Empire Falls

 

 

 

  PROLOG.

  Pe lângă Vila Whiting din oraş, casa pe care Charles Beaumont Whiting o construise, la zece ani după ce se întorsese în Mâine, era modestă. După orice etalon din Empire Falls, unde cea mai mare parte a caselor pentru o familie costau mult sub şaptezeci şi cinci de mii de dolari, a lui era somptuoasă, cu cinci dormitoare, cinci băi mari şi un atelier de pictură separat, în tinereţe, CB. Whiting îşi petrecuse mai mulţi ani în Mexic, iar casa şi-o construise în stilul unei vechi hacienda. Mersese până într-acolo încât ceruse ca toate cărămizile să fie special vopsite şi să aibă textura precum chirpiciul. Ce idee tâmpită să construieşti o asemenea casă în mijlocul statului Mâine, asta spunea lumea, deşi nimeni nu i-o spunea chiar lui în faţă.

  Ca toţi bărbaţii din familia Whiting, CB. Era un tip scund căruia nu îi plăcea să atragă atenţia asupra staturii sale, aşa că arhitectura spaniolă, cu încăperile ei joase, i se potrivea de minune. Mobila era asemănătoare celei din casele şi rulotele de prezentare, pentru a da impresia de spaţiu; această iluzie optică funcţiona binişor până când veneau în vizită musafiri masivi, iar atunci nu rămânea decât un efect de casă de păpuşi luxoasă.

  Hacienda – aşa cum îi plăcea lui CB. S-o numească – era construită pe o fâşie de pământ care se afla în familia sa de multe generaţii. Primii membri ai familiei Whiting din Dexter County se ocupau cu exploatările forestiere, iar astfel ajunseseră să cumpere aproape tot pământul de pe amândouă malurile Râului Knox pentru a putea controla tot ce curgea prin albia lui către ocean, aflat la vreo optzeci de kilometri spre sud-est. Pe vremea când se născuse CB., Mâine era deja conectat la reţelele de electricitate, iar râul, peste care se construise un stăvilar la Fairhaven, mai jos de Empire Falls, îşi pierduse o bună parte din importanţa de odinioară. Industria forestieră îşi mutase interesul tot mai departe, către nord şi vest, iar familia Whiting îşi extinsese afacerile la textile, hârtie şi confecţii.

  Deşi nu mai era nevoie de apa râului pentru producerea energiei electrice, CB. Whiting moştenise convingerea nestinsă că era de datoria lui să stea cu ochii pe Knox. Aşa că, atunci când veni vremea să-şi construiască propria casă, alese un loc puţin mai sus de cascadă, dincolo de Podul de Fier din Empire Falls, care în acea perioadă era o comunitate prosperă de bărbaţi şi femei angajaţi în diferitele fabrici şi uzine ale imperiului Whiting. După ce s-a curăţat terenul şi s-a construit casa, CB. Îşi putea vedea, printre copaci, fabrica de cămăşi şi cea de textile în timpul iernii, care, în centrul statului Mâine, se întindea aproape tot anul. Fabrica lui de hârtie se afla la vreo câţiva kilometri în susul râului, dar hornurile sale emanau dâre şerpuitoare de fum, uneori albe şi alteori negre, pe care el le putea zări din curtea sa din spatele casei.

  Mutându-se dincolo de râu, C. B. Whiting deveni primul din clanul său care recunoştea avantajele stabilirii unei distanţe faţă de oamenii care erau sursele lor de bogăţie. Vila familiei, în Empire Falls, o enormă construcţie georgiană, ridicată pe la începutul secolului nouăsprezece, se putea lăuda cu şeminee de piatră masivă în fiecare dormitor şi cu o sufragerie la cărei masă de stejar se puteau aşeza vreo treizeci de oaspeţi, sub lumina a şase candelabre scânteietoare, care fuseseră aduse cu trenul tocmai din Boston. Era o casă construită pentru a stârni atât veneraţia cât şi loialitatea irlandezilor, polonezilor şi italienilor veniţi din sud, de la Boston, dar şi a canadienilor francezi, veniţi în sud, toţi în căutare de lucru. Vechea vilă Whiting era aşezată chiar în centrul oraşului, la o stradă distanţă de fabrica de cămăşi şi la două străzi de fabrica de textile, construită în mod intenţionat acolo, dacă puteţi să credeţi, de bărbaţii din familia Whiting care munceau paisprezece ore pe zi, mergeau acasă în pauza de prânz şi apoi se întorceau la fabrică, unde adesea rămâneau peste noapte.

  În copilărie, CB. Se bucurase de privilegiul de a locui în vila Whiting. Mama lui se plângea tot timpul că era prea veche, că sufla vântul prin ea şi era mereu curent, că era departe de Country Club, de casa de lângă lac, de autostrada care ducea la Boston, în sud, unde îi plăcea ei să meargă la cumpărături. Dar cu suprafaţa ei enormă şi umbrită, cu toate încăperile sale cu forme ciudate, casa aceasta era un loc numai bun pentru hoinărelile unui copil. Tatăl său, Honus Whiting, se îndrăgostise şi el de acest loc, mai ales că acolo nu locuiseră decât cei din familia Whiting. Chiar şi tatăl lui Honus, Elijah Whiting, pe atunci trecut bine de optzeci de ani, încă mai stătea în garajul amenajat din spate, cu tot cu soţia sa irascibilă. Bărbaţii din familia Whiting semănau destul de mult între ei, iar pe deasupra toţi se însuraseră cu femei care le trasformaseră viaţa într-un coşmar. Tatăl lui CB. Scăpase ieftin în comparaţie cu cei mai mulţi dintre înaintaşii lui, dar tot îi purta pică soţiei sale pentru părerea proastă pe care o avea despre el, despre vila Whiting, despre Empire Falls, despre tot acel stat înapoiat care era pe atunci Mâine şi în care ea se simţea de parcă ar fi fost exilată fără milă din Boston. Minunatele porţi şi garduri din fier forjat care fuseseră aduse tocmai din New York pentru a îngrădi perimetrul vastei proprietăţi a familiei Whiting erau pentru ea ca gratiile unei închisori şi, de fiecare dată când spunea asta, Honus îi aducea aminte, într-o doară, că el avea cheia de la acele porţi şi că îi putea da drumul oricând. Dacă voia atât de mult să se întoarcă la Boston, atunci ar fi trebuit să plece dracului o dată. El zicea asta ştiind prea bine că ea n-avea de gând să se dea dusă, căci era blestemul bărbaţilor Whiting ca nevestele să le rămână credincioase parcă pentru a le face în ciudă.

  Totuşi, cam pe vremea când s-a născut fiul său, Honus începuse să înţeleagă şi să împărtăşească în secret părerea soţiei sale, cel puţin în ceea ce privea Empire Falls. În vreme ce oraşul înflorea văzând cu ochii în cea de a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, domeniul familiei Whiting începea să fie înconjurat de casele muncitorilor din fabrici, iar în cele din urmă atitudinea oamenilor din jur deveni destul de duşmănoasă. Familia Whiting încercase întotdeauna să-şi domolească angajaţii în fiecare vară, organizând diferite reuniuni festive pe teren propriu, dar lui Honus Whiting i se părea că mulţi dintre oamenii care mai veneau la aceste evenimente erau deosebit de nerecunoscători pentru muzica, mâncarea şi băuturile gratis, unii dintre ei uitându-se pe furiş la casa familiei cu nişte priviri care sugerau că nu li s-ar fi frânt inima dacă ar fi văzut-o arzând din temelii.

  Poate că din cauza acestei animozităţi crescânde, CB. Fusese trimis să-şi facă studiile în altă parte, mai întâi şcoala şi apoi facultatea. Pe urmă petrecuse aproape zece ani călătorind, la început cu mama sa, prin Europa (care era mult mai pe placul ei decât Mâine), iar apoi de unul singur prin Mexic (care era mult mai pe placul lui decât Europa, unde avusese atât de multe de învăţat şi de apreciat). Dacă cei mai mulţi europeni se uitau în jos la el, bărbaţii din Mexic erau mai scunzi, iar CB. Îi admira mai ales pentru că erau nişte visători pe care nu îi apăsa prea mult dorinţa de a-şi transforma visurile în realitate. Dar tatăl său, care plătea pentru ca fiul să cutreiere lumea în lung şi-n lat, se hotărî în cele din urmă că urmaşul lui trebuia să se întoarcă acasă şi să înceapă să-şi aducă contribuţia la averea familiei în loc să-şi piardă vremea la sud de graniţă. Charles Beaumont Whiting avea pe atunci aproape treizeci de ani, iar tatăl său ajunsese la concluzia că singurul talent al tânărului era să arunce banii pe fereastră, deşi acesta susţinuse că, pe lângă asta, mai picta şi scria poezii. Sosise însă momentul să pună punct acestor activităţi, cel puţin din punctul de vedere al bătrânului. Honus Whiting se apropia cu paşi grăbiţi de vârsta de şaizeci de ani şi, deşi nu avusese nici o problemă să-ifacă pe plac fiului său, acum îşi dădea seama că povestea se întinsese prea mult, iar pregătirea tânărului în privinţa afacerilor familiei, pe care într-o bună zi avea să le moştenească, rămăsese mult în urmă. Honus însuşi începuse în fabrica de cămăşi, apoi trecuse la cea de textile, pentru ca, în cele din urmă, atunci când bătrânul Elijah îşi pierduse minţile şi încercase într-o bună zi să-şi omoare nevasta cu o lopată, preluase şi fabrica de hârtie din susul râului. Honus voia ca odrasla să-ifie pregătită pentru acea zi în care şi el avea s-o ia razna şi să sară la mama lui Charles cu orice armă ar găsi la îndemână. Călătoria prin Europa nu îmbunătăţise părerea femeii despre el, despre Empire Falls sau despre Mâine, aşa cum sperase Honus. Din experienţa lui, oamenii se simţeau adesea mai fericiţi după ce vedeau ce pierduseră, dar Europa nu reuşise decât să o încurajeze pe soţia lui să-şi dezvolte înclinaţia naturală spre comparaţii amare şi invidioase.

  În ceea ce îl privea pe el, Charles Beaumont Whiting, alungat de acasă în copilărie când el ar fi preferat să rămână, acum avea tot atât chef să se întoarcă din Mexic precum avusese şi mama lui să se întoarcă din Europa, dar, la convocarea solemnă a tatălui său, oftă neputincios şi se supuse imediat, aşa cum făcuse, de altfel, întotdeauna. Nu că el n-ar fi ştiut că anii tinereţii aveau să se termine într-o bună zi, răpindu-i călătoriile, pictura şi poezia. Niciodată nu se pusese problema ca Whiting and Son Enterprises să nu îi revină lui, dar deşi se gândea că întoarcerea în Empire Falls şi preluarea afacerilor familiei era ca un fel de violare a destinului său de artist, nu i se părea că ar fi existat vreo soluţie. Într-o zi, când simţise apăsarea chemărilor acasă, încercase să exprime în cuvinte ceea ce el credea că era talentul său natural şi ce greşeală ar fi fost să fie îndepărtat de la adevărata sa vocaţie. Planul lui era să-i spună, în scris, tatălui său ce gândea, dar rezultatul părea atât de asemănător cu poeziile sale, neclar şi neconvingător chiar şi pentru el însuşi, încât, în cele din urmă, aruncă hârtia la gunoi. În primul rând, pentru că nu era sigur că tatăl său, un om atât de realist, cu capul pe umeri, ar putea accepta că o persoană avea o vocaţie mai întâi de toate. Căci dacă te trezeşti că ai o asemenea chemare, e doar de datoria ta fie s-q respingi, fie s-o modelezi bine de tot, ca să4 arăţi cine-i şeful. În timpul ultimelor sale luni în Mexic, CB. Stătea pe plajă şi, în mintea sa, dezbătea acest argument cu tatăl lui, discutând întruna şi pierzând de fiecare dată, aşa că, atunci când fu somat să se întoarcă, se simţi prea extenuat pentru a se mai împotrivi. Se întoarse acasă hotărât să facă ce-i stătea în putinţă, dar temându-se că îşi lăsase în Mexic tot talentul şi adevărata identitate.

  Însă descoperi că renunţarea la destinul său de artist nu era nici pe departe atât de neplăcută sau de anevoioasă cum îşi închipuise el. De fapt, aruncând o privire prin Empire Falls, avu impresia că oamenii de acolo făceau acelaşi lucru ca şi el în fiecare zi. Şi dacă eşti nevoit să renunţi la destinul tău, nu e chiar aşa de rău când o faci de pe poziţia unui Whiting. Spre surprinderea lui, mai descoperi că putea fi la fel de bun la ceva care nu-l interesa câtuşi de puţin, cum putuse să fie atât de prost la ceva, fie poezie, fie pictură, care îl interesase în mod deosebit. Dacă fabrica de cămăşi nu îl atrăgea deloc, Charles făcu dovada unui fel de talent de a o conduce, căci înţelegea cauzele subiacente care împiedicau buna funcţionare a lucrurilor şi ştia din instinct cum să rezolve problema. În plus, ţinea la tatăl său şi era uimit de energia acestui omuleţ, de furia lui iute, de refuzul său de a se supune, de cât de sigur era întotdeauna că avea dreptate, de talentul său de a găsi justificări pentru orice stratagemă avea de gând să pună în aplicare. Acesta era într-adevăr un om care fie se afla în perfectă armonie cu firea sa, fie reuşise s-o supună în totalitate. Charles Beaumont Whiting nu era niciodată sigur care dintre cele două variante era cea adevărată, şi de fapt asta nici nu conta, căci, oricum ar fi stat lucrurile, bătrânul era demn de toată admiraţia.

  Totuşi, lui CB. Whiting îi era limpede ca lumina zilei că tatăl şi bunicul său se bucuraseră deja de tot ce Whiting and Son Enterprises avea mai bun de dat. Vremurile se schimbau şi nici fabrica de cămăşi, nici cea de textile şi nici cea de hârtie nu mai erau la fel de rentabile cum fuseseră odinioară. În ultimii douăzeci de ani existaseră tot soiul de încercări de a sindicaliza toate fabricile din Dexter County şi chiar dacă aceste eforturi nu avuseseră succes asta în Mâine, nu în Massachusetts până şi Honus Whiting consimţea că interzicerea sindicatelor îl costase, până la urmă, mai mult decât acceptarea lor. Muncitorii, care cu greu se dădeau înfrânţi, erau pe cât de morocănoşipe atât de neproductivi când se întorceau la lucru.

  Honus Whiting îşi pusese în minte, fireşte, ca fiul său să se instaleze în vila Whiting imediat ce şi-ar fi luat o nevastă, iar bătrânul Elijah ar fi găsit de cuviinţă să plece pe lumea cealaltă, dar la zece ani după ce CB. Se întorsese din Mexic, niciunul dintre aceste evenimente nu avusese încă loc. CB. Whiting, care fusese un fel de Don Juan în tinereţe, părea să-şi piardă tot apetitul sexual în îngheţatul Mâine şi alunecă într-o burlăcie involuntară, deşi uneori se vedea, în mintea lui, angajat în tot felul de şotii trupeşti în Yucatan.

  Poate că era îngrozit pur şi simplu de perspectiva vieţii conjugale, de căsătoria cu b fată pe care, într-o bună zi, ar vrea s-o omoare.

  Elijah Whiting, acum la aproape o sută de ani, nu reuşise să-şi omoare sofia cu lopata, dar nici nu-şi revenise vreodată din dezamăgire. Amândoi locuiau încă în casa amenajată în garaj, bătrânul Elijah nedezlipit de starea lui de nefericire şi soţia lui duşmănoasă nedezlipită de el. După cum observase doctorul lui, bătrânul părea să moară pe dinăuntru, cel mai sigur simptom pentru acest diagnostic fiind oflatulenţă aproape biblică. De mulţi ani înverzea aerul din garaj, dar toate analizele arătau că inima lui de boşorog fosilizat era încă sănătoasă, iar Honus îşi dădea seama că puteau să mai treacă ani buni până când ar fi putut să facă loc pentru fiul său mutându-se el însuşi în căsuţa din garaj. În fond, ar fi luat cel puţin un an întreg să aerisească locul chiar dacă bătrânul ar fi murit a doua zi. Pe lângă asta, nevasta lui Honus îl asigurase deja că nici prin cap nu îi trecea să se mute în garaj, iar în ultima vreme o deprima atât de tare ideea de a muri în Mâine încât se văzuse nevoit să-i cumpere o casă la stradă în districtul Back Bay din Bostonul istoric, unde pretindea ea că ar fi copilărit, ceea ce, desigur, nu era adevărat. Honus o descoperise în South Boston şi tot acolo ar fi şi lăsat-o dacă şi-ar fi băgat minţile în cap. În orice caz, când Charles veni într-o zi şi îl anunţă că voia să-şi construiască o casă a sa peste râu, Honus înţelese şi îşi dădu acordul. De abia mai târziu, când casa se dovedi, de fapt, o hacienda, se temu că băiatul ar fi putut reveni la obiceiul de a scrie poezii.

  Dar nu exista nici un motiv de îngrijorare. Cu ceva timp înainte, CB. Whiting fusese luat drept tatăl său pe stradă, iar în aceeaşi seară, când se analizase în faţa oglinzii, îşi dăduse seama de ce. Fire albe începeau să-i împodobească părul, iar în ochii lui se strecurase o privire feroce de terrier, pe care el n-o mai observase înainte. Nu mai rămăsese aproape nimic din tânărul care voia să trăiască şi să moară în Mexic şi care visa şi picta şi scria poezii. Iar vara trecută, când tatăl său îi sugerase să conducă nu doar fabrica de cămăşi, ci şi pe cea de textile, în loc să se simtă prins în cursă pentru tot restul zilelor, îşi dăduse seama că era fericit să intre din ce în ce mai mult în posesia moştenirii sale. Lumea începuse să-i spună CB. În loc de Charles, iar lui îi plăcea cum suna acest nume.

  CÂND buldozerele începură să cureţe locul construcţiei, muncitorii făcură o descoperire îngrijorătoare. O grămadă uimitoare de gunoaie mormane peste mormane de resturi fu găsită pe malul râului, o parte atârnând printre rădăcinile şi crengile copacilor, altă parte împrăştiată pe coasta dealului, până sus, în vârf. Dimensiunile acestei acumulări de mizerii erau şocante, iar iniţial CB. Whiting se gândi că cineva, sau mai bine zis nenumăraţi cineva, avuseseră tupeul să-i folosească proprietatea pe post de groapă de gunoi. De câţi ani dura oare această infamie? Se înfurie atât de tare încât ar fi împuşcat pe cineva dacă unul dintre muncitorii pe care îi angajase să cureţe locul nu i-arfi atras atenţia că, pentru ca cineva sau nenumăraţi cineva să poată folosi pământul familiei Whiting pe post de groapă de gunoi, ar fi fost nevoie de o cale de acces, şi nu existase niciuna, cel puţin până în urmă cu o lună, când CB. Whiting însuşi ceruse să se facă o stradă. Deşi nu i se părea posibil ca atâta gunoi camere de roată uzate, capace de roată, sticle de lapte, cutii ruginite, piese de mobilier rupte şi aşa mai departe ar fi putut să se adune aşa, peste noapte, în urma curenţilor şi a vârtejurilor apei, nu putea fi altfel. Nu avea altă soluţie decât să strângă gunoiul şi să-l ducă de acolo, iar această sarcină fu dusă la sfârşit până la sfârşitul lui mai, în aceeaşi lună în care se turnă fundaţia casei.

  Ploile de primăvară, râul umflat şi o recoltă abundentă de ţânţari lacomi întârziam construcţia casei, dar, pe la sfârşitului lui iunie, scheletul inferior al întinsei hacienda începu să se vadă de peste râu, de unde CB. Whiting observa înaintarea construcţiei din biroul său de la ultimul etaj al fabricii de cămăşi Whiting. Pe patru iulie, aerul era deja foarte uscat şi fierbinte, nimicind până şi ultimii ţânţari, iar tâmplarii fără cămăşi, arşi de soare în timp ce stăteau călare pe grinzile acoperişului haciendei, începură să strâmbe din nas şi să se uite unul la altul bănuitori. De unde dracu' venea mirosul ăla?

  CB. Însuşi avu onoarea să descopere hoitul umflat al unui elan putrezind pe malul râului, prins între rădăcinile unui pâlc de copaci care fusese cruţat de buldozere cu scopul de a da puţină umbră şi de a asigura o anumită intimitate, pentru ca nimeni din Empire Falls să nu poată vedea pe malul celălalt al râului, oricât ar fi fost de curios să ştie ce se întâmpla la hacienda. Dar şi mai surprinzător decât acest stârv a fost un alt morman de gunoi, care, deşi era mai mic decât strămoşii săi alungaţi, zăcea în acelaşi loc în care o limbă de pământ se înălţa spre râu, creând în acest adăpost ferit o băltoacă stătută infestată de ţânţari şi acum de un elan.

  Confruntat cu priveliştea şi mirosul unui asemenea gunoi umed şi putrezit, CB. Whiting se gândi că poate avea un duşman şi, îngenunchind acolo pe malul râului, începu să-şi scormonească prin memorie în căutarea aceluia care ar fi fost în stare de aşa ceva, oprindu-se asupra câtorva bărbaţi pe care el, tatăl său şi bunicul său reuşiseră să-i aducă în sapă de lemn în cursul firesc al afacerilor pe care le conduceau. Lista nu era prea scurtă, dar dacă nu uitase pe nimeni, niciunul dintre cei la care se gândea nu era capabil de o asemenea mârşăvie. Majoritatea erau persoane lipsite de importanţă şi de resurse, oameni care poate l-ar fi împuşcat dacă ar fi avut ocazia dacă, de pildă, el ar fi intrat într-o crâşmă din cartierul lor, iar ei ar fi vrut s-ofacă pe grozavii şi s-ar fi întâmplat să aibă o armă la îndemână. Dar aceasta era un soi de răutate cu totul altfel. S-ar fi zis însă că cineva credea că tot gunoiul produs în Dexter County trebuia să ajungă pe pragul lui C. B. Whiting şi, pe deasupra, avea şi o voinţă de fier, astfel încât să strângă toate mizeriile (o treabă nu prea plăcută) şi să le transporte acolo.

  Să fi fost elanul mort doar o întâmplare? CB. Nu-şi putea da seama. Animalul avea o gaură de glonţ în ceafă, dar asta putea însemna multe. Poate că acela care arunca gunoiul împuşcase şi elanul şi îl lăsase acolo dinadins. Dar, pe de altă parte, animalul ar fi putut fi împuşcat în altă parte de vreun braconier; de fapt, în Empire Falls trăia o familie întreagă de braconieri, pe numele lorMinty. Poate că animalul rănit încercase să treacă râul, dar obosise şi se înecase, ajungând să zacă în aval de hacienda.

  C. B. Whiting îşi petrecu tot restul după-amiezii îngenuncheat la câţiva paşi de afurisitul de elan, încercând să-şi dea seama cine era duşmanul care-i făcuse asta. Dintr-odată, o cană de hârtie zbură prin aer şi ateriza între picioarele din spate ale elanului. În următoarea oră mai apăru şi o pungă de supermarket, o sticlă goală de Coca Cola, o cutie ruginită de ulei, un năvod deşirat şi încâlcit şi, dacă nu se înşela, o placentă umană. Agăţându-se toate de elanul împuţit. De acolo unde C. B. Stătea într-un genunchi, abia putea vedea o bucată din Podul de Fier, iar în următoarea jumătate de ceas zări vreo şase oameni, în maşinile lor sau pe jos, aruncând lucruri în râu în timp ce-l traversau. Calculă în minte câte poduri se întindeau peste Knox în amonte (opt), câte fabrici şi uzine şi mici afaceri se aflau pe malul râului (zeci). Ştia din sursă sigură că tentaţia de a arunca gunoaie în apă creştea după căderea nopţii. Generaţii întregi din familia Whiting deversaseră vopsele şi alte chimicale, mânjind malurile tocmai până la Fairhaven, o comunitate care nu se prea putea plânge, din moment ce singura sa fabrică de textile demonstra de ani de zile aceeaşi lipsă de consideraţie pentru vecinii din aval. Plângerile, se gândi CB., duceau inevitabil la acuzaţii, acuzaţiile la publicitate, publicitatea la anchete, anchetele la litigii, litigiile la cheltuieli, cheltuielile la azilul săracilor.

  Totuşi, depozitarea de gunoaie din cazul de faţă nu trebuia lăsată să mai continue. Bărbat raţional, Charles Beaumont Whiting ajunse la o concluzie raţională. După o a doua oră petrecută într-un genunchi pe malul râului, hotărî că exista un duşman fără doar şi poate, iar acesta nu era altul decât Dumnezeu însuşi, care crease râul în aşa fel îngust şi curgând învolburat în aval, lărgindu-se şi încetinindu-şi curenţii tocmai în dreptul oraşului Empire Falls încât toate rahaturile oamenilor deveneau ale lui Charles Beaumont Whiting. Ba chiar mai rău, îşi închipui că înţelegea de ce Dumnezeu hotărâse astfel. O făcuse anticipat, pentru a-l pedepsi pentru că îşi abandonase vocaţia în Mexic, cu mulţi ani în urmă, şi, prin urmare, se transformase în cineva care putea fi confundat cu tatăl său.

  Acestea erau gânduri destul de neplăcute. Cine ştie, se gândi CB., poate că e imposibil să te treacă gânduri mai plăcute în apropierea unui elan în putrefacţie. Şi totuşi rămase îngenuncheat acolo, ascultând în continuare vârtejurile de apă bolborosind un mesaj cifrat pe care el credea că se afla la un pas de a-l pricepe. De fapt, gândurile din ziua aceea nu erau primele gânduri neplăcute care îl vizitaseră în ultima vreme. Încă de când se hotărâse să construiască această casă nouă, somnul îi era tulburat de vise care îl trezeau de câteva ori pe noapte, iar uneori îşi dădea seama că stătea în faţa ferestrei întunecate a camerei sale, uitându-se afară, la vila Whiting, fără a reuşi să-şi aducă aminte când se trezise şi cum traversase încăperea. Avea senzaţia acută că visul oricare ar fi fost el era încă viu, deşi amănuntele se şterseseră. Purtase cumva o discuţie extrem de importantă cu cineva? Cu cine atunci?

  În timpul zilei, când gândurile sale ar fi trebuit să fie acaparate întru totul de operaţiunile zilnice ale celor două fabrici, aceleaşi gânduri îi rătăceau adesea în timp ce analiza proiectul haciendei de parcă ar fi uitat vreun detaliu de maximă importanţă. Luna trecută, ajunsese să fie atât de tulburat încât îl rugase pe tatăl său să vină la fabrica de hârtie şi să-l ajute o zi pe săptămână, până la terminarea construcţiei casei. Acum, stând pe malul râului, cu gândurile probabil tulburate de vecinătatea elanului în putrefacţie, începu să se îndoiască, întrebându-se dacă ridicarea acestei case nu era cumva o mare greşeală. Hacienda, cu acel atelier separat pentru pictură, era cu siguranţă o invitaţie adresată vechii sale identităţi, acelui Charles Beaumont Whiting Beau, aşa obişnuiau să-i spună prietenii acolo pe care îl părăsise în Mexic. Şi dintr-odată îşi dădu seama că tocmai cu acest Beau vorbise el în toate acele vise. Mai rău chiar, pentru această versiune a sa, mai tânără şi deja trădată, construia el hacienda. Îşi tot spusese că atelierul îl făcea pentru fiul său, presupunând că va avea norocul să aibă un fiu. Atâta lucru putuse face în semn de protest. Atelierul va fi cadoul său pentru băiat, un fel de promisiune implicită că nu va permite niciodată ca vreunul dintre copiii săi să fie forţat, de circumstanţe sau de familie, să-şi trădeze adevărata chemare. Dar cu siguranţă, îşi dădea el seama acum, că asta nu era decât o minciună. Studioul şi-l dorise pentru sine, sau, mai bine zis, pentru acel Charles Beaumont Whiting fie dat mort, fie ducând o viaţă de poezie şi păcate trupeşti în Mexic. Pe câtă vreme el într-adevăr ducea o existenţă mânată de un simţ al datoriei impus şi de castitate, în Empire Falls, statul Mâine. Pe urmele acestei uimitoare concluzii veni încă una. Mesajul pe care râul i-l susurase în timp ce el stătuse îngenuncheat acolo toată după-amiaza era un singur cuvânt de invitaţie. Vino, bolborosea apa către el, acum nu mai încăpea nici o îndoială. Vino… vino… vino…

  Chiar în acea seară CB. Whiting îşi aduse tatăl şi pe bătrânul Elijah pe şantierul care avea să se transforme în casa lui. Până atunci fusese destul de zgârcit cu descrierile casei, deşi nu-şiputea explica de ce. Acum înţelegea. Împreună cu Honus îl aşezară pe bunic, care nu mai ieşise de o lună întreagă din garajul lui, pe o buturugă, unde acesta căzu de îndată într-un somn adânc, odihnitor şi generator de gaze intestinale, în vreme ce CB. Îi arăta tatălui său locul, plimbându-lprintre schelele şi arcadele noii case. Da, recunoştea el, chiar avea să fie o chestie în stil mexican. Structura separată, explică el, va fi o casă de oaspeţi, fapt pe care îl hotărâse, de altfel, chiar în acea după-amiază, aşa va fi. Atât de rău îl speriase chemarea râului. Când terminară turul haciendei, CB. Whiting îşi conduse tatăl pe malul apei şi îi arătă mormanul de gunoi, care crescuse de dimineaţă, de când îl văzuse prima oară, şi elanul, care se descompusese şi mai mult. De acolo de unde stăteau, CB. Putea vedea atât elanul cât şi pe bătrânul Elijah dormind încă, însă cu câte un obraz tresărindu-i din când în când sub impulsul gazelor vânturate prin măruntaiele lui. Şi chiar dacă CB. Nu-şi putea asuma responsabilitatea pentru niciuna dintre cele două duhori, simţi cum i se punea un nod în gât, care avea un gust de scârbă de sine. Totuşi, îşi zise el, acea aromă întâmplătoare a autoînvinuirii care îi stătea pe limbă era de preferat în loc să arunce pe apa sâmbetei munca de o viaţă a tatălui şi a bunicului său şi se trezi privindu-i pe cei doi bărbaţi cu nespusă afecţiune, mai ales pe tatăl său, pe care îl iubise dintotdeauna şi pe a cărui prezenţă puternică, pragmatică şi încrezătoare se putea baza pentru a ieşi din panica pe care o simţea în acel moment.

  — Da, e mâna lui Dumnezeu, consimţi Honus, după ce CB. Îi explică teoria lui despre posibilul duşman, după care se uitară amândoi la nişte resturi care se strecurau prin şuvoaiele de apă înainte să poposească pe leşul elanului. Honus Whiting era un om cu frica lui Dumnezeu, în ochii căruia Domnul era folositor pentru a explica tot ceea ce părea altminteri fără rezolvare. Mai bine te-ai gândi ce o să faci şi în privinţa Lui.

  Honus îi sugeră fiului său să angajeze nişte geologi şi nişte ingineri care să analizeze problema şi să-i recomande o strategie viabilă. Acest sfat se dovedi excelent, iar inginerii, avertizaţi cu Cine aveau de-a face, se arătară foarte scrupuloşi. Pe lângă numeroasele inspectări la faţa locului, analizară întreaga regiune cu ajutorul unor hărţi geologice şi chiar urmăriră cursul râului tocmai de la graniţa canadiană până la vărsare, în Golful Mâine. Dintre toate râurile, Dumnezeu nu părea să-şi bătut prea mult capul cu crearea râului Knox, care era lat şi leneş acolo unde ar fi trebuit să fie îngust şi învolburat, iar inginerii căzură de acord cu persoana care îi angajase că acest defect al creaţiei divine făcea ca fiecare ceşcuţă de carton aruncată în apă undeva între graniţă şiEmpire Falls să aibă toate şansele de a ieşi la mal pe viitoarea peluză a lui CB. Whiting. Asta era vestea proastă.

  Vestea bună era că lucrurile nu aveau de ce să continue aşa. Cu atâţia vizionari care îmbunătăţiseră creaţia divină în ultimele două veacuri, nu era nici un motiv să nu se poată corecta această mică scăpare a lui Dumnezeu. Dacă Forţele Armate ale Inginerilor puteau să facă afurisitul de Mississippi să curgă pe unde ar vrea ei, un pârâiaş atât de mărunţel ca Knox putea fi modificat în doi timpi şi trei mişcări. De îndată puseră la punct un plan de atac. La câţiva kilometri spre nord şi est de Empire Falls, râul lua o cotitură bruscă şi nepotrivit de largă, înainte să-şi urmeze meandrele în direcţia din care venise, răsucindu-se trândav pe mulţi kilometri, iar cea mai mare parte a debitului său se scurgea în ţinuturile joase şi mlăştinoase din nordul şi vestul oraşului, care, în fiecare primăvară, zămisleau regimente întregi de muşte negre, urmate de un număr egal de ţânţari în timpul verii. Judecând la rece, absurditatea acestui fenomen devenea limpede ca lumina zilei. Ce voia să facă apa, explicară inginerii, era să curgă la vale pe calea cea mai scurtă. Meandrele erau cumva rezultatul dejucăriiplanurilor râului. Căci ceea ce îl împiedica pe Knox să curgă în linie dreaptă şi nestingherit era o fâşie de pământ sau de stâncă, mai bine zis pe care localnicii o numeau Robideaux Blight, un afloriment de teren deluros pe care l-ai fi putut fi considerat pitoresc dacă ai fi avut de gând să-ţi faci o casă de vacanţă în vârful unei stânci trecând cu vederea prezenţa râului şi faptul că nu puteai cultiva nici un centimetru de pământ, aşa cum proprietarii terenului se încăpăţânau să facă de generaţii întregi. Bineînţeles că, în cele din urmă, râurile îşi urmează cursul şi eventual să zicem, în câteva mii de ani Knox ar putea reuşi să-şi croiască drum prin povârnişul stâncos.

  CB. Whiting nu avea însă chef să aştepte şi îl încuraja să tot audă de la inginerii săi că, dacă s-ar fi găsit banii pentru a sparge piatra şi a crea un canal prin cea mai îngustă parte din Robideaux Blight, atunci râul ar fi putut curge lin şi nestingherit tot timpul anului, iar debitul său crescut în dreptul cotiturii de pe pământul lui Whiting ar fi fost suficient pentru a duce mai departe marea majoritate a gunoaielor (cu tot cu elanul rătăcit), purtându-le în aval, către stăvilarul de la Fairhaven, acolo unde le era locul. De fapt, experţii lui CB. Whiting susţinură la tribunal, în cadrul unor audieri convocate în pripă şi ţinute cu uşile închise, că râul Knox ar fi putut să fie un râu mai bun mai iute, mai frumos, mai curat-pentru toate comunităţile de pe malurile sale. Mai mult chiar, dacă nu s-ar fi revărsat atâta în mocirlele de pe coastă, statul ar fi putut profita de pe urma cumpărării câtorva mii de pogoane de pământ care ar fi putut să fie folosite în scopuri mult mai utile decât pentru înmulţirea naturală a insectelor. În acest caz, n-ar mai fi nevoie de nici o mişcare ecologistă în statul Mâine vreme de zeci de ani, aşa că planul nu avea să întâmpine nici un fel de opoziţie, deşi experţii recunoşteau pe un ton mai domol şi mai intim că un râu mai vioi se poate dovedi uneori chiar prea vioi. Râul Knox, precum cele mai multe râuri din Mâine, era deja predispus la revărsări, mai ales primăvara, când ploile calde topeau prea repede nămeţii de zăpadă din nord.

  Un obstacol mai concret în calea planurilor lui CB. Whiting de a perfecţiona creaţia divină era că Robideaux Blight fusese cumva omis de generaţiile anterioare din familia Whiting atunci când cumpăraseră terenurile de pe malul râului. Această parcelă aparţinea unei familii numite Robideaux, al cărei titlul de proprietate data încă din secolul trecut. Dar şi aici norocul îi surâse lui CB. Whiting, căci această familie se dovedea a fi pe cât de lacomă pe atât de ignorantă, adică o combinaţie perfectă în cazul de faţă. Nişte oameni ceva mai destupaţi şi-ar fi recalculat valoarea proprietăţii odată abordaţi de avocaţii unui bogătaş, dar celor din familia Robideaux separe că aşa ceva nu le dăduse prin cap. De fapt, teama lor cea mai mare era ca nu cumva CB. Whiting să vină să arunce o privire la terenul pe care i-l vindeau şi să vadă cu ochii lui cât de nepotrivit era pentru agricultură, căci aceasta era singura întrebuinţare pe care i-o găsiseră ei, şi atunci să-şi retragă imediat oferta de cumpărare.

  Dar cum nu avea deloc asemenea intenţii, el le cumpără terenul pe o sumă care pentru Robideaux era exorbitantă, căci ani buni după aceea ei au continuat să creadă că îlfentaserăpe unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici bărbaţi din tot statul Mâine, care atunci când le cumpărase Robideaux Blight nufăcuse altceva decât să demonstreze ceva ce ei ştiuseră dintotdeauna, şi anume că bogătaşii nu sunt din cale afară de deştepţi. CB. Whiting, care între timp îşi venise în fire după acel moment de panică existenţială, ajunse la o concluzie destul de necurată: că nu îi trăsese pe sfoară doar pe cei din familia Robideaux, care îl avuseseră între ciocan şi nicovală şi fuseseră prea proşti ca să-şi dea seama de asta, ci şi pe Dumnezeu, al cărui râu putea să fie îmbunătăţit acum.

  Dinamitarea stâncilor de pe Robideaux Blight la vreo unsprezece kilometri în susul râului a fost auzită tocmai din Empire Falls, iar în acea zi de august în care puseră punct seriei de explozii, CB. Whiting îngenunche pe malul râului, în faţa noii sale case, şi privi cu mândrie cum curenţii proaspeţi şi învolburaţi spălau ultimele resturi ale elanului, împreună cu mormanul din ce în ce mai mare de bidoane de lapte, sticle de plastic şi cutii ruginite, care acum îşi urma săltăreţ drumul către sud, unde avea să-i fericească pe locuitorii din Fairhaven, care habar n-aveau ce-i aştepta. Râul încetase să-şi mai susure deznădejdea ca la începutul verii. Revigorat, clipocea vesel după recentele sale transformări. Satisfăcut de rezultat, CB. Îşi aprinse un trabuc, trase adânc în piept aerul văratic, dulceag, şi se uită la femeia zveltă de lângă el, pe care o chema, deloc din întâmplare, Francine Robideaux.

  Francine era o femeie inteligentă şi ambiţioasă, care tocmai absolvise studiile la Colby College, cu vreo zece ani mai tânără decât CB. Whiting şi care, deşi auzise de el, nu îl văzuse niciodată, cel puţin nu până în ziua în care familia ei îi vânduse Robideaux Blight viitorului ei soţ. CB. Îşi făcuse şi el studiile la Colby, la fel ca tatăl şi ca bunicul său, în vreme ce Francine era prima din familia Robideaux care îşi continuase educaţia după terminarea liceului. Cu ajutorul unei burse, la încheierea studiilor se întorsese de la Colby aproape de nerecunoscut, căci nu mai era deloc o Robideaux la capitolul ţinută, limbaj sau maniere, ceea ce îi deranja sau chiar îi supăra pe cei din familia ei, care n-ar fi lăsat-o niciodată să meargă la facultate dacă ar fi ştiut cât de dispreţuitoare avea să se întoarcă de acolo. O fată săracă printre bogătaşi, Francine Robideaux îi observase cu atenţie şi apoi le adoptase eleganţa cu care mâncau, preferinţele în materie de modă, expresiile specifice şi inflexiunile vocii, precum şi obiceiurile de igienă personală. Tot la Colby mai învăţase şi să flirteze.

  În lumina slabă din biroul avocatului său, lui CB. Whiting, care nu se uitase serios la nici o femeie de când se întorsese în Mâine, îi căzu cu tronc Francine Robideaux. Aprecia faptul că îşi făcuse studiile la Colby şi o admira pentru că părea să înţeleagă că el îi fraierea familia şi totuşi nu ridica nici o obiecţie. De fiecare dată când se uita la ea, de fiecare dată când ea deschidea gura, el se simţea tot mai impresionat, căci, fără a se contrazice, fata părea în stare să îl studieze atent, deşi alte gesturi ale sale dădeau de înţeles că poate, din punctul ei de vedere, el nici măcar nu se afla în încăpere. Poate că era acolo şi poate că nu era, totul depindea de moment. Pentru a lămuri problema prezenţei sale, el se hotărî s-o ia de nevastă dacă ea avea să-şi dea consimţământul.

  Şi, după cum se dovedi, eă avea să şi-l dea. Se căsătoriră în septembrie, iar lui CB. Whiting îi rămase tot restul zilelor pentru a-şi da seama sau pentru a-şi aminti ce anume îl atrăsese atât de mult la Francine în lumina aceea chioară din biroul avocatului său. La lumina zilei, ea arăta mai degrabă slabă decât zveltă, iar în lunga tradiţie a multor femei de origine franco-canadiană, era lipsită de bărbie, de parcă cineva ar fi ciupit-o deja de acolo. În cele din urmă, mai ajunse şi la concluzia că mariajul cu Francine Robideaux nu îl ajuta să răspundă la întrebarea dacă el, de fapt, se afla sau nu în cameră. În acea după-amiază târzie de august, atunci când îşi aprinse un trabuc pentru a sărbători priveliştea noii sale case, cu viitoarea soţie alături, CB. Whiting îşi examina cu atenţie logodnica. Bărbaţii din familia Whiting, toţi cei care se născuseră cu un anumit simţ riguros al afacerilor, erau atraşi inevitabil, precum fluturii de noapte lipiţi de bec, de acea femeie unică pe faţa pământului pentru care misiunea de a-iface nespus de nefericiţi putea deveni marea şi nobila realizare a vieţii sale, o femeie care ar rămâne lângă soţul ei cu aceeaşi îndârjire tenace care le lega pe călugăriţe de imaginea lui Christos aflat în suferinţă. Cunoscând foarte bine istoria familiei sale, CB. Se ferise, pe bună dreptate, de căsătorie. Din când în când, tatăl său îi amintea că avea nevoie de un moştenitor, dar atunci CB. Se uita la tatăl şi la bunicul său şi îi pierea tot cheful. De ce să nu pună capăt, o dată pentru totdeauna, acelui îngrozitor ciclu de vieţi nefericite? La ce folos să aducă pe lume alţi bărbaţi Whiting dacă oricum erau predestinaţi să cunoască o viaţă de calvar conjugal?

  Aşa că CB. Whiting se uită lung la Francine Robideaux, încercând să-şi imagineze acea zi din viitor când s-ar putea să vrea s-o omoare în bătaie cu o lopată. Din fericire, nu reuşi să-şi închipuie o asemenea scenă, în ciuda bogatei sale imaginaţii. Deşi tot ce putea face era să ţină cont de faptul că poate fusese o nechibzuinţă din partea lui să-şi măsoare puterile cu Dumnezeu. Dacă El putea să-ţi aducă pe cap un elan nedorit, ce ar fi putut să-l împiedice să-ţi aducă ceva şi mai rău. Să zicem, spre exemplu, o femeie nedorită. Asta chiar ar fi fost o viziune îngrijorătoare dacă el n-ar fi dorit-o pe această femeie. Dar el chiar o dorea. Era aproape sigur de asta.

  Viitoarea lui mireasă avea însă alte gânduri.

  — Acesta ar fi un loc nemaipomenit pentru un chioşc, Charlie, observă ea, arătând cu degetul un colţişor la jumătatea distanţei până la malul râului. Cum Charles Beaumont Whiting nu se grăbi să-i răspundă imediat, Francine Robideaux îşi repetă observaţia, iar de această dată viitorul ei soţ crezu că auzise un ton mai ridicat în vocea ei.

  — Ai auzit ce ţi-am spus, Charlie?

  Auzise. De fapt, deşi nu avea nimic împotriva chioşcurilor în general, nu era prea încântat de ideea de a construi unul pe post de tovarăş arhitectonic al haciendei. Această rezervă estetică nu era, totuşi, motivul ezitării sale. Nu, motivul pentru care nu-i răspunsese era că pur şi simplu nimeni nu-i spusese vreodată Charlie. De mic copil fusese întotdeauna Charles, iar mama sa, mai mult decât oricine altcineva, susţinuse că acel nume minunat pe care i-l pusese ea nu trebuia să fie alterat de alinturi mai din popor precum Charlie sau, mai rău chiar, Chuck. În facultate, pentru o scurtă vreme, prietenii îi spuseseră Beaumont, iar în Mexic devenise pur şi simplu Beau. Mai de curând, partenerii săi de afaceri începuseră să-i zică CB., dar o făceau cu respect şi nu le-ar fi dat niciodată prin cap să-l strige Charlie.

  Era limpede că venise momentul să pună lucrurile la punct, dar în timp ce se gândea cum ar fi fost mai bine să-i sugereze că prefera să i se spună Charles şi nu Charlie, îşi dădu seama că momentul trecuse. Ciudat. Dacă oricine altcineva l-ar fi strigat Charlie, l-ar fi corectat înainte să apuce să termine ce avea de zis, dar, dintr-un motiv sau altul, în faţa acestei femei căreia îi ceruse în genunchi să se mărite cu el, se trezi şovăind. Trecu o clipă, şi apoi încă una, până când Charles Beaumont Whiting îşi dădu seama că o nouă senzaţie îl amuţise. La început simţise doar o împunsătură neplăcută, dar în cele din urmă îi dădu de cap. Această senzaţie era frica.

  — Am spus… începea pentru a treia oară viitoarea lui soţie.

  — Da, draga mea. O idee minunată, încuviinţă Charles Beaumont Whiting, care în acel moment de răscruce deveni Charlie Whiting. Mai târziu, avea să se complacă remarcând, pe un ton cam întristat, că el avusese întotdeauna ultimul cuvânt în discuţiile în contradictoriu cu soţia sa ultimele trei cuvinte, de fapt iar acestea erau, de fiecare dată:

  — Da, draga mea. Dacă ar fi ştiut atunci de câte ori avea să repete acele cuvinte în faţa acestei femei, dacă şi-ar fi dat seama că ele aveau să devină mantra căsniciei lor, ar fi putut să-şi aducă aminte de chemarea râului şi să se lase pradă, atunci pe loc, curenţilor săi, apucând-o pe urmele elanului care o luase în jos pe apă, dispensându-se astfel de o cantitate considerabilă de nefericire şi totodată de preţul revolverului pe care avea să-l cumpere peste treizeci de ani cu scopul de a-şipune capăt zilelor. Şi te-ar deranja să stingi trabucul ăla îngrozitor? adăugă Francine Robideaux.

  PARTEA ÎNTÂI.

  CAPITOLUL 1 empire GRILL era un local prelung şi deloc înalt, cu ferestre care se întindeau dintr-un capăt într-altul, şi din moment ce clădirea de alături, o farmacie Rexall, fusese declarată necorespunzătoare şi ulterior demolată, acum te puteai aşeza la bar ca să vezi în faţă pe Empire Avenue tocmai până la vechea fabrică de textile şi la cea de cămăşi, aşezată exact alături. Amândouă erau părăsite de vreo douăzeci de ani deja, deşi contururile lor întunecate, care se întrezăreau la marginea cotiturii uşoare a bulevardului, încă mai atrăgeau privirile. Desigur, nimic nu te putea împiedica să te uiţi pe Empire Avenue în direcţia opusă, dar Miles Roby, şeful restaurantului şi, într-o bună zi, şi proprietarul lui, după cum spera el observase de mult timp că muşteriii săi preferau să n-o facă.

  Nu, înclinaţia lor naturală era să se holbeze spre locul în care strada, atât la propriu cât şi la figurat, se înfunda, acolo unde se ridicau cele două fabrici, întruchiparea fizică de netăgăduit a trecutului oraşului, iar tocmai această calitate magnetică a acelor structuri vechi şi părăsite îi întărea hotărârea lui Miles de a vinde Empire Grill pe oricât de puţin de îndată ce restaurantul ar fi intrat în posesia lui.

  Imediat în spatele fabricilor curgea râul care le alimentase atâta vreme, iar Miles se întreba adesea: dacă aceste clădiri vechi ar fi demolate, atunci oraşul care se dezvoltase în jurul lor ar fi oare obligat să-şi imagineze un viitor? Poate că nu. În afară de un gard de sârmă împletită, nimic altceva nu apăruse pe locul unde se afla înainte Rexall, ceea ce însemna, se gândea Miles, că dacă îţi abaţi gândurile de la trecut nu înseamnă că îţi şi închipui un viitor spre care să porneşti imediat. Pe de altă parte, dacă se ştergea totul cu buretele, dacă trecutul era ras din temelii, poate că mai puţini oameni l-ar fi confundat cu viitorul, iar asta ar fi fost cu siguranţă un pas înainte. Căci Miles se temea că, atâta vreme cât fabricile rămâneau în picioare, mulţi continuau să creadă, oricât de ilogic ar fi aşa ceva, că ar putea apărea un cumpărător pentru una dintre ele sau chiar pentru amândouă şi că, prin urmare, Empire Falls ar reveni la vechea sa viabilitate economică.

  Ceea ce îi atrăsese atenţia lui Miles către bulevardul Empire în această după-amiază de la începutul lui septembrie nu era fabrica de cămăşi întunecată, cu ferestrele ei înalte, unde mama lui îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale de adult angajat la patron, şi nici imaginea ameninţătoare a fabricii de textile, ivindu-se din spatele celei de cămăşi, ci mai degrabă speranţa că o va vedea pe fiica sa Tick, dând colţul şi începându-şi agale drumul, de una singură, pe bulevard. Precum majoritatea prietenelor sale din liceu, Tick, o elevă de clasa a zecea trasă prin inel, îşi căra toate cărţile într-un rucsac de pânză L. L. Bean şi trebuia să se aplece înainte, de parcă ar fi mers cu un vânt puternic în faţă, pentru a contrabalansa greutatea care aproape că o egala pe a ei. În mod ciudat, majoritatea obiceiurilor de care Miles îşi amintea din perioada liceului erau date peste cap. El şi prietenii lui îşi căraseră manualele legănându-le de pe un şold pe altul, sprijinindu-le mai întâi pe partea stângă, apoi trecând greutatea pe şoldul drept. Ei luau acasă doar câteva cărţi de care aveau nevoie în acea seară, sau, mai bine zis, acele cărţi de care îşi aminteau că ar fi avut nevoie, lăsându-le pe celelalte aruncate una peste alta în dulapurile lor. Copiii de azi îşi îndesau întregul conţinut al dulapurilor înăuntrul rucsacelor brăzdate de cusături şi probabil că îşi luau totul cu ei acasă, se gândea Miles, ca să nu se mai gândească la ce le trebuia şi ce nu le trebuia, astfel ocolind genul de decizii care ar putea avea urmări. Numai că acest procedeu în sine avea nişte urmări. Vizita la doctor din primăvară dezvăluise instalarea unei scolioze, o uşoară curbare a coloanei lui Tick, fapt care îl îngrijora pe Miles din mai multe puncte de vedere.

  — Duce prea multe în spate, îi explicase doctoriţa, care nu era conştientă, din câte îşi putea da seama Miles, de implicaţiile metaforice ale acestei afirmaţii. Lui Tick îi luase aproape o vară întreagă pentru a reveni la poziţia sa normală, iar ieri, după doar o zi de şcoală, se întorsese acasă la fel de încovoiată ca înainte.

  În loc să dea cu ochii de fiica sa, singura persoană din lume pe care ar fi vrut să o vadă apărând de după colţ în acel moment, Miles avu parte în schimb de apariţia lui Walt Comeau, ultima persoană pe care ar fi vrut să o vadă, căci ar fi putut să trăiască foarte bine fără să-l mai vadă vreodată în această viaţă. Iar acum Walt Comeau îşi parca maşina pe un loc liber din faţa restaurantului Empire Grill. Duba lui Walt era o reclamă pe roţi a şoferului ei, care pusese să i se scrie THE SILVER FOX pe capotă, chiar deasupra grilajului, iar pe plăcuţa de înmatriculare scria, cu mare modestie, FOXYI. Dubita era înaltă şi Walt era scund, ceea ce însemna că trebuia să sară de pe scara maşinii, iar ceva din ţopăiala tinerească a bărbatului îl făcu pe Miles, care asistase la această scenă atât în viaţa de zi cu zi cât şi în visele sale de un an încoace, să-şi dorească să pună mâna pe un topor, să dea peste Silver Fox la intrare şi să-i crape ţeasta chiar acolo, în pragul uşii. În loc să dea curs acestei dorinţe ascunse, Miles se întoarse la grătarul său şi învârti burgerul lui Horace Weymouth, întrebându-se dacă nu îl lăsase deja prea mult timp. Lui Horace îi plăcea să-şi mănânce burgerii în sânge.

  — Deci. Horace închise şi îşi împături exemplarul din Boston Globe în aşteptarea mâncării, căci ceasul său interior părea să îi confirme că Miles lăsase prea mult carnea pe grătar.

  — Je-ai dus s-o vezi pe doamna Whiting deja?

  — Încă nu, zise Miles. Pregăti farfuria lui Horace, punând pe ea nişte roşii, salată verde, o felie de ceapă şi un castravete murat, plus chifla tăiată în două, apoi apăsă burgerul cu spatula, făcându-l să sfârâie înainte de a-l strecura înăuntrul chiflei. De obicei aştept să fiu chemat.

  — Eu n-aş aştepta, îl sfătui Horace. Cineva trebuie să moştenească Empire Falls. Ar putea foarte bine să fie chiar Miles Roby.

  — Aş avea mai multe şanse să câştig la loterie, zise Miles, făcând farfuria să alunece pe tejgheaua barului şi observând, lucru pe care nu îl mai făcuse de mult timp, chistul fibros de culoare vişinie care creştea pe fruntea lui Horace. Se făcuse cumva mai mare sau i se părea oare lui Miles, care fusese plecat şi îl vedea din nou, după o scurtă absenţă?

  <notă>

  1 Silverfox (engl.) vulpe argintie, Foxy (engl.) vulpiţă. </notă>

  Chistul acoperea deja jumătate din sprânceana dreaptă a lui Horace, unde pielea fără fire de păr se întindea netedă şi strălucitoare peste nodul, cu venele acelea înţesate răsfirându-se dinspre centru către exterior. Unul dintre avantajele traiului într-un oraş mic, după cum obişnuia să spună mama lui Miles, era că în ele se găsea loc pentru fiecare; toţi şchiopii şi desfiguraţii îţi deveneau vecini şi, tot văzându-i în fiecare zi, după o vreme încetai să observi detaliile care îi făceau diferiţi.

  Miles nu prea văzuse nici un fel de ciudăţenii cu chip uman pe Martha' s Vineyard, unde fusese împreună cu fiica sa în urmă cu o săptămână. Aproape toată lumea de pe insulă părea să fie bogată, suplă şi frumoasă. Când făcuse o remarcă pe acest subiect, vechiul său prieten Peter îi spusese că ar fi trebuit să se mute la Los Angeles pentru o vreme. Acolo, susţinea el, urâţenia era îndepărtată, în mod sistematic şi cu mare grabă, din fiecare specie.

  — De fapt nu vrea să spună Los Angeles, intervenea Dawn, soţia lui Peter, corectându-l atunci când Miles părea să şovăie. Vrea să zică Beverly Hills.

  — Şi Bell-Air, adăugă Peter.

  — Şi Malibu, spuse Dawn.

  Şi apoi mai pronunţară încă vreo treisprezece alte locuri în care urâţenia fusese eradicată. Peter şi Dawn debordau de asemenea înţelepciuni mondene, care, de cele mai multe ori, îl distrau pe Miles. În studenţie, cei trei fuseseră colegi la un colegiu universitar catolic de lângă Portland, iar el admira faptul că ei deveniseră de nerecunoscut, cel puţin în comparaţie cu studenţii pe care îi cunoscuse odinioară. Peter şi Dawn se transformaseră în nişte persoane cu totul altfel, iar Miles ajunsese la concluzia că acesta era cursul normal al vieţii, deşi el nu trecuse prin acelaşi proces de schimbare. Dacă erau cumva dezamăgiţi de lipsa de evoluţie a prietenului lor, cei doi îşi ascundeau nemaipomenit de bine dezamăgirea, mergând până într-acolo încât pretindeau că el le reda încrederea în omenire pentru că reuşea să rămână acelaşi Miles dintotdeauna. Din moment ce ei îi spuneau asta sub formă de compliment, Miles se chinuia să-l accepte. Ei într-adevăr păreau sincer bucuroşi să-l revadă în fiecare vacanţă din august, şi chiar dacă, la jumătatea anului, el se aştepta de fiecare dată ca prietenii săi să nu-şi mai reînnoiască invitaţia pentru vara următoare, se înşela de fiecare dată.

  Horace luă cu mâna felia subţire de ceapă de pe farfurie, ţinând-o strâns între degetul mare şi arătător, de parcă ar fi vrut să sugereze că se simţea profund jignit de ideea că ceapa ar fi putut sta atât de aproape de orice se aştepta el să mănânce.

  — Eu nu mănânc ceapă, Miles. Ştiu că ai fost plecat o vreme, dar eu nu m-am schimbat deloc. Citesc în continuare Boston Globe, încă mai scriu pentru Empire Gazette, nu trimit niciodată felicitări de Crăciun şi, mai ales, nu mănânc ceapă.

  Miles îi luă din mână felia de ceapă şi o aruncă în coşul de gunoi. Era adevărat că nu prea fusese în apele lui toată ziua şi că se simţea cam lent şi amorţit după întoarcerea din vacanţă, trecând cu vederea lucruri pe care înainte le avea în reflex. Îşi pusese în gând să-şi revină treptat la starea sa firească, supraveghind primele două, trei ture, dar Buster, cu care Miles lucra prin rotaţie la restaurant, întotdeauna îşi lua revanşa ducându-se la băut de fiecare dată când Miles se întorcea de pe insulă, obligându-l astfel să treacă înapoi la muncă înainte să se simtă pregătit.

  — Ea e mai bună decât loteria, spuse Horace, demonstrând că rămăsese la acelaşi subiect cu doamna Whiting, care, an după an, îşi petrecea din ce în ce mai puţin timp în Mâine, preferând să stea peste iarnă în Florida şi să facă ceea ce bunica irlandeză a lui Miles din partea mamei, căreia îi plăcea să stea locului, ar fi numit „a-şi face de cap prin lume.” Şi se părea că doamna Whiting tocmai se întorsese dintr-o croazieră prin Alaska.

  — Dacă aş face parte din acea familie, bineînţeles că aş fi acolo, la datorie, pupând-o în curul ăla osos în fiecare zi.

  Miles îl privi pe Horace montându-şi burgerul, uşurat să vadă o pată roşie întinzându-se încetişor peste chiflă.

  Miles Roby nu făcea parte, desigur, din familia doamnei Whiting. Ce voia să spună Horace era că numele de fată al bătrânei fusese Robideaux, iar unii oameni susţineau că familia Roby şi familia Robideaux din Dexter County erau, dacă mergeai destul de mult în trecut, aceeaşi familie, de fapt. Tatăl lui Miles, Max, credea că această teorie era cât se putea de adevărată, deşi în cazul lui acestea nu erau decât nişte iluzii deşarte. În lipsa oricăror dovezi care să demonstreze că exista o legătură de sânge între el şi cea mai bogată femeie din centrul statului Mâine, Max se hotărâse că aşa trebuia să stea lucrurile. Miles ştia că, dacă tatăl său ar fi fost cel cu banii şi altcineva pe nume Robideaux s-ar fi simţit îndreptăţit să primească doar o para chioară din ei, atunci cu siguranţă ar fi privit lucrurile cu totul altfel.

  Desigur, acesta era un motiv de discuţii. Doamna Whiting se măritase cu toţi banii aceia întruchipaţi de CB. Whiting, care fusese proprietarul fabricii de hârtie şi al celei de cămăşi şi al celei de textile cu mult înainte să le vândă pe toate unor corporaţii multinaţionale care să le jecmănească bine de tot înainte să le închidă. Familia Whiting încă mai deţinea jumătate din proprietăţile imobiliare din Empire Falls, cu tot cu restaurantul Empire Grill, pe care Miles îl condusese în locul doamnei Whiting în ultimii cincisprezece ani, cu înţelegerea că afacerea avea să-i revină lui după moartea ei, un eveniment pe care Miles continua să îl aştepte, deşi, într-un fel sau altul, nu reuşea să şi-l imagineze. Ce s-ar întâmpla cu restul averii bătrânei era un pretext pentru numeroase speculaţii. În mod normal, totul trebuia să fie moştenit de fiica ei, dar Cindy Whiting îşi petrecuse toată viaţa internându-se şi externându-se dintr-un spital psihiatric din Augusta, iar lumea credea că doamna Whiting nu i-ar lăsa fiicei ei nici un sfanţ în plus, ci doar suma necesară pentru a-i asigura un trai lipsit de griji. De fapt, nimeni din Dexter County nu avea idee care era adevăratul nivel al averii doamnei Whiting sau ce avea ea de gând să facă cu banii. Nu apelase niciodată la serviciilor avocaţilor sau contabililor din zonă, preferând să lucreze cu o firmă din Boston cu care familia colabora de aproape un secol. Nu făcuse nimic pentru a înlătura opinia că o moştenire însemnată avea să revină într-o zi întregului oraş, dar nici nu oferise vreo garanţie concretă în acest sens. Doamna Whiting nu îşi făcuse un renume de persoană caritabilă. În vremuri de criză, precum după ultimele inundaţii provocate de râul Knox, contribuise uneori, deşi insistase de fiecare dată ca întreaga comunitate să facă o donaţie la fel de mare ca a ei. Restricţii asemănătoare erau aplicate obţinerii de fonduri pentru o nouă aripă a spitalului sau acordării unei subvenţii pentru a înnoi dotările sălii de calculatoare de la liceu. Asemenea cadouri, oricât de însemnate ar fi fost ele, erau considerate abia nişte firimituri de pe vârful unui iceberg financiar. Toţi sperau ca, la moartea femeii, banii să curgă cumva mai generos.

  Miles nu era însă aşa de sigur. Mărinimia doamnei Whiting faţă de oraş, ca şi cea pe care i-o arătase lui, era misterios de ambiguă. Cu câţiva ani în urmă, spre exemplu, ea donase vechea şi dărăpănata vilă Whiting, care ocupa o bună porţiune din centrul oraşului, cu condiţia contractuală ca ea să fie păstrată acolo. Însă de abia după ce i-au acceptat cadoul, primarul şi consiliul orăşenesc au început să-şi dea seama de dimensiunile poverii pe care şi-o asumaseră. Deja nu mai puteau să încaseze impozite pe acea proprietate, pe care nici n-o puteau folosi pentru organizarea unor evenimente de societate, iar costurile de întreţinere erau însemnate, în mod asemănător, dacă doamna Whiting chiar îi lăsa, în cele din urmă, restaurantul lui Miles, el se temea că darul ar fi prea costisitor pentru a-l putea accepta.

  De fapt, acum că fabricile fuseseră toate închise, uneori se părea că doamna Whiting încolţise piaţa până la punctul de a-i avea pe toţi în şah cu ameninţarea falimentului. Ea deţinea cea mai mare parte din spaţiul comercial din oraş şi era mai mult decât fericită să dea o mână de ajutor la demararea unor noi afaceri, într-una dintre clădirile ei. Dar mai târziu chiriile se întâmpla să tot crească, iar niciuna dintre aceste afaceri nu părea să înflorească, iar proprietarii lor nu ajungeau nicăieri atunci când apelau la doamna Whiting pentru a obţine nişte condiţii mai favorabile.

  — Nu ştiu, Miles, zise Horace.

  — Tu se pare că ai un locşor special în inima babei. Modul în care te tratează pe tine este unic, din câte îmi dau eu seama. Faptul că nu a închis încă restaurantul demonstrează cât de profund este ataşamentul ei faţă de tine. Ori asta, ori îi face plăcere să te vadă chinuindu-te.

  Deşi Miles înţelese că această ultimă remarcă a lui Horace fusese o glumă, se trezi şi nu era chiar pentru prima oară gândindu-se dacă nu cumva acela era adevărul gol-goluţ. Dacă o privea cu detaşare obiectivă pe doamna Whiting, aceasta chiar părea să îi acorde mai multă libertate decât îi stătea în fire, şi totuşi erau momente când Miles avea impresia că ea nu avea nici un fel de afecţiune pentru el. Astfel se explica, probabil, de ce nu avea nici un chef să dea ochii cu ea acum, deşi ştia foarte bine că întâlnirea lor anuală nu mai putea fi amânată prea mult. În fiecare toamnă, ea pleca în Florida mai devreme decât în anul anterior, şi chiar dacă întâlnirea lor anuală, în care discutau despre cum mergea afacerea la restaurant, nu era decât un ritual de facturare, doamna Whiting refuza cu încăpăţânare să se lipsească de aceste reuniuni. Iar în compania ei, Miles nu putea scăpa de senzaţia că bătrâna aşteptase, în toţi acei ani, un semn de la el, deşi el habar n-avea ce semn ar fi putut fi acela. Totuşi, pleca de la fiecare întâlnire cu impresia că picase din nou un fel de test secret.

  CLOPOŢEII de deasupra uşii zăngăniră, iar Walt Corneau îşi făcu intrarea într-un fel de paşi de dans, cu braţele întinse ca un cântăreţ de estradă demodat, cu părul argintiu pieptănat într-o parte, cum se purta în anii cincizeci. Nu lăsa stelele să-ţi pătrundă în ochi, îşi fredona el trilurile, nu lăsa luna să-ţi frângă inima.

  Câţiva dintre clienţii fideli ai restaurantului, ştiind foarte bine ce se aştepta de la ei, se rotiră pe scaune, se aplecară într-o parte, cu braţul drept întins într-un şir lung, şi îi dădură replica, fiecare pe o tonalitate diferită: Pa pa pa paya.

  — Perry Como, zise Horace când îşi dădu seama a cui era melodia, fără să se uite, de fapt, că cineva se aşezase pe scaunul liber de lângă el. La fix.

  — Barosane, zise Walt, adresându-i-se lui Miles, ai auzit veştile?

  — Of, te rog, răspunse Miles, care nici că auzise altceva toată ziua. În acel sfârşit de săptămână, o limuzină Lincoln neagră cu număr de Massachusetts fusese văzută în parcarea din faţa fabricii de textile. Cu un an în urmă fusese un BMW, iar cu doi ani în urmă, o limuzină Cadillac. Culoarea maşinii părea să fie când albă, când neagră, dar numărul era întotdeauna de Massachusetts, ceea ce îl făcea pe Miles să zâmbească. Hoardele de turişti care dădeau năvală din Massachusetts în Mâine în fiecare vară erau privite de obicei cu repulsie, dar cu toate acestea, când Empire Falls îşi croia visurile de izbăvire, acestea aveau întotdeauna număr de Massachusetts.

  — Ce? zise Walt, indignat. Nici măcar n-ai fost aici.

  — Lasă-l pe el să-ţi povestească cum a fost, îşi dădu cu părerea Horace. N-o să se potolească până nu-ţi spune.

  Walt Comeau îşi tot plimba privirea de la Miles la Horace şi înapoi, de parcă ar fi încercat să-şi dea seama care dintre ei era mai idiot, punându-şi ochii în cele din urmă asupra lui Horace, probabil din cauză că acesta fusese ultimul care deschisese gura.

  — Foarte bine, atunci explică tu. Trei ţipi în costume de opt sute de dolari conduc tot drumul din Boston până aici îhtr-o duminică dimineaţa, parchează în faţa fabricii, o iau pe jos către cascadă în pantofii lor negri de lac, stau acolo vreo jumătate de ceas şi tot arată înspre fabrică. Să-mi zici tu cine sunt ăştia şi ce au de gând.

  Horace îşi puse hamburgerul în farfurie şi se şterse la gură cu şerveţelul.

  — Ştii ceva, pentru mine e cât se poate de limpede. Au venit să investească milioane aici. Pentru o vreme s-au gândit să bage bani în afaceri cu tehnologie, dar apoi şi-au zis: Nu, ce dracu'. Hai să ne apucăm de textile. Acolo se află adevăratele câştiguri. Şi după aia ştii ce-au făcut? S-au hotărât să nu construiască o fabrică în Mexic sau în Tailanda, unde oamenii lucrează pentru vreo zece dolari pe săptămână. Şi-au zis ei: hai să mergem în Empire Falls, statul Mâine, şi să aruncăm o privire la fabrica aia veche şi dărăpănată care se află al dracului de aproape râul ăla care a inundat-o primăvara trecută şi hai să cumpărăm echipamente noi şi să creăm sute de locuri de muncă, toate plătite cu cel puţin douăzeci de dolari pe oră.

  Miles nu se putu abţine să zâmbească. Dând la o parte sarcasmul lui Horace, cam acesta era scenariul pe care îl auzise mai toată dimineaţa. Himera anuală se născuse, din câte îşi dădea seama Miles, din aceeaşi nevoie care îi făcea pe oameni să-l vadă pe Elvis prin fast food-urile din orăşele. Dar de ce toamna, de fiecare dată? se întreba Miles. Părea un anotimp ciudat pentru a încuraja un asemenea optimism disperat. Poate că avea vreo legătură cu întoarcerea copiilor la şcoală, care le lăsa părinţilor tot timpul liber de care aveau nevoie pentru a reflecta la apropierea altei ierni sălbatice şi necruţătoare şi pentru a evoca vreun vis imposibil, o fantezie care să-i ajute să treacă peste încă o iarnă.

  — Hei, zise Walt, părând jignit. Nu zic decât că ceva drăguţ s-ar putea întâmpla aici într-o bună zi. Nu se ştie niciodată. Asta e tot ce zic, m-aţi înţeles?

  Horace se întorsese la hamburgerul lui, iar de această dată nu se mai deranja să-l lase jos şi să se şteargă la gură înainte să vorbească.

  — Ceva drăguţ, repetă el. Asta crezi tu? Că banii îi fac pe oameni să fie mai drăguţi?

  — Of, ia mai du-te dracului, zise Walt, trimiţându-i la plimbare pe amândoi bărbaţii cu o singură mişcare a mâinii. Uite ce mi-ar plăcea mie să ştiu, totuşi, măi deşteptule. Cum poţi să stai aşa şi să bagi în tine un hamburger unsuros după altul, zi după zi? Chiar nu te-ai prins că porcăria asta îţi face rău?

  Horace, care mai avea doar o îmbucătură din burger, şi-l lăsă în farfurie şi îşi ridică ochii spre tavan.

  — Ceea ce nu ştiu este de ce trebuie să-mi strici tu prânzul în fiecare zi. De ce nu poţi să laşi oamenii în pace?

  — Pentru că ţin la tine, zise Walt. Nu pot să mă abţin.

  — Aş vrea să poţi, răspunse Horace, împingându-şi farfuria la o parte.

  — Ei bine, nu pot. Walt împinse farfuria lui Horace şi mai departe pe tejgheaua barului şi scoase din buzunar un pachet ponosit de cărţi, trântindu-i-l în faţă lui Horace.

  — Nu pot să te las să mori înainte să-mi dau seama cum de reuşeşti să mă baţi la cărţi.

  Horace şterse cu şerveţelul nişte urme de grăsime de pe tejghea înainte să taie cărţile.

  — De-ai trăi tu aşa de mult. La dracu, de-aş trăi eu aşa de mult, zise el în timp ce privea cum Walt dădea cărţile, mulţumindu-se să aştepte până primea toată mâna înainte să ridice vreo carte. Întotdeauna dădea impresia că mai jucase toate mâinile acelea înainte, de parcă cea mai mare problemă care apărea la fiecare mână era plictiseala pe care o simţea prefăcându-se, iarăşi şi iarăşi, că nu ştia cum avea să decurgă jocul. De cealaltă parte, când Horace făcea cărţile, Walt înhăţa fiecare carte pe rând, întorcându-le cu nerăbdare şi uitându-se la ele ca şi cum fiecare mână promitea o experienţă cu totul şi cu totul nouă.

  — Da' de unde, spuse el, aranjându-şi cărţile în mână într-un fel, apoi într-altul, nesigur care dintre principiile de rânduire în suite sau pe numere era mai bună să-i asigure victoria.

  — Sunt prietenul tău cel mai bun, Horace. Numai că tu nu te-ai prins încă. Şi-ţi mai spun ceva ce nu ştii. Nu ştii nici cine este duşmanul tău cel mai mare.

  Horace, care de puţine ori îşi muta mai mult de o carte sau două din aranjamentul iniţial înainte ca mâna primită să înceapă să se lege în mintea lui, îşi dădu ochii peste cap înspre Miles.

  — Şi cine crezi tu că ar fi acela, Perry? întrebă Horace, cu aerul unui om care ştie deja ce urmează. Nu era vorba doar despre aceste mâini din jocul de cărţi pe care le mai văzuse înainte, mai erau şi altele la mijloc.

  Walt făcu un semn cu capul înspre Miles.

  — Uite-1, e Barosanu' aici de faţă, zise el fără să surprindă pe nimeni. Dacă îi mănânci în continuare hamburgerii, o să ajungi să arăţi ca el pe deasupra, asta dacă nu faci un atac de inimă înainte.

  — Vrei nişte cafea, Walt? întrebă Miles. Întotdeauna ascult mai relaxat cum îmi discreditezi afacerea după ce scot de la tine optzeci şi cinci de cenţi.

  — Tu ai nevoie de mai mulţi clienţi ca mine, răspunse Walt, aruncând o bancnotă de douăzeci de dolari pe tejghea. Între nenumăratele motive pentru care Miles nu îl prea înghiţea pe Silver Fox era şi obsesia lui de a plăti cu bancnote mari de câte ori avea ocazia; chiar dacă ar fi avut portofelul înţesat de hârtii de un dolar, de fiecare dată îşi plătea cafeaua cu o bancnotă de douăzeci sau de cincizeci. Uneori încerca să-l facă pe Miles să îi dea rest la o sută de dolari şi se bucura să îl vadă refuzând.

  — O ceaşcă de cafea te costă… cât? Zece cenţi? Cincisprezece? Şi iei aproape un dolar pe ea, nu? Asta înseamnă un profit de optzeci şi cinci de cenţi pe bucată. Nu e rău deloc.

  Miles le turnă câte o ceaşcă la fiecare, apoi luă bancnota de douăzeci a lui Walt şi se duse cu ea la casă. N-avea nici un rost să îi atragă atenţia lui Silver Fox asupra aritmeticii lui intenţionat greşite.

  — După ce îţi mai umplu ceaşca de patru, cinci ori, cât voi câştiga atunci?

  Când clopoţelul de deasupra uşii zornăi din nou, Miles îşi întoarse privirea şi îl văzu pe fratele său mai mic intrând cu un ziar împăturit sub braţul distrus. Observând unde se aşezase Walt Comeau, acesta reperă un scaun din colţul celălalt al barului. Când Miles veni să îi toarne o cană de cafea, David, care deja desfăcuse ziarul şi începuse să citească pagina întâi, îşi ridică privirea la el şi apoi trase cu ochiul la Walt Comeau înainte să se întoarcă la ziarul său. În cea mai mare parte a timpului, cei doi fraţi se înţelegeau perfect, mai ales atunci când tăceau. Această tăcere sugera că, după părerea lui David, Miles nu se întorsese din vacanţă mai deştept decât plecase.

  — Eşti foarte dichisit, zise Miles, referindu-se la petrecerea privată din acea seară, la care David asigura serviciile de catering. Ţi-am adus vreo două borcane cu pasta aia de homari pentru supa cremă. David dădu din cap, turnându-şi lapte în cafea cu mâna bună.

  — Ia spune-mi ceva, zise el. De ce îi laşi să vină aici?

  — E ilegal să-ţi refuzi serviciile.

  — Şi crima e ilegală, zise David, ridicându-şi din nou ziarul. Ar fi o soluţie elegantă, în orice caz.

  Miles încercă să-şi imagineze scena. Presupunând că putea pune mâna pe un pistol, ce fel de om, se întrebă el, s-ar duce la o altă fiinţă umană chiar şi la Walt Comeau şi ar mai comite un omor pe lume? în nici un caz Miles Roby, se gândi Miles Roby.

  — Apropo, îi zise fratele său când Miles porni înapoi către bar, mersi pentru pastă. Cum a fost pe Martha's Vineyard?

  — Cred că Peter şi Dawn sunt pe punctul de a o termina, îi răspunse Miles.

  David nu păru prea surprins, dar nici prea interesat de subiect. Ideea unor vechi colegi de facultate părea să-l plictisească, poate şi pentru că el nu îşi continuase studiile după liceu, cu excepţia unui singur semestru la Institutul Culinar din Mâine.

  — S-ar putea să mă înşel, continuă Miles. Nu suporta să se gândească la eventualul divorţ al lui Peter şi Dawn, care, dacă urma să aibă loc, i-ar fi luat ceva timp pentru a se obişnui cu ideea. De fapt, el nu se obişnuise încă nici măcar cu ideea propriului său divorţ. A fost doar o impresie de moment.

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi atrase atenţia David, fără a ridica privirea din paginile ziarului.

  Miles încercă să-şi aducă aminte. I se pusese vreo întrebare? Cumva mai multe?

  — Cum… a fost… pe Martha's Vineyard?

  — A, a fost bine, zise Miles, ştiind foarte bine că acest gen de răspuns era unul dintre lucrurile de care viitoarea sa fostă nevastă se plângea întotdeauna: că el n-o asculta niciodată cu adevărat. Vreme de douăzeci de ani încercase s-o convingă pe Janine că nici nu se punea problema, sau că cel puţin nu se punea chiar această problemă. Nu că el nu i-ar fi auzit întrebările şi cererile, ci mai degrabă totul era din cauză că aceste pretenţii ale ei provocau o reacţie la care ea nu s-ar fi aşteptat.

  — Nu te ignor, repeta el insistent, iar atunci ea răspundea:

  — E ca şi cum ai face-o.

  — Deci? reluă fratele său, doritor să afle detaliile. Despre vacanţa pe insula Martha's Vineyard.

  — Exact la fel, îi spuse Miles. Dintre toate locurile din lume unde nici măcar nu spera că ar putea să-şi permită să trăiască, Vineyard era prima lui alegere.

  — ŞTII ce-ţi lipseşte ţie de aici, Barosane? strigă Walt la el de la celălalt capăt al barului. De fiecare dată când pierdea câte o rundă la jocul de cărţi în faţa lui Horace, Walt avea obiceiul să se gândească la câte o îmbunătăţire numai bună pentru Empire Grill.

  — Ce anume, Walt? oftă Miles, umplând solniţe la mijlocul tejghelei.

  — Ar trebui să arunci dracului zeama asta chioară şi să începi să le serveşti oamenilor Green Mountain Coffee.

  Walt se credea la curent cu ultimele mode şi, după părerea lui, cunoştea toate lucrurile noi şi bune din întreaga lume. La sala lui de fitness, unde se chinuia de o veşnicie să-l aducă şi pe Miles, ademenindu-l cu promisiunea unui abdomen plat, introdusese de curând nişte sucuri cu proteine şi credea că acestea ar fi putut avea succes şi la restaurant. Miles, desigur, avusese grijă să ignore toate sugestiile de acest gen, întărindu-i astfel convingerea lui Walt că era un bărbat care se născuse înapoiat, sortit să conducă un local înapoiat. Walt îşi exprima acest punct de vedere cam în fiecare zi, lăsând fără răspuns o singură întrebare, şi anume cum se făcea că el, un bărbat atât de progresist în toate privinţele, prefera să-şi petreacă atâta vreme în acest local.

  — Pun pariu că nici n-ai fi în stare să faci diferenţa, zise Horace, care de obicei îi lua apărarea lui Miles în aceste dispute, mai ales din moment ce Miles nu părea prea dispus să se apere de unul singur împotriva atacurilor neîncetate la adresa filosofiei sale de viaţă.

  — Glumeşti? Green Mountain Coffee? E o diferenţă de la cer la pământ, spuse Walt.

  Când clopoţelul de deasupra uşii zbârnâi din nou, Miles ridică privirea şi văzu că, de data aceasta, chiar era fiica lui, ceea ce însemna că, dacă n-o adusese nimeni cu maşina, bătuse pe jos tot drumul pe Empire Avenue, tocmai de la râu, fără ca el s-o observe. Dintr-un motiv necunoscut, această idee îl enervă. De când se despărţise de Janine, între el şi Tick se produsese un alt fel de despărţire, a cărei natură Miles încă nu reuşise s-o înţeleagă. Nu s-ar fi supărat pe fiica sa dacă ea s-ar fi simţit trădată de faptul că el acceptase să îi acorde divorţul mamei sale, dar se părea că ea nu se gândea la asta. Ea înţelesese de la bun început că totul pornise de la Janine, aşa că fusese mult mai dură cu mama ei decât cu Miles, atât de dură încât el trebuise să-i atragă atenţia că persoana care vrea să pună capăt unei căsnicii nu este neapărat şi principalul factor care a condus la eşecul ei. Totuşi, el bănuia că, indiferent ce s-ar fi schimbat în relaţia lor, era mai mult din cauza lui decât a fiicei sale. Încă din primăvară nu reuşise s-o facă pe Tick să stea locului destul de mult pentru ca el să poată uita bine la ea. Tick se maturiza, fireşte, se transforma într-o adolescentă, nu mai era copilita de odinioară, iar Miles bănuia că ea trecea prin anumite schimbări pe care el nu le înţelegea pur şi simplu pentru că nu-i stătea în fire s-o facă. Cu toate acestea, îl supăra faptul că nu se simţea mai deloc în apelele lui. De prea multe ori simţise nevoia bruscă s-o vadă, de parcă numai simpla ei prezenţă fizică l-ar fi putut asigura că ea era întreagă şi nevătămată. Totuşi, atunci când ea îşi făcea apariţia, părea oarecum diferită de fata de care avea el nevoie şi pentru care îşi făcuse griji. Săptămâna pe care o petrecuseră împreună pe Martha' s Vineyard fusese minunată, iar, spre sfârşitul ei, el se simţise mai aproape de Tick decât în orice alt moment de la despărţirea de Janine. Dar, de când se întorseseră acasă, sentimentul acela de distanţare revenise cu şi mai multă înverşunare parcă, dându-i impresia că pierderea ei din ochi ar fi avut consecinţe tragice. Chiar şi acum, văzând-o, în loc să se simtă uşurat, se trezi năpădit de o viziune îngrozitoare: scrâşnete de cauciucuri undeva în josul străzii, trupul inert al lui Tick zăcând pe asfalt, o maşină îndepărtându-se în viteză, târând după ea uriaşul rucsac al fetei. Dar asta nu se întâmplase, îşi spuse el, înghiţind cu greu nodul de panică ce i se pusese în gât.

  Aşa cum făcea în fiecare după-amiază, Tick îl trată pe Walt Comeau cu indiferenţă, prefăcându-se că nu îi vedea mâna întinsă către ea.

  — Bună, unchiule David, spuse Tick, dând ocol capătului tejghelei şi ciupindu-l de obraz.

  — Bună, frumoaso, răspunse David, ajutând-o să-şi dea jos j rucsacul, care căzu pe podea cu o bufnitură destul de puternică încât să facă solniţele şi piperniţele să sară de pe tejgheaua barului. Ai venit să mă ajuţi azi?

  — Da' ce-ai în ditamai ghiozdanul ăla, puişor? Pietroaie? se auzi vocea lui Walt Comeau de la celălalt capăt al tejghelei.

  În loc să-l bage în seamă, Tick se apropie de Miles şi îşi îngropa faţa în şorţul lui, punându-şi braţele în jurul lui şi unindu-şi mâinile pe spatele tatălui ei.

  — Am capul plin de Abba, îi spuse ea. Scoate-mi-i din cap.

  — Îmi pare rău, zise Miles, ţinându-şi fiica strâns în braţe, simţind zâmbetul care i se întindea pe chip acum că o avea atât de aproape de el, acum că Tick îşi punea toată încrederea în capacitatea lui de a risipi vraja neplăcută a unor vechi formaţii pop. Nu că ea ar mai fi fost un copil, nu chiar. I-ai auzit cumva la radio?

  — Nu, recunoscu Tick.

  — E numai vina lui. Adică a lui Walt Comeau. Şi după această acuzaţie, ea se desprinse de tatăl său şi îşi puse un şorţ.

  Era vina lui Walt Comeau pentru că Janine, mama lui Tick, cânta „Mama mia” şi „Dancing Queen” la începutul şi în timpul lecţiilor ei de aerobică la sala de fitness a lui Walt, iar pe urmă fredona aceleaşi cântece acasă. De abia când ajunse la un nivel avansat de lucru pe stepper socotise ea că venise vremea pentru melodiile mai dificile ale lui Barry Manilow şi Copa Cabana.

  — Tatăl tău zice că te-ai simţit bine pe Vineyard? spuse David când Tick trecu pe lângă el în timp ce-şi croia drum spre bucătărie, ducând o tavă plină de farfurii murdare.

  — Vreau să trăiesc acolo, recunoscu ea asemeni aceluia care nu vede nici o problemă în a mărturisi un păcat pe care, după toate probabilităţile, nu ar avea niciodată ocazia să-l facă. Era o librărie de vânzare pe strada de lângă plajă, dar taţi nu vrea s-o cumpere. Uşa se mişcă până rămase închisă în urma ei.

  — Cât? întrebă David, aruncându-şi pe masă ziarul, luând un şort curat şi apropiindu-se de fratele său la mijlocul tejghelei, încă îşi mai putea folosi oarecum braţul rănit, dar nu mai avea multă putere în el şi aproape nici un pic de dexteritate. Ajută-mă să nu pierd juma' de oră şi înnoadă-mi ăsta, te rog.

  Miles terminase deja cu solniţele pe care le umpluse.

  — Deci? întrebă din nou David atunci când nodul era deja făcut.

  — Deci ce?

  — Deci cât costa librăria aia? Doamne fereşte! Chiar nu reuşesc să înţeleg cum de poţi recita douăzeci şi cinci de comenzi consecutive pentru micul dejun, dar nu-ţi poţi aminti o simplă întrebare pe care ţi-am pus-o acum două secunde!

  — Era mai degrabă ca un depozit de cărţi, de fapt, zise Miles, din moment ce chiar asta fusese locul acela pe vremuri. Existau destule camere jos pentru a vinde cărţi noi şi a deschide o micuţă cafenea, căci oamenii păreau convinşi acum că aceste cafenele chiar îşi aveau locul în librării. Spaţiul de la etaj putea fi curăţat şi transformat într-un anticariat. Mai exista încă o căsuţă pe acea proprietate. Afacerea fusese deţinută şi condusă de un singur cuplu, dar acum soţia era bolnavă, iar soţul ei încerca să-şi facă curaj să renunţe la librărie. Copiii lor nu mai voiau să aibă de a face cu prăvălia după ce plecaseră la facultate.

  — Şi cum se poate să ştii toate astea şi totuşi să n-ai idee cât costă? întrebă David când Miles termină de explicat.

  — Păi eu n-am văzut de fapt anunţul de vânzare. Peter doar mi-a atras atenţia asupra locului. Cred că nici el nu ştia cât cereau pe ea. El nu e deloc interesat de perspectiva de a deţine o librărie.

  — Au şi vreo sală de fitness pe acolo, Barosane? se arătă Walt curios să ştie.

  — Habar n-am, Walt, îi răspunse Miles, încercând să pară neinteresat de idee. Dacă exista ceva în toată lumea care ar fi putut să-i strice cheful de a mai merge pe insulă, atunci acel ceva ar fi fost prezenţa lui Walt Comeau. Bineînţeles, ideea de a se ciocni de fanfaron ca Silver Fox în alt loc decât în Empire Falls fusese absurdă de la bun început, dar Miles nu îndrăzni să râdă. Cu un an în urmă, Walt spusese în glumă că, dacă Miles nu era atent, el avea să-i fure nevasta, dar chiar trecuse la treabă şi reuşise s-o facă.

  Walt se scarpină în barbă cu un aer gânditor, în timp ce se pregătea să plece.

  — Consider că sala mea de fitness o duce bine. De fapt, merge ca pe roate. Acum ar putea fi momentul potrivit pentru a dezvolta afacerea. Spusese asta de parcă singurul lucru care îl împiedica era timpul. Lui Silver Fox îi plăcea să insinueze de fiecare dată că banii nu reprezentau o problemă, ca şi cum orice bancă din Dexter County de abia ar fi aşteptat să îi împrumute orice sumă de care ar fi avut el nevoie. Miles se îndoia că lucrurile stăteau într-adevăr aşa, dar ar fi putut să fie. În fond, el se mai îndoise şi că viitoarea sa fostă soţie era genul de femeie care să se lase păcălită de lăudăroşenia lui Walt, şi uite cât de frumos reuşise să se înşele în această privinţă.

  — Dă-i înainte şi tai-o, dacă vrei, îi zise David. Imediat o să vrea să se ia la trântă cu tine.

  Miles ridică din umeri.

  — Cred că vine aici numai ca să-mi demonstreze că nu-mi poartă pică.

  Această replică îi smulse un uşor chicotit lui David.

  — Pentru cum a reuşit să-ţi fure nevasta?

  — Unele păcate îşi găsesc singure drumul către ispăşire, zise Miles în şoaptă, după ce trase cu ochiul către încăperea din spate, de unde se auzea Tick punând farfuriile murdare în vechea maşină de spălat vase marca Hobart. Unul dintre puţinele lucruri asupra cărora Miles şi Janine reuşiseră să cadă de acord după ce căsnicia lor se încheiase era că niciodată nu vor vorbi urât unul despre celălalt în faţa fiicei lor. Acest acord, îşi dădea seama Miles, era mai degrabă în avantajul lui, din moment ce mai niciodată el nu simţea nevoia să-şi vorbească de rău fosta soţie, în vreme ce Janine întotdeauna părea să se lupte cu părerea lamentabilă pe care o avea despre el. Desigur, toate celelalte înţelegeri pe care le făcuseră precum acordul prin care să o lase să stea în casă până ce reuşeau s-o vândă sau acela prin care se obligase să-i lase ei maşina mai bună şi cea mai mare parte din bunurile comune înclinau balanţa în favoarea lui Janine, lăsându-l pe Miles îngropat în datorii.

  — Tick chiar s-a distrat de minune? Miles încuviinţă din cap.

  — Trebuia s-o vezi. Era din nou aşa cum o ştii, ca înainte să înceapă să-i pice în cap toate porcăriile astea. A stat cu zâmbetul pe buze o săptămână întreagă.

  — Bine.

  — Pe deasupra, a şi cunoscut un băiat.

  — Asta e oricând de ajutor.

  — Dar te rog să n-o sâcâi cu asta acum.

  — Bine, promise David, deşi ştia foarte bine că avea să-i fie destul de greu să se abţină.

  Miles îşi scoase şorţul şi îl aruncă în coşul de lângă uşă.

  — Ar trebui să-ţi iei şi tu o săptămână liberă. Să te duci undeva.

  Fratele său ridică din umeri.

  — De ce să las dracu' să-şi bage coada? Şi aşa am rămas cu un singur braţ. Dacă mă las convins să mai plec pe undeva să mă distrez, aş putea să încep din nou să-mi fac de cap şi pe urmă ar trebui să îţi întorc burgerii pe partea cealaltă cu degetele de la picioare.

  Avea dreptate, fireşte. Miles ştia că fratele său nu se mai atinsese de băutură din acea după-amiază de acum trei ani, când, întorcându-se de la o partidă de vânătoare, David, beat, adormise la volan şi intrase cu camioneta într-o râpă. În timp ce zbura prin aer, maşina se lovise de un copac, unde îl şi lăsase pe şoferul care nu avea centura pusă, după care camioneta se târâse într-o rână încă vreo sută de metri până în fundul râpei, oprindu-se într-un loc ferit, greu de văzut, din mijlocul pădurii dese. David, azvârlit în aer din maşină, rămăsese agăţat în vesta de vânătoare printre crengile de sus ale unui copac şi stătuse atârnat acolo, la vreo cincisprezece metri deasupra pământului, oscilând între starea de conştienţă şi leşin, cu un braţ zdrobit în mai multe locuri şi cu patru coaste rupte, până când fusese descoperit, pe jumătate îngheţat, în dimineaţa următoare, de un grup de vânători care poposise tocmai sub copacul în care se legăna nesigur David, incapabil să scoată un sunet. Dacă vezica nu l-ar fi dat de gol, după cum îi plăcea lui David să remarce, probabil ar mai fi stat şi acum răsucindu-se acolo, în bătaia vântului rece, ca un sac plin de oase decolorate.

  Acea noapte halucinantă în mijlocul pustietăţii se dovedise mai eficientă decât toate terapiile pe care le urmase în diferitele clinici de dezalcoolizare prin care se internase în ultimii zece ani. Vechii săi tovarăşi de beţie din Empire Falls, majoritatea încă obişnuiţi să chiuie prin Dexter County în snowmobile-urile lor încărcate cu sticle de bere, îl mai căutau încă pe David şi sperau să-l facă să se apuce din nou de băutură amintindu-i că viaţa era mult mai distractivă când avea ceva alcool la bord, dar până acum el rezistase eroic tentaţiei şi nu dăduse niciodată curs invitaţiilor lor. În urmă cu un an cumpărase o căsuţă în pădurea de lângă Small Pond Road, iar acum spunea că, ori de câte ori îl încerca nevoia de a privi lumea prin filtrul maroniu al unei sticle goale de bere, tot ce trebuia să facă era să iasă pe prispă şi să se uite lung la brazi şi să asculte din nou şuierul acela îngrozitor al vântului printre crengile de sus. Miles spera să fie adevărat. Nu era prea apropiat de fratele său în momentul accidentului şi continua să se uite îngrijorat la David, fără a se îndoi de intenţia fratelui său de a se îndrepta, ci doar de capacitatea lui de a şi reuşi, încă mai fuma ceva haşiş, Miles ştia prea bine, şi probabil că mai avea şi nişte resturi de marijuana în casa din pădure, ca, de altfel, cam jumătate dintre vecinii săi de la ţară, din Mâine, dar nu se mai atinsese de băutură de la accident încoace şi chiar mai purta încă vesta portocalie care îi salvase viaţa.

  Miles scrută din ochi restaurantul, încercând să vadă dacă mai avea ceva de făcut. Fusese plecat numai o săptămână şi totuşi aceste câteva^zile îi ajunseseră pentru ca totul să i se pară nefamiliar acum. Îşi petrecuse toată ziua trecută încercând să-şi aducă aminte care era locul fiecărui lucru. Abia când devenise mult prea ocupat ca să mai aibă timp să se gândească, abia atunci corpul său începuse să-şi amintească unde se afla fiecare obiect de care avea nevoie. Astăzi îi mersese ceva mai bine, deşi nu chiar nemaipomenit.

  — Bine, zise el. Nu-ţi dă prin cap nimic de care ai putea avea nevoie?

  David rânji la el.

  — Aş avea nevoie de o grămadă de lucruri, dar mai bine să nu începem cu asta.

  — Bine, consimţi Miles.

  — Ar trebui să te gândeşti puţin la asta, Miles, îi spuse David, care era aşezat în genunchi, verificând stocurile de sub tejghea.

  — La ce?

  Fratele său ridică privirea către el.

  — Ce? repetă Miles.

  David ridică din umeri şi îşi continuă căutările sub tejgheaua barului.

  — În primul rând^nu mi-o pot permite. Cel puţin nu până o să pot vinde locul ăsta. În al doilea rând, Janine nu m-ar lăsa niciodată s-o iau pe Tick de aici, iar Tick este singurul lucru pe care n-am de gând să i-l cedez. Şi, în al treilea rând, cine ar mai avea grijă de tata?

  Fratele său stătea în picioare, cu un pachet enorm de şerveţele îndesate sub cotul braţului vătămat, amintindu-i imediat lui Miles^că uitase să umple dispenserele de şerveţele.

  — În primul rând, n-ai de unde să ştii dacă ţi-o poţi permite pentru că n-ai aflat niciodată cât costa. Proprietarul s-ar putea arăta receptiv la vreo formă de ^finanţare mai originală dacă ar găsi un cumpărător convenabil. În al doilea rând, ai putea să câştigi custodia lui Tick la proces, dacă ai fi dispus să te duci acolo şi să te lupţi până la capăt. Nu tu eşti cel care trebuie să-şi facă griji că e un părinte incapabil. Şi, în al treilea rând, Max Roby este cel mai independent om de pe faţa pământului. Doar arată şi se poartă de parcă ar fi neajutorat. Aşa că, atunci când spui că nu poţi, ceea ce vrei să zici, de fapt, e că n-ar fi uşor, nu?

  — Ia-o cum vrei, David, zise Miles, care n-avea chef să se certe. Dă-mi alea încoace.

  Dar când întinse mâna după şerveţele, fratele lui se întoarse repede într-o parte.

  — David, dă-mi dracului şerveţelele alea, spuse Miles. Era o treabă uşoară pentru cineva cu două braţe sănătoase, dar una grea pentru o persoană care avea unul singur, şi lui Miles nu-i scăpă faptul că exact asta voia să demonstreze fratele lui. Chiar dacă îi era greu, el tot făcea asta. Pentru un om care atârnase de o vestă la cincisprezece metri în aer, prins de un copac, şi aproape murise îngheţat ca rezultat al propriei sale nerozii, David fusese întotdeauna ciudat de intolerant cu defectele celorlalţi.

  — Hai, să te văd. Pleacă de aici.

  Miles scutură din cap în semn de capitulare.

  — A venit măcar o dată săptămâna trecută?

  — Max? A venit în trei după-amieze, de fapt.

  — Sper că nu l-ai lăsat să se apropie de casa de marcat? Când era vorba de bani, nu se putea avea încredere în tatăl lor, deşi Miles şi David se certau de ani întregi pentru că aveau păreri diferite despre limitele până la care putea ajunge înşelătoria lui Max.

  După Miles, bătrânul nu avea nici o limită. David credea că avea şi el o măsură, deşi nu se putea spune care anume era aceea. Spre exemplu, el credea că Max era în stare să ia bani din buzunarele fiilor săi, dar nu şi din casa de marcat a restaurantului.

  — I-am dat bani pe sub masă, totuşi.

  — Aş fi preferat să nu-i fi dat.

  — Ştiu că ai fi preferat, dar de ce să nu-i dăm aşa cum vrea el? Care-i diferenţa?

  — În primul rând aşa cum vrea el e ilegal. Şi, pe de altă parte, doamna Whiting ar tuna şi ar fulgera dacă i-ar da prin cap că eu fac una, alta cu banii care ar trebui să figureze în registrul contabil.

  — Eu cred că ea ar prefera ca lucrurile să meargă astfel, dacă ar înţelege că aşa i-ar rămâne mai mulţi bani.

  — E posibil. Dar, pe de altă parte, s-ar putea s-o pună pe gânduri. Dacă eu mă port atât de iresponsabil şi nu mă gândesc de două ori când vine vorba de înşelat statul, atunci poate că sunt iresponsabil şi-o trag pe sfoară şi pe ea.

  David dădu din cap ca un om care nu a primit o explicaţie bună, dar care se hotărăşte totuşi s-o accepte aşa cum e.

  — Bine, atunci am altă întrebare pentru tine, zise el, uitându-se fix la Miles. Ce te face pe tine să crezi că femeia aia o să-ţi lase vreodată restaurantul ăsta ţie?

  — Ea aşa a zis.

  David dădu iar din cap.

  — Nu ştiu ce să-ţi zic, Miles.

  RĂMĂSESE doar o tavă de farfurii murdare de la prânz, dar era una mare, aşa că Miles o târî după el în bucătărie şi o aşeză pe scurgătorul de la chiuvetă, oprindu-se apoi să asculte pufăitul şi huruitul maşinii de spălat vase, cu aburi scurgându-se dinăuntrul structurii sale de oţel inoxidabil. Aveau maşina asta de spălat de cât timp, de douăzeci de ani? Hai, douăzeci şi cinci? Era destul de sigur că era cam de pe vremea când Roger Sperry îl angajase pentru prima oară, pe când era în liceu. N-ar putea să mai aibă prea multe zile, iar dacă Miles trebuia să ghicească momentul în care aparatul avea să-şi dea obştescul sfârşit, probabil că asta s-ar întâmpla chiar a doua zi după ce restaurantul ar deveni al lui. Vorbise cu doamna Whiting s-o înlocuiască, dar o maşină de spălat marca Hobart era un lucru costisitor, iar baba nici nu voia să audă aşa ceva câtă vreme aparatul mai funcţiona. Când Miles se simţea mărinimos, ţinea să-şi reamintească pe loc că femeilor de şaptezeci şi ceva de ani nu le prea plăcea să li se spună că lucrurile erau învechite şi degradate, că deja rezistaseră destui ani peste perioada lor normală de viaţă. Când se afla într-o dispoziţie mai puţin generoasă, el bănuia că patroana lui îşi pusese în cap, cu viclenie, să ţină socoteala gradului de învechire a fiecărui aparat din rotiserie maşina de spălat vase Hobart, aragazul Garland, grătarul, combinele frigorifice chiar până avea să-şi dea ea însăşi ultima suflare, reducându-şi astfel la minimum cadoul pentru el.

  Aranjamentul lor, bătut în cuie cu vreo douăzeci de ani în urmă o viaţă de om, i se părea lui Miles când Roger Sperry căzuse la pat, era că Miles putea să administreze restaurantul până la sfârşitul zilelor doamnei Whiting, pentru ca după aceea să moştenească locul. Afacerea fusese încheiată în taină, căci Miles ştia că mama lui ar fi opus rezistenţă dacă ar fi aflat că el avea de gând să se lase de facultate tocmai în ultimul an; faptul că el îşi ipoteca viitorul pentru a-i putea fi alături cât timp era bolnavă ar fi umplut-o nu numai de disperare, ci şi de mânie: doamna Whiting însăşi păruse să-şi dea seama că înţelegerea lor trebuia să aibă loc în secret, că odată ce Grace ar fi aflat de ea ar fi încercat să îl convingă pe Miles să renunţe la acest gest inutil şi să-i aducă aminte că ea avea să moară indiferent dacă el făcea asta sau nu, astfel încât compromiterea planurilor lui de viitor era atât de aberantă încât ştergea cu buretele toate sacrificiile pe care ea le făcuse pentru el. Miles ştia şi el toate astea, iar din acest motiv conspirase cu doamna Whiting pentru a nu-i da mamei sale ocazia să afle adevărul.

  Lăsând la o parte boala mamei lui, preluarea rotiseriei Empire Grill nu păruse o idee chiar atât de proastă în acel moment. Ca student la istorie, Miles începea să înţeleagă că nu avea prea multe şanse de a-şi găsi un loc de muncă dacă nu avea o diplomă de maşter, iar pentru asta nu mai erau bani. Începuse să lucreze la restaurant în timpul primului an de liceu, întorcându-se apoi în vacanţe după ce plecase la facultate, aşa că ajunsese să stăpânească toate aspectele muncii în restaurant. Iar dacă traiul asigurat astfel nu avea să fie prea uşor, căci câştigurile erau mult mai mici decât credea lumea, după standardele zonei ar fi câştigat totuşi binişor. De ce să nu administreze localul pentru câţiva ani şi să pună nişte bani deoparte? în fond, şcoala putea s-o termine şi mai târziu. Doamna Whiting trebuia să înţeleagă şi gata.

  Desigur, toate acestea se întâmplau înainte ca fabrica de textile să fie închisă, iar populaţia din Empire Falls să se reducă pe măsură ce familii întregi se mutau în altă parte în căutare de locuri de muncă. Iar Miles, tânăr fiind, nu ştia, şi nici nu ar fi avut de unde să ştie, că el nu avea să iubească niciodată restaurantul ca Roger Sperry şi nici nu-şi dăduse seama că afecţiunea acelui om pentru rotiserie fusese vreme îndelungată principalul motor al supravieţuirii ei. În pofida tinereţii sale, Miles înţelegea totuşi că oamenii nu intrau în localuri ca Empire Grill pentru calitatea mâncării servite. După numai două sau trei schimburi de instruire în ale meseriei, el ajunsese un bucătar de comenzi rapide mult mai bun decât mentorul său. Roger declarase plin de mândrie că Miles era înzestrat de la natură pentru acel gen de muncă, ceea ce însemna, probabil, că Miles era în stare să-şi amintească ce îi ceruseră clienţii şi să le aducă exact ce comandaseră, lucru care lui Roger îi reuşea de prea puţine ori. Dacă bătrânul intuia vreunul dintre defectele lui Miles, probabil că ţinea prea mult la el pentru a aduce vorba despre ele.

  De abia după ce prelua restaurantul, Miles începu să-şi dea seama că relaţia sa cu clienţii de la Empire Grill devenise cu totul alta. Înainte, el fusese puştanul isteţ, băiatul lui Grace Roby, care mergea la facultate pentru a-şi face un viitor, iar ca atare fusese ţinta multor glume nevinovate şi amicale. Oamenii de la bar îl tot sâcâiau luându-l la întrebări despre operaţiunile de excavare sau, de exemplu, cel mai bun loc în care să faci o fosă septică căci ei îşi închipuiau că el învăţa asemenea lucruri la facultate. Totala lui lipsă de cunoştinţe în asemenea domenii îi făcea să se întrebe în gura mare ce dracu' se preda la universităţile alea din Portland. Adesea nu îi vorbeau direct lui Miles, ci prin Roger Sperry, de parcă era deja nevoie de un interpret. După moartea lui Roger, mâncarea a devenit mai bună, aspect aflat însă în inversă proporţionalitate cu calitatea conversaţiei din rotiserie. Oamenii aşezaţi la bar nu i-ar fi spus asta în faţă lui Miles, dar, după părerea lor, el petrecea prea mult timp cu spatele la ei, preferând să aibă mai multă grijă de hamburgerii lor sfârâitori decât de poveştile lor, de necazurile şi de glumele lor. Deşi îi apreciau priceperea, începeau să-şi dea seama că el era prea puţin interesat de discuţiile lor, ba, mai mult chiar, să vadă că era un tip nefericit în general. Roger Sperry fusese întotdeauna atât de bucuros să îi vadă încât le încurca tot timpul comenzile, dar jumătate din distracţia de la Empire Grill consta tocmai în a-l tachina pentru aceste greşeli. Sub supravegherea atentă a lui Miles, restaurantul Empire Grill, care niciodată nu fusese din cale afară de profitabil, intră într-un lung declin, aproape imperceptibil fără o filmare cu încetinitorul, până când, într-o bună zi, deveni limpede ca lumina zilei că rotiseria era o afacere nerentabilă, aşa cum avea să şi rămână ani la rând.

  Cu toate acestea, Miles încă mai simţea o nuanţă de regret în comportamentul doamnei Whiting când îi aducea aminte de promisiunea pe care i-o făcuse de a-i lăsa prin testament restaurantul. Uneori ea părea să-l învinuiască pe el pentru declinul localului şi se întreba cu voce tare de ce îşi mai bătea capul cu problemele unei afaceri care aducea atât de puţini bani. Însă alteori şi existaseră multe asemenea momente atunci când Miles cădea pradă disperării şi îi oferea acelaşi argument patroanei sale, doamna Whiting bătea imediat în retragere şi îl îndemna să nu renunţe, amintindu-i că Empire Grill era un adevărat reper, că era singurul local non-fast-food din oraş şi că Empire Falls, dacă locuitorii săi aveau să-şi păstreze încrederea în ce le rezerva viitorul, aveau nevoie de rotiserie pentru a supravieţui, chiar dacă ea nu era în sine o afacere înfloritoare.

  Chiar şi mai inexplicabil era sentimentul pe care îl avea Miles cum că doamna Whiting nu era întru totul mulţumită de semnele recente care demonstrau că restaurantul începuse să-şi revină. În ultimele nouă luni, graţie unei iniţiative îndrăzneţe a lui David, localul mersese din ce în ce mai bine, iar de câteva luni dăduse chiar un mic profit. Când el îşi exprimase optimismul în faţa doamnei Whiting, aşteptându-se s-o vadă bucuroasă de această modestă întoarcere a roţii, ea trată cu neîncredere atât vestea cât şi pe purtătorul ei, de parcă n-ar fi dat crezare cifrelor care îi erau prezentate sau de parcă s-ar fi temut că fraţii Roby încercau să pună la cale ceva împotriva ei.

  Miles ştia că doamna Whiting indusese în testamentul ei clauza referitoare la cedarea restaurantului, căci ea îi arătase secţiunea respectivă din document cu mulţi ani în urmă. Ceea ce nu ştia el, bineînţeles, era dacă nu cumva, după cum îl avertiza David, adăugase vreun amendament la acea clauză. Şi asta era cu putinţă, desigur, dar el continua să susţină, cel puţin în faţa fratelui său, că dacă doamna Whiting spusese că avea să-i lase restaurantul, atunci avea s-o facă fără doar şi poate. Totuşi, trebuia să recunoască faptul că era de aşteptat ca bătrâna să se asigure că, până la moartea ei, localul ar valora cât mai puţin posibil. Iar între timp, era responsabilitatea lui să ţină în funcţiune maşina de spălat Hobart, chiar şi cu benzi de cauciuc dacă ar fi fost nevoie.

  Tick stătea jos lângă scurgătorul din faţă, ronţăind nepăsătoare un baton de cereale, aşteptând ca maşina să-şi încheie ciclul.

  — Am avut un Moment Empire pe drumul încoace, zise ea, fără prea mult entuziasm în glas. Nu prea important, totuşi. La florărie. B. U. C. H. I. E. T amestecat.

  Aceasta era un joc pe care îl jucau de aproape un an, căutând mostre de umor involuntar sub forma gafelor din Empire Gazette, a cuvintelor scrise greşit în reclamele magazinelor din oraş, a scăpărilor ilogice de pe panouri şi indicatoare stradale, precum cel de pe zidul de cărămidă din jurul fabricii de cămăşi, acum un spaţiu gol şi părăsit: „Accesul pe această proprietate interzis decât fără autorizaţie.” Ei numeau aceste mici descoperiri plăcute „Momente Empire”, iar Tick devenise uimitor de expertă în identificarea lor. Luna trecută, pe când se aflau în Fairhaven, observase anunţul lipit pe uşa singurului bar amărât din oraş cu o oarece reputaţie de local gay, a cărui intrare era în renovare: „Intraţi prin spate.” Miles se sperie că fiica lui de şaisprezece ani găsise ceva amuzant în asta, dar se simţi mândru în acelaşi timp. Totuşi, se întreba dacă Janine nu avea cumva dreptate. Ea nu fusese de acord cu acest joc de la bun început, văzându-l ca pe o altă ocazie ca tatăl şi fiica să se creadă mai buni decât ceilalţi, mai ales decât ea.

  — Ce ochi bun, încuviinţă Miles. O să mă uit după anunţ. Regula era ca unul să confirme întotdeauna descoperirile celuilalt.

  — Pot să fac eu asta, zise Tick când îl văzu pe tatăl său trecând la golit farfuriile în coşul de gunoi şi punându-le apoi în scurgătorul de plastic care avea să intre în curând în maşina de spălat.

  — Nici nu mi-aş fi pus problema că n-ai putea, îi răspunse Miles. Cum a fost la şcoală?

  Ea ridică din umeri.

  — O. K.

  Erau prea puţine lucruri pe care Miles le-ar fi schimbat la fiica sa, dar după părerea lui, prea multe aspecte din viaţa lui Tick erau întotdeauna „O. K.”. Ea era o puştoaică isteaţă, una care ştia diferenţa dintre categoria întâi, mediocru şi foarte prost, dar, asemeni altora de vârsta ei, părea absolut plictisită de această diferenţiere. Cum a fost filmul? O. K. Cum ţi s-au părut cartofii prăjiţi? O. K. Cum te simţi cu glezna scrântită? O. K. Totul era prea O. K., chiar şi atunci când nu era, sau când era, de fapt, foarte prost. Ce putea să facă un părinte atunci când întreaga gamă de emoţii a copilului său, de la disperare la extaz, era redusă la un singur cuvânt format din două litere? Şi mai îngrijorător i se părea bănuiala sa că acest „O. K.” era special creat ca un fel de obstacol în conversaţie, folosit cu speranţa ca persoana care pusese întrebarea să se dea pur şi simplu bătută.

  Şmecheria, după cum aflase Miles, era să nu te dai bătut. Să nu mai pui întrebări scrutătoare, căci şi ele aveau să se ciocnească de această eschivare monosilabică. Şmecheria consta în tăcere. Dacă exista cumva vreo şmecherie.

  — Mi-am făcut o nouă prietenă, intră Tick în detalii după ce aparatul Hobart se zgâlţâi puţin înainte să se oprească şi după ce deschise uşa maşinii de spălat pentru a scoate tava de farfurii curate.

  Miles îşi clăti mâinile şi se apropie de locul unde Tick stivuia farfuriile calde. El luă una dintre ele şi o analiză cu atenţie, uşurat să observe că scârţâia de curată ce era. Deci bătrâna maşină de spălat Hobart mai avea zile de trăit.

  — Candace Burke. E şi ea înscrisă la cursul de artă. A furat un cutter de hârtie azi.

  — Pentru ce?

  Tick ridică din umeri.

  — Presupun că nu avea niciunul. Îşi începe toate propoziţiile cu o-Doamne-o-Doamne. Adică ceva de genul: O-Doamne-o-Doamne, îmi curge rimelul. Sau: O-Doamne-o-Doamne, eşti şi mai slabă decât anul trecut.

  Acesta din urmă, se gândi Miles, nu era o simplă exemplu inventat. Lui Tick, care fusese întotdeauna slabă ca un băţ, i se imputa adesea că ar fi fost anorexică. În anul dinainte chiar fusese chemată la dispensarul şcolii şi luată la întrebări în legătură cu ce obişnuia să mănânce. De fapt, Miles şi Janine fuseseră chemaţi şi ei. Asta se întâmpla înainte ca Janine însăşi să dea jos nenumărate kilograme, aşa că ea şi Miles, stând unul lângă altul în micuţul birou al psihologului şcolii, chiar păreau să sugereze că Tick n-ar fi putut ajunge pe căi normale să aibă un trup de trestie.

  Miles stătu să se gândească dacă o cunoştea pe această Candace Burke. Erau mai multe familii Burke în oraş.

  — Cum arată?

  — E grasă.

  — Mult sau puţin?

  — E la fel de grasă pe cât sunt eu de slabă.

  — Cu alte cuvinte, nu prea? îndrăzni Miles. La această vârstă, fiica sa accepta cu greu un compliment. Adevărul era că el o considera o frumuseţe răpitoare şi adesea încerca să-şi spună că numai inteligenţa ei, prezenţa sa de spirit o împiedicau să fie mai simpatizată de băieţi. Din care familie Burke o fi, mă întreb eu.

  Tick ridică din umeri.

  — Locuieşte pe Water Street, cu mama ei şi cu noul prieten al mamei ei. Zice că avem multe în comun. Eu cred că e îndrăgostită de Zack. Tot timpul spune: O-Doamne-o-Doamne, Zack arată atât de bine. Cum poţi să suporţi? Vreau să spun, adică, înainte a fost al tău şi acum nu mai e.

  — Şi nu i-ai zis că nu pierde mare lucru? Chiar şi acum, la luni întregi după despărţirea lor, simpla pomenire a numelui lui Zack Minty, fostul prieten al lui Tick, era suficientă pentru a-1 face pe Miles să-şi arate colţii. El spera din tot sufletul ca Donny, băiatul pe care îl cunoscuse Tick pe Vineyard, să reuşească să-i mântuiască fiica de orice urme de atracţie pe care le-ar mai fi putut avea faţă de un băiat care, asemeni tatălui şi bunicului său, trebuia supravegheat îndeaproape.

  Tăcerea bruscă a fiicei sale n-avea cum să-l liniştească.

  — Uite care-i treaba, zise ea, în cele din urmă. Acum că nu mai sunt cu Zack, am rămas chiar fără nici un prieten. Tick avusese două prietene bune, dar acestea se mutaseră din oraş în decursul ultimelor şase luni.

  — Cu excepţia lui Candace, îi atrase atenţia Miles.

  — O-Doamne-o-Doamne! chiţăi ea râzând în timp ce se prefăcea îngrozită. Am uitat-o pe Candace!

  — Şi m-ai uitat pe mine, sublinie Miles.

  Tick ridică din umeri, revenind la mina serioasă de mai devreme.

  — Ştiu.

  — Şi pe unchiul David.

  O încruntare, o ridicare din umeri, un „Ştiu” spus pe ton împăciuitor.

  — Şi pe mama ta.

  Doar o ridicare din sprânceană. Când el renunţă să mai insiste asupra subiectului, ea îl lăsă s-o îmbrăţişeze şi se predă cu trupul moale în îmbrăţişarea lui prea largă şi neîndemânatică. De obicei, atunci când Tick simţea c-o paşte o îmbrăţişare de urs, se aşeza pieziş, astfel încât unul dintre umerii săi să-l împungă în osul pieptului. Janine fusese cea care îi explicase ce se întâmpla, cum că probabil sânii care îi creşteau târziu fiicei sale o dureau, iar explicaţia ei îi dădu de înţeles lui Miles că nici Janine nu se prea omora după îmbrăţişările lui.

  — Ştiu că noi nu suntem genul de prieteni la care te gândeai tu, îi spuse Miles fiicei sale. Dar nici nu suntem nişte străini.

  Un fonfăit, acum cu nasul îngropat în pieptul lui.

  — Ştiu.

  — Ai de gând să-i scrii lui Donny?

  — Pentru ce? N-o să-l mai văd niciodată. Miles ridică din umeri.

  — Cine ştie?

  — Eu, răspunse ea, retrăgându-se uşor din braţele lui. Şi cu tine.

  El o lăsă să se întoarcă la descărcatul maşinii de spălat vase.

  — Ai ceva teme? Ea scutură din cap.

  — Vrei să mă întorc peste vreo două ore şi să te iau acasă?

  — Mama a zis că o să treacă pe aici, spuse ea.

  — Dacă uită, poate să mă ducă idiotul.

  — Auzi, îi zise Miles, aşteptând apoi ca ea să se întoarcă şi să se uite la el: Nu fi rea cu el. Încearcă şi el cum poate. Doar că nu prea ştie cum… să se poarte când e cu tine.

  — Ar putea încerca să crape.

  — Tick.

  — De ce nu poţi îndrăzni să recunoşti cât de mult îl deteşti?

  Pentru că s-ar putea să nu se poată opri la atât, de aceea. Pentru că atunci când David îi sugerase crima ca o posibilă soluţie la vizitele zilnice ale lui Silver Fox, Miles aproape că reuşise să-şi închipuie scena.

  — BAROSANE! zbieră Walt Comeau când Miles apăru din bucătărie. Ia vino tu încoace un minut.

  Walt îşi dăduse jos cămaşa de deasupra, observă Miles. Întotdeauna purta tricouri albe cu logo-ul sălii lui de fitness pe pectoralul stâng şi întotdeauna le lua cu un număr mai mici, astfel încât oricine să-i poată admira bustul şi bicepşii încă bine conturaţi la cincizeci de ani. David avusese dreptate, bineînţeles. Silver Fox tocmai se pregătea să-şi pună un cot pe tejgheaua de plastic de la bar şi să-l provoace pe Miles la o mică rundă de skanderberg.

  — Stai aici, strigă el, apoi se întoarse către David, care îi întindea lui Horace şerveţele pentru a le pune în dispenser.

  — Ai parte de ajutor în seara asta?

  — Charlene, zise David.

  — Cred că tocmai a parcat.

  — Vrei să trec eu mai târziu?

  — Nu.

  Miles ridică din umeri. David rânji la el.

  — O tai prin spate, nu-i aşa?

  — Evident.

  În spatele restaurantului, primul loc de parcare, chiar lângă containerul de gunoi, era ocupat de Volkswagen-ul Jetta vechi de zece ani al lui Miles, următorul la rând după Hyundai-ul Excel şi mai rablagit al lui Charlene. El încercă să facă destul zgomot când se apropia pentru a n-o speria, dar Charlene stătea cu radioul maşinii dat la maxim, aşa că oricum tresări când el apăru în faţa portierei.

  — Doamne, Miles, croncăni ea cu dinţii încleştaţi ca un vechi fumător de iarbă, după ce dădu în jos geamul. Un fum dulceag năvăli afară din maşină învăluit în acordurile unei piese de demult a celor de la Rolling Stones. Vrei să-mi provoci un atac de inimă, nu? Credeam că era tâmpitul ăla de poliţai. Voia să spună Jimmy Minty.

  — Scuze, zise Miles, deşi nu era întru totul nemulţumit de sperietura pe care i-o trăsese. Majoritatea femeilor îi anticipau mişcările lui Miles şi-i şi spuneau asta. Janine i-o zisese cât se poate de clar.

  — Să nu-ţi închipui că ai putut să mă iei prin surprindere, Miles, pentru că nu ţi-a ieşit, îi spusese ea după ce acceptase cererea lui în căsătorie. Această cerere cu siguranţă îl luase pe el prin surprindere şi luase propria uimire drept un semn că şi Janine putea fi surprinsă, dar ea nu fusese. Cel mai Transparent Bărbat din Lume, aşa îi spunea ea.

  — Nici să nu-ţi dea prin cap să comiţi vreo infracţiune vreodată, îl sfătuise ea. Te hotărăşti să jefuieşti o bancă, iar poliţaii o să ştie înaintea ta la ce bancă o să te duci.

  — Cum a mers treaba săptămâna trecută? o întrebă el pe Charlene.

  — Încet, zise ea. S-au ridicat, totuşi, mai mulţi la cină.

  — Vrei să spui că s-au strâns mai mulţi.

  — Unii dintre puştanii de facultate au început să vină pe aici.

  Servirea cinei era o găselniţă destul de nouă. Până anul trecut, restaurantul era deschis doar pentru micul dejun şi prânz, dar David sugerase să ţină deschis şi la ora cinei la sfârşit de săptămână, în încercarea de a atrage o clientelă diferită. Doamna Whiting se arătase împotriva ideii, pentru că se temea că şi-ar putea pierde şi vechii clienţi mai fideli. Miles reuşise s-o convingă că, de fapt, povestea cu fidelitatea era deja depăşită. In cele din urmă, ea acceptase fără nici o tragere de inimă, dar numai după ce fusese asigurată că ei nu aveau să-i ceară banii pentru publicitate, nici nu aveau să schimbe meniurile de mic dejun şi prânz şi nici n-ar bate-o la cap cu renovări costisitoare care să marcheze noul serviciu, mai rafinat, de oferte pentru cină.

  La sugestia lui David, începuseră să invite studenţi care scriau cronici culinare pentru ziarul facultăţii în schimbul unei mese gratis. Facultatea era la o distanţă de unsprezece kilometri, în Fairhaven, dar nici măcar Miles nu crezuse că studenţii or să bată drumul până la rotiserie, fiindcă părinţii lor le dădeau cel mult douăzeci şi cinci de mii pe an pentru taxele şcolare, cazare şi mâncare. Dar se părea că le mai rămâneau bani. Când studenţii începură să vină la Empire Grill, maşinile parcate în faţa localului cel puţin o mare parte dintre ele erau BMW-uri şi Audi-uri. Vara treaba mersese mai prost, mai ales după ce toată ceata de puştani se întorsese acasă, în Massachusetts şi Connecticut, dar serile de vineri şi sâmbătă încă mai aduceau destui bani ca să poată justifica faptul că ţineau restaurantul deschis. Cealaltă idee inspirată a lui David dădea şi ea rezultate: în timpul săptămânii, restaurantul oferea şi servicii de catering pentru petreceri private.

  — Tu şi cu David credeţi că vă descurcaţi în seara asta?

  — In somn poate. Avem de pregătit o cină pentru douăzeci de persoane.

  — Bine, zise Miles, nereuşind să-şi ascundă dezamăgirea aflând că nu era nevoie de el.

  Charlene, care păru să îi înţeleagă starea, schimbă imediat subiectul.

  — Tu şi cu Tick v-aţi simţit bine în vacanţă?

  — Excelent, zise el. De fapt, aş vrea să nu fi arătat chiar atât de entuziast la întoarcere. Acum Walt se gândeşte să-şi deschidă o sală de fitness pe insulă.

  — I-am văzut dubita parcată în faţă, zise ea. Vrei să mă duc eu peste el şi să-i mai tai din avânt?

  — N-ai decât, zise Miles, ştiind-o perfect în stare de aşa ceva. Charlene, la patruzeci şi cinci de ani, era o femeie încă destul de atrăgătoare pentru a produce acelaşi efect printre sportivii îngâmfaţi de la facultate. Eu oricum am tăiat-o de aici.

  — N-ar trebui să-l laşi să te calce în picioare, Miles.

  — Îi sunt recunoscător că face act de prezenţă. Dacă n-ar fi el, probabil că n-aş mai şterge-o niciodată de aici. De când se despărţise de Janine, Miles locuise în apartamentul de deasupra restaurantului. Iniţial aveau de gând să-l renoveze, să-l facă mai locuibil, dar trecuseră deja şase luni şi nu realizase mare lucru. Jumătate din spaţiul de locuit era încă ocupat de cutii de carton aduse din magazin de la subsol, provizii care fuseseră mutate sus cu mulţi ani înainte ca râul să se reverse. Miles mai bănuia că era ceva în neregulă şi cu sistemul de încălzire al apartamentului, din moment ce, atunci când era frig afară, se tot trezea cu dureri de cap, simţindu-se ameţit şi aproape sufocat. În aprilie anul trecut, chiar se gândise serios s-o roage pe Janine să-l lase să doarmă o perioadă în dormitorul din spate, până când îi dispăreau migrenele, dar când se dusese să-i spună, descoperise că Silver Fox se mutase deja cu totul în casa ei. Mai bine să se asfixieze deasupra restaurantului, îşi zisese el atunci.

  — Păi, dacă mergi pe undeva, aş prefera să pleci odată şi să mă laşi să-mi termin jointul ăsta, îi spuse Charlene.

  — Păi termină-l odată. Cine te opreşte?

  — Tu. Ştii foarte bine că nu mă simt în largul meu fumând iarbă cu tine alături.

  Din moment ce aceasta era o afirmaţie niţel jignitoare, Miles se simţi obligat s-o întrebe de ce.

  — Pentru că tu eşti genul de persoană care nu prea reuşeşte niciodată să-şi ascundă dezaprobarea.

  Miles oftă, gândindu-se că ea avea probabil dreptate. Janine îi spusese acelaşi lucru de nenumărate ori. Ciudat, totuşi, cum te văd alţi oameni. Miles se crezuse întotdeauna un adevărat model de toleranţă.

  CAPITOLUL 2

  Părintele Mark, întorcându-se după-amiaza târziu de la enoriaşii lui căzuţi la pat, îl găsi pe Miles j>rin spatele bisericii St. Catherine, holbându-se la clopotniţă. În copilărie, lui Miles îi plăcea sa se caţăre sus atât de sus încât reuşea s-o scoată pe mama lui din minţi. Când venea ora cinei, ea pleca să-l caute, uitându-se întotdeauna după el la nivelul solului, ceea ce îl umplea de bucurie era înnebunit s-o strige de sus, obligând-o astfel să-şi ridice privirea şi să dea cu ochii de el printre crengile amestecate cu cerul albastru, în timp ce-şi acoperea gura cu mâna ei delicată. La acea vreme, el trăsese concluzia că mama lui nu era prea înzestrată cu darul memoriei şi de aceea se aştepta tot timpul ca el să fie pe jos când de fiecare dată apărea de undeva de sus. Acum că era el însuşi tată, înţelegea perfect cât de înspăimântată trebuie să fi fost. Ea nu se uita niciodată în sus pentru că erau prea multe crengi, prea multe pericole. Abia atunci când Miles aluneca în siguranţă jos, aterizând la picioarele ei, abia atunci putea şi ea să zâmbească, chiar dacă îl dojenea şi îl obliga să-i facă o promisiune pe care ştia foarte bine că el n-avea s-o ţină niciodată.

  — Eşti un căţărător înnăscut, recunoştea ea pe drumul spre casă. Ce înălţimi vei escalada tu când vei fi un bărbat în toată firea! Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc.

  Acum era rândul lui Miles să nu îndrăznească să reflecteze. Asupra căţăratului, în orice caz. La un moment dat devenise îngrozit de înălţimi, iar la gândul de a zugrăvi clopotniţa simţea cum i se înmuiau genunchii.

  — Pe când eram doar un băieţel, spuse părintele Mark, chiar credeam că Dumnezeu locuia acolo.

  — În clopotniţă? întrebă Miles. Părintele Mark dădu din cap.

  — Credeam că atunci când intonam cântece religioase îl chemam să coboare şi să vină în mijlocul nostru. Bineînţeles, asta şi făceam, de fapt. Dar apropierea propriu-zisă era încurajatoare.

  Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna. Miles se schimbase în hainele lui împroşcate cu var, care erau încă uscate pentru că nu se apucase de treabă. Cerul, în răstimpul de când Miles plecase de la rotiserie, căpătase o culoare ameninţătoare.

  — Dumnezeu însuşi, cu doar două etaje mai sus… atât de aproape.

  — Eu tocmai mă gândeam cât de departe este, recunoscu Miles. Dar oricum, eu chiar aveam de gând s-o zugrăvesc.

  — Asta chiar schimbă lucrurile.

  — De fapt, nu mă gândeam atât de mult la cum o s-o zugrăvesc, ci la cum aş putea să cad de acolo.

  Interesant, se gândi Miles. La fel ca el, părintele Mark, în copilărie, se liniştea la gândul apropierii lui Dumnezeu, în vreme ce adulţii, poate şi pentru că nu erau buni de nimic mai tot timpul, se consolau cu gândul depărtării Lui. Deşi Miles nu se credea chiar un om bun de nimic, tot prefera imaginea Dumnezeului iubitor celei a Dumnezeului atotştiutor. Îi făcea plăcere să şi-l închipuie pe Dumnezeu drept cineva precum mama sa, cineva năpădit de prea multe responsabilităţi, prea frânt de oboseală ca să mai supravegheze vigilent şi în orice moment al zilei un băiat plin de energie, dar care, din dragoste şi îngrijorare pentru siguranţa lui, arunca un ochi la el ori de câte ori putea. Era oare asta ceva atât de nebunesc? Dumnezeu cu siguranţă trebuie să aibă şi alte proiecte în afară de oameni, tot aşa cum şi părinţii au şi alte responsabilităţi în afară de creşterea copiilor lor. Lui Miles îi plăcea ideea unui Dumnezeu care, atunci când apuca, în cele din urmă, să-şi îndrepte atenţia asupra copiilor Săi, dădea din cap în semn de uimire şi murmura: huse. Ia uite ce le mai dă prin cap acum. Un Dumnezeu tulburat, poate, unul care s-ar speria să descopere câţi dintre copiii Săi se cocoţaseră printre crengi de ultima dată când se uitase la ei. Un Dumnezeu care şi-ar duce repede mâna la gură de teamă, în acel moment în care şi-ar da seama că Doamne Sfinte! copilul ăla o să se lovească. Un Dumnezeu care ar putea fi luat prin surprindere de mândria neaşteptată exaltare poate, la gândul că acel băiat poate să se caţăre.

  O zeitate trândavă, visată cu ochii deschişi, se văzu obligat să recunoască Miles. De fapt, atunci când Dumnezeu îşi întorcea privirea asupra copiilor Săi ştrengari, îi găsea de cele mai multe ori puşi pe lucruri mult mai grave decât căţăratul în copaci.

  Dacă exista într-adevăr o asemenea zeitate, totuşi, şi dacă ea s-ar fi temut vreodată că Miles s-ar putea lovi, acum ar fi putut să înceteze cu grija. În ciuda talentelor de care făcuse dovadă în copilărie, Miles nu escaladase nici un fel de înălţimi, iar acum îi era atât de frică de ele încât se ghemuia aproape de uşile de oţel ale ascensoarelor din sticlă, ezitând să se îndepărteze de ele şi să-i lase pe alţii să intre.

  — Credeam că ne-am înţeles că nu o să zugrăveşti clopotniţa, zise părintele Mark.

  — Ne-om fi înţeles noi. Iniţial, Miles nu-şi închipuise că, oferindu-se să zugrăvească el însuşi biserica, scutea parohia de o grămadă de cheltuieli, amândoi antreprenorii cu care vorbise să zugrăvească doar clopotniţa voiau să ia cam tot atât de mult cât ar fi costat lucrul la întreaga clădire. Enervaţi că el se oferise să facă treaba mai sigură şi mai uşoară pe cont propriu, ei îi dădu seră de înţeles că partea pe care nu voia s-o facă el era tocmai partea pe care nimeni nu voia s-o facă, adică acea parte care costă mai mult. Adevărul acestor vorbe era destul de usturător. Problema este, îi spuse Miles prietenului său, că de fiecare dată când mă uit încolo, în sus, e ca un fel de acuzaţie.

  — Atunci nu te mai uita acolo.

  — Bun sfat tocmai din partea unui om al bisericii, spuse Miles, ridicând privirea şi simţind imediat un strop de ploaie pe frunte.

  Părintele Mark se uitase şi el în sus şi simţise o picătură de apă căzându-i pe faţă.

  — Hai să mergem în Rect şi să bem o cafea, sugeră el. Aşa o să-mi poţi povesti cum a fost în vacanţă.

  De când Miles îi mărturisise confuzia pe care o făcea în co pilărie între cuvintele parohie şi rect1, părintele Mark care se arătase atunci la fel de încântat ca şi Grace Roby preferase această denumire, chiar dacă uneori se întâmpla să-i scape în momente cu totul nepotrivite. Aşa cum se întâmplase mai devreme în acea vară, când la sfârşitul slujbei, îşi invitase enoriaşii să i se alăture lui şi părintelui Tom la un pahar de limonada pe pajiştea din spatele Rectului.

  Casa parohială a bisericii St. Catherine era unul dintre locurile preferate ale lui Miles. Era luminoasă şi însorită în orice anotimp, călduroasă în timpul iernii şi răcoroasă peste vară, dar asta se datora mai degrabă faptului că părintele Tom care era pensionat acum, dar încă mai locuia în presbiteriu nu lăsase niciodată copiii să intre acolo. De fapt, nici mama lui Miles nu fusese invitată niciodată înăuntru, aşa că probabil acest act de excludere sporea atracţia pe care locul o exercita asupra lui Miles. Toate încăperile de la parter erau mari şi înalte, cu ferestre lungi şi neacoperite de perdele, care permiteau trecătorilor să arunce un ochi la viaţa privilegiată dinăuntru. Sufrageria Rectului, care dădea la stradă, avea o masă de stejar suficient de lungă pentru a suporta douăzeci de oaspeţi aşezaţi în jurul ei, deşi atunci când Miles şi mama sa treceau pe acolo, în după-amiezile de sâmbătă, după spovedanie, camera era ocupată doar de părintele Tom, care se lăfăia regeşte la un capăt al mesei, în timp ce menajera lui, doamna Dumbrowski, lâncezea pe acolo. Pe atunci stăteau în casa parohială doi, uneori trei preoţi asistenţi, dar sâmbăta părintelui Tom îi plăcea să-şi ia masa de seară devreme şi nu voia să-i aştepte pe preoţii mai tineri, care erau evident prinşi cu ultimele spovedanii din acea zi. Mama lui Miles remarca, de câte ori treceau, cât de tristă i se părea scena, dar Miles nu găsea nimic ciudat în acel obicei şi nu se putea abţine să se întrebe ce o deranja pe mama lui în asta. Până când ajungeau acasă, tatăl său sigur îşi terminase de mâncat sandvişul şi o luase pe jos către crâşma din cartier.

  Această casă parohială interzisă, atât de plină de căldură şi de lumină, de lemn şi de cărţi, i se părea de pe altă lume tânărului Miles, căci el ajunsese să-şi închipuie că un bărbat trebuia să fie foarte bogat ca să se facă preot. Fantasma romantică a acelei profesii îl urmărise mult timp şi, până prin liceu, chiar îl făcuse să se gândească serios la posibilitatea de a îmbrăca straiul preoţesc, dar după ce renunţase tot mai existaseră momente când se întrebase dacă nu cumva îşi rata adevărata vocaţie. Janine se întrebase şi ea. Din punctul ei de vedere, orice bărbat cu un apetit sexual ca al lui Miles Roby ar fi făcut mai bine să îmbrăţişeze celibatul şi s-o termine o dată pentru totdeauna în loc să tot dezamăgească nişte biete fete ca ea.

  Părintele Mark şi Miles nu-şi băuseră niciodată cafeaua în sufrageria pe care acesta din urmă o admirase atât de mult în copilărie, ci preferau să stea în bucătărie, într-un ungher comod pentru micul dejun, o spaţiu mic care nu era prea diferit de cele aşezate de-a lungul ferestrelor din faţă ale restaurantului Empire Grill. Părintele Mark puse o farfurie cu fursecuri pe masa de plastic, apoi turnă câte o ceaşcă de cafea pentru fiecare. Deşi era abia prima săptămână din luna septembrie, toamna deja plutea în aer, răsuflând uşor în perdelele de dantelă de la fereastra deschisă. Burniţa se oprise de îndată ce intraseră în Rect, dar cerul rămânea întunecat.

  <notă>

  1 Joc de cuvinte în engleză, între „rectory” casă parohială şi „rectum” rect.

  </notă>

  Lumina zilei se estompa devreme, lăsându-i mai puţin timp lui Miles pentru a lucra la zugrăvirea bisericii. În cele mai multe după-amieze reuşea să plece de la rotiserie pe la ora trei, dar până apuca să se schimbe şi să aşeze scara, era deja trecut de trei şi jumătate. Pe la şase, în zilele înnorate, lumina era prea slabă şi trebuia să se dea bătut. Desigur că adevărata vină nu o purtau zilele tot mai scurte, ci discuţiile lungi la cafeaua pe care o bea cu părintele Mark, care acum se strecura în ungherul îngust, în faţa lui Miles.

  — Se vede pe tine că ţi-a priit vacanţa asta, observă el.

  — Aşa-i. Şi să ştii că în Vineyard e o capelă destul de drăguţă. Mergeam cu maşina acolo aproape în fiecare zi pentru slujba de j dimineaţă. Tick venea cu mine, iar asta era şi mai plăcut.

  Singurul lucru care îi convenea după despărţirea părinţilor ' săi, îşi dădea seama Tick, era că cel puţin nu mai trebuia să meargă la biserică acum că mama ei înlocuise catolicismul cu gimnastica aerobică. De fapt, Tick se considera agnostică, poziţie filosofică ce îi permitea să doarmă până târziu duminică dimineaţa. Miles avea destulă minte ca să n-o oblige să meargă cu el la biserică, aşa că nu făcuse asta nici în Vineyard şi tocmai de aceea fusese atât de plăcut impresionat s-o vadă ridicându-se somnoroasă din pat aproape în fiecare dimineaţă pentru a-l însoţi la slujbă. Până când aceasta se termina, Tick era deja trează şi puteau merge să mănânce o brioşă pe terasa unei cafenele, înainte să se îndrepte către centrul insulei, unde se afla casa lui Peter şi Dawn şi să-şi petreacă restul zilei lenevind pe plajă. Când se întorseseră în Mâine, el o întrebase dacă avea de gând să meargă din nou la biserică acum că îşi intrase din nou în obi] cei, dar ea îi spuse că nu prea credea. Era mai uşor să crezi în Dumnezeu, îi spusese ea, sau cel puţin în posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, pe insula Martha's Vineyard decât în Empire: Falls. Miles ştia ce vrusese să spună, îi înţelesese ironia amară. Jumătate dintre maşinile din faţa capelei de pe insulă erau fie Mercedes-uri, fie Lexus-uri. Nu era atunci de mirare că proprietarii lor credeau că Dumnezeu dăinuia în cerurile Lui.

  — Şi, bineînţeles, adăugă Miles, Peter şi Dawn au răsfăţat-o tot timpul.

  — Mai rău decât tine?

  — De departe, zise Miles, ronţăind un fursec. În mod ciudat, apetitul său nu era niciodată mai mare decât în aceste după-amieze târzii petrecute la St. Catherine's. Din moment ce îşi petrecea fiecare zi înconjurat de mâncare la restaurant, adesea uita să mănânce, în vreme ce aici, dacă nu avea grijă să se abţină, era în stare să termine toată farfuria de fursecuri. Sau cel puţin la fel de rău cum aş răsfaţa-o eu dacă aş avea posibilitatea. Ne-au răsfăţat pe amândoi, de fapt. Mâncare bună. O sticlă de vin de douăzeci de dolari la cină în fiecare seară.

  — Trebuie să fi fost ciudat să nu o aveţi pe Janine lângă voi de data asta.

  — A fost şi ea invitată, zise Miles, surprins de atitudinea defensivă care se simţea în glasul lui.

  — Eu n-am spus că n-a fost invitată, Miles.

  — Am avut destule lucruri la care să mă gândesc chiar şi fără ea acolo. Casa lor e pe o fâşie de plajă privată şi cam o femeie din două făcea plajă în pielea goală. Bănuiesc că Peter şi Dawn fac acelaşi lucru, când nu suntem noi acolo. Dacă avea cumva urme de la costumul de baie pe pielea bronzată, eu unul nu le-am văzut.

  — Dar Peter? întrebă părintele Miles. El avea urme de la costumul de baie?

  — Nu mi-a dat prin cap să mă uit, răspunse Miles, zâmbind. Părintele Mark se uită la el, surâzând la rându-i.

  — Miles, eşti un adevărat maniheist. Dimineaţa te dai în vânt după slujba de la biserică, iar după-amiaza după părţile corpului rămase nebronzate ale soţiei prietenului tău. În orice caz, cu ce ziceai că se ocupă ei?

  — Scriu seriale de comedie pentru televiziune. Săptămâna viitoare pe vremea asta, cred că vor închide totul cu lacătul şi vor zbura înapoi la Los Angeles. Ar trebui să vezi şi tu casa aia care stă goală zece luni pe an.

  Părintele Mark dădu din cap, dar nu zise nimic. Deprins cu înclinaţiile politice ale preotului, Miles ştia că el nu era în favoarea bogăţiilor personale şi cu atât mai puţin era de acord cu risipa ostentativă.

  — Peter mi-a zis ceva ciudat, dacă stau să mă gândesc, continuă Miles, deşi se hotărâse să nu sufle o vorbă nimănui despre asta. Mi-a zis că el şi Dawn erau uimiţi că eu şi Janine am reuşit s-o lungim atâta, având în vedere cât de nefericiţi eram împreună. De ani de zile ne admirau pentru cum ne-am chinuit să ne depăşim problemele.

  Părintele Mark surâse.

  — Aminteşte-ţi, totuşi, că oamenii din Los Angeles au aşteptări destul de reduse atunci când vine vorba despre înfruntarea greutăţilor conjugale.

  Miles ridică din umeri, oarecum încuviinţând spusele preotului.

  — Cred că am fost doar uimit să aflu că aşa ne-au văzut oamenii în tot timpul ăsta.

  — Nepotriviţi, vrei să zici? Miles rămase pe gânduri.

  — Nu prea la asta mă refeream. Mai degrabă la faptul că oamenii ne vedeau nefericiţi. Eu n-am fost chiar atât de nefericit… sau cel puţin n-am ştiut că eram. E atât de ciudat ca prietenii tăi să ajungă la concluzia asta. Vreau să zic, dacă eram atât de nefericit, nu trebuia să-mi dau seama de asta?

  — Se poate să fie cum zici, răspunse părintele Mark. Dar nu e neapărat necesar.

  Miles oftă.

  — Janine ştia. Trebuie să-i recunosc meritul ăsta. Cel puţin ea Ştia cum se simţea.

  În acel moment, cei doi bărbaţi auziră pe hol târşâitul unor picioare încălţate în papuci. Părintele Mark închise ochii, de parcă l-ar fi lovit o durere de cap bruscă. După o clipă, părintele Tom, cu părul lui cărunt răvăşit, cu gulerul strâmb, intră şi îl fixă pe Miles cu o privire ameninţătoare.

  — Vrei să stai cu noi, Tom? sugeră părintele Mark, cu siguranţă în încercarea de a preîntâmpina problema care se anunţa, îţi fac o cană fierbinte de cacao dacă promiţi că te porţi frumos.

  Părintelui Tom îi plăcea de obicei ciocolata caldă, mai ales atunci când nu trebuia să şi-o facă singur, dar se părea că era mai însetat de o confruntare zdravănă.

  — De unde a apărut ticălosul ăla afurisit? bombăni el.

  Miles, la fel de nerăbdător să-i dea peste nas preotului bătrân, încercase să se ridice în picioare pentru a-i întinde mâna, dar nu părea aşa de uşor să se scoale, din moment ce nici cămăruţa, nici masa nu se mişcau din loc.

  — Acesta nu e deloc un ticălos afurisit, Tom, zise părintele Mark pe un ton calm. Acesta este Miles, cel mai credincios dintre enoriaşii noştri. Tu l-ai botezat şi tot tu i-ai cununat părinţii.

  — Ştiu cine e, zise părintele Tom. El e un cap sec, iar mama lui era o curvă. I-am spus-o şi ei.

  Miles se aşeză la loc. Nu era prima oară când bătrânul, îndemnat de Dumnezeu ştie ce, îi aruncase o singură privire lui Miles şi trântise deja o părere proastă despre caracterul lui moral, deşi până acum n-o insultase niciodată pe mama lui Miles. Cuvintele se datorau cu siguranţă demenţei bătrânului, dar pentru a doua oară în acea după-amiază Miles se gândi pentru un moment cât de mult l-ar fi satisfăcut să mai trimită încă o fiinţă umană pe lumea cealaltă. De data asta, un preot.

  — Uită-te la el. Uită-te la faţa aia. El ştie că spun adevărul, zise bătrânul, măsurând cu privirea salopeta pătată de var a lui Miles. E un depravat murdar, asta e. Îşi aduce murdăria în casa mea.

  Părintele Mark oftă.

  — Te înşeli cu totul, din nou, Tom. În primul rând, nu e casa ta.

  — Ba e, zise el.

  — Ba nu, casa aparţine parohiei, după cum bine ştii. Părintele Tom păru să reflecteze asupra nedreptăţii acestei rânduieli, apoi, în cele din urmă, ridică din umeri.

  — Şi Miles nu e un depravat, zise preotul mai tânăr. E plin de var pentru că s-a oferit să ne zugrăvească biserica, ai uitat? Pe gratis?

  Bătrânul se uită cu coada ochiului la colegul său mai întâi, apoi la Miles. Cum întotdeauna fusese o persoană cumpătată până la extrem, ar fi fost de aşteptat ca părintele Tom să se potolească la auzul acestor cuvinte, dar în loc de aşa ceva, el continuă să se uite cu înverşunare, de parcă ar fi vrut să spună că nici o faptă bună nu ar fi putut ascunde răul înrădăcinat în sufletul lui Miles.

  — Oi fi eu bătrân, recunoscu el, dar tot pot să recunosc un cap sec când văd unul.

  Părintele Mark, ajuns la capătul răbdării, se ridică de la masă şi îl luă pe după umeri, întorcându-l către el cu blândeţe, dar şi cu fermitate.

  — Tom, zise el, uită-te la mine. Cum el continua să îl fixeze pe Miles cu privirea aceea ameninţătoare, părintele Mark îşi puse vârfurile degetelor pe bărbia ţepoasă a bătrânului, rotindu-i capul către el.

  — Uită-te la mine, Tom.

  În cele din urmă, bătrânul îşi întoarse privirea, iar expresia din ochii lui trecu dintr-odată de la scârbă la ruşine.

  — Tom, îi zise părintele Mark, mai ţii minte ce-am vorbit mai devreme?

  Dacă îşi amintea, bătrânul nu o arătă deloc în timp ce se uita la părintele Mark cu ochii lui roşii şi umezi.

  — Îmi pare rău că nu te simţi bine astăzi, dar acest gen de purtare este intolerabil. Îi datorăm nişte scuze prietenului nostru.

  Lui Miles i se păru că părintele Tom arăta la fel ca un copil dojenit, pe care un părinte iubitor îl convingea, împotriva tuturor instinctelor sale, că se purtase urât. Se uită iar la Miles, încercând să-şi dea seama dacă era cu putinţă să-i datoreze scuze unui asemenea om, apoi se întoarse către privirea severă a părintelui Mark. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul destul de mult pentru ca Miles să înceapă să se foiască pe scaun, dar într-un sfârşit părintele Tom se întoarse către Miles şi îi spuse:

  — Iartă-mă.

  Miles nu ezită nici o clipă.

  — Desigur, părinte Tom. Şi mie îmi pare rău. Şi chiar îi părea rău. Oricât de mult l-ar fi satisfăcut, nu era frumos să omori un preot în vârstă, ceea ce mai însemna şi că nu era frumos să-ţi doreşti aşa ceva.

  — Gata, zise părintele Mark, aşa mai merge. Nu-i aşa că-i mai bine să fim toţi prieteni?

  Părintelui Tom asta păru să îi sune foarte ciudat şi începu din nou să se uite lung la Miles, susţinându-i privirea câteva momente înainte să dea din cap şi să-şi târască picioarele afară din cameră. Miles nu putea fi sigur, dar avu senzaţia că auzise din nou exclamaţia „cap sec afurisit” ieşind din gura bătrânului în drumul său pe hol.

  Părintele Mark continuă să se uite la uşă în timp ce sunetul picioarelor târşâite se auzea din ce în ce mai înfundat. Expresia de pe chipul preotului mai tânăr nu era chiar atât de îngăduitoare cum ar fi fost de aşteptat din partea unui om al bisericii.

  — E în regulă, îl asigură Miles. Părintele Tom şi cu mine o ţinem aşa de mult timp, ştii şi tu. Nu mai e în apele lui.

  — Aşa crezi? îl întrebă părintele Mark.

  — Nu e vina lui că toate lucrurile astea ies la suprafaţă acum.

  — Adevărat, zise părintele Mark. Înţeleg că ţine toate astea închise în el, totuşi. Înţeleg până şi de ce răbufnesc toate în momente ca acesta, dar cum crezi tu că s-au strâns înăuntrul lui?

  — Păi…

  — Ştiu. Părintele Mark rânji.

  — E o întrebare eternă, la care găsim răspunsul chiar în Facere. Cu toate acestea, îmi pare rău că a spus ceea ce a spus. Nu ştiu de unde scoate toate lucrurile astea. Probabil că nici măcar nu şi-o mai aminteşte pe mama ta.

  Miles se strădui să se gândească la această posibilitate, într-adevăr, bătrânul cam avea mintea rătăcită. Problema era însă că nu o luase razna cu totul, căci în ochii părintelui Tom, mai ales când era foarte furios, părea să scapere atât inteligenţa, cât şi memoria.

  — De fapt, m-am gândit mult la ea în ultima vreme, zise Miles, adăugând: Habar n-am de ce. Deşi ştia foarte bine de ce. Vacanţa la Vineyard era de vină, aşa cum se întâmpla în fiecare vară.

  Afară, ploaia începuse să ropotească din nou, mai tare acum sub cerul încărcat de nori. Miles îşi împinse cana de cafea goală către mijlocul mesei.

  — Se pare că n-o să prea pot vărui nimic azi, zise el, strecurându-se afară din colţul bucătăriei. Cumva reuşise să golească iar farfuria de fursecuri, iar Miles chiar îl putea simţi pe ultimul pus de-a curmezişul în gâtul său.

  Cei doi bărbaţi ieşiră împreună pe verandă, unde rămaseră o vreme, ascultând ploaia.

  — Câte zile mai ai la peretele de la nord? întrebă părintele Tom, privind îndelung clădirea bisericii.

  — Vreo câteva, răspunse Miles. Poate doar mâine şi poimâine dacă se îndreaptă vremea.

  — Ar trebui să te opreşti la atât, îl sfătui părintele Mark. Am mai auzit nişte bombăneli pe la dioceză. S-ar putea să ne trezim pe drumuri în curând. Bănuiesc că doar bietul Tom ne-a salvat până acum.

  Deja de mai bine de un an stăruiau zvonurile despre unirea parohiei St. Catherine cu Sacred Heart, aflată în cealaltă parte a oraşului. Empire Falls, o localitate care odinioară era atât de dotată cu catolici încât putea susţine ambele parohii, îşi pierduse avântul religios odată cu locuitorii. Acum singurul motiv pentru care continuau să existe amândouă bisericile era că la Sacre Coeur, aşa cum era cunoscută încă Sacred Heart de către majoritatea enoriaşilor canadieni francezi, era nevoie de un pastor vorbitor de franceză. Altminteri, cele două parohii ar fi putut fi unite cu mulţi ani în urmă. Părintele Mark bănuia că Sacre Coeur avea să supravieţuiască şi că el avea să fie expediat în altă parte. Nu vorbea franceză, în vreme ce părintele Tibideaux era bilingv.

  Ceea ce nu se lămurise încă era ce aveau să facă cu părintele Tom. Deşi existau cămine pentru bătrâni pentru preoţi ieşiţi la pensie, mai ales pentru cei bolnavi, demenţa lui, care oscila între obscenitate şi pură blasfemie, îi făcea pe cei din dioceză precauţi în privinţa plasării sale printre preoţii bătrâni, dar altfel normali, dintre care cea mai mare parte slujise prea mult şi prea bine pentru a le mai pune credinţa la încercare în ultimii lor ani prin prezenţa unui bătrân senil al cărui cuvânt preferat era „cap sec”. Pe deasupra, părintele Mark reuşea să-l stăpânească pe bătrânul preot, care locuise în casa parohială de la St. Catherine peste patruzeci de ani şi se simţise bine acolo. Într-un anumit sens, chiar era casa lui, aşa cum susţinea el. De asemenea, nu putea fi trecut cu vederea faptul că existau cuvinte şi mai urâte decât „cap sec”, iar dacă dioceza încerca să-l mute, poate că părintele Tom ar fi început să le folosească. După ce asistaseră la câteva scene de-ale bătrânului, mai mulţi credincioşi catolici de la St. Catherine trecuseră la cultul episcopalian, alţi câţiva deveniseră agnostici convinşi, iar episcopul nu voia să-l lase să influenţeze şi alţi preoţi. Nu, dioceza părea să creadă că îl avea sub control pe părintele Tom, iar până de curând nici nu dăduse semne că ar fi avut de gând să rupă pactul nescris al stării sale de detenţie.

  — Ai înţeles cumva şi pe unde te-ar putea trimite? întrebă Miles.

  — Nu prea, răspunse părintele Mark. Bănuiesc că n-au terminat cu pedepsele în ceea ce mă priveşte, totuşi. Avea un doctorat în iudaism, iar cel mai bun post pentru el ar fi fost la vreun centru catolic de la vreun colegiu sau universitate. Acela era tipul de poziţie pe care o ocupase în Massachusetts înainte să facă greşeala de a se alătura unui grup de demonstranţi care săriseră gardul unei instalaţii militare din New Hampshire şi fuseseră arestaţi pentru că se apucaseră să dea cu ciocanul într-o carcasă impermeabilă a unui submarin nuclear, act pe care părintele Mark îl considerase simbolic, dar pe care comandantul bazei, un om care nu ştia de glumă şi nici de nuanţe, îl interpretase ca pe un act de sabotaj şi trădare^ Nu că acest protest ar fi fost singura gafă a părintelui Mark. În timp ce preda şi slujea ca pastor la centrul catolic al universităţii, părintele Mark mai făcuse şi un Program care se difuza la radio duminică dimineaţa şi care îi stârnise furia episcopului după ce tânărul preot îi propovăduise beneficiile monogamiei afectuoase, „indiferent de orientarea sexuală a băiatului”, unui tânăr care sunase în timpul programului, pe care îl şi sfătuise, de fapt, să-şi pună încrederea în nesfârşita milostenie şi putere de înţelegere a Domnului. Se pare că pe preoţii tineri, prea şcoliţi, despre care se spunea că erau gay şi care se treziseră vociferând tot soiul de sfaturi liberale, îi făcuseră pachet şi-i expediaseră în Empire Falls, probabil în speranţa ca Dumnezeu să le îngheţe pliscurile păcătoase.

  — Sper să n-aibă vreo misiune mai urâtă de-atât pentru tine, zise Miles, încercând să-şi imagineze cum ar putea fi acea misiune.

  Părintele Mark dădu din umeri, uitându-se lung la biserica văruită pe jumătate.

  — Ei nu-ţi pot face nici un rău decât dacă îi laşi tu. Eu unul desigur că nu regret că am ajuns aici, la St. Catherine. A fost o perioadă nemaipomenită. Şi n-aş fi vrut să ratez ocazia de a-mi face un prieten ca tine.

  — Ştiu, zise Miles. Nici eu. Apoi, după un moment, adăugă: Mă întreb ce se va întâmpla cu biserica.

  — E greu de spus. Unele dintre bisericile astea vechi şi frumoase sunt cumpărate şi renovate, ca să le transforme în teatre, centre artistice, chestii de genul ăsta.

  — Nu cred că aici ar merge aşa ceva, spuse Miles. În Empire Falls, arta se bucură de şi mai puţin interes decât religia.

  — Şi totuşi ar fi bine să te opreşti din lucru după ce termini partea de la nord. Dacă lucrurile continuă la fel, te-ai putea trezi că zugrăveşti viitoarea biserică baptistă din Empire Falls.

  CASA în care crescuse el pe Long Street era pusă în vânzare de mai bine de un an, iar Miles parcase peste drum, încercând să-şi închipui ce fel de om ar fi cumpărat-o în starea în care se afla. Prispa laterală, periculos de şubredă chiar din vremea copilăriei sale, fusese dărâmată, fără a fi reconstruită sau înlocuită după aceea, iar în locul de unde fusese smulsă rămăseseră patru dâre urâte, nevăruite. Oricine ieşea din casă pe uşa din spate, singura pe care Miles o folosise vreodată, era întâmpinat acum de o cădere liberă de doi metri într-un strat de buruieni şi capace de roată ruginite. Restul clădirii era înnegrit de timp şi de paragină, prispa din faţă înclinându-se aiurea în nenumărate direcţii, de parcă toată casa ar fi fost construită pe o falie. Până şi anunţul DE VÂNZARE de pe terasă era căzut într-o rână.

  Mai multe familii închiriaseră casa de la moartea mamei lui, dar se părea că niciuna nu se arătase prea interesată să facă ceva pentru prevenirea sau chiar împiedicarea surpării ei. Desigur, Miles trebuia să fie cinstit şi să recunoască faptul că această decădere începuse chiar în timpul şederii familiei Roby acolo. Pe strada aceea, care fusese odinioară o străduţă curată şi locuită de familii din clasa de mijloc, casa lor şi cea de alături, care era a familiei Minty, fuseseră primele care anticipaseră, prin starea lor de deteriorare, decăderea întregului cartier. Tatăl lui Miles, deşi fusese zugrav, nu se arătase niciodată atras de ideea de a vărui vreo casă în care se întâmpla să locuiască el însuşi. În timpul verii era ocupat cu diferite slujbe pe coastă, iar prin octombrie se declara „sătul de văruit”, deşi uneori putea fi convins să se întoarcă la muncă o săptămână sau două dacă proprietarul cu care aveau o înţelegere să plătească mai puţin din chirie dacă Max avea grijă să păstreze casa văruită şi cu toate reparaţiile la zi se plângea sau îi ameninţa cu datul afară. Ofticat de o asemenea interpretare strictă a înţelegerii lor, Max trecea la represalii şi se apuca să zugrăvească toată faţada în mai multe culori, cu cât mai nepotrivite împreună cu atât mai bine, care îi rămăseseră prin cutiile pe jumătate goale, pe care le şterpelise de pe unde se întâmplase să lucreze în timpul verii. Pivniţa familiei Roby era întotdeauna plină de bidoane de trei litri aşezate unul peste altul, cu capacele puse strâmb, iar pe rafturile umede şi putrezite zăceau numeroase borcane deschise pline cu terebentină, al căror miros greu răzbătea până sus pe scări, în timpul iernii. Miles era prin clasa a patra când unul dintre prietenii săi îl întrebase cum era să stai în casa aia de tot râsul, remarcă pe care Miles nu i-o repetase tatălui său, care era adevăratul responsabil pentru faţada ei bălţată, ci mamei sale, care se înroşise imediat, afişând apoi o expresie de parcă era pe punctul de a izbucni în lacrimi, după care dăduse fuga în dormitor, trântise uşa şi chiar se pusese pe plâns. Mai târziu, cu ochii roşii, îi explicase lui Miles că ceea ce se afla înăuntrul unei case (dragostea, la asta părea ea să se refere) era mai important decât orice se vedea pe dinafară (vopsea sau var, de preferat într-o singură nuanţă), dar, după ce Miles se dusese la culcare, îşi auzise părinţii certându-se, iar după aceea Max nu mai văruise casa niciodată. Acum, aspectul ei pestriţ de odinioară se transformase într-un cenuşiu uniform.

  Nu trecuse nici un minut de când Miles nu parcase pe partea de vizavi, rămânând cu ochii pironiţi înspre fereastra întunecată a camerei în care mama sa îşi începuse marşul funebru, când o maşină de poliţie dădu colţul la două sute de metri mai sus pe Long Street şi se îndreptă către el, făcând apoi un viraj brusc în mijlocul străzii şi oprindu-se abrupt atât de aproape încât bara ei de protecţie era acum la doar câţiva centimetri de cea de la Volkswagen-ul Jetta al lui Miles. La volan era un tânăr poliţist, Pe care Miles nu îl recunoscu, dar când se dădu jos din maşină, punându-şi nişte ochelari de soare care nu-şi aveau rostul pe vremea aceea mohorâtă, Miles îşi coborî geamul de la portieră.

  — Permisul şi talonul maşinii la control, zise poliţaiul tânăr.

  — E cumva vreo problemă?

  — Permisul şi talonul maşinii, repetă poliţaiul, ridicând puţin tonul.

  Miles scotoci prin torpedou după actele maşinii, apoi i le întinse pe geam împreună cu carnetul de conducere. Poliţaiul le prinse pe toate în mapa sa deschisă şi începu să noteze ceva de zor.

  — Dacă nu vă supăraţi, aţi putea să-mi spuneţi şi mie ce faceţi aici, domnule Roby?

  — Ba mă supăr, răspunse Miles, căruia aşa ceva nu i-ar fi picat bine nici măcar dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat să se afle acolo. Că un preot dus cu pluta o făcuse pe mama lui curvă, astfel obligându-l să treacă pe la casa în care crescuse, de parcă mama lui, care murise în urmă cu douăzeci de ani, l-ar fi aşteptat pe prispă, legănându-se în balansoar, nu, lui Miles nu i se părea că aceasta ar fi fost genul de explicaţie care să-l satisfacă pe un bărbat care se simţea obligat să poarte ochelari de soare într-o după-amiază ploioasă şi mohorâtă.

  — Ce aţi spus, domnule Roby?

  Lui Miles aceasta nu i se păru o întrebare serioasă, aşa că preferă să nu răspundă.

  Poliţistul tânăr mai mâzgăli ceva în formularul lui.

  — Poate că n-aţi auzit ce v-am întrebat? zise el în cele din urmă.

  — Am făcut ceva ilegal, cumva?

  Acum îi venise rândul poliţistului să tacă mâlc. Preţ de un minut întreg îl ignoră cu totul pe Miles, pesemne ca să-i demonstreze că putea să se prindă şi el în acel joc al tăcerii.

  — Ştiţi că vă aflaţi la volanul unei maşini fără să aveţi talon, domnule Roby?

  — Mi se pare că talonul maşinii e chiar în mâna dumneavoastră.

  — A expirat luna trecută.

  — Atunci mă voi ocupa de asta.

  Poliţaiul nu păru să fi auzit această remarcă, dar în loc de asta îi indică abţibildul lipit pe parbriz la ultima revizie tehnică a maşinii.

  — V-a expirat de mult termenul pentru revizia tehnică.

  — Păi atunci presupun că va trebui să mă ocup şi de asta. Nici de data aceasta poliţistul nu comentă nimic.

  — Deci în ce scop vă aflaţi aici, domnule Roby? întrebă el din nou, însă de parcă ar fi pus întrebarea pentru prima oară.

  — Am stat odinioară în casa aceea, zise Miles, arătându-i casa.

  — Aţi stat. Dar acum nu mai staţi.

  — Exact.

  Miles văzu cu coada ochiului o lumină roşie în oglinda retrovizoare şi se întoarse la fix pentru a zări Chevrolet-ul Camaro al lui Jimmy Minty trăgând pe dreapta în spatele lui. Jimmy, care fusese vecinul lui în copilărie, era cam ultima persoană de care Miles voia să se lase văzut cu maşina parcată acolo. Când Jimmy îşi coborî geamul de la portieră, poliţaiul tânăr o tăie imediat către maşina acestuia. Miles le urmări conversaţia în retrovizoare, zâmbind când poliţistul îşi scoase ochelarii de soare, în asemenea situaţii, se părea că numai poliţistul mai înalt în grad avea dreptul să-şi ţină ochelarii pe nas. Discuţia lor fu destul de scurtă, apoi Jimmy Minty întoarse maşina şi o luă înapoi pe stradă, în direcţia din care venise. Poliţistul tânăr, evident dezamăgit, îl privi dispărând, apoi se întoarse către Miles şi îi întinse permisul şi talonul expirat.

  — Ar fi o idee bună să vă ocupaţi de problema asta chiar azi, zise el, fără să mai aibă în glas tonul agresiv de adineauri.

  — Adică nu-mi daţi amendă?

  — Numai dacă vreţi dumneavoastră, domnule Roby. Miles îşi băgă permisul la loc în portofel, iar talonul în torpedoul maşinii.

  Acum că se împrieteniseră, poliţistul părea nerăbdător să se asigure că Miles nu-i purta pică pentru povestea de mai devreme.

  — Aşa că aţi locuit în casa aceea?

  Miles dădu din cap, băgându-şi în viteză maşina.

  — Zău aşa, zise poliţistul. Arată de parcă ar fi bântuită.

  BIROUL Secţiei de Autovehicule îşi desfăşura activitatea în vila Whiting, sau, mai bine zis, în „Viluţă”, o uriaşă dependinţă ridicată în mijlocul unui pâlc de copaci din spatele casei mari. Această soluţie era doar provizorie, până la încheierea lucrărilor de renovare la tribunal, a cărui cupolă se prăbuşise parţial după ultima furtună de gheaţă din iarna trecută. De atunci, justiţia niciodată prea rapidă în Empire Falls ajunsese practic pe punctul unei stagnări absolute. În afara secţiei de circulaţie, majoritatea chestiunilor legale erau procesate în apropiere de Fairhaven, iar registrul de procese de acolo era atât de înţesat de problemele ambelor oraşe, încât totul, de la autorizaţiile de construcţie şi litigiile pentru proprietăţi până la cele mai neînsemnate plângeri şi evaluări, era amânat cu luni de zile. Chiar şi cele mai simple tranzacţii, precum şi divorţul amiabil al lui Miles, păreau să fie tărăgănate la nesfârşit. Din moment ce el nu îşi dorise niciodată divorţul, asta nu îl deranja foarte tare. De fapt, primăvara trecută chiar sperase ca amânările să o facă pe Janine să se răzgândească, deşi acum îi era destul de clar că ea era foarte hotărâtă să se mărite cu Silver Fox şi că dădea vina pe Miles pentru această întârziere a actelor de divorţ, care îi stricase planurile de a se mărita în timpul verii. Era atât de hotărâtă să se mărite cu Walt Comeau de îndată ce se încheiau procedurile de divorţ, încât Miles începu să suspecteze că, în vreun colţişor al minţii ei, a cărui funcţionare rămânea un mister pentru el, Janine îşi dădea seama că această a doua căsătorie nu era decât o nebunie pe care trebuia s-o comită repede, înainte să-şi vină în fire.

  Miles parcă maşina în micul spaţiu amenajat între corpul principal al clădirii, acum sediu al Muzeului şi al Societăţii de istorie din Dexter County, şi viluţă, care găzduia, pe lângă sediul provizoriu al Secţiei de Autovehicule, şi birourile permanente ale Comisiei pentru Planificare şi Dezvoltare din Empire Falls, care în ultimii zece ani ajunsese de râsul curcilor, din moment ce nimeni nu mai dezvoltase nimic în Empire Falls în acea perioadă, la fel cum nimeni nu-şi făcea nici un fel de plan de dezvoltare. Doamna Whiting, în calitatea ei de preşedintă a consiliului director, avea totuşi un birou acolo, iar când Miles îi văzu Lincoln-ul parcat în faţă, se grăbi să traverseze curtea şi să treacă repede, înainte ca ea să-l poată zări de la fereastră. Evitase discuţia despre Empire Grill încă de la revenirea sa din concediu, şi, în ciuda faptului că treburile mergeau din ce în ce mai bine la restaurant, era şi mai puţin dispus decât de obicei să petreacă o după-amiază cu nasul în chitanţe şi făcând tot felul de estimări.

  O dată ajuns înăuntru în siguranţă, se aşeză la o coadă scurtă şi îşi aşteptă rândul în faţa unui ghişeu pe care scria AUTO. Întreaga tejghea din lemn de mahon fusese adusă, îşi dădu el seama, de la tribunal şi nu încăpea nici o îndoială că avea să fie transportată înapoi acolo. Celelalte obiecte de mobilier, inclusiv tablourile şi fotografiile de bărbaţi din familia Whiting care decorau acum pereţii, toate aparţineau colecţiei muzeului. Miles se uită atent la aceşti bărbaţi în timp ce aştepta să-i vină rândul la coadă. Pentru nişte descendenţi în linie directă aşa cum erau, nu prea semănau între ei, se gândi Miles, cu o singură excepţie. Chiar şi în tinereţe, toţi păreau mult prea bătrâni, ori poate doar distinşi, cu părul albit, cu sprâncenele împietrite deasupra ochilor cugetători. Sau poate că pur şi simplu fuseseră imortalizaţi în timp ce se gândeau cu satisfacţie că istoria oraşului Empire Falls, sau chiar a întregului ţinut Dexter County, era într-un fel sau altul istoria propriei lor familii.

  După câteva minute, Miles observă Chevrolet-ul Camaro al lui Jimmy Minty parcând în faţă. Lăsând maşina cu cheile în contact, poliţistul se dădu jos şi se apropie de clădirea micuţă, întorcându-se în dreptul aleii care ducea la secţia auto şi traversând curtea ca să ajungă în spatele clădirii. Miles îl urmări cu privirea până când bărbatul din spatele lui la coadă îl bătu pe umăr şi îi arătă că îi venise rândul la ghişeu. Când ajunse în faţa gemuleţului, Miles completă cecul pentru noul talon şi îl strecură prin deschizătură. Când femeia din spatele ghişeului îi zâmbi şi îi spuse, 3ună, Miles”, el îşi dădu seama că era o fostă colegă din liceu. Marcia, sau cel puţin aşa scria pe ecusonul ei. Ce era oare mai probabil, se întrebă Miles, ca el şi Marcia să fi trăit atâta vreme în acelaşi orăşel fără să se întâlnească sau ca el să dea peste Jimmy Minty de două ori într-o jumătate de oră?

  — Mai ţine-ţi maşina asta încă un an sau doi şi va trebui să te plătim noi să-i faci revizia tehnică, comentă funcţionara când văzu suma trecută pe cecul completat de Miles.

  — N-aş avea nici o problemă cu asta, Marcia, îi spuse Miles, sperând ca ea să tragă concluzia că, după atâţia şi atâţia ani, el îşi mai amintea cum o chema.

  — Uite şi noile tale plăcuţe de înmatriculare cu piţigoi de munte, zise ea, întinzându-i-le pe sub geam.

  — Da' ce s-a întâmplat cu alea care aveau homari pe ele?

  — Oamenii din afara statului îşi băteau joc de ele. Spunea că homarii arătau, de fapt, ca nişte gândaci de bucătărie.1

  Miles se uită cu atenţie la noile plăcuţe, care nu i se păreau cu nimic mai bune decât cele de dinainte, deşi homarii chiar arătaseră ca nişte gândaci de bucătărie.

  — Sper că asta nu înseamnă că va trebui să ne punem pe mâncat piţigoi acuma.

  — S-ar putea ajunge şi la asta, dacă lucrurile nu se redresează, zise ea. Şi am mai auzit, totuşi, că ar fi apărut cineva interesat să cumpere fabrica.

  Miles se gândi s-o întrebe unde auzise aşa ceva. La urma urmei, biroul Comisiei pentru Planificare şi Dezvoltare se afla la câţiva paşi, aşa că exista posibilitatea ca ea să fi aflat ceva din sursă sigură. Dar era mult mai probabil ca ea să fi tras cu urechea la vreo conversaţie a oamenilor care stăteau la coadă în faţa ei, să fi auzit pe cineva care-şi băuse cafeaua de dimineaţă la Empire Grill.

  Pe altă fereastră putea fi văzut Jimmy Minty, stând în faţa uşii Comisiei pentru Planificare şi Dezvoltare din Empire Falls, prins într-o discuţie cu cineva care, din cauza unghiului, nu putea fi văzut, deşi Miles deduse imediat că trebuia să fie doamna Whiting. Însă reuşi să reconstituie dialogul din gesturile poliţistului, care asculta acum în aceeaşi postură în care îl ascultase pe el tânărul poliţist cu vreo jumătate de oră în urmă, dar de <notă>

  1 în statul Maine, specialiştii au dezvoltat un plan special pentru protejarea speciilor pe cale de dispariţie. Astfel, pentru a obţine fonduri, s-a apelat la cotizaţii voluntare, ulterior deductibile din taxa percepută pentru plăcuţele de înmatriculare, care se reînnoiesc anual. Intre diferitele designuri folosite pentru plăcuţele de înmatriculare, unele conţineau desenul unui homar, ulterior schimbat cu un piţigoi de munte.

  </notă> această dată Minty fu cel care trebui să-şi scoată ochelarii de soare. Miles îl văzu dând din cap o dată, de două ori, de trei ori, de parcă ar fi răspuns unor instrucţiuni precise. Să i se fi părut oare lui Miles sau Minty chiar aruncase o privire fulgerătoare înspre biroul auto şi apoi se întorsese repede, de parcă i s-ar fi spus să nu se uite într-acolo?

  — Nu crezi? îi spunea Marcia în acel moment.

  — Îmi cer scuze, zise Miles, întorcându-şi privirea asupra ei. Ce să nu cred?

  — Am zis că a cam venit vremea să mai dea şi pe la noi norocul.

  — A cam venit, aşa-i, încuviinţă Miles. Asta în cazul în care norocul era problema. Iar el se cam îndoia de asta, în sinea lui. Problema cu măsurarea probabilităţii matematice era că trebuia să porneşti de la premisa că circumstanţele pe care le observi sunt determinate de hazard.

  Afară, Jimmy Minty dădu încă o dată din cap înainte să traverseze din nou curtea şi să facă repede cale întoarsă către maşină, să se urce în ea şi să dea înapoi în stradă, pe Empire Avenue. Miles aşteptă să-l vadă dispărând după colţ, apoi îşi strecură sub braţ noile plăcuţe de înmatriculare şi se îndreptă către uşă. Înainte să apuce să se declare scăpat, se auzi târâitul telefonului lui Marcia şi apoi vocea acesteia, spunând:

  — Da, este, pronunţând apoi numele lui. El se gândi că poate reuşea să îşi vadă de drum, prefăcându-se că n-o auzise. Dar pe urmă se răzgândi.

  DOAMNA Whiting vorbea la telefon când el bătu la uşă şi intră, dar ea îl observase prezenţa şi îi făcu semn să ia loc. Cu toate acestea, Miles nu avea de gând să se aşeze pe scaun înainte să cerceteze atent încăperea în căutarea bătrânului tovarăş al doamnei Whiting, o fioroasă pisică neagră pe nume Timmy. Miles era alergic la pisici în general şi la pisica doamnei Whiting în particular. Erau mult prea rare ocaziile în care întâlnirile cu motanul nu îl lăsau pe Miles plin de zgârieturi şi gâfâind la limita sufocării.

  Doamna Whiting zâmbi şi acoperi receptorul cu mâna.

  — Poţi să stai liniştit, îl asigură ea. L-am lăsat pe Timmy acasă.

  — Sunteţi sigură? întrebă Miles, care se simţea oricum, numai relaxat nu. Pisica în cauză, după părerea lui Miles, era înzestrată cu multe puteri supranaturale, inclusiv cu darul de a apărea din senin, când te aşteptai mai puţin.

  — Ce caraghios eşti, băiete dragă, îi răspunse ea, după care se întoarse la conversaţia telefonică. Relaţia lor de douăzeci de ani, după cum se gândea adesea Miles, putea fi rezumată în acele cinci cuvinte. Încă de la început, când Miles era coleg de liceu cu fiica ei, Cindy, doamna Whiting îi spunea „băiete dragă”, deşi Miles se îndoia că îi era drag în vreun fel sau altul. Şi întotdeauna îi plăcuse să declare că lucrurile pe care le spunea el erau „caraghioase”, în ciuda unui comportament care sugera că nu găsea nimic distractiv în ele.

  Biroul Comisiei pentru Planificare şi Dezvoltare, în care Miles nu mai intrase niciodată până în acea zi, era spaţios, iar de-a lungul unui perete se afla o machetă enormă a centrului oraşului Empire Falls, atât de evident idealizat încât el nu-şi putu da seama pe moment că se uita la oraşul în care trăia de o viaţă întreagă. Străzile erau mărginite de copaci miniaturali de plastic de un verde strălucitor, iar clădirile erau atât de proaspăt zugrăvite, străzile atât de curate, încât primul gând care îi dădu prin cap lui Miles fu că aceasta era viziunea unui artist asupra înfăţişării oraşului într-un viitor îndepărtat, după finalizarea vreunui proiect costisitor şi ambiţios de revitalizare. Însă la o privire mai atentă îşi dădu seama că macheta nu înfăţişa viitorului oraşului, ci trecutul său. Astfel, se gândi Miles dintr-odată, arăta Empire Falls pe vremea copilănei lui, şi băgă de seamă câteva magazine pe Empire Avenue care fuseseră demolate în ultimii zece ani, lăsând în urma lor o grămadă de noi spaţii de parcare. Empire Grill, atât de ignorat în viaţa reală, arăta în acea miniatură de parcă doamna Whiting i-ar fi dat lui Miles fiecare bănuţ pe care el i-l ceruse vreodată.

  Pe o plăcuţă de argint fixată sub machetă scria: „EMPIRE FALLS, CIRCA 1959.” Oraşul adevărat desigur că nu arătase niciodată atât de prosper. Chiar din 1959, zidurile de cărămidă ale fabricii de textile şi ale celei de cămăşi care pe machetă erau de un roşu aprins prinseseră deja o nuanţă brun-roşiatică, aproape neagră pe alocuri, din cazul umezelii şi a funinginii. Iar râul care trecea printre ele fusese reprezentat albastru ca cerul senin. Asta chiar că e caraghios, se gândi Miles. Mai mult ca sigur că singura dată când râul Knox fusese atât de albastru în ultimii o sută de ani a fost când fabrica de textile deversase vopsea albastră în apele lui. Dar şi mai caraghioasă i se părea ideea ca un asemenea trecut nostalgic să-şi fi găsit locul în biroul pentru planificare şi dezvoltare al oraşului. În mod evident, planul comisiei era să dea timpul înapoi.

  Elijah Whiting, al cărui portret sever privea de sus înspre machetă, nu reuşise să descopere hazul acestei situaţii. La fel precum ceilalţi iluştri Whiting din cameră, bătrânul Elijah afişa o expresie fioroasă şi avea acelaşi cusur în zona buzelor. Toţi îi aminteau lui Miles de cineva, dar nu putea să-şi dea seama de cine anume.

  Când doamna Whiting spuse la revedere şi închise, făcu asta cu atâta indiferenţă, încât Miles nu se putu abţine să se întrebe dacă chiar fusese prinsă într-o discuţie la telefon sau se folosise cumva de pretextul acesta pentru a-l studia cu atenţie pe el. În prezenţa ei, această senzaţie de a fi măsurat cu privirea nu era chiar neobişnuită. Apoi ea se răsuci cu scaun cu tot, se lăsă pe spate şi îl privi pe Elijah Whiting.

  — Toţi erau duşi cu pluta, ştii. Într-un fel sau altul. Se vede asta în ochii lor, o scânteie care pâlpâie acolo, dacă te uiţi cu atenţie.

  Miles chiar se uită, deşi nu văzu nimic din ceea ce ar fi trebuit să vadă. Zări o anumită umbră de fanatism, de bigotism poate, dar în nici un caz de nebunie.

  — Presupun că ai auzit poveşti despre acest distins înaintaş pe când erai copil, nu?

  — Nu, nu cred.

  — Se spune că şi-a fugărit nevasta chiar în această cameră, cu o lopată în mână, cu care avea de gând să-i crape capul.

  — Nu se poate ca ceva de genul acesta să se fi întâmplat vreodată aici, zise Miles, arătând spre machetă, pe care numai domeniul familiei Whiting nu arăta prea diferit faţă de cum era în realitate. Dintr-odată, lui Miles îi dădu prin cap că probabil însăşi doamna Whiting comandase macheta. Idealizând astfel restul oraşului, ea chiar reuşise să ascundă adevărul că bogăţiile şi vitalitatea sa fuseseră stoarse de câteva generaţii din aceeaşi familie. O interpretare cinică, poate, dar aşa se explica şi de ce casa pe care CB. Whiting o construise dincolo de râu nu apărea deloc pe machetă. Dincolo de Podul de Fier se întindea o vegetaţie luxuriantă, doar copaci verzi şi coline vălurite.

  — Acum că te văd stând acolo, îmi vine o idee interesantă, zise bătrâna, deşi Miles se îndoia, înainte ca ea să apuce să continue, că brusca ei intuiţie era pe măsura senzaţiei care îl încerca pe el.

  — Tu ar trebui să fii primar.

  — Al machetei? zise Miles zâmbind. Cam atâta mi-aş putea permite. Să fii primar în Empire Falls însemna să munceşti fiill-time şi să fii plătit ca pentru o slujbă part-time, deşi se dovedise că ultimii primari găsiseră o cale de a-şi suplimenta veniturile.

  — Eşti prea modest, băiete dragă. Eu întotdeauna m-am gândit că ar trebui să candidezi la un post cu implicaţii politice.

  Miles se hotărî să nu-i mai aducă aminte că el chiar candidase de două ori ca membru în consiliul elevilor şi fusese ales de fiecare dată.

  — Îmi oferiţi cumva postul?

  — Acum supraestimezi proporţiile influenţei mele, băiete dragă,. Ea zâmbi.

  — În privinţa asta semeni cu mama ta. Dar, în fond, lumea întotdeauna confundă voinţa cu puterea, nu crezi? Am şi o teorie despre cauzele acestui fenomen, dacă te interesează.

  — Adică aveţi o teorie despre cauzele pentru care semăn cu mama, întrebă Miles, luând loc în cele din urmă, sau despre motivele pentru care lumea confundă voinţa cu puterea?

  — A doua variantă, zise ea.

  — Oricum, nu se ascunde nimic misterios în faptul că semeni cu mama ta, nu? Tatăl tău nu e chiar genul de bărbat care să te facă să vrei să-i calci pe urme. Nu, oamenii confundă puterea cu voinţa pentru că prea puţini dintre ei au o idee clară despre ceea ce vor. În lipsa oricărei cunoaşteri, voinţa rămâne neputincioasă. O pută bleaga, ca să zic aşa. Ea îl privi fix, ridicând o sprânceană.

  — Despre puţinii norocoşi care chiar ştiu ce vor se spune că au acea putere a voinţei.

  — Doar de atâta e nevoie?

  — Păi să spunem că asta e un punct de pornire.

  Miles îşi permise să se aşeze mai comod pe scaunul său. Mai mult decât orice altă persoană pe care o cunoştea el, doamna Whiting avea îndemânarea de a-l atrage în conversaţii pe care el altminteri le-ar fi evitat. Motivul părea să fie că întotdeauna concluziile ei erau diametral opuse concluziilor lui.

  — Aşa că dumneavoastră credeţi că fiinţele umane sunt destinate să ştie ce vor?

  Doamna Whiting oftă.

  — Acel „destinate” îmi dă de înţeles că ai revenit la vechile tale şmecherii, băiete dragă, privind totul dintr-un punct de vedere religios. Nu merge aşa dacă ai de gând să ajungi primar.

  — Dar n-am de gând, sublinie el. Cel puţin nu primar al oraşului Empire Falls în 1959.

  — Dar tocmai aici te porţi prosteşte, băiete dragă. Cei mai mulţi americani ar vrea să fim în 1959 acum, poate adăugând doar televiziunea prin cablu şi cănile de cappuccino.

  — Asta e ceea ce vor ei sau ceea ce ei cred că vor? Persoana la care se gândea când spunea asta era Janine. Viitoarea sa fostă soţie nu şovăia niciodată când venea vorba despre ceva ce-şi dorea, numai că pe urmă se simţea uşor dezamăgită de achiziţia lucrului dorit. Miles însuşi era un bun exemplu pentru această teorie. Silver Fox, deşi el nici măcar nu bănuia încă, avea să fie alt exemplu.

  — Asta nu e o diferenţiere chiar atât de folositoare, nu-i aşa? Ce înseamnă dorinţa decât gândire? Dar, de dragul conversaţiei, hai să zicem că-ţi accept condiţiile şi o luăm iar de la început. Adam şi Eva. Ei ştiau ce voiau, nu crezi?

  — Mă îndoiesc, zise Miles, tot de dragul conversaţiei. Până când li s-a interzis.

  — Întocmai, băiete dragă. Însă odată ce li s-a interzis, nu au fost chinuiţi de nici un fel de îndoieli am dreptate?

  — Nu. Doar de regrete.

  — Tu îţi închipui că dacă ar fi refuzat fructul interzis ar fi fost mai fericiţi? Că asta i-ar fi salvat de la regrete sau că ar fi dat un nou înţeles noţiunii de regret?

  Avea şi ea dreptate.

  — Probabil că asta n-o să ştim niciodată.

  — Eu una cu siguranţă nu voi apuca să aflu, băiete dragă, dar şi eu, asemenea strămoşilor noştri, nu am rezistat la prea multe ispite. Tu, pe de altă parte… Lăsă ideea suspendată în aer. Doamna Whiting nu se obosise vreodată să ascundă faptul că îl considera pe Miles un studiu de caz în domeniul reprimării.

  — Te-ai simţiţi bine în concediu?

  — Minunat, zise el, care îşi dorea din tot sufletul ca bătrâna să înţeleagă că şi alţii se puteau distra.

  Doamna Whiting se uită lung la el, cercetându-l atent, de parcă ar fi bănuit că entuziasmul lui era de fapt masca falsităţii.

  — Te duci acolo în fiecare vară, nu-i aşa?

  — Ba da, cam aşa e.

  — Nu ţi-a dat niciodată prin cap să te întrebi de ce?

  — Nu, îi zise el. Când nu încerca să sugereze că Miles era reprimat, bătrânei îi plăcea să dea de înţeles că, în pofida inteligenţei lui, opiniile îi erau provinciale, drept urmare a faptului că nu călătorise şi nu văzuse aşa de multe. Ca aţâţi alţi bogătaşi, nici ea nu părea să înţeleagă de ce săracii nu se gândeau să-şi petreacă iarna în Capii, unde vremea era mai blândă. Aşa cum nici nu i se î părea nedrept să sugereze asta cuiva care, vreme de douăzeci de j ani, îi administrase una dintre afaceri în timp ce ea călătorea.

  — Nişte prieteni de-ai mei au o casă acolo, continuă el, fără a mai pronunţa ceea ce doamna Whiting înţelegea fără doar şi poate, şi anume că numai mila altora făcuse posibilă chiar şi o vacanţă atât de modestă.

  De fapt, prin Miles ajunseseră să se cunoască Peter şi Dawn pe Vineyard, cum mulţi ani în urmă, în timpul facultăţii. Toţi erau săraci pe atunci, iar când puseseră mână de la mână în acea toamnă, de abia fuseseră în stare să adune bani pentru a-şi plăti drumul cu feribotul. Dormiseră pe plajă, ilegal, sub colinele Capului Vesel, încrezători că, după Ziua Muncii, n-or să fie săltaţi de poliţia insulei, care oricum nu număra mai mult de şase agenţi. Miles bănuia că tocmai în cursul acelui week-end pe insulă ajunseseră Peter şi Dawn să se îndrăgostească, mai întâi de insulă şi apoi unul de celălalt. De atunci îl consideraseră pe j Miles indispensabil pentru fericirea lor şi îi fuseseră recunoscători. Chiar dacă, în timp, sentimentele începuseră să scadă în intensitate, iar relaţia era din ce în ce mai şubredă, aşa cum se temea Miles, amândoi încă iubeau acea insulă. Miles nu-şi putea închipui că vreunul dintre ei ar putea renunţa la casa de acolo în acordul de divorţ.

  — Da, asta pare să aibă sens, recunoscu doamna Whiting iară nici o tragere de inimă.

  — Şi totuşi…

  — Şi totuşi ce?

  Ea părea să-şi piardă firul gândurilor, dar numai pe moment.

  — Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse rară încetare, tot mai înapoi, în trecut. Bătrâna îi zâmbea cu subînţeles, iar Miles, care recunoscu ultimul rând din Marele Gatsby, simţi un puternic impuls de a nu arăta asta şi nici cea mai vagă curiozitate în privinţa intenţiilor ei.

  Când telefonul sună din nou, amândoi se arătară vădit uşuraţi. Doamna Whiting ridică receptorul şi îi făcu un semn de la revedere cu mâna, o mişcare eficace cu care îi dădu drumul lui Miles, fără a se mai formaliza.

  Al dracului mod, se gândi Miles, de a trata pe cineva pe care tocmai l-ai încurajat să candideze pentru postul de primar.

  CAPITOLUL 3

  DUPĂ ce îşi termină ultimul curs de aerobic, Janine îşi făcu repede un duş şi se urcă în maşină, pornind către Empire Grill. Când ajunse, dădu câteva ocoluri pe străduţa din jurul restaurantului, pentru a se asigura că Miles nu era acolo. Deşi divorţul lor se întindea la nesfârşit, toată povestea fusese rezolvată pe cale destul de amiabilă. De fapt, Miles îi plăcuse mai mult în aceste nouă luni de când hotărâseră să divorţeze decât în orice alt moment din ultimii douăzeci de ani. Cu toate acestea, nu avea nici un chef să dea peste el acum, mai ales că era şi logodnicul ei acolo. Era într-adevăr ciudat modul în care Walt începuse să-şi facă veacul pe la rotiserie, loc pe care îl evitase cu grijă în tot timpul în care se întâlniseră pe furiş.

  Trase pe dreapta şi îşi parcă maşina lângă dubita lui Walt, făcu un efort special să nu se uite la logo-ul scris pe plăcuţă, nevrând să recunoască totuşi că începuse s-o enerveze. SILVER FOX. Ce fel de persoană ar scrie aşa ceva pe propria maşină? Pentru Janine această întrebare nu era nici prostească, nici retorică. Ea urma să se mărite cu Walt Comeau de îndată ce se încheiau procedurile de divorţ, iar o parte din ea voia să ştie răspunsul la acea întrebare înainte ca ea să devină pe jumătate proprietară a maşinii şi pe de-a întregul proprietară a şoferului.

  Pe de altă parte, era mai bine ca anumite întrebări să rămână fără răspuns. Îi cunoştea destul de bine pe Walt, cu siguranţă mult mai bine decât îl cunoscuse pe Miles. Atunci când se căsătorise cu el, Janine nici măcar n-avea idee cine era ea, de fapt, care era adevărata ei identitate, lăsând la o parte ce şi cum voia să pară. Cel puţin acum Janine ştia cine era Janine, ce voia Janine şi, la fel de important, ce nu voia Janine. Iar ea nu îl voia pe Miles sau pe nimeni altcineva care să îi aducă aminte de Miles. Şi nici nu mai voia să fie grasă. Niciodată în viaţă. De asemenea, mai voia şi o viaţă sexuală adevărată, voia să se poarte şi ea ca o tânără măcar acum, lucru pe care nu-l putuse face când chiar era tânără. Voia să danseze şi să simtă privirile bărbaţilor ţintuite asupra ei. Îi plăcea senzaţia pe care i-o dădea corpul ei de acum, eliberat de povara tuturor acelor kilograme, şi zău dacă nu îi plăcea să juiseze. Pentru Janine, la patruzeci de ani, orgasmele erau ceva nou şi mai că îşi pierdea capul cu totul de fiecare dată când simţea încă unul, sau când se gândea cât de aproape fusese de a-şi irosi toată viaţa rară să trăiască acel fior unic, incomparabil, înţepător, exploziv, care îţi ia minţile. Primul o luase pe neaşteptate, aşa că pe culmea valului se simţi purtată undeva departe, apoi îşi venise în fire, suspinând în braţele lui Walt, convinsă că n-avea să mai ajungă niciodată în acel punct, deşi el o asigura că avea s-o mai ducă acolo, ceea ce mai târziu avea să-i arate prin nenumărate demonstraţii. Fir-arsă fie, îşi aminti ea că se gândise atunci. Adică chiar FIR-AR SĂ FIE!

  Walt Comeau fusese cel care îi arătase cine era şi de ce anume avea nevoie corpul ei, deşi Janine începea să-şi dea seama că până şi perspectiva lui Walt asupra acestui subiect era prea simplificată. Din punctul lui de vedere, corpul ei avea nevoie de o grămadă de exerciţii fizice şi de o grămadă de Walt. Însă Janine se întreba dacă nu cumva corpului ei i-ar fi fost de folos o mică excursie. Nu o deranja să facă exerciţii în sala de gimnastică a lui Walt, dar citise pe undeva despre o staţiune de prin deşertul de lângă Tucson, Arizona, specializată în corpurile femeilor. Luxos, acesta era cuvântul folosit în broşură, iar acum că Janine începuse să simtă luxul propriului corp, se gândea că i-ar fi prins bine o săptămână sau două într-un asemenea loc. Bineînţeles, era scump, dar Walt o bătea tot timpul la cap cu banii lui, iar ea spera să-l convingă să meargă acolo în luna de miere. Iar odată ce Tick termina liceul, ce i-ar mai împiedica să se stabilească într-o regiune cu o climă mai caldă? După ce trăise toată viaţa în Maine, ar fi fost drăguţ să stea într-un loc în care soarele urca pe cer şi rămânea acolo. Walt vorbea tot timpul despre deschiderea unei noi săli de gimnastică, aşa că de ce n-ar fi făcut-o în Sedona sau în Santa Fe? Dacă ceea ce auzise era adevărat, deşertul de la sud-est era destul de asemănător cu California. Lumea de acolo era sănătoasă şi în formă şi purta costume de baie care erau simple simboluri vestimentare. Dacă Walt nici măcar nu voia să vadă cum era, pe Janine n-ar fi deranjat-o să meargă o săptămână de una singură. Îi plăcuse cum arătau maseurii latino-americani din broşură. S-ar fi zis că nu era prea recunoscătoare, îşi spuse ea. La urma urmei, Walt fusese cel care o trezise din amorţeală, cel care o ajutase să se regăsească, să descopere cine era cu adevărat. Şi tot el îi mai găsise şi acel punct minunat, îi găsise imediat acel punct a cărui existenţă Miles nici măcar n-o bănuise vreodată. Iar acum uite că ea se gândea la maseuri latino-americani.

  Măcar dacă nu şi-ar fi înscris cuvintele alea idioate pe plăcuţa de înmatriculare a maşinii, se gândi Janine când se dădea jos din Chevrolet-ul ei de teren. Probabil că „idioate” nu era chiar exprimarea potrivită. Nu erau idioate pe cât erau de lăudăroase, concluzionară şi apoi se îndreptă către uşa din faţă a restaurantului. De altfel, nu înfumurarea lui Walt o atrăsese de la bun început? Faptul că era atât de diferit de Miles, care era atât de docil? Mama ei bineînţeles că încă se dădea în vânt după Miles şi îi lua partea de fiecare dată, referindu-se la Walt ca la „acel cocoş prăpădit”.

  — Miles are de ce să fie modest, mami, crede-mă, îşi asigura ea mama. Poate că era cam urât din partea ei să spună aşa ceva, dar era adevărul gol-goluţ, care lovea exact în punctul despre care nu putea vorbi cu Bea toată povestea cu sexul. Janine era sigură că mama ei era una dintre acele biete femei care reuşiseră să facă ceea ce Janine fusese la un pas de a înfăptui. Îşi trăise toată viaţa adultă, de la un capăt la altul, fără nici un orgasm. La moartea lui Bea, ar fi putut foarte bine să se spună că-şi dăduse sufletul înainte să-şi dea drumul. Dar nu şi Janine. Dacă ar fi fost ca ea să-şi scrie ceva pe plăcuţa de înmatriculare, ar fi fost mai degrabă ceva de felul „Şi-a dat drumul înainte să-şi dea sufletul”. Ceea ce însemna, după cum i se păru atunci, că ea şi Walt erau făcuţi unul pentru celălalt şi că ar fi trebuit să înceteze să se gândească la mâinile puternice ale maseurilor latino-americani.

  — Bună, iubitei, îi zise ea aşezându-se pe locul de lângă scaunul pe care stătea bărbatul cu care avea să se mărite într-o lună, dacă era să-i dea crezare tâmpitului de avocat pe care îl angajase. Doar dacă se prăbuşea şi acoperişul tribunalului din Fairhaven, ceea ce n-ar fi fost atât de surprinzător pentru Janine, nu după cum îi merseseră de prost lucrurile încă de la început, când făcuse marea greşeală de a-i spune preotului bolnav de Alzheimer totul despre relaţia ei cu Walt, gândindu-se că o să-i dea iertarea şi-o să uite imediat tot ce-i zisese. Toată lumea zicea că bătrânul uita de la mână până la gură, dar tocmai de aceea trebuiseră să-l angajeze pe preotul cel tânăr în cele din urmă. Numai că de data asta bătrânul îşi amintise bine de tot ceea ce-i povestise. Îi spusese lui Miles tot ce aflase în confesional şi pe urmă, uitând că-i spusese deja, îi mai povestise încă o dată şi a doua zi.

  Totuşi, totul era aproape gata acum, aşa că Janine se gândi că nici nu mai conta ce guiţase boşorogul despre ea. La momentul respectiv era destul de tulburată şi nu ştia prea bine ce voia, altfel nici nu s-ar fi dus să vorbească cu un preot. Dar odată ce totul ieşise la lumină, îşi dăduse seama că nu-l voia decât pe Walt, cu care să recupereze toate partidele de sex de care fusese lipsită. Dacă asta însemna că toată lumea trebuia s-o creadă o curvă, inclusiv fiica ei şi propria ei mamă, atunci n-aveau decât să creadă ce voiau. Într-un fel era bine că Walt şi ea fuseseră descoperiţi, căci altfel Walt, bărbat fiind, n-ar fi avut nici o problemă să-i dea înainte cu toată joaca aia de-a v-aţi ascunselea. Janine fusese cea care se săturase să se tot furişeze, aşa că faptul de a fi prinşi avusese măcar avantajul de a pune în mişcare toată seria de proceduri legale, iar asta era un pas înainte, cel puţin. Şi trebuise să-şi folosească aproape toată vlaga pentru a se asigura că demersurile alea mergeau înainte, desigur, păstrând nişte energie pentru sex şi pentru exerciţiile sale fizice la sala lui Walt. Iar ultimele nouă luni îi demonstraseră cu vârf şi îndesat următorul lucru: că nu poţi să treci de primărie în acelaşi an în care rămâne fără acoperiş.

  Walt era foarte prins în jocul de cărţi cu Horace, aşa că nu o văzu pe Janine intrând. Altă chestie care începuse s-o deranjeze pe Janine era felul în care Walt îşi încrunta o sprânceană de fiecare dată când ceva era peste puterile sale intelectuale. Şi cum Janine se vedea nevoită să recunoască totuşi că multe lucruri erau adevărate provocări pentru el, ea se bucura de nenumărate ocazii de a-i studia expresia care îi plăcea cel mai puţin. Walt o afişa chiar în acel moment, în timp ce-şi ridica ochii din cărţile pe care le avea în mână către adversarul său de joc, ca şi cum soluţia problemei care îl nedumerea s-ar fi aflat undeva pe fruntea lui Horace, cu tot cu chistul ăla dezgustător. În asemenea momente, Walt îşi încrunta rău de tot sprânceana, îşi mijea ochii, arătând de parcă încerca-să-şi dea seama cum de Horace reuşea să câştige mână după mână sau cum putea să trişeze, iar Janine se întreba dacă nu cumva acea expresie vicleană şi bănuitoare îl blagoslovise cu porecla aia oribilă. În orice caz, lui Janine îi venea de fiecare dată să-l ia deoparte şi să-i explice cum era tras pe sfoară. E mai deştept decât tine, Walt, i-ar fi plăcut să-i spună. Te face la joc pentru că ţine minte ce cărţi ai jucat tu şi ce cărţi a jucat el. Aşa ştie ce cărţi au mai rămas în pachet. Se uită cu atenţie la ce faci tu şi se gândeşte ce pui la cale. La dracu sunt nici un fel de semne pe cărţile din pachetul ăla, iar el n-are nici un complice şi tu n-ai nici o oglindă în spate în care să ţi se vadă cărţile. Pur şi simplu e mai deştept decât tine. Poate că nu ţi se pare cinstit, dar aşa stau lucrurile.

  Miles, oricât de netalentat ar fi fost, se dovedise un partener mult mai bun la jocurile de cărţi. N-avea nici un fel de înzestrare pentru a se arăta de nepătruns la jocul de pocker, şi nu se putea abţine să-şi afişeze uimirea de fiecare dată când îi surâdea norocul sau dezamăgirea ori de câte ori dădea de ghinion, dar cel puţin era mai tot timpul cu un pas înainte, spre deosebire de Silver Fox, care rămânea mereu cu un pas înapoi, depăşit de mersul jocului. Din punctul de vedere al lui Janine, una dintre cele mai proaste glume ale vieţii ei era că Miles, care adesea reuşea să paseze de două ori Dama de pică la un joc de Hearts, nu fusese în stare să-i găsească punctul sensibil în peste douăzeci de ani de căsnicie.

  Janine începuse să numere şi ajunse la zece până ca Walt să se hotărască, în sfârşit, ce carte să pună jos, care îi veni de minune lui Horace. Walt, mereu curios, întoarse cartea pe care Horace o pusese cu faţa în jos, suspinând când văzu ce era.

  — Ticălos norocos ce eşti, îi zise el. Aia era cartea cu care eu trebuia să câştig.

  — Ştiam şi eu asta, domnule Comeau, îi explică Horace, numărând repede punctele cu care Walt rămăsese în mână. De ce crezi că nu voiam să ţi-o dau?

  Odată scăpat din acest chin, Walt se roti cu scaunul şi dădu cu ochii de femeia care în curând avea să-i fi soţie, aşa că îşi lăţi un rânjet pe toată faţa. De asta, îşi dădu seama Janine când Walt se uita la ea, de asta se mărita cu bărbatul acela. O fi fost el cam încet la minte în fine, destul de încet la minte dar zău dacă nu merita pentru cât de bucuros era de fiecare dată când o vedea, întotdeauna o sorbea din priviri cu nişte ochi dintr-odată învioraţi, iar lui Janine nu-i mai păsa dacă asta s-ar fi datorat unei lipse de memorie pe termen scurt. Preţuirea lui Walt o făcea să strălucească, să se deschidă ca o floare, făcea ca punctul ei senI sibil să se desfacă precum nişte petale moi, atât de limpede încât până şi Miles ar fi reuşit să-l găsească, nu că Janine i-ar mai fi I acordat vreodată şansa de a încerca măcar.

  — Bună, frumoaso, îi zise Walt. Ce bine că Barosanu' nu-i aici. Şi-ar face harakiri dacă te-ar vedea cât de bine arăţi.

  După ce dăduse glas acestui gând ascuns, Walt se întoarse către Horace pentru a-i întări spusele.

  — Cum ţi s-ar părea ţie să-ţi petreci tot restul zilelor ştiind că ai avut o femeie atât de frumoasă şi-ai pierdut-o?

  Horace fie că era încă prins cu calcularea punctajului de la joc în carneţelul său, fie că se prefăcea doar că notează, obligându-l astfel pe Walt să-şi rotească iar scaunul spre Janine.

  — Lasă-mă să ghicesc, zise el. Şaizeci şi unu. Păi da, sigur. Uite încă o chestie care o scotea din sărite pe Janine, jocul ăsta neîncetat, în public pe deasupra, de a ghici cât mai cântărea ea. Nu că n-ar fi fost mândră că dăduse jos douăzeci şi cinci de kilograme. Şi bineînţeles că ştia că Walt spunea asta pentru că era foarte mândru de ea. Totuşi, îi amintea de jocul acela din copilărie, de cămăruţa în care se ghicea cât cântărea cineva.

  — Şaizeci şi două. Încântată împotriva voinţei ei, îi zâmbi dezvelindu-şi toţi dinţii. Dar nu crezi că am putea să nu mai vorbim despre asta în public?

  — Şaizeci şi două? zbieră Walt. O să pun să verifice cântarul ăla din vestiarul femeilor. Se întoarse din nou pe scaun şi îi dădu un ghiont lui Horace. Ce zici, cum ţi se pare, totuşi? Şaizeci şi două. Ia ghiceşte tu cât cântărea când ne-am cunoscut.

  — În locul tău aş avea mare grijă, îl sfătui Janine pe Horace, care părea că nu avea nevoie de nici un sfat.

  — Nu fi aşa, îi zise Walt. Ar trebui să fii mândră. Apoi, rotindu-se din nou în direcţia lui Horace: înjur de nouăzeci.

  — Vrei ceva, Janine? strigă David peste umăr din locul în care rumenea o friptură. Bineînţeles, fără să se uite la ea, de fapt.

  — Nu, mersi, îi răspunse Janine. Tick nu a terminat cumva acolo în spate?

  — E aproape gata, spuse David, tot fără să-şi desprindă ochii de la ceea ce făcea, nesimţitul.

  — Spune-i că sunt aici, bine?

  — Ştie deja că eşti aici.

  Adică ce voia să spună? Că puştoaica o simţea de îndată ce intra în restaurant? Sau că apariţia lui Janine schimba cumva toată atmosfera de la Empire Grill?

  — Poţi să crezi de ce e în stare femeia asta? întreba Walt acum. Nu, eu unul sunt sigur că n-aş vrea să fiu în pielea Iu' frate-tău, ştiind că am lăsat să-mi scape printre degete o femeie aşa de frumoasă.

  — Mda, e o splendoare, ce mai încolo, încoa'. Până şi David consimţise.

  — Ai auzit? zise Walt, frecându-şi nasul de ceafa lui Janine. Toată lumea zice la fel.

  Janine auzise foarte bine ce spusese cumnatul ei, auzise chiar mai bine decât Silver Fox, aşa că se trase repede într-o parte, lăsându-l cu nasul în aer. Acasă poate că i-ar fi făcut plăcere această dovadă de afecţiune, dar nu aici, nu în prezenţa unor oameni care nu se jenau să facă nişte comentarii sarcastice. Ca să-i arate lui David cine era şeful, se ridică şi se îndreptă către maşina de marcat, apăsă butonul „Vânzare nulă”, iar sertarul se deschise imediat.

  — Să ştii că schimb o bancnotă de cincizeci aici, David, strigă ea. Te deranjează cumva? Din moment ce sunt o fostă angajată şi o splendoare plină de talente?

  — Atâta vreme cât nu-l deranjează pe Miles, zise el. Eu doar lucrez aici.

  Iar asta o calcă pe nervi şi mai tare.

  — Poţi să vii încoa' şi să te uiţi, dacă vrei.

  Chiar atunci apăru Charlene, îi smulse din mână bancnota de cincizeci şi scoase repede restul, închizând cu zgomot sertarul imediat.

  — Cum îţi mai merge, Janine?

  — Foarte bine, Charl. Făcu cocoloş bancnotele şi le îndesă în Poşetă, simţindu-se privată de o anumită satisfacţie. Nu avusese nevoie să schimbe hârtia de cincizeci de la bun început. Partea bună, se gândi ea, uitându-se la Charlene cum aranja mesele pentru petrecerea din seara aceea, era că, la patruzeci şi cinci de ani, Charlene începuse să-şi arate, în sfârşit, vârsta. De la operaţie arăta tot timpul obosită, iar o puzderie de cute îi apăruseră în colţul ochilor, adâncindu-se tot mai mult. După cum arăta, părea să mai fi pus vreo cinci kilograme pe ea, iar asta o făcu pe Janine să se întrebe cam cât timp mai avea de gând viitorul ei fost soţ să viseze la ea. Ăsta era un obicei la care îi va fi greu să renunţe, din moment ce şi-l păstrase în toată perioada căsniciei sale. În privinţa problemelor sentimentale, Miles era şi mai transparent decât la jocul de cărţi. Când venea vorba despre ce avea la inimă, el avea obiceiul să tragă cu dinţii de ceea ce păstra acolo, să rămână îndârjit şi să susţină că nu avea nimic, oricât de mult te-ai fi străduit să scoţi ceva de la el.

  Când Charlene termină de aranjat mesele, Janine nu se putu abţine să nu zâmbească. Mai aşteaptă tu un an sau doi, cucoană, să vezi ce cur mare o să faci, se gândi ea. O să-lpoţi acoperi cu un cearşaf ca să proiectezi pe el filme la care să te uiţi acasă. În ultimul week-end, după cum observase Janine, băieţii de la facultate care se întorseseră în Mâine pentru semestrul de toamnă nu se mai arătaseră la fel de nerăbdători să flirteze, iar anul acesta chiar păreau mai interesaţi de fetele cu care-şi dădeau întâlnire la rotiserie decât să se uite pe furiş pe sub fusta lui Charlene. La anul, chiar şi agenţii de vânzări care tot cărau încărcături întregi de conserve în spate, strigând tot soiul de fraze patetice de agăţat în care o invitau să meargă cu ei în camera frigorifică, vor înceta să se poarte cu ea de parcă ar fi fost zeiţa sexului în carne şi oase. Şi pe urmă ar mai rămâne numai Miles îndrăgostit de ea, adică de fapt nu de ea, ci de femeia de odinioară, de cea care fusese înainte să îmbătrânească, de cea care el încă mai credea că este, împotriva realităţii din faţa ochilor lui.

  Poftim, se gândi Janine. Acum chiar că m-am deprimat. Penttti că adevărul era că ei chiar îi plăcea de Charlene, care avusese parte de patru căsătorii dezastruoase, şi prin urmare îşi înghiţise ' cu vârf şi îndesat porţia de inimă frântă, iar în toţi anii în care Janine şi Miles fuseseră căsătoriţi, ea nici măcar o singură dată i nu dăduse ghes sentimentelor lui Miles, la fel cum nu îi încura j jase nici pe băieţii de facultate. Corpul ei era cel care îi atrăgea pe toţi, iar ea nu putea împiedica asta. Dacă ei îi plăcea să câştige lupta cu propriul corp în cele din urmă cam cu aceeaşi viteză cu care Charlene pierdea propria ei bătălie trupească, Janine I era prea deşteaptă să nu îşi dea seama cum se vor sfârşi lucru j rile, adică să recunoască de atunci că amândouă aveau să piardă. Această întrecere pentru dragostea şi preţuirea unor bărbaţi ca I Walt şi Miles va fi predată, ca un fel de ştafetă, unei fete mai tinere, vreo puştoaică, de fapt, care o să se uite la Janine şi la 1 Charlene şi nici n-o să bănuiască măcar că ele trecuseră deja prin povestea aia. Adevărul trist, de căcat, al întregii chestiuni era că indiferent cine ai fi, niciodată, dar absolut niciodată, n-o să reuşeşti să te bucuri de viaţă pe săturate.

  Acum că ajunsese la acest grad de înţelepciune, Janine îşi strecură mâna stângă pe sub tejghea, până în buzunarul din faţă de la pantalonii lui Silver Fox, care îi zâmbi cu şiretenie şi se ridică încetişor la înălţimea situaţiei. Pe ea chiar o îngrijora puţin că Walt avea cincizeci de ani. Ea fusese greu de stârnit, destul de înceată în drumul spre orgasm, aşa că ar fi fost pur ghinion dacă Walt ar fi început să aibă probleme cu virilitatea. Era adevărat că în acel moment n-o prea dădea pe spate erecţia lui, dar îşi dădea seama că se îndrepta uşurel într-acolo.

  În celălalt capăt al restaurantului era o masă plină de femei de la Şcoala de Coafeze din Dexter County, care veneau aproape în fiecare după-amiază cu câteva minute înainte de ora închiderii, refugiindu-se în cel mai retras ungher ca să pălăvrăgească, să şuşotească şi să mănânce plăcintă. Uitându-se lung la aceste fete, se întrebă dacă una dintre ele s-ar putea transforma în următoarea Charlene, în următoarea Janine. Vreo două dintre ele erau aproape frumuşele, dacă încercai să ţi le imaginezi fără coama aia enormă şi fără kilogramele în plus care le trăgeau în jos încă de la cei douăzeci şi ceva de ani ai lor. Nu, zilele lui Janine, ca şi ale lui Charlene, or fi fost ele numărate, dar cel puţin pentru moment nu părea că s-ar fi ivit vreo rivală neaşteptată, ceea ce însemna că încă o vreme se putea bucura de exclusivitate.

  Janine zâmbea când se deschise uşa de la bucătărie, iar fiica ei apăru în prag, anunţând-o că era gata să meargă acasă.

  Walt, făcându-se că uită de existenţa acelei mâini prietenoase în buzunarul din faţă de la pantaloni, aproape că sări de pe scaun, sucindu-i încheietura lui Janine în timpul acestei mişcări.

  — Uite-o, strigă el, fără a băga în seamă frământarea logodnicei sale. Uite-o pe frumuşica noastră.

  CAPITOLUL 4

  LA ORA de artă, fiecăreia dintre cele cinci mese lungi, dreptunghiulare, la care stau câte şapte-opt elevi, le corespunde câte o culoare, iar Tick a fost aşezată la masa albastră. Doamna Roderigue, profesoara de artă, este o femeie masivă, cu nişte sâni enormi, de care se pare că nu este conştientă. Când intră în clasă iar unul dintre băieţi spune, în gura mare, Pă-zeaaaa”, ea nu pare să facă niciodată legătura între înfăţişarea ei şi această propoziţie lipsită de orice imaginaţie. Deşi doamna Roderigue e cam de vârsta tatălui lui Tick, pare mai bătrână, poate şi pentru că nu vrea să renunţe la o coafură pe care Tick o asociază imediat cu o femeie mai în vârstă.

  Ca profesoară, doamna Roderigue se mândreşte cel mai mult cu simţul ordinii şi organizării.

  — Voi sunteţi patruzeci, spusese ea către toată clasa imediat după ce se aşezaseră cu toţii în prima zi de şcoală, aşa că va fi absolut necesar să ne organizăm şi să rămânem organizaţi. În mod normal, nu era voie ca într-o clasă să fie atât de mulţi elevi, dar se făcuse o excepţie pentru ora de artă o recunoaştere tacită, bănuia Tick, a faptului că nimeni nu considera că arta era o materie adevărată, ca istoria sau matematica. Doamna Roderigue nici măcar nu lucra cu normă întreagă, pentru că preda după-amiaza la liceu şi dimineaţa la generală, iar strategiile ei de predare erau aceleaşi indiferent de grupul în faţa căruia se afla.

  În privinţa sistemului de organizare bazat pe culori, lui Tick cel mai interesant i se părea că mesele în sine erau gri ca oţelul, aşa că singura posibilitate de a face diferenţa între Albastru şi Roşu în prima zi de şcoală fusese să citească indicaţiile ALBASTRU, VERDE, ROŞU, GALBEN^ MARO, toate scrise atent cu cerneală neagră lipite de mese. Însă a doua zi toate indicaţiile fuseseră date jos şi strecurate în punguţe de plastic, înainte să se murdărească sau să se boţească. Arta, le spusese doamna Roderigue elevilor săi, era studiul şi aplicarea ordinii. Nu exista nici un fel de Artă Dezordonată. Artiştii, pretindea ea, trebuia să ştie mai îniYii unde se aflau, iar la ora doamnei Roderigue primul lucru pe care îl învăţai era dacă erai Albastru sau Verde şi aşa mai departe. Dacă erai Albastru, trebuia să-ţi aduci aminte unde stăteau Albaştrii, deşi rămânea un mister absolut de ce Albastrul era Albastru şi nu era, de exemplu, un număr oarecare, ca „unu” sau „doi”.

  Cu toate acestea, la masa Albaştrilor, Tick stă lângă Candace Burke, care preferă hainele la modă pentru fete jeanşi largi, cămăşi strâmte, adidaşi roz. Pe deasupra, fard de ochi alb şi o grămadă de rimei. Astăzi poartă tricoul cu inorogul. Dacă nu cumva are două tricouri la fel, atunci şi-l spală imediat ce ajunge acasă. L-a purtat în prima zi de şcoală, iar acum, joi, uite-o că îl poartă din nou.

  — O-Doamne-o-Doamne, izbucneşte ea, uitându-se la desenul lui Tick. Tu eşti aproape gata. Eu nici măcar n-am început. Hai, ajută-mă şi pe mine. Care este cel mai intens vis al meu?

  — Eu nu ştiu nici măcar unul dintre visele tale, îi răspunde Tick. Candace ridică din umeri, de parcă ar vrea să spună că şi ea se află în aceeaşi situaţie, dar această problemă îi reţine atenţia pentru o secundă numai.

  — Deci cum se face că ai nimerit aici cu toţi idioţii?

  Asta chiar ar vrea să ştie ea. Deşi Candace îi pusese aceeaşi întrebare în fiecare zi şi chiar dacă primise de fiecare dată acelaşi răspuns, ori uită, ori nu crede că răspunsul primit e pe bune. Insistenţa ei îi aminteşte lui Tick de un film pe care l-a văzut mai demult, în care un bărbat era interogat ore în şir, punându-i-se tot felul de întrebări, dintre care una singură era repetată la nesfârşit. Răspunsul lui era de fiecare dată acelaşi, dar anchetatorii probabil că bănuiau ceva, pentru că nu mai terminau odată cu întrebarea aia. În cele din urmă, l-au omorât din frustrare, pesemne. Nu apucai să afli niciodată dacă bărbatul spunea sau nu adevărul.

  Candace nu se jenase să folosească un cutter în prima zi de şcoală, scrijelind numele prietenului ei, Bobby, pe spătarul unui scaun de lemn pe care îl întorsese către ea şi stând cam aşa cum stăteau uneori bărbaţii în vârstă la Empire Grill. Apropierea lui Tick de acest instrument periculos şi întrebuinţarea care îi era dată acestuia o făcuseră să se simtă puţin agitată, mai ales atunci când Candice se oprise din scrijelit şi se apucase să gesticuleze cu lama scoasă, pentru a obţine un efect mai melodramatic. Tick aproape că se aşteptase ca ea să-i pună cuţitul la gât şi să şuiere printre dinţi:

  — Care e adevăratul motiv pentru care ai nimerit aici cu toţi idioţii? Cine te-a trimis? Spune-mi adevărul sau…

  Ceea ce vrea să sublinieze Candace e că Tick este o elevă talentată, în vreme ce ea şi ceilalţi sunt doar „slăbuţi”, copii care aleg versiunile mai uşurele ale disciplinelor obligatorii, precum biologia, împreună cu o materie ca arta, care era o soluţie sigură pentru creşterea mediei generale. Tick bănuia că singurul motiv Pentru care Candace se împrietenise cu ea era că îi plăcea să le facă străinilor un tur prin Lumea Slăbuţilor, un cerc academic format din cei care nu pot să înveţe gramatică sau să rezolve probleme la matematică şi nici nu înţeleg de ce ar trebui s-o facă. Cea mai mare parte sunt băieţi, pe care nu îi deranjează câtuşi de puţin să fie etichetaţi „Slăbuţi”.

  Din punctul ei de vedere, Candace preferă termenul „idioţi”. I-a mărturisit lui Tick că acesta e şi cuvântul preferat al mamei sale, care i-l aplică lui Candace ori de câte ori se poate, în formulări cum ar fi „Ce mai faci, idioato?” sau, Ai învăţat şi tu ceva azi la şcoală, idioato?„ ori, Auzi, idioato, sper că n-ai plecat cumva cu căcaturile alea de chei de la maşină, nu?” sau „Să dea dracu dacă nu mă jur pe Dumnezeu, idioato, că dacă pun iar laba pe tine la dulapul cu băutură, te iau de unde eşti şi te trântesc imediat pe Drumul Calvarului cu toţi afurisiţii ăia de creştini, să bei şi tu o vreme din sângele Mielului şi să vedem după aia cât de mult îţi place căcatul ăla, şi pot să-ţi zic de pe acum că n-o să-ţi placă, aşa că ţine-te dracului departe de nenorocita asta de vodcă, pentru că e a mea”. Din câte îşi putea da seama Tick, Candace ajunsese la concluzia că acesta era un cuvânt de alint folosit pentru copiii ca ea care se întâmpla să nu aibă nici un viitor, după cum părea să spună toată lumea.

  Cu toate acestea, Tick se întreabă dacă ar trebui să-şi declare cu voce tare opoziţia faţă de eticheta de „idioţi” înainte să-i explice de ce se întâmpla ca ea să se afle printre cei astfel categorisiţi. Dar din moment ce Candace nu pare să se aştepte la aşa ceva din partea ei, se hotărăşte să n-o facă.

  — Îmi place arta, spune Tick cu glasul stins, aşa cum a făcut în fiecare zi de la începutul săptămânii, ştiind foarte bine că adevărul nu e un înlocuitor prea nimerit pentru un răspuns bun.

  Tick fusese la un pas de a nu se putea înscrie la cursul de artă pentru că nu se potrivea cu orarul ei, din moment ce se ţinea la o oră când elevii mai buni ceruseră alte materii, precum chimie sau calcul matematic, sau în timpul prânzului. Când Tick sugerase că putea să participe la orele de artă dacă i se dădea voie să-şi ia prânzul la bufet în timpul orei a şasea, i se spusese că nu, până când tatăl său se dusese să vorbească cu directorul, domnul Meyer, care îi explicase că bufetul era închis după a cincea oră. Chiar dacă Tick îşi aducea un sandviş şi îşi lua ceva de băut de la automat, trebuia să mănânce singură în sala de mese imensă şi goală, care ar fi încuiată după ce intra ea, iar Tick ar fi trebuit să aibă grijă ca nimeni altcineva să nu mai intre acolo, din moment ce nu mai era nici un supraveghetor.

  Când domnul Meyer o întrebase pe Tick dacă ea avea vreo problemă cu aceste condiţii obligatorii, ea se întrebase, aşa cum făcea adeseori, în ce fel de lume ciudată trăiau adulţii. Oare sufereau cu toţii de un soi de amnezie colectivă? Nu trebuia decât să te uiţi la domnul Meyer pentru a-ţi da seama că fusese odinioară copilul gras de care toţi îşi băteau joc şi că prânzul fusese cu siguranţă o tortură pentru el. Ori fusese în mod natural atras de masa naşpeţilor, ori se aşezase de unul singur la o masă de şaisprezece persoane, transformându-se în ţinta copiilor care se înghesuiau la mesele mişto, şi îţi dădeai seama care erau mesele mişto doar dacă te uitai cine avea dreptul să stea acolo, iar aceste coduri se stabileau din prima zi de şcoală, iar regulile erau destul de clare pentru toată lumea, fără a mai fi nevoie de nici un fel de ordonare bazată pe culori. Nu trebuia decât să te uiţi la domnul Meyer pentru a-ţi da seama că trecuse prin toţi anii de liceu suportând să fie lovit în ceafă cu tot felul de resturi de mâncare, dar cu toate acestea uite-l acum îngrijorat că Tick avea să piardă aspectele importante ale „socializării” într-o bună instituţie de învăţământ liceal. A dracului chestie trebuie să-l fi pocnit în moalele capului lui ascuţit la vreunul dintre prânzurile alea, se gândi Tick, pentru că individul nu părea să-şi mai aducă aminte de ele.

  Aşadar, el ri-avea nici cea mai vagă idee cât de încântată era Tick de ideea de a-şi mânca prânzul de una singură. N-o deranja câtuşi de puţin că trebuia să aştepte până la a şasea oră ca să-şi mănânce sandvişul. Şcoala oricum avea darul de a-i întoarce stomacul pe dos, aşa că cel puţin acum era scutită de umilinţa de a nu găsi nici un loc la masă. Căci asta o aştepta alături de ceilalţi. Se despărţise de Zack Minty în timpul verii, ceea ce însemna că nu avea să mai fie bine primită la masa luată în stăpânire de gaşca lui. Iar Tick avea destulă minte ca să nu încerce să spargă prin apariţia ei vreuna dintre bisericuţele de la masa fetelor populare. Mai bine să stea de una singură în sala de mese goală, se gândea Tick, decât să stea singură în bufetul plin de elevi.

  — Ştii că Craig avea de gând să-mi cumpere Antologia Beatles de ziua mea? o întreabă Candace. Înainte să mă despart de el, vreau să zic?

  Tick încearcă să n-o bage în seamă. Prima temă la ora de artă este ca fiecare să-şi picteze cel mai intens vis, iar în al său, Tick strânge un şarpe în pumn. Desenul îi iese destul de bine. Şarpele a început să arate ca un tipar, dar acum este mai puţin turtit şi mai unduit decât înainte, dar tot nu e la fel de înspăimântător ca şarpele din visul ei, care, indiferent de cât de strâns îl ţinea, putea să se zvârcolească până reuşea să se întoarcă şi să se uite la ea. În vis, Tick e în siguranţă cât timp ţine şarpele prins de undeva pe lângă cap, dar de fiecare dată şarpele reuşeşte să-i alunece din mână. Când se întoarce să o privească, ea se trezeşte tresărind. Tick crede că a învăţat ceva folositor din acest vis: oricare este creatura care ţi-a pus gând rău, te va privi lung înainte s-o facă.

  — Tu mă asculţi măcar? spune Candace.

  — Cine este Craig? întreabă Tick, bănuind că ar trebui să ştie deja, că e cineva pe care Candace l-a mai pomenit înainte, probabil de mai multe ori. Vestea bună este că pe Candace n-o deranjează niciodată să repete poveştile despre prietenii ei.

  — Craig este cel de care m-am despărţit ca să fiu cu Bobby, îi explică ea, preferând să vorbească despre acest subiect în loc să se apuce de micul desen pe care trebuia să-l facă şi pe care mai târziu va trebui să-l treacă pe o coală mai mare pentru ca, în cele din urmă, să-l picteze. Pe Candace nu pare s-o deranjeze deloc că a rămas pe ultimul loc în toată clasa. Mai interesant chiar, nici pe doamna Roderigue nu pare s-o deranjeze deloc. Toată săptămâna Tick aşteptase ca profesoara să se apropie de masa Albaştrilor, să constate că nici acum Candace nu făcuse absolut nimic şi să-i facă ditamai morala, dar până acum doamna Roderigue se ţinuse departe, de parcă ar fi stabilit că masa Albaştrilor era belea curată şi că mai bine să stea Ia distanţă.

  Din câte învăţase Tick până atunci, pe cei mai mulţi profesori nu îi încerca dorinţa nestăpânită de a aborda cu curaj o problemă. Nu sunt niciodată de faţă atunci când se cumpără şi se vând droguri, de exemplu. Misterul cutterului şterpelit la prima oră de artă, urmat de anunţarea furtului în boxele din sala de la intrare, ar fi dezlegat dacă doamna Roderigue ar trece vreodată pe la masa Albaştrilor, unde Candace îl foloseşte pe faţă pentru a scrijeli în continuare numele „Bobby.” Tick nu se poate abţine să se întrebe dacă şi doamnei Roderigue îi este la fel de frică de cuţit ca şi ei. Genul acela de frică, adesea neîntemeiată, care o paralizează pe Tick, este o chestie pe care ea vrea să creadă c-o va depăşi. Adulţii, în general vorbind, nu par să fie deranjaţi de aşa ceva. Până şi unchiul ei David, al cărui accident de maşină aproape că îi retezase braţul de la cot, pare aproape nepăsător când se urcă la volan. Nu, majoritatea adulţilor sunt ca tatăl ei, a cărui frică, dacă simte vreuna, a fost înlocuită cu un fel de melancolie. Cu mama ei lucrurile stau cu totul altfel, totuşi. Uneori Tick zăreşte o licărire de panică pe chipul lui Janine atunci când aceasta nu ştie că e privită, dar apoi îşi înghite nodul din gât şi, printr-un efort de voinţă, reuşeşte să domine lucrul acela de temut, oricare ar fi el. Asta e o chestie pe care Tick ar fi încântată s-o înveţe, pentru că spaima este tovarăşul ei cel mai credincios.

  — Deci, crezi că ar trebui să-l aştept pe prietenul meu, se arată Candace doritoare să ştie, sau să mă împac cu Craig pentru vreo două săptămâni?

  Bobby, cel pe care Candace s-ar putea să-l aştepte sau nu, e în închisoare. A fost arestat la liceul din Fairhaven, din câte spune Candace, şi nu fusese o reţinere îndreptăţită. Lui Tick nu îi e prea clar de ce Candace crede aşa ceva. Candace chiar pare să creadă că poliţaii l-au săltat pentru că luase un dolar de la mama lui şi îi dăduse înapoi doar şaptezeci şi cinci de cenţi. Se părea că aveau să-i dea drumul în vreo două săptămâni, la fix pentru Balul Bobocilor. Tick nu ştie cât adevăr zace în ceea ce îi povesteşte Candace. Nu e sigură, de exemplu, că băiatul ăla chiar e la puşcărie. Sau dacă există măcar. Sau dacă celălalt băiat, Craig, chiar i-a promis că-i cumpără Antologia Beatles de ziua ei. Aiurelile de genul ăsta îi îngreunau serios orice încercare de a-i da un sfat bun lui Candace.

  Dacă ar fi să i se dea crezare, Candace are o viaţă amoroasă foarte impresionantă, ceea ce n-o deranjează pe Tick, decât atunci când subiectul a fost discutat până în pânzele albe, iar Candace vrea să afle despre povestea lui Tick, care bineînţeles că nu e la fel de dramatică. Sau poate că nu e pur şi simplu. Pe insula Martha's Vineyard cunoscuse un băiat timid din Indiana care se afla în vizită la nişte prieteni împreună cu mama sa, în timp ce se încheia divorţul ei de tatăl băiatului; dacă era să fure şi Tick un cutter pentru a scrijeli numele unui băiat pe spătarul scaunului ei, acel nume ar fi, JJonny”. Când el îi vorbise despre tatăl lui, care urma să se mute în California, ochii i se umpluseră de lacrimi. Tatăl lui pleca chiar atunci, în acea săptămână, iar Donny fusese expediat pe Martha's Vineyard, după cum el însuşi îi mărturisise lui Tick, pentru a nu fi nevoit să-şi vadă tatăl plecând de acasă. Donny îi mai spusese că ar fi preferat să rămână cu tatăl său, chiar dacă acesta purta vina despărţirii, pentru că se îndrăgostise de altă femeie.

  Tick îi spusese că şi ea trecuse cam prin aceeaşi experienţă; după ce părinţii ei se despărţiseră, nimeni nu se deranjase s-o întrebe cu cine voia să locuiască. Desigur, în cazul ei nimeni nu se muta în California şi, deşi teoretic stătea cu mama ei, Tick petrecea aproape la fel de mult timp cu tatăl său. Lui Donny îi venise foarte greu să creadă că tatăl şi mama ei încă mai locuiau doar la vreo trei străzi distanţă. Din câte se părea, tatăl său alesese să locuiască în San Diego pentru că mai mult de-atât nu te puteai îndepărta de Indianapolis fără să părăseşti teritoriul Statelor Unite. Tick îi explicase că părinţii ei probabil n-aveau destui bani ca să pună o asemenea distanţă între ei.

  Această conversaţie intimă avusese loc pe plajă, în ultima seară pe care o petrecuseră împreună, iar Donny o luase de mână în timp ce se uitau cum soarele portocaliu aluneca în adâncurile oceanului. Nici măcar nu avuseseră curajul să se sărute, iar a doua zi dimineaţă, când trebuise să-şi ia rămas bun, se rezumaseră la o strânsoare de mâini în faţa tatălui lui Tick şi a mamei lui Donny, nesiguri dacă le era permis mai mult şi simţindu-şi degetele îngheţate de dezamăgire.

  În orice caz, nu era o poveste destul de interesantă ca să fie spusă unei fete precum Candace, chiar dacă Tick era dispusă să! – o împărtăşească. Ea presupune că este doar o dovadă a propriei sale dezvoltări emoţionale şi amoroase pipernicite, tot aşa cum nu poate înceta să se gândească acum cât de bine era să stea acolo pe nisipul cald în lumina amurgului şi doar să se ţină de mână cu un băiat care îi plăcea. Desigur, acum îi pare rău că nu îndrăzniseră să se sărute, dar la acel moment amândoi fuseseră mulţumiţi de situaţie. Modul în care reuşiseră să se înţeleagă unul pe celălalt, chiar dacă era numai o înţelegere a propriei lor mâhniri, la început i se păruse înduioşător, apoi liniştitor în toată tăcerea lor, deşi se îndoieşte că şi Candace ar putea vedea lucrurile în această lumină. Ea deja aruncase câteva aluzii despre cum avea de gând să i-o ia în gură lui Bobby. Tick e aproape sigură că ştie ce înseamnă să i-o iei în gură unui băiat, iar dacă are dreptate, atunci pe Candace ar lăsa-o rece să afle despre o întâlnire pe culmile căreia doar se ţinuseră de mâini.

  — Mă rog, Craig nu e chiar atât de naşpa, mă iubeşte etc… şi chiar vrea să-mi cumpere Antologia Beatles, aşa că, în fine, ce crezi că ar trebui să fac?

  Înainte ca Tick să apuce să spună ceva, sunt întrerupte de un băiat pe nume Justin care stă în colţul opus al mesei lor.

  — Cum, Candace? zice el, prefăcându-se că ea vorbise cu el până atunci. Zici că vrei te pupi cu John?

  John Voss, care stă şi el tot la masa Albaştrilor, nici măcar nu ridică privirea vreodată. Dintre toţi elevii de la liceul din Empire Falls, el îi pare cel mai imposibil de descifrat lui Tick, iar din acest motiv o cam sperie. Nu e din cauza hainelor lui ciudate, cumpărate dintr-un second hand, sau din cauza părului său tuns cu şuviţe de diferite lungimi, de parcă ar fi pus el însuşi mâna pe foarfecă şi s-ar fi rezolvat singur. Dar nu a scos un cuvânt toată săptămâna. Dacă Justin nu s-ar referi la el din când în când, pretinzând că-i împărtăşea din gândurile băieţilor matoliţi, ar uita cu toţii că John se află acolo. John Voss pictează ceva complicat în filigran, ceva care are forma unui ou, lucru care o tulbură şi o înspăimântă şi mai tare pe Tick. Cine visează ouă? Uitându-se la el cum desenează, Tick se trezeşte gândindu-se la genul de analogii pe care le găseşte în testele standardizate. Cel la care i se conturează în minte acum ar spune: John este pentru Justin ca ALBUL pentru Candace. Răspunsul ar fi Tick.

  — John zice că ar trebui să treci pe la el pe acasă azi după şcoală, Candace. Zice că are ceva ce i-ar plăcea să-ţi arate.

  — Taci dracului din gură, tâmpitule! urlă Candace la el, speriind-o pe Tick. Panica din glasul ei se datorează, după cum Tick ştie foarte bine, încercării lui Justin de a face aluzie la o posibilă legătură romantică între ea şi acest băiat, care se află pe treapta cea mai joasă a ierarhiei sociale a liceului. Din moment ce Candace însăşi nu e prea departe de această treaptă, trebuie să se ferească de orice neînţelegere de acest gen.

  — Îmi pare rău, doamnă Roderigue, spune ea când toată lumea de la mesele Roşiilor, Verzilor, Galbenilor şi Maroniilor se întoarce către ea, dar Justin mă face mereu de râs.

  Doamna Roderigue chiar s-a ridicat în picioare şi se uită acum spre masa Albaştrilor, de parcă toţi cei de acolo ar fi responsabili pentru izbucnirea lui Candace. Valul ei de dezamăgire şi de neplăcere pare să îi includă, de exemplu, şi pe Tick şi pe John Voss, care tot nu şi-a ridicat nici măcar o singură dată privirea de la oul său.

  — Sper, zise profesoara, că nu vom mai avea parte de alte izbucniri de la masa Albastră.