După o vreme vocile dispărură, iar Miles, ruşinat, dădu fuga la Volkswagen-ul său. O altă maşină era parcată lângă poartă, dar oricine ar fi fost acel şofer, se hotărâse să nu-i blocheze ieşirea, aşa că Miles făcu o întoarcere din trei mişcări şi se îndreptă spre casă. Nu doar pe partea cealaltă a insulei, pentru că îşi dăduse brusc seama că fratele său avea dreptate. Era timpul să se întoarcă în Empire Falls, să se întoarcă la viaţa sa. Mai bine să fie un bărbat acolo, după cum îi arătase visul de pe treptele „Sejurului”, decât un băieţel aici.

  Max stătea în bucătăria casei lui Peter şi Dawn în chiloţi, scărpinându-se gânditor.

  — Era David, zise el.

  — Unde era David?

  — La telefon.

  — Nu eram aici când a sunat telefonul, tată.

  — Ştiu şi eu atâta lucru. De-asta îţi spun. David mi-a zis să-ţi spun că cucoana Whiting a murit ieri. Aia bătrână, nu handicapata.

  — Francine Whiting?

  — Da, exact. A murit înecată. Miles simţi nevoia să se aşeze.

  — Imposibil.

  — Dacă nu mă crezi, sună-l pe frate-tău. Eu îţi spun doar ce a zis.

  — |necată?

  — În râu, aşa mi-a zis. Sună-l dacă nu mă crezi.

  Miles scutură din cap, încercând să-şi imagineze lumea fără doamna Whiting. Cine ar mai ajuta-o să se învârtă? se întrebă el.

  — În orice caz, ar trebui să mă întorc acolo, pentru înmormântare, spuse tatăl său. Tu ai auzit ce ţi-am spus?

  — De ce?

  — Pentru că arăţi de parcă n-ai fi auzit.

  — Nu. De ce trebuie să te duci la înmormântarea ei? Max rânjea cu toţi dinţii acum.

  — Nu mă asculţi niciodată. Să ştii că doar pentru că am şaptezeci de ani nu înseamnă că poţi să mă ignori aşa.

  — De ce vrei să mergi la înmormântarea acelei femei, tată?

  — Pentru că suntem rude. Familia Roby şi familia Robideaux. Aşa cum ţi-am mai zis. Pun pariu cu tine că mi-a lăsat şi mie ceva.

  Îşi FĂCURĂ bagajele în noaptea aceea, iar a doua zi de dimineaţă închiseră casa, după ce îi sunaseră pe Peter şi pe Dawn ca să-i anunţe. Miles mai sună şi la Callahan's, sperând să dea de fratele său, dar la telefon răspunsese Janine.

  — Ne pregătim să plecăm încolo, dacă ţi se pare bine.

  — E atâta loc în casă, îi spuse ea pe un ton obosit. Walt s-a mutat înapoi la el.

  — Îmi pare rău să aud asta, Janine.

  — Nu e cazul. L-aş jupui de tot, dacă aş avea ce să-i jupoi. Tick m-a iertat?

  — Pentru ce să te ierte? Nu primi nici un răspuns.

  — Tu m-ai iertat?

  — Din nou, pentru ce să te iert?

  — Ca să nu rămâi surprins când o să mă vezi. Am pus o grămadă de kile pe mine.

  — Eu am dat jos o grămadă de kile.

  — Numai ca să mă oftici sau cum?

  — Pe curând, Janine.

  Tocmai porniseră la drum Tick pe bancheta din spate, cu căştile pe urechi, Max pe scaunul din dreapta când torpedoul se deschise brusc.

  — Nu l-ai reparat niciodată, nu? observă Max, apucând-se să cotrobăie prin ce găsea înăuntru.

  — Nu cred că poate fi reparat, zise Miles, zâmbind la gândul că părea să fi trecut atât de mult timp de când Max îl stricase.

  — Nu fi tâmpit, zise tatăl său, ferm convins ca întotdeauna că totul poate fi reparat şi doar uşor dezamăgit că în torpedou nu găsise bani.

  EPILOG.

  CÂND CB. WHITING FUSESE CHEMATânapoi în Empire Falls, după ce trăise liniştit aproape zece ani, în Mexic, era hotărât să îşi ducă la îndeplinire destinul de reprezentant al bărbaţilor din familia Whiting, sau, mai bine zis, să fie primul dintre ei care să îndrepte acel destin. Bunicul său Elijah ar fi murit fericit dacă ar fi reuşit s-o omoare pe soţia lui în bătaie cu lopata, dar aşteptase prea mult timp, iar până când ajunsese să-şi dea seama că trebuia cu adevărat s-o omoare, nu mai era în stare de aşa ceva din punct de vedere fizic, în vreme ce bătrâna era încă destul de sprintenă. Deşi o fugărise bine, reuşise să scape de el, iar după ce învârtise lopata de vreo două-trei ori prin aer, Elijah trebuise să stea jos, istovit, iar atunci ea îl dezarmase, şi cu asta basta.

  Nepotul său îi cunoştea foarte bine intenţiile, pentru că bătrânul nu se deranjase niciodată să le ascundă.

  — Tinere Charles, numai dacă ai şti ce se întâmpla în casa aia din garaj îi mărturisise bătrânul pe când nepotul său era un băiat încă destul de mic pentru a-şi petrece zilele căţărându-seprin copacii de pe proprietatea familiei Whiting. Dacă ai avea habar cât de îngrozitoare poate fi o femeie, te-aiface preot decât să te înhami la aşa ceva.

  Când CB. Îi atrase atenţia că nu erau catolici, Elijah îi dădu dreptate, dar comentă că, la urma urmei, catolicii erau tot timpul puşi pe convertiri.

  Honus Whiting nu încercase niciodată să-şi omoare nevasta, cel puţin din câte ştia C. B., deşi mărturisise în ziua nunţii fiului său că îşi înfrâna, în medie, câte un impuls criminal pe zi, încă de când se însurase. Chiar în ziua aceea, de fapt, fusese încercat de trei porniri destul de puternice şi încă nu era nici măcar miezul zilei. Când CB. Îl întrebase dacă excursiile scumpe ale mamei sale nu ajutaseră cu nimic, tatăl lui scuturase energic din cap. Faptul că o ştia în viaţă pe undeva ajungea ca să otrăvească totul. Ani după aceea, bătrânul avea să se simtă mai uşurat după ce soţia sa se mută în apartamentul din Boston, dar apoi într-o zi, ca din senin, îl anunţase că pleca de acolo şi se întorcea pe moşia Whiting, veste care îl umplu pe soţul ei de durere şi chiar de o tulburare şi mai îngrozitoare.

  — Nu-mi pot alunga senzaţia asta că aşa nu se poate, ori eu, ori ea îi mărturisise într-o noapte după mai multe păhărele de brandy profetice, după cum se dovedise ulterior.

  De fapt, Honus avea o înclinaţie naturală către profeţii. Ani la rândul îi spusese soţiei sale că avea să-l îngroape de viu, deşi toată lumea crezuse că se referea la îngroparea în datorii. Căci cea mai mare parte a femeilor, după cum îi plăcea lui să explice, se gândeau să-şi cumpere ceva nemaipomenit de scump, făceau din asta un întreg proces, format din mai multe etape, care puteau conduce la mai multe rezultate. În vreme ce soţia sa trecea de la „Ofnue aşa de drăguţ” la „Ar arăta minunat pe şemineu „ sau „ Trimitefi-mi asta acasă, dar cu mare grijă, vă rog” într-o singură mişcare, curgătoare şi care îţi taie respiraţia, iar asta ignorând cu desăvârşire chestiunea costurilor.

  Într-o după amiază, la scurt timp după ce Honus, pe atunci trecut bine de şaptezeci de ani, suferise un atac cerebral uşor şi fusese externat, împotriva voinţei sale, şi lăsat în grija soţiei sale, se ridicase prea repede de pe scaun şi, cum ameţise imediat, se apucase de cel mai apropiat obiect de mobilier. Acesta să întâmplase să fie un scrin din lemn de mahon cu uşi de sticlă, pe ale cărui rafturi erau expuse preţioasele achiziţii făcuse de soţia sa în călătoriile ei. Din moment ce era singur în casă, nimeni nu ştiuse vreodată ce se întâmplase, de fapt, dar CB. Bănuia că, atunci când comorile mamei sale începuseră să se prăbuşească de pe rafturi, tatăl lui, încântat dintr-odată de posibilitatea de a-i distruge dintr-o singură lovitură obiectele pe care soţia sa le considera atât de importante pentru bietul ei suflet cheltuitor, s-ar fi putut ţine de scrin mai mult decât era absolut necesar pentru a-şi recăpăta echilibrul, iar greutatea lui în cele din urmă îi trântise în cap întregul scrin, curmându-i astfel şi puţinele zile de viaţă care îi mai rămâneau. Zăcuse acolo ore în şir, îngropat sub cioburile risipei soţiei sale, până când se apucaseră să îl caute, alertaţi că nu coborâse la cină.

  Aşa că, atunci când fu convocat de urgenţă, de la viaţa tihnită din Mexic, unde avusese bani doar atât cât îi trebuiau de fapt, mult mai mulţi, ţinând cont de valoarea peso-ului local-şi o plajă în apropiere, plus o femeie care, vreme de cinci ani, trăise cu el şi-l iubise, şi un băieţel care era al lui întru totul, în afară de nume, şi libertatea de a scrie o poezie dacă i-arfi venit în minte inspiraţia să se apuce de scris, CB. Înţelese că adevăratul său destin avea să-i fie furat pentru a doua oară. Nu se îndoia că ar fi ajuns să se împace cu această pierdere, aşa cum făcuse şi înainte, însă diferenţa era că acum se simţea mai puţin dispus să facă acest sacrificiu. Dacă prima dată fusese încredinţat că ceea ce îl obliga să facă tatăl său era, probabil, spre binele lui, acum era pur şi simplu informat că nu i se mai permitea să fie fericit. Şi nu era informat de o persoană pe care o iubea, ci de persoana pe care o ura cel mai mult pe lume, de femeia pe care promisese s-o iubească, s-o cinstească şi s-o asculte pentru tot restul zilelor, până când moartea îi va despărţi. În timpul zborului spre casă, se gândi la bunicul său şi ajunse la concluzia că asta era, aşa trebuia să fie. Adică moartea. Mai concret, a ei.

  La Boston se văzu întâmpinat de un şofer de limuzină, un tip agreabil pe care nu îl deranjase deloc să-l aştepte în Fairhaven în timp ce CB. Căuta un cadou pentru soţia sa. Dacă şoferului i se păru cam ciudat să-l vadă intrând la cumpărături într-un amanet, îşi păstră aceste gânduri pentru sine.

  Discuţiile nu durară mult. Când proprietarul magazinului îl întrebă dacă se gândise la vreo armă anume, CB., care de-a lungul celor cincizeci de ani ai săi dezvoltase un respect sănătos pentru propria sa incompetenţă, îi răspunsese doar: „ Ceva care să nu dea greş.” Omul se întoarse imediat cu un revolver simplu, îi arătă cum să-l încarce şi să-l descarce, apoi îl urmări în timp ce exersa cu gloanţe oarbe, până când fu sigur că CB. Prinsese şmecheria, după care, în cele din urmă, îi aminti că nu putea trage cu revolverul dacă avea piedica pusă. Singura alternativă era să ştii de la bun început că trăgeai cu un revolver care avea piedica pusă, iar în acest caz s-ar fi putut să ai noroc. De asemenea, îl lămuri că nu mergea fără gloanţe, aşa că CB. Îşi băgă o cutie mică de muniţie într-un buzunar, iar revolverul, în celălalt buzunar de la jachetă.

  — Şi acum încotro? vrusese să ştie şoferul atunci când CB. Se urcase din nou în spatele limuzinei.

  — Acasă, spuse CB., încărcându-şi arma. De abia aştept să-mi revăd soţia.

  ŞI CE-L OPRISE ATUNCI?

  Când limuzina oprise în faţa fostei sale case, CB. Whiting nu avea îndoieli nici în privinţa intenţiilor sale, nici în capacitatea de a-şi duce planul la capăt. Nu aşteptase la fel de mult timp ca bunicul său şi nici nu se obişnuise, ca tatăl său, să-şi înăbuşe, cu timpul, pornirile criminale până într-acolo încât să nu mai vadă în ele chiar ceea ce erau. Când se dădu jos din maşină, se simţi mai sigur de scopul lui decât se simţise vreodată în viaţă de altceva iar când băgă mâna în buzunarul de la haină să simtă revolverul greoi şi tare în mâna sa nu simţi nici cea mai mică silă faţă de gândul că avea să ia o viaţă omenească. I se părea cu totul ire levant că ceea ce venise hotărât să facă ar fi considerat o crimă de marea parte a concetăţenilor săi. În primul rând, fapta pe care avea de gând s-o facă nu se născuse din răutate. Nu chiar. Aşa cum nici nu voia ca soţia lui să sufere, aşa cum îi făcuse ea pe alţii să sufere. Şi nu voia nici o durere. Pur şi simplu voia să pună capăt existenţei ei. Spera doar să aibăo mână fermă, ca să reuşească de la primul glonţ.

  Ii ceru din nou şoferului să aştepte. Dacă avea noroc, se putea întoarce la Boston înainte să fie descoperit cadavrul lui Francine. Dacă avea mult noroc, ar putea să ajungă chiar şi până în Mexic, unde putea să dispară împreună cu femeia şi cu băieţelul său. Dar să scape conta mai puţin decât să se asigure că nu făcea cumva o muncă de mântuială. Când deschise uşa de la casa pe care o construise cu atâta vreme în urmă şi care în cele din urmă nu mai semăna aproape deloc cu o hacienda, parcă îi vedea pe tatăl şi pe bunicul său zâmbindu-i.

  NIMENI NU AUZISE maşina trăgând în faţă şi bineînţeles că CB. Nu sună la uşă. Pur şi simplu intră de unul singur în fosta sa casă, aşa cum făceau aţâţi alţi bărbaţi de pe lume. Înăuntru, era atât de linişte încât atunci când trase piedica pistolului cu mâna, se aşteptă să audă ecoul unei împuşcături, dar nu se întâmplă astfel. Norocul, îşi spuse el, avea să-i zâmbească în sfârşit unuia dintre bărbaţii ucigaşi din familia Whiting. Fără îndoială că o s-o găsească pe soţia sa afară, eventual în pavilion. Dacă s-ar fi strecurat uşor prin uşa care dădea în curte, poate ar fi reuşit să se furişeze, fără ca ea să-şi dea seama că soţul îi ajunsese acasă, iar atunci ar fi eliberat-o de poverile vieţii înainte ca ea să apuce să-şi dea seama ce se întâmpla. Şoferul limuzinei, ascultând la radio cu geamurile închise, n-avea să audă nimic. Da, mai târziu ar putea să se întrebe de ce se întorc aşa de repede la Boston, dar şoferii de limuzine erau obişnuiţi să se supună, nu să pună întrebări oamenilor care îi plăteau.

  Dar norocul nu era de partea lui CB. Aşa cum nu fusese nici de cea a tatălui sau a bunicului său, aşa că, atunci când intră în cameră şi văzu priveliştea care îi fusese pregătită, îşi dădu seama că numai Dumnezeu acelaşi Dumnezeu cu care îşi măsurase forţele pentru treaba cu elanul ar fi putut aranja totul şi ar fi putut să-l orbească într-un asemenea hal la vederea acestor trei femei din faţa lui.

  Cindy nu se afla în Augusta, aşa cum îşi închipuise el, ci chiar la uşa dinspre curte, cu o mână pe clanţă, de parcă ar fi intenţionat ca în încremenirea acelui moment să deschidă uşa şi să păşească spre viaţa de pe partea cealaltă, de parcă un asemenea lucru ar fi fost cu putinţă. Mai ştia, bineînţeles, şi că se ţinea de uşă pentru a nu-şi pierde echilibrul, iar această scenă în sine era prevestirea unei vieţi întregi în care avea să se afle de fiecare dată pe partea nepotrivită a unei bariere sau a alteia, începând din ziua în care, cu mult timp în urmă, se înfuriase atât de tare pe soţia lui, încât îşi împachetase nişte lucruri într-o valiză, pe care o aruncase apoi în portbagaj şi băgase Lincoln-ul în marşarier chiar înainte ca uşa automată a garajului să se ridice, fără să-i pese dacă o spărgea în viteza lui. Nu auzise nimic şi simţise doar o uşoară bufnitură nu era pentru prima dată, din moment ce copilul lăsa tot timpul lucruri împrăştiate peste tot. Îi plăcea să-şi sprijine toate păpuşile de uşa garajului, bucuroasă să vadă cât de multe erau, iar bufnitura asta îl şi făcuse să se gândească la o păpuşă prinsă sub maşină. Când dăduse cu spatele în stradă simţise cea de a doua bufnitură, se uită în oglinda retrovizoare şi-şi zise că dăduse din nou peste una dintre păpuşile fiicei sale. Numai că păpuşa asta era prea mare. CB. Însuşi îi cumpărase toate păpuşile şi nu îşi amintea să-i fi luat una ca aceasta.

  Cum se putuse întâmpla aşa ceva? Nici nu apucase să-şi pună întrebarea că răspunsul i se şi înfăţişă. O fi fost CB. Whitingun bărbat slab de înger de fapt, ştia şi el că era slab de înger, dar nu stăpânise niciodată arta autoamăgirii ca majoritatea bărbaţilor slabi, aşa că, atunci când se întrebă cum de era cu putinţă să fi uitat totul despre iubita lui fiică, îşi dădu seama că nu era pentru prima dată, bineînţeles, ci era doar prima oară când se lăsa cu nişte consecinţe. De această dată, ura îi întuneca mintea. In trecut, fusese la fel de orbit de dragoste.

  De fapt când se îndrăgostise el de Grace Roby, femeia care stătea acum dincolo de uşa spre curte? O observase, bineînţeles, la fabrica de cămăşi, iar apoi sarcina ei evoluase în paralel cu a lui Francine, dar poate că fusese momentul acela de la spital, când o văzuse pe Grace legănându-şi bebeluşul la piept, poate că atunci se întâmplase. Nu era doar faptul că ea părea atât de obosită şi de frumoasă. Mai era ceva din bucuria cu care îşi privea copilul, din fericirea şi recunoştinţa aceea, care îl făcuse să-şi închipuie posibilitatea unei alte vieţi, a unei vieţi mai bune, întrebându-se de îndată: cum ar fi? Amândouă femeile stătuseră în spital timp de trei zile după naştere, iar maternitatea era atât deplină încât nici măcar o femeie cu numele Whiting nu putuse obţine o rezervă Slavă Domnului! îşi aminti că gândise atunci iar când sosi vremea să iasă din spital, el deja îşi făcuse aranjamentul în cap, să renunţe la soţia şi la fiica lui nou născută şi la toată averea familiei sale pentru şansa de apleca atunci cu Grace şi cu fiul ei la căsuţa aceea închiriată în care locuia cu soţul ei, un tip care era întotdeauna mânjit de vopsea şi de var întărit şi care nu părea să-şi dea seama cât de norocos era. Intensitatea pasiunii sale pentru această femeie, precum şi strălucirea şocantă a acestei speranţe pentru o altă viaţă, atât de tangibilă şi totuşi atât de îndepărtată pentru un bărbat aflat deja la începutul vârstei a doua, îl făcură pe CB. Să se întrebe dacă nu cumva îşi pierdea minţile sau dacă nu cumva ar fi fost prea greu de suportat să renunţe la Grace şi la posibilitatea acelei fericiri. Mai rău chiar, când le conduse acasă pe Francine şi pe fiica lor nou-născută, care se zvârcolea şi se răsucea la sânul descărnat al mamei sale, după ce trecură de Podul de Fier şi văzu strălucirea apei învolburate, îşi aminti de războiul său cu Dumnezeu în problema cu elanul şi îşi dădu seama, pentru prima oară, că Dumnezeu câştigase atunci şi că pentru el, ca pentru orice păcătos încrezut, singura cale rămasă era aceea a pocăinţei. În neputinţa de a renunţa la această abia descoperită speranţă, ştia acum că singurul mod de a o câştiga pe Grace era s-ofacă cu permisiunea lui Dumnezeu, care avea să-ifie refuzată până când nu devenea el însuşi demn de ea, lucru pe care îl rezolvă numaidecât.

  Cât timp o mai curtase pe Grace fără ca ea să ştie măcar! De la săptămâni la luni şi de la luni la ani întregi, urmărind-o la fabrică din biroul său de sticlă de la ultimul etaj, văzând-o la sfârşit de săptămână pe Empire Avenue cu băieţelul ei de mână, în vreme ce soţul ei era întotdeauna plecat pe undeva, la zugrăvit de case. Grace era genul de femeie pe care amărăciunea o făcea şi mai frumoasă, iar CB. Ştia din instinct că, în afară de băieţelul ei, Miles, Grace nu mai avea altă bucurie în viaţă.

  Mai intui şi că, atunci când alte persoane erau supărate sau în suferinţă, Grace se înduioşa şi încerca să le ajute, de parcă propria ei povară i-ar fi permis să ofere şi mai mult sprijin altora. De abia accidentul care o lăsase infirmă pe fiica sa o făcu pe Grace să-l observe cu adevărat şi, deşi el trecea acum prin chinurile Iadului nu numai pentru ceea ce făcuse, dar şi pentru minciuna pe care-i permisese soţiei sale s-o spună la poliţie cu câtă răceală şi stăpânire de sine inventase povestea aceea despre Pontiacul verde – cel puţin în adâncul sufletului său se bucura să ştie că, în sfârşit, începuseră să comunice.

  Ce fantezie uluitoare deveni dragostea lui pentru Grace Roby în anii următori! Cum îi mai umplea şi îi absorbea zilele, în timp ce băieţelul ei creştea sănătos şi puternic, în timp ce propriul său copil trecea de la o operaţie nereuşită la alta. Astfel, Grace deveni pentru CB. Whiting nu numai un vis de dragoste şi fericire în viaţă, dar şi unul de mântuire, căci începu să vadă în ea principiul de bază al îndurării omeneşti, singura persoană din întreaga lume căreia i-ar putea dezvălui, într-o bună zi, îngrozitorul său secret, care nu numai că l-ar înţelege, dar l-ar şi ierta. Dacă ar putea să-i spună, şi dacă ea ar mai putea să-l iubească, n-ar fi asta, oare, adevărata lui mântuire? Iar dacă o asemenea capacitate de iertare putea fi regăsită la o femeie muritoare, atunci cum să se aştepte la mai puţină dragoste şi iertare din partea lui Dumnezeu? Apoi existau momente în care aceste gânduri i se păreau lui CB. O pură nebunie, iar alteori avea senzaţia că totul nu era decât adevăr dumnezeiesc.

  Cu toate acestea, puţin câte puţin începu s-o vadă pe această femeie îndrăgostindu-se de el. Primele priviri, primele gesturi, apoi promisiunile şi cuvintele grave şi, apoi, în cele din urmă, un plan. Francine ştia, bineînţeles. Probabil că bănuise încă din acea primă zi, de la spital. Incapabilă de a simţi dragoste, soţia sa era expertă în a identifica această boală la cei din jur. Planul său şi al lui Grace, pe care Francine reuşise să-l năruiască aproape de tot, fusese să-şi petreacă o întreagă săptămână împreună, pe Martha 's Vineyard. Îşi închipuise că-i va lua mult s-o convingă, deşi ştia că inima ei îi aparţinea deja. Desigur, băieţelul complica lucrurile. Grace nu avea să accepte uşor să-şi smulgă fiul de lângă tatăl său, deşi acestafăcuse prea puţin pentru a merita atât respect, iar ea nu va pleca niciodată, dar absolut niciodată, fără fiul ei.

  Vai, două zile pe insula aceea minunată îi oferiseră destulă frumuseţe şi fericire cât să-lfacă să simtă că viaţa lui tocmai fusese răscumpărată. Şi cât de puţin le mai lipsise să facă totul să meargă! încă i se mai tăia respiraţia atunci când încerca să-şi imagineze o viaţă întreagă alături de această femeie. Chiar şi acum s-ar fi năpustit la prima ocazie, deşi femeia retrasă, vlăguită care stătea alături de soţia sa de partea cealaltă a uşii, aparent uitându-se prin grădină, era aproape de nerecunoscut drept marea dragoste a vieţii lui. O singură privire îi fusese de ajuns pentru a-şi da seama cum au fost pentru ea anii pe care el i-a petrecut în Mexic. Penitenţa pe care şi-o asumase odinioară părea să fi căzut pe umerii ei. Şi era mut de uimire când se văzu nevoit să recunoască, atunci, că soţia sa era, după orice criteriu obiectiv, cea mai atrăgătoare femeie dintre cele trei. De altfel, Francine fu şi prima care îi observă prezenţa, iar când îi văzu acel surâs, CB. Înţelese pe loc cât de nebun era să creadă că putea reuşi acolo unde tatăl şi bunicul său, amândoi nişte bărbaţi mai buni decât el, eşuaseră. Era ca şi cum ea ar fi ştiut deja despre pistolul din buzunarul lui, transformându-l astfel într-o armă absolut inutilă.

  Apoi Grace îşi ridicase privirea, iar în expresia de pe chipul ei găsi oglindirea impresiei de care se temuse cel mai mult: că el nu suferise îngrozitor în toţi anii care trecuseră de la vacanţa de pe Martha 's Vineyard, că găsise o cale de a fi fericit cu altă femeie, cu un alt băieţel. Fără îndoială că presimţise asta încă din acea ultimă noapte de pe insulă, când venise în căsuţa lui şi făcuseră dragoste şi vorbiseră despre viitor şi despre trecut. Aşa cum îşi închipuise întotdeauna, ea îi ascultase mărturisirea şi îl mântuise, ducând la inima sa minunată şi iertătoare ceea ce-i făcuse el propriului său copil. De abia mai încolo, când începuseră să facă planuri de fugă şi de viaţă nouă împreună, reuşise să strice totul când ea îşi dăduse seama că, pentru el, aveau să fie numai ei trei el, Grace şi Miles – deoarece se gândise să-şi părăsească fiica sau, chiar mai rău, poate nu se gândise la ea deloc. Încercase să facă tot ce-i stătea în putere pentru a repara acea greşeală, dându-i de înţeles că nu-şi închipuise să Grace ar fi fost dispusă să o ia şi pe Cindy cu ei, dar nu mai era nimic de făcut. În acel moment, ea îl văzuse ca pe un bărbat în stare să-şi abandoneze copilul. Poate că nu înţelesese imediat ce consecinţe va avea această concluzie, dar CB. Îşi dăduse seama numaidecât.

  Fetiţa pe care ar fi abandonat-o, cea care cu mulţi ani în urmă trebuise convinsă că amintirile ei despre accidentul care o lăsase infirmă erau inexacte, fu ultima care îşi dădu seama de sosirea lui acasă, iar asta pentru că probabil văzuse vreo mişcare oglindită în geam. Doar Cindy se bucura să-l vadă. Se răsuci, aproape pierzându-şi echilibrul şi se aruncă spre el strigând: „ Taţi!” Iar în acel cuvânt, CB. Găsi o a doua şi mult mai bună întrebuinţare pentru povara din buzunarul său.

  WÂNDU-ŞI VIAŢA ÎN ACEL MOMENT, CB. Whiting pierdu ocazia de a deveni, în anii de viaţă care i-arfi rămas, un bărbat eliberat de amăgiri. Dacă ar fi trăit, şi-ar fi dat seama că soţia lui nu era acel monstru pe care şi-l închipuise el, că pentru ea dragostea nu era un sentiment atât de imposibil, cât mai degrabă unul nefiresc şi dificil, că semăna cu pământul pe care familia ei încercase să-l cultive atâta amar de vreme înainte să-l vândă: stâncos, dar nu complet neroditor. Şi dacă ar fi trăit destul de mult ca s-o vadă pe iubita sa Grace îmbolnăvindu-se şi murind, poate ar fi găsit curajul să o ajute în acea călătorie, poate ar fi reuşit să înţeleagă că aşteptase prea multe de la inima ei bună, care, în omenescul ei, era şi fragilă, imperfectă şi înclinată spre nereuşite. E prea puţin probabil că părerea lui proastă despre sine s-ar fi schimbat în acei ani pe care şi-i refuzase, însă poate că tocmai înţelegerea acestui ultim fapt a fost cea care l-a împins să părăsească această lume.

  Un lucru este totuşi sigur. Luându-şi viaţa în acel moment, CB. Whiting a murit cu convingerea falsă că, asemeni înaintaşilor săi, nu reuşise să-şi omoare soţia, ceea ce nu era întru totul adevărat. Dacă ar fi trăit, l-ar fi surprins şi poate chiar l-ar fi înveselit să afle că, de fapt, îi săpase groapa chiar din anul în care o ceruse de soţie, la puţin timp după ce elanul acela mort apăruse pe malul râului lângă casa lui. În acea vară, inginerii l-au avertizat că dinamitarea stâncii Robideaux Blight şi crearea unui nou curs al apei puteau provoca inundaţii violente ale unui râu şi aşa predispus să se reverse. De fapt, după aceea răul chiar a devenit de nestăpânit, deşi niciuna dintre inundaţiile pe care k provocase nu a fost aşa de cumplită ca cea care s-a produs în acea primăvară în care Miles şi Tick Roby încă mai locuiau pe Martha's Vineyard. În iarna aceea căzuse mai multă zăpadă decât în ultimii trei ani la un loc, iar când dădu dezgheţul prea devreme, în acea primă săptămână din aprilie, când temperatura ajunsese la douăzeci de grade tocmai până sus, în Canada, zăpada se topi, formând torenţi, iar râul Knox se revărsă mânios peste Empire Falls cu trei metri peste nivelul de inundaţie, aproape ajungând până la ferestrele înalte de la primul etaj al fostei fabrici de textile, care era în curs de a fi transformată într-o clădire modernă, la al cărei parter s-ar fi aflat o berărie, iar la etaj birourile luxoase ale companiei de cârduri de credit. Când râul îşi atinse debitul maxim, jumătate din centrul oraşului era deja sub apă, inclusiv vechiul restaurant Empire Grill.

  Pe partea cealaltă a râului, pagubele fuseseră mai mici, pentru că malurile erau mai abrupte. Deşi apa n-a ajuns până la hacienda Whiting, valurile au lovit cu putere pavilionul de pe mal. Desigur, e greu de spus de ce se afla Francine Whiting acolo în acel moment. Poate că îşi închipuia că atâta vreme cât doar ea comanda pe această scenă, râul n-ar fi îndrăznit s-o înfrunte. Spre deosebire de fiica ei, Francine Whiting nu crezuse niciodată în miracolele rapide şi răvăşitoare ale schimbării, pe care nici nu o recunoscuse atunci când venise cu toată forţa către ea. Sau poate că nu reuşise să mai scape, după ce un val neaşteptat o smulsese de lângă casă.

  Ziua în care râul îşi atinsese debitul maxim era caldă, sub un cer orbitor de senin, o după amiază care, după o iarnă lungă şi cenuşie şi după câteva zile de ploi calde de primăvară, ar fi putut s-o îmbie la somn, cu razele soarelui încălzindu-ipielea. Deşi nimeni nu văzuse când o înghiţise râul, în aval, la Fairhaven, unde valul de inundaţii fusese şi mai rău decât în Empire Falls, un muncitor care punea saci de nisip pe malul apei, în apropiere de baraj, zărise cadavrul unei femei purtat de valurile învolburate. Trupul acela se opri puţin în dreptul barajului, dar rămase în mijlocul puhoiului, înfipt în vârful unui dig care putea să se năruiască în orice moment, şi oricum, nu ar fi rezolvat nimic încercândsă-l scoatăla mal. Pe deasupra, oricine ar fi fost această femeie, era deja moartă, iar în asemenea împrejurări muncitorii nu erau prea dispuşi să-şi rişte propriile vieţi, chiar dacă scena n-ar fi dezvăluit un amănunt macabru. Căci, deasupra cadavrului, ghemuită şi încleştată de umerii femeii moarte, se afla o pisică cu gura căscată, miorlăind din toate puterile.

  Nedespărţite, femeia moartă şi pisica vie îşi continuam drumul deasupra torentului care lovea barajul aflat la un pas de a se prăbuşi, de parcă ar fi căutat un loc pe unde să se ridice şi să iasă la liman, hbindu-se de valuri, azvârlite dintr-un loc în altul, căutând, căutând, dar, în cele din urmă, o mică porţiune din structură cedă şi dispărură amândouă.

 

 

          SFÂRŞIT