră, Papillon. În clădirea specială te-aşteaptă desigur mulţi prieteni. Eu sunt Sofrani. Bine ai venit.”

  — Mulţumesc, domnule şef.

  Intru într-o curte imensă cu trei clădiri mari. Merg după supraveghetor, care mă duce într-una din ele. Deasupra uşii o inscripţie: „Clădirea A – Grupul Special”, în faţa uşii larg deschise, supraveghetorul strigă:

  — Gardianul barăcii!

  Îşi face apariţia un ocnaş bătrân.

  — Uite unu nou, zice şeful, şi pleacă.

  Intru într-o sală dreptunghiulară foarte mare, unde-şi duc viaţa o sută douăzeci de oameni. Ca şi în prima baracă, la Saint-Laurent, o bară de fier străbate fiecare din laturile lungi, fiind întreruptă doar de spaţiul uşii, unde se găsesc nişte gratii care nu se închid decât noaptea. Între zid şi bara asta stau întinse, foarte rigid, nişte pânze care servesc drept pat, botezate hamacuri, deşi n-aduc a aşa ceva. Sunt foarte comode şi igienice. Deasupra, fiecăreia sunt fixate două scânduri, pe care îţi poţi aşeza lucrurile: una pentru rufărie, alta pentru alimente, gamelă etc. Între şirurile de hamace, un spaţiu de trei metri lăţime, „promenada”. Oamenii trăiesc şi aici în mici comunităţi: gurbiuri. Sunt gurbiuri de numai doi, dar şi de zece.

  Nici n-am intrat bine că din toate părţile sosesc ocnaşi îmbrăcaţi în alb:

  — Papi, vino aici.

  — Nu, vino cu noi. Grandet îmi ia sacul şi zice:

  — O să facă gurbi cu mine.

  Îl urmez. Îmi instalează pânza puternic întinsă, care-mi poate servi drept pat.

  — Poftim, uite o pernă de puf, bătrâne, zice Grandet. Regăsesc o mulţime de prieteni. Mulţi corsicani şi marsiliezi, câţiva parizieni, toţi prieteni din Franţa sau tipi cunoscuţi la Santé, la Conciergerie sau în convoi. Mirat că-i văd acolo, îi întreb:

  — Nu sunteţi la lucru la ora asta?

  Toţi fac haz.

  — Ah! o să ne imiţi în curând. În clădirea asta nimeni nu lucrează mai mult de-o oră pe zi. După aia se întoarce în gurbi.

  Primirea e într-adevăr plină de căldură. Să sperăm c-o să ţină. Dar în scurtă vreme îmi dau seama de-un lucru pe care nu-l prevăzusem: în ciuda celor câteva zile petrecute la spital, trebuie să mă reînvăţ cu traiul în mijlocul unei colectivităţi.

  Asist la ceva ce nu mi-aş fi închipuit. Intră un tip, îmbrăcat în alb, ducând o tavă acoperită cu o pânză albă impecabilă şi începe să strige:

  — Carne de friptură, cine vrea friptură?

  Ajunge în cele din urmă la noi, dă la o parte pânza albă, şi apar, ca într-o măcelărie din Franţa, o mulţime de bucăţi de carne aranjate pe-o tavă. Se vede treaba că Grandet e client zilnic, nici nu-l mai întreabă dacă vreo, ci doar câte anume:

  — Cinci.

  — Muşchi sau spată?

  — Muşchi. Cât costă? Fă-mi socoteala, acu e unu în plus.

  Vânzătorul scoate un carnet şi începe să socotească:

  — O sută douăzeci şi cinci de franci cu totul.

  — Ţine banii şi-o luăm de la început.

  După ce pleacă tipul, Grandet îmi spune:

  — Aici, dacă n-ai lovele, te-ai curăţat. Dar există un sistem ca să ai mereu: învârteala.

  Ocnaşii numesc „învârteală” felul în care se descurcă fiecare ca să facă rost de bani. Bucătarul lagărului vinde sub formă de fripturi carnea destinată deţinuţilor. Când o primeşte de la bucătărie, pune deoparte cam jumătate din ea. După bucata respectivă, pregăteşte fripturi, tocană sau rasol. O parte e vândută supraveghetorilor prin mijlocirea nevestelor, o parte ocnaşilor care au cu ce s-o cumpere. Bineînţeles că bucătarul dă o parte din câştigul realizat astfel supraveghetorului de la bucătărie. Prima clădire unde se prezintă cu marfa e întotdeauna cea a grupului Special A, clădirea noastră.

  Aşadar, prin „învârteală” se înţelege bucătarul care vinde carnea şi untura; brutarul care vinde pâine împletită şi cornuri, destinate supraveghetorilor; măcelarul care vinde carnea pe sub mână; infirmierul care vinde fiole de medicamente; contabilul care ia bani ca să capeţi cutare sau cutare slujbă, sau ca să te scutească de-o corvoadă; grădinarul care vinde zarzavaturi proaspete şi fructe; ocnaşul de la laborator care vinde rezultate de analize, mergând până acolo că fabrică falşi tuberculoşi, falşi leproşi, enterite etc.; manglitorii de pe lângă casele supraveghetorilor, şi care vând ouă, păsări, săpun de Marsilia; „băieţii de casă” combinaţi cu stăpâna casei unde lucrează, şi care aduc ce li se cere: unt, lapte condensat, lapte praf, cutii cu ton, sardele, brânzeturi şi, bineînţeles, vinuri şi băuturi alcoolice (astfel, în gurbiul meu găseşti oricând o sticlă de coniac şi ţigări englezeşti sau americane); la fel, cei care au dreptul să pescuiască şi care vând peştele şi langustinele.

  Dar cea mai grozavă învârteala şi cea mai periculoasă e cea de staroste al jocului de cărţi. Conform rânduielii statornicite, într-o clădire cu o sută douăzeci de oameni nu pot fi mai mult ca trei-patru starosti. Cel care vrea să se ocupe de-aşa ceva se înfăţişează într-o noapte, când partida e-n toi, şi zice:

  — Vreau să fiu staroste de joc.

  I se răspunde:

  — Nu.

  — Toţi ziceţi nu?

  — Atunci vreau locul lui Cutare.

  Cel numit a înţeles. Se scoală, se îndreaptă spre mijlocul sălii, şi urmează un duel cu şişurile. Învingătorul devine staroste. Starostele îşi reţine cinci la sută din fiecare pont. Jocul de cărţi e un prilej şi pentru alte învârteli. De pildă, a celui care pregăteşte păturile puse pe jos, a celui care închiriază nişte scăunele pentru jucătorii care nu pot sta turceşte, a celui care vinde ţigări. Acesta aşează pe pătură câteva cutii goale de trabucuri, umplute cu ţigări franţuzeşti, englezeşti, americane, sau chiar răsucite de mână. Fiecare are preţul ei şi jucătorul îşi ia singur ţigara pe care-o vrea, punând banii în cutie la mare fix. Mai e şi cel care pregăteşte lămpile cu petrol, veghind să nu fileze prea tare. Sunt lămpi meşterite din cutii de lapte cu capacul găurit ca să treacă un fitil cufundat în petrol şi care trebuie adeseori mucărit. Pentru nefumători sunt pregătite bomboane şi dulciuri preparate prin învârteli speciale. În fiecare clădire se află unul sau doi cafegii. Acoperită cu doi saci de iută şi pregătită arăbeşte, cafeaua stă caldă toată noaptea. Din când în când, cafegiul trece prin sală şi oferă cafea sau cacao ţinută caldă într-un fel de marmită norvegiană de fabricaţie proprie.