În sfârşit, mai e negustoria de mărunţişuri. Un soi de învârteală artizanală. Unii prelucrează carapacele broaştelor ţestoase prinse de pescari. O carapace are treisprezece plăci de baga, care pot cântări până la două kilograme. Artistul face din ea brăţări, cercei, mărgele, ţigarete, piepteni şi mânere de perie. Am văzut chiar un sipeţel din baga galbenă, o adevărată minune. Alţii sculptează nuci de cocos, coarne de bou, de bivol şi lemn de abanos în formă de şerpi. Unii meşteresc din abanos obiecte de mare artă, fără un cui. Îmbinate doar cu ajutorul canelurilor. Cei mai îndemânateci lucrează în bronz. Ca să nu mai vorbim de pictori.

  Uneori se asociază câteva talente ca să realizeze un singur obiect. De pildă, un pescar prinde un rechin. Îi lucrează botul, cu maxilarul deschis, cu toţi dinţii bine şlefuiţi, şi drepţi. Un ebenist meştereşte o ancoră în miniatură, din lemn lucios cu nervuri mărunte, ales în aşa fel ca să poată fi pictat. Botul deschis e fixat pe această ancoră pe care un altul pictează Insulele Salvării înconjurate de mare. Subiectul cel mai des utilizat e următorul: se văd vârful Insulei Royale, canalul şi Insula Saint-Joseph. Soarele care asfinţeşte şi-aruncă razele pe albastrul mării. Pe apă, o barcă cu şase ocnaşi în picioare, goi până la brâu, cu vâslele ridicate la verticală, şi trei gardieni, cu puşti-mitraliere în mână, în spate. În faţă, doi bărbaţi ridică un sicriu din care alunecă, înfăşurat într-un sac de făină, trupul unui ocnaş mort. Se zăresc rechini la suprafaţa apei, aşteptând cadavrul cu botul deschis. Jos, în dreapta tabloului, stă scris: „Înmormântare la Royale – şi data”.

  Toate aceste produse de artizanat sunt vândute prin locuinţele supraveghetorilor. Cele mai frumoase sunt cumpărate adesea anticipat sau comandate. Restul se vând pe bordul vapoarelor care trec pe-aici. E domeniul vâslaşilor. Mai sunt şi farsorii, cei care iau un vas vechi de-un sfert, uzat şi deformat, pe care gravează cuvintele: „Acest vas a aparţinut lui Dreyfus – Insula Diavolului – data”. La fel cu lingurile şi gamelele. Marinarii bretoni se lasă păcăliţi de-un alt şiretlic: indiferent ce obiect, numai să scrie pe el „Sezenec”.

  Acest negoţ permanent aduce o mulţime de bani pe Insule, şi supraveghetorii au tot interesul să-i dea frâu liber. Lăsându-l pe fiecare cu învârteala lui, ocnaşii sunt mai uşor de manevrat şi se deprind cu noua lor viaţă.

  Dintre toţi aceşti oameni, nici trei la sută nu caută să evadeze din Insule. Nici măcar vieţaşii. Singurul sistem constă în a încerca prin toate mijloacele să fii scos din lagăr şi trimis pe continent, la Saint-Laurent, Kourou sau Cayenne. Asta nu-i priveşte decât pe cei condamnaţi pe diferite termene. Pentru vieţaşi e cu neputinţă, în afară de cazul că săvârşesc o crimă. Într-adevăr, dacă-l omori pe careva, eşti trimis la Saint-Laurent pentru a fi adus în faţa tribunalului. Cum însă ca s-ajungi acolo trebuie să faci mărturisiri, rişti cinci ani de recluziune pentru omucidere, fără să ştii dacă ai să poţi profita de scurta şedere în sectorul disciplinar din Saint-Laurent – trei luni cel mult – pentru a putea evada.

  Se mai poate încerca scoaterea din lagăr pe motive medicale. Dacă ţi se pune diagnosticul de tuberculoză, eşti trimis în lagărul pentru „tuberculoşi, numit „Noul Lagăr”, la optzeci de kilometri de Saint-Laurent.

  Mai poate fi vorba şi de lepră sau dizenterie cronică. E relativ uşor să obţii un asemenea diagnostic, dar există un risc îngrozitor: şederea într-un pavilion special, izolat, timp de aproape doi ani, cu bolnavii respectivi. De la a te preface că eşti lepros şi până la a te îmbolnăvi de lepră, de la faptul că ai plămâni bolnavi până la a pleca tuberculos, nu-i decât un pas foarte uşor de făcut. Cât despre dizenterie, e şi mai greu să nu te molipseşti.

  Iată-mă, aşadar, instalat în clădirea A, cu cei o sută douăzeci de camarazi ai mei. Trebuie să te înveţi cu traiul în acest mediu, unde eşti repede categorisit. În primul rând, trebuie să afle fiecare că e riscant să te atace. De cum începi să fii temut, urmează să te faci respectat pentru felul în care te porţi cu caraliii, n-ai voie să accepţi anumite îndeletniciri, trebuie să refuzi anumite corvezi, să nu recunoşti niciodată autoritatea temnicerilor, să nu te supui niciodată, chiar riscând un conflict cu un supraveghetor. Dacă ai jucat cărţi toată noaptea, nici măcar nu ieşi la apel. Gardianul barăcii (clădirii ăsteia i se spune „baracă”) strigă: „Bolnav la pat”. În celelalte două „barăci”, supraveghetorii se duc câteodată să-l ia pe cel care s-a declarat „bolnav” şi-l obligă să fie de faţă la apel. Asta nu se întâmplă în clădirea căpăţânoşilor. În concluzie, de la mic la mare, toţi urmăresc mai presus de orice ca-n ocnă să domnească liniştea.

  Prietenul meu Grandet, cu care sunt în gurbi, e un marsiliez de treizeci şi cinci de ani. Foarte înalt şi slab ca un ogar, dar foarte puternic. Suntem prieteni încă din Franţa. Ne vizitam la Toulon, ca şi la Marsilia şi Paris.

  E un celebru spărgător de case de bani. Om bun, da poate să fie foarte periculos. Azi sunt aproape singur în sala asta uriaşă. Şeful cabanei mătură şi şterge cu cârpa podeaua de ciment. Văd un tip care repară un ceasornic, c-o şmecherie de lemn la ochiul stâng. Deasupra hamacului său, o scândură de care sunt spânzurate vreo treizeci de ceasornice. Individul pare să aibă cam treizeci de ani, dar e cu părul complet alb. Mă apropii de el şi mă uit cum lucrează, apoi încerc să înjgheb o conversaţie. Nici măcar nu mă priveşte şi nu scoate o vorbă. Plec niţeluş jignit şi ies în curte să m-aşez lângă spălător. Dau de Titi Belotă, pe cale să se antreneze cu nişte cărţi de joc noi-nouţe. Degetele lui îndemânatice amestecă în toate felurile cele treizeci şi două de cărţi, cu o repeziciune uluitoare. Fără să înceteze cu mişcările lui de prestidigitator, îmi spune:

  — Ei, bătrâne, cum merge? Te simţi bine la Royale?

  — Da, dar azi mă plictisesc de moarte. O să încep să lucrez câte ceva, în felul ăsta o să mai ies din lagăr. Am vrut să stau de vorbă cu un tip care repară ceasuri, dar nici n-a catadicsit să-mi răspundă.

  — Vezi bine, Papi, pe ăsta-l doare-n cot de ceilalţi. Nu ştie decât de ceasornicele lui. Restul, praful şi pulberea! E-adevărat că, după câte a păţit, are tot dreptul să fie într-o ureche. Nici nu putea să nu fie. Fă socoteala că tânărul ăsta – putem să-i zicem tânăr, că n-are nici treizeci de ani – a fost condamnat la moarte acu un an, c-ar fi violat-o, chipurile, pe nevasta unui caraliu. Aiurea. O coţcăia de mult pe nevasta unui supraveghetor-şef breton. Muncind la ei ca „băiat de casă”, ori de câte ori bretonul era de serviciu de zi, ceasornicarul se culca cu gagică-sa. Numai că au făcut o greşeală: damicela nu-l mai lăsa să spele şi să calce rufele. Le spăla şi le călca ea, dar încornoratului de bărbatu-său, care-o ştia puturoasă, i s-a părut asta nu ştiu cum, şi-a început să intre la bănuieli. Da' n-avea nici o dovadă a belelei care căzuse pe capul lui. Şi atunci a ticluit o şmecherie, să-i prindă cu mâţa-n sac şi să-i omoare pe amândoi. Dar n-a pus la socoteală reacţia paţachinei. Într-o bună zi, a părăsit serviciul de gardă la abia două ore de când îl începuse şi l-a rugat pe supraveghetor să-i ţie tovărăşie până acasă, pe motiv că vrea să-i dea o şuncă pe care a primit-o din ţinutul lui de baştină. A intrat uşurel pe poartă, dar nici n-a apucat să deschidă bine uşa căsuţei, că un papagal s-a pornit să turuie: „Uite-l pe tata!” cum avea obiceiul ori de câte ori se întorcea caraliul acasă. De îndată, muierea a început să strige: „Mă violează! Ajutor!” Cei doi caralii pătrund în cameră în clipa când muierea se smulge din braţele ocnaşului care, surprins, sare pe fereastră, în timp ce încornoratul trage în el. Se alege c-un glonţ în umăr în timp ce muierea îşi zgârie sânii şi obrajii şi-şi rupe halatul. Ceasornicarul cade, şi-n clipa când bretonul voia să-l lichideze, celalalt caraliu îi smulge arma din mână. Trebuie să-ţi spun că acest al doilea caraliu era corsican, pricepuse imediat că şeful lui i-a spus baliverne şi că ăla n-a fost viol cum nu e el popă. Dar corsicanul nu putea să-i spună asta bretonului. Şi se preface convins că-i vorba de-un viol. Ceasornicarul e condamnat la moarte. Până aici bătrâne, nimic extraordinar. Abia de-acu încolo devine interesant. Pe Insula Royale, în sectorul pedepsiţilor, se află o ghilotină, cu fiecare piesă pusă bine într-o încăpere anume. În curte, cele cinci lespezi pe care vine aşezată sunt bine fixate şi nivelate, în fiecare săptămână, călăul şi ajutoarele sale, doi ocnaşi, montează ghilotina cu cuţitul şi tot calabalâcul şi taie vreo două trunchiuri de banan. Să fie oamenii siguri că e-n stare bună de funcţionare. Ceasornicarul savoiard se afla, cum ziceam, într-o celulă a condamnaţilor la moarte împreună cu alţi patru condamnaţi, trei arabi şi un sicilian. Toţi cinci aşteptau răspunsul la cererea lor de graţiere, făcută de supraveghetorii care-i apăraseră. Într-o dimineaţă e înălţată ghilotina şi se deschide brusc uşa savoiardului. Călăii s-aruncă asupra lui, îi leagă picioarele c-o funie şi tot cu ea îi prind încheieturile mâinilor. Îi răscroiesc gulerul cu nişte foarfeci, după care, cu paşi mărunţi, străbat în slaba lumină a zorilor vreo douăzeci de metri. Probabil ştii, Papillon, că odată ce-ai ajuns în faţa ghilotinei, te afli în faţa unei scânduri verticale pe care te leagă cu nişte curele. Îl leagă aşadar şi dau s-aplece scândura, cu capul în afara ei, când soseşte actualul comandant, „Aşchie”, care-i totdeauna obligat să asiste la execuţie. Ţine un felinar antivânt cât toate zilele şi, în clipa când luminează scena, îşi dă seama că idioţii de caralii au greşit: erau cât pe-aci să-i taie capul ceasornicarului, care-n ziua aceea n-avea ce să caute acolo. „Opriţi! Opriţi!” strigă Barrot. E-atât de emoţionat, că nu-i în stare să mai scoată o vorbă. Zvârle cât colo felinarul antivânt, îmbrânceşte pe toată lumea, caralii şi călăi, şi-l dezleagă cu mâna lui pe savoiard. Până la urmă izbuteşte să ordone: „Infirmier, du-l înapoi în carceră. Ai grijă de el, stai alături, gardian, dă-i nişte rom. Şi voi, dobitocilor, aduceţi-l pas alergător pe Rencasseu, că pe el îl executăm azi, şi nu pe altcineva!” A doua zi, savoiardul era cu tot părul alb cum l-ai văzut azi. Avocatul lui, un caraliu din Calvi, a făcut o nouă cerere de graţiere la ministerul justiţiei, relatând incidentul. Ceasornicarul a fost graţiat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. De-atunci nu face altceva decât repară ceasornicele caraliilor. E pasiunea lui. Le controlează îndelung, de aia spânzură atâtea ceasornice de tabloul lui de observaţie. Pricepi acu că are dreptul să fie oleacă ţăcănit, aşa-i?

  — Nici vorbă, Titi, după un şoc ca ăsta, are tot dreptul să nu fie prea sociabil. Îl compătimesc din toată inima.

  Pe zi ce trece mai aflu câte ceva despre viaţa asta nouă. Baraca A e cu-adevărat o adunătură de indivizi fioroşi, atât în ce priveşte trecutul lor, cât şi prin felul cum reacţionează în viaţa de toate zilele. Tot nu lucrez: aştept un loc de vidanjor care, după trei sferturi de oră de muncă, mă va lăsa liber pe insulă cu dreptul de-a pleca la pescuit.

  Azi-dimineaţă, la apelul pentru corvoada de plantare a cocotierilor e chemat Jean Castelli. Iese din rând şi întreabă:

  — Cum adică? Sunt trimis la muncă, eu?

  — Da, dumneata, răspunde caraliul corvezii. Ia hârleţul ăsta.

  Castelli îl măsoară din ochi:

  — I-ascultă, trebuie să fii un ţărănoi din Auvergne ca tine, ca să ştii să umbli cu drăcovenia asta. Eu sunt corsican din Marsilia. În Corsica uneltele sunt zvârlite cât colo, iar la Marsilia nici măcar nu se ştie că există. Ţine-ţi hârleţul şi lasă-mă în pace.

  Tânărul caraliu, nepus încă în temă, cum am aflat mai târziu, ridică hârleţul la Castelli, cu mânerul în sus. Într-un singur glas, cei o sută douăzeci de oameni strigă:

  — Canalie, nu te-atinge de el că te curăţăm!

  — Rupeţi rândurile! strigă Grandet şi, fără să ţinem seama de poziţia de atac luată de caralii, intrăm cu toţii în baracă.

  „Baraca B” a pornit spre locul de muncă. „Baraca C” aşijderea. Se strâng o duzină de caralii şi, lucru rar, închid uşa zăbrelită. Peste o oră, de o parte şi de alta a uşii se află patruzeci de caralii cu pistoale-mitralieră în mână. Comandantul adjunct, gardianul-şef, supraveghetorul-şef, supraveghetori s-au adunat cu toţii acolo, afară de maior plecat la ora şase, înainte de conflict, într-o inspecţie pe Insula Diavolului.

  Comandantul adjunct spune:

  — Dacelli, strigă oamenii, unul câte unul.

  — Grandet.

  — Prezent.

  — Afară.

  Iese afară, în mijlocul celor patruzeci de gardieni. Dacelli îi spune:

  — Pleci la muncă.

  — Nu pot.

  — Refuzi?

  — Nu, nu refuz, sunt bolnav.

  — De când? La primul apel nu te-ai declarat bolnav.

  — Azi-dimineaţă nu eram bolnav, acum sunt.

  Primii şaizeci strigaţi răspund exact la fel, unul după altul. Unul singur merge până la nesupunere. Probabil c-avea de gând să fie trimis la Saint-Laurent, ca s-ajungă în faţa tribunalului militar. Când e întrebat: „Refuzi?”, răspunde:

  — Da, refuz categoric.

  — De ce?

  — Pentru ca mi vine să borăsc când vă văd. Refuz categoric să lucrez pentru nişte tâmpiţi ca voi.

  Încordarea ajunsese la culme. Caraliii, îndeosebi cei tineri, nu răbdau să-i jignească ocnaşii în halul ăsta. Aşteptau un singur lucru, un gest de ameninţare, care să ie îngăduie să-şi descarce armele, ţinute de altminteri cu ţeava spre pământ.

  — Cei care-au fost strigaţi, dezbrăcarea la piele! Direcţia celule.

  Pe măsură ce lucrurile de îmbrăcăminte erau zvârlite jos, se auzea câte-un cuţit răsunând pe macadanul din curte, în clipa aia soseşte doctorul.

  — E-n regulă, staţi! Uite-l pe doctor. Sunteţi bun, domnule doctor, să-i examinaţi pe oamenii aceştia? Ai găsiţi sănătoşi intră la carceră. Ceilalţi rămân în baraca lor.

  — Aveţi şaizeci de bolnavi?

  — Da, domnule doctor, în afară de cel care a refuzat să muncească.

  — Primul, face doctorul, Grandet, ce-ai păţit?

  — M-am intoxicat cu nişte păzitori de ocnaşi, domnule doctor. Suntem cu toţii condamnaţi la pedepse pe termen lung, şi cei mai mulţi la munca silnică pe viaţă, domnule doctor. În Insule nu-i speranţă de evadare. Aşa că nu putem îndura viaţa asta decât dacă există o oarecare îngăduinţă şi înţelegere în aplicarea regulamentului. Numai că azi-dimineaţă un supraveghetor şi-a permis de faţă cu noi toţi să încerce să pocnească-n cap cu coada hârleţului pe-un camarad care se bucură de toată stima. Nu era un gest de apărare, că omul nostru nu ameninţase pe nimeni. A spus doar că nu vrea să lucreze cu un hârleţ. Asta-i cauza adevărată a epidemiei. Faceţi cum credeţi dumneavoastră.

  Doctorul lasă capul în jos, reflectează un timp, apoi zice:

  — Domnule infirmier, scrie: „Întrucât s-a produs o intoxicaţie colectivă, infirmierul supraveghetor Cutare va da purgativ câte douăzeci de grame sulfat de sodiu fiecărui transportat care s-a declarat bolnav pe ziua de azi. În ce-l priveşte pe transportatul X, îl veţi lua sub observaţie la spital, ca să ne putem da seama dacă atunci când a refuzat să muncească era în deplinătatea facultăţilor sale mintale”.

  Întoarce spatele şi pleacă.

  — Toată lumea înăuntru! strigă comandantul adjunct. Strângeţi-vă boarfele, şi nu vă uitaţi cuţitele.

  În ziua aceea toată lumea a rămas în baracă. Nimeni n-a putut să iasă, nici cel cu adusul pâinii. Pe la amiază, în loc de ciorbă, supraveghetorul-infirmier însoţit de doi ocnaşi-infirmieri, s-a prezentul cu o ciutură plină cu sulfat de sodiu. Numai trei au fost obligaţi să înghită purgativul. Al patrulea s-a prăbuşit peste ciutură, simulând o criză de epilepsie după toate regulile, zvârlind purgativul, ciutura şi polonicul care încotro. În felul acesta s-a încheiat conflictul, prin sarcina dală şefului barăcii de-a şterge toată apăraia de pe jos.

  Mi-am petrecut, după-amiaza stând de vorbă cu Jean Castelli. A venit să mănânce cu noi. E într-un gurbi cu unul din Toulon, Louis Gravon, condamnat pentru furt de blănuri. Când îi vorbesc de evadare încep să-i strălucească ochii. Îmi spune:

  — Anul trecut eram gata să evadez, dar treaba s-a-mpuţit. Bănuiam eu că nu eşti din ăia care stau liniştiţi pe aici. Numai că a vorbi despre evadare în Insule o ca şi cum ai vorbi în vânt. Pe de altă parte, am băgat de seamă că nu i-ai înţeles încă pe ocnaşii din Insule. Aşa cum îi vezi, nouăzeci la sută se simt aproape fericiţi. Nimeni n-o să te toarne vreodată, orice-ai face. Dacă e omorât unul, nu găseşti martor să-l cauţi cu lumânarea; dacă se produce un furt, acelaşi drac. Orice-ar învârti un tip, toţi fac zid să-l apere. Ocnaşii din Insule nu se tem decât de-o cărăbăneală reuşită, pentru că atunci s-a zis cu traiul lor oarecum tihnit: percheziţionaţi cu nemiluita, nu tu joc de cărţi, nu tu muzică – instrumentele sunt făcute praf în timpul percheziţiilor – nu tu joc de şah sau de dame, nici o carte, nimic, ce mai! S-au ras şi de ciubucărit. Totul, absolut totul e interzis. Percheziţii peste percheziţii. Zahăr, ulei, fripturi, unt, toate astea dispar. Ori de câte ori evadaţii au şters-o din Insule, au fost arestaţi pe continent, pe lângă Kourou. În ce priveşte însă Insulele, evadarea e chipurile reuşită: fraţii au plecat din Insulă. Drept urmare sancţiuni împotriva caraliilor, care se răzbună după aia pe toţi.

  Sunt numai urechi. Stau şi mă minunez. Niciodată nu văzusem problema sub aspectul ăsta.

  — În concluzie, zice Castelli, în ziua când începi să pregăteşti o evadare, fii cu ochii-n patru. Până să vorbeşti cu careva, dacă nu ţi-e prieten la cataramă, gândeşte-te de zece ori.

  Jean Castelli, spărgător de meserie, are o voinţă şi o inteligenţă puţin obişnuite. Urăşte violenţa. E poreclit „Bunicul”. Nu se spală decât cu săpun de Marsilia, şi dacă simte că m-am spălat cu Palmolive, îmi spune: „Miroşi a coardă, pe cinstea mea! Te-ai spălat cu săpun de damă!” Are, din păcate, cincizeci şi doi de ani, dar ţi-e drag pentru energia lui de fier. Îmi spune:

  — Papillon, parc-ai fi feciorul meu. Nu te sinchiseşti de viaţa din Insule. Mănânci ca să fii în formă, dar n-ai să te rostuieşti niciodată ca să-ţi duci viaţa aici. Eşti un tip pe cinste. Din toţi ocnaşii nu ştiu dacă-s şase care să aibă gândurile astea. Mai ales dacă e vorba să evadeze. Se găsesc, ce-i drept, o grămadă care dau o avere să scape de internare şi să plece deci pe continent, ca s-o şteargă de acolo. Dar nimeni nu se gândeşte la o cărăbăneală pornită de-aici.

  Bătrânul Castelli îmi dă sfaturi: să învăţ, englezeşte şi, ori de câte ori oi putea, să vorbesc spanioleşte c-un spaniol. Mi-a împrumutat o carte de învăţat spaniola în douăzeci şi patru de lecţii şi un dicţionar francez-englez. E prieten la cataramă cu un marsiliez, Gardés, care ştie multe despre evadări. S-a cărăbănit de două ori. Prima dată din ocna portugheză; a doua, de pe continent. Jean Castelli vede altfel chestia cu evadarea. Gravon, cel din Toulon, are şi el părerile lui, dar toate ideile astea se bat cap în cap. Începând de azi o să-mi fac singur socotelile şi n-o să mai pomenesc de evadare.

  E greu, dar nu se poate altfel. Singurul punct asupra căruia sunt cu toţii de acord e că jocul nu-i interesant decât ca să câştigi parale, şi că-i foarte periculos. În orice clipă te poţi trezi obligat să te baţi la cuţite cu primul fanfaron. Toţi trei sunt oameni ai faptei şi straşnici, ţinând seama de vârsta lor: Louis Gravon are patruzeci şi cinci de ani, iar Gardés aproape cincizeci.

  Aseară-am avut prilejul să arăt aproape întregii săli felul meu de-a vedea lucrurile şi de-a acţiona. O huidumă din Nîmes, poreclit Berbecul, îl provoacă la bătaie cu şişurile pe-un tinerel din Toulouse poreclit Ţârul. Berbecul, gol pân' la brâu, s-a proţăpit în mijlocul „promenadei”, cu şişul în mână:

  — Ori îmi dai douăzeci şi cinci de franci de fiecare partidă de pocher, ori nu joci.

  Ţârul răspunde:

  — Nimeni n-a plătit vreodată cuiva ca să joace pocher. De ce te legi de mine şi nu te iei de staroste?

  — Treaba mea. Sau plăteşti, sau nu joci, sau te baţi.

  — Nu, n-am să mă bat.

  — Dai înapoi?

  — Da. De ce să m-aleg c-un buzunar la burtă, sau să fiu curăţat de-un trombonist ca tine, care n-a-ncercat vreodată s-o şteargă? Nu-mi arde decât de evadare. Nu mă aflu aici să ucid sau să fiu ucis.

  — E viteaz tinerelul. Şi ţine la cărăbăneală. Din păcate n-avem voie să deschidem gura.

  Deschid cuţitul şi-l strecor sub coapsă. Sunt aşezat pe hamacul lui Grandet.

  — Ei, laşule, plăteşti sau te retragi din joc? Răspunde.

  Şi face un pas spre Ţâr. În clipa aia strig:

  — Tacă-ţi gura, Berbecule şi dă-i pace băiatului!

  — Ai înnebunit, Papillon? îmi spune Grandet.

  Fără să mă clintesc, în aceeaşi poziţie, cu şişul deschis sub coapsa stângă, cu mâna pe mâner, spun:

  — Nu, n-am înnebunit, şi auziţi aici ce-am de spus. Până să mă bat cu tine, Berbecule, de-o să mai doreşti pe urmă, vreau să-ţi spun, ţie şi celorlalţi, că de când am intrat în baraca asta unde suntem peste o sută, toţi de-ai tagmei, mă tot ruşinez văzând aici că nu vă pasă de treaba cea mai straşnică, cea mai de preţ, singura adevărată, şi-anume evadarea. Dar oricare a făcut dovada că-i un om al evadării care are tăria să-şi pună viaţa-n cumpănă pentru libertate trebuie să fie respectat de toţi mai presus de orice. E cineva de altă părere? (Tăcere.) Dintre legile pe care vi le-aţi făurit mai este una, cea mai importantă, obligaţia fiecăruia, nu numai de a-i respecta, dar şi de a-i ajuta, de a-i sprijini pe cei ce-o să se cărăbănească. Nimeni nu-i obligat să plece, şi-i treaba voastră dacă aproape toţi vreţi să vă duceţi viaţa aici. Dacă n-aveţi curajul să-ncercaţi s-o luaţi de la capăt, acordaţi-le ăstora măcar respectul pe care-l merită. Iar cel care va da uitării legea asta bărbătească, s-ar putea s-o păţească. Şi acum, Berbece, dacă mai vrei să te baţi, la dispoziţie!

  Şi sar în mijlocul sălii, cu şişul în mână. Alalalt şi-aruncă şişul şi-mi zice:

  — Ai dreptate, Papillon, nici eu nu vreau să ne batem cu şişurile, ci cu pumnii, ca să-ţi arăt că nu sunt laş.

  Îi dau şişul lui Grandet. Ne-am bătut câineşte, vreo douăzeci de minute. Spre sfârşit, am plasat la fix o lovitură cu capul, aşa că l-am luat de puţin. La closet, ne spălam sângele de pe faţă. Berbecul îmi spune:

  — E drept, am devenit nişte animale în Insule. Sunt de cincisprezece ani aici şi n-am pus la bătaie măcar o mie de franci ca să fiu dezinternat. E-o ruşine.

  Când mă întorc la gurbi, Grandet şi Galgani se pornesc să mă beştelească.

  — Se vede că-ţi lipseşte o doagă, ce-ţi veni să provoci şi să insulţi pe toată lumea? E-o minune că n-a sărit nimeni să se ia la cuţite cu tine.

  — Nu, fraţilor, nu-i vorba de o minune. Când cineva are într-adevăr dreptate, orice om din tagmă ştie s-o recunoască.

  — Bine, bine, zice Galgani. Eu atât îţi spun, nu te juca cu focul.

  Ţoala seara s-au perindat o serie de indivizi să stea de vorbă cu mine. Se apropiau aşa, ca din întâmplare, vorbeau de una, de aba, şi după aia, când să plece:

  — Ştii, Papi, e valabil ce-ai spus.

  Incidentul ăsta a fost făcut să fiu bine văzut.

  Din clipa aceea sunt considerat pe bune de camarazii mei ca unul de-al lor, dar care nu înghite orice hotărâre pe care au luat-o fără s-o rumege sau s-o discute. Bag de seamă că atunci când sunt staroste de joc se iscă mai puţine corturi, iar când poruncesc ceva, mi se dă repede ascultare.

  Aşa cum am spus, la joc, starostele ia cinci la sută din fiecare pont: stă pe-un scăunel, cu spatele la perete, ca să se ferească de-un asasin oricând cu putinţă. Pe genunchi are o pătură care ascunde un cuţit cu arc, deschis. În jurul lui e-un cerc alcătuit din treizeci, patruzeci, uneori cinzeci de jucători de prin toată Franţa, mulţi străini, inclusiv arabi. Jocul e foarte simplu: unul ţine banca, altul taie cărţile. Când banca pierde, e trecută următorului. Se joacă cu cincizeci şi două de cărţi. Cel care taie ia o carte şi-o pune cu faţa-n jos. Acum încep rămăşagurile: se poate juca pe mâna băncii sau a celui care a tăiat. După ce banii pariaţi au fost făcuţi grămăjoare, începe tragerea cărţilor, una câte una. Cartea de aceeaşi valoare cu una din cele două de jos pierde. De pildă, cel care-a tăiat cărţile are o damă, iar banca un cinci. Dacă se trage o damă înainte de-a ieşi un cinci, pierde cel care a tăiat; dimpotrivă, dacă s-a tras un cinci, pierde banca. Starostele jocului trebuie să cunoască valoarea fiecărui pariu şi să-şi amintească cine a tăiat sau cine e bancherul, ca să ştie cui i se cuvin banii. Nu-i uşor. Trebuie să-i apere pe cei slabi de cei zdraveni, totdeauna dispuşi să abuzeze de faima lor. Când starostele ia o hotărâre într-un caz îndoielnic, hotărârea trebuie acceptată fără crâcnire.

  Azi-noapte a fost asasinat un italian pe nume Carlino. Trăia cu-n tinerel, pe post de nevastă, lucrau amândoi la o grădină. Ştia probabil că e-n primejdie, pentru că în timp ce dormea îl păzea tânărul şi invers. Sub pânza-hamac pusese cutii goale de tablă, ca să nu se poată strecura nimeni până la ei fără zgomot. Şi cu toate astea a fost omorât, înjunghiat dinspre duşumea. Urletul lui a fost urmat imediat de-un straşnic zdrăngănit al cutiilor goale răsturnate de asasin.

  Grandet conducea o partidă de „Marseieză”, având în jurul lui peste treizeci de jucători. Eu stăteam de vorbă cu careva în apropierea jocului. Urletul şi zgomotul cutiilor goale au pus capăt partidei. Fiecare se ridică şi în-treabă ce s-a întâmplat. Tânărul prieten al lui Carlino n-a văzut nimic, iar Carlino nu mai respiră. Şeful barăcii întreabă dacă trebuie să-i cheme pe supraveghetori. Nu. E timp să fie anunţaţi a doua zi, la apel; dacă tot e mort, nu se mai poate face nimic pentru el. Grandet ia cuvântul:

  — Nimeni n-a auzit nimic. Nici tu, puştiule, i se adresează el camaradului lui Carlino. Maine dimineaţă, când te trezeşti, bagi de seamă că a murit.

  Şi gata! Dă-i drumul, jocul reîncepe. Iar jucătorii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat se pornesc din nou să strige: „Al care-a tăiat! Nu, banca!”' etc.

  Aştept cu nerăbdare să văd ce se întâmplă când descoperă gardienii un omor. La cinci şi jumătate, primul clopot. La şase, al doilea clopot şi cafeaua. La şase şi jumătate, al treilea clopot şi se iese la apeL. Ca-n fiecare zi. Dar azi o altfel. La al treilea clopot, şeful barăcii îi spune caraliului care-l însoţeşte pe aducătorul cafelei:

  — Domnule şef, a fost omorât un om.

  — Cine?

  — Carlino.

  — În regulă.

  Peste zece minute sosesc car aii ii:

  — Unde e mortul?

  — Acolo.

  Observă pumnalul înfipt în spinarea lui Carlino, prin pânză. Îl trag afară.

  — Brancardier, du-l.

  Doi bărbaţi îl scot cu brancarda. Se luminează de ziuă. Al treilea clopot. Ţinând cuţitul plin de sânge, supraveghetorul porunceşte;

  — Toată lumea afară în formaţie, pentru apel. Azi e interzis să rămână careva culcat, bolnav.

  Ies toţi. La-apelul de dimineaţă, comandanţii şi gardienii-şefi sunt totdeauna prezenţi. Se face apelul. Ajungând la Carlino, şeful barăcii răspunde:

  — Mort astă-noapte, a fost dus la morgă.

  — Bine, zice gardianul care face apelul.

  După ce au răspuns cu toţii prezent, şeful lagărului ridică şişul şi întreabă:

  — A văzut careva cuţitul ăsta?

  Nu răspunde nimeni,

  — L-a văzut careva pe asasin?

  Tăcere absolută.

  — Va să zică nimeni nu ştie nimic, ca de obicei. Treceţi cu mâinile întinse prin faţa mea, unul după altul, şi după aia fiecare la munca lui. Mereu acelaşi lucru, domnule comandant, nu se poate afla cine e făptaşul.

  — Afacerea e clasată, zise comandantul. Păstraţi cuţitul, prindeţi de el o fişă din care să reiasă c-a fost folosit pentru omorârea lui Carlino.

  Asta-i tot. Intru în baracă şi mă întind să dorm, n-am închis ochii toată noaptea. Cu puţin înainte de a aţipi, îmi spun că un ocnaş na-i mare lucru. Chiar dacă-i asasinat în mod laş, nimeni nu se deranjează să-l afle pe asasin. Pentru Administraţie un ocnaş nu înseamnă nimic. Nici cât un câine.

  Am hotărât să-mi încep luni munca de vidanjor. La patru şi jumătate voi ieşi cu încă cineva să deşertăm tinetele din clădirea A, ale noastre. Regulamentul prevede să fie golite la malul mării. Dar dându-i ceva bivolarului, acesta ne aşteaptă pe platou într-un loc unde coboară până la mare un canal îngust cimentat. Aşa că golim iute, în mai puţin de douăzeci de minute, toate hârdaiele în canalul ăsta şi, ca să se scurgă totul, turnăm trei mii de litii de apă de mare, adusă într-o butie cât toate zilele. Pentru căratul apei, bivolarul, un negru simpatic din Martinica, primeşte douăzeci de franci pe zi. Ajutăm c-un măturoi foarte tare să se ducă toată murdăria. Fiind prima mea zi de muncă, căratul hârdaielor cu două bare de lemn mi-a obosit încheieturile mâinilor. Dar o să mă deprind repede.

  Noul meu camarad m-ajută cu multă tragere de inimă, totuşi Galgani mi-a zis că-i un tip extrem de periculos. Se spune că-n Insule ar fi omorât şapte oameni. Învârteala lui constă în a vinde excremente. Într-adevăr, fiecare grădinar trebuie să facă rost de bălegar, în scopul ăsta sapă o groapă, vâră în ea frunze uscate şi iarbă, iar martinichezul meu duce pe şest unul sau două hârdaie de la vidanjare în grădina respectivă. Se înţelege că treaba asta n-o poate face singur, aşa că sunt nevoit să-i dau o mână de ajutor. Dar ştiu că-i o greşeală foarte gravă, pentru că, molipsind zarzavaturile, poate să răspândească dizenteria, atât printre supraveghetori, cât şi printre deportaţi. Într-o bună zi, când o să-l cunosc mai bine, o să pun capăt învârtelii ăsteia. Bineînţeles că n-o să-l las să păgubească. De altfel, se îndeletniceşte şi cu gravarea coarnelor de bou. În ce priveşte pescuitul, îmi spune că nu mă poate învăţa nimic, dar că pe chei o să m-ajute Chapar sau altcineva.

  Iată-mă aşadar vidanjor. De cum isprăvesc treaba, fac un duş, îmi pun un şorţ şi pornesc zilnic la pescuit unde-mi place. Am o singură obligaţie: să fiu la amiază în lagăr. Mulţumită lui Chapar, nu duc lipsă nici de beţe, nici de undiţe. Când mă întorc cu roşioarele înşirate pe-o sârmă, se întâmplă rareori să nu fiu strigat din case de căi re nevestele supraveghetorilor. Au aflat toate cum mă cheamă.

  — Papillon, vinde-mi două kile de roşioară.

  — Sunteţi bolnavă?

  — Nu.

  — Aveţi vreun copil bolnav?

  — Nu.

  — Atunci nu vând peşte.

  Prind destul de mulţi peşti ca să mai dau şi prietenilor din lagăr. Îi schimb pe cornuri, salate sau fructe. În gurbiul meu se-mănâncă peşte cel puţin o dată pe zi. Într-o zi, întorcându-mă cu vreo douăsprezece langustine şi vreo şapte-opt kile de roşioare, trec prin faţa casei unde şade comandantul Barrot. O femeie destul de grasă îmi zice:

  — Ai prins ceva pe ziua de azi. Papillon. Şi totuşi marea e agitată şi nimeni n-a putut să pescuiască. N-am mai pus gura pe aşa ceva de cel puţin două săptămâni: Păcat că nu-l vinzi. Ştiu de la soţul meu că nu vrei să-l vinzi nevestelor de supraveghetori.

  — E adevărat, doamnă. Dar cu dumneavoastră se cam schimbă treaba.

  — De ce?

  — Pentru că sunteţi grasă, şi carnea poate că vă face rău.

  — Aşa-i, mi s-a spus că n-am voie să mănânc decât salate şi peşte rasol. Dar asta nu-i cu putinţă aici.

  — Poftim, doamnă, luaţi langustinele şi roşioarele astea.

  I-am dat aproape două kilograme de peşte.

  Din ziua aceea, de câte ori prind mai mult, îi dau şi ei, să-şi ţină regimul. Ştie că totul se vinde în Insule, dar nu mi-a spus niciodată altceva decât „mulţumesc”. A procedat bine, a înţeles că dacă mi-ar fi oferit bani, m-aş fi supărat. Dar mă pofteşte deseori în casă, servindu-mă chiar ea c-un lichior sau c-un pahar de vin alb. Când primeşte câte ceva din Corsica, îmi dă şi mie. Nu m-a întrebat niciodată despre trecutul meu. O singură dată i-a scăpat, într-o zi, cu privire la ocnă: „E adevărat că nu se poate evada din Insule, dar e mai bine să stai aici, într-o climă sănătoasă, decât să putrezeşti ca un animal pe continent”.

  De la ea ara aflat de unde vine numele Insulelor: In timpul unei epidemii de febră galbenă la Cayenne, călugării şi călugăriţele unei mănăstiri s-au refugiat aici şi au scăpat toţi cu viaţă. Drept care au fost botezate Insulele Salvării.

  Graţie pescuitului colind pretutindeni. Se împlinesc trei luni de când sunt vidanjor şi cunosc insula mai bine ca oricare. Mă duc s-arunc câte-o privire prin grădini pe motiv că dau peşte ca să capăt salată şi fructe. Lângă cimitirul supraveghetorilor e o grădină îngrijită de Matthieu Carbonieri, care şi-a rostuit gurbiul cu mine. Lucrează aci de unul singur şi mi-am spus că, mai târziu, ar putea ascunde sau pregăti o plută în grădina lui. Încă două luni şi o să plece maiorul. O Să fiu liber s-o pornesc la treabă.

  M-am organizat: vidanjor titular, ies chipurile să-mi golesc hârdaiele, dar treaba o face martinichezul în locul meu, pe bani, fireşte. Încerc să mă împrietenesc cu doi cumnaţi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, Naric şi Quenier. Sunt porecliţi „cumnaţii cu căruciorul”. Se spune c-au fost acuzaţi de-a fi transformat în bloc de ciment un încasator pe care-l omorâseră. Nişte martori i-ar fi văzut transportând într-un cărucior un bloc de ciment pe care l-ar fi aruncat în Marna sau în Sena. Ancheta a stabilit că încasatorul se dusese la ei să încaseze o poliţă şi că de-atunci n-a mai fost văzut. Au negat până-n pânzele albe. Chiar şi la ocnă ziceau că sunt nevinovaţi. Totuşi, deşi nu s-a dat nicicând de trupul încasatorului, în schimb i s-a găsit capul învelit într-o batistă. Iar cumnaţii purtau batiste cu aceeaşi ţesătură şi din acelaşi fir, „după părerea experţilor”. Dar avocaţii şi ei înşişi au dovedit că mii de metri din pânza asta fuseseră prefăcuţi în batiste. Toată lumea avea asemenea batiste. Până la urmă, cei doi cumnaţi s-au ales cu muncă silnică pe viaţă, iar soţia unuia dintre ei, sora celuilalt, a luat douăzeci de ani de închisoare.

  Am reuşit să mă împrietenesc cu ei. Fiind zidari, intră şi ies când vor din atelierul de întreţinere. Ar putea eventual să scoată de-acolo, o bucată azi, o bucată mâine, lemnul din care să fac o plută. Rămâne să-i conving.

  Ieri m-am întâlnit eu doctorul. Căram un peşte de cei puţin douăzeci de kilograme, foarte bun la gust, numit meru. Urcăm împreună spre platou. La jumătatea drumului ne aşezăm pe-o bucată de zid. Îmi spune că din capul acestui peşte se poate face o ciorbă să te lingi pe degete. I-l ofer, c-o bucată zdravănă de carne. Îl miră gestul meu şi-mi spune:

  — Nu eşti ranchiunos, Papillon.

  — Să fim înţeleşi, domnule doctor, nu fac gestul ăsta din partea mea. Vi-l datorez deoarece v-aţi dat toată osteneala pentru prietenul meu Clousiot.

  Mai vorbim un pic, după care îmi spune:

  — Ai vrea să evadezi, nu-i aşa? Tu nu eşti ocnaş. Pari să fii altceva.

  — Aveţi dreptate, domnule doctor, nu sunt de-al ocnei, mă aflu doar în vizită.

  Pufneşte în râs. Atunci pornesc la atac:

  — Domnule doctor, nu credeţi că un om ar putea să se schimbe-n bine?

  — Ba da.

  — Aţi accepta ideea c-aş putea fi util societăţii fără să reprezint pentru ea un pericol, devenind un cetăţean de treabă?

  — Cred sincer că da.

  — M-aţi ajuta oare să-mi ating acest scop?

  — Cum?

  — Scoţându-mă din lagăr ca tuberculos.

  Îmi confirmă un lucru pe care-l ştiam doar din auzite:

  — Nu-i cu putinţă, şi te sfătuiesc să nu faci niciodată aşa ceva. E prea mare primejdia. Administraţia nu dezinternează pe cineva pe motiv de boală decât dacă a stat cel puţin un an în pavilionul destinat bolii sale.

  — De ce?

  — Mi-e cam ruşine să-ţi spun, dar presupun că-i din următorul motiv: dacă-i vorba de-un simulant, să ştie că are toate şansele să se molipsească stând cu ceilalţi bolnavi. Aşa că nu pot să fac nimic pentru tine.

  Din ziua aceea m-am împrietenit destul de bine cu doctorul. Până când era cât pe-aci să-mi omoare prietenul, pe Carbonieri. Într-adevăr, Matthieu Carbonieri, de comun acord cu mine, acceptase slujba de bucătar cambuzier la popota supraveghetorilor-şefi. Dorea să constate, dacă ar fi posibil – din cât vin, ulei şi oţet primea acolo —, să fure trei butoaie şi să găsească modalitatea de-a le lega împreună şi de-a porni cu ele pe mare. Bineînţeles, după plecarea lui Barrot. Greutăţile erau mari, fiindcă trebuia, în aceeaşi noapte, să furăm butoaiele, să le aducem până la malul mării fără să ne vadă sau să ne audă cineva şi să le legăm laolaltă cu nişte cabluri. N-aveam vreo şansă de-cât pe-o noapte de furtună, cu vânt şi ploaie. Dar cel mai greu, pe vânt şi ploaie, era să laşi o asemenea plută la apă, pe o mare prin definiţie foarte agitată.

  Carbonieri era aşadar bucătar. Şeful popotei îi dă trei iepuri să-i prepare pentru a doua zi, duminică. Carbonieri trimite, din fericire jupuiţi, un iepure lui frate-său, la chei, şi doi iepuri nouă. După aia taie trei pisici grase şi pregăteşte din ele un fel de vâna't cu sos de vin şi arpagic, să duduie.

  Ghinionul lui că a doua zi e invitat la masă şi doctorul, care, gustând din iepure, zice:

  — Domnule Filidori, vă felicit pentru meniul dumneavoastră, pisica asta-i delicioasă.

  — Nu vă bateţi joc de mine, domnule doctor, am pregătit trei iepuri straşnici.

  — Nu, face doctorul, încăpăţânat ca un catâr. E carne de pisică. Vezi coastele astea? Sunt turtite, iar iepurii au coaste rotunde. Deci, nu încape îndoială: mâncăm carne de pisică.

  — Dumnezeule, Cristacho! zise corsicanul. Am o pisică în burtă!

  Şi o porneşte-n goană spre bucătărie, îi pune lui Matthieu revolverul în piept şi-i spune:

  — Degeaba eşti napoleonist ca şi mine, te omor dacă mi-ai dat să mănânc pisică.

  Avea o privire de nebun, şi Carbonieri, fără să priceapă de unde-o fi aflat, îi spune:

  — Dacă le spuneţi pisici la ce mi-aţi dat, nu-s eu de vină.

  — Ţi-am dat iepuri.

  — Păi asta am şi gătit. Uitaţi-vă, pieile şi capetele sunt încă aici.

  Buimăcit, caraliul vede cu ochii lui pieile şi capetele iepurilor.

  — Adică doctorul vorbeşte aiurea?

  — Doctorul v-a spus asta? întreabă Carbonieri respirând uşurat. Îşi bate joc de dumneavoastră. Spuneţi-i că nu se fac glume de-astea.

  Liniştit, convins, Filidori se întoarce în sufragerie şi-i zice doctorului:

  — Puteţi să spuneţi ce poftiţi, doctore. Vi s-a urcat vinul la cap. Că-s coastele turtite, că-s rotunde, eu unul ştiu că ce-am mâncat e iepure. Acu le văzui cele trei hăinuţe şi cele trei capete.

  Matthieu a scăpat ca prin urechile acului. Dar după câteva zile a preferat să-şi dea demisia din slujba de bucătar.

  Se apropie ziua când o să pot porni la treabă. Mai sunt doar câteva săptămâni, şi Barrot o să plece. Ieri m-am dus s-o văd pe bondoaca lui de soţie, care, în treacăt fie zis, a slăbit mult datorită regimului alcătuit din peşte şi salate. Femeia asta de treabă m-a poftit la ea să-mi ofere o sticlă de quinquina{34}. În sală se află cuiere marinăreşti care aşteaptă să fie umplute. Se pregătesc de plecare. Comandanta, cum îi zice toată lumea, îmi spune;

  — Papillon, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru atenţiile dumitale din ultimele luni. Ştiu că în anumite zile, când pescuitul a mers slab, mi-ai dat tot peştele pe care l-ai prins. Îţi mulţumesc din sunet. Datorită dumitale mă simt mult mai bine, am slăbit paisprezece kilograme. Cu ce ţi-aş putea dovedi recunoştinţa mea?

  — Cu ceva foarte greu pentru dumneavoastră, doamnă. Făcându-mi rost de-o busolă ca lumea. Precisă, dar mică.

  — Nu-i mare lucru ce-mi ceri, Papillon, dar în acelaşi timp e greu. Mai ales că-i vorba doar de trei săptămânii.

  Cu opt zile înainte de plecare, această nobilă femeie, necăjită că n-a reuşit să găsească o busolă ca lumea, s-a urcat pur şi simplu pe-un vas de coastă şi s-a dus la Cayenne. Patru zile mai târziu se întorcea cu o straşnică busolă antimagnetică.

  Comandantul şi comandanta Barrot au plecat azi-dimineaţă. Ieri a trecut conducerea unui supraveghetor de acelaşi grad cu el, originar din Tunisia, pe nume Prouillet. O veste bună: noul comandant l-a confirmat pe Dega în postul de contabil general. E-o treabă de mare însemnătate pentru toţi, mai ales pentru mine. În cuvântarea ţinută ocnaşilor adunaţi în careu în curtea cea mare, noul comandant a făcut impresia unui om foarte energic, dar inteligent, între altele, ne-a spus:

  — Începând de azi preiau conducerea Insulelor Salvării. Constatând că metodele predecesorului meu au dat rezultate pozitive, n-am nici un motiv să schimb ceva. Dacă nu mă veţi sili prin purtarea voastră, nu văd necesitatea să vă schimb felul de viaţă.

  Am privit cu o bucurie explicabilă plecarea comandantei şi a soţului ei, deşi cele cinci luni de aşteptare forţată au trecut c-o repeziciune uimitoare. Aşa-zisa libertate de care se bucură aproape toţi ocnaşii din Insule, jocul de cărţi, pescuitul, discuţiile purtate, noile cunoştinţe, certurile, mardelile, ţi-abat mintea de la preocupările obişnuite şi n-ai când să te plictiseşti.

  Cu toate astea, nu m-am lăsat prins de acest mediu. De câte ori leg o nouă prietenie mă întreb: „Ar putea fi un candidat la evadare? E oare-n stare să-l ajute pe careva la pregătirea unei cărăbăneli, dacă el nu vrea să plece?”

  Nu trăiesc decât pentru asta: să evadez, să evadez, singur sau întovărăşit, oricum, dar să fug din ocnă. E o idee fixă, pe care n-o împărtăşesc nimănui, aşa cum m-a sfătuit Jean Castelli, dar care mă stăpâneşte. Şi-mi voi realiza fără şovăire idealul: evadarea.

  Caietul al şaptelea insulele salvării

  (urmare)

  O PLUTĂ ÎNTR-UN MORMÂNT.

  În cinci luni am reuşit să cunosc cele mai mici unghere ale Insulelor. Pentru moment socotesc că grădina de lângă cimitir, unde trebăluia prietenul meu Carbonieri – nu mai lucrează acolo – e locul cel mai sigur pentru pregătirea unei plute. Drept care îl rog pe Carbonieri să-şi reia lucrul acolo fără vreun ajutor de grădinar. Acceptă. Mulţumită lui Dega, capătă iar slujba asta.

  Azi-dimineaţă, trecând prin faţa locuinţei noului comandant cu roşioare înşirate doldora pe sârmă, îl aud pe ocnaşul „băiat de casă” spunând unei femei tinere:

  — El e, doamnă comandant, cel care-i aducea în fiecare zi peşte doamnei Barrot.

  Iar tânăra şi frumoasa brunetă, tip de algeriană, cu pielea bronzată, îl întreabă:

  — Va să zică el e Papillon? Şi, adresându-mi-se, îmi spune:

  — Am mâncat la doamna Barrot nişte langustine delicioase pescuite de dumneata. Pofteşte înăuntru să bei un pahar de vin şi să guşti nişte brânză de capră primită recent din Franţa.

  — Nu, mulţumesc, doamnă.

  — De ce? în casa doamnei Barrot intrai, de ce la mine nu?

  — Pentru că soţul ei îmi permitea să întru la el în casă.

  — Papillon, soţul meu comandă în lagăr, acasă comand eu. Intră fără teamă.

  Simt că această frumoasa brunetă atât de voluntară poate fi sau utilă sau periculoasă. Intru.

  La masa din sufragerie mă serveşte, pe-o farfurie, cu şuncă afumată şi brânză. Fără fasoane, se aşează în faţa mea, îmi oferă vin, apoi cafea şi un rom delicios de Jamaica.

  — Papillon, îmi spune ea, cu toată harababura legată de plecarea lor şi de sosirea noastră, doamna Barrot a avut răgazul să-mi vorbească de dumneata. Ştiu că era singura femeie din Insule căreia îi aduceai peşte. Sper că-mi vei face aceeaşi favoare.

  — Da, numai că dânsa era bolnavă, în timp ce dumneavoastră sunteţi sănătoasă, după cum văd.

  — Nu obişnuiesc să mint, Papillon. Da, sunt sănătoasă, dar am trăit într-un port la mare şi ador peştele. Sunt din Oran. Un singur lucru mă supără, am aflat de asemenea că nu-ţi vinzi peştele. Asta nu-mi place.

  Pe scurt, am stabilit că-i voi aduce peşte.

  Tocmai aprinsesem o ţigară; după ce-i dădusem trei kile şi mai bine de roşioară şi şase langustine, când iată că soseşte comandantul.

  Dă cu ochii de mine şi spune:

  — Juliette, ţi-am spus că în afară de „băiatul de casă” n-are voie să intre la noi nici un deportat.

  Mă scol în picioare, dar o aud spunând:

  — Stai jos. Deportatul ăsta e cel pe care mi l-a recomandat doamna Barrot înainte de plecare, aşa că n-ai ce să-mi reproşezi. N-o să intre nimeni aici în afară de el. Pe de altă parte, o să-mi aducă peşte de câte ori o să am nevoie.

  — E-n regulă, zice comandantul. Cum te numeşti? Dau să mă ridic ca să-i răspund, dar Juliette îmi pune mâna pe umăr, obligându-mă să mă reaşez:

  — Aici, spune ea, e casa mea. Comandantul nu mai e comandant, o soţul meu, domnul Prouillet.

  — Mulţumesc, doamnă. Mă numesc Papillon.

  — Ah! Am auzit vorbindu-se de dumneata şi de evadarea dumitale de-acu trei ani şi ceva de la spitalul din Saint-Laurent-du-Maroni. De altfel, unul din supraveghetorii pe care i-ai culcat la pământ cu prilejul acestei evadări nu e altul decât nepotul meu şi al protectoarei dumitale.

  În clipa aceea, Juliette izbucneşte într-un râs plin de prospeţime şi tinereţe, spunând:

  — Va să zică dumneata eşti acela care l-a pocnit pe Gaston? Asta nu va schimba cu nimic relaţiile dintre noi.

  Comandantul, tot în picioare, îmi spune:

  — E de necrezut câte crime şi asasinate se comit anual în insule. Mult mai multe decât pe continent. Cum explici Papillon?

  — Domnule comandant, întrucât oamenii de aici nu pot să evadeze, devin arţăgoşi. Trăiesc cot la cot ani de zile şi-i firesc să se ivească duşmănii şi prietenii pe viaţă şi pe moarte. Pe de altă parte, nici cinci la sută din ucigaşi nu sunt descoperiţi, aşa că asasinul sau criminalul e aproape sigur că scapă nepedepsit.

  — Explicaţia dumitale e logică. De când pescuieşti, şi cu ce te îndeletniceşti ca să ai dreptul la pescuit?

  — Sunt vidanjor. La şase dimineaţa mi-am terminat treaba, ceea ce-mi îngăduie să pescuiesc.

  — Tot restul zilei? întreabă Juliette.

  — Nu, la amiază trebuie să mă întorc în lagăr şi pot să ies din nou de la trei până la şase. E foarte neplăcut, deoarece, în funcţie de flux şi reflux, uneori nu mai pot să pescuiesc.

  — O să-i dai un permis special, nu-i aşa, puişor? zice Juliette întorcându-sc spre soţul ei. De la şase dimineaţa la şase seara, să poată pescui în voie.

  — S-a făcut, zise el.

  Părăsesc casa, felicitându-mă că m-am purtat astfel, căci cele trei ore, de la amiază la trei, sunt preţioase. E ora siestei şi aproape toţi supraveghetorii dorm la orele astea, aşa că paza e foarte slabă.

  Practic, Juliette ne-a acaparat – şi pe mine, şi peştele pe care-l prind. Merge până acolo că-l trimite pe tânărul „băiat de casă” să vadă unde pescuiesc, ca să vină să-mi ia peştele. Uneori apare şi-mi spune: „M-a trimis comandanta să iau tot ce-ai pescuit, că are invitaţi la masă şi a facă bouillabaisse{35}” sau cutare alt fel ele mâncare. Pe scurt, dispune cum vrea de peştele meu, ba-mi cere chiar să caut să pescuiesc un anumit soi de peşte, sau să mă bag la fund ca să prind langustine. Treaba asta îmi dă de multe ori peste cap meniul gurbiului dar, pe de altă parte, sunt protejat ca nimeni altul. Are însă şi atenţii:

  — Papillon, mareea e la ora unu?

  — Da, doamna.

  — Vino să mănânci la mine, să nu mai fii nevoit să te întorci în lagăr.

  Şi mănânc la ea, nu în bucătărie, ci întotdeauna în sufragerie. Luând loc pe un scaun în faţa mea, mă serveşte şi-mi toarnă să beau. Nu-i la fel de discretă ca doamna Barrot. Deseori îmi pune întrebări meşteşugite despre trecutul meu. Ocolesc de fiecare dată subiectul care o interesează cel mai mult, viaţa pe care-am dus-o în Montmartre, povestindu-i în schimb tinereţea şi copilăria mea. În timpul ăsta, comandantul doarme în camera lui.

  Într-o dimineaţă, după ce-am prins foarte devreme o mulţime de peşte şi aproape şaizeci de langustine, trec pe la ea la ora zece. O găsesc stând pe scaun, într-un capot alb, iar o tânără, în spatele ei, îi aranjează buclele. Dau bună ziua, după care-i ofer o duzină de langustine.

  — Nu, zice ea, dă-mi-le pe toate. Câte ai?

  — Şaizeci.

  — Perfect, lasă-le aici, te rog. Câţi peşti îţi trebuie pentru tine şi prietenii tăi?

  — Opt.

  — Opreşte-ţi atunci opt şi dă restul băiatului să-i pună la rece.

  Nu mai ştiu ce să spun. Niciodată nu m-a tutuit, mai ales faţă de-o altă femeie, care precis că o să trăncănească. Dau să plec, foarte stânjenit, când o aud că-mi spune:

  — Stai liniştit, ia loc şi bea un lichior de anason. Ţi-o fi cald.

  Femeia asta autoritară mă descumpăneşte într-un asemenea hal că m-aşez. Sorb încet din lichior, aprinzându-mi o ţigară şi uitându-mă la tânăra care o piaptănă pe comandantă şi care din când în când mi-aruncă câte-o privire. Comandanta, care are o oglindă-n mână, bagă de seamă şi-i zice:

  — E chipeş gagicu' meu, aşa-i, Simone? Toate sunteţi geloase pe mine, adevărat?

  Şi se pun amândouă pe râs. Eu nu mai ştiu în ce gaură să mă bag. Spun cu naivitate:

  — Noroc că gagicu' dumneavoastră, cum îl numiţi, nu-i periculos şi. În situaţia în care se află, nu poate să aibă vreo slăbiciune pentru cineva.

  — N-o să-mi spui că n-ai o slăbiciune pentru mine, zice algeriana. Nimeni n-a putut să îmblânzească un leu ca tine, iar eu, uite, eu fac ce vreau. Trebuie să fie o explicaţie, nu-i aşa, Simone?

  — Nu cunosc explicaţia, zice Simone, însă-i sigur că dumneata, Papillon, eşti neîmblânzit cu toată lumea în afară de comandantă. Până acolo că săptămâna trecută cărai peste cincisprezece kilograme de peşte, mi-a povestit nevasta supraveghetorului-şef, şi n-ai vrut să-i vinzi doi peştişori prăpădiţi la care poftea grozav, pentru că nu se găsea carne la măcelărie.

  — Ah! Asta încă n-o aflasem, Simone!

  — Ştii ce i-a răspuns doamnei Kargueret mai deunăzi? continuă Simone. Îl vede trecând cu nişte languste şi cu o murenă cât toate zilele: „Vinde-mi murena asta sau măcar jumătate, Papillon. Cred că ştii că noi, bretonii, ne pricepem s-o gătim grozav.” „Nu numai bretonii o apreciază, doamnă. O mulţime de oameni, inclusiv cei din Ardèche, ştiu încă din timpul romanilor că-i o mâncare delicioasă”. Şi-a plecat mai departe fără să-i vândă nimic.

  Râdeau amândouă să se prăpădească. Mă întorc în lagăr furios şi seara povestesc în gurbi toată tărăşenia.

  — Nu-i deloc a bună, zice Carbonieri. Dameza asta a pus ochii pe tine. Du-te pe acolo cât mai rar şi numai când ştii că e şi comandantul.

  Toată lumea e de aceeaşi părere. Sunt hotărât să procedez întocmai.

  Am descoperit un tâmplar din Valence. E aproape judeţ cu mine. A omorât un pădurar. E un cartofor pătimaş, veşnic dator: ziua se străduieşte să facă obiecte artizanale, iar noaptea pierde tot ce-a câştigat. Adeseori trebuie să meşterească un obiect oarecare ca să plătească unui creditor. În asemenea cazuri se profită de situaţie şi i se dau o sută cincizeci sau două sute de franci pe-un sipeţel din lemn de trandafir care merită trei sute de franci. M-am hotărât să-l atac.

  Într-o zi, ia spălătorie, îi spun:

  — Vreau să-ţi vorbesc în noaptea asta, te aştept la closet. Am să te înştiinţez.

  Ne-am întâlnit noaptea, singuri, ca să vorbim liniştiţi. Îi spun:

  — Bourset, ştii că suntem judeţi?

  — Nu! Cum adică?

  — Nu eşti din Valence?

  — Ba da.

  — Eu sunt din Ardèche, aşa că suntem judeţi.

  — Şi ce-i cu asta?

  — E că nu vreau să fii exploatat când ai nevoie de bani şi să ţi se plătească jumătate din cât face obiectul pe care l-ai meşterit. Adu-mi-l mie, am să-ţi dau cât merită. Asta-i tot.

  — Mulţumesc, zice Bourset.

  Nu scap nici un prilej ca să-l ajut. Mereu are discuţii cu cei cărora le datorează bani. Toate au mers cum au mers până când i-a rămas dator lui Vicioli, bandit corsican din munţi, unul din bunii mei camarazi. Ştirea o capăt de la Bourset. Pe cât înţeleg, Vicioli îl presează să-i plătească datoria de şapte sute de franci, şi că a terminat aproape un secreter mic, dar nu poate să spună când o să fie gata, pentru că-l lucrează în ascuns. Într-adevăr, nu-i voie de făcut mobile mai mari, din pricina cantităţii de lemn pe care-o necesită. Îi răspund c-o să încerc să-l ajut. Iar în înţelegere cu Vicioli pun la cale o mică farsă.

  Urmează ca el să-l înghesuie pe Bourset şi chiar să-l ameninţe grav. Eu am să mă înfăţişez în chip de salvator. Chiar aşa s-a şi întâmplat. De când cu problema asta, aranjată chipurile de mine, Bourset îmi acordă o încredere oarbă. E pentru prima oară în viaţa lui de ocnaş că poate să respire uşurat. Acum pot risca să-i vorbesc.

  Îi spun într-o seară:

  — Ai de la mine două mii de franci dacă faci ce-ţi cer: o plută din piese detaşate, pentru două persoane.

  — Ascultă, Papillon, n-aş face asta pentru nimeni, dar pentru tine sunt gata să risc doi ani de recluziune. Dar e o hibă: nu pot să scot demne mărişoare din atelier.

  — Am eu pe cineva.

  — Pe cine?

  — Cumnaţii cu căruciorul, Naric şi Quenier. Cum ai de gând să procedezi?

  — Trebuie desenat mai întâi un plan la scară, apoi meşterite piesele, una câte una, cu nuturi, ca să se-mbuce perfect. Greul e să găsesc lemn care pluteşte bine, pentru că-n Insule e numai lemn tare, care nu-i bun de aşa ceva.

  — Când îmi dat răspunsul?

  — În trei zile.

  — Vrei să pleci cu mine?

  — Nu.

  — De ce?

  — Mi-e frică de rechini şi c-o să mă înec.

  — Făgăduieşti c-o să m-ajuţi pân' la capăt?

  — Jur pe copiii mei. Doar c-o să cam dureze.

  — Fii atent: am să-ţi pregătesc chiar de pe-acum o acoperire la caz că se întâmplă ceva. O să copiez planul plutei cu mâna mea pe-o foaie de caiet. Am să scriu dedesubt. „Bourset, dacă ţii la viaţă, meştereşte pluta pe care am desenat-o aici”. Mai târziu, am să-ţi dau în scris cele ce vreau în legătură cu executarea fiecărei piese. De cum termini o bucată, o depozitezi unde am să-ţi spun. O să dispară de-acolo, dar să nu încerci să afli cine şi când a luat-o (ideea asta pare să-l liniştească). În felul ăsta scapi de cazne dacă eşti prins şi nu rişti decât o pedeapsă uşoară de vreo şase luni.

  — Dar dacă te agaţă pe tine?

  — O să fie invers, o să recunosc că eu am scris ce-am vrut de la tine. Desigur că va trebui să păstrezi bileţelele respective. Ne-am înţeles?

  — Da.

  — Ti-e frică?

  — Nu, mi-a trecut, şi sunt bucuros să te-ajut.

  N-am spus încă nimănui nimic. Aştept mai întâi răspunsul lui Bourset. Abia după o lungă şi nesfârşită săptămână am reuşit să stau de vorbă cu el. Între patru ochi, la bibliotecă. Suntem singuri. E duminică dimineaţa. Sub spălător, în curte, jocul de cărţi e-n toi. Vreo optzeci de jucători şi tot pe atâţia chibiţi.

  De la bun început îmi umple sufletul de bucurie:

  — Cel mai greu era să fac rost de nişte lemn uşor şi uscat, în cantitate îndestulătoare. I-am dat de cap meşterind un soi de coviltir de lemn umplut cu nuci de cocos uscate, cu învelişul lor de fibre, bineînţeles. Fibrele astea sunt tot ce poate fi mai uşor, şi nu lasă apa să pătrundă. Când o fi pluta gata, faci cum ştii să găseşti destule nuci de cocos ca să le vâri înăuntru. Va să zică, mâine fac prima piesă. O să-mi ia cam trei zile. Începând de joi, poate s-o ia unul din cumnaţi, de cum se crapă de ziuă. Nu m-apuc de altă piesă până n-o văd pe cea dinainte plecată din atelier. Uite planul pe care l-am desenat, copiază-l şi dă-mi scrisoarea pe care mi-ai făgăduit-o. Le-ai vorbit ălor doi cu căruciorul?

  — Nu, încă nu, aşteptam răspunsul tău.

  — Ei bine, uite c-am zis da.

  — Mulţumesc, Bourset, nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa. Te rog să primeşti cinci sute de franci.

  Se uită ţintă-n ochii mei şi-mi zice:

  — Nu, ţine-ţi banii. Dacă ajungi pe continent, ai să ai nevoie de ei ca să te cărăbăneşti mai departe. Începând de azi nu mai joc cărţi până nu te văd plecat. Cu ce-o să mai ciubucăresc, scot eu bani de ţigări şi de-o friptură.

  — De ce nu vrei să-i iei?

  — Pentru că n-aş face asta nici pentru zece mii de franci. E prea riscant, în ciuda măsurilor tale de prevedere. Dar pe degeaba pot s-o fac. Şi tu m-ai ajutat, eşti singurul care mi-ai întins o mână frăţească. Chiar dacă mi-e frică, sunt bucuros să te-ajut să-ţi recapeţi libertatea.

  În timp ce copiez planul pe-o foaie de caiet, mă cuprinde ruşinea în faţa unei mărinimii atât de naive. Nici prin cap nu-i trecuse că gesturile mele fuseseră calculate şi interesate. Ca să mă mai ridic puţin în ochii mei, mă văd silit să-mi spun că trebuie să evadez cu orice preţ, chiar cu preţul unor situaţii grele şi nu întotdeauna demne de laudă. Peste noapte am stat de vorbă cu Naric, zis Moacă Bună, care o să-l pună după aia în temă pe cumnatu-său. Îmi spune fără şovăială:

  — Te poţi bizui pe noi în ce priveşte scoaterea pieselor din atelier. Numai să nu fii grăbit, că n-o să le putem extrage decât o dată cu nişte chestii mai importante, pentru vreo bina din Insulă. În tot cazul, îţi făgăduiesc că n-o să lăsăm să ne scape vreo ocazie.

  E-n regulă. Rămâne să mai vorbesc cu Matthieu Carbonieri, deoarece cu el vreau să evadez. E de acord sută la sută.

  — Matthieu, am găsit cine să-mi facă pluta, am găsit cine să-mi scoată piesele din atelier. Rămâne să găseşti în grădina ta un loc unde să îngropăm pluta.

  — Nu, într-o grădină de zarzavat e periculos, pentru că noaptea vin caraliii să fure zarzavaturi. Dacă bagă de seamă că sună a gol pe unde calcă, am sfeclit-o. O să pregătesc o ascunzătoare într-un parapet. Scot un pietroi şi fac un soi de văgăună. În felul ăsta, cum soseşte o piesă, doar ridic pietroiul şi-l pun la loc după ce-am băgat bucata de lemn la fereală.

  — Să-ţi aducă piesele direct în grădină?

  — Nu, ar fi prea mare primejdia. Cumnaţii cu căruciorul n-au ce să caute la mine-n grădină, ar fi mai bine s-aranjeze în aşa fel ca să lase piesa mereu în alt loc, nu prea departe de grădina mea.

  — În regulă.

  S-ar părea că totul e pus la punct. A mai rămas chestia cu nucile de cocos. Văd eu cum fac rost de câte-mi trebuie fără să bată la ochi.

  Simt de-a binelea că prind viaţă. Mai trebuie să stau de vorbă cu Galgani şi cu Grandet. N-am dreptul să tac, căci s-ar putea să fie acuzaţi de complicitate. Ar fi cazul să mă despart de ei oficial, ca să mă descurc singur. Când le spun că pregătesc o evadare şi că trebuie să mă despart de ei, sar amândoi cu gura pe mine şi refuză categoric:

  — Uşcheşte-te cât mai repede. Vedem noi cum ne descurcăm. Până una-alta, rămâi cu noi, am trecut şi prin chestii mai grele.

  E-o lună şi mai bine de când am pornit să pregătesc evadarea. Am şi primit şapte piese, dintre care două mari. M-am dus să văd parapetul unde a aranjat Matthieu ascunzătoarea. Nu se observă c-ar fi mişcat pietroiul din loc, a avut grijă să vâre nişte muşchi de jur împrejur. E perfectă, dar cred că scobitura e prea mică, n-o să încapă totul. În sfârşit, deocamdată e loc destul.

  Faptul că-mi pregătesc evadarea îmi ridică formidabil moralul. Mănânc mai mult ca oricând şi datorită pescuitului sunt în mare formă. Afară de asta, în fiecare dimineaţă, la stânci, fac peste două ore de gimnastică. Îmi exersez în special picioarele, căci braţele sunt bine puse la punct cu pescuitul. Am inventat o şmecherie pentru picioare: înaintez în mare mai mult decât ar cere pescuitul, pentru ca valurile să mă izbească în coapse. Când mă lovesc, îmi încordez muşchii ca să-mi păstrez echilibrul. Rezultatele sunt excelente.

  Juliette, comandanta, continuă să se poarte foarte drăguţ cu mine, dar a băgat da seamă că nu mai intru-n casă decât dacă e şi soţul ei. Mi-a spus-o de la obraz şi, ca să mă liniştească, mi-a explicat că-n ziua când se coafa a glumit. Cu toate astea, fata care-i slujeşte drept coafeză mă pândeşte adeseori când mă întorc de la pescuit, adresându-mi mereu câteva cuvinte amabile despre sănătatea şi moralul meu. Totul decurge aşadar cum nu se poate mai bine. Bourset nu pierde nici o ocazie ca să mai lucreze vreo piesă. Se-împlinesc două luni şi jumătate de când am început treaba.

  Ascunzătoarea s-a umplut, aşa cum prevăzusem, Nu mai lipsesc decât două piese, cele mai lungi: una de doi metri şi alta de-un metru cincizeci. Astea n-o să încapă în scobitură.

  Privind spre cimitir, zăresc un mormânt proaspăt, al soţiei unui supraveghetor, decedată săptămâna trecută. Zace acolo un buchet prăpădii de flori ofilite. Paznicul cimitirului e-un fost ocnaş pe jumătate orb, poreclit Papa. Stă cât e ziua de lungă la umbra unui cocotier în partea opusă a cimitirului şi, de-acolo de unde e, nu poate să vadă mormântul nici dacă se apropie de el careva. Întrevăd astfel posibilitatea de-a folosi mormântul ăsta ca să montez pluta şi să vâr în soiul ăla de cofraj pe care l-a făcut tâmplarul cât mai multe nuci de cocos. O să fie nevoie cam de treizeci-treizeci şi patru, mai puţin decât fusese prevăzut. Am peste cincizeci de bucăţi, împrăştiate prin diferite locuri. Numai în curtea Juliettei se află vreo duzină. „Băiatul de casă” crede că le-am depozitat acolo ca să extrag uleiul din ele.

  Când aflu că soţul răposatei a plecat pe continent, hotărăsc să scot o parte din pământul mormântului, până la sicriu.

  Pe zidul lui, Matthieu Carbonieri stă de şase. Pe cap şi-a pus o batistă albă Înnodată la cele patru capete. Lângă el, o batistă roşie, înnodată şi ea la capete. Câtă vreme nu-i nici un pericol, o ţinem cap pe cea albă. Cum se iveşte careva, oricine-ar fi, o pune pe-aia roşie.

  Treaba asta, foarte riscantă, nu-mi ia decât-o după-amiază şi o noapte. N-a trebuit să scot pământul până la sicriu, deoarece am fost nevoit să lărgesc groapa cât lăţimea plutei, un metru douăzeci plus un pic de joc. Orele mi s-au părut nesfârşitei iar batista roşie a apărut de câteva ori. În sfârşit, azi-dimineaţă am isprăvit. Groapa e acoperită cu frunze împletite de cocotier, alcătuind un soi de podea destul de rezistentă. Deasupra-i pământ şi o mică bordură. Nu se vede aproape nimic. Sunt la capătul răbdărilor.

  Se fac trei luni de când tot pregătesc evadarea asta. Toate bucăţile de lemn au fost scoase de la fereală, legate şi numerotate. Ele odihnesc pe sicriul răposatei, bine ascunse de pământul care acoperă rogojinile. În gaura din zid am băgat trei saci de făină şi o frânghie de-doi metri pentru velă, o sticlă plină cu chibrituri şi cartonaşe cu fosfor, o duzină de cutii de lapte, şi gata.

  Bourset e din ce în ce mai agitat. De parc-ar pleca el în locul meu. Lui Naric îi pare rău că n-a spus da de la început. Am fi calculat o plută pentru trei persoane în loc de două.

  E anotimpul ploilor, toarnă zilnic, asta mi-e de folos pentru drumurile la cimitir, unde-am terminat aproape cu montarea plutei. Lipsesc cele două rame ale saşiului. Ara adus nucile de cocos tot mai aproape de grădina prietenului meu. Pot fi luate lesne şi fără vreo primejdie din grajdul bivolilor, care stă deschis. Prietenii nu mă întreabă niciodată cum mai stau. Îi aud doar din când în când:

  — E-n regula?

  — Da, merge bine.

  — Durează cam mult, nu crezi?

  — Nu se poate mai repede, altfel e prea riscant.

  Asta-i tot. În timp ce căram de la Juliette nucile de cocos depozitate, ea a văzut mişcarea şi mi-a băgat frica-n oase.

  — Ia spune, Papillon, mai faci uleiul ăla de cocos? De ce nu-l prepari aici, în curte? Ai cu ce să le despici şi ţi-aş fi împrumutat o oală mare în care să bagi miezul.

  — Mai bine fac asta în lagăr.

  — Mă mir, în lagăr n-o să-ţi prea vină la îndemână. Apoi, după o clipă de gândire, o aud:

  — Vrei să-ţi spun ceva? Nu cred că te-apuci sa faci ulei de cocos.

  Am îngheţat. Juliette continuă:

  — Mai întâi, la ce ţi-ar folosi, găseşti la mine ulei de măsline cât pofteşti. Nucile astea sunt pentru altceva, nu-i aşa?

  Mă trec toate sudorile, m-aşteptam din prima clipă să vorbească de evadare. Mi s-a tăiat respiraţia. Îi spun:

  — Doamnă, e un secret, dar vă văd atât de intrigată şi de curioasă, c-o să-mi stricaţi surpriza pe care v-o pregăteam. Am să vă spun doar atât, c-am ales nucile astea mari ca să le golesc şi să lucrez ceva foarte nostim pentru dumneavoastră. Asta-i adevărul.

  Am câştigat, căci îmi răspunde:

  — Papillon, nu te deranja pentru mine, şi-n primul rând îţi interzic să-ţi cheltuieşti banii ca să-mi dăruieşti ceva deosebit. Îţi mulţumesc sincer, dar te rog să renunţi.

  — Bine, am să văd.

  Uf! Pe dată o rog să-mi ofere un lichior, lucru ce n-am făcut nicicând. Din fericire, nu-şi dă seama cât sunt de tulburat. Dumnezeu ţine cu mine.

  Plouă zilnic, mai ales după-amiaza şi noaptea. Mi-e teamă ca apa, infiltrându-se în stratul subţire de pământ, să nu-mi dea la iveală rogojinile cu nuci de cocos. Matthieu înlocuieşte în permanenţă pământul luat de apă. Dedesubt trebuie să fie o lăcăraie. Cu ajutorul lui Matthieu, trag rogojinile: apa acoperă aproape tot sicriul. E cam de rău. În apropiere se află cavoul a doi copii morţi demult. Într-o zi desprindem lespedea, pătrund înăuntru şi încep să găuresc cimentul cu un drug cu vârf ascuţit, cât mai jos cu putinţă înspre mormântul cu plută. De cum sparg cimentul, n-apuc bine să vâr drugul în pământ, că ţâşneşte un şuvoi zdravăn de apă. Apa se scurge din celălalt mormânt şi intră în cavou. Ies afară când mi-ajunge apa la genunchi. Pun lespedea la loc şi o chituiesc cu chit alb, pe care mi-l procurase Naric. În felul ăsta, apa din mormântul-ascunzătoare a scăzut la jumătate. Seara, Carbonieri îmi spune:

  — Mare bătaie de cap cu evadarea asta!

  — Nu mai e mult, Matthieu.

  — Să sperăm.

  E drept, parcă stăm pe jeratic.

  Dimineaţa am coborât până la chei. L-am rugat pe Chapar să-mi cumpere două kilograme de peşte, o să mă duc să-l iau la amiază. De acord. Urc din nou spre grădina lui Carbonieri. Când mă apropii, văd trei căşti albe. De ce-or fi trei caralii în grădină? S-au pornit pe-o percheziţie? Ar fi de mirare. Nicicând n-am văzut deodată trei caralii la Carbonieri. Aştept mai mult de-o oră, dar nu mai pot să rabd. Mă hotărăsc să văd despre ce-i vorba. Pornesc direct pe drumul care duce la grădină. Caraliii aşteaptă să mă apropii. Sunt tot nedumerit, am ajuns la vreo douăzeci de metri de ei, când iată că Matthieu îşi pune batista albă pe cap. Respir în sfârşit uşurat, şi am vreme să-mi revin până ajung în dreptul lor.

  — Bună ziua, domnilor supraveghetori. Bună ziua, Matthieu. Am venit să iau papaia pe care mi-ai făgăduit-o.

  — Îmi pare rău, Papillon, dar a fost şterpelită azi-dimineaţă când m-am dus să iau prăjinile pentru fasolea agăţătoare. Dar în patru-cinci zile se coc altele, au şi început să se îngălbenească. Aşadar, domnilor supraveghetori, nu vreţi câteva salate, roşii şi ridichi pentru soţiile dumneavoastră?

  — Îţi îngrijeşti bine grădina, Carbonieri, felicitările mele, zice unul din ei.

  Indivizii acceptă roşiile, salatele şi ridichile, şi-o întind. Plec ostentativ înaintea lor, cu două salate.

  Trec prin cimitir. Mormântul e pe jumătate dezvelit de ploaia care a cărat pământul. Rogojinile se zăresc de la zece paşi. O să se cheme cu-adevărat că Dumnezeu a ţinut cu noi, dacă nu ne-a descoperit nimeni. În fiecare noapte vântul suflă din răsputeri, măturând platoul insulei şi şuierând turbat; deseori e însoţit de ploaie. Să sperăm c-o să dureze. E-o vreme ideală ca să pleci, dar nu ca să te îndrepţi spre mormânt.

  Cea mai mare bucată de lemn, cea de doi metri, a sosit cu bine la domiciliu, lângă celelalte ale plutei. Am şi montat-o; a intrat la fix, fără efort, în nuturi. Bourset a sosit degrabă în lagăr să afle dacă am primit bucata asta, de-o însemnătate excepţională, dar care ne încurcă a dracului. E-n culmea fericirii aflând că totul a mers bine. S-ar zice că nu era sigur c-o s-o căpătăm. Îl întreb:

  — Ai vreo bănuială? Crezi c-o mai fi aflat careva? Ai trăncănit?Răspunde.

  — Nu, categoric nu!

  — Şi totuşi parcă eşti îngrijorat. Vorbeşte.

  — M-au impresionat neplăcut privirile iscoditoare ale unui anume Bébert Celier. Am impresia că l-a văzut pe Naric luând bucata de lemn de sub masa lui de tâmplar, băgând-o într-un butoi cu var şi plecând apoi cu ea. L-a urmărit pe Naric din ochi până la uşa atelierului. Cei doi cumnaţi se duceau să văruiască o clădire. Asta mă băgase-n sperieţi.

  Îi spun lui Grandet:

  — Bébert Celier ăsta e din baraca noastră, nu poate să fie un turnător.

  Îmi răspunde:

  — E-un fost militar, a lucrat la terasamente. Pricepi ce-i eu el: batalion disciplinar, un soldăţoi căpăţânos care-a trecut prin toate închisorile militare din Maroc şi din Algeria, bătăuş, cuţitar temut, pederast mort după băieţi şi cartofor. N-a fost niciodată civil. În concluzie: un netrebnic, extrem de periculos. Ocna e viaţa lui. Dacă ai bănuieli serioase, ia-i-o înainte, lichidează-l la noapte, nu mai apucă să te denunţe, dacă asta are de gând.

  — Nu înseamnă că-i turnător.

  — Aşa-i, zice Galgani, dar nici nu înseamnă că-i om de treabă. Ştii bine că, ocnaşii de soiul lui nu văd evadările cu ochi buni. Prea le strică tabieturile. În alte privinţe nu ciupesc, dar dacă-i vorba de-o evadare, mai ştii?

  Mă sfătuiesc cu Matthieu Carbonieri. E de părere să-l lichidăm la noapte, şi chiar el să-l omoare. Fac greşeala să-l împiedic. Nu mă împac cu gândul de-a asasina sau de-a lăsa să fie ucis careva pe baza unor simple impresii. Dacă cele relatate de Bourset sunt o născocire? Poate că de frică face din ţânţar armăsar. Îl întreb pe Naric:

  — Moacă Bună, ai băgat ceva de seamă în privinţa lui Bébert Celier?

  — Eu, nu. Am pus butoiul pe umăr, ca temnicerul de la poartă să nu poată vedea ce-i înăuntru. După cum stabilisem, urma să mă proţăpesc în faţa temnicerului, fără să dau butoiul jos, aşteptând să vină cumnatu-meu. Asta ca arabul să priceapă că nu-s grăbit să ies şi să-l fac s-aibă încredere, să nu mai scotocească prin butoi. După aia însă, zicea cumnatu-meu, i s-a părut că-l vede pe Bébert Celier că se gineşte la noi.

  — Care-i părerea ta?

  — Cred că din pricina bucăţii ăsteia, de-o mare însemnătate, şi care o vezi dintr-o ochire că-i pentru o plută, cumnatu-meu se emoţionase şi-l apucase frica. Mai curând i s-o fi părut c-a observat ceva.

  — Aşa socotesc şi eu. S-o lăsăm baltă. În privinţa ultimei bucăţi, până o scoateţi, vedeţi pe unde se învârteşte Bébert Colier. Feriţi-vă de el ca de-un caraliu.

  Mi-am petrecut toată noaptea jucând nebuneşte după sistemul „Marseillaise”. Am câştigat şapte mii de franci. Cu cât jucam mai aiurea, cu-atât câştigam mai mult. La patru şi jumătate plec, chipurile, la corvoadă. Îl las pe martinichez să lucreze în locul meu. Ploaia a încetat şi-i încă beznă până ajung la cimitir. Potrivesc pământul cu picioarele, căci n-am putut găsi lopata, dar merge destul de bine şi cu ghetele. La şapte, când cobor la pescuit, e-un soare de toată frumuseţea. Mă îndrept spre vârful sudic ăl Insulei Royale, unde mă bate gândul să las pluta la apă. Marca e adâncă şi aspră. Nu-mi dau bine seama, dar am impresia că n-o să fie uşor să ne desprindem de insulă fără să ne izbească vreun val de stânci. Mă apuc de pescuit şi prind degrabă o mulţime de roşioare. N-a trecut mult, mă trezesc cu mai bine de cinici kilograme de peşte. Las undiţa şi-l spăl cu apă de mare. Sânt foarte îngrijorat, obosit de jocul îndrăcit de azi-noapte. Lungit la umbră, simt cum îmi recapăt puterile, zicându-mi că încordarea în care trăiesc de peste trei luni se apropie de sfârşit şi, gândindu-mă la cazul Celier, ajung din nou la concluzia că n-am dreptul să-l asasinez.

  Mă duc să dau ochii cu Matthieu. De pe zidul grădinii sale se vede bine mormântul. Aleea e plină de pământ. O să-l măture Carbonieri la amiază. Trec pe Ia Juliette, îi dau jumătate din peşte. O aud că-mi spune:

  — Papillon, te-am visat urât azi-noapte, erai plin de sânge şi pe urmă te-au pus în lanţuri. Să nu faci vreo prostie, aş suferi prea rău dacă ţi s-ar întâmpla ceva. Atât de mult m-a impresionat visul că nu mi-a mai ars nici să mă spăl, nici să mă pieptăn. M-am uitat cu binoclul să văd pe unde pescuieşti şi nu te-am zărit. Unde ai prins peştele ăsta?

  — Din cealaltă parte a insulei. De-aia nu m-aţi văzut.

  — De ce te duci să pescuieşti aşa de departe, unde nu pot să te văd cu binoclul? Dacă te ia vreun val? N-o să te vadă nimeni să-ţi dea o mână de ajutor şi să scapi de rechini.

  — Oh! De ce exageraţi?

  — Crezi că exagerez? Îţi interzic să pescuieşti în partea aia a Insulei, şi dacă nu mă asculţi, pun să-ţi ia permisul de pescuit.

  — Vă rog, doamnă, fiţi înţelegătoare. Ca să vă fac pe voie, o să-i spun băiatului care vă slujeşte unde mă duc să pescuiesc.

  — Bine. Dar pari obosit.

  — Da, doamnă, mă duc în lagăr să mă odihnesc.

  — Bine, dar te-aştept la patru la cafea. Vii?

  — Ba, doamnă. Negreşit.

  Asta mai lipsea la nervii mei, visul Juliettei! De parcă n-aş fi avut şi-aşa destule probleme, mai era nevoie şi de vise.

  Bourset simte cu-adevărat că-i urmărit. Sunt cincisprezece zile de când aşteptăm ultima bucată, de-un metru cincizeci. Naric şi Quenier spun că n-au mirosit nimic ciudat, cu toate astea Bourset se încăpăţânează să nu facă scândura. Dacă n-ar fi avut cinci nuturi care trebuie să se îmbuce la milimetru, Matthieu ar fi meşterit-o în grădină. În ea intră de fapt celelalte cinci rosturi ale plutei. Naric şi Quenier, îndeletnicindu-se cu repararea capelei, scot şi introduc lesne în atelier tot felul de materiale. Ba mai mult, se slujesc uneori de un căruţ tras de-un bivolaş. Trebuie să profităm de împrejurarea asta.

  Îmboldit de noi, Bourset se lasă greu, dar face bucata respectivă a plutei. Într-o zi declară că acum e sigur: după ce pleacă, umblă cineva la piesă şi pe urmă o pune la loc. A mai rămas de tăiat un nut la capăt. Hotărâm că după asta o să ascundă bucata de lemn sub masa lui de tâmplărie. O să pună un fir de păr deasupra, să afle dacă umblă cineva pe-acolo. Meştereşte nutul şi, la ora şase, pleacă ultimul din atelier, după ce-a constatat că n-a mai rămas nimeni în afara caraliului. Bucata e la locul ei, cu firul de păr. La amiază mă aflu în lagăr, aşteptând sosirea lucrătorilor de la atelier, optzeci de inşi. Naric şi Quenier au sosit, dar nu şi Bourset. Se apropie de mine un neamţ şi-mi întinde o scrisorică bine lipită. N-a fost deschisă. Citesc: „Firul de păr a dispărut, aşa că s-a umblat la piesă. L-am rugat pe caraliu să mă lase să lucrez cât durează pauza de după-masă, să termin un sipeţel din lemn de trandafir. A fost de acord. O să scot piesa şi o s-o pun în locul uneltelor lui Naric. Înştiinţează-i. La trei ar trebui s-o scoată imediat. Poate că i-o luăm înainte individului care a ochit piesa.”

  Naric şi Quenier sunt de acord. O să se aşeze în fruntea lucrătorilor care merg la atelier. Până s-apuce să intre cu toţii, doi tipi în faţa uşii o să se mardească un pic. Rugăm să ne facă serviciul ăsta doi judeţi de-ai lui Carbonieri, doi corsicani din Montmartre: Massani şi Santini. Nu întreabă de ce, şi asta-i foarte bine. Naric şi Quenier o să profite de treaba asta ca s-o şteargă în viteză cu nişte materiale, grăbiţi chipurile să meargă la lucru şi nevrând să caşte gura la încăierare. Suntem cu toţii de acord că mai avem o şansă. Dacă ţine figura, n-am voie să mă clintesc o lună sau două, precis că unul sau mai mulţi au mirosit că se lucrează la o plută. N-au decât să afle cine, şi unde-i pitită.

  În sfârşit, se face două jumătate, oamenii se pregătesc, între apel şi plecarea la lucru trec treizeci de minute. Pleacă. Bébert Celier e cam pe la mijlocul coloanei, alcătuită din douăzeci de rânduri a câte patru.

  Naric şi Quenier sunt în rândul întâi, Massini şi Santini în al doisprezecelea, Bébert Celier în al zecelea. Cred că-i bine aşa, căci în clipa când Naric o să înşface nişte lemne, nişte dulapi şi piesa, încă n-o să fie toţi înăuntru. Bébert o să se afle cam pe la poarta atelierului sau chiar ceva mai în faţă. Când o să se pornească încăierarea, având în vedere c-o să zbiere ca nişte apucaţi, o să întoarcă toţi capul, automat, inclusiv Bébert, să vadă despre ce-i vorba. S-a făcut de patru, totul a mers strună, piesă e sub o grămadă de materiale în biserică. N-au putut s-o scoată din capelă, dar acolo e la mare fix.

  Mă duc s-o văd pe Juliette, nu-i acasă. La înapoiere trec prin piaţa unde se află Administraţia. La umbră, în picioare, îi văd pe Massini şi pe Jean Santini, care aşteaptă să fie băgaţi la carceră. Treaba era ştiută. Trec pe lângă ei şi-i întreb:

  — Cât?

  — Opt zile, răspunde Santini. Un caraliu corsican zice:

  — Te-apucă jalea să vezi doi judeţi care se mardesc! Mă întorc în lagăr. E ora şase, Bourset revine radios:

  — Parc-aş fi avut cancer, şi pe urmă vine doctorul şi zice că s-a înşelat, că n-am nimic.

  Carbonieri şi prietenii mei zburdă de fericire şi mă pentru felul cum am aranjat treaba. Naric şi Quenier sunt şi ei bucuroşi. Merge ca pe roate. Dorm toată noaptea deşi cartoforii au venit decuseară să mă poftească la joc. Mă prefac că mă doare rău capul. Adevărul e că sunt mort de somn, dar mulţumit şi fericit că mă aflu în pragul izbânzii. Ce-a fost mai greu a trecut.

  Azi-dimineaţă Matthieu a pus piesa provizoriu în gaura din zid. Într-adevăr, paznicul cimitirului mătură aleile dinspre mormântul-ascunziş. N-ar fi prudent să ne apropiem acum. Zilnic mă duc în zori, în viteză, cu o lopată de lemn, să aranjez pământul de pe mormânt. Curăţ cu o mătură aleea, apoi, la fel de repede, mă întorc la vidanjare, lăsând într-un colţ mătura şi lopata. Se fac tocmai patru luni de când se pregăteşte evadarea şi nouă zile de când am primit, în sfârşit, ultima, bucată. Plouă mereu, zilnic, uneori şi toată noaptea. Toate simţurile îmi sunt în stare de alarmă pentru cele două clipe hotărâtoare: mai întâi scoaterea faimoasei piese din grădina lui Matthieu şi montarea ei la plută, cu fiecare rost bine fixat, în lăcaşul lui. Treaba asta se poate face doar ziua. Şi pe urmă, plecarea. N-o să meargă imediat, pentru că, o dată cu pluta scoasă, vor trebui fixate nucile de cocos şi alimentele.

  Ieri i-am povestit totul lui Jean Castelli, şi unde-am ajuns. E bucuros să mă ştie aproape de ţintă.

  — Luna e-n primul pătrar, îmi spune el.

  — Ştiu, se cheamă că n-o să mă stânjenească la miezul nopţii. Refluxul e la zece, timpul prielnic pentru lăsarea la apă ar fi între unu şi două noaptea.

  Am hotărât împreună cu Carbonieri să grăbim mişcarea. Mâine dimineaţă la nouă se montează piesa. Iar noaptea, evadarea.

  A doua zi dimineaţa, coordonând cum trebuie ce-aveam de făcut, trec din grădină în cimitir şi sar zidul cu o lopată. Pe când înlătur pământul de pe rogojini, Matthieu scoate pietroiul şi vine să-mi aducă piesa. Ridicăm împreună rogojinile şi le dăm deoparte. Pluta se iveşte frumuşel, la locul ei, în perfectă stare. Mânjită de pământul lipit de ea, dar în regulă. O scoatem afară, căci pentru a plasai piesa e nevoie de spaţiu pe margini. Potrivim cele cinci nuturi bine înţepenit fiecare în lăcaşul său. Ca să intre, trebuie să ciocănim cu o piatră. În clipa când, în sfârşit, am isprăvit şi ne pregătim s-o punem iar la fereală, apare un paznic cu arma-n mână.

  — La prima mişcare vă curăţ!

  Dăm drumul plutei şi ridicăm mâinile. Îl ştiu pe caraliu, e supraveghetorul-şef al atelierului.

  — Nu faceţi dobitocia să vă împotriviţi, v-am găbjit. Înghiţiţi-o, măcar scăpaţi cu viaţă, c-atârnă doar de-un fir, şi tare aş avea chef să vă ciuruiesc. Hai, daţi-i drumul, tot cu mâinile sus! Valea, spre comandament!

  Trecând pe poarta cimitirului, dăm ochii cu un temnicer arab. Caraliul îi spune:

  — Mohamed, mersi că m-ai servit. Treci pe la mine mâine dimineaţă, să capeţi ce ţi-am făgăduit.

  — Mulţumesc, zice guzganul, viu negreşit, dom'le şef, dar şi Bébert Celier trebuie să-mi dea pincă, nu-i aşa?

  — Înţelege-te cu el, zice caraliul. Atunci zic:

  — Al de ne-a ciripit e Bébert Celier, aşa-I. Domnule şef?

  — N-am zis-o eu.

  — Totuna-i, e bine de ştiut.

  În timp ce ne ocheşte mai departe cu puşca, caraliul spune:

  — Mohamed, percheziţionează-i.

  Arabul îmi ia şişul prins de cordon şi pe-al lui Matthieu. Ii spun:

  — Mohamed, mare hoţ mai eşti. Cum de ne-ai ginit?

  — Mă căţăram zilnic într-un cocotier, să văd unde aţi ferit pluta.

  — Cine ţi-a şoptit să faci asta?

  — Întâi Bébert Celier, după aia supraveghetorul Bruet.

  — Valea, zice caraliul, prea multă trăncăneală. Puteţi lăsa mâinile jos, şi mai iute mişcarea.

  Cel patru sute de metri până la comandament mi-au părut cel mai lung drum făcut vreodată. Eram la pământ. Atât amar de luptă ca până la urmă să ne prindă. Doamne, tare nemilostiv eşti cu mine! Sosirea noastră la comandament a stârnit o întreagă dandana, căci pe drum întâlnisem paznici ce se alăturaseră celui care continua să ne ţină în bătaia carabinei. Când am ajuns eram urmaţi de vreo şapte-opt paznici.

  Comandantul, înştiinţat de arabul care alergase înainte, e-n pragul uşii Administraţiei, împreună cu Dega şi cinci gardieni-şefi.

  — Ce s-a întâmplat, domnule Bruet? întrebă comandantul.

  — S-a întâmplat că pe ăştia doi i-am prins în flagrant delict, pe când piteau o plută care s-ar zice că-i gata.

  — Ce-ai de spus, Papillon?

  — Nimic, am să vorbesc la instrucţie.

  — Bagă-i la carceră.

  Mă bagă într-o carceră a cărei fereastră astupată dă spre intrarea la comandament. În carceră e întuneric, dar aud glasuri pe strada comandamentului.

  Treaba merge repede. La ora trei ne scot şi ne pun fiarele.

  În sală, un fel de tribunal: comandantul, comandantul adjunct, gardianul-şef. Un caraliu face pe grefierul. Aşezat deoparte, la o măsuţă, Dega, cu un creion în mână, notează probabil declaraţiile din zbor.

  — Charrière şi Carbonieri, ascultaţi raportul făcut de domnul Bruet contra voastră: „Eu, Bruet Auguste, gardian-şef, directorul atelierului de pe Insulele Salvării, acuz doi ocnaşi, pe Charrière şi pe Carbonieri, de furt, deturnare de bunuri ale statului. Îl acuz pe tâmplarul Bourset de complicitate. Cred, de asemeni, că-i pot învinui de complicitate şi pe Naric şi Quenier. Adaug că pe Charrière şi Carbonieri i-am prins în flagrant delict, profanând mormântul doamnei Privat, pe care-l foloseau ca să-şi ascundă pluta.”

  — Ce-ai de spus? întreabă comandantul.

  — Mai întâi, Carbonieri n-are nici un amestec în treaba asta. Pluta e calculată să ducă un singur om, pe mine.

  — L-am silit să mă ajute la scosul rogojinilor de pe mormânt, treabă pe care n-o puteam face de unul singur. Deci, Carbonieri nu-i vinovat de deturnare şi furt din bunurile statului, nici de complicitate la evadare, de vreme ce evadarea n-a avut loc. Bourset e-un amărât care a lucrat sub ameninţarea cu moartea. Cât despre Naric şi Quenier, pe ăştia aproape nici nu-i cunosc. Afirm că n-au nici un amestec în povestea asta.

  — Nu prea seamănă cu ce spune informatorul meu, zice caraliul.

  — Bébert Celier ăsta, care v-a informat, s-ar putea să-i convină treaba ca să se răzbune pe careva, compromiţându-l printr-o mărturie falsă. Cine poate să aibă încredere într-un turnător?

  — Pe scurt, zice comandantul, eşti acuzat oficial de furt şi deturnare de bunuri ale statului, de profanare de morminte şi de încercare de evadare. Iscăleşte actul.

  — Nu iscălesc, dacă nu se trece şi declaraţia mea despre Carbonieri, Bourset şi cei doi cumnaţi, Naric şi Quenier.

  — De acord. Întocmiţi documentul.

  Iscălesc. Imposibil să spun limpede ce simt de când cu înfrângerea din ultima clipă. Parcă sunt nebun în carcera asta, abia mănânc, nu umblu, în schimb fumez, fumez neîncetat, o ţigară după alta. Noroc că Dega îmi face rost din belşug de tutun. Zilnic avem o oră de plimbare dimineaţa, la „solar”, în curtea celulelor disciplinare.

  Azi-dimineaţă comandantul a venit să stea de vorbă cu mine. Lucru ciudat, deşi lui i-ar fi dăunat cel mai mult reuşita evadării, tocmai el e cel mai puţin înfuriat pe mine.

  Îmi spune zâmbind că, după părerea nevesti-si, era normal ca un bărbat să încerce să evadeze, doar dacă nu-i o lepădătură. Mă trage de limbă foarte isteţ, încearcă să mă facă să recunosc complicitatea lui Carbonieri. Am impresia că l-am convins şi-i explic că i-ar fi fost practic imposibil lui Carbonieri să-mi refuze un ajutor de câteva clipe pentru scoaterea rogojinilor.

  Bourset i-a arătat biletul de ameninţare şi planul făcute de mine. În ceea ce-l priveşte, comandantul e pe deplin convins că aşa s-au petrecut lucrurile. Îl întreb la cât crede că se poate ridica pedeapsa pentru furt de bunuri, îmi răspunde:

  — N-o să depăşească optsprezece luni.

  Pe scurt, ies iarăşi, încet-încet, din văgăuna în care m-am vârât. Am primit un bileţel de la Chatal infirmierul. Mă face atent că Bébert Celier se află la spital, într-o rezervă, aşteptând să fie externat cu un diagnostic rar: abces la ficat. Probabil o combinaţie între administraţie şi doctor, să-l ferească de represalii.

  Nici un fel de percheziţie, nici la carceră, nici corporală. Profit de asta ca să-mi fac rost de-un şiş. Spun lui Naric şi Quenier să ceară o confruntare între supraveghetorul atelierului, Bébert Celier, tâmplar şi mine, solicitând comandantului ca, după această confruntare, să ia hotărârea pe care-o va crede de cuviinţă în privinţa lor: arest preventiv, pedeapsă disciplinară sau punerea imediată în libertate.

  La plimbarea de azi, Naric îmi spune:

  — Comandantul a acceptat. Confruntarea va avea loc mâine la zece. La, audierea asta o să asiste un paznic-şef care se va ocupa de instrucţie.

  Toată noaptea mă dăscălesc ca să-mi iasă din cap gândul de a-l omorî pe Bébert Celier. Nu merge. Nu, prea ar fi nedrept să-i dea drumul din lagăr pentru serviciul făcut, iar apoi, de pe continent, să evadeze drept recompensă c-a împiedicat o evadare. Da, dar pot să mă aleg cu o condamnare la moarte, pentru premeditare. Mă doare-n cot. Asta mi-e concluzia, atât sunt de disperat. Patru luni de nădejdi, de bucurie, de frică să nu mă prindă, de isteţimi, pentru ca tocmai când să izbutesc, s-ă închei atât de jalnic din pricina unui turnător. Fie ce-o fi, mâine încerc să-l omor pe Celier!

  Singurul mijloc de a nu fi condamnat la moarte e să-l fac să scoată cuţitul. Deci trebuie neapărat să vadă că ţin şişul deschis. Precis că-l va scoate atunci pe-al lui. Ar trebui să fac asta puţin înainte sau imediat după confruntare. Nu pot să-l omor în timpul confruntării, căci risc ca un caraliu să tragă în mine. Mă bizui însă pe obişnuita lor neglijenţă.

  Lupt toată noaptea împotriva acestei idei. N-o pot învinge. E clar, în viaţă întâlneşti lucruri de neiertat. Ştiu; nu se cuvine să-ţi faci singur dreptate, dar asta e pentru oameni dintr-o altă clasă socială. Crede oare cineva că poţi să nu te gândeşti la aspra pedepsire a unui individ atât de mârşav? Nu i-am făcut nici un rău acestui soldăţel spurcat, nici măcar nu mă cunoaşte. Înseamnă că m-a condamnat la x ani de recluziune fără a avea să-mi reproşeze ceva. A încercat să mă îngroape pentru ca el să-şi reînceapă viaţa. Nu, nu, în ruptul capului! Nu pot să-l las să profite de josnicia sa. Imposibil. Mă simt distrus. Iar dacă tot sunt distrus, măcar să fie şi el, şi chiar mai rău. Dar dacă te condamnă la moarte? E o tâmpenie să mori pentru o asemenea scârnăvie. Până la urmă izbutesc să-mi promit un singur lucru: nu-l omor dacă nu scoate şişul.

  N-am închis ochii toată noaptea, am fumat un pachet de tutun. Când se aduce cafeaua, la şase dimineaţa, mai am două ţigări. Sunt atât de încordat încât, deşi e interzis, de faţă cu caraliul, îi spun celui care împarte cafeaua:

  — Poţi să-mi dai câteva ţigări sau un pic de tutun, cu învoirea şefului? Domnule Antartaglia, mă simt sfârşit,

  — Bine, dă-i dacă ai. Eu nu fumez. Te compătimesc sincer, Papillon. Sunt corsican, îmi plac bărbaţii adevăraţi, mi-e silă de ticăloşi.

  La zece fără un sfert mă aflu-n curte, aşteptând să intru în sală. Naric, Quenier, Bourset, Carbonieri sunt şi ei acolo. Caraliul care ne supraveghează e Antartaglia. Stă de vorbă cu Carbonieri în corsicană. Din ce-i spune pricep că-i de rău cu el şi că riscă trei ani de recluziune. În clipa aia se deschide uşa şi apar în curte arabul din cocotier, paznicul arab de la poarta atelierului şi Bébert Celier. Când dă cu ochii de mine, face o mişcare înapoi, dar gardianul care-i însoţeşte îi spune:

  — Dă-i înainte şi stai deoparte, aici la dreapta. Antartaglia, nu-i lăsa să vorbească între ei.

  Iată-ne la mai puţin de doi metri unul de altul; Antartaglia zice:

  — E interzisă discuţia între cele două grupuri.

  Carbonieri continuă să vorbească în corsicană cu judeţul său, care supraveghează cele două grupuri. Caraliul îşi potriveşte şiretul pantofului, îi fac semn lui Matthieu să vină un pic mai în faţă. Pricepe imediat, se uită spre Bébert Celier şi scuipă în direcţia lui. Când se ridică paznicul, Carbonieri îi vorbeşte pe nerăsuflate şi-i acaparează atenţia, aşa că fac un pas fără să bage de seamă. Las şişul să-mi alunece în palmă. Numai Colier poate să-l vadă şi, neaşteptat de iute, având şişul gata deschis în pantalon, îmi crestează zdravăn muşchiul braţului drept. Dar sunt stângaci şi, dintr-o mişcare, îi înfig şişul în piept până-n plasele. Un urlet de fiară: „A-a-ah!” Cade ca un pietroi. Cu revolverul în mână, Antartaglia îmi spune:

  — Înapoi, băiete, înapoi. Nu-l lovi la pământ, altfel sunt: obligat să trag în tine, şi n-aş vrea.

  Carbonieri se apropie de Celier şi cu piciorul îi împinge capul. Spune două vorbe în corsicană. Înţeleg ce zice: E mort. Paznicul repetă:

  — Dă-mi şişul, băiete. I-l dau, îşi vâră revolverul în toc, se duce la uşa de fier şi bate. O deschide un caraliu şi-i spune:

  — Trimite brancardierii să ia un mort.

  — Cine-a murit? întrebă caraliul.

  — Bébert Celier.

  — Ah! Credeam că Papillon.

  Ne bagă iar în celulă. Confruntarea e suspendată, înainte de-a ajunge la coridor, Carbonieri îmi spune:

  — Dragă Papi, de data asta te-ai ras.

  — Da, numai că eu trăiesc, iar el a crăpat.

  Caraliul se întoarce singur, deschide foarte încet uşa şi-mi spune, încă tulburat:

  — Bate-n uşă, zi că eşti rănit. El a atacat întâi, l-am văzut.

  Caraliii ăştia corsicani sunt grozavi: sau foarte răi, sau foarte buni. Bat în uşă şi strig:

  — Sunt rănit, vreau să fiu dus la spital să mă panseze. Caraliul se întoarce cu gardianul-şef al sectorului disciplinar.

  — Ce te-a apucat? Ce-i gălăgia asta?

  — Sunt rănit, domnule şef.

  — Ah! Eşti rănit? Credeam că nu te-a atins, când te-a atacat.

  — Mi-a tăiat muşchiul braţului drept.

  — Deschide, spune celălalt caraliu.

  Se deschide uşa, ies. Într-adevăr, muşchiul e secţionat.

  — Pune-i cătuşele şi du-l la spital. Nu-l laşi acolo pentru nimic în lume. Îl aduci înapoi de cum a primit primul ajutor.

  Când ieşim, peste zece caralii stau lângă comandant. Supraveghetorul atelierului strigă.

  — Asasinule!

  Până apuc să răspund, comandantul îi zice:

  — Gura, supraveghetor Bruet, Papillon a fost atacat.

  — N-aş crede, zice Bruet.

  — Am văzut cu ochii mei, sunt martor, spune Antartaglia. Şi află, domnule Bruet, că un corsican nu minte.

  La spital, Chatal cheamă doctorul. Mă coase fără să mă adoarmă şi nici nu-mi amorţeşte locul, apoi pune opt agrafe, fără să-mi spună o vorbă. Îndur fără să crâcnesc. La sfârşit zice:

  — N-am putut să-ţi fac o anestezie locală, nu mai am injecţii din alea. Apoi adaugă: Nu-i bine ce-ai făcut.

  — Oh, parcă n-aţi şti! Oricum, cu un abces la ficat n-avea mult de trăit.

  Nu se aştepta la răspunsul ăsta, şi rămâne cu gura căscată.

  Instrucţia continuă. Responsabilitatea lui Bourset a căzut complet. Se admite că a fost terorizat, şi le dau o mână de ajutor s-o creadă. La fel cu Naric şi Quenier, din lipsă de dovezi. Rămân eu şi Carbonieri. În ce-l priveşte, cade acuzaţia de furt şi deturnare din bunurile statului. Rămâne complicitatea la tentativă de evadare. Nu poate să ia mai mult de şase luni. Cu mine treaba-i mai serioasă. Într-adevăr, cu toate mărturiile depuse în favoarea mea, însărcinatul cu instrucţia nu vrea să admită legitima apărare. Dega, care-a văzut tot dosarul, îmi spune că, oricât s-ar înverşuna instructorul, e imposibil să mă condamne la moarte, întrucât am fost rănit. Chestia pe care trage tare acuzarea ca să mă înfunde e declaraţia celor doi arabi că eu am scos întâi şişul.

  Instrucţia e gata. Aştept să fiu dus la Saint-Laurent, în faţa tribunalului militar. Nu fac decât să fumez, aproape că nu mai umblu deloc. Mi s-a acordat o a doua plimbare de o oră după-masă. Comandantul sau gardienii, în afara celui de la atelier şi a instructorului, nu s-au uitat niciodată chiorâş la mine. Nici unul nu-mi vorbeşte cu duşmănie şi mă lasă să-mi fac rost de cât tutun vreau.

  Urmează să plec vineri, azi e marţi, Miercuri dimineaţa, la ora zece, sunt în curte de vreo două ore când mă strigă comandantul şi-mi spune:

  — Hai cu mine.

  Ies cu el neescortat. Întreb unde mergem, o ia pe drumul spre casă. Îmi spune:

  — Soţia mea vrea să te vadă înainte de plecare, N-am vrut să fie impresionată aducându-te un paznic înarmat. Sper că te vei purta bine.

  — Da, domnule comandant.

  — Juliette, ţi-am adus protejatul, aşa cum ţi-am făgăduit. Ştii că trebuie să-l duc înapoi înainte de amiază. Poţi sta de vorbă cu el aproape o oră.

  Şi se retrage discret.

  Juliette se apropie de mine şi-mi pune mâna pe umăr privindu-mă ţintă în ochi. Ochii ei negri strălucesc cu atât mai mult cu cât sunt înecaţi în lacrimile pe care din fericire şi le reţine.

  — Eşti nebun, omule. Dacă mi-ai fi zis că vrei să pleci, cred c-aş fi putut să-ţi uşurez treaba. L-am rugat pe soţul meu să te-ajute cât poate, dar mi-a zis că, din păcate, nu depinde de el. Te-am chemat în primul rând să văd cum arăţi. Te felicit pentru curajul tău, te prezinţi mai bine decât credeam. Şi apoi, ca să-ţi spun că vreau să-ţi plătesc peştele pe care mi l-ai dat cu atâta generozitate luni de zile. Poftim, uite o mie de franci, e tot ce pot să-ţi dau. Regret că nu pot să fac mai mult.

  — Ascultaţi, doamnă, n-am nevoie de bani. Vă rog să înţelegeţi că nu pot să primesc, mi s-ar părea că murdăresc prietenia noastră. (Şi dau deoparte cele două hârtii de cinci sute de franci, oferite cu atâta generozitate.) Nu insistaţi, vă rog.

  — Cum doreşti, zice ea. Vrei un pic de anason? E slab.

  Şi vreme de-un ceas şi mai bine această admirabilă femeie nu-mi spune decât vorbe de mângâiere. După părerea ei, mai mult ca sigur că o să fiu achitat pentru uciderea acelui ticălos, iar pentru rest poate c-o să iau între optsprezece luni şi doi ani.

  Când dau să plec, îmi strânge îndelung mâna şi-mi spune:

  — La revedere, noroc. Şi izbucneşte în lacrimi.

  Comandantul mă duce înapoi la sectorul celular. Pe drum îi spun:

  — Domnule comandant, soţia dumneavoastră e cea mai nobilă femeie din lume.

  — Ştiu, Papillon, viaţa de-aici nu-i pentru ea, prea e crudă. Dar ce să fac? În sfârşit, peste patru ani ies la pensie.

  — Domnule comandant, profit de faptul că suntem singuri spre a vă mulţumi c-aţi pus să fiu tratat omeneşte, deşi aţi fi avut supărări mari dacă izbândeam.

  — Da, puteai să-mi dai rău de furcă. Şi totuşi, vrei să-ţi spun ceva? Meritai să reuşeşti.

  Iar la poarta sectorului disciplinar, adaugă:

  — Adio, Papillon, Să te-ajute Dumnezeu, că va fi nevoie.

  — Adio, domnule comandant.

  Da! voi avea nevoie să m-ajute Dumnezeu, căci tribunalul militar, prezidat de un maior de jandarmi cu patru trese, a fost neînduplecat. Trei ani pentru furt şi deturnare de bunuri ale statului, profanare de mormânt şi tentativă de evadare, plus cinci ani, fără contopire de pedepse, pentru uciderea lui Celier. Total, opt ani de recluziune. Dacă n-aş fi fost rănit, precis mă condamnau la moarte.

  Tribunalul ăsta, atât de aspru cu mine, a fost mai înţelegător eu un polonez, Dandosky, care omorâse doi oameni. N-a luat decât cinci-ani, deşi nici vorbă că exista premeditare.

  Dandosky era un brutar care nu pregătea decât plămada. Lucra doar de la trei la patru dimineaţa. Brutăria era pe chei, în faţa mării, aşa că tot timpul liber şi-l petrecea pescuind. Liniştit, vorbind prost franţuzeşte, nu era în relaţii cu nimeni. Vieţaşul ăsta îşi dăruia întreaga afecţiune unei superbe pisici negre cu ochi verzi care stătea cu el. Dormeau împreună, îl urma la lucru ca un câine, să-i ţină tovărăşie. Într-un cuvânt, între lighioană şi el se înfiripase marea iubire. Pisica îl însoţea la pescuit, dar dacă era prea cald, şi neexistând nici un colţişor umbros, se întorcea singură la brutărie şi se culca în hamacul prietenului ei. La amiază, când se auzea clopotul, pleca în întâmpinarea polonezului şi sărea după peştişorul pe care acesta i-l plimba pe la nas până reuşea să-l prindă.

  Brutarii trăiesc laolaltă într-o sală alăturată brutăriei, într-o zi, doi ocnaşi, pe nume Corrazi şi Angelo, îl invită pe Dandosky la o porţie de iepure pregătită de Corrazi, aşa cum făcea măcar o dată pe săptămână. Dandosky se aşază şi mănâncă cu ei, oferindu-le o sticlă de vin spre a fi băută la masă. Seara, pisica nu se întoarce. Zadarnic o caută polonezul pretutindeni. Trece o săptămână, nici urmă de pisică. Abătut că şi-a pierdut tovarăşul, Dandosky nu mai are chef de nimic. Era trist la culme c-a dispărut fără urmă singura fiinţă pe care o iubea şi care-i dovedea la rându-i dragoste. Aflând cât e de îndurerat, nevasta unui paznic îi aduce o pisicuţă. Dandosky o goneşte şi, ciudos, întreabă femeia cum de-şi închipuie c-ar putea iubi altă pisică: ar însemna, spune el, să jignească grav amintirea dragei sale pisici, dispărute.

  Într-o zi, Corrazi dă într-un ucenic brutar, distribuitor şi el. Acesta nu dormea cu brutarii, dar era din acelaşi lagăr. Ranchiunos, ucenicul porneşte după Dandosky, îl găseşte şi-i spune:

  — Dacă vrei să ştii, iepurele la care te-aia invitat Corrazi şi Angelo era pisica ta.

  — Dovedeşte! face polonezul, apucându-l de beregată.

  — L-am văzut pe Corrazi îngropând pielea pisicii tale sub manghierul din spatele clădirii vâslaşilor, niţel înapoi.

  Ca scos din minţi, polonezul merge să se convingă şi găseşte într-adevăr pielea. O ia aşa cum e, pe jumătate putrezită, cu capul în descompunere. Se duce s-o spele cu apă de mare, o întinde la soare să se usuce, apoi o înveleşte într-o pânză curată şi o îngroapă într-un loc uscat, foarte adânc, să n-o mănânce furnicile. Chiar el mi-a povestit.

  În timpul nopţii, la lumina unei lămpi cu gaz, aşezaţi pe o bancă foarte groasă din sala brutarilor, Corrazi şi Angelo, cot la cot, joacă belotă în patru. Dandosky e un individ de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, voinic, lat în spate, foarte puternic. Şi-a pregătit o bâtă din lemn tare ca fierul, de altfel grea de parcă ar fi din acest metal şi, venind din spatele lor, fără să scoată o vorbă, atinge pe fiecare zdravăn la mir. Ţestele li se desfac ca două rodii, iar creierii se scurg pe jos. Turbat de furie, nu-i ajunge că i-a omorât, ci le terciuieşte creierii de peretele sălii. Peste tot doar împroşcături de sânge şi creier.

  Dacă pe mine nu m-a înţeles maiorul de jandarmi, preşedintele tribunalului militar, cu Dandosky în schimb, vinovat de două asasinate cu premeditare, s-a întâmplat din fericire altfel, aşa că nu s-a ales decât cu cinci ani.

  A DOUA RECLUZIUNE.

  Legat de polonez, pornesc spre Insule. N-am făcut mulţi, pureci în carcerele din Saint-Laurent! Am sosit într-o luni, tribunalul militar ne-a judecat joi, iar vineri dimineaţă ne-au reîmbarcat spre Insule.

  Suntem şaisprezece care ne îndreptăm spre Insule, dintre care doisprezece recluzionari. Călătoria are loc pe-e mare foarte agitată, puntea e deseori măturată de valuri, care mai de care mai înalte. Sunt atât de disperat că mă trezesc dorind ca prăpăditul ăsta de vas să se scufunde. Nu vorbesc cu nimeni, închis în mine, cu vântul ăsta umed care-mi biciuieşte chipul. Nu mă feresc, dimpotrivă. Am lăsat vântul să-mi ia pălăria, n-o să-mi trebuiască în cei opt ani de recluziune. Cu faţa-n vânt, respir până mă înăbuş aerul ăsta care mă plesneşte peste obraz. După ce-am dorit naufragiul, îmi revin: „Pe Bébert Celier l-au halit rechinii: tu ai treizeci de ani, şi opt de făcut. Dar rezişti oare opt ani de zile între zidurile «mâncătoarei de oameni»?”

  După experienţa mea, n-aş crede că se poate. Probabil că patru sau cinci ani sunt culmea rezistenţei. Dacă nu-l «onoram pe Celier, luam doar trei ani, poate chiar doi, căci asta a agravat totul, inclusiv evadarea. N-ar fi trebuit să omor jigodia aia. Ca om, faţă de mine însumi, nu-mi revine datoria de a-mi face dreptate, ci în primul rând, mai presus de orice, de a trăi, de-a trăi ca să evadez. Cum de-am putut să fac o asemenea greşeală? Fără să mai spun că n-a lipsit mult ca gunoiul ăsta să mă omoare pe mine. Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc, asta ar fi trebuit şi trebuie să-mi fie singura credinţă.

  Printre paznicii care însoţesc convoiul se află un gardian pe care l-am cunoscut la Recluziune. Nu ştiu cum îl cheamă, dar am un chef nebun să lămuresc o chestie.

  — Şefule, aş vrea să te întreb ceva.

  Mirat, se apropie şi-mi spune:

  — Ce anume?

  — Ştii oameni care au fost în stare să facă opt ani de recluziune?

  Se gândeşte şi-mi răspunde:

  — Nu, dar am cunoscut câţiva care au făcut cinci ani şi, mi-amintesc chiar foarte bine, unul care a ieşit destul de zdravăn şi echilibrat după şase ani. Eram la Recluziune când l-au eliberat.

  — Mulţumesc.

  — N-ai de ce, zise caraliul. Parcă opt ani ai luat, nu?

  — Da, şefule.

  — Nu răzbeşti decât dacă în tot timpul ăsta nu te-alegi cu nici o pedeapsă.

  Şi se depărtează.

  E o frază foarte importantă. Aşa-i, nu pot să ies viu decât dacă nu încasez nici o pedeapsă. Vezi că pedepsele se bazează pe suprimarea în parte sau în întregime a hranei pe-o anumită perioadă, aşa că pe urmă, chiar trecut iarăşi la raţia normală nu-i chip să te mai refaci. Câteva pedepse ceva mai aspre te împiedică să rezişti până la capăt, te cureţi mai repede. Deci: n-am voie să primesc nuci de cocos sau ţigări, nici măcar să scriu sau să capăt bileţele.

  Cât ţine călătoria rumeg fără încetare hotărârea asta. Nimic, nici o legătură cu ăi de-afară sau dinăuntru. Îmi vine o idee: singurul mod de-a fi ajutat fără riscuri în privinţa mâncării e ca cineva de-afară să-i ungă pe ăi de împart ciorba, ca să-mi aleagă una din cele mai mari şi mai bune bucăţi de carne la prânz. E uşor, pentru că unul pune zeama, iar altul, care vine după el cu o tavă, pune în gamelă o bucată de carne. Trebuie să râcâie bine oala pe fund şi să umple polonicul cu cât mai multe legume. Ideea asta-mi dă ceva curaj. Dacă şusta e bine aranjată, pot chiar să-mi astâmpăr foamea şi să fie aproape suficient de hrănitor. În rest, să visez şi s-o pornesc în zbor cât mai des oi putea, gândind la ceva plăcut ca să nu-mi pierd minţile.

  Am ajuns la Insule. E trei după-amiază. N-am debarcat bine că şi zăresc rochia galben-deschis a Juliettei, lângă soţul ei. Comandantul se apropie repede de mine, înainte de-a apuca să ne alinieze, şi mă-ntreabă;

  — Cât?

  — Opt ani.

  Se întoarce spre soţia lui şi-i spune ceva. Emoţionată, desigur, se aşază pe-o piatră. Pare abătută. Soţul o ia de braţ; se ridică şi, după ce mă priveşte lung cu ochii ei imenşi, pleacă amândoi fără să se mai uite înapoi.

  — Papillon, întreabă Dega, cât?

  — Opt ani de recluziune.

  Nu spune nimic şi n-are curaj să mă privească. Se apropie Galgani şi, până să deschidă gura, îi spun:

  — Să nu-mi trimiţi nimic, şi să nu-mi scrii. Cu o condamnare aşa de lungă nu pot să-mi permit riscul unei pedepse.

  — Înţeleg.

  Adaug repede, în şoaptă:

  — Aranjează să fiu cât mai bine servit la prânz şi seara. Dacă aranjezi şusta asta, s-ar putea să ne revedem într-o bună zi. Adio.

  Mă îndrept de bunăvoie spre prima dintre bărcile ce ne vor duce la Saint-Joseph. Se uită cu toţii la mine ca la un sicriu care coboară în groapă. Nimeni nu scoate o vorbă. În timpul scurtei călătorii, îi repet lui Chapar cele spuse lui Galgani. Îmi răspunde:

  — Cred c-o să meargă. Curaj, Papi.

  Apoi mă întreabă:

  — Cum e cu Matthieu Carbonieri?

  — Iartă-mă că l-am uitat. Preşedintele tribunalului militar a cerut în privinţa lui informaţii suplimentare înainte de-a hotărî, o fi semn bun sau rău?

  — Cred că bun.

  Mă aflu în primul rând din micul şir de doisprezece oameni care urcă pe costişă spre Recluziune. Urc repede grăbindu-mă, ciudată treabă, să mă văd singur în celula mea. Forţez aşa de tare pasul, că-l aud pe caraliu spunându-mi:

  — Las-o mai încet, Papillon. S-ar zice că eşti nerăbdător să te-ntorci în casa din care ai plecat de-aşa puţin timp.

  Sosim.

  — Dezbrăcarea la piele! Vi-l prezint pe comandantul Recluziunii.

  — Îmi pare rău că te-ai întors, Papillon, zice el. Apoi: Recluzionari, aici etc. Discursul lui obişnuit: Clădirea A, Celula 127. E cea mai bună, Papillon, eşti în dreptul uşii coridorului, aşa că primeşti mai multă lumină şi ai tot timpul aer curat. Sper c-o să ai o purtare bună. Opt ani e mult, dar cine ştie, poate că, având o comportare excelentă, o să beneficiezi de-o mică graţiere, de un an sau doi. Ţi-o doresc, pentru că eşti un om curajos.

  Iată-mă la 127. Într-adevăr, se află chiar în faţa unei uşi mari zăbrelite care dă pe coridor. Deşi e aproape şase, se vede încă destul de bine. Nu simt nici gustul, nici mirosul ăla de putregai ca-n prima mea celulă. Asta mă îmbărbătează un pic: „Amice Papillon, iată patru pereţi care trebuie să te privească trăind vreme de opt ani. Lasă-te de numărat lunile şi orele, n-are fost. Dacă vrei o măsurătoare mai ca lumea, socoteşte cu răstimpuri de câte şase luni. De şaisprezece ori şase luni, şi iată-te iar liber.

  Oricum, ai un avantaj. Dacă mierleşti aici ziua, o să ai măcar plăcerea să mori pe lumină. E-o chestie. Cred că nu-i prea nostim să dai ortul popii pe întuneric. Dacă boleşti, ai un doctor care ţi se uită-n gât. Nu-i cazul să te amărăşti c-ai vrut să-ţi reiei viaţa evadând şi, zău aşa, nici pentru că l-ai curăţat pe Celier. Închipuie-ţi cât te-ai fi cătrănit ştiind că s-a uşchit, în vreme ce tu zaci aici. Timpul o să aibă şi el un cuvânt de spus. Poate vine o amnistie, un război, un cutremur, un taifun care să distrugă fortăreaţa asta. De ce nu? Poate că un tip de treabă se înapoiază în Franţa, îi impresionează pe francezi, iar aceştia obligă Administraţia penitenciară să suprime modul ăsta de-a ghilotina oameni fără ghilotină. Poate că vreun doctor scârbit istoriseşte toată tărăşenia unui ziarist, unui preot, mai ştiu cui? Oricum, pe Celier l-au mistuit de mult rechinii. Eu unul mă aflu aici şi, dacă sunt demn de mine, trebuie să ies viu din mormântul ăsta.”

  Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur; un, doi, trei, patru, cinci, iar stânga-mprejur, încep să umblu, regăsind pe dată poziţia capului, a braţelor, şi lungimea exactă a pasului pentru ca pendulul să funcţioneze la mare fix. Decid să nu umblu decât două ore dimineaţa: două după-masa, până mă lămuresc dacă pot conta pe-o alimentaţie privilegiată cantitativ. Cu nervii ăştia din primele zile, să nu-mi irosesc zadarnic energia.

  Da, e jalnic să te îneci la mal. Ce-i drept, era abia prima parte a evadării; mai trebuia să străbatem, ajutaţi de noroc, mai bine de o sută cincizeci de kilometri cu pluta aia şubredă. Şi-n funcţie de locul unde am fi acostat pe continent, altă evadare. Dacă ţinea figura cu lăsarea la apă, pânza celor trei saci de făină ar fi împins pluta cu peste zece kilometri pe oră. În mai puţin de cincisprezece, poate douăzeci ore, am fi ajuns la uscat. Bineînţeles, dacă ar fi plouat peste zi, căci numai pe ploaie puteam risca să ridicăm pânza. Pe cât mi-aduc aminte, o zi după ce m-au băgat la carceră a plouat. Chiar sigur nu sunt încerc să văd unde-am făcut vreo greşeală. Nu găsesc decât două. Tâmplarul a vrut să facă o plută prea bună, prea sigură, încât, ca să fixeze nucile de cocoş, a trebuit să meşterească un cofraj care însemna aproape două plute una într-alta. Deci prea multe piese de făcut şi prea mult timp ca să le facă pe şest.

  A doua, mai gravă: trebuia să-l curăţ pe Celier de cum am prins să-l bănuiesc mai serios, în aceeaşi noapte. Dacă o făceam, cine ştie unde aş fost acum! Chiar zdrobind pluta la ţărmul continentului sau prins în clipa lăsării la apă, nu luam decât trei ani în ioc de opt, şi-aş fi avut satisfacţia c-am pornit la treabă. Unde m-aş afla acum, dacă mergea treaba şnur, în Insule sau pe continent? Cine ştie? Poate la Trinidad, sporovăind cu Bowen, sau la Curaçao, ocrotit de episcopul Irénée de Bruyne. Iar de-acolo n-am fi pornit-o mai departe decât ştiind precis că ne primeşte cutare sau cutare naţie. Dacă nu, m-aş fi întors lesne singur, cu un vas mic, direct la Guajira, la tribul meu.

  Am dormit foarte târziu, reuşind să mă cufund într-un somn normal. Noaptea asta dintâi nu m-a prea dărâmat. Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc. De cum voi simţi că e pe cale să mă cuprindă deznădejdea, trebuie să repet de trei ori vorbele astea de îmbărbătare: „Câtă vreme trăieşti, nădăjduieşte!”

  S-a dus o săptămână. De ieri se vede o schimbare cu porţiile mele. O bucată straşnică de rasol la prânz, seara o gamelă de linte curată, aproape fără zeamă. Spun ca un copil: „Lintea are fier, e foarte sănătoasă”.

  Dacă ţine figura, o să pot umbla zece-până la douăsprezece ore pe zi, aşa că seara, tare obosit, o să fiu în stare să călătoresc printre stele. Nu, n-o iau razna, mă aflu pe pământ, cu picioarele bine înfipte în pământ, mă gândesc la toate chestiile cu ocnaşi de care am aflat în Insule. Fiecare cu istorioara lui, înainte şi după. Mă gândesc deopotrivă la legendele care circulă în Insule. Una, pe care am de gând s-o controlez, dacă într-o bună zi m-oi trezi iar în Insulă, e a clopotului.

  Precum ziceam, ocnaşii nu sunt îngropaţi, ci zvârliţi în mare între Saint-Joseph şi Royale, într-un loc unde mişună rechinii. Mortul e înfăşurat în saci de făină, cu un pietroi legat c-o funie de picioare. O ladă dreptunghiulară, mereu aceeaşi e plasată orizontal în partea din faţa vasului. Ajunşi la locul cu pricina, cei şase ocnaşi de la vâsle îşi ridică ramele orizontal, la înălţimea bordajului. Unul apleacă lada, iar altul deschide un fel de chepeng, aşa că hoitul alunecă în apă. E lucru sigur, nu încape nici o îndoială, că rechinii rup imediat funia. Nici un mort n-a avut vreodată răgazul să se afunde prea mult. Se ridică la suprafaţă şi rechinii încep să se bată pe felul ăsta de mâncare, pentru ei grozavă. După spusele celor care au fost de faţă, e foarte impresionant să vezi cum e mâncat un om, în afară de faptul că, atunci când sunt foarte mulţi, rechinii reuşesc să ridice giulgiul cu conţinutul lui deasupra apei şi, smulgând sacii de făină, rup totodată hălci mari din cadavru.

  Treaba se petrece exact cum am spus, dar mai e o chestie pe care n-am putut s-o controlez. Ocnaşii susţin până la unul că rechinii sunt atraşi acolo de dangătul clopotului care răsună la capelă când a murit careva. Se spune că, dacă te afli la capătul digului din Insula Royale la şase seara, în unele zile nu vezi nici un rechin. Când sună clopotul bisericuţei, în doi timpi şi trei mişcări, locul mişună de rechinii care aşteaptă mortul, căci nu există altă explicaţie a grabei cu care sosesc în locul acela, fix la ora respectivă. Nădăjduiesc că nu le voi servi drept masa zilei, în asemenea condiţii, rechinilor din apele Insulei Royale Dacă mă înfulecă de viu la o evadare, mă rog, măcar voi fi luptat pentru libertate. Dar mort, după ce-am bolit într-o celulă, asta nu, n-are voie să se întâmple.

  Mănânc pe săturate, datorită şustei aranjate de prietenii mei, aşa că sunt sănătos tun. Umblu fără întrerupere de la şapte dimineaţa până la şase după-masă. Drept care, gamela de seară, umplută cu legume uscate, fasole, linte, mazăre sau orez cu grăsime, se goleşte repede. Zilnic mănânc tot, fără să mă silesc. Mersul îmi face bine, oboseala pe care mi-o provoacă mi-e prielnică şi reuşesc să mă dedublez în timp ce umblu. Ieri, de pildă, am petrecut toată ziua pe pajiştile unui colţişor din Ardèche, numit Favras. Mergeam acolo adeseori, după moartea mamei, să stau câteva săptămâni la mătuşă-mea, sora ei, învăţătoare în locşorul ăla pierdut. Ei bine, ieri s-ar fi zis că mă aflam în pădurea de castani, culegând ciuperci, şi-mi auzeam micul prieten, cioban la oi, poruncind câte ceva câinelui ciobănesc, iar ăsta făcea totul la mare fix, aducând înapoi câte-o oaie rătăcită sau pedepsind o capră prea iute de picior. Mai mult, simţeam în gură până şi prospeţimea izvorului cu apă feruginoasă, savuram gâdilătura băşicuţelor de acid care-mi veneau pe nas. Trăirea asta, aşa de reală, a unor clipe petrecute cu peste cincisprezece ani în urmă, însuşirea de-a le retrăi cu-adevărat atât de intens, nu se capătă decât în celulă, departe de orice zgomot, în liniştea cea mai deplină.

  Văd până şi culoarea galbenă a rochiei pe care-o poartă tuşa Outine. Aud foşnetul vântului în castani, zgomotul sec pe care-l fac castanele căzând direct pe pământ, ori înăbuşit când pică pe-un strat de frunze. Un mistreţ uriaş s-a iţit din tufele înalte de grozamă şi a băgat atâta spaimă în mine că am luat-o la goană, pierzând, de buimac ce eram, o bună parte din ciupercile culese. Da, mi-am petrecut (în timp ce umblam) toată ziua la Favras, cu tuşa şi cu micuţul meu prieten, Julien ciobanul. Aceste amintiri retrăite, atât de plăcute, atât de clare, de precise, nimeni nu mă poate împiedica să mă cufund în ele, să-mi sorb din ele tihna necesară sufletului meu rănit.

  În ochii societăţii mă găsesc într-una din numeroasele carcere ale „mâncătoarei de oameni”. În fapt, i-am furat o zi întreagă, am petrecut-o la Favras pe pajişti, printre castani, am băut chiar apă minerală de la izvorul zis al Piersicului.

  Iată c-au trecut primele şase luni. Îmi făgăduisem să socotesc cu răstimpuri de câte şase luni, mi-am ţinut deci promisiunea. Abia în dimineaţa asta am scăzut la cincisprezece cele şaisprezece. Au rămas doar de cincisprezece ori şase luni.

  Ia să văd cum stau. Nici un necaz personal în aste şase luni. Mereu aceeaşi mâncare, dar totodată mereu raţii foarte mulţumitoare şi de pe urma cărora sănătatea mea n-are de suferit. În jurul meu, numeroase sinucideri şi mulţi nebuni furioşi, bine că-i ia de-aici destul de repede. Mi-e greu pe suflet să aud ţipete, plânsele sau gemete ore şi zile-n şir. Am găsit o şmecherie destul de valabilă, dar dăunătoare pentru urechi. Tai frânturi dintr-o bucată de săpun şi-mi înfund amândouă urechile ca să nu mai aud ţipetele alea înfiorătoare. Din păcate, din cauza săpunului, mă dor urechile, şi după o zi sau două încep să-mi curgă.

  Pentru prima oară de când sânt la ocnă m-am înjosit să cer ceva unui caraliu. E gardianul care împarte supa şi e din Montélimar, aproape de locul meu de baştină. L-am cunoscut pe Insula Royale şi l-am rugat să-mi aducă un boţ de ceară ca să pot răbda ţipetele nebunilor înainte de-ai lua de-aici. A doua zi mi-a adus un boţ de ceară cât o nucă. Nu-ţi vine să crezi cât te uşurează să nu-i mai auzi pe nenorociţii ăştia.

  Am ajuns să mă descurc bine cu cârcăiecii ăia mari. În şase luni m-au muşcat doar o dată. M-am învăţat să rezist când mă trezeşte din somn vreunul care se plimbă pe mine, despuiat cum sunt. Te obişnuieşti cu toate, e chestie de autocontrol, pentru că picioarele şi antenele astea te gâdilă îngrozitor. Dar dacă nu-l apuci cum trebuie, te pişcă. E mai bine să aştepţi să coboare şi pe urmă, aşa să-l cauţi şi să-l striveşti. Pe banca mea de ciment se află mereu două-trei bucăţele din pâinea de peste zi. Mirosul pâinii îl atrage fără doar şi poate, şi n-are cum să nu vină încoace. Atunci îl omor.

  Trebuie să scap de-o idee care mă obsedează. De ce nu l-am lichidat pe Bébert Celier chiar din ziua când am început să bănuim că ne vinde? Drept care discut cu mine însumi la nesfârşit: când ai dreptul să ucizi? Pe urmă închei; scopul scuză mijloacele. Scopul meu era să-mi iasă bine treaba cu evadarea, am avut bafta să scot la capăt construirea unei plute pe cinste, s-o feresc la precizie. Cărăbăneala nu mai era decât o chestie de zile. Din clipa-n care am aflat de pericolul pe care-l reprezenta Célier, când ajunsesem la penultima piesă, care, ca prin minune, sosise cu bine, trebuia să-l execut fără să şovăi. Dar dacă m-aş fi înşelat, dacă aparenţele erau mincinoase? Aş fi omorât un nevinovat. Groaznic. E nelogic însă ca tu să-ţi faci o problemă de conştiinţă, tu, un vieţaş, mai rău, un condamnat la opt ani de recluziune în cadrul unei pedepse pe viaţă.

  Oare ce-ţi închipui că eşti, otreapă zvârlită, tratat ca o scârnăvie a societăţii? Aş vrea să ştiu dacă coi doisprezece juraţi împuţiţi care te-au condamnat s-au întrebat măcar o singură dată dacă, de-adevăratelea, cu mâna pe conştiinţă, au făcut bine dându-ţi o pedeapsă atât de grea. Şi dacă procurorul, în privinţa căruia încă n-am hotărât cu ce o să-i smulg limba, s-a întrebat şi el dacă n-a tras prea tare în rechizitoriul său. Cu siguranţă că nici avocaţii mei nu-şi mai amintesc de mine. Probabil că vorbesc la modul general despre „cazul acela nefericit al lui Papillon” de la Curtea cu juri, din 1932: „Ştiţi, colegi, în ziua aia nu prea eram în formă, şi, colac peste pupăză, procurorul Pradel vorbea ca în zilele sale de glorie. A câştigat magistral procesul acesta în favoarea acuzării. E cu-adevărat un adversar de mare clasă.”

  Aud toate astea, de parcă m-aş afla lângă „maestrul” Raymond Hubert, într-o conversaţie între avocaţi, sau la o reuniune mondenă, ori mai curând într-unul din coridoarele tribunalului.

  Precis că numai unul poate să aibă o atitudine de magistrat cinstit şi corect, preşedintele Bévin. Acestui bărbat imparţial i-e foarte la îndemână să discute între colegi sau într-un salon despre riscul ca un om să fie judecat de nişte juraţi. Cu siguranţă că spune, folosind cuvinte alese, nici vorbă, că cele douăsprezece momâi din juriu nu dovedesc pregătire pentru o asemenea răspundere, că sunt prea impresionate de farmecul acuzatorului sau al apărătorului, în funcţie de cel care se dovedeşte mai tare în această întrecere oratorică; că achită prea uşor sau condamnă fără să ştie prea bine despre ce-i vorba, după atmosfera bună sau proastă pe care se pricepe s-o creeze partea cea mai puternică.

  Preşedintele şi familia mea de asemeni, da, dar s-ar putea ca familia mea să fie niţeluş supărată pe mine din cauza necazurilor pe care mai mult ca sigur că i le-am provocat. Unul singur, tatăl meu, bietul meu tată, nu s-o fi plâns de crucea pe care fiul său i-a aruncat-o pe umeri, precis că-i aşa. Târăşte cu el acea cruce grea, fără să-şi acuze feciorul, fără să-i reproşeze ceva, şi asta cu toate că, în calitate de institutor, poartă respect legilor şi chiar îi învaţă şi pe alţii să le înţeleagă şi să le accepte. Sunt convins că inima lui strigă: „Netrebnicilor, mi-aţi omorât copilul, ba mai rău, l-aţi osândit la o moarte înceată, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani!” De-ar şti unde se află băiatul lui, ce se face cu el, ar fi în stare să devină anarhist.

  În noaptea asta „mâncătoarea de oameni” şi-a meritat numele mai mult ca oricând. Mi-am dat seama că doi se spânzuraseră şi unul se asfixiase îndesându-şi nişte cârpe în gură şi-n nas. Celula 127 se afla lângă locul unde caraliii schimbă garda şi prind câteodată frânturi din ce-şi spun. În dimineaţa asta, de pildă, n-au vorbit destul de încet ca să n-aud ce ziceau despre cele petrecute peste noapte.

  Au trecut alte şase luni. Fac un bilanţ al situaţiei şi sap în lemn un „14” de toată frumuseţea. Am un cui de care mă slujesc doar o dată la şase luni. Da, încerc să fac un bilanţ, sănătatea continuă să fie bună şi am un moral foarte ridicat.

  Graţie călătoriilor mele printre stele nu se prea întâmplă să am crize lungi de disperare. Le birui destul de lepede şi ticluiesc o întreagă călătorie, reală sau plăsmuită, care-mi goneşte gândurile negre. Moartea lui Celier mi-e de mare ajutor ca să înving clipele astea grele. Îmi spun: Eu trăiesc, trăiesc, sunt viu şi trebuie să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc, pentru ca într-o zi să retrăiesc liber. El, care m-a împiedicat s-o şterg, e mort, nu va fi nicicând liber cum voi fi eu într-o bună zi, asta-i sigur, precis. Oricum, dacă ies la treizeci şi opt de ani, nu se cheamă că sunt bătrân, şi următoarea evadare o să meargă straşnic, sunt convins.

  Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur; un, doi, trei, patru, cinci, iar stânga-mprejur. De câteva zile picioarele mele sunt negre şi din gingii musteşte sânge. Să cer oare să fiu trecut pe lista bolnavilor? Apăs cu degetul mare în partea de jos a gambei şi semnul rămâne întipărit. S-ar spune că sunt plin cu apă. De-o săptămână nu mai pot să umblu zece sau douăsprezece ore pe zi, mă simt foarte obosit, cu numai şase ore de mers în două reprize. Când mă spăl pe dinţi, nu mai pot să-i frec cu prosopul aspru dat cu săpun fără să mă doară şi să sângereze mult. Până şi-un dinte mi-a căzut ieri de la sine, un incisiv de sus.

  Seria asta nouă de şase luni se încheie cu o adevărată revoluţie. Chiar aşa, ieri ne-au pus pe toţi să scoatem capul pe uşă şi a trecut un doctor care răsfrângea fiecăruia buzele. Iar azi-dimineaţă, după exact optsprezece luni de când mă aflu în celula asta, s-a deschis uşa şi mi s-a spus:

  — Ieşi, stai lipit de perete şi aşteaptă.

  Eram primul de lângă uşă, au ieşit vreo şaptezeci de tipi. „Stânga-mprejur.” Mă trezesc ultimul dintr-un şir care se îndreaptă spre cealaltă extremitate a clădirii” şi ieşim în curte.

  E ora nouă. Un doctor tânăr în cămaşă kaki cu mâneci scurte stă aşezat în aer liber, la o măsuţă de lemn. Lângă el doi infirmieri ocnaşi şi un infirmier paznic. Nu cunosc pe nici unul, nici pe doctor. Zece caralii, cu revolverul în mână, fac acoperirea ceremoniei. Comandantul şi paznicii-şefi, în picioare, privesc fără să scoată o vorbă.

  — Dezbrăcarea la piele, strigă gardianul-şef. Ţoalele sub braţ. Primul, cum te cheamă?

  — X…

  — Deschide gura, desfă picioarele. Scoateţi-i ăştia trei dinţi. Întâi alcool iodat, pe urmă albastru de metilen; sirop de Cochlearia de două ori pe zi înainte de masă.

  Sunt ultimul la rând.

  — Cum te cheamă?

  — Charrière.

  — Ia te uită, eşti singurul care are un corp prezentabil. Ai sosit de curând?

  — Nu.

  — De cât timp eşti aci?

  — Azi se fac optsprezece luni.

  — De ce nu eşti slab ca ceilalţi?

  — Nu ştiu.

  — Bine, îţi spun eu. Pentru că mănânci mai bine decât ei, afară de cazul că te masturbezi mai puţin. Gura, picioarele. Două lămâi pe zi: una dimineaţa, una seara. Suge lămâile şi dă-ţi cu zeamă pe gingii, ai scorbut.

  Îmi curăţă gingiile cu alcool iodat, apoi le badijonează cu albastru de metilen, mi se dă o lămâie. Stânga-mprejur, sunt ultimul din şir şi mă întorc în celula mea.

  Cele întâmplate reprezintă o adevărată revoluţie, scoaterea bolnavilor în curte, la lumina soarelui, prezentarea lor medicului, la un pas de el. Niciodată nu s-a pomenit aşa ceva la Recluziune. Ce i-o fi apucat? S-o fi găsit în sfârşit un medic să refuze a fi complicele mut al acestui regulament? Pe doftoraşul ăsta, cu care mai târziu aveam să mă împrietenesc, îl cheamă Germain Guibert. A murit în Indochina. Soţia lui mi-a comunicat vestea într-o, scrisoare Pe care mi-a trimis-o la Maracaibo, în Venezuela, mulţi ani după asta.

  La fiecare zece zile, vizită medicală afară, la soare. Mereu aceeaşi reţetă: alcool iodat, albastru de metilen, două lămâi. Starea mea nu se agravează, dar nici nu-mi merge mai bine. De două ori am cerut sirop de Cochlearia, şi de două ori nu mi l-a dat doctorul, asta începe să mă enerveze, întrucât tot nu pot să umblu mai mult de şase ore pe zi, iar partea de jos a picioarelor mi-e încă umflată şi neagră.

  Într-o zi, aşteptându-mi rândul, observ că pomişorul rahitic sub care mă feresc un pic de soare e un lămâi lipsit de fructe. Rup o frunză şi-o mestec, apoi, maşinal, smulg vârfuleţul unei crengi, cu câteva frunze, fără vreo idee preconcepută. Când mă cheamă doctorul, îmi bag crenguţa-n şezut şi-i spun:

  — Doctore, nu ştiu dac-o fi din cauza lămâilor dumitale, dar uite ce-mi creşte-n dos. Şi mă-ntorc, cu crenguţa şi frunzele ei în şezut.

  Caraliii se pornesc mai întâi pe râs, apoi gardianul-şef spune:

  — O să iei o pedeapsă, Papillon, pentru că eşti obraznic cu domnul doctor.

  — Ba deloc, spune doctorul. Omul ăsta nu trebuie pedepsit, de vreme ce nu-l reclam. Nu mai vrei lămâi? Asta ai vrut să spui?

  — Da, doctore, mi-e lehamite de lămâi, nu mă vindec. Vreau să încerc siropul de Cochlearia.

  — Nu ţi-am dat deoarece am foarte puţin şi-l păstrez pentru cei grav bolnavi. O să-ţi dau totuşi o lingură pe zi, dar şi lămâi.

  — Doctore, am văzut nişte indieni mâncând alge de mare, şi-am zărit tocmai din astea pe Insula Royale. Trebuie să se găsească şi la Saint-Joseph.

  — Mi-ai dat o idee grozavă. O să căpătaţi zilnic o anumită algă pe care, e drept, am văzut-o cu însumi pe malul mării. Indienii o mănâncă fiartă sau crudă?

  — Crudă.

  — E-n regulă, mulţumesc. Mai ales, domnule comandant, vă rog ca acest om să nu fie pedepsit, contez pe dumneavoastră.

  — Am înţeles, domnule căpitan.

  S-a întâmplat o minune. Să ieşi câte două ore la soare, din opt în opt zile, fie spre a-ţi aştepta rândul la vizita medicală, fie pentru ca ceilalţi să poată trece, să vezi chipuri, să şopteşti câteva vorbe; cui i-ar fi dat prin cap că s-ar putea întâmpla un asemenea miracol? Pentru toţi e o schimbare formidabilă. Morţii se ridică şi umblă la soare, îngropaţii ăştia de vii pot rosti în sfârşit câteva cuvinte. E o butelie de oxigen care insuflă viaţă fiecăruia dintre noi.

  Clac, clac, o infinitate de clac deschid toate porţile celulelor într-o dimineaţă de joi, la ora nouă. Fiecare trebuie să stea în picioare în pragul celulei sale.

  — Recluzionari strigă cineva, vine guvernatorul în inspecţie, Însoţit de cinci ofiţeri ai coloniei, cu siguranţă toţi medici, un bărbat înalt, elegant, cu părul cărunt argintiu, trece încet de-a lungul coridorului prin faţa fiecărei celule. Aud cum i se aduc la cunoştinţă pedepsele grave şi ce le-a motivat. Înainte să ajungă în dreptul meu, e pus să se scoale un om care n-a avut puterea să aştepte atâta vreme în picioare. E Graville, unul dintre antropofagi. Un militar spune:

  — Păi ăsta-i un cadavru ambulant! Guvernatorul răspunde:

  — Toţi sunt într-o stare jalnică.

  Comisia ajunge la mine. Comandantul zice:

  — Ăstuia i s-a dat cea mai grea pedeapsă din Recluziune.

  — Cum te cheamă? spune guvernatorul.

  — Charrière.

  — Ce pedeapsă?

  — Opt ani pentru furt din bunurile statului, omor, etC. Trei şi cinci ani, fără contopire de pedeapsă.

  — Cât ai făcut?

  — Optsprezece luni.

  — Purtarea?

  — Bună, spune comandantul.

  — Sănătatea?

  — Merge, spune doctorul.

  — Ai ceva de spus?

  — Că regimul acesta e neomenos şi nu prea demn de-un popor ca acela al Franţei.

  — Prin ce?

  — Tăcere absolută, nici un fel de plimbare şi, până acum câteva zile, nici un fel de îngrijire.

  — Poartă-te bine şi poate că vei beneficia de-o graţiere, dacă voi mai fi guvernator.

  — Mulţumesc.

  Bin ziua aceea, din ordinul guvernatorului şi al medicului-şef, veniţi din Martinica şi din Cayenne, facem zilnic o plimbare de o oră, cu baie în mare, într-un soi de piscină în care blocuri mari de piatra îi apară de rechini pe cei ce se scaldă.

  În fiecare dimineaţă, la nouă, coborâm din Recluziune în grupuri de câte o sută, goi puşcă, la scăldat. Soţiile şi copiii supraveghetorilor trebuie să rămână acasă la ei, pentru ca noi să putem coborî în pielea goală.

  Treaba asta merge de o lună. Chipurile oamenilor sunt complet schimbate. Ora aia de stat la soare, scăldatul în apa sărată, faptul de a sta de vorbă, zilnic câte-o oră, a transformat radical turma asta de recluzionari, bolnavi sufleteşte şi trupeşte.

  Într-o zi, urcând drumul pe când reveneam de la scăldat, mă aflu printre ultimii, când se aud ţipetele disperate ale unei femei şi două focuri de revolver. Disting:

  — Ajutor! Mi se îneacă fetiţa!

  Ţipetele vin dinspre chei, care e o simplă pantă cimentată ce pătrunde în mare şi unde acostează bărcile. Alte ţipete:

  — Rechinii!

  Iar două focuri de revolver. Cum toţi s-au întors să privească spre locul de unde se aud strigătele de ajutor şi împuşcăturile, fără să mai ezit, dau brânci unui paznic şi pornesc în goană, gol puşcă, spre chei. Ajuns aci, văd doua femei care ţipă ca nişte apucate, trei paznici şi câţiva arabi.

  — Săriţi în apă! ţipă femeia. Nu-i departe! Nu ştiu să înot, altfel m-aş duce. Laşilor!

  — Rechinii! spune un caraliu, şi trage din nou în ei.

  O fetiţă, îmbrăcată într-o rochiţă albastră cu alb, pluteşte pe apă, purtată încet de-un curent slab. Se îndreaptă direct spre confluenţa curenţilor, unde se află cimitirul ocnaşilor, dar e încă foarte departe. Caraliii trag fără întrerupere şi precis că au nimerit câţiva rechini, întrucât lângă fetiţă se văd nişte vârtejuri. Strig:

  — Nu mai trageţi!

  Mă arunc în apă fără să mai stau pe gânduri. Ajutat de curent, mă îndrept foarte repede spre fetiţă, care continuă să plutească datorită rochiţei, şi bat din picioare cu toată forţa ca să ţin rechinii la distanţă.

  Tocmai când nu mai am de străbătut până la ea decât treizeci sau patruzeci de metri, soseşte o barcă plecată din Insula Royale şi al cărei echipaj a văzut de departe cele întâmplate. Ajunge la fetiţă înaintea mea, o apucă şi-o scapă de primejdie. Plâng de ciudă, fără să mă mai gândesc măcar la rechini, când, la rândul meu, sunt ridicat la bord. Mi-am riscat viaţa de pomană.

  Cel puţin aşa credeam, dar o lună mai târziu, ca un soi de recompensă, doctorul Germain Guibert a obţinut o suspendare a condamnării mele la recluziune, pe motive de sănătate.

 

  Caietul al optulea înapoi pe insula Royale.

  BIVOLII.

  Aşadar, e-o adevărată minune că mă întorc pe Insula Royale, spre a ispăşi o pedeapsă obişnuită. O părăsisem cu o condamnare pe opt ani şi, datorită acelei încercări de salvare, revin după nouăsprezece luni.

  Mi-am regăsit prietenii: Dega, tot contabil. Galgani la poştă, Carbonieri, care a fost achitat în chestia cu evadarea mea, Grandet, Bourset, tâmplarul, şi cei cu căruciorul: Naric şi Quenier, Chatal la infirmerie, şi complicele primei mele evadări, Maturette, care tot mai e pe Insula Royale, ca ajutor de infirmier.

  Bandiţii din maquis-ul corsican sunt prezenţi cu toţii: Essari, Vicioli, Césari, Razori, Fosco, Maucuer şi Chapar. Toate vedetele cronicii roşii ale anilor 27-35 se află aici.

  Marsino, asasinul lui Dufrène, a murit săptămâna trecută de mizerie fiziologică. În ziua respectivă rechinii au avut o masă pe cinste. Le fusese servit unul din cei mai cunoscuţi experţi în pietre preţioase din Paris.

  Barrat poreclit Actriţa, milionarul campion de tenis din Limoges, care a asasinat un şofer şi pe prietenul său intim, niţel prea intim, e şeful laboratorului şi farmacist la spitalul din Insula Royale. Pe Insule devii tuberculos pe baza dreptului primei nopţi, susţine un doctor şugubăţ.

  Pe scurt, sosirea mea pe Insula Royale aduce a lovitură de trăsnet. Pătrund din nou în clădirea căpăţânoşilor într-o zi de sâmbătă; dimineaţa. Aproape toţi se află aici şi, până la ultimul, mă întâmpină cu căldură, manifestându-şi prietenia. Până, şi tipul cu ceasornicul, care n-a mai deschis gura din faimoasa dimineaţă când era să fie ghilotinat din greşeală, până şi el se deranjează şi vine să-mi dea bineţe.

  — Va să zică e-n regulă, fraţilor?

  — Da. Papi, fii binevenit.

  — Ţi-am păstrat locul, zice Grandet. A rămas gol din ziua când ai plecat.

  — Vă mulţumesc tuturor. Ce se mai aude?

  — Veste bună.

  — Ce?

  — Noaptea trecută, în sala din faţa celor cu purtare bună, l-au găsit rece pe caiafa care te-a turnat după ce te ginise din vârful cocotierului. Cu siguranţă că i-a făcut de petrecanie vreun prieten de-al tău care nu voia să-l întâlneşti viu şi te-a scutit de treabă.

  — Precis, tare-aş vrea să-l ştiu, să-i mulţumesc.

  — Poate şi-o da drumul la gură odată. Azi-dimineaţă, când ne trecea la număr, l-au găsit înţepat cu un şiş în inimă. Băieţii – n-aude, n-a vede.

  — Mai bine aşa. Dar jocul?

  — Merge, locul te-aşteaptă.

  — Bun. Va să zică o pornim iar ca vieţaşi. Vorba-i cum şi când se termină chestia asta.

  — Papi, să ştii, parcă ne pocnise pe toţi cu leuca-m cap când s-a aflat c-ai luat opt ani. Acum, c-ai sosit, nu-i om pe Insule să nu vrea să te ajute la orice, oricât ar risca, – Te cheamă comandantul, zice un paznic.

  Ies cu el. La postul de gardă, nişte caralii îmi spun câteva cuvinte amicale. Mă iau după caraliu şi dau de comandantul Prouillet.

  — E-n regulă, Papillon?

  — Da, domnule comandant.

  — Îmi pare bine c-ai fost graţiat şi te felicit pentru fapta curajoasă în legătură cu fetiţa colegului meu.

  — Vă mulţumesc.

  — O să fii bivolar până te-apuci iar de vidanjare, cu învoire la pescuit.

  — Doar dacă asta nu vă compromite prea mult.

  — Treaba mea. Supraveghetorul atelierului nu mai e aici, iar peste trei săptămâni plec în Franţa. Bun, va să zică mâine îţi reiei locul.

  — Domnule comandant, nu ştiu cum să vă mulţumesc.

  — Stând cuminte o lună până încerci altă evadare, spune Prouillet râzând.

  În sală văd mereu aceiaşi bărbaţi, ducând aceeaşi viaţă ca înainte să plec. Grup aparte, cartoforii nu se gândesc şi nu trăiesc decât pentru joc. Cei cărora le plac băieţii, mănâncă şi dorm împreună. Veritabile căsnicii în care dragostea şi pasiunea le stăpânesc, zi şi noapte, toate gândurile. Scene de gelozie pătimaşe, în care „bărbatul” şi „femeia” se spionează reciproc şi care declanşează inevitabile omoruri când unul din ei se plictiseşte de celălalt şi dă să caute alte iubiri.

  Pentru frumoasa Charlie (Barrat), un negru poreclit Simplon a ucis săptămâna trecută pe unul numit Sidero. Era al treilea pe care Simplon îl omoră din pricina lui Charlie.

  Au trecut abia câteva ore de când sunt în lagăr că se şi înfiinţează la mine doi tipi.

  — Ascultă, Papillon, aş vrea să ştiu dacă Maturette e gagica ta.

  — De ce?

  — Chestii personale.

  — Ascultă aici. Maturette şi cu mine am fost într-o evadare de două mii cinci sute de kilometri şi s-a purtat ca un bărbat, asta-i tot ce-am de spus.

  — Vreau să ştiu dacă e cu tine.

  — Nu, şi nu ştiu nimic despre Maturette în privinţă asta. Îl apreciez ca prieten, de altceva nu mă sinchisesc, doar dacă-i face cineva vreun rău.

  — Dar dac-ar fi vreodată gagica mea?

  — Dacă e de acord, nu mă bag. Dar dacă-l ameninţi, pentru asta, ai de-a face cu mine.

  Activi sau pasivi, cu pederaştii lucrurile se petrec la fel căci şi unii, şi alţii, se cufundă în patima lor fără să se mai gândească la altceva.

  L-am regăsit pe italianul din convoi, ăla cu tubul de aur. A venit să-mi dea bineţe. Îi zic:

  — Mai eşti aici?

  — Am încercat în fel şi chip. Mama mi-a trimis douăşpe bătrâne, caraliul şi-a oprit şase ca şpagă, am dat patru ca să fiu externat, am reuşit să merg la raze la Cayenne, şi nici o scofală. Pe urmă am aranjat să fiu acuzat că mi-am rănit un prieten, pe Razori, îl ştii, banditul corsican.

  — Da, şi pe urmă?

  — Aranjasem şusta cu el, şi-a făcut o rană la burtă şi-am ajuns amândoi la tribunalul militar, el ca reclamant, eu ca împricinat. Nici n-am apucat să pun piciorul pe pământ. În cinşpe zile s-a terminat totul. Am luat şase luni, le-am făcut anul trecut la Recluziune. Habar n-aveai că eram acolo. Nu mai pot, Papi, îmi vine să m-omor.

  — Mai bine o mierleşti pe mare, evadând, măcar crăpi liber.

  — Ai dreptate, sunt gata să fac orice. Dă-mi de ştire dacă pregăteşti ceva.

  — În regulă.

  Cum s-ar zice, pe Insula Royale viaţa reîncepe. Iată-mă bivolar. Am un bivol căruia i se spune Brutus. Cântăreşte două mii de kile, e un ucigaş de bivoli. A şi omorât doi masculi. Paznicul Angosti, care vede de treaba asta, îmi spune:

  — E ultima încercare ce se mai face. Dacă mai omoară unul, îl curăţă.

  Azi-dimineaţă am făcut cunoştinţă cu Brutus. Negrul martinican care-l mână o să stea o săptămână cu mine să mă înveţe meseria. M-am împrietenit cu Brutus pe loc, urinându-i pe bot; adoră sărătura. Apoi i-am dat câteva fructe verzi pe care le culesesem în grădina spitalului. Cobor cu Brutus, înjugat ca un bou la oiştea zdravănă a unei căruţe care să tot aibă câteva sute de ani, atât de nepriceput e meşterită, şi pe care se află o butie cu trei mii de litri de apă. Îndeletnicirea mea şi-a amicului Brutus e să ne ducem la malul mării, să umplem butia cu apă şi să urcăm panta asta groaznică până la platou. Ajunşi aci, dau drumul cepului, iar apa se scurge pe canalele săpate în piatră, măturând în cale tot ce-a rămas după vidanjarea de dimineaţă. Încep la şase şi către nouă sunt gata.

  Patru zile mai târziu, martinichezul zice că pot să mă descurc de unul singur. Cu un singur lucru am de furcă: dimineaţa, la cinci, trebuie să înot prin mlaştină în căutarea lui Brutus, care se ascunde, pentru că nu-i place munca. Cum are nări foarte sensibile, i-au trecut prin ele un belciug de care atârnă mereu un capăt de lanţ de vreo jumate metru. Când îl zăresc, dă înapoi, se cufundă şi iese la aer mai încolo. Uneori durează mai bine de-o oră până ce-l prind în scârba asta de apă stătută a mocirlei, plină de lighioane şi de nuferi. M-apucă toţi dracii:

  — Mârlanule! Zevzecule! Eşti încăpăţânat ca un măgar! Ai de gând să ieşi sau te ia mama dracului?

  Nu se arată simţitor decât dacă-l apuc de lanţ. Înjurăturile îl lasă rece. Dar când a ieşit în fine din mocirlă îmi devine amic.

  Am două bidoane pentru grăsime umplute cu apă de băut. Fac mai întâi un duş, mă curăţ de apa aia vâscoasă a bălţii. După ce ma-am săpunit şi m-am clătit straşnic, rămâne de obicei mai bine de-o jumătate de bidon cu apă de băut, şi atunci îl spăl pe Brutus cu nişte câlţi de nucă de cocos. Îi frec bine regiunile sensibile şi-l ud zdravăn. Brutus îşi freacă atunci botul de mâinile mele şi se aşează singur la hulubele căruţei. Niciodată nu-l înţep cu dardul, cum făcea martinichezul. Îmi poartă recunoştinţă, dovadă că umblă mai repede cu mine decât cu el.

  De Brutus e îndrăgostită o mică bivoliţă frumuşică. Ne însoţeşte, merge lângă noi. N-o gonesc cum făcea celălalt bivolar, dimpotrivă. O las să se pupe cu Brutus şi să ne întovărăşească. De pildă, nu-i deranjez când se drăgostesc, şi Brutus mi-e recunoscător, căci urcă cei trei mii de litri cu o viteză uimitoare. S-ar zice că vrea să recâştige timpul irosit pe când se pupa cu Margareta – ăsta-i numele bivoliţei.

  Ieri, la apelul de la ora şase, a izbucnit un mic scandal din pricina Margaretei. Se pare că negrul martinichez o mârlea zilnic pe bivoliţă, căţărându-se pentru asta pe un mic zid. Surprins de un, gardian, a umflat treizeci de zile de carceră. Motivul oficial: „Practicarea coitului asupra unui animal”. Or, ieri, la apel, Margareta şi-a făcut apariţia, a defilat placidă prin faţa a şaizeci de oameni şi, când a ajuns în faţa negrului, s-a întors, prezentându-i fundul. A fost un hohot general de râs, iar negrul a devenit cenuşiu de ruşine.

  Trebuie să fac zilnic trei drumuri cu apă. Cel mai mult durează până ce butia e umplută pe ţărm de doi hamali, dar merge destul de repede. La nouă sunt gata şi mă duc la pescuit.

  Mi-am luat-o pe Margareta ca aliată ca să-l scot pe Brutus din mlaştină. Când o scarpin în urechi face ca o iapă în caiduri. Brutus iese atunci de bunăvoie. Deşi eu nu mai sunt nevoit să mă spăl, pe el îl scald şi mai abitir ca înainte. Foarte curat şi fără să mai pută a balta aia scârboasă în care-şi petrece noaptea, place şi mai mult Margaretei şi străluceşte ca un crai-nou.

  Urcând dinspre mare, la jumătatea coastei se află un loc aproape neted unde am un pietroi. Brutus s-a învăţat să sufle aici cinci minute, împiedic căruţa, şi-aşa se odihneşte mai bine. Dar azi-dimineaţă ne aştepta un alt bivol, Danton, la fel de mare, ascuns după nişte cocotieri care au doar frunze întrucât e vorba de-o pepinieră. Danton se iveşte şi-l atacă pe Brutus. Acesta se dă deoparte, fereşte lovitura, aşa că celălalt vine grămadă peste căruţă. Un corn a găurit butia. Danton face eforturi disperate să se desprindă, iar eu îi dau drumul lui Brutus din hăţuri. Îşi face loc spre deal, şi porneşte-n galop spre Danton, de la cel puţin treizeci de metri. De teamă sau de disperare, acesta, frângându-şi cornul, reuşeşte să se desprindă mai înainte să-l ajungă bivolul meu, dar Brutus nu poate să frâneze la timp şi buşeşte căruţa, care se răstoarnă.

  În faţa mea începe să se desfăşoare atunci o scenă tare ciudată. Brutus şi Danton îşi ating coarnele fără să se împungă, doar îşi freacă uriaşele coarne. Par să-şi vorbească, şi cu toate astea nu mugesc, doar suflă zgomotos. Bivoliţa începe acum să urce costişa încet, urmată de cei doi masculi, care se opresc din timp în timp şi reîncep să-şi frece şi să-şi încurce coarnele. Când durează prea mult, Margareta geme languros şi porneşte iar spre platou. Cei doi mastodonţi o urmează, mereu alături. După trei opriri cu aceeaşi ceremonie, ajungem pe platou. Locul unde sosim se găseşte în faţa farului şi este o întindere pustie, lungă de vreo trei sute de metri. La capăt se află lagărul ocnaşilor; la dreapta şi la stânga, clădirile celor două spitale, al deportaţilor şi al militarilor.

  Danton şi Brutus continuă să meargă alături, la douăzeci de paşi în spatele meu. La rândul ei, Margareta se duce liniştită până la mijlocul platoului şi se opreşte. Cei doi inamici ajung în dreptul ei. Din când în când, ea îşi lansează vaietul de lamentare, lung şi, neîndoielnic, sexual. Bivolii îşi ating iar coarnele, dar de data asta aş zice că-şi vorbesc de-a binelea, deoarece zgomotul răsuflării lor e însoţit de sunete care-or fi însemnând ceva.

  După conversaţia asta, unul porneşte încet spre dreapta, iar celălalt spre stânga. Se duc să se posteze la extremităţile platoului. Va să zică îi despart vreo trei sute de metri. Margareta stă mai departe în centru şi aşteaptă. Am înţeles: e vorba de un duel în toată regula, acceptat de ambele părţi, iar bivoliţa va fi trofeul. Demoazela Margareta e de acord, de altfel, se mândreşte că doi gagii o să se bată pentru ea.

  La un muget al ei se-avântă unul spre altul. Pe parcursul pe care urmează să-l străbată fiecare, de vreo sută şi cincizeci de metri, nu-i nevoie să mai spun că cele două mii de kilograme ale lor se înmulţesc cu viteza pe care reuşesc s-o atingă, izbitura acestor două căpăţâni e-atât de formidabilă încât ambii rămân knok-out mai bine de cinci minute. Fiecăruia i s-au muiat picioarele. Cel mai repede îşi revine Brutus, care porneşte de data asta în galop să-şi reia locul.

  Lupta a durat două ore. Nişte carali voiau să-l lichideze pe Brutus, dar m-am opus şi, la un moment dat, la o nouă izbitură, Danton şi-a frânt cornul pe care şi-l paradise lovindu-l de butie. O ia la goană, urmat de Brutus. Fugărirea a durat până a doua zi. Grădini, cimitir, spălătorie, pe unde-au trecut au făcut totul zob.

  Abia după ce s-au bătut toată noaptea a reuşit Brutus, pe la şapte dimineaţa, să-l înghesuie pe Danton lângă zidul măcelăriei, aflată pe malul mării, şi să-i găurească burta, înfigându-şi cornul până la rădăcină. Ca să-l lichideze definitiv, Brutus se răsuceşte de două ori, astfel încât cornul să se învârtească în burta lui Danton, care, rănit de moarte, se prăbuşeşte într-o baltă de sânge şi maţe.

  Lupta asta de uriaşi l-a slăbit pe Brutus în aşa hal încât a trebuit să-i degajez cornul ca să se poată ridica. Porneşte, clătinându-se, pe drumul de lângă mare, iar aci i se alătură Margareta; umblă lângă el, ridicându-i grumazul vânjos cu capul ei lipsit de coarne.

  N-am fost de faţă când au nuntit, deoarece caraliul care răspunde de bivoli m-a acuzat că l-am dezlegat pe Brutus, şi mi-am pierdut postul de bivolar.

  Am cerut să vorbesc cu comandantul în privinţa lui Brutus.

  — Cum a fost, Papillon? Brutus trebuie ucis, e prea periculos. A omorât până acum trei bivoli de toată frumuseţea.

  — Tocmai de asta am venit, să vă rog să-l salvaţi pe Brutus. Gardianul ăla de la plantaţii, responsabil cu bivolii, nu se pricepe. Daţi-mi voie să vă povestesc cum a fost cazul cu Brutus, că era în legitimă apărare.

  Comandantul zâmbeşte:

  — Te ascult.

  — Aşa că-nţelegeţi, domnule comandant, că bivolul meu a fost cel atacat, închei eu după ce i-am povestit toate amănuntele. Ba mai mult, dacă nu l-aş fi dezlegat pe Brutus, Danton îl omora aşa legat, deci incapabil să se apere, din moment ce era prins de jug şi de căruţă.

  — Aşa-i, spune comandantul. Tocmai soseşte caraliul de la plantaţii.

  — Bună ziua, domnule comandant. Papillon, te căutam, azi-dimineaţă ai pornit pe insulă ca şi cum te-ai fi dus la lucru, deşi n-aveai nimic de făcut.

  — Domnule Angosti, m-am dus să văd dacă pot să pun capăt luptei aceleia, dar din păcate erau ca turbaţi.

  — S-ar putea să fie aşa, însă de-acum încolo nu mai mergi cu bivolul, ţi-am mai spus-o. De altfel, va fi tăiat duminică dimineaţa, o s-avem carne pentru penitenciar.

  — Asta n-o s-o faceţi.

  — Doar n-o să ne împiedici tu.

  — Nu eu, domnul comandant. Şi dacă nu-i destul, doctorul Germain Guibert, pe care o să-l rog să intervină ca să-l scape pe Brutus.

  — Ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala?

  — Ba-mi fierbe. Eu umblu cu bivolul, şi e prietenul meu.

  — Ţi-e prieten? Bivolul? Faci mişto de mine?

  — Domnule Angosti, mă laşi să spun o vorbă?

  — Lasă-l să-şi apere bivolul, zice comandantul.

  — În regulă, vorbeşte.

  — Domnule Angosti, ce părere ai, şi-or fi vorbind oare dobitoacele?

  — De ce nu, dacă se-nţeleg?

  — În cazul ăsta, Brutus şi Danton s-au bătut în duel de comun acord.

  Şi explic iar totul, de la început până la sfârşit.

  — Lua-le-ar naiba! zice corsicanul, că trăsnit mai eşti, Papillon. Vezi cum te descurci cu Brutus, dar dacă mai omoară un bivol, nu-l mai scapă nimeni, nici comandantul. Te fac iar bivolar. Fă cum ştii să-l pui pe Brutus la treabă.

  După două zile, în care timp căruţa a fost meşterită de lucrătorii din atelier, Brutus a început iar să transporte zilnic apă de mare, însoţit de Margareta, consoarta lui legitimă. Iar eu, când ajungeam la locul unde se odihnea, împiedicam bine căruţa cu pietroiul şi-i ziceam:

  — Ei, Brutus, unde-i Danton?

  Iar namila pornea căruţa dintr-o singură mişcare şi, păşind vesel, ca un învingător, străbătea restul drumului dintr-un foc.

  RĂSCOALA LA SAINT-JOSEPH.

  Insulele sunt extrem de periculoase din cauza acelei aşa-zise libertăţi de care te bucuri. Mă doare să-i văd pe toţi cum îşi duc cuminte mica lor viaţă ca să nu dea de vreun bucluc. Unii aşteaptă ispăşirea pedepsei, iar alţii nimic, se tăvălesc în viciile lor.

  În noaptea asta stau lungit în hamacul meu. În fundul sălii cartoforii joacă de parc-ar fi intrat dracii-n ei, că până la urmă Carbonieri şi Grandet, prietenii mei, s-au văzut siliţi să facă amândoi pe starostele de joc. Unul singur n-ar fi făcut faţă. Mă străduiesc să mă cufund în amintirile mele. „Nu vor să apară: parcă n-ar fi existat niciodată Curtea cu juri. Degeaba încerc să limpezesc imaginile înceţoşate ale acelei zile fatale, nu izbutesc să văd clar nici un personaj. Doar procurorul se înfăţişează în toată crunta-i realitate. Dumnezeii tăi, credeam că ţi-am făcut figura când m-am văzut la Trinidad, la Bowen. Cu ce făcătură m-ai blestemat, nemernicule, ca nici după şase evadări să nu-mi recapăt libertatea? La prima, aia cu ocnaşii, ai putut să dormi liniştit când ai prins de veste? Tare-aş vrea să ştiu dacă te-a cuprins teama sau furia aflând că prada ta reuşise să scape de soarta de-a putrezi pe care i-o hărăziseşi cu patruzeci şi trei de zile în urmă. Spărsesem cuşca. Ce fatalitate m-o fi urmărit, făcându-mă să mă întorc la ocnă unsprezece luni mai târziu? Poate că m-a pedepsit Dumnezeu pentru vina de a fi dispreţuit viaţa primitivă, dar frumoasă pe care puteam s-o duc oricât aş fi vrut.

  Ceie două iubite ale mele, Lali şi Zoraima, tribul acela fără jandarmi, fără alte legi decât cea mai deplină înţelegere între fiinţele care-l alcătuiesc – da, eu sunt vinovat c-am ajuns aici, dar trebuie să mă gândesc la un singur lucru, să evadez, să evadez sau să mor. Greşeşti dacă, aflând c-am fost prins şi băgat iar la ocnă, ţi-a mijit din nou zâmbetul acela biruitor de la Curtea cu juri şi ai gândit: „în felul ăsta, iar e totul în regulă, a pornit iar pe calea putreziciunii pe care i-o hărăzisem”. Mintea mea, sufletul meu nu vor apuca nicicând pe drumul ăsta înjositor. Nu mi-ai înhăţat decât trupul; paznicii tăi, sistemul tău penitenciar constată, chiar de două ori pe zi, că sunt prezent, şi asta vă e destul. Şase dimineaţa:

  — Papillon!

  — Prezent.

  Şase seara:

  — Papillon!

  — Prezent.

  E-n regulă. Aproape şase ani de când am pus mâna pe el, a început probabil, să putrezească şi, dacă avem un pic de noroc, într-una din zilele astea clopotul, va chema rechinii să-l ia în primire, cu toate onorurile, la banchetul de fiecare zi pe care li-l oferă pe gratis sistemul de nimicire prin uzură.

  Te înşeli, ţi-ai greşit socotelile. Prezenţa mea fizică n-are nimic-de-a face cu-prezenţa mea morală. Ştii ceva? Nu aparţin ocnei, n-am deprins câtuşi de puţin obiceiurile codeţinuţilor mei, nici măcar ale celor mai apropiaţi camarazi. Sunt un permanent candidat la evadare.

  Pe când stăteam de vorbă cu procurorul de la Curtea cu juri, se apropie doi tipi de hamacul meu.

  — Dormi, Papillon?

  — Nu.

  — Am vrea să stăm de vorbă.

  — Spune. Dacă vorbeşti încet, nu-i nimeni pe-aici să te-audă.

  — Uite, suntem pe cale să pregătim o răscoală.

  — Ce-aţi plănuit?

  — Omorâm toţi arabii, toţi caraliii, cu toate nevestele lor şi toţi ţâncii zămisliţi din putregaiul ăsta. Ca să iasă, Arnaud, adică eu, cu amicu' meu Hautin, ajutaţi de patru tipi care-s de partea noastră, atacăm depozitul de arme de la comandament. Lucrez acolo, văd de arme să fie în stare bună. Sunt douăştrei de pistoale-mitralieră şi peste optzeci de puşti, carabine şi puşti sistem Lebel. Treaba o să…

  — Opreşte-te, nu continua. Refuz. Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o arăţi, dar nu-s de-acord.

  — Credeam c-ai să primeşti să fii şeful răscoalei. Stai să-ţi povestesc amănuntele pe care le-am studiat şi-ai să vezi că nu se poate să dea greş. De cinci luni pregătim chestia asta. Avem peste cincizeci de oameni de partea noastră.

  — Nu rosti nici un nume, nici şef nu vreau să fiu şi nici să iau parte la treaba asta.

  — De ce? Am avut încredere să-ţi vorbim pe faţă, acum eşti dator să ne dai o explicaţie.

  — Nu te-am rugat, să-mi povesteşti ce-ai de gând, una la mână. De când mă ştiu, nu fac decât ce vreau eu, nu ce vor alţii, două la mână. În plus de asta, nu sunt un ucigaş care lucrează cu grămada. Pot să omor pe cineva care mi-a pricinuit un mare rău, dar nu nişte femei sau nişte copii care nu mi-au făcut nimic. Şi nici măcar nu vedeţi partea cea mai proastă în chestia asta, şi v-o spun eu: chiar dacă iese bine răscoala, tot în bară daţi.

  — De ce?

  — Pentru că treaba principală, evadarea, nu-i cu putinţă. Să zicem că la răscoală iau parte o sută de oameni, Cum fac s-o şteargă? Pe Insule nu-s decât două bărci, cu totul şi cu totul, nu încap în ele decât cel mult patruzeci de ocnaşi. Cum rămâne cu ceilalţi şaizeci?

  — Noi o să fim printre cei patruzeci care se urcă în bărci.

  — Asta crezi tu, dar ăilalţi nu sunt mai blegi că voi, o să aibă arme la fel ca voi, şi dacă are măcar un pic de creier fiecare, după ce-o să-i lichidaţi pe ăia pe care i-ai pomenit, o să începeţi să vă ciuruiţi între voi ca să vă puteţi urca în vreo barcă. Partea cea mai importantă în toată chestia asta e că nici o ţară n-o să vrea să primească vreuna, din cele două bărci, pentru că, până să sosiţi voi, o să se telegrafieze în oricare din ţările spre care v-aţi putea îndrepta, mai ales c-aţi lăsat după voi morţi cu grămada. Nu-i colţişor unde să nu vă aresteze şi să nu vă predea Franţei. Aţi auzit că m-am întors din Columbia, ştiu ce vorbesc. Pe cuvânt de onoare că după o treabă ca asta eşti extrădat de oriunde.

  — Bine. Va să zică refuzi?

  — Da.

  — Asta-i ultimul cuvânt?j

  — E-o hotărâre irevocabilă.

  — Nu rămâne decât s-o luăm din loc.

  — O clipă. Vă rog să nu vorbiţi de planul ăsta cu nici un amic de-al meu.

  — De ce?

  — Pentru că ştiu dinainte c-o să refuze, aşa că nu vă mai osteniţi.

  — În regulă.

  — Nu credeţi c-ar fi cazul s-o lăsaţi baltă?

  — Cinstit vorbind, Papillon, nu.

  — Nu pricep care vă e scopul, v-am explicat foarte serios că, şi dacă reuşeşte răscoala, n-o să puteţi fi liberi.

  — Mai presus de orice vrem să ne răzbunăm. Dar acum dacă ne-ai explicat că-i imposibil s-ajungem într-o ţară care să ne primească, o luăm prin hăţişuri şi-o să încropim o bandă în junglă.

  — Pe cuvântul meu de onoare că nu-i spun nimic nici celui mai bun prieten.

  — Ştim treaba asta.

  — În regulă. Şi ultima chestie: daţi-mi de ştire cu opt zile înainte, ca să mă duc la Saint-Joseph, să nu mă aflu pe Insula Royale când o începe treaba.

  — O să ţi se dea de ştire din vreme, ca să treci pe insula ailaltă.

  — Ce-aş putea să fac ca să vă răzgândiţi? Vreţi s-aranjaţi altă şustă cu mine? De pildă, furăm patru carabine, atacăm într-o noapte postul care păzeşte bărcile, luăm o barcă şi plecăm împreună.

  — Nu, prea ne-au chinuit. Pentru noi contează întâi de toate răzbunarea, chiar dacă ne curăţă.

  — Dar ţâncii? Nevestele?

  — E-aceeaşi plămadă, acelaşi sânge, unu să nu rămână.

  — Hai să schimbăm vorba.

  — Nu ne urezi noroc?

  — Nu, vă zic: lăsaţi-o baltă, sunt de făcut treburi mai cu ost decât porcăria asta.

  — N-admiţi dreptul la răzbunare?

  — Ba da, dar nu pe nişte nevinovaţi. Noapte bună.

  — Noapte bună. N-am vorbit nimic, Papi, aşa-i?

  — Aşa-i, băieţi!

  Hautin şi Arnaud dispar. Ce mai chestie şi asta! Cam săriţi indivizii şi, colac peste pupăză, ar mai exista vreo cinzeci sau şaizeci de compromişi, iar la momentul respectiv, peste o sută! Ce aiureală! Nici unul dintre amicii mei nu mi-a şoptit ceva, înseamnă că ăşti doi ocnaşi n-au vorbit decât cu nişte fraieri cu cioc. E cu neputinţă ca nişte tipi din tagmă să se fi vârât într-o treabă ca asta. Ce-i mai grav e că asasinii ageamii sunt adevăraţii asasini, cei din tagmă sunt nişte ucigaşi, nu-i totuna.

  Săptămâna asta m-am informat foarte discret despre Arnaud şi Hautin. Arnaud a fost condamnat pe viaţă – se pare că pe nedrept – pentru o chestie pe care nu era cazul să ia nici zece ani. Juraţii îi dăduseră o pedeapsă atât de aspră deoarece, cu un an în urmă, fratele său fusese ghilotinat pentru omorârea unui sergent. Prin faptul că procurorul vorbise mai mult de fratele său decât da el, ca să creeze o atmosferă ostilă, se alesese cu pedeapsa asta îngrozitoare. Se pare, de asemenea, că l-au torturat fioros când cu arestarea, tot în legătură cu fapta fratelui.

  Hautin n-a avut când să afle ce-i aia libertate, e-n închisoare de când avea nouă ani. Până să iasă dintr-o casă de corecţie, la vârsta de nouăsprezece ani, lichidase pe-un tip cu o zi înainte să i se dea drumul ca să intre în marină, unde se angajase pentru a scăpa de casa de corecţie. Cred că-i lipseşte o doagă, deoarece se spune că plănuia să ajungă în Venezuela, să lucreze într-o mină de aur şi să-şi reteze un picior ca să capete o despăgubire grasă. Piciorul ăsta i-a rămas ţeapăn de pe urma unei injecţii cu nu ştiu ce fel de ser, pe care şi-a făcut-o dinadins la Saint-Martin de Ré.

  Azi s-a petrecut ceva ca-n filme. La apelul de dimineaţă l-au chemat pe Arnaud, pe Hautin şi pe fratele lui Matthieu Carbonieri, prietenul meu. Frate-său, Jean, e brutar, deci lucrează pe chei, lângă vase.

  Au fost trimişi la Saint-Joseph fără nici o explicaţie şi s-ar părea că fără vreun motiv. Încerc să aflu, dar nu-i chip. Şi totuşi Amaud lucra de patru ani la întreţinerea armelor, iar Jean Carbonieri de cinci ani ca brutar. Nu poate fi o simplă întâmplare. Cu siguranţă că a ciripit careva, dar ce-o fi ciripit şi cui?

  Hotărăsc să stau de vorbă cu cei trei prieteni apropiaţi ai mei: Matthieu Carbonieri, Grandet şi Galgani. Nici unul n-are habar de ceva. Înseamnă că Hautin şi Amaud discutaseră numai cu nişte ocnaşi dinafară tagmei.

  — Păi atunci de ce-or fi vorbit cu mine?

  — Pentru că toţi ştiu că vrei să evadezi cu orice preţ.

  — Oricum, nu cu preţul ăsta.

  — N-au priceput că-i o deosebire.

  — Dar Jean, fratele tău?

  — Parcă poţi să-nţelegi cum de-a fost aşa bleg să se vâre în treaba asta?

  — Poate că ăl de i-a turnat l-a băgat şi pe el în ciorbă, fără ca el să fi avut vreun amestec.

  Evenimentele se precipită. Noaptea trecută a fost asasinat Girasolo în clipa când intra-n privată. S-a găsit sânge pe cămaşa bivolarului martinican. La cincisprezece zile după o instrucţie cam prea în viteză şi pe baza celor declarate de-un alt negru băgat la izolare, fostul bivolar e condamnat la moarte de-un tribunal special.

  Un ocnaş bătrân, numit Garvel sau Coşarul, vine să-mi vorbească la spălătorul din curte.

  — Papi, sunt cătrănit, eu l-am omorât pe Girasolo. Aş vrea să-l scap pe negrul ăla, dar mă trec toate sudorile la gândul că s-ar putea să fiu ghilotinat. La preţul ăsta nu-mi convine să deschid gura. Dac-aş găsi însă o şustă ca să iau doar trei sau cinci ani, m-aş duce să le spun că eu sunt făptaşul.

  — Câţi ani de muncă silnică ţi-au dat?

  — Douăzeci.

  — Cât ai făcut?

  — Doişpe.

  — Ticluieşte ceva să te facă vieţaş, în chipul,ăsta n-ai treabă la Recluziune.

  — Dă-mi o idee.

  — Lasă-mă să mă gândesc, o să-ţi spun la noapte.

  Se face noapte. Îi spun lui Garvel:

  — Nu poţi să pui pe cineva să te denunţe şi să recunoşti.

  — De ce?

  — Rişti să fii condamnat la moarte. N-ai decât o singură cale ca să scapi de Recluziune, să te facă vieţaş. Denunţă-te singur, pe motiv că te mustră conştiinţa dacă laşi să fie ghilotinat un nevinovat. Ia-ţi un caraliu corsican ca apărător. O să-ţi spun cum îl cheamă după ce i-oi cere părerea. Treaba trebuie să meargă repede să nu-i apuce graba să-l taie. Aşteaptă două-trei zile.

  Am stat de vorbă cu supraveghetorul Collona, îmi dă o idee formidabilă: să-l duc eu la comandant, să-i spun că Garvel m-a rugat să-l apăr şi să-l însoţesc când o mărturisi, că i-am garantat că nu-i cu putinţă să fie condamnat la moarte dacă dă dovadă de atâta nobleţe de suflet, că totuşi e într-o situaţie gravă şi că-i cazul să se aştepte la o condamnare pe viaţă.

  Totul a mers şnur. Garvel l-a salvat pe negru, care a fost eliberat cât ai clipi. Martorul mincinos care-l acuzase s-a ales cu un an de recluziune. Robert Garvel a fost condamnat pe viaţă.

  Au trecut două luni de când s-a întâmplat treaba asta. Abia acum, când s-a isprăvit totul, îmi explică Garvel şi restul. Girasolo a fost cel care, după ce-a aflat amănuntele complotului în chestia cu răscoala, la care acceptase să participe, i-a turnat pe Amaud, Haulin şi Jean Carbonieri. Noroc că erau singurele nume pe care le ştia.

  Treaba pe care a ciripit-o era atât de groasă încât caraliii nu l-au crezut. Cu toate astea, ca măsură de precauţie, i-au trimis la Saint-Joseph pe cei trei ocnaşi turnaţi, fără să le spună ceva, fără să-i ia la întrebări, fără nimic.

  — Garvel, ce le-ai spus despre motivul care te-a făcut să-l omori?

  — Că-mi furase tubul. Că dormeam lângă el, asta chiar aşa e, şi că noaptea îmi scoteam tubul şi-l ascundeam sub pătura care-mi ţine loc de pernă. Într-o noapte m-am dus la privată, când m-am întors, tubul ia-l de unde nu-i. Dintre cei din preajma mea, unul singur era treaz, şi anume Girasolo. Caraliii au luat-o de bună, nici măcar mi mi-au spus că turnase ceva demn de crezare despre o răscoală.

  Se aud strigăte în curte:

  — Papillon! Papillon! hai la apel!

  — Prezent.

  — Strângeţi boarfele. Pleci la Saint-Joseph.

  — Mama mă-sii de treabă!

  În Franţa a izbucnit războiul. Drept urmare, măsurile de disciplină se schimbă: şefii de serviciu răspunzători de-o evadare vor fi destituiţi. Pentru deportaţii arestaţi în cursul unei evadări, pedeapsa cu moartea. Se va considera că evadarea e motivată de dorinţa ralierii la Forţele Franceze Libere{36} care trădează Patria. Se tolerează orice, cu excepţia evadării.

  Au trecut mai bine de două luni de când a plecat comandantul Prouillet. Pe-ăl nou nu-l cunosc. Nu-i nimic de făcut. La opt pornesc cu barca spre Saint-Joseph.

  Tatăl Lisettei nu se mai află în lagărul de la Saint-Joseph. Săptămâna trecută a plecat cu familia la Cayenne. Pe comandantul de la Saint-Joseph îl cheamă Dutain, e din Havre. Sunt primit de el. Sosesc singur, de altfel, iar pe chei, supraveghetorul-şef al şalupei mă predă caraliului de serviciu, căruia îi înmânează şi câteva acte care mă însoţesc.

  — Dumneata eşti Papillon?

  — Da, domniile comandant.

  — Bizar tip mai eşti, îmi spune el în timp ce se uită prin actele mele.

  — De ce sunt bizar?

  — Pentru că, pe de o parte, eşti notat ca periculos din toate punctele de vedere, îndeosebi e scris ceva cu cerneală roşie: „Neîncetat pe cale de a pregăti o evadare”, iar apoi s-a adăugat: „A încercat să salveze copilul comandantului de la Saint-Joseph din mijlocul rechinilor”. Am două fetiţe, Papillon, vrei să le vezi?

  Le cheamă pe micuţe, în vârstă de trei şi cinci ani, amândouă blonde. Ele pătrund în biroul său însoţite de un arab tânăr, îmbrăcat în alb, şi de-o brunetă foarte drăguţă.

  — Iubito, dumnealui e cel care a încercat să-ţi salveze fina, pe Lisette.

  — O! Îngăduiţi-mi să dau mâna cu dumneavoastră, zice tânăra femeie.

  O strângere de mână e cea mai mare cinste ce i se poate face unui ocnaş. Nimeni nu întinde vreodată mâna unui condamnat. Sunt mişcat de spontaneitatea şi de gestul ei.

  — Da, sunt naşa Lisettei. Suntem foarte ataşaţi de soţii Grandoit. Cu ce-o să-l ajuţi, dragule?

  — Merge mai întâi în lagăr, iar tu să-mi spui cu ce-ai vrea să se îndeletnicească.

  — Vă mulţumesc, domnule comandant, vă mulţumesc, doamnă. Puteţi să-mi spuneţi de ce-am fost trimis ia Saint-Joseph? Aduce a pedeapsă.

  — Fără vreun motiv, pe cât cred. Doar că noului comandant i-e teamă c-o să evadezi

  — Cam are dreptate.

  — Au fost înăsprite pedepsele date celor răspunzători de-o evadare. Înainte de război puteai să pierzi un galon; acum ţi-l zboară automat, fără să mai pomenim restul. De aia te-a trimis aici, preferă s-o ştergi de la Saint-Joseph, de care nu răspunde, decât din Insula Royale, pentru care i se cere socoteală.

  — Domnule comandant, cât mai urmează să rămâneţi aici?

  — Un an şi jumătate.

  — Nu pot s-aştept atât. Dar văd eu cum fac s-ajung înapoi pe Insula Royale, ca să n-aveţi supărări din cauza – Îţi mulţumesc, zice cucoana. Sunt încântată să văd că ai un suflet atât de nobil. Dacă duci lipsă de ceva, vino aici cu toată încrederea. Dragule, dă ordin la postul de gardă al lagărului să mi-l aducă pe Papillon oricând o să ceară.

  — Bine, dragă. Mohamed, îl însoţeşti pe Papillon până-n lagăr, iar tu alege-ţi clădirea în care vrei să stai.

  — O, în privinţa mea e uşor: clădirea periculoşilor.

  — Asta chiar că nu-i greu, spune Comandantul râzând. Şi scrie ceva pe-o hârtie pe care i-o dă lui Mohamed. Ies din clădirea care-i slujeşte comandantului drept locuinţă şi birou, pe marginea cheiului, fosta locuinţă a Lisettei, şi ajung în lagăr însoţit de tânărul arab.

  Şeful postului de gardă e-un corsican bătrân, foarte violent şi asasin ştiut. Îl cheamă Filissari.

  — Va să zică, Papillon, tu eşti ăla care a sosit? Mă ştii că sunt sau foarte bun sau foarte rău. Cu mine să nu-ncerci să evadezi, că dacă dai greş, te-omor ca pe-o găină. Peste doi ani ies la pensie, aşa că n-am chef să-mi facă cineva vreo figură.

  — Mă ştiţi că sunt amic cu toţi corsicanii. Nu spun că n-o să evadez, dar, dacă o şterg, aranjez eu să n-o fac în orele dumneavoastră de serviciu.

  — E-n regulă aşa, Papillon. În felul ăsta n-o să ne duşmănim, Ăi tineri, pricepi, se-mpacă mai uşor c-o belea de pe urma unei evadări, pe când eu, îţi dai seama, la vârsta mea şi-n pragul pensionării! E clar, va să zică, du-te la clădirea unde-ai fost repartizat. Iată-mă în lagăr, într-o sală la fel cu cea din Insula Royale, cu vreo sută – o sută douăzeci de deţinuţi. Se află aci Pierrot Nebunul, Hautin, Arnaud şi Jean Carbonieri. Logic ar fi să mă aciuiez într-un gurbi cu Jean, întrucât e frate cu Matthieu, dar Jean e de soi mai prost decât frate-său, plus că nu-mi convine din cauza prieteniei, sale cu Hautin şi Arnaud. Aşa că renunţ şi mă instalez lângă Carrier, tipul din Bordeaux zis Pierrot Nebunul.

  Insula Saint-Joseph e mai sălbatică decât Insula Royale, niţel mai mică, dar pare mai mare pentru că-i mai lungă. Lagărul se află la jumătatea înălţimii insulei, întrucât e alcătuită din două platouri suprapuse. Pe primul se află lagărul; pe platoul de sus de tot, temuta Recluziune. În paranteză fie spus, recluzionarii merg în continuare să se scalde, câte-o oră zilnic. Să sperăm c-o să ţină.

  În fiecare zi, la prânz, arabul care lucrează la comandant mi-aduce trei gamele suprapuse prinse de-o bucată lată de fier, având la capăt un mâner de lemn. Lasă cele trei gamele şi le ia pe cele din ajun. Naşa Lisettei îmi trimite zilnic aceeaşi mâncare pe care a pregătit-o pentru familia ei.

  Duminică m-am dus s-o văd ca să-i mulţumesc. Mi-am petrecut dupu-masa stând de vorbă cu ea şi jucându-mă cu fetiţele ei. Mângâindu-le capetele blonde, îmi spun că-i uneori tare greu să te lămureşti care ţi-e datoria. Dacă nu s-au răzgândit cei doi ţăcăniţi, pe capul familiei ăsteia atârnă un pericol îngrozitor. După denunţul lui Girasolo, căruia caraliii nu i-au dat crezare, până într-atât că nici măcar nu i-au despărţit, ci doar i-au trimis la Saint-Joseph, dacă spun o vorbă ca să-i separe, se cheamă că prin asta confirm adevărul şi gravitatea turnătoriei dintâi. Dar cum o să reacţioneze atunci gardienii? E mai bine să-mi ţin gura.

  Arnaud şi Hautin nu-mi adresează măcar o vorbă în baracă. De altfel, e mai bine aşa, ne purtăm politicos, dar fără familiarităţi. Jean Carbonieri nu vorbeşte cu mine, e mânios că nu m-am aciuiat cu el. Noi ăştialalţi suntem patru: Pierrot Nebunul, Marquetti, care a reuşit al doilea la concursul de vioară pentru Premiul Romei şi care deseori cântă ore întregi, făcându-mă să devin melancolic, Marsori, un corsican din Sète, şi cu mine.

  N-am zis o vorbă nimănui, şi am impresia că pe-aici nu s-a aflat de pregătirea răscoalei de pe Insula Royale, şi care deodată a rămas baltă. Or mai fi având aceleaşi idei? Toţi trei au fost puşi la o corvoadă grea. Trebuie să târască, mai bine zis să tragă la edec, nişte pietroaie de care sunt înhămaţi cu chingi de hamal. Pietroaiele astea slujesc la construirea unui soi de piscină în mare. Un pietroi e legat bine cu lanţuri, se prinde într-un loc un lanţ lung de vreo cincisprezece-douăzeci de metri, iar de o parte şi de alta, fiecare ocnaş, cu chingile petrecute peste piept şi umeri, prind cu un cârlig unul din inelele lanţului. Drept care, toţi deodată, exact ca nişte animale de povară, târăsc piatra până la locul ei de destinaţie, în plin soare, e o muncă foarte grea, şi mai ales deprimantă.

  Dinspre chei se aud focuri de puşcă, de carabină şi de revolver. Am priceput, nebunii au pornit la treabă. Ce s-o fi întâmplând? Cine-o fi învingătorul? Rămân aşezat în sală, nu mă clintesc. Ocnaşii spun cu toţii:

  — Asta-i răscoala!

  — Răscoala? Care răscoală?

  Ostentativ, dau de înţeles că habar n-am de nimic.

  Jean Carbonieri, care nu s-a dus azi la lucru, se apropie de mine, palid ca un mort, în ciuda obrazului său ars de soare. Aud cum spune, abia şoptit:

  — Papi, asta-i răscoala, îi răspund cu răceală:

  — Care răscoală? N-am aflat de-aşa ceva.

  Împuşcăturile continuă. Pierrot Nebunul dă fuga înapoi în sală.

  — S-a pornit răscoala, dar mi se pare c-au dat greş. Ce bandă de trăzniţi! Papillon, deschide-ţi şişul. Măcar s-omorâm cât mai mulţi până ne fac felul!

  — Da, repetă Carbonieri, s-omorâm cât mai mulţi!

  Chissilia scoate un brici. În mâna fiecăruia se găseşte câte-un şiş deschis. Le spun:

  — Lăsaţi-vă de tâmpenii. Câţi suntem?

  — Nouă.

  — Şapte să arunce arma. Pe primul care ridică mâna la un caraliu îl curăţ. N-am chef să mă las împuşcat în sala asta ca un iepure. Tu eşti băgat în treaba asta?

  — Nu.

  — Da' tu?

  — Nici eu.

  — Da' tu?

  — Habar n-am avut.

  — În regulă. Toţi de-aici facem parte din tagmă, nimeni nu ştia nimic de răscoala asta de nerozi. Aţi băgat la cap?

  — Da.

  — Dacă are vreunul de gând să trăncănească, e cazul să bage la cap că s-a curăţat de cum recunoaşte că ştia ceva. Deci, ăl de-i tâmpit să vorbească are doar de pierdut. Zvârliţi-vă armele în tinetă, acuşi o să sosească.

  — Dar dac-au învins ocnaşii?

  — Dacă-i aşa, să facă cum ştiu ca să se cărăbănească. Eu nu-s de acord în condiţiile astea, da' voi?

  — Nici noi, spun într-un glas ceilalţi opt, inclusiv Jean Carbonieri.

  În ce mă priveşte, n-am suflat o vorbă despre ceea ce ştiu, şi anume că, întrucât au încetat împuşcăturile, înseamnă că ocnaşii au pierdut. Într-adevăr, masacrul prevăzut n-ar fi putut să se încheie atât de repede.

  Caraliii sosesc ca scoşi din minţi, împingându-i şi lovindu-i pe cei de la corvoada de pietre cu patul puştii, cu bastoane şi cu piciorul. Îi bagă în clădirea de-alături, unde pătrund cu toţii. Ghitarele, mandolinele, jocurile de şah şi de dame, lămpile, scăunelele, sticlele de ulei, zahărul, cafeaua, rufăria, totul e călcat în picioare cu furie, distrus şi aruncat afară. Se răzbună pe orice nu e reglementar.

  Se aud două împuşcături, cu siguranţă că-i vorba de-un revolver.

  Există opt clădiri în lagăr, peste tot procedează la fel şi, din când în când, lovesc puternic cu patul puştii. Un bărbat gol puşcă porneşte în goană spre celulele disciplinare, snopit în bătaie de caraliii care au ordin să-l vâre la carceră.

  S-au dus alături, la dreapta. În clipa asta se găsesc în a şaptea baracă. N-a mai rămas decât a noastră. Toţi cei nouă ne-aflăm aici, fiecare la locul său. Nu s-a întors nici unul din cei care erau afară, la lucru. Fiecare a înţepenit unde se găsea. Nimeni nu scoate o vorbă. Mi-e gura uscată, tocmai mă gândesc: „Măcar de n-ar profita vreun idiot de treaba asta, să mă cureţe fără să rişte vreo pedeapsă!”

  — Uite-i, zice Carbonieri topit de frică.

  Peste douăzeci dau buzna înăuntru, toţi cu puşti sau revolvere în mână, gata să tragă.

  — Ei ăştia, zbiară Filissari, nu v-aţi dezbrăcat încă? Ce-aşteptaţi, adunătură de hoituri? Vă-mpuşcăm pe toţi. Dezbrăcarea la piele, doar n-o să vă dezbrăcăm când oţi fi mortăciuni.

  — Domnule Filissari…

  — Tacă-ţi gura, Papillon! Nu-i cazul să-ţi ceri iertare. E prea gravă treaba pe care-aţi pus-o la cale! Şi-n sala asta, a periculoşilor, precis că sunteţi amestecaţi cu toţii!

  Ochii lui, gata să-i iasă din cap, sunt injectaţi de sânge, şi au o sclipire ucigaşă, fără nici o îndoială.

  — E de rău, zice Pierrot.

  Mă hotărăsc să risc totul.

  — Mă mir că unui napoleonist ca dumneata îi trece prin cap să asasineze pur şi simplu nişte nevinovaţi. Vrei să tragi? Atunci fă-o fără discursuri, ne lipsim de ele. Trage, da' trage repede, paştele ei de viaţă! Te credeam om, bătrâne Filissari, un napoleonist adevărat, văd c-am greşit. Cu atât mai rău. Hai, nici măcar nu vreau să te văd când o să tragi, îţi întorc spatele. Întoarceţi-le toţi spatele, caraliilor ăstora, să nu poată spune că i-am atacat.

  Ca un singur om, toţi se întorc cu spatele. Gardienii sunt năuciţi de purtarea mea, cu atât mai mult cu cât (asta am aflat mai târziu) Filissari împuşcase doi amărâţi în alte barăci.

  — Mai ai şi altceva de spus, Papillon?

  Îi răspund, tot cu spatele la el:

  — Nu cred defel în basmul ăsta cu răscoala. De ce să se răscoale? Ca să-i omoare pe caralii? Şi pe urmă să evadeze? Unde să se ducă? Eu ştiu ce-i aia evadare, m-am întors tocmai din Columbia. Ia spune, care ţară ar acorda azil unor ucigaşi evadaţi? Cum se cheamă ţara aia? Lăsaţi-vă de tâmpenii, nici un bărbat vrednic da numele ăsta nu s-ar fi băgat în aşa ceva.

  — Tu poate că nu, dar Carbonieri? El e amestecat, asta-i sigur, pentru că azi-dimineaţă Amaud şi Hautin se mirau că s-a declarat bolnav ca să nu meargă la lucru.

  — Precis că-i doar o impresie.

  Mă întorc cu faţa la el.

  — O să pricepeţi imediat. Sunt prieten cu Carbonieri, i-am dat toate amănuntele despre evadarea mea, va să zică nu poate să-şi facă iluzii, ştie cum s-ar încheia o evadare după o răscoală.

  În clipa asta soseşte comandantul. Stă afară. Iese Filissari, şi comandantul zice:

  — Carbonieri!

  — Prezent.

  — Îl duceţi la carceră, dar nu-l maltrataţi. Supraveghetor Cutare, însoţeşte-l. Ieşiţi toţi afară, nu rămân aci decât supraveghetorii-şefi. Hai, să se întoarcă la locul lor toţi deportaţii care s-au împrăştiat prin insulă. Nu omorâţi pe nimeni, i-aduceţi pe toţi în lagăr, fără excepţie.

  Pătrund în sală comandantul, comandantul adjunct şi Filissari, care soseşte cu patru caralii.

  — Papillon, s-a întâmplat ceva foarte grav, zice comandantul. În calitate de comandant al penitenciarului trebuie să-mi asum o răspundere foarte gravă. Până să iau câteva hotărâri, aş vrea să obţin grabnic unele informaţii, înţeleg că într-un moment atât de grav ai fi refuzat să stai de vorbă cu mine între patru ochi, de-aia am venit aici. Supraveghetorul Duclos a fost asasinat. Au încercat să pună mâna pe armele aflate la mine, înseamnă că-i vorba de o răscoală. Am doar câteva minute la dispoziţie, am încredere în tine, ce părere ai?

  — Dacă era vorba de-o răscoală, cum se face că habar n-avem? De ce nu ne-o fi spus nimic? Câţi oameni sunt vârâţi în treaba asta? Am să vă răspund eu la astea trei întrebări pe care vi le-am pus, dar trebuie să-mi spuneţi mai întâi câţi au început să se mişte după ce-a fost omorât supraveghetorul şi i s-a luat arma.

  — Trei

  — Care anume?

  — Arnaud, Hautin şi Marceau.

  — Am priceput. Fie că sunteţi sau nu de acord, n-a existat nici un fel de răscoală.

  — Minţi, Papillon! zice Filissari. Răscoala asta trebuia să aibă loc pe Insula Royale, Girasolo o denunţase, dar nu l-au crezut. Abia acum e clar că tot ce-a spus era adevărat, înseamnă că vrei să ne duci, Papillon!

  — Păi atunci, dacă dumneata eşti cel care are dreptate, se cheamă că sunt un turnător, şi Pierrot Nebunul aşijderea, şi Carbonieri, şi Galgani, şi toţi bandiţii corsicani de pe Insula Royale, şi oamenii din tagmă. În ciuda celor întâmplate, nu cred. Dacă s-ar fi produs o răscoală, noi am fi fost capii şi nu alţii.

  — Ce mă tot tromboneşti? Nu-i nimeni vârât în treaba asta? Imposibil.

  — Prin ce s-au manifestat ceilalţi? A făcut careva vreo mişcare, cu excepţia celor trei smintiţi? A schiţat careva măcar un gest ca să pună mâna pe postul de gardă, unde se găsesc patru supraveghetori, başca şeful lor, domnul Filissari, înarmaţi cu puşti? Câte vase sunt la Saint-Joseph? O singură şalupă. Va să zică, o şalupă la şase sute de oameni? Suntem chiar aşa de bătuţi în cap? Şi, colac peste pupăză, să ucizi ca să evadezi! Să zicem că douăzeci o iau din loc, oriunde ar ajunge îi arestează şi-i trimit înapoi. Domnule comandant, încă n-am aflat pe câţi i-aţi omorât dumneavoastră sau oamenii dumneavoastră, dar sunt aproape sigur că erau nevinovaţi. Şi asta ce mai e, ne faceţi zob bietele noastre lucruşoare? Furia dumneavoastră pare îndreptăţită, dar să nu uitaţi că din clipa când n-o să le mai îngăduiţi ocnaşilor măcar o fărâmă de viaţă mai plăcută, în clipa aia chiar c-ar putea să pornească o răscoală, răscoala disperaţilor, o sinucidere colectivă în chip de răscoală: dacă tot e vorba să mierlim, măcar mierlim cu toţii, caralii şi ocnaşi. Domnule Dutain, v-am vorbit deschis, cred că meritaţi asta, de n-ar fi decât c-aţi venit după informaţii înainte să luaţi vreo hotărâre: Lăsaţi-nc în pace.

  — Dar ăi care au vreun amestec? zice iar Filissari.

  — Treaba voastră să-i găsiţi. Noi habar n-avem, nu putem să v-ajutăm cu nimic în chestia asta. Îţi mai spira o dată, e o ţăcăneală de ageamii, n-avem treabă cu aşa ceva.

  — Domnule Filissari, zice comandantul, când o să intre deţinuţii în baraca periculoşilor, pune să-nchidă uşa până la noi dispoziţii. Doi supraveghetori la uşă, nici un fel de maltratări şi să nu le distrugă lucrurile. Mergem.

  Şi pleacă împreună cu ceilalţi caralii.

  Uf! începem să mai prindem suflet. Închizând uşa, Filissari îmi zice:

  — Norocul tău că sunt napoleonist!

  În mai puţin de-o oră s-au întors aproape toţi oamenii care stau în baraca noastră. Lipsesc optsprezece; caraliii îşi dau seama că, zorindu-se, i-au băgat în alte clădiri. După ce-i aduc la noi, aflăm tot ce s-a întâmplat, întrucât ăştia fuseseră la corvoadă. Un hoţ din Saint-Etienne îmi povesteşte-n şoaptă:

  — Papi, închipuie-ţi că trăsesem un pietroi de vreo tonă cale de vreo patru sute de metri. Drumul pe care tragem pietroaiele la edec nu-i prea în pantă şi ajungem la un puţ cam la cinzeci de metri de casa comandantului. Totdeauna se făcea haltă la puţul ăla. E-un loc umbrit de nişte cocotieri, şi cam la jumătate din distanţa care trebuie străbătută. Va să zică, ne oprim ca de obicei, scoatem o găleată mare cu apă rece din puţ şi bem, alţii îşi udă batista ca să şi-o pună pe cap. Pauza ţine vreo zece minute, aşa că s-aşază şi caraliul pe ghizdul puţului. Îşi scoate casca şi tocmai dă să se şteargă pe frunte şi pe cap c-o batistă mare, când se apropie Arnaud din spate, c-o săpăligă în mână, fără s-o ridice, aşa că nimeni n-are răgazul să strige la caraliu să bage de seamă. Cât ai clipi, ridică săpăliga şi-l pocneşte pe caraliu cu tăişul drept în mijlocul scăfârliei. Caraliul n-apucă să ţipe, c-a şi căzut, cu capul despicat în două. N-a căzut bine, că Hautin, care s-apropiase în chip firesc din faţă, înşfacă puşca, iar Marceau ia centironul cu revolverul. Marceau, cu arma-n mână, se-ntoarce spre toţi ăi de la corvoadă şi zice: „E răscoală. Cine-i de partea noastră să vină cu noi.” Nici un temnicer nu s-a clintit, nici n-a crâcnit, şi nici unul din ăi de la corvoadă n-a dat vreun semn c-ar vrea să se ia după ei. Arnaud s-a uitat la noi, spune mai departe hoţul, şi ne-a zis: „Turmă de laşi ce sunteţi, v-arătăm noi ce-i aia bărbat!” Arnaud îi ia lui Hautin puşca din mână şi amândoi se pornesc pe fugă spre casa comandantului. Marceau rămâne pe loc, după ce s-a dat puţin deoparte. Ţine pistolul ăl mare în mână şi porunceşte: „Nici o mişcare, nici o vorbă, nici un ţipăt. Voi ăştia, harapii, culcat cu faţa-n jos.” Acolo de unde mă aflam, am văzut tot ce s-a întâmplat Pe când Arnaud urca scara ca să intre în casa comandantului, arabul care lucrează acolo tocmai deschide uşa, cu amândouă fetiţele, pe una o ţine în braţe, pe alta de mână. Amândoi sunt surprinşi. Arabul cu fetiţa-n braţe îi dă un picior lui Arnaud. Asta dă să-l împuşte pe arab, da arabul îi întinde fetiţa drept în faţă. Nu ţipă nimeni. Nici smolitul, nici ceilalţi. Puşca e aţintită de patru-cinci ori spre arab din diverse unghiuri. De fiecare dată, fetiţa e-ndreptată spre gura ţevii. Fără să urce scara, Hautin l-apucă pe arab de partea de jos a pantalonului. Arabul dă să cadă şi-atunci, dintr-o mişcare, zvârlă fetiţa spre puşca lui Arnaud. Toţi îşi pierd, echilibrul, aşa că Arnaud, fetiţa şi arabul împins cu piciorul de Hautin, cad claie peste grămadă. În clipa asta încep să ţipe fetiţele, pe urmă şi arabul, şi-aud pe Arnaud şi Hautin cum înjură. Arabul, aşa lungit pe jos, ajunge mai repede ca ei la arma căzută, dar n-a prins-o decât cu stânga, de ţeavă. Hautin i-a prins iar piciorul cu mâinile. Arnaud i-apucă mâna dreaptă şi i-o răsuceşte. Arabul aruncă că puşca la o depărtare de peste zece metri. În clipa când dau toţi trei fuga după ea, porneşte prima împuşcătură, trasă de-un caraliu de la o corvoadă de frunze uscate. Comandantul se iveşte la fereastra lui şi trage un foc după altul, dar i-e teamă să nu-l nimerească pe cioroi, aşa că trage spre locul unde zace puşca. Hautin şi Arnaud o zbughesc spre lagăr, pe drumul de pe marginea mării, urmăriţi de focuri de puşcă. Hautin, cu piciorul lui ţeapăn, nu poate să fugă aşa repede şi e nimerit până s-ajungă la mare. Arnaud, însă, intră în apă, ştii, între locul unde se construieşte scăldătoarea şi piscina caraliilor. Acolo mişună mereu rechinii. În jurul lui Arnaud plouă cu gloanţe, pentru că alt gardian a venit în ajutorul comandantului şi al caraliului de la frunzele uscate. E ascuns după un pietroi. „Predă-te, strigă caraliii şi scapi cu viaţă!” „Nici gând, răspunde Arnaud, mai bine să mă halească rechinii decât să vă mai văd mutrele împuţite.” Şi intră-n mare, drept spre rechini. S-a ales se vede c-un glonţ, că s-a oprit o clipă. Cu toate astea, caraliii trăgeau întruna. A pornit mai departe, umbla, nu înota, nici măcar nu-i ajunsese apa la brâu când l-au atacat rechinii. L-am văzut limpede cum a dat cu pumnul într-un rechin care se-aruncase asupra lui, pe jumate ieşit din apă. Pe urmă a fost pur şi simplu rupt în bucăţi, pentru că rechinii trăgeau din toate părţile, fără să-i fi smuls braţele sau picioarele. Nu trecuseră cinci minute, că dispăruse. Caraliii au tras pe puţin o sută de focuri în grămada alcătuită din Arnaud şi rechini. N-au omorât decât un singur rechin, care-a ajuns la ţărm cu burta-n sus. Întrucât veniseră caralii de peste tot, Marceau a crezut că scapă cu viaţă dacă aruncă revolverul în puţ, dar s-au pornit arabii şi au dat în el cu bastoanele, cu picioarele şi cu pumnii, îl împingeau spre caralii, zicând că-i şi el vârât în treaba asta. Deşi era plin de sânge şi-şi ridicase mâinile, Caraliii l-au omorât cu focuri de revolver şi de puşcă şi, ca să termine cu el, unu i-a zdrobit capul cu patul puştii, pe care a folosit-o în chip de măciucă, ţinând-o de ţeava, în Hautin şi-a descărcat fiecare caraliu pistolul. Erau treizeci a câte şase gloanţe, au tras în el, mort sau viu, vreo cută cincizeci de focuri. Indivizii lichidaţi de Filissari sunt cei turnaţi c-ar fi prins mai întâi să se ia după Arnaud şi pe urmă au lăsat-o mai moale. Nu-i decât o scorneală, deoarece, chiar dac-ar fi existat nişte complici, tot nu s-a clintit nimeni.

  Se fac două zile de când stăm cu toţii închişi, în sălile corespunzând fiecărei categorii. Nimeni nu iese la lucru. Din două în două ore se schimbă santinelele la uşă. Alte santinele stau printre clădiri. Vorbitul de la o clădire la alta e interzis. Statul la fereastră e interzis. Din coridorul pe care-l formează cele două rânduri de hamacuri, stând niţel mai ferit, prin poarta cu zăbrele se poate vedea curtea. Au venit ca întăriri gardienii de pe Insula Royale. Nici un transportat nu-i pe afară. Nici vreun temnicer arab. Toţi stau închişi. Din când în când, fără strigăte, fără lovituri, vezi trecând câte-un individ gol puşcă, însoţit de-un caraliu, îndreptându-se spre celulele disciplinare. Caraliii privesc deseori în sală, uitându-se prin ferestrele laterale. La uşă, cele două santinele, una la dreapta, alta la stânga. Gardă lor durează puţin, două ore, în care timp nu se aşază şi nici nu-şi ţin arma în bandulieră: puşca stă culcată pe braţul stâng, gata să tragă.

  Ne-am hotărât să jucăm pocher în grupe mici, de câte cinci. Nici gând de „Marseieză” sau de partide mari în comun, că se face prea mult zgomot.

  Marquetti, care cânta la vioară o sonată de Beethoven, fost obligat să înceteze.

  — Termină cu muzica! Noi, paznicii, suntem în doliu.

  Domneşte o încordare neobişnuită, nu numai în baracă, dar şi-n tot lagărul. S-a zis cu cafeaua, ca şi cu supa. Un coltuc de pâine dimineaţa, o conservă de carne la prânz şi seara, câte-o cutie la patru oameni. Întrucât la noi n-au distrus nimic, avem cafea şi de-ale gurii: unt, ulei, făină etc. În celelalte barăci nu se mai găseşte nimic. Când au zărit fumul care ieşea din privaţi, unde se făcuse foc spre a fierbe nişte cafea, un caraliu a poruncit să fia stins. Gel care făcea cafeaua, ca s-o vândă, era Niston, un ocnaş bătrân din Marsilia. La ţinut cureaua să-i spună caraliului:

  — Dacă vrei să se stingă focul, stinge-l singur. Drept care caraliul a tras câteva focuri prin fereastră.

  În doi timpi şi trei mişcări s-a terminat cu focul şi cu cafeaua.

  Niston s-a ales cu un glonţ în picior. Eram atât de încordaţi cu toţii, încât am crezut că o să înceapă să ne împuşte, şi ne-am aruncat la pământ, cu faţa-n jos.

  În clipa aceea şeful postului de gardă era tot Filissari. Soseşte-n goană ca un apucat, însoţit de cei patru caralii ai săi. Caraliul care-a tras se justifică, e din Auvergne. Filissari îl înjură în corsicană, şi ăsta, care nu înţelege nimic, nu ştie să spună decât:

  — Nu fă brigeb.

  Între timp ne-am reaşezat pe hamacuri. Piciorul lui Niston sângerează.

  — Nu spuneţi că sunt rănit, ar fi în stare să mă lichideze afară.

  Filissari se apropie de gratii. Marqueţti îi spune ceva în corsicană.

  — Faceţi-vă cafeaua, n-o să se mai întâmple aşa ceva. Şi pleacă.

  Niston a avut baftă că glonţul n-a rămas în picior: a pătruns prin partea de jos a muşchiului şi a ieşit pe la jumătatea gambei. I se pune o legătură strânsă, sângele şa opreşte şi i se face un pansament cu oţet.

  — Papillon, ieşi afară.

  E ceasul opt, adică s-a lăsat noaptea.

  Nu-l ştiu pe caraliul care mă strigă, parc să fie breton.

  — De ce să ies la ora asta? N-am ce căuta afară.

  — Vrea să te vadă comandantul.

  — Spune-i să vie aici. Eu nu ies.

  — Refuzi?

  — Da, refuz.

  Prietenii mei se strâng în jurul meu. Caraliul vorbeşte prin uşa închisă. Marquetti se duce la uşă şi zice:

  — Nu-l lăsăm pe Papillon să iasă decât dacă e comandantul de faţă.

  — Păi el a trimis după Papillon.

  — Spune-i să vina personal.

  O oră mai târziu se înfiinţează la uşă doi caralii. Sunt însoţiţi de arabul care lucrează la comandant. E cel care l-a salvat şi a împiedicat răscoala.

  — Papillon, eu sunt, Mohamed. Am venit după tine, vrea să te vadă comandatul, nu poate să vină aici.

  Marquetti îmi spune:

  — Papi, individul e înarmat cu o puşcă.

  Ies atunci din cercul pe care-l fac prietenii mei şi mă apropii. E drept, Mohamed ţine o puşcă sub braţ. Să vezi şi să nu crezi! Un ocnaş înarmat oficial cu o puşcă!

  — Hai, îmi spune. Mă aflu aci ca să te protejez şi să te apăr, dac-o, fi nevoie.

  Dar nu-l cred.

  — Hai, vino cu noi!

  Ies, Mohamed mi se alătură, iar cei doi caralii ne urmează. Mergem la comandament, Trecând pe la postul de gardă de la ieşirea din lagăr, Filissari îmi spune:

  — Papillon, sper că n-ai nimic de reclamat în privinţa mea.

  — Nici eu personal, nici altcineva din baraca periculoşilor. De ăilalţi nu ştiu.

  Coborâm spre comandament. Pe lângă locuinţă, pe chei; se găsesc nişte lămpi cu acetilenă, care încearcă în zadar să lumineze de jur împrejur. Pe drum, Mohamed mi-a dat un pachet de ţigări „Gauloises”. În sala luminată puternic de două lămpi cu acetilenă se află comandantul de pe Insula Royale, comandantul adjunct, comandantul de la Saint-Joseph, cel de la Recluziune şi comandantul adjunct de la Saint-Joseph.

  Afară am zărit patru arabi păziţi de caralii. Am recunoscut pe doi din ei, care făcuseră parte din corvoada aia.

  — L-am adus pe Papillon, zice arabul.

  — Bună seara, Papillon, zice comandantul de la Saint-Joseph.

  — Bună seara.

  — Hai, stai jos, ia scaunul ăsta.

  M-aşez în faţa lor. O uşă a sălii e deschisă, dă spre bucătărie, de unde naşa Lisettei îmi face un semn amical.

  — Papillon, spune comandantul de pe Insula Royale, comandantul Dutain socoteşte că eşti un om demn de încredere, care s-a răscumpărat încercând s-o salveze pe fina soţiei sale. Eu nu te cunosc decât din notele oficiale, din care reiese că eşti periculos din toate punctele de vedere. Vreau să uit de notele astea şi să-l cred pe colegul meu Dutain. Uite ce e, cu siguranţă că o să vină o comisie pentru anchetă: toţi deportaţii, din orice categorie ar face parte, vor trebui să spună tot ce ştiu despre treaba asta. Nu-ncape nici o îndoială că dumneata şi alţi câţiva aveţi o mare influenţă asupra condamnaţilor şi că vă vor urma sfaturile orbeşte. Voiam să-ţi cunoaştem părerea despre răscoală şi totodată cam ce crezi c-ar declara cei din baraca dumitale, în primul rând, şi-apoi şi ceilalţi.

  — Eu n-am nimic de spus şi nici de influenţat cu ceva spusele celorlalţi. În cazul în care comisia vrea cu tot dinadinsul să facă o anchetă în împrejurările actuale, o să fiţi destituiţi cu toţii.

  — Asta de unde-ai mai scos-o, Papillon? Am împiedicat răscoala, şi eu, şi colegii mei de la Saint Joseph.

  — S-ar putea ca dumneavoastră sa scăpaţi cu faţa curată, dar nu şefii de pe Insula Royale.

  — Fii mai clar!

  Şi cei doi comandanţi de pe Insula Royale se ridică, apoi se aşează iar.

  — Dacă o să pomeniţi în continuare oficial de răscoală sunteţi pierduţi cu toţii. Dacă vreţi să acceptaţi condiţiile mele, vă salvez pe toţi, afară de Filissari.

  — Ce condiţii?

  — În primul rând, să ne ducem iar traiul ca de obicei, şi asta imediat, începând de mâine dimineaţă. Numai stând de vorbă între noi îi putem influenţa pe toţi referitor la ce să declare în faţa comisiei. Just?

  — Da, zice Dutain. Dar de ce-i cazul să fim salvaţi?

  — Dumneavoastră, de pe Insula Royale, sunteţi nu numai şefii Insulei Royale, ci, totodată şefii celor trei insule.

  — Da.

  — Păi, aţi primit un denunţ de la Girasolo, care v-a ciripit că se pregăteşte o răscoală. Hautin şi Arnaud erau capii.

  Şi Carbonieri, adaugă caraliul.

  — Nu, asta nu-i adevărat. Girasolo se duşmănea cu Carbonieri încă de la Marsilia, l-a vârât pe degeaba-n chestia asta. Dar n-a ţi crezut c ă-i vorba de-o r ăscoal ă. De ce? Pentru că v-a spus că-n răscoala asta se urmărea omorârea femeilor, a copiilor, a arabilor şi a caraliilor, treabă care părea neverosimilă. Pe de altă parte, pe Insula Royale două şalupe pentru opt sute de ocnaşi, iar la Saint-Joseph o şalupă pentru şase sute. Nici un om întreg la minte n-ar fi primit să se vâre într-o asemenea aiureală.

  —

  — De unde ştii toate astea?

  — Mă priveşte, dar dacă-i daţi mai departe cu răscoala, chiar dacă mă faceţi să dispar, şi mai ales dacă mă faceţi să dispar, se va spune şi se va dovedi totul. Va să zică, răspunderea cade asupra şefilor de pe Insula Royale, care i-au trimis pe oamenii ăia la Saint-Joseph, dar f ăr ă s ă-i despart ă. Logic era – şi de-aia, dacă se află la anchetă v-alegeţi precis cu sancţiuni grave – să-l trimiteţi pe unu pe Insula Diavolului şi pe ălălalt la Saint-Joseph, deşi recunosc că era greu de admis povestea asta smintită. Dacă mai vorbiţi de răscoală, repet, vă înfundaţi singuri. Deci, dacă-mi acceptaţi condiţiile: în primul rând, cum v-am mai spus, de mâine traiul redevine normal; în al doilea rând, toţi cei băgaţi în celule ca suspecţi de-a fi complotat să fie scoşi de îndată – şi să nu fie luaţi la întrebări în ce priveşte complicitatea la răscoală, din moment ce nu exist ă; în al treilea rând, Filissari trebuie trimis pe Insula Royale chiar din clipa asta, mai întâi pentru siguranţa sa personală, deoarece, dacă n-a avut loc nici o răscoală, cum să justifice asasinarea a trei oameni? Şi apoi, pentru că-i un ucigaş ordinar, iar când a început să acţioneze, în clipa incidentului, intraseră sperieţii în el şi voia să-i omoare pe toţi, în baracă, inclusiv pe noi. Dacă acceptaţi condiţiile astea, aranjez eu să declare toţi că, până să moară, Amaud, Hautin şi Marceau s-au străduit să lichideze cât au putut de mulţi. Nu nr& chip să prevezi ce-o să facă. N-aveau nici complici, nici confidenţi. După cum îşi dau toţi cu părerea, hotărâseră să se sinucidă în felul ăsta, omorând cât mai mulţi până ce vor fi şi ei omorâţi, ceea ce probabil că urmăreau. Dacă doriţi, mă retrag în bucătărie, o să puteţi delibera ca să-mi daţi un răspuns.

  Intru în bucătărie şi închid uşa. Doamna Dutain îmi strânge mâna şi-mi dă cafea şi un coniac. Mohamed, arabul, îmi zice:

  — De mine n-ai zis nimic?

  — Asta-i treaba comandantului. Având în vedere că ţi-a dat o armă, înseamnă că are de gând să te graţieze.

  Naşa Lisettei îmi zice încetişor:

  — Ei bine! S-au aranjat, ăia din Insula Royale.

  — Cred şi eu, prea le venea la îndemână să admită să s-a produs o răscoală la Saint-Joseph, de care să ştie toată lumea, afară de soţul dumneavoastră!

  — Papillon, am auzit tot, şi-am înţeles imediat că vrei să ne-ajuţi.

  — Aşa-i, doamnă Dutain.

  Se deschide uşa.

  — Hai, Papillon, zice un caraliu.

  — Stai jos, Papillon, zice comandantul de pe Insula Royale. Am stat de vorbă şi-am ajuns în unanimitate la concluzia că ai desigur dreptate. N-a avut loc nici o r ăscoal ă. Ăi trei deţinuţi hotărâseră să se sinucidă omorând mai întâi cât mai mulţi oameni. Deci, de mâine traiul reîncepe ca înainte. Domnul Filissari va fi transferat pe Insula Royale chiar în noaptea asta. Cazul lui ne priveşte, şi referitor la el nu-ţi cer nici un fel de colaborare. Contăm că o să te ţii de cuvânt.

  — Puteţi conta pe mine. La revedere.

  — Mohamed şi dumneavoastră, cei doi paznici, îl duceţi pe Papillon înapoi la baracă. Să intre Filissari, merge cu noi pe Insula Royale.

  Pe drum îi spun lui Mohamed că-i doresc să fie eliberat, îmi mulţumeşte.

  — Ei, ce voiau caraliii cu tine?

  Într-o tăcere deplină le povestesc cu glas tare, cuvânt cu cuvânt, cele petrecute.

  — Dacă vreunul nu-i de acord sau socoteşte că are de criticat treaba pe care am aranjat-o cu caraliii în numele tuturor, să vorbească.

  Într-un singur glas, toţi spun că sunt de acord.

  — Crezi c-au luat drept bun că nimeni altul nu-i vârât în treaba asta?

  — Nu, dar sunt obligaţi s-o creadă, dacă nu vor să fie zburaţi. Şi noi trebuie s-o credem, dacă nu vrem s-o luăm pe coajă.

  Azi-dimineaţă, la şapte, au fost golite toate celulele sectorul disciplinar. Erau peste o sută douăzeci de aşi în ele. Nu s-a dus nimeni la lucru, dar toate barăcile au fost deschise şi curtea s-a umplut de ocnaşi care, deplină libertate, vorbesc, fumează şi stau la soare i la umbră, după voia lor. Niston s-a dus la spital, Carbonieri îmi spune că puseseră o inscripţie: „Suspect participare la răscoală” pe cel puţin optzeci – o sută de uşi ale celulelor.

  Acum că suntem toţi împreună, aflăm adevărul, Filissari a omorât un singur om, ceilalţi doi au fost omorâţi de doi caralii tineri; aceştia au fost ameninţaţi de ocnaşii încercuiţi şi care, crezând c-o să fie lichidaţi, au dat buzna şişurile, căutând să ucidă măcar pe unul înainte de-a muri. Iată cum s-a transformat o răscoală adevărată, care din fericire a dat greş încă de la început, în originala sinucidere a trei ocnaşi, teză admisă oficial de toată lumea, de administraţie ca şi de condamnaţi. A rămas o legendă sau o poveste adevărată, nu prea ştiu bine, ceva cam la mijloc între astea două.

  Se pare că îngroparea celor trei lichidaţi în lagăr, plus a lui Hautin şi Marceau, a avut loc în felul următor: întrucât nu există decât o singură ladă-sicriu prevăzută cu o culisă pentru aruncarea cadavrelor în mare, caraliii i-au băgat pe toţi în fundul bărcii şi toţi cinci au fost zvârliţi deodată rechinilor. Îşi făcuseră socoteala că ultimii vor avea răgazul să se ducă la fund cu pietroaiele legate de picioare, în timp ce prietenii lor o să fie devoraţi de rechini. Mi s-a povestit că nici un cadavru n-a apucat să dispară mare, şi că la căderea nopţii, toţi cinci au dansat un balet al giulgiului, adevărate marionete însufleţite de boturile sau cozile rechinilor în acest praznic demn de Nabucodonosor. Caraliii şi vâslaşii ar fi luat-o la sănătoasa faţa acestui spectacol înfiorător.

  A venit o comisie, care a rămas cinci zile la Saint-Joseph şi două zile pe Insula Royale. Nu m-au luat la întrebări în vreun mod deosebit, am trecut prin faţa ei şi ceilalţi. Referitor la comandantul Dutain, am aflat că totul a decurs cât se poate de bine. Lui Filissari i-au dat concediu până ce s-o pensiona, aşa că nu se mai întoarce. Mohamed a fost graţiat de restul pedepsei. Comandantul Dutain s-a ales cu un galon în plus.

  Întrucât se găseşte mereu careva să mârâie, ieri m-a întrebat un cetăţean din Bordeaux:

  — Da' noi cu ce ne-am ales că i-am scos pe caralii basma curată?

  Mă uit la tipul ăsta:

  — Cu mai nimic: cincizeci sau şaizeci de ocnaşi n-au luat câte cinci ani de recluziune pentru complicitate, zici că-i puţin lucru?

  Din fericire, furtuna s-a potolit. Un soi de complicitate tacită între paznici şi ocnaşi a liniştit pe deplin faimoasa comisie de anchetă, care poate că tocmai asta dorea: să se aranjeze totul cât se poate de bine.

  În ce mă priveşte, n-am ieşit nici în câştig, nici în pagubă, decât că tovarăşii mei îmi sunt recunoscători că n-au avut de îndurat o înăsprire a disciplinei. Dimpotrivă, s-a terminat şi cu trasul pietroaielor la edec. Corvoada asta oribilă a fost suprimată. Acum le trag bivolii, ocnaşii le potrivesc locul. Carbonieri s-a întors la brutărie. Eu mă străduiesc să mă întorc pe Insula Royale. Nefiind vreun atelier pe-aici, e imposibil de construit o plută.

  Instalarea lui Petain în fruntea guvernului a înrăutăţit relaţiile dintre deportaţi şi paznici. Toţi cei din personalul administraţiei susţin sus şi tare că sunt „petainişti”, încât până şi un caraliu normand îmi zice:

  — Vrei să-ţi spun ceva, Papillon? Niciodată n-am fost republican.

  Nimeni n-are radio pe insule, şi nu aflăm veşti. Colac peste pupăză, se zvoneşte că-n Martinica şi Guadelupa aprovizionăm submarinele nemţeşti. Poftim de mai înţelege ceva. Neîncetat au loc controverse.

  — Să fiu al naibii, Papillon, ştii ceva? Acum ar trebui să pornim răscoala, ca să predăm insulele francezilor lui de Gaulle.

  — Crezi că lunganului ăla de Charlot îi trebuie ocna? În ce scop?

  — Păi, ca să se mai aleagă cu două-trei mii de cetăţeni!

  — Vorbeşti de leproşi, de nebuni, de ăi cu dizenterie? Îţi arde de bancuri? Doar n-o fi aşa tâmpit s-aibă treabă cu nişte ocnaşi.

  — Da' ăi două mii sănătoşi?

  — Asta-i altă chestie. Şi crezi că dacă-s bărbaţi înseamnă că-s buni de militărie? Crezi că războiul e-un fel de spargere cu arma-n mână? O spargere durează zece minute; războiul ţine ani de zile. Ca să fii ostaş destoinic trebuie să ai simţăminte de patriot. Oricum o-ntorci nu prea văd pe-aici un tip în stare să-şi dea viaţa pentru Franţa.

  — Păi de ce să şi-o dea, după câte ne-a făcut?

  — Vezi c-am dreptate? Noroc că lunganul ăla de Charlot mai are şi alţi oameni cu care să poarte războiul. Şi când te gândeşti că porcii ăia de nemţi au intrat în ţară! Când te gândeşti că s-au găsit francezi să treacă de partea lor! Aici, toţi caraliii, până la unul, declară că ţin cu Petain.

  Contele de Bérac zice:

  — Ar fi un mod de-a ne răscumpăra.

  Poftim: până acum nici un tip nu vorbea de răscumpărare. Şi-acum toţi, şi cei din tagmă şi ageamiii, toţi ocnaşii ăştia amărâţi prind să vadă o licărire de speranţă.

  — Papillon, răscoala aia a fost pornită spre a fi încorporaţi sub ordinele lui de Gaulle?

  — Îmi pare tare rău, dar n-am de ce să mă răscumpăr în ochii cuiva. Îmi bag picioarele-n justiţia franceză şi-n paragraful ei despre „reabilitare.” Am să mă botez singur „reabilitat”. Datoria mea e s-o iau din loc şi, de cum mă văd liber, să fiu un om normal, trăind în societate, fără să reprezint un pericol faţă de ea. Nu cred că un ocnaş poate să dovedească altceva în alt chip. Sunt gata să iau parte la orice mişcare ca s-o întind. Pe de altă parte, dacă vă băgaţi în tărăşenia asta, ştiţi ce-o să spună ştabii? Că aţi pus mâna pe insule ca să vă vedeţi liberi, nu ca s-ajutaţi cu ceva Franţa liberă. Şi, la urma urmei, ştiţi cumva care are dreptate? Eu habar n-am. Mă doare ca pe-oricare că patria mea a fost invadată, mă gândesc la ai mei, la părinţi, la surorile mele, la nepoatele mele.

  — Tare căcăcioşi mai suntem că ne doare capul pentru o orânduire care n-a avut nici un pic de milă faţă de noi.

  Păi e firesc să fie aşa, pentru că sticleţii şi aparatul judiciar francez, şi jandarmii, şi caraliii de aici, ăştia nu sunt Franţa, ci o întreagă clasă aparte, alcătuită din indivizi cu o mentalitate complet sucită. Câţi din ăştia nu sunt azi gata să devină slugoii nemţilor? Pui rămăşag că poliţia franceză arestează nişte compatrioţi şi-i preda autorităţilor nemţeşti? În regulă. Îţi spun, şi-ţi repet, că nu mă vâr într-o răscoală, pe-orice motiv o fi. Doar dacă e vorba de-o evadare, dar ce fel de evadare?

  Discuţii foarte grave au loc între grupuri. Unii ţin cu de Gaulle, alţii cu Petain. De fapt nimeni nu ştie nimic, deoarece, aşa cum am spus, nici paznicii, nici deportaţii n-au aparat de radio. Ştirile sunt aduse de vasele care trec pe-aici şi ne-aduc un pic de făină, legume uscate şi orez. De la depărtarea asta ne vine greu să înţelegem ce-i cu războiul.

  Se aude că la Saint-Lauren-du-Maroni ar fi venit cineva să recruteze oameni pentru Forţele libere. Printre ocnaşi nu s-a aflat nimic, decât că-n Franţa nemţii au intrat peste tot.

  O chestie nostimă: pe Insula Royale a sosit un preot, a ţinut o predică după slujba religioasă. A zis:

  — Dacă insulele vor fi atacate, veţi căpăta arme ca să-i ajutaţi pe gardieni să apere pământul Franţei.

  Autentic. Straşnic popă, grozavă părere o fi având despre noi! Să ceri unor deţinuţi să-şi apere celula! Mare-i grădina ta, Doamne!

  Pentru noi războiul înseamnă cam asta: efectiv dublu de caralii, de la simplul paznic până la comandant şi supraveghetorul-şef; mulţi inspectori, printre care unii cu un puternic accent nemţesc sau alsacian; foarte puţină pâine: căpătăm patru sute de grame; foarte puţină carne.

  Pe scurt, nu s-a mărit decât nota de plată pentru o evadare ratată: condamnarea la moarte şi executarea. Asta pentru că la acuzaţia de evadare se adaugă: „A încercat să se alăture duşmanilor Franţei”.

  Mă aflu pe Insula Royale de aproape patru luni. Mi-am făcut un prieten bun, doctorul Germain Guibert. Soţia sa, o femeie excepţională, m-a rugat să-i aranjez o grădină de zarzavat, s-o ajut s-o scoată la capăt cu regimul ăsta timpit. I-am rostuit o grădină cu salată, ridichi, fasole verde, pătlăgele roşii şi vinete. E încântată şi mă tratează ca pe-un bun prieten.

  Doctorul n-a dat niciodată mâna cu vreun supraveghetor, indiferent ce grad avea, dar adesea cu mine sau cu anumiţi ocnaşi pe care ajunsese să-i cunoască şi să-i stimeze.

  De cum mi-am redobândit libertatea, am reluat legătura cu doctorul Germain Guibert prin mijlocirea doctorului Rosenberg. Mi-a trimis o fotografie de-a lui şi a soţiei sale, luată pe Canebière, la Marsilia. Se întorsese din Maroc şi mă felicita ştiindu-mă liber şi fericit. A murit în Indochina, încercând să salveze un rănit rămas pe câmpul de luptă. Era un om excepţional, iar soţia sa era demnă de el. Când am fost în Franţa, în 1067, aş fi vrut s-o văd. Am renunţat, întrucât încetase să-mi mai scrie după ce i-am cerut nişte referinţe în favoarea mea şi pe care mi le trimisese. Dar după asta nu mi-a mai dat niciodată de ştire. Nu cunosc cauza acestei tăceri, dar în sufletul meu le păstrez ambilor cea mai deplină recunoştinţă pentru felul cum s-au purtat cu mine în căminul lor, pe Insula Royale.

  Caietul al nouălea saint-joseph.

  MOARTEA LUI CARBONIERI.

  Prietenul meu Matthieu Carbonieri a primit ieri o lovitură de cuţit drept în inimă. Omorul ăsta o să dezlănţuit o serie de alte omoruri. Se afla la spălător, gol puşcă, şi tocmai se spăla, era plin de săpun pe obraz când s-a ales cu lovitura asta de cuţit. Cel care face duş obişnuieşte să-şi deschidă şişul şi să şi-l vâre sub ţoale, ca să-l poată apuca iute dacă se apropie brusc careva, bănuit că i-ar fi duşman. L-a costat viaţa că n-a procedat aşa. Al de l-a omorât pe prietenul meu e un armean, peşte de când se ştie.

  Cu învoirea comandantului, şi ajutat de-un ocnaş, l-am coborât chiar eu pe prietenul meu până la chei. E greu, şi pe când coboram panta a trebuit să mă odihnesc în trei rânduri. Am pus să-i lege de picioare un pietroi zdravăn, cu o sârmă în loc de frânghie. În felul ăsta rechinii n-o s-o poată tăia, şi se va cufunda în adâncul mării fără să-l devoreze.

  Sună clopotul şi-ajungem pe chei. E şase după-masă. Soarele asfinţeşte la orizont. Ne urcăm în barcă. În lada aia faimoasă, care le slujeşte la toţi, cu capacul dat deoparte, Matthieu îşi doarme somnul de veci. Pentru el s-a terminat.