În după amiaza zilei de sâmbătă a celei de a treia săptămâni, uşa de la dormitorul părinţilor săi se deschise şi Grace apăru într-o rochie de culoare închisă în care Miles n-o mai văzuse îmbrăcată de la înmormântarea vecinului lor care fusese ucis primăvara trecută, în timpul schimbului de noapte de la fabrica de hârtie. Grace nu se machiase şi nici nu purta bijuterii, dar îşi aranjase părul şi ar fi arătat chiar bine, îşi spuse Miles, dacă n-ar fi slăbit atât de mult. O frumuseţe cu totul diferită faţă de cea pe care o văzuse el în timpul verii pe insulă, când îşi punea acea rochie albă, iar toţi bărbaţii întorceau capul după ea. Se uită cu subînţeles la el când îi spuse că trecuse mai mult de o lună de la ultima spovedanie, lucru valabil pentru amândoi.

  Deşi era o după amiază însorită de august, câteva nopţi din săptămâna aceea fuseseră destul de răcoroase, iar pe drumul către St. Catherine's, pe care îl parcurseră în tăcere, Miles observă că vreo câteva dintre frunzele de pe crengile de sus ale ulmilor începuseră deja să-şi schimbe culoarea. Grace nu părea să-şi dea seama de acest lucru, aşa cum nu părea să-şi dea seama de nimic altceva, semăna cu o femeie care mergea lapropria-i exe cutie. Făcuse în aşa fel încât să ajungă târziu la biserică şi să fie ultimii la rând la spovedanie. Insistase ca Miles să intre primul în confesional şi, după ce termina, să-şi spună repede rugăciunile de penitenţă şi s-o aştepte afară. Ca întotdeauna, îl aşteptau pe noul preot tânăr, dar, atunci când Miles paşi în umbra confe sionalului şi îngenunchie, iar perdelele de catifea se dădură la o parte de cealaltă parte a paravanului, desluşi silueta întunecată a părintelui Tom, iar vocea aspră a preotului mai în vârstă îl îndemnă să-şi mărturisească păcatele pentru a-şi primi iertarea, Miles îşi primise prima împărtăşanie cu un an înainte, aşadar ştia foarte bine că tăinuirea unui păcat de moarte însemna să comită un alt păcat de moarte. De la întoarcerea de pe Martha 's Vineyard, era din ce în ce mai convins că şi el, nu doar mama lui, păcătuisepe insulă, deşi nu era sigur despre ce fel de păcat era vorba sau cum să i-l explice bărbatului aflat de cealaltă parte a paravanului. Ştia că îşi trădase tatăl atunci când îi promisese mamei sale că-i va păstra secretul, însă ştia la fel de bine că, dacă îşi încălca promisiunea, asta însemna s-o trădeze pe ea. În orice caz, era un păcat greu să tăinuieşti ceva faţă de Dumnezeu, care oricum ştia totul. De ce anume era nevoie să mărturiseşti nişte lucruri pe care Dumnezeu le ştia deja era ceva ce le explicase la ora de religie nimeni altul decât bărbatul care stătea acum în spatele paravanului, dar logica delicată a lămuririlor lui îl nedumerise pe Miles la acel moment şi îl jfiai nedumerea şi acum. Venise la spovedanie înarmat cu o listă de păcate pe care nu le făcuse, păcate care spera el să cântărească la fel de mult ca acelea pe care le ascundea, iar pe deasupra mai spera ca Dumnezeu să înţeleagă că reticenţa lui nu venea din dorinţa de a ieşi basma curată sau de a se pune într-o lumină mai bună. Părintele Tom îi ascultă litania de păcate inventate şi îi dădu de făcut rugăciuni cu aerul unui om convins nu atât de adevărul celor auzite, cât mai ales de gradul general de depravare umană care dădea naştere unui asemenea comportament. Miles ieşi din confesional şi îngenunchie în faţa altarului pentru a-şi spune tainul de Tatăl Nostru şi Ave Măria şi se pregătea să plece când auzi uşa confesionalului deschizându-se şi o văzu pe mama sa urmându-l pe părintele Tom în sacristie. Stătu pe trepte afară vreo jumătate de oră, iar când, în cele din urmă, mama sa îşi făcu apariţia, era palidă la faţă. O conduse acasă aşa cum ar fi călăuzit o femeie oarbă, iar când ajunseră, Grace se duse direct în dormitor şi închise uşa. În dimineaţa următoare, fiind duminică, merse la slujbă, dar în timpul predicii i se făcu rău şi, după ce îi dădu dispoziţie lui Miles să rămână pe loc, plecă împleticindu-se printre rânduri, cu o mână la gură, ieşind apoi afară din biserică. Poate pentru că se aştepta la aşa ceva, vrusese să se aşeze pe unul dintre rândurile din spate, aşa cum făceau de obicei, iar lui Miles i se păru că părintele Tom înrăutăţi situaţia, întrerupându-şi predica până când uşa bisericii se închise în spatele lui Grace. La câteva sute de metri se afla o staţie de benzină, iar Miles bănui că mama sa pornise într-acolo, dar când începu împărtăşania şi ea încă nu se întorsese, Miles o aşteptă, apoi se aşeză ultimul la coadă, deşi îl durea să ştie că nu va putea primi cuminecătura. Cu o zi mainte minţise la spovedanie şi nu era atât de prost încât să-l Poftească pe Dumnezeu în trupul său impur. Pe de altă parte, din moment ce fusese la spovedanie, ar fi părut foarte ciudat să nu stea la împărtăşanie, aşa că primi hostia pe o limbă atât de uscată de la sentimentul de vină şi de ruşine, încât, în loc să se dizolve în gură, îi rămase acolo ca o bucată de bumbac subţire, îmcă se mai chinuia să înghită hostia când o simţi pe mama sa aşezându-se în strană lângă el, cu chipul palid şi vlăguit. Când îl apucă de mână şi îl strânse cu putere, i se păru că încerca să-i transmită, în acest fel, exact ceea ce îl speria mai tare, şi anume că avea să moară ca urmare a ceea ce se întâmplase pe Martha's Vineyard. Luase o boală acolo şi o adusese cu ea acasă. Faptul că se spovedise în ziua anterioară n-o făcuse să se simtă mai bine, aşa că Miles se întreba dacă nu cumva şi ea îl minţise pe preot, dacă nu cumva, în momentul în care îşi dăduse seama că cel din confesional era părintele Tom şi nu cel tânăr, se hotărâse şi ea să nu-şi dezvăluie secretul. Părintele Tom ar fi putut să bănuiască ce se întâmpla şi atunci îi ceruse să-l urmeze în sacristie, dar până şi acolo mama sa probabil că refuzase să vorbească despre Charlie Mayne.

  Miles îşi dădea seama că acest scenariu era problematic. În primul rând, mama sa se îmbolnăvise cu câteva zile înainte să apară Charlie Mayne; dar aici Miles socoti că poate maică-sa îşi pusese dinainte în cap să facă ce-au făcut, iar păcatul începuse de la prima idee înfiripată în slăbiciunea minţii ei, aşa cum învăţase el la ora de religie. Poate că boala fusese un semn de la Dumnezeu pe care ea preferase să-l ignore. Atunci, acesta era preţul pe care-l plătea pentru scurta perioadă de fericire de pe insulă.

  Când se întoarseră acasă de la slujbă, Miles se aştepta ca mama lui să se retragă direct în dormitor, dar, în loc de asta, ea îi spuse că trebuia să meargă undeva. Când o întrebă unde se ducea, ea îi răspunse doar că avea ceva de făcut.

  Miles ştia că nu se cădea, şi totuşi o urmări. Din moment ce duminica era foarte puţină lume pe stradă, Miles era atent tot timpul ca nu cumva maică-sa să se întoarcă dintr-odată şi să dea cu ochii de el, dar în curând îşi dădu seama că Grace era prea căzută pe gânduri pentru a observa ceva în jur. Când ajunse la fabrica de cămăşi, Miles crezu pentru o clipă că acesta fusese punctul ei de destinaţie, şi că avea de gând să m tre, dar după ce se opri acolo câteva secunde, mama sa îşi văzu mai departe de drum. Spre uimirea lui, când sosiră la Podul de Fier, ea o luă la stânga pe trotuar, iar acum chiar că nu mai putea s-o urmărească fără să se lase văzut. Când Grace parcursese deja jumătate din distanţă, lucrurile se limpezimră dintr-odată în mintea lui Miles. Avea de gând să sară de pe pod. Era atât de sigur de asta încât atunci când ea nu sări, ci trecu pe lângă locul de unde te-aifi aruncat în gol dacă asta aveai de gând să faci, Miles nu-şi mai putu scoate din cap această idee căci ce altă explicaţie avea? Până la urmă, nu prea era nimic de partea cealaltă a râului decât vechiul Country Club şi două-trei case ale unor bogătaşi. Pe gazonul înclinat din faţa unei asemenea case, cea mai apropiată dintre toate, se afla un foişor în care o stătea singură o femeie, uitându-se către cascadă. Era mult prea departe ca Miles să fie sigur, bineînţeleS, dar părea s-o fi urmărit pe mama sa venind încă de la coborârea de pe pod. Poate că Grace nu se aruncase tocmai pentru că o văzuse pe această femeie stând acolo. Poate că acum avea de gând să sară de pe pod pe drumul de întoarcere.

  Miles aşteptă câteva minute să vadă dacă mama sa, o dată ajunsă pe partea cealaltă, nu s-ar întoarce cumva să-l zărească, dar ea nu se întoarse. Iar atunci când îşi părăsi, în cele din urmă, locul de pe partea dinspre oraş a podului, i se păru că femeia din foişor se uita lung la el.

  MAX SE ÎNTOARSE de Ziua Muncii, fără să anunţe dinainte. Miles, care se afla afară, bucurându-se de ultima zi din vacanţa de vară, se întoarse acasă la prânz să mănânce şi găsi vechiul Dodge parcat în faţă, iar pe Max, fără cămaşă şi cafeniu după o vară întreagă de văruit casele oamenilor cu ferestrele închise cu tot, stând la masa din bucătărie, citind Empire Gazette şi sperând să găsească în ziar informaţii despre ce făcuseră Miles şi mama lui în absenţa sa. Când Miles intră în bucătărie, tatăl său termină de citit paragraful la care ajunsese, apoi îşi ridică privirea, îl văzu pe fiul său şi rânji la el.

  Miles îşi dădu seama că îi lipseau vreo doi dinţi din gură şi îl întrebă speriat:

  — Ce ţi s-a întâmplat?

  — Ce, asta? zise Max, scoţând limba prin gaură. Nu e nimic. Doar că am avut o mică neînţelegere cu un tip, asta-i tot. El nu ştie încă, dar o să trebuiască să-mi plătească vreo cinci sute de dolari pentru fiecare dinte.

  Miles încuviinţă din cap, simţindu-se mai liniştit nu atât datorită explicaţiei tatălui său cât mai ales prezenţei lui. După ce se temuse de întoarcerea lui Max, acum se bucura să-l aibă din nou acasă. Tatăl său funcţiona numai pe vreo două viteze, ceea ce îl făcea destul de previzibil, iar Miles era pregătit ca lucrurile să redevină previzibile, chiar dacă ar fi fost previzibil de ciudate. Poate că Max nu era ca alţi bărbaţi, dar nu încăpea nici o îndoială că era întotdeauna el însuşi. Alţi bărbaţi, de exemplu, s-ar putea enerva din cauza unor accidente de maşină neînsemnate, în timp ce, pentru Max, îndoirea unei aripi constituia o adevărată oportunitate. Dacă cineva dădea cu spatele şi-i lovea maşina în parcare, ceea ce se întâmpla atât de des încât lumea începuse să creadă că Max îşi parca intenţionat maşina în calea lor, Max îşi ducea maşina buşită la un mecanic de la care scotea un Preţ piperat, apoi îi propunea celui care-i lovise automobilul să cadă la înţelegere pentru jumătate din sumă plătită cash, caz în care n-ar mai fi trebuit să implice firmele de asigurări ale nici unuia dintre ei. Se referea probabil la cea a şoferului, din moment ce Miles n-avusese niciodată în viaţa lui o asigurare auto. După ce băga banii în buzunar, nu prea avea chefsă-i cheltuie Pe reparaţiile de la maşină. În fine, putea să înlocuiască un far spart, dacă tot era obligat de lege, iar dacă avea vreo aripă foarte îndoită, o îndrepta de unul singur, deşi rezultatele se dovedeau, în general, mai groteşti decât îndoitura iniţială. Dodge-ul fusese „reparat” de atâtea ori, încât părea deja o maşină construită de la zero, dintr-o grămadă de gunoaie.

  Miles nu se îndoia câtuşi de puţin că tatăl său se va folosi de cadoul neaşteptat al dinţilor lipsă, însă era la fel de sigur cănici un sfanţ n-avea să ajungă în buzunarul vreunui dentist. Ceea ce Miles nu putea şti atunci, bineînţeles, era că asista dejala prima fază din dărâmarea sistematică a corpului tatălui său, care, până la vremea când Max împlini şaptezeci de ani, arătal ca un Dodge care fusese făcut praf cu diferite ocazii.

  Pe moment, se văzu el nevoit să recunoască, tatăl său era întruchiparea sănătăţii şi avea un corp suplu şi bronzat, iar Miles nu se putea abţine să compare înfăţişarea lui robustă cu cea a lui Charlie Mayne, care arăta atât de palid şi de sfrijit pe plajă. Cum nu se putea abţine nici de la fanteziile în care îşi închipuia ce s-ar fi întâmplat dacă tatăl său ar fi ieşit la timp din închisoare şi s-ar fi dus pe Martha 's Vineyard după ei doi, găsindu-i pe plajă, în timm ce mâncau caviar dintr-un coş de picnic. Încercă să-şi imagineze o bătaie între tatăl lui şi Charlie Mayne, dar nici un tablou nu i se contura în faţa ochilor. Charlie Mayne era mai bătrân şi oricine şi-ar fi dat seama că nu era mare boxer. Max era vânjos şi rezistent, dar specialitatea lui, după cum începuse să-şi dea seama Miles, nu consta în a lovi pe cineva cu pumnul, ci în a se lăsa lovit, lucru pe care el ştia sigur că Charlie Mayne nu l-ar fi făcut niciodată. Ar fi fost însă mult mai probabil ca Max să şefi invitat de unul singur la masa lor, spunând ceva de genul: „ Şi mie îmi place caviarul.” în acest scenariu melodramatic, dacă trebuia să dea cineva un pumn până la urmă, acea persoană ar fi fost Grace.

  — Unde-i mama? îi dădu prin cap lui Miles să întrebe, din moment ce nu-i simţea prezenţa în casă.

  — A zis că se duce la biserică. Ţi-a lăsat un sandviş în frigider

  — Acum se duce în fiecare dimineaţă, spuse Miles, lucru care nici că putea fi mai adevărat. De când se întorsese din scurta escapadă de peste râu, se ducea la slujbă în fiecare zi şi, mai mult chiar, îl înscrisese pe Miles să fie, după începerea şcolii, unul dintre băieţii care asistau preotul la slujbă.

  Max mormăi ceva.

  — Probabil că s-o simţi vinovată pentru ceva, se hazarda să spună, uitându-se atent la fiul său.

  Ca să evite privirea tatălui său, Miles se îndreptă spre frigider şi se prefăcu că îşi căuta sandvişul numai pentru a pune o uşă între obrajii lui aprinşi şi ochii tatălui său. Începu să-şi toarne domol un pahar de lapte, după care şi-l luă la masă, alături de farfuria cu sandvişul.

  — Am auzit că ai prins o minge frumuşică, îi spuse tatăl său, făcându-l să se întrebe dacă ştia de la Grace sau de la antrenorul LaSalle. Faptul că pomenea acel episod de abia acum, la atâta timp după ce avusese loc, i se părea ciudat. Trecuse deja o lună de când îşi pusese mănuşa de baseball în calea acelei mingi< dar acum i se părea că se scursese mult mai mult timp, aproape ca şi când i s-ar fi întâmplat unui alt băiat.

  — Mama s-a simţit foarte rău, se trezi spunând Miles. Tatăl său se apucase iar de citit ziarul şi nu-şi mai ridică privirea. Miles se pregătea să-i mai spună o dată când îl auzi răspunzând:

  — Întotdeauna se simt rău în faza asta.

  Miles se gândi să-l întrebe de ce formulase răspunsul la plural. Şi la ce fază se referea?

  Observându-i tăcerea, Max coborî din nou ziarul din dreptul feţei, rânjind cu dinţii lui lipsă formând o gaură la fel de urâtă, deşi Miles era mai pregătit să le facă faţă.

  — Adică nu ţi-a spus?

  — Ce să-mi spună?

  — Că o să ai un frăţior, asta să-ţi spună.

  După ce tatăl său îşi ridică din nou ziarul, Miles termină tot sandvişul şi goli tot paharul de lapte fără să scoată o vorbă. Atât i-a luat ca lumea să i se aşeze la loc, ca lucrurile să se realinieze şi să transmită o nouă înţelegere a vieţii. Lumea, înţelegea Miles acum, era o rânduială fizică şi nu morală. Nimeni nu se îmbolnăvea şi murea din cauza păcatelor. Atâta lucru îi dăduse şi lui prin cap, dar acum adevărul i se înfăţişa limpede ca lumina zilei şi îşi dădu seama că o parte din el ştiuse asta de la bun început. Oamenii se îmbolnăveau din cauza virusurilor, a bacteriilor şi a copiilor chestii de genul ăsta, oricum şi nu ca urmare a insulelor şi a unor bărbaţi ca Charlie Mayne. Această concluzie îi aduse lui Miles o alinare binevenită, iar când deschise gura îşi dădu seama că apăruse ceva nou în vocea sa, ca un fel de nouă atitudine în faţa vieţii.

  — N-ai de unde să ştii asta, îi spuse tatălui său.

  — N-am de unde? îi răspunse Max, trecând de la pagina de sport la cea de comicsuri.

  — Ar putea să fie o surioară.

  Tatăl său se hlizi, probabil la vederea unui desen mai caraghios.

  — În familia noastră se nasc băieţi, mai degrabă.

  — Atunci ar fi cazul să vină la rând o fată, zise Miles.

  — Nu aşa merg lucrurile. Nu e ca şi când ai da cu banul.

  — Şi cum merg lucrurile, atunci?

  Lui Miles i se părea că era exact ca atunci când dădeai cu banul şi nu vedea nici un motiv pentru care să-l lase pe tatăl său să-i fluture pe sub nas o judecată atât de dubioasă doar pentru că era un adult.

  Max se uită lung la el, rânjind din nou, deşi Miles şi-ar fi dorit să înceteze.

  — E mai degrabă ca atunci când dai cu zarul, îi explică elNumai catarurile astea n-au numere pe ele. Fiecare zar are şase feţe, nu? In familia noastră, pe cinci dintre feţele astea scrie „ bă-” iat„. „Fată” scrie numai pe o singură parte. Aşa că, aacăartrebui să pui un pariu pe banii tăi, eşti sigur c-ai face-o?

  Miles îşi făcu nişte calcule în cap. După un minut spuse:

  — Câţi copii are unchiul Pete?

  Fratele mai mare al tatălui său se mutase în vest în Phoenix, Arizona în urmă cu douăzeci de ani.

  — Patru, zise tatăl lui. Toţi patru, băieţi. Miles încuviinţă din cap.

  — Şi tu mă ai pe mine.

  — Da, iar tu eşti tot băiat, din câte ştiu eu.

  — Asta înseamnă cinci unul după altul, îi atrase atenţia Miles} Se auziră paşi pe veranda din spatele casei: era Grace, \par întorcându-se de la biserică. Atât Miles, cât şi tatăl său, îşi în* dreptară privirea spre fereastra de la bucătărie când ea trecă prin faţă. Săptămâna aceasta, crizele ei de greţuri matinale fui seseră mai puţin violente şi chiar dacă nu arăta la fel de fruM moaşă şi radioasă ca pe Martha 's Vineyard, nici nu mai părea atât de îngrozită şi deznădăjduită ca la întoarcerea de pe insulm

  — Pe a şasea latură era scris „fată”, nu?

  Max reflectă asupra acestui fapt în timp ce Grace, care îşi luase cu ea umbrela, pentru orice eventualitate, o agăţă în cuierul din hol.

  — Ai început să devii un ghimpe-n coastă, ştiai?

  Acum rânjeau amândoi, iar lui Miles îi dădu prin cap că senzaţia ciudată care îl încerca trebuia să fie mândrie, deşi nu reuşea să-şi dea seama dacă era mândru de sine sau de tatăl său. Era însă sigur că a deveni un ghimpe în coasta lui Max erM un fel de recompensă, poate chiar şi de afecţiune.

  Când Grace veni din hol, păru să înţeleagă imediat că tatăl şi fiul îşi împărtăşeau ceva important, pentru că se aşeză între ei şi îi luă pe amândoi de mână, iar pentru o vreme nimeni nu scoase o vorbă. Era pentru prima oară de când se întorseseră de pe Martha 's Vineyard când Miles simţea că poate lucrurile chiar s-ar putea îndrepta, că ar putea reveni la normal, sau cel puţin la ceea ce era normal în familia lor. Dacă îl încerca vreum regret, acela era că Max n-ar ajunge s-o vadă niciodată pe Grace în acea rochie albă, din moment ce mama sa o donase la biserică pe la începutul săptămânii.

  CAPITOLUL 20 menajera DE LA ST. CATHERINE'S, doamna Walsh, termina de spălat oalele şi tigăile de la cina de duminică pe care nici măcar nu meritase să-şi piardă vremea gătind-o. Părintele Mark, simţindu-se vinovat că mâncase prea puţin şi având nevoie de puţină companie, chiar dacă aceasta se întâmpla să fie ursuza doamnă Walsh, se oferise s-o ajute cu curăţenia, dar ea îl refuzase categoric. N-avea decât să-i dea şi mai mult de furcă pentru că nu punea lucrurile la locul lor, iar ea n-ar mai reuşi să găsească nimic a doua zi. Îşi putea da seama că îl jignise, dar asta n-o deranja prea tare.

  Doamna Walsh nu era o femeie rea, dar ascundea o perspectivă medievală asupra lumii. Tatăl ei făcuse parte din cadrele armatei şi avusese o aplecare spre religie, iar de la el învăţase doamna Walsh totul despre rânduiala vieţii, care, aşa cum o explica tatăl său, nu era prea diferită de rânduiala militară. Dumnezeu era în vârf, iar dedesubt stăteau îngerii Săi, orânduiţi în funcţie de clasa lor socială îngerească, apoi papa, cardinalii, episcopii, preoţii şi aşa mai departe. Doamna Walsh găsea consolare în ideea că a fi menajeră la doi preoţi nu o plasa mai aproape de baza ierarhiei (ocupată de pietre şi alte obiecte neînsufleţite) decât de vârf. Faptul că avea grijă ca doi pastori ai Domnului să fie curaţi şi bine hrăniţi era o muncă onorabilă, dacă nu chiar înălţătoare, iar dacă alţii erau aleşi de Dumnezeu pentru munci şi mai înălţătoare, atunci asta se întâmpla din motive foarte bine întemeiate. Căci ea credea că aspiraţia la ceva ce depăşea locul care-i fusese destinat m această viaţă era un păcat greu, iar în cele din urmă toţi cei care se străduiau şi erau invidioşi aveau să stea în faţa Adevărului, şi anume că pe tot cursul ierarhiei divine nu exista decât o singură ndatorire şi acea era să îndeplineşti voia Domnului. Datoria unui Preot era să fie cel mai bun preot cu putinţă, la fel cum datoria unei menajere era să fie cea mai bună menajeră.

  Din punctul de vedere al doamnei Walsh, la fel de enervanţi Precum cei care se străduiau întotdeauna să-şi depăşească rangul în ierarhia vieţii erau şi prefăcuţii nebuni umili ca părintele Mark, care îşi băga mereu nasul în bucătăria ei, vrând s-o ajute în ignoranţa lui şi punând mâna pe o cârpă de vase pentru a şterge masa şi îndemnând-o să se ducă acasă înainte să-şi fi terminat treaba. Acolo se simţea o mare nevoie de disciplină, iar tatăl ei ar fi fost întru totul de acord. Doamna Walsh îşi adorase tatăl, deşi acesta nu se prea omorâse s-o bage în seamă. Formaţia sa militară îl făcuse să-şi dedice cea mai mare parte timpului instrucţiei cu fiii săi, ale căror firi erau categoric nemilitare. Cu cât impunea mai multă disciplină, cu atât ei deveneau mai neastâmpăraţi, iar el murise crezând că nimeni nu-l ascultase măcar o singură dată, ceea ce nu era adevărat. Fiica sa îl ascultase. Doamna Walsh credea, aşa cum crezuse şi el, că societatea făcea bine când trăgea linie între diferitele clase de oameni, iar ea regreta că atâta lume în prezent părea mai hotărâtă să şteargă/această delimitare. Cei tineri ca părintele Mark erau cei mai rău| Puneau mare bază pe bunătate, lucru care n-o prea deranja, dări părintele Tom, chiar dacă ajunsese mai bătut în cap decât un cm târ, tot era un preot mult mai bun decât toţi cei tineri luaţi laolaltă, iar în toţi anii aceia de când lucra pentru el, nu se simţise! nici măcar o dată tentat să pună mâna pe vreuna dintre oalele ei.

  — Cred că domnul Roby tocmai a parcat în faţă, observă doamna Walsh de pe locul de unde stătea, adică din faţa chiuvetei.j

  — Şi tatăl lui? E şi Max cu el?

  — Numai domnul Miles. Şi nu face altceva decât să stea acolo. Din pragul bucătăriei, părintele Miles îi aruncă un zâmbet, primul pe ziua aceea. Îşi putea da seama ce făcea prietenul luijj Se uita în sus la clopotniţa nezugrăvită, întrebându-se ce cod nemilos fusese implantat în genele sale ca să-l împiedice să se urce pe o scară la fel ca oamenii normali.

  — Păi, l-aţi tot aşteptat, zise menajera. N-aveţi de gând să-i spuneţi?

  Of, doamnă Walsh, îi veni părintelui Mark să-i spună. Câte se mai pot învăţa de la dumneavoastră. Pe doamna Walsh nu o dădea inteligenţa afară din casă, dar îi plăcea să rezolve treburilffl la timp, iar asta era ceva ce trebuia admirat la ea. Află. Fă. N-o întoarce pe toate părţile ca să-i analizezi toate faţetele. Problem” cu viaţa gânditoare era că gânditul nu avea nici o limită, nici 08 termen de timp după expirarea căruia gândul să fie pus în prac-i ţică. Gânditul era ca participarea la o comisie care rareori făcea vreo recomandare, iar când o făcea era ignorată imediat, o comisie căreia îi lipsea până şi puterea de a se desfiinţa.

  Doamna Walsh avea dreptate. Problema de moment trebuia rezolvată, ba chiar mai mult, trebuia rezolvată de părintele MarlCj care deja irosise prea mult timp. Titlul predicii emoţionate p6j care o ţinuse la slujba de dimineaţă fusese „Când Dumnezeu da înapoi”. O compusese în mare parte în maşină, în seara dina” inte, pe drumul de întoarcere de pe coastă, şi o continuase în cursul nopţii de nesomn, încheind-o de abia în amvon, în timp ce o vorbea. Nu ieşise chiar aşa de rău pe cât se temuse, aşa că îşi pusese în gând să repete „Când Dumnezeu dă înapoi” şi la slujba de seară, dar când se întorsese, între slujbe, la parohie, văzuse că părintele Tom dispăruse.

  De fapt, doamna Walsh descoperise lipsa bătrânului preot, atunci când sosise, la puţin timp după opt şi jumătate, oră la care părintele Tom era, de obicei, treaz şi nerăbdător să primească de mâncare. Duminica, doamna Walsh îi pregătea felii de pâine date prin ou şi lapte şi apoi prăjite. Apoi, după ce bărbia bătrânului începea să strălucească de la siropul de arţar, femeia se apuca să gătească masa de prânz pentru cei doi preoţi, de obicei jambon sau pui prăjit sau, azi de exemplu, stufat New England, treabă care nu era deloc mai uşoară în prezenţa unui preot senil şi lipicios. Era adevărat, îl prefera pe preotul ăla bătrân şi ţicnit celui mai tânăr şi întreg la minte, dar părintele Tom necesita supraveghere aproape tot timpul, mai ales când părintele Mark nu era prin preajmă. Trebuia să recunoască totuşi că măcar la atâta lucru era bun şi preotul tânăr. Duminica, ştiind că celălalt era în biserică, ţinându-şi predicile alea jalnice, părintele Tom avea obiceiul să devină neastâmpărat. Într-o dimineaţă, când bătrânul intrase în bucătărie, doamna Walsh îl văzuse cu coada ochiului fără să observe ceva diferit. Când îi pusese în faţă feliile de pâine prăjită, se întrebase dacă nu era ceva în neregulă cu felul în care o privea, de parcă ar fi savurat vreo glumă care ei îi scăpase. Dar doamnei Walsh asta i se părea prea puţin probabil, din moment ce ea era o femeie de cincizeci şi trei de ani măritată şi în toate minţile, iar bătrânul părinte nu era decât un boşorog dus cu pluta.

  Totuşi, din moment ce nu exista un singur lucru pe lume care s-o enerveze mai mult pe doamna Walsh decât o glumă a cărei poantă n-o prinsese, se oprise din prepararea puiului pentru a-l tântăi cu privirea pe părintele Tom, aşa cum stătea el acolo la masă. Era îmbrăcat într-o cămaşă neagră cu mâneci scurte, croială specific preoţească, proaspăt spălată şi călcată, iar părul lui alb, de obicei atât de încâlcit, era acum pieptănat cu grijă. Observă că până şi pantofii îi străluceau, iar şosetele nu erau desperecheate. Dacă se ascundea vreo glumă în înfăţişarea părintelui Tom, ea nu putea s-o vadă, aşa că se apucă să îndese din nou umplutura în puiul pe care avea să-l pună la cuptor. De abia când bătrânul preot se ridică de a masă şi îşi aduse farfuria s-o lase lângă chiuvetă ceea ce în cazul lui era un gest neobişnuit îşi dădu şi doamna Walsh seama ca moşul nu avea pantaloni pe el. Aşa că azi, când intrase în casa Parohială şi nu-l zărise imediat pe preotul bătrân, se apucase să-1 Caute, bănuind că părintele Tom era iar pus pe şotii.

  Uşa de la dormitorul său era închisă, iar când doamna Walsh ciocăni uşor, strigându-l pe nume şi cerându-i să-i deschidă dacă nu voia să-l aducă imediat pe preotul cel tânăr, femeia se aştepta să dea cu ochii de un moşneag care să rânjească la ea, în fundul gol şi cu mădularul zbârcit la vedere. Deşi doamna Walsh nu era prea încântată de această perspectivă, adevărul era că nici n-o speria. La cincizeci şi trei de ani o terminase cu prostiile despre organele genitale masculine. De fapt, trecuseră mulţi ani de când nu-i mai păsa ce chestii păroase atârnau între picioarele lor gălbejite şi slăbănoage. Acum se întreba cum de putuse vreodată să se lase pradă unei asemenea nebunii trecătoare şi se simţea recunoscătoare că sminteala ei fusese de scurtă durată, nu prea virulentă şi în cele din urmai vindecată prin căsnicie, aşa cum hărăzise Dumnezeu.

  Uşa rămase închisă în ciuda ameninţărilor ei, lucru care nu-i lăsă altă alternativă decât să intre fără invitaţie. Uşa era descuiată, iar când doamna Walsh intră, nu găsi dincolo decât o ca-j meră goală. Femeia se asigură că încăperea era goală, punându-se în patru labe ca să se uite sub pat, operaţiune pe care ar fi; preferat să n-o facă, ţinând cont de încheieturile sale inflamate. Se gândea că un preot bătrân, atât de dus cu pluta încât să apară fără pantaloni în bucătăria ei, ar fi putut foarte bine să se joacej de-a v-aţi ascunselea. Dar sub pat nu se afla nimeni, iar în ca-; mera aceea spartană de abia s-ar fi putut ascunde un copil, dară-: mite un bărbat în toată firea cu o minte de copil.

  După cum bătrânul preot nu părea să fie în nici un alt colţ din toată casa parohială. Doamna Walsh căută în fiecare cameră] şi în fiecare dulap din casă, chiar coborî cu o lanternă în pivniţă; care era un loc umed şi respingător şi în care încă se mai aflauj lăzi de cărbune şi o grămadă de colţuri întunecoase în care s-ar fS putut ascunde un preot bătrân şi dement. Tocmai se convinsese] că părintele Tom se trezise devreme şi încălcase ordinele, ieşind; la o plimbare de unul singur, sau poate se strecurase nevăzut îflj biserică, unde să se ascundă într-un confesional pentru a-l spionai pe cel tânăr şi pentru a asculta tâmpeniile liberale pe care acesta le perora de la amvon, când îi dădu ceva prin cap şi se grăbi să urce scările şi să intre din nou în cameră la el.

  Bătrânul tot nu era acolo, ba chiar mai mult, nu părea să fi dor-j mit în patul lui. Desigur că se putea să-şi fi făcut patul după ce se trezise, aşa cum făcuse toată viaţa până începuse s-o ia razna, datt acum uita aproape de fiecare dată. Ieri, sâmbătă, fusese ziua m care doamna Walsh schimba lenjeriile de pat ale celor doi preoţi, iar acum, când trase cuvertura şi cercetă cearşafurile de dedesubt*! încă mai aveau mirosul proaspăt al detergentului. Nici măcar aţ urmă lăsată de un preot duhnind a urină şi a gaze intestinale.

  Dar nu patul îi dădu cel mai important indiciu, ci coşul de gunoi, pe lângă care doamna Walsh trecuse aproape fără să-l observe. Coşul pe care îl golise ieri era deja aproape plin din nou, adică aproape plin de plicurile mici şi verzi pe care le foloseau enoriaşii ca să ascundă de ceilalţi enoriaşi cât de zgârciţi fuseseră săptămâna aceea cu banii pentru biserică. Fiecare plic, fără îndoială pus deoparte încă de la slujba de sâmbătă de la ora cinci jumătate, fusese deschis şi apoi aruncat la coşul de gunoi. În recipientul metalic se mai aflau şi nenumărate cecuri care fuseseră puse, probabil, în plicuri. Ceea ce doamna Whiting înregistra imediat fu lipsa completă a oricăror bancnote.

  Când cel tânăr traversă în pas repejor peluza după slujba de dimineaţă, doamna Walsh îl aştepta pregătită, cu braţele încrucişate peste pieptul ei respectabil. Dacă multe alte femei ar fi fost imediat date peste cap de o asemenea situaţie, doamna Walsh îşi păstrase calmul. Acum afişa acea expresie a cuiva care ştie că altcineva o s-o păţească rău de tot şi se consolează cu gândul că nu ea este acea persoană.

  — Bună dimineaţa, doamnă W., îi spuse părintele Mark din pragul bucătăriei, fără îndoială atât de bine dispus din cauză că predica de dimineaţă, cel puţin din punctul său de vedere, decursese aşa cum trebuia. Simt cumva mirosul faimosului dumneavoastră stufat New England?

  Pentru a-şi satisface curiozitatea, se aproprie de cuptor şi aruncă o privire în oala pe care o folosea doamna Walsh ca să rumenească bine carnea. De câte ori nu i se spusese oare că asemenea libertăţi nu erau permise în bucătăria ei? Ce, ea îşi băga cumva nasul în confesionalul lui ca să comenteze orice le spunea el enoriaşilor?

  — Aţi observat să lipsească ceva când v-aţi trezit de dimineaţă? întrebă doamna Walsh, după ce părintele Mark se dăduse la o parte de lângă maşina de gătit.

  — Nu, îi răspunse el cu grijă.

  — Şi nici acum nu vi se pare c-ar lipsi nimic?

  Părintele Mark îşi plimbă privirea prin toată bucătăria, care arăta în ordine. Nu cumva femeia sugera că au fost călcaţi de hoţi noaptea trecută sau că el uitase să încuie uşa când se întorsese acasă? Oricare ar fi fost intenţia ei, părintele nu avea prea mult timp la dispoziţie. Era, aşa cum bine intuise doamna Walsh, înviorat după succesul predicii sale, dar voia să-i aducă vreo câteva îmbunătăţiri înainte de slujba de la ora zece şi jumătate la aceea avea întotdeauna un public mai critic, din moment ce cu siguranţă erau cu toţii treji. Era absolut necesar să-şi facă modificările înainte ca părintele Tom să înceapă cu neroziile sale obişnuite.

  — Mă tem că n-am timp de ghicitori, doamnă W., zise el, apoi cotrobăi prin sertarele ei până dădu peste nişte foi de hârtie şi un creion. Dacă lipseşte ceva, vă sfătuiesc să staţi de vorbă cu părintele Tom. Strânge tot felul de lucruri în camera lui de când a auzit că episcopia ar putea închide umilul nostru aşezământ.

  Aşezându-se la masă, părintele Mark se opri un moment, cu vârful creionului deasupra foii de hârtie, simţind că dacă nu şi-ar fi notat de îndată primul gând, l-ar pierde pentru totdeauna. Aici avea dreptate.

  — Cum aţi spus? întrebă el, ridicându-şi privirea, nesigur dacă auzise bine ceea ce-i zisese menajera.

  — Am spus că ceea ce lipseşte este părintele Tom. Părintele Mark înghiţi cu greu.

  — Păi nu poate fi prea departe, îşi dădu el cu părerea, dar siguranţa pe care încercase s-o imprime vocii sale sună mai degrabă a dorinţă. Sunteţi sigură că nu e pe aici, pe undeva?

  Doamna Walsh chiar era sigură, ceea ce îi dădu de înţeles şi lui.

  — Totuşi, haideţi să ne asigurăm, sugeră părintele Mark, ridicându-se de pe scaun.

  — Să vă asiguraţi, vreţi să spuneţi, mormăi menajera, dar porniră împreună şi scotociră din nou prin toată casa. Când terminară acolo, părintele Mark se duse să-l caute şi în biserică, ştiind foarte bine cât de mult îi plăcea bătrânului să se ascundă în confesional.]

  Misiunea fu un eşec total, iar părintele Mark şi doamna Walsh se opriră pe veranda din spate pentru a scruta cu privirea zona bisericii, în timp ce preotul tânăr arăta mut de uimire, iar menajera” mulţumită de sine, după ce căutarea lor nu folosise la nimic aM tceva decât la confirmarea propriei ei teorii, conform căreia bătrânul preot nu dispăruse de dimineaţă, între plecarea părintelui Mark şi sosirea ei la casa parohială, ci mai degrabă cândva în cursul nopţii trecute. Ceea ce însemna că vinovatul era părintele Mark. J în rarele ocazii când trebuia să plece seara din casa parohială, părintele Mark angaja de fiecare dată pe cineva care să pi*| ardă vremea la televizor cu Tom şi să se asigure că se ducea la! culcare la ora potrivită. De cele mai multe ori, apela la unul dintre băieţii care ajutau în biserică, pentru că, mai ales după ce părintele Tom se prezentase în fundul gol în faţa doamnei Walsh, părintele Mark nu vrusese să mai angajeze o femeie pentru această corvoadă. Băiatul care stătuse de pază noaptea trecută lăsase un bilet, spunând că părintele Tom se dusese la culcare devreme, pe la opt şi jumătate. Băiatul rămăsese în casa parohială; până pe la zece, apoi încuiase, aşa cum i se spusese, şi se dusese acasă, în ideea că părintele Mark avea să sosească în curând, deşi, după cum se întâmplase, preotul cel tânăr nu se întorsese acasă până după miezul nopţii. Iar atunci nici măcar nu deschişese uşa de la dormitorul părintelui Tom, să se asigure că totul era în ordine, iar de abia acum îşi dădu seama ce greşeală făcuse. Ştia prea bine că Tom dormea iepureşte şi nu vrusese să-i tulbure somnul. Cel puţin aceasta fusese minciuna pe care şi-o spusese şi pe care i-o tot repeta acum doamnei Walsh. Pentru că părintele Mark nu se temuse că bătrânul dormea la ora aceea, ci tocmai că ar fi putut fi treaz şi plin de curiozitate.

  Aşa că era posibil, oricât de mult ar fi vrut părintele Mark să creadă că nu era aşa, ca Tom să fi dispărut de cincisprezece ore deja! Un semn deosebit de îngrijorător era că nimeni nu sunase să spună că-l văzuse pe părintele Tom umblând brambura. Mai evadase şi înainte, dar era un personaj destul de cunoscut în Empire Falls, aşa că, cel mai adesea, era săltat de pe undeva şi adus înapoi la St. Catherine's chiar înainte ca cineva să-şi dea seama că dispăruse. Lipsa lui, la care se adăuga sentimentul de vină, apăsa greu pe conştiinţa părintelui Mark şi cum stăteau ei aşa pe veranda din spate, îi dădu prin cap să întrebe:

  — Tom ştie să înoate, nu-i aşa?

  Posibilitatea ca bătrânul preot să fi sfârşit în apele râului îi acoperea fruntea de sudoare rece. Dacă ar fi sărit în apă mai jos de cascadă, ar fi putut ajunge până în Fairhaven, unde digul i-ar bloca înaintarea. În cursul secolului trecut, leşurile sinucigaşilor care se aruncau în Knox ajungeau până la vărsarea râului în ocean.

  Doamna Walsh habar n-avea dacă părintele Tom ştia să înoate, cum nici n-avea idee de ce Dumnezeu ar fi trebuit să ştie ea aşa ceva.

  — Bine că aţi plecat de aici cu maşina, zise ea. Ştiţi doar cât de mult îi plăcea să se urce la volanul acelei Crown Victoria.

  Părintele Mark se uită lung la ea. Doamna Walsh îi întoarse privirea.

  — Maşina a fost la dumneavoastră, nu?

  — La dracu', zise el, căci adevărul era că nu plecase cu maşina parohiei noaptea trecută. Însoţitorul său îl dusese cu maşina.

  — Evrica, răspunse doamna Walsh.

  Amândoi se uitau către uşa închisă a garajului, singurul loc de pe lângă parohie unde nu-l căutaseră. Părintele Mark se auzi strigat şi se întoarse să vadă pe unul dintre băieţii care ajutau în biserică făcându-i cu mâna în timp ce intra pe uşa sacristiei de la St. Catherine's. Se uită la ceas. Era zece fără zece, adică mai avea numai douăzeci de minute până la începerea slujbei, iar enoriaşii care se sculau cu noaptea-n cap începuseră deja să intre m biserică. Părintele Mark îşi dădu seama că ar fi preferat să amâne orice alte descoperiri până după slujbă. Însă asta nu se Putea. Nu cu amabila doamnă Walsh alături, impunând prin simPla ei prezenţă găsirea unei soluţii.

  — Dumneavoastră rămâneţi aici, îi spuse el, apoi traversă aleea, se opri o clipă şi, în cele din urmă, aruncă o privire printr-una dintre ferestruicile pătrate ale garajului.

  De pe veranda din spate, doamna Walsh se uita la el cum se apleca şi îşi rezema fruntea de uşa garajului. Numără până la zece înainte ca el să se îndrepte de spate. Mai bine să fii o menajeră competentă, îşi spuse ea, decât un preot incompetent.

  — CÂND dumnezeu DĂ înapoi, o predică atât de însufleţită şi de accesibilă pentru slujba de dimineaţă, se dovedi derutantă pentru cea de-a doua. De fapt, în timp ce părintele Mark urca la amvon, făcu o rugăciune scurtă şi arzătoare, cerându-i lui Dumnezeu să-l ajute să-şi amintească esenţa predicii pe care o ţinuse atât de elocvent cu doar două ore înainte, numai pentru a-şi da seama că Domnul chiar dăduse înapoi, obligându-l pe părintele Mark să se uite disperat pe notiţele scrise de mână, iar asta în vreme ce mulţimea de enoriaşi devenea din ce în ce mai curioasă, apoi neliniştită, apoi de-a dreptul alarmată. Ceea ce părintele Mark nu reuşea să găsească în acele notiţe era siguranţa şi convingerea cu care trebuia să spună acele lucruri. Cu două ore înainte, crezuse îftj adevărul lor. Acum nu mai era aşa de sigur.

  Îşi petrecuse seara anterioară în compania unui tânăr artist care preda la universitatea din Fairhaven, de fapt acelaşi profet sor care, deşi părintele Mark nu ştia asta, alesese lucrările sem-j nate de Christina Roby şi de John Voss pentru a reprezenta clasa1 a zecea în expoziţia de artă a oraşului. Cei doi bărbaţi se cunoscuseră cu câteva săptămâni înainte, la sediul topitoriilor Bath Iron Works, cu ocazia unui miting organizat pentru a opune re*' zistenţă construirii unui nou submarin nuclear. Amândoi fuse-j seră arestaţi pentru încălcarea proprietăţii, dar la scurt timp li se dăduse drumul. În timpul petrecut în închisoare, părintele Mark bănuise din prima că tânărul artist era gay.

  Era mai puţin sigur la ce concluzie ajunsese artistul însuşi, dar, după câteva zile, părintele Mark primise un bilet în care tânărul îi cerea să-l viziteze la atelierul său din campusul universitar. Scrisoarea ajunse cu poşta de joi, iar părintele Mark, cttj inima fremătând, se trezi reflectând asupra faptului că timpul tocmai se oprise în loc şi nu ştia cum să-l facă să meargă mai repede, în mod normal, lipea invitaţiile la avizierul de pe uşa de M bucătărie ca să nu uite de ele, dar de această dată pusese biletuW în biroul din camera lui, în sertarul din mijloc, printre tot felul (m hârtii inutile, de parcă apropierea lui de chestiunile lumeşti l-ar ffl făcut, ca prin farmec, să devină mai lumesc.

  N-avusese norocul ăsta. Deschisese sertarul ăla de nenumărate ori în acea primă zi, recitind scrisoarea până o învăţase pe de rost.

  Pe lângă faptul că avea să-i arate nişte proiecte aflate încă în lucru, artistul zicea că avea o problemă religioasă despre care voia să discute cu părintele Mark. Miercuri deja îşi spusese că nu avea nici un sens să se mai mintă. De fapt ascundea scrisoarea, iar gestul acesta spunea tot ce era de spus. Şi nici nu-i lăsa altă posibilitate decât să rupă hârtia, lucru pe care îl şi făcu, aruncând resturile în coşul de gunoi de lângă pat, după care traversase peluza şi intrase în biserică, unde aprinsese o lumânare şi îngenunchease în faţa altarului pentru o rugăciune de recunoştinţă.

  Era pe punctul de a-şi începe rugăciunea când auzi un zgomot în spate şi se întoarse fix la timp pentru a-l vedea pe părintele Tom furişându-se în confesional. Era limpede că bătrânul îl urmărise, iar înainte ca părintele Mark săpună comportamentul colegului său ţicnit pe seama demenţei, se simţi năpădit de o furie teribilă şi îndreptăţită. Se repezi la confesional, îl scosese afară pe bătrân, târându-l apoi peste pajişte, făcându-l cu ou şi cu oţet în timp ce mergeau spre casa parohială. Când ajunseră în bucătăria doamnei WaJsh, bătrânul îşi plecase capul ruşinat şi arăta atât de vrednic de milă încât părintele Mark se mai domoli, spunându-i că îl ierta, bineînţeles. Cu toate acestea, nu se mai întoarse în biserică pentru a-şi termina rugăciunea. O rugăciune era o rugăciune, indiferent unde o spuneai, îşi zise părintele Mark, aşa că se hotărî să o spună pe aceasta din intimitatea camerei sale. Totuşi, odată ajuns acolo, îi dădu prin cap că poate exagera din cale afară lucrurile. Nu avea nici un motiv să creadă că invitaţia nu era întru totul inocentă şi nici un motiv pentru ca el să n-o accepte cu la fel de multă inocenţă. Nu artistul era de vină, ci doar părintele Mark, care, prin gândurile sale, transformase această scrisoare într-un prilej de a păcătui. Slavă Domnului că rupsese scrisoarea doar în patru părţi. Avea o bandă de scotch chiar în biroul său.

  După cum avea să afle părintele Mark în timpul vizitei în atelier, artistul crescuse în Nicaragua, fiind fiul unei femei din Managua şi al unui diplomat american de rang inferior, care murise acolo într-un accident de maşină. În tinereţe, venise în Statele Unite la facultate, dar, după căderea sandiniştilor, preferase să rămână. Picturile sale părintele Mark credea că erau nemaipomenite erau explicit religioase prin tematică şi reprezentare plastică, dar şi complet lipsite de orice ironie. Artiştii americani nu mai puteau picta nimic fără nuanţe ironice, încuviinţă tânărul, încântat de observaţia părintelui Mark. Deşi nu exista nimic ostentativ în picturile pe care le văzuse în acea zi în atelierul aflat la ultimul etaj al unei clădiri de cărămidă roşie din centrul oraşului Fairhaven, părintele Mark deveni şi mai sigur că artistul era gay. Abia pe drumul de întoarcere îi dădu prin cap că dilema spirituală despre care îi vorbise tânărul în scrisoare nici nu intrase în discuţie.

  Intră însă în discuţie două zile mai târziu, la telefon. Părintele Mark se duse să vorbească din camera sa, lăsând uşa deschisă, în mod intenţionat. Tânărul profesor de artă începu prin a-şi cere scuze că-l făcuse pe părintele Mark să bată tot drumul până în Fairhaven şi nu avusese curajul să pună pe tapet subiectul care îl neliniştea. Nu era nici o problemă, îl asigurase părintele Mark. Picturile acelea meritaseră tot efortul. Purul adevăr era, îi spuse tânărul, că se simţise atât de bine în compania părintelui Mark încât nu îndrăznise să spună ceva ce ar fi putut să-l facă detestabil în ochii noului său prieten. Cel puţin spera că deveniseră prieteni. Dar acum, de miercuri încoace, îi tot era ruşine de comportamentul său într-un mod încă şi mai complicat, aşa că se hotărâse că cel mai bun lucru pe care putea să-l facă era şi lucrul cel mai cinstit, adică să-şi mărturisească orientarea sexuală.

  — Da, spuse părintele Mark, ridicându-şi privirea de la telefon ca să-l vadă pe părintele Tom în pragul uşii, unde continuă să stea până când părintele Mark îi făcu semn să plece de acolo. Dacă preotul bătrân îşi mai amintea ceva din cele petrecute în acea săptămână, nu lăsa să se înţeleagă acest lucru. Din punctul de vedere al părintelui Tom, ascultarea convorbirilor telefonice ale altora era cel mai bun lucru pe care îl putea face, în afară de; ascultarea spovedaniilor.

  Această tăcere plină de semnificaţie era tocmai lucrul de care se temea cel mai mult, izbucni la telefonul tânărul artist, părând abătut. Părintele Mark se grăbi să-i explice că fusese întrerupt şij că tăcerea lui nu exprima nici şoc, nici jignire şi nici repulsiej bruscă. Îl asigură pe tânăr că acum îi putea acorda toată atenţia^ după care începu să vorbească pentru vreo jumătate de oră, timp] în care părintele Tom găsi motiv să treacă prin faţa uşii întredeschise de încă patru ori.

  Criza de credinţă a artistului fusese cauzată de trădarea unui^ prieten, care dacă poţi să crezi, zise el era şi preot, din întânw plare. Nu-l văzuse aproape zece ani, de când se cunoscuseră în Texas, unde el îşi făcuse studiile postuniversitare, iar amândoi sffl implicaseră activ în mişcarea Sanctuary, care îi ajuta pe emigranţii ilegali din America Centrală să treacă graniţa în Statele1' Unite, punându-le la dispoziţie case provizorii şi, eventual, acte, false care să le permită să lucreze. Mulţi dintre aceşti refugiaţi îşi cheltuiseră economiile de o viaţă ca să-i plătească pe „coioţi'Vi traficanţi care îi treceau graniţa şi apoi îi abandonau epuizaţi subj soarele încins din Texas, de unde majoritatea erau adunaţi de au-”1 torităţi şi expediaţi înapoi, peste graniţă. Puţinii norocoşi care re4 uşeau să se strecoare nu voiau decât să-şi câştige pâinea prin genul de muncă grea şi neplăcută pe care majoritatea muncitorilor americani o refuzau cu dispreţ, iar jumătate din salariile lor mici erau trimise familiilor din Guatemala sau El Salvador, Nicaragua sau Mexic.

  Ambii activişti fuseseră arestaţi de nenumărate ori şi tocmai în închisoare tânărul artist îi mărturisise preotului că era gay şi, ca atare, se simţea pierdut şi maltratat în sânul unei Biserici din ce în ce mai ostile, la fel ca imigranţii care erau daţi jos din camioane pe întuneric şi lăsaţi acolo să-şi găsească drumul singuri, prin deşertul texan. Dacă nu exista nici un loc pentru el în sânul Bisericii catolice, încotro putea să se îndrepte?

  Drept răspuns, preotul făcuse mai mult decât oricine altcineva pentru a-i linişti cugetul şi sufletul, asigurându-l că Biserica era la fel de mare şi de diversă ca lumea însăşi, iar toţi copiii lui Dumnezeu aveau loc înăuntru. Recunoştea că erau mulţi cei care se grăbeau să condamne ceea ce nu înţelegeau, care făceau ca Biserica să pară mai mică şi mai rece decât o celulă de închisoare. Mai bine să-şi aducă aminte cu cine alesese să se împrietenească Isus însuşi în timpul scurtei sale existenţe aici, pe pământ. Mai bine să fii un proscris aici decât în rai. Dar preotul era şi sever, amintindu-i tânărului că Dumnezeu cerea de la el aceeaşi credinţă pe care o cerea şi de la ceilalţi copii ai Săi. În ochii Domnului, promiscuitatea şi neglijenţa erau adevăratele păcate, indiferent de orientarea sexuală a fiecăruia.

  Când îşi terminase dizertaţia, tânărul trecuse şovăitor de la un post de profesor marginal la altul, iar părintelui Mark îi era clar că artistul se îndrăgostise de preot şi nu-l uitase în cursul următorilor ani, iar acesta fusese şi motivul pentru care rămăsese atât de surprins să primească un telefon de la el cu doar o lună în urmă. Inima îi sărise din piept la auzul vocii vechiului său prieten, iar primul lucru care îi trecuse prin cap se referea la cât de greu îi fusese probabil să dea de el tocmai în Fairhaven, Mâine. Dar bucuria sa fusese de scurtă durată. La început nu înţelesese că preotul îl sunase să-i explice că îi oferise sfaturi spirituale greşite în urmă cu toţi acei ani, că toate cugetările şi rugăciunile ulterioare îl obligaseră să-şi dea seama că, deşi Biserica era la fel de mare şi de diversă ca lumea însăşi, nu putea fi flexibilă la infinit în doctrina sa adică să permită orice lucru oricărei persoane. În chestiunile de credinţă şi de morală nu putea exista nici îndoială şi nici dezacord, iar atunci când învăţăturile sale erau clare şi fără echivoc, unui credincios adevărat nu-i rămânea altă alegere decât să accepte toate acestea drept Msăşi voia Domnului. Mai mult chiar, era de datoria celor bolnavi să-şi caute vindecarea.

  — Şi vrei să ştii care-i partea cea mai tristă? încheiase tânărul, cu vocea gâtuită de emoţie, de parcă ar fi fost pe punctul de a i se Schimba.

  Părintele Mark, ascultându-l atent şi în acelaşi timp trăgând cu urechea la neîncetatul târşâit de picioare al părintelui Tom pe hol, ştia deja care era partea cea mai tristă.

  — Bănuieşti că şi el era gay, nu?

  DEŞI părintele MARK compusese în minte o bună parte din „Când Dumnezeu dă înapoi” în timp ce stătea întins în patul său, după o noapte interminabilă de nesomn în timpul căreia, după cum ştia deja, părintele Tom îşi executa evadarea – se tot gândise la predică încă de când avusese acea discuţie lungă cu; Miles, într-o după-amiază de septembrie. Miles îi povestise despre săptămâna petrecută cu mama sa pe Marina's Vineyard,! când el avea nouă ani, iar mama lui, prinsă în capcana celei mai nefericite dintre toate căsniciile posibile, avusese o aventură sau cel puţin aşa credea Miles cu un bărbat pe care-l cunosc cuse pe insulă. Părintele Mark n-o cunoscuse niciodată pe Grace; Roby, bineînţeles, deoarece sosise în Empire Falls la ani bunii după moartea ei, dar, din câte înţelegea de la Miles, după aceai aventură se întorsese atât la soţul ei, cât şi la Biserică.

  Părintele Mark nu credea că povestea ei era una neobişnuită. Cei mai mulţi oameni încercau să fie credincioşi, deşi prea pu4 tini se puteau lăuda cu reuşite remarcabile. Însă ceea ce îl împre^j sionase la Grace Roby, cel puţin după cum i se contura portretul] din spusese fiului său, era că, atunci când se îndrăgostise, deve-i nişe o cu totul altă persoană. Nu că şi-ar fi schimbat atât de mult comportamentul, ci mai degrabă că devenise uluitor de frumoasâj atât de frumoasă, de fapt, încât frumuseţea ei nu-l lăsase indi”l ferent nici măcar pe fiul ei de nouă ani, care nu-şi dăduse seamai] de acest lucru până atunci, care n-o văzuse niciodată ca pe o feJ meie, ci doar ca pe mama lui. Pe perioada scurtă a câtorva zile însorite, ea fusese cu adevărat fericită, poate pentru prima datăj în viaţă, iar acea fericire luase forma unei străluciri care îi făceai pe toţi bărbaţii să întoarcă imediat capul după ea.

  Deşi comună, povestea aceasta era totuşi una remarcabilă, iar părintele Mark nu se putea abţine să se simtă şi el puţin îndrăgostit de Grace Roby şi, ceea ce era şi mai tulburător, să se bucure pentru; această femeie pe care n-o cunoscuse niciodată, că cel puţin reuşise] să aibă parte de acea fericire trecătoare. Faptul că îşi trădase soţul şi credinţa părea un detaliu minor, poate şi pentru că părintele Mark,] cunoscându-l pe Max Roby, înţelegea că acea căsnicie trebuia să fi fost o grea încercare. Ideea că, în cele din urmă, se întorsese la soţş şi la credinţă i se părea mult mai importantă, lucru pe care i-l spuj; şese lui Miles, care îi mărturisise neliniştea sa de o viaţă că intensitatea acelei scurte perioade de fericire a mamei sale fusese cumva cauza bolii care îi curmase zilele, zece ani mai târziu.

  — Îmi spui cumva că fericirea e cancerigenă? întrebase părintele Mark atunci când Miles îi explicase că mama sa nu mai fusese niciodată cu adevărat aceeaşi persoană după întoarcerea lor în Empire Falls, că începuse să slăbească imediat, că se făcuse palidă ca un cadavru şi că se îmbolnăvea de mai multe ori în fiecare iarnă, că aproape murise la naşterea fratelui său, David. Lucru ciudat că Miles ajunsese la concluzia aceea, copil fiind, că fericirea şi nu pierderea ei fusese ceea ce o doborâse pe mama sa. Încă şi mai ciudat era că Miles nu părea să-şi fi revizuit această părere cu trecerea anilor. Oare asta însemna să fii catolic?

  Dar abia noaptea trecută, în timp ce stătea întins în pat, îi devenise limpede semnificaţia poveştii lui Grace Roby, sau cel puţin una dintre semnificaţiile ei. Criza părintelui Mark trecuse deja până atunci, lăsându-l vlăguit şi uşurat, de parcă i-ar fi scăzut dintr-odată febra ciudată care îl apăsa mai devreme.

  Merseseră împreună la un vernisaj organizat într-o galerie micuţă de pe o stradă lăturalnică din Camden, iar după aceea luaseră masa într-un restaurant din apropiere, ale cărui ferestre dădeau spre port. Era prima săptămână din octombrie, însă vremea de pe coastă rămăsese ciudat de caldă, iar serile erau încă destul de blânde pentru a putea mânca pe terasă, sub lumina felinarelor suspendate. La masa de alături, un bărbat şi o femeie mâncau din acelaşi castron de scoici fierte în abur, lucru care îi amintise părintelui Mark de istorioara lui Miles. Bărbatul şi femeia ar fi putut fi soţ şi soţie, sau soţul şi soţia altcuiva, dar era evident că se iubeau. Când artistul îi observase zâmbetul de pe faţă şi îl întrebase ce era aşa de amuzant, părintele Mark îi spusese povestea lui Grace cam în acelaşi fel ca Miles, iar în timp ce vorbea îşi dădu seama de ceva ce-i scăpase atunci când stătuse să asculte. Nemaipomenit! îşi spusese el, cum tresaltă inima atunci când te simţi ales, în special la o vârstă matură, după ce ai crede că a trecut vremea când alegeai şi erai ales. Să fii văzut drept frumos, drept atractiv să te simţi frumos şi atractiv cu siguranţă de asta avusese nevoie Grace Roby. Era un moment lăsat de la Dumnezeu, în care Dumnezeu însuşi închisese ochii, retrăgându-se, dând înapoi. De aici şi titlul predicii sale.

  Câteva dintre picturile văzute la expoziţia din Camden făceau parte dintre cele pe care părintele Mark le văzuse în atelierul artistului, dar altele erau noi sau nu îi fuseseră arătate înainte. Cea mai mare parte erau în mod deosebit homoerotice, iar când Părintele Mark le cercetase atent, simţise privirea tânărul artist Pironită asupra sa. Mai târziu, în timpul cinei, părintele Mark îi explică tânărului că propriul său sfat în ceea ce îi privea pe homosexuali şi lesbiene fusese dintotdeauna ceva asemănător cu ideile preotului activist, adică cel puţin înainte de lamentabila sa convertire la doctrina strictă. Părintele Mark mai spuse că nu îl surprindea din cale afară o asemenea reevaluare specifică vârstei mijlocii. La urma urmei, Chaucer însuşi îşi repudiase Povestirile din Canterbuty, aşa că în mod sigur, în calitatea sa de artist, tânărul trebuia să cunoască diferite cazuri de pictori şi sculptori care, mai târziu în viaţă, îşi respinseseră cele mai bune lucrări, considerându-le inutile sau imorale. Părintele Mark spuse asta pentru a-i oferi puţină consolare în cazul în care tânărul ar fi avut nevoie de aşa ceva, deşi nu mai era atât de convins că existase, în realitate, vreun preot activist sau vreo trădare. Nu-şi dădea seama de ce, dar intrase la bănuieli. Când se afla în galerie, îi dăduse prin cap că, chiar dacă s-ar fi putut să nu existe nici un preot în acest caz, în realitate puteau să fie destul de mulţi.

  Ceea ce nu putea fi tăgăduit era că părintele Mark se simţea ales, iar inima sa tresaltă la acest gând, aşa cum îşi închipuia că probabil i se întâmplase şi lui Grace Roby. Oare exista pe lume ceva mai veritabil decât această tresăltare intuitivă a inimii? Oare ceva atât de sincer putea fi un păcat? Deşi acum ştia, aşa cum ştiuse dintotdeauna, că nu se va lăsa pradă acestei ispite în particular, cât de minunat era, totuşi, să te simţi dorit! Cu siguranţă că acesta era darul lui Dumnezeu pentru omul alungat din rai. În acelaşi timp motivul cât şi dulcea recompensă pentru pierderea paradisului. Cât de abil se dă Dumnezeu înapoi, aşa cum făcuse cu Grace, aşa cum făcuse chiar şi cu părintele Mark, pentru a-i lăsa să se tulbure şi să greşească pe cont propriu. Părintele Mark înţelegea că nu trebuia să se simtă neprihănit, ci pur şi! simplu norocos. Sau poate binecuvântat.

  Esenţa predicii sale, pe care încerca în zadar să şi-o amintească atunci când stătea stingher în amvon, căutând printre notiţe, fusese aceea de a sugera că, chiar dacă Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, asta nu însemna că este tot timpul prezent în egală măsură, poate şi pentru că prezenţa lui neîntreruptă este ceea ce ne dorim cel mai mult adică să fim îndepărtaţi de ispite, îndepărtaţi de noi înşine. Vrem ca El să ne fie alături, pregătit săi ne asculte chemarea în momentul nevoii noastre: şi nu ne duce pe noi în… în vreme ce Dumnezeu, din motive numai de El cunoscute, alege uneori să lase robotul să răspundă. Fiinţa Supremă nw este disponibilă în acestmoment, dar vrea să ştiţi că apelul dumneavoastră este foarte important pentru el. Între timp, pentru pă' catul mândriei, apăsaţi pe unu. Pentru lăcomie, apăsaţi pe doi.- „Când Dumnezeu dă înapoi” i se păruse una dintre cele mai bune predici ale sale şi o ţinuse în faţa unui grup somnoros de enoriaşi. Istovit şi fericit, nu putea găsi aproape nici o greşeală în ea, ca reflecţie personală. Că Dumnezeu avusese încredere îi*i el să-l lase să-şi piardă şi să-şi regăsească apoi calea i se părea un gest înţelept şi binefăcător. Deşi acum i se părea că tot ce făcuse Dumnezeu, de fapt, fusese să-i permită să-l piardă pe părintele Tom.

  Şi ASTFEL părintele MARK, simţindu-se pedepsit prin cele întâmplate în acea zi, o lăsă pe evident nepedepsita doamnă Walsh în bucătărie, ştergându-şi oalele. Traversă peluza până ajunse pe locul de parcare din spate, unde se afla Volkswagen-ul Jetta al lui Miles Roby. Sperase ca doamna Walsh să se fi înşelat atunci când îi spusese că în maşină nu se afla decât Miles, dar ea avusese dreptate, căci Max nu era acolo, ceea ce însemna că părintele Mark putea să renunţe până şi la ultima sa speranţă. Rămânea în picioare concluzia la care ajunsese împreună cu doamna Walsh în ceea ce privea cam pe unde s-ar fi putut afla bătrânul, chiar dacă preotul cel tânăr îşi dorea din tot sufletul să nu aibă dreptate. La urma urmei, o asemenea greşeală era ceva destul de uşor de remediat. Dar ştiuse adevărul încă din momentul în care scotocise prin coşul de gunoi din camera părintelui Tom, unde găsise, printre plicurile verzi şi cecurile aruncate, o broşură color mototolită: Te aşteaptă o nouă viaţă în Florida!

  Dacă Miles îl zărise venind către el pe pajişte, nu dăduse nici un semn, nici măcar atunci când părintele Mark îi făcuse cu mâna. Se uita în sus la St. Catherine's, exact aşa cum îşi închipuise preotul cel tânăr în bucătăria doamnei Walsh, dar expresia de pe chipul lui nu era cea la care s-ar fi aşteptat părintele Mark. Miles arăta ca cineva care vedea biserica şi clopotniţa pentru prima dată, aproape ca cineva care nu văzuse niciodată în viaţă vreo biserică sau vreo clopotniţă şi care nu reuşea să-şi imagineze la ce folosea o asemenea structură.

  CAPITOLUL 21 după amiezele DE DUMINICĂ, în perioada meciurilor din Liga Naţională de Fotbal erau aproape suficiente pentru a-i reda oricui încrederea în bunul mers al afacerilor unui bar. Bineînţeles, dacă Bea le-ar da crezare clienţilor ei, barul său n-ar avea nevoie decât de un ecran enorm, aşa cum aveau la Lamplighter. Îndoielile lui Bea în legătură cu această nevoie aveau un caracter profund şi filosofic. În primul rând, oamenii mult prea rar ştiu ce„i vor. În ciuda certitudinii pe care o afişau spunând că ştiau, ea nul văzuse vreodată dovezi convingătoare. În al doilea rând, din mo”| ment ce îndeplinirea cererii clienţilor săi ar fi costat-o o mie cinci sute de dolari, Bea continua să le spună că se mai gândea lai această idee. Într-adevăr, clientela ei de duminică după amiaza fij făcea capul toacă aproape tot timpul cu televizorul alb-negru pejj care îl scosese de la naftalină pentru perioada meciurilor de fot-^i bal, aşezându-l pe un raft negru din spatele barului, pe care îl rezervase pentru sticlele de scotch şi bourbon scumpe, care nu se aflaseră niciodată la mare căutare, din câte îşi amintea ea, nici măcar atunci înainte ca oamenii să-şi piardă slujbele.

  Din punctul de vedere al lui Bea, nevoia clienţilor săi de a bombăni şi de a o bate la cap în legătură cu una-alta era mai pro-j fundă şi mai autentică decât nevoia lor de un televizor cu ecran pa-j noramic. Ei susţineau că problema cu televizorul alb-negru era dU producea un dezechilibru. Dacă erai destul de norocos ca să prinzi un loc pe scaun în colţul bun al barului, puteai să urmăreşti meciul la televizorul color obişnuit; din celălalt colţ, însă, te uitai la cei] alb-negru, iar halbele de bere nici nu erau mai ieftine din cauza acestui dezavantaj. Pe deasupra, în zilele de sâmbătă şi de duminică localul se umplea de oameni, toată lumea îmbrâncindu-se pentru un loc lângă bar. Se produceau încurcături cu restul dat clienţilor când plăteau. Când te întorceai pe scaun ca să te dai jos şi să te duci la budă, aveai toate şansele să verşi berea celui care stătea în spatele tău, iar până te întorceai, el se răzbuna pe tine şi-ţi lua scaunul. Apoi îţi spunea verde-n faţă că crezuse c-ai plecat. Toţi susţineau că, dacă Bea ar fi dat banii pe un televizor cu ecran mare, ei n-ar fi trebuit să se mai înghesuie şi să se calce atâta în picioare, Ceea ce nu păreau să înţeleagă clienţii săi era că, în adâncul fiinţei lor, le făcea plăcere să se strângă ciorchine, la fel de mult cum le plăceau îmbrânciturile, berea vărsată peste tot şi scaunele de la bar furate. Le făcea plăcere să se ţină cât puteau de mult atunci când voiau să meargă la baie, iar apoi să-l roage pe tipul de alături să le păstreze scaunul ocupat până se întorceau, ştiind foarte bine că n-avea s-o facă, chiar dacă promisese. Ei nu ştiau asta, dar le plăcea până şi micul televizor alb-negru, deşi aveau dreptate că se vedea prost la el. Dar nu era nici o problemă cu dezechilibrul. Căci ce era viaţa decât o grămadă de scaune bune şi scaune proaste, de noroc şi ghinion, schimbându-se tot timpul de pe o duminică pe alta, de la an la an, ca soarta echipei New England Patriots. Nici pomeneală de vreo soartă prielnică neîncetată şi nici de ghinion neîntrerupt poate doar în cazul celor de la Red Sox, al căror blestem părea etern.

  Pe lângă asta, un televizor cu ecran panoramic n-ar fi schimbat cu nimic chestiunea dezechilibrului. Tot aveau să existe două televizoare, unul bun şi unul de rahat. Singura diferenţă era că cel pe care oamenii îl considerau acum televizorul bun avea să se transforme în cel de rahat. Ba chiar mai rău, cel mai prompt mod de a genera o nouă dorinţă, iar Bea ştia asta foarte bine, era să împlinească una mai veche, iar fiecare nouă dorinţă reuşea să se facă şi mai scumpă decât cea dinaintea ei. Dacă ea ar fi fost atât de nechibzuită încât să le satisfacă toate cererile clienţilor ei, cine putea şti ce altceva le-ar mai fi putut da prin cap să vrea?

  Un alt motiv ca să nu bage banii într-un televizor cu ecran panoramic era Walt Comeau, care o bătea la cap mai mult decât toţi ceilalţi clienţi la un loc. Trecuse pe la bar să vadă o bucată din meciul celor de la Patriots azi şi, ca de obicei, nu putuse să-şi ţină gura. El avea un televizor gigantic în clubul său de sport şi considera că Bea era o mare fraieră dacă nu-şi cumpăra şi ea unul exact la fel. Ea îi sugerase că dacă tot îi plăcea atât de mult, n-avea decât să se ducă să vadă meciul la televizorul lui uriaş. După părerea ei, Walt Comeau avea prea multe sugestii de dat pentru un bărbat care bea apă minerală şi nu lăsa niciodată bacşiş. Spera ca idioata de fiică-sa măcar să nu se mărite cu el pentru bani, pentru că Bea îl cunoştea pe Walt Comeau de ani de zile şi ştia cât de zgârcit putea să fie. După cum reuşise să-l agate pe ăsta, Janine ar trebui să fie pregătită să se certe pentru fiecare para chioară.

  Bineînţeles că fiica ei insista că ceea ce o interesa pe ea era sexul, tonul vocii ei false lăsând să se înţeleagă că maică-sa ar face bine ca nici măcar să nu încerce să priceapă ceva atât de străin de Propria ei experienţă. Bea nu era chiar atât de neştiutoare în privinţa acestor plăceri pe cât credea Janine, dar credea că sexul ar fi trebuit să fie ceva din cale afară de special ca să poţi trece cu vederea toate defectele lui Silver Fox şi într-un fel se îndoia că putea fi aşa de nemaipomenit să faci sex cu un bărbat care avea nişte picioare aşa de slăbănoage ca Walt Comeau. Ieri, în timpul meciului, Bea se întrebase dacă nu era ceva în neregulă cu cele două turturele, sperând cumva ca lucrurile să fie aşa. Poate că fiică-sa ar reuşi să se prindă care era adevărul înainte să fie deja prea târziu. Dar astea nu erau decât dorinţe deşarte, după cum îşi dădea seama acum. Chiar dacă^ Janine reuşea să se prindă, n-avea s-o recunoască niciodată. Încă din copilărie fusese o persoană încăpăţânată şi căreia îi plăcea să le facă în ciudă celorlalţi, iar Bea se lăsase păgubaşă de ani de zile şi nu mai încerca s-o schimbe. Janine era genul de persoană care, dacă i se ofereau prea multe oportunităţi, nu-şi mai putea vedea lungul nasului.

  Până când cel de-al doilea meci al după amiezei se apropia de sfârşit, după anunţarea ultimelor două minute de prelungiri, iar canalul TV ameninţa cu încă o ediţie a emisiunii 60 de mi-< nute, Bea rămăsese iar de una singură la Calahan's. Într-o oră sau cam aşa ceva, după ce vor apuca să ajungă acasă şi să mănânce, câţiva bărbaţi or să se întoarcă să vadă meciul de noapte J deşi era, de obicei, un spectacol jalnic, atrăgător numai pentru' cei bătuţi în cap. Partea bună era că bătuţii în cap reprezentau tabăra cea mai consistentă din Empire Falls, iar Bea se număra şi [ea printre ei. Orice femeie în toate minţile ar fi vândut cârciuma! cu mulţi ani în urmă şi ar fi folosit banii să se mute într-o colec-j tivitate de pensionari cu îngrijire medicală care tocmai se des-rt chisese în Fairhaven şi rămăsese pe trei sferturi goală pentru că era atât de scumpă încât nimeni nu-şi permitea să meargă acolo. Bea ar fi avut nevoie de un dram de îngrijire în viaţa ei, iar ideeal de a-şi ţine ridicate picioarele acelea umflate începea s-o ispi-j tească din ce în ce mai mult. Cu cineva care să i le maseze din când în când, da, ar fi fost într-adevăr o experienţă minunată. Dăduse o fugă până la azilul de bătrâni din Dexter Woods prM măvara trecută, însă, cu toate că locul i se păruse destul de drikl guţ, rămăsese şocată să constate că majoritatea bătrânilor de acolo aveau nevoie de mult mai multă îngrijire decât ea. Trebuiau ajutaţi să meargă, să se spele, să se pişe, să-şi taie felia dw carne, s-o mestece, iar pe Bea o cuprinsese o teamă teribilă să nu ajungă acolo şi să se transforme într-unui dintre bătrânii aceia Totuşi, încă se gândea să mai dea o raită pe acolo, că poate ar fii apărut, între timp, cineva care putea să se deplaseze pe holurile, goale fără ajutorul unui cadru de aluminiu.

  La şapte şi jumătate intră în bar ultima persoană pe care s-ar fi aşteptat s-o vadă, adică Miles Roby, venit cu o pungă mare de hamburgeri şi cartofi prăjiţi. Până anul trecut, când el şi Janine se; despărţiseră, Miles era un client aproape abonat în zilele de duminică, iar atunci venea cu destui burgeri şi cartofi prăjiţi ca să ajungă la toată lumea, iar asta însemna Miles, Janine, Tick şi Bea. Max, care avea un talent aparte de a lua urma oricărui lucru gratis, îşi mai făcea şi el apariţia în acele momente. În această seară, s-ar fi zis că Miles adusese destulă mâncare cât să îndestuleze toată gaşca de odinioară, deşi în bar nu se afla decât el cu Bea, care nu-şi putea închipui nici un motiv pentru care el să fi gândit altfel.

  — Cum de-ai ştiut cât mi-era de foame? îl întrebă imediat, punând o halbă de bere în faţa ginerelui ei şi turnându-şi şi ea una. De fapt, chiar îi era foame, deşi nu îşi dăduse seama de asta până când Miles nu începuse să scoată mâncarea din pungă. Erau vreo şase burgeri acolo, la fel de multe punguţe de cartofi prăjiţi, chiar şi nişte îngheţată topindu-se în cutii de plastic.

  — Pe cine te aşteptai să mai găseşti?

  — Nu ştiu, răspunse Miles, oftând.

  — Fiică-ta nu vrea să mai mănânce carne, iar nevastă-ta nu vrea să mai mănânce nimic. Mă rog, fosta nevastă. Nu înţeleg cum de se aşteaptă ca fiica ei să se maturizeze când nici ea nu reuşeşte asta.

  — Cred că-i e doar frică să se căsătorească din nou, acum că se apropie ceasul.

  Relaţia dintre Miles şi Bea fusese întotdeauna ciudată. Chiar de la început, el îi luase apărarea lui Janine în faţa mamei ei, tot aşa cum ea îi luase lui apărarea în faţa fiicei sale. Miles nu era sigur dacă această lipsă de loialitate chiar era ceva normal, deşi se bucura că Bea nu dădea vina pe el pentru căsnicia lui ratată. Nu încăpea nici o îndoială că Janine îi făcuse capul toacă deja cu cele mai mici defecte ale lui, dar dacă aşa stăteau lucrurile, Bea nu părea să-i poarte pică pentru nimic, iar el îi era recunoscător şi pentru asta.

  — Ţinând cont cu ce bărbat se căsătoreşte, eu aş zice că bine face să se îngrijoreze şi să-şi pună întrebări.

  — Deh, zise Miles cu gura plină, poate că o să iasă bine până la urmă.

  — Tu te simţi bine, Miles? îl întrebă bătrâna, uitându-se lung la el.

  Bea băgă de seamă că ginerele ei avea o expresie chinuită şi Părul îi era plin de pete mici de var, iar pe mâna dreaptă se umpluse de nişte băşicuţe care arătau destul de urât.

  — Arăţi de parcă ţi s-ar fi spart toate oalele în cap, după cum spunea răposatul meu bărbat.

  , Nu, n-am nimic, îi spuse Miles, deşi adevărul era că se simţea puţin ameţit, poate şi pentru că nu mâncase nimic toată ziua. Mâncarea o să-l mai pună pe picioare. Îşi petrecuse toată după amiaza gândindu-se la o grămadă de lucruri în timp ce luera la biserică, iar asta îl ajutase puţin, de asemenea. Încă de dimineaţă, avusese senzaţia că fusese călcat de trenul pe care îl simţise apropiindu-se de el atunci când văzuse poza mamei sale în ziar. Acum i se părea că poate trenul acela trecuse pe lângă el, la numai câţiva centimetri, iar forţa sa asurzitoare îl lăsase într-o stare de inconştienţă până când trecuse mai departe. Acum se' simţea de parcă s-ar fi trezit din acea stare.

  — Doar nu cumva laşi divorţul ăsta să te doboare la pământ? zise Bea, făcând cocoloş ambalajul de la primul burger şi desfăcându-l pe al doilea.

  Vorbise cu fiică-sa ceva mai devreme şi se părea că Janine primise veşti de la avocaţi cum că hotărârea de divorţ avea să fieş eliberată la începutul săptămânii următoare. Bea se aştepta ca şi Miles să fi fost înştiinţat de asta şi tocmai din acest motiv să fie atât de abătut.

  — Tu mai bine bucură-te de libertate pentru o vreme, îi sugeră ea, amintindu-şi că-l văzuse cu fata doamnei Whiting la meciul de fotbal din ziua trecută. Încearcă să nu faci nici o pros-< tie până nu eşti sigur că gândeşti clar din nou.

  — După care pot să fac orice prostie?

  — Hai că ştii ce vreau să spun, zise Bea, mestecând tacticos. La dracu'. Dacă aş avea cu cine să mănânc seară de seară, aş cântări două sute de kile. Aproape în fiecare seară uit de mân-i care sau înghit dracului vreunul dintre ouăle alea.

  Făcu un semn cu burgerul spre borcanul de trei litri cu ouă în saramură, aflat în spatele barului.

  — Eu şi cu tatăl tău suntem cam singurii care mănâncă aşa ceva.

  — Dacă tot veni vorba despre Max, presupun că n-a fost pe-aicea azi.

  Bea scutură din cap, iar Miles îşi putu da seama că bătrâna se gândea dacă să mai înfulece şi un al treilea hamburger.

  — Când ai deschis uşa adineauri, zău dacă nu mă aşteptam să dau cu ochii de el. De obicei nu lipseşte de aici la meciurile d6 duminică noaptea.

  — Nu şi în seara asta, aş zice eu.

  Înainte să meargă la fast food să cumpere mâncarea, dăduse o fugă pe la apartamentul lui Max şi bătuse, în zadar, la uşă. CB femeie îi spusese din fundul culoarului că îl văzuse pe bătrân ieS şind din clădire cu o geantă groasă în noaptea dinainte. Această) informaţie, împreună cu broşura pe care părintele Mark o găsise] în coşul de gunoi al preotului în vârstă, îi risipise toate îndoielile] pe care le-ar fi putut avea în legătură cu cei doi bătrâni.

  — Se pare că a găsit cu cine să meargă în Florida, până la urma.

  — Cu cine adică?

  Miles zâmbi.

  — Promiţi să nu mai spui la nimeni? Bea pufni jignită.

  — Eu ţi-am spus cumva ce te aştepta când te-ai însurat cu fijcă-mea?

  — Nu, recunoscu Miles.

  — Poftim atunci, zise Bea, de parcă ar fi lămurit perfect problema.

  ÎN toaleta bărbaţilor, Miles se uită cu atenţie la cele cinci băşici umflate şi dureroase pe care reuşise să şi le facă la mână în timpul după amiezii. Mai avea cam o oră de zugrăvit pe faţada de la vest, când, în loc să termine munca, preferase să se îndrepte către faţada dinspre sud şi să răzuiască varul vechi, o activitate care corespundea mai bine stării sale de spirit. I se părea mult mai satisfăcătoare o operaţiune de decojit, care lăsa la vedere urâţenia înainte de a reda frumuseţea. Râcâise acolo până la căderea întunericului, până când aproape că nu mai vedea rindeaua din mână, până când se formaseră băşicuţele pline de lichid, râcâise ca sub hipnoză până dăduse jos, pe alocuri, stratul de deasupra, însă tot nu se oprise, scobind prin lemnul putred şi aşteptându-se să vadă broboane de sânge acolo unde străpunsese pielea bisericii.

  La căderea serii, după ce răzuise tot ce putea de la nivelul solului, fixase scara şi se urcase mai sus decât îndrăznea la lumina zilei. Se simţise ciudat de liniştit acolo pe scară, ajungând mai departe, şi mai departe, la porţiunile unde varul se crăpase şi începuse să cadă. În timp ce-şi executa mişcările înainte şi spre exterior, se simţea de parcă ar fi făcut exact invers, de parcă s-ar fi dus în jos şi spre interior, prin primul strat de var, intrând în lemnul moale de dedesubt. O amăgire puternică şi periculoasă, ştia bine asta, deşi nu putea scăpa de senzaţia că, dacă i-ar fi scăpat piciorul de pe scară dintr-un motiv sau altul, nu s-ar prăbuşi la pământ, ci ar păşi prin aer pe lângă biserică, de parcă forţa ei de atracţie ar fi înlocuit gravitaţia. Acum, stând în faţa chiuvetei de la toaleta bărbaţilor din barul Calahan's, îi tremurau mâinile numai când îşi aducea aminte.

  A Acum îşi dădea seama că ceea ce râcâise cu rindea nu fusese atât stratul de var cât stratul de ani, toate ideile sale greşite din copilărie, dintre care cea mai mare parte nici nu fuseseră puse la îndoială vreodată. Charlie Whiting. Chiar după ce văzuse dovada în fotografia aceea, tot îi venea mai uşor să creadă că bărbatul din imagine era Charlie Mayne. În decursul atâtor şi atâtor ani, văzuse nenumărate poze cu CB. Whiting în Empire Gazette şi totuşi nu-1 recunoscuse niciodată pe bărbatul acela pe care îl cunoscuse când se afla cu mama sa pe Martha's Vineyard. Dacă nu s-ar fi aflat şi Grace în aceeaşi poză cu el, Miles se îndoia că l-ar fi recunoscut în acea dimineaţă, când îi urmase pur şi simplu privirea şi descoperise adevărul. Sau cel puţin o parte din adevăr. Cu cât timp înainte de vacanţa pe insulă începuse oare povestea lor de dragoste? Cu siguranţă că se prefăcuseră, spre binele lui Miles, că se întâlniseră pentru prima oară în sala de mese de la Casa de Vară, cu siguranţă că Grace îşi cumpărase rochia albă ştiind că avea să-1 vadă pe Charlie Whiting, care apăruse în circumstanţe atât de neaşteptate, adică tocmai când Grace începuse să rămână fără bani. Miles îşi aduse aminte că până şi la vremea aceea avusese impresia că mama sa aştepta pe cineva; el crezuse că era vorba; despre tatăl lui, pentru că n-avea la cine altcineva să se gândească^

  Şi apoi, după întoarcerea în Empire Falls, mama lui aşteptase ca promisiunea lui Charlie să se îndeplinească, însă, în loc dei asta, auzise de la colegii de lucru că CB. Whiting fusese expediat în Mexic, iar soţia lui însărcinată avea să-l urmeze în scurt timp. Oare Grace rămăsese şocată atunci când aflase căci Miles cu siguranţă ar fi fost că bărbatul care afişase puteri atât de uimitoare pe Martha's Vineyard nu avea nici o putere acasăi la el? Sau oare mama sa ajunsese la concluzia că Charlie pur şi simplu nu avusese curajul de a-şi înfrunta soţia? Nu îi dăduse deloc prin cap că doamna Whiting ar fi apelat la ajutorul socru-' lui ei bătrânul Honus şi şi-ar fi ameninţat soţul cu pierderea! întregii moşteniri? Oare sarcina anunţată atunci după Cindy nu mai dăduse naştere nici unui alt copil nu fusese decât o poij veste născocită pentru a-l opri pe Charlie Whiting să-şi abando-i neze familia? Soţia lui Charlie, ori tatăl său, fusese până la urmai persoana care reuşise cumva să-l convingă că o promisiune făt] cută în particular unei femei disperate, de pe cealaltă parte a râu-ij lui, conta mai puţin decât promisiunea făcută în public familid sale? Singurul răspuns la toate aceste întrebări pe care probabili că şi le pusese Grace fusese doar o tăcere îndelungată şi un al doilea copil, din moment ce problema pe care o simţea crescând pe dinăuntru era prea reală şi o lăsa să se descurce de una singură în faţa vieţii, faţă de care ea era o femeie măritată, o mamă o persoană care trebuia să-şi întreţină familia şi o bună catolică.

  Miles înţelegea acum că tocmai St. Catherine jucase un rol esenţial în readucerea mamei sale la viaţa de care încercase să scape, alături de Charlie Mayne. Biserica, prin persoana părintelui Tom, o atrăsese din nou în lumea pe care ar fi părăsit-o oferindu-i speranţa eternă în schimbul disperării ei de moment. Bătrânul preot ar fi putut fi nebun chiar de pe vremea aceea, se gândise Miles în timp ce răzuia mai departe, ignorând băşicuţe care se înmulţeau pe mână. Fără îndoială că chiar acolo, în sacristie-o încăpere cu un aer stătut şi încărcat de tămâie, cu dulapul deschis plin de veşminte preoţeşti, cu potirul pentru împărtăşania de duminică bine ascuns în ungherul său, înconjurat de toate suporturile necesare ale autorităţii religioase părintele Tom îi explicase lui Grace care era preţul dezlegării de păcate. Un alt preot n-ar fi pretins decât o spovedanie sinceră, în faţa lui Dumnezeu, dar părintele Tom întotdeauna cerea mai mult. Grace n-ar fi luat niciodată de una singură decizia de a face plimbarea aceea peste râu, pentru a se umili înaintea femeii faţă de care greşise şi căreia avusese de gând să-i răpească soţul. Nu, aici se vedea mâna părintelui Tom. Căci bineînţeles că pe doamna Whiting se dusese s-o vadă mama sa în acea după amiază, bineînţeles că pe doamna Whiting o văzuse Miles acolo în foişor. De ce oare nu-şi dăduse seama până atunci de ceva atât de evident? Urmărindu-şi rivala în timp ce trecea podul, nu cumva se întrebase şi doamna Whiting dacă lui Grace nu avea să i se pară ceva mult prea greu de făcut, dacă nu avea să se oprească pe loc la jumătatea drumului şi să se arunce în apele învolburate de dedesubt? II văzuse ea oare pe băiatul acela stând la capătul celălalt al podului? Privirile lor chiar se întâlniseră, aşa cum îşi amintea el?

  Acum îşi dădea seama că femeia îl urmărise cu privirea aceea rece încă de la început, scrutându-l din ochi pe acest copil a cărui mamă refuzase să-l părăsească, chiar dacă asta însemnase pierderea singurei ei şanse să fie fericită, acest copil cu care Charlie Whiting şi-ar fi înlocuit propria odraslă schilodită, dacă i s-ar fi permis. În seara aceea, stând suspendat pe scară, Miles îşi dăduse seama că de-a lungul întregii sale vieţi adulte, chiar şi atunci când fusese plecat la facultate, simţise privirea sfredelitoare a acelei femei. Cum tot timpul simţise că se ascundea ceva în spatele măştii ei de uşoară simpatie, nu bănuise niciodată că ar fi putut să fie dorinţa de răzbunare. Nici măcar acum nu putea fi sigur. Până la urmă, ce fel de femeie nu s-ar mulţumi cu moartea rivalei sale? Era oare cu putinţă ca ura să se strecoare atât de adânc în sufletul unei fiinţe umane? în cele câteva ore după vederea fotografiei, Miles îşi reconstruise imaginea lumii în nuanţe de alb şi de negru, dar oare nu era şi asta o greşeală, din moment ce înlocuia o simplificare cu alta? Poate că da. Dar acum, chiar acum, înainte să se răzgândească iarăşi, simţi o nevoie acută de a da ascultare îndemnului fratelui său, chiar dacă nu făcea bine.

  Aici în toaleta bărbaţilor, după ce se spălase pe mâini, Miles îşi sparse fiecare băşicuţă, storcând dinăuntru lichidul acela lăptos. Uitându-se la imaginea sa în oglinda înceţoşată, îi dădu prin cap că Poate trenul nu trecuse pe lângă el, până la urmă. Chipul deformat de pe sticla neclară nu părea să-i aparţină unui bărbat care se dăduse la o parte din calea primejdiei în ultimul moment, ci mai degrabă al unuia care stătuse neclintit pe şine şi fusese lovit în plin.

  Sau poate că de vină era numai ambianţa. Vopseaua se scorojea de pe pereţii toaletei bărbaţilor. În ianuarie, ţevile îngheţaseră şi se crăpaseră, iar cei pe care Bea îi angajase să le repare făcuseră nişte scobituri mari şi pătrate în perete, în vreo şase locuri diferite, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească spărtura dintr-un noroc de moment. Când terminaseră treaba, peticiserăj tencuiala în câteva părţi, lăsând restul aşa cum era. Privata asta^j îşi spuse Miles, era, într-un fel, ca oraşul său natal redus la mW nim. Oamenii care locuiau în Empire Falls erau atât de obişnuiţi cu nenorocirile încât acceptau doze din ce în ce mai mari. De cel să repari şi să văruieşti din nou un perete când oricum va trebuii să-l spargi iarăşi, data viitoare când ţeava aia va îngheţa? A lăsaj găurile la locul lor, cel puţin, însemna că data viitoare instalatorii nu vor mai trebui să caute ţevile prin zid. Miles socoti la repel zeală cât ar fi costat să îndrepte lucrurile la loc, apoi dublă sumaj presupunând că şi toaleta femeilor se afla într-o stare la fel de jalnică, iar apoi mai duplică o dată rezultatul, pentru orice evenl tualitate. În drumul de întoarcere spre bar, aruncă o privire în bucătărie, care nu mai fusese folosită de ani de zile, şi mai făcu un calcul în minte, ajungând la concluzia că ar fi ieşit mai ieftin să tapeteze pereţii cu bancnote de zece dolari decât să aducă bucătăria într-o stare normală de funcţionare.

  În timp ce se uita în jur, ştia foarte bine că ce încerca era de o prostie strigătoare la cer. Faptul că oricum ar fi trebuit să faci asta îi venise în minte în urmă cu o oră, pe Podul de Fier. Dup” ce terminase la St. Catherine's, se urcase în maşină şi pornise! spre centru, cu intenţia de a traversa podul şi de a afla răspunsul la întrebările pe care nu reuşise să le clarifice acolo sus pe scară, în schimb, parcase maşina în faţa fostei fabrici de cămăşi şi se îndreptase către locul unde stătuse odinioară, în copilăriei uitându-se pierdut, peste suprafaţa întunecată a râului, la lumii nile slabe de la hacienda Whiting. Mama sa făcuse acel druiffl lung de una singură. Iar acum el era hotărât să demonstreze cff nu-l făcuse degeaba.

  ACUM era din nou în bar, iar Bea se oprise, în cele din urmă, din râs. Nu mai rămăsese nici un hamburger.

  — Fir-ar să fie, Miles, îmi pare rău, zise ea, ştergându-se cu mâneca la ochi. Dar povestea asta cu Max şi cu preotul ăla ţicnit, cum că au furat o maşină şi au şters-o în Florida împreună, e ce” mai amuzantă chestie pe care am auzit-o vreodată.

  Miles o privi morocănos.

  — Aşa o fi, asta dacă nu mor dracului sau dacă nu omoară pe cineva într-un accident de maşină.

  — Şi ce urmează acuma?

  Asta ar fi vrut să ştie şi Miles. Părintele Tom o ştersese din oraş în camioneta parohiei, într-adevăr, dar se părea că maşina aia Crown Victoria, care avea deja şase ani, era pe numele lui, fiind cumpărată înainte s-o ia razna. În ultimii ani fusese vorba că nu se mai urca la volan, la fel cum nu mai avea voie să asculte spovedaniile oamenilor veniţi la biserică. Problema era că părintelui Tom îi plăcea să facă amândouă lucrurile astea, aşa că, de fiecare dată când găsea cheile pe care le ascunseseră părintele Mark şi doamna Walsh, ieşea la o plimbare cu maşina, iar după ce se sătura de această distracţie şi voia să se întoarcă acasă, îşi dădea seama că era la fel de dezorientat ca un copil legat la ochi să joace baba-oarba, ceea ce însemna că trebuia să meargă cineva după el tocmai până unde ajunsese. Uneori această operaţiune de recuperare dura destul de mult, deoarece maşina era la el.

  Aşa cum maşina era pe numele părintelui Tom, preotul bătrân încă mai era, cel puţin la nivel oficial, pastorul de la St. Catherine's. Deşi părintele Mark preluase administrarea parohiei, el era, cel puţin teoretic, doar pastorul asistent, iar asta însemna că, dacă voia să facă scandal pentru dispariţia banilor doar vreo cinci sute de dolari, din câte calculaseră episodul nu putea fi considerat chiar furt. În fond şi la urma urmei, banii fuseseră donaţi bisericii, iar pastorul ei era şi reprezentantul cu drepturi depline al bisericii. Pur şi simplu nu exista nici o portiţă de scăpare legală.

  Ceea ce nu reuşise să înţeleagă părintele Mark era cum reuşise să deschidă seiful parohiei un bărbat căruia trebuia să i se aducă aminte că partea cu prohab a pantalonilor era făcută pentru a fi purtată în faţă. Singura explicaţie pe care o putea găsi era că degetele bătrânului îşi amintiseră combinaţia. Bătrânul nu şi-o mai aducea aminte, pentru că anul trecut îl întrebase pe părintele Mark care era cifrul şi se făcuse roşu ca para când acesta nu vrusese să-i spună. Părintele Mark nu putea decât să presupună că bătrânul intrase în birou într-o zi şi îşi lăsase degetele să-şi urmeze instinctul în timp ce stătea în faţa seifului, consternat în faţa neputinţei sale de a-şi aminti acele trei cifre.

  În orice caz, dacă părintele Tom şi noul său prieten bun o luaseră spre sud în Crown Victoria, nu prea mai era nimic de făcut.

  — Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare, îi mărturisi Miles lui Bea, e c-ar putea să facă accident.

  Tatăl său nu conducea aşa de prost când era treaz, dar bineînţeles că n-avea de gând să stea treaz atâta timp cât avea bani la îndemână. Părintele Tom nu fusese un şofer prost pe vremea când mai era încă în toate minţile, dar acum se zăpăcea atât de uşor, iar Miles se îndoia că bătrânul preot avea experienţă la condusul pe autostradă sau, la o adică, oriunde în afara zonei rurale din centrul statului Maine. Era greu de crezut că cei doi boşorogi ar putea ajunge singuri până în Florida, dar, la urma urmei, s-ar fi putut şi asta. Odată instalaţi în Keys, după ce li se terminau banii, Max avea să se sature de compania bătrânului preot şi probabil avea să sune la St. Catherine's şi să-i spună părintelui Mark de unde să vină să-l ia. Miles spera ca cel puţin părintele Tom să nu se întoarcă de acolo cu fundul plin de tatuaje obscene.

  Bea băgă mâna sub tejgheaua de la bar şi scoase un ziar împăturit, pe care i-l întinse lui Miles.

  — Apropo, zise ea, ţi-am păstrat asta. E o poză minunată cu mama ta.

  — Mulţumesc din suflet, Bea, dar când se uită la poză văzu că în imagine erau de două ori mai multe persoane decât observase el de dimineaţă. Erau două Grace şi doi Charlie Mayne, iar când] îşi ridică privirea văzu tot două Bea.

  — E cumva frig aici? întrebă el, scuturat de un fior. Amândouă chipurile lui Bea se uitară lung la el câteva clipe, apoi se aplecară în faţă şi-i puseră pe frunte o singură mână rece şi uscată.

  — Doamne fereşte, Miles. Arzi ca focul.

  — Lasă asta acum, zise el, simţind dintr-odată aceeaşi hotărâre care îl năpădise ceva mai devreme, pe scara de la bisericâl Am o propunere pentru tine.

  CAPITOLUL 22

  MILESERA In clasa a zecea când fabrica de textile şi cea de cămăşi fuseseră închise, iar mama sa îşi pierduse slujba. Familia Whiting vândusefabrica de hârtie cu câţiva ani înainte, unei filiale a unei companii multinaţionale din Germania. Noii proprietari aveau altă concepţie asupra modului de a conduce fabrica şi în scurt timp începuseră să circule zvonuri cum că Hjortsmann International nu avea nici un alt interes pentru Empire Textile în afara avantajelor sale înprivinţa impozitelor. Sub familia Whiting, companiafuncţionase în regim de austeritate şi aproape fără datorii, în vreme ce noii proprietari, pretinzând că era neapărată nevoie să modernizeze instalaţiile pentru a câştiga competitivitate pentru operaţiunile din străinătate, ipotecaseră aproape toate utiiajele pentru a se extinde peste măsură. Muncitorii din zonă puseseră la îndoială, încă de la început, rostul acestei abordări. Ţinând cont de noua grilă de datorii, cei care cunoşteau procesul de lucru îndeaproape, adică inclusiv Grace, nu înţelegeau cum ar fi fost posibil ca fabrica să scoată profit în următorii ani. Într-adevăr, s-ar fi putut descurca acceptabil, asta însă dacă noii proprietari ar fi demonstrat măcar vreo dovadă de răbdare, însă această calitate corporativă părea să le lipsească cu desăvârşire.

  Ameninţarea cu închiderea fabricilor, închipuită sau sugerată, zgudui din temelii comunitatea din Empire Falls, iar când se negocie un nou contract de muncă, principalele sale prevederi se refereau la prelungirea programului de lucru, la o nouă accepţie a orelor suplimentare, la eliminarea a numeroase posturi, la reduceri salariate şi la drepturi mai puţine. Desigur că angajaţii protestară, dar în acelaşi timp înţeleseră că anul care urma avea să determine însăşi supravieţuireafabricii. Când productivitatea generală se ridică la aproape 28 la sută fapt remarcabil, ţinând cont de starea înrăutăţită a fabricii – muncitorii se felicitară că, dacă firma nu luCra în pierdere ca urmare a concesiilor lor, atunci cel puţin reuşiseră să câştige încă vreun an sau doi în care să-şi continue munca, chiar şi la slujbele acestea, din ce în ce mai puţin rentabile. Şi tocmai din această cauză rămaseră muţi de uimire când Hjortmann îi înştiinţa că atât fabrica de textile, cât şi cea de cămaşi, aveau să fie totuşi închise. În mai puţin de o lună, fabrica fu complet golită de utilajele ipotecate, care fură dezasamblate şi încărcate în camioane cu destinaţia Georgia şi Republica Dominicană. De fapt, dezocuparea fabricii dură mai puţin decât aveau nevoie angajaţii săi pentru a se obişnui cu ideea că Empire Textile fusese cumpărată tocmai cu acest scop, iar eforturile lor eroice de a face fabrica mai profitabilă reuşiseră doar să umple mai mult conturile celor de la Hjortsmann International. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată sub conducerea unuia din familia Whiting, spuneau oamenii, care chiar trimiseră o delegaţie care să discute posibilitatea ca bătrânul Honus Whiting, împreună cu angajaţii săi loiali, să cumpere Empire Textile, dar la acea vreme bătrânul era grav bolnav, iar fiul său, CB., nu se mai în torsese din Mexic. Doar vreo câţiva înţeleseră că de-acum conducerea afacerilor familiei intrase pe mâinile lui Francine Whiting. Ea, nu soţul sau socrul ei, negociase vânzarea fabricii, iar unii şuşoteau că o făcuse în deplină cunoştinţă de cauză, ştiind foarte bine care era planul celor de la Hjortsmann.

  Unor angajaţi li se oferiră slujbe în Georgia, dar puţini acceptară oferta de a se muta acolo. Mai toţi aveau case şi ipoteci de plătit, iar piaţa imobiliară locală era deja destul de sumbră, mai ales după închiderea a două fabrici mai mici cu un an în urmă. Într-adevăr, oamenii nu erau prea siguri cum aveau să-şi plătească ratele şi ipotecile acum, dar toţi aveau copii la şcoală şi membri ai familiei stabiliţi în apropiere care ar fi putut să le dea o mână de ajutor, în timp ce mulţi dintre ei se agăţară de posibilitatea ca fabrica să fie redeschisă de nişte proprietari noi. Aşadar, majoritatea rămase pe loc, din cauză că era mai uşor şi mai puţin înfricoşător să stai şi totodată pentru că, cel puţin o vreme, puteau să trăiască din ajutoarele de şomaj. Alţii rămaseră pur şi simplu din mândrie. Când începuseră să-şi dea seama că fuseseră victimele lăcomiei corporatiste şi a influenţelor economice globale, îşi spuseseră: da, bine, asta e, fuseseră proşti cu toţii, dar pentru nimic în lume nu aveau de gând să părăsească oraşul în care crescuseră părinţii şi bunicii lor, acel loc pe care ajunseseră să-l considere casă. Mai norocoşi erau cei în vârstă, care aproape că îşi terminaseră de plătit ratele la casă şi care puteau să mai şchioapete puţin până la linia de finiş, pentru ca apoi să-i ajute, pe cât le stătea în puteri, pe fiii şi fiicele lor mai puţin norocoşi.

  Grace Roby era una dintre cei câţiva care ar fi avut curajul să se mute în sud, însă nu primi nici o ofertă în acest sens. După naşterea fratelui lui Miles, îşi luase un concediu de maternitate de un an şi apoi se întorsese să lucreze cu jumătate de normă până când băieţelul putuse fi dat la grădiniţă. Deşi lucrase la fabrica de cămăşi mai mult decât majoritatea celor cărora li se oferise posibilitatea să se transfere în sud, problema era că nu avea numărul necesar de ani consecutivi de muncă pentru aputea cere un transfer. După ce căutase de lucru mai bine de un an, în cele din urmă epuizându-şi banii din ajutorul de şomaj, Grace ajunse la concluzia că ar fi mai bine oricum să plece din Empire Falls, poate pe undeva pe lângă Portland, însă chiar atunci primise un telefon de la un bărbat pe nume William Vandermark.

  Domnul Vandermark, care lucra pentru o firmă din Boston, sunase s-o întrebe pe Grace dacă nu era interesată de o slujbă cu normă completă care presupunea că trebuia să aibă grijă de o femeie care căzuse în timpul iernii şi îşi fracturase şoldul. Pentru o perioadă urma să stea într-un scaun cu rotile, ceea ce îi diminua considerabil capacitatea de a se ocupa de o casă mare, cu grădină. Doamna respectivă ar fi avut nevoie, pentru cam un an de zile, de o persoană de încredere pe care să se bazeze pentru îndeplinirea unei game variate de servicii. Avea nevoie de ajutor cu întreţinerea şi menajul casei şi cu munca în grădina ei de flori şi zarzavaturi. Cunoştinţele de contabilitate primară, redactare de corespondenţe diverse şi alte aptitudini de muncă de birou erau considerate avantajoase. De asemenea, mai era şi un copil de care trebuia să aibă grijă. În plus, ar fi putut fi nevoie să stea peste program într-o săptămână, dar să plece mai devreme într-alta, iar dacă Grace prefera să nu locuiască la domiciliul angajatoarei sale, atunci trebuia să-i stea la dispoziţie la orice oră din zi şi din noapte. În cele din urmă, iar domnul Vandermark accentua această parte, postul necesita, fără îndoială, o persoană cu tărie de caracter, din moment ce doamna în cauză era considerată de multe persoane „ dificilă.”

  Grace, care pe atunci se apropia de patruzeci de ani, avea toată încrederea în firea sa temerară. Ocupase o poziţie plină de răspunderi în toţi acei ani cât lucrase la fabrica de cămăşi a familiei Whiting, unde mai pui că era căsătorită cu Max Roby de aproape douăzeci de ani şi nu-şi putea închipui un test de personalitate mai dur decât acesta. Era ca şi cum fişa postului acela ar fi fost scrisă special pentru ea. Totuşi, era ceva ciudat în legătură cu acel comentariu al domnului Vandermark în privinţa temperamentuluifemeii aceleia, aşa că Grace, care se hotărâse deja să accepte slujba, recunoscu că nu avea nici o pregătire medicală pentru a îngriji pe Cineva şi se întreba de ce doamna respectivă nu angaja o asistentă sau pe cineva profesionist. Domnul Vandermark părea să şefi aşteptat la acea întrebare, căci îi sublinie imediat lui Grace că, oricât de avantajos ar fi fost să caute o asistentă medicală, acestea se încruntau de câte ori auzeau despre treburile casnice, nu ştiau să redacteze scrisori şi n-aveau nici o înclinaţie pentru contabilitate, iar el unul nu cunoscuse niciodată o asistentă care să se descurce cu munca din grădină. Nu voia să ascundă faptul că, într-adevăr, nici o persoană de pe lume n-ar fi putut să îndeplinească chiar toate cerinţele acelea. De asemenea, adăugase el, o asistentă medicală ar fi trebuit adusă din oraşe precum Portland sau Lewiston, iar clienta sa prefera să nu aibă o străină în casă.

  — Dar eu nu aş fi o străină? îl întrebase Grace.

  — In realitate, nu, îi explicase domnul Vandermark. Credea doamna respectivă vă cunoaşte pe dumneavoastră, iar dumneavoastră o cunoaşteţi pe ea.

  Cum el se opri atunci, Grace îşi dădu seama chiar în acel moment care era casa, femeia, împrejurările, adică întregul adevăr.

  DE-A LUNGUL ANILOR în care Grace lucră pentru doamna Whiting, Miles o văzuse pe mama sapierzându-şipână şi ultima urmă de feminitate. Deşi nu împlinise încă patruzeci de ani, nu avea să mai poarte niciodată o rochie ca aceea albă pe care şi-opusese, pe Martha's Vineyard, pentru Charlie Mayne, iar încetul cu încetul, bărbaţii nu mai întoarseră capul după ea pe stradă. Înainte să înceapă serviciul la reşedinţa Whiting, mergea în fiecare zi la slujbă şi, în lumina palidă a dimineţii care pătrundea prin ferestrele de la St. Catherine's, încă se mai zărea o urmă din frumuseţea ei de odinioară, dar apoi ieşea din biserică sub cerul înnorat şi părea sfrijită, secată de vitalitate şi de dorinţă, în ciuda convingerii sale că slujba îi dădea putere şi speranţă în viitor. În ochii lui Miles, mama sa începea să semene cu alte femei, cea mai mare parte văduve, ajunse la şaizeci sau şaptezeci de ani, care mergeau în fiecare zi la biserică.

  O dată la două luni, când îi venea rândul să ajute preotul la slujbă, Miles o însoţea la St. Catherine's. Nu îi plăcea să se trezească atât de devreme, dar, după ce ajungea acolo, pe jumătate adormit încă, şi îşi punea sutana şi, pe deasupra ei, cămaşa albă, nu i se mai părea atât de neplăcut. Din motive pe care nu le înţelegea prea bine, lumea părea mai bună şi el însuşi o persoană mai bună pentru simplul fapt că îşi începea ziua la biserică, iar după o vreme începu să meargă la slujbă chiar şi atunci când nu era rândul lui să-l ajute pe preot. Ceilalţi băieţi pricepură repede că Miles era acolo să le ţină locul dacă se îmbolnăveau, iar după un timp încetară să-i mai ceară această favoare. Şi tocmai pe el, nu pe băiatul programat în acea săptămână, se supăra părintele Tom de puţinele ori când Miles se îmbolnăvea.

  La St. Catherine 's, Miles ajunse să înţeleagă că răspunderile puteau fi plăcute. Nu era sigur că ceea ce simţea în biserică, în timp ce afară se crăpa de ziuă, era într-adevăr un sentiment religios, dar asculta cu plăcere cadenţa slujbei în latină şi adesea se trezea dintr-o reverie tocmai la timp pentru a suna clopoţelul înainte de împărtăşanie. De curând descoperise existenţa unei fete deosebit de frumoase care lucra ca chelneriţă la Empire Grill, iar gândurile îi zburau adesea de la taina trupului şi a sângelui Mântuitorului la taina care era Charlene Gardiner, deşi încerca să nu se lase pradă acestor închipuiri indecente în timpul slujbei.

  Uneori, în timpul colectei, după ce îi ducea potirele de apă sau vin părintelui Tom, care insista să i le întindă cu toarta în faţă, Miles o zărea cu coada ochiului pe mama lui, adesea cu frăţiorul lui dormind dus saufoindu-se în strană, şi se întreba ce anume ceruse în rugăciunile sale. Tatăl lui era genul de bărbat pentru care era nevoie de foarte multe rugăciuni, din ce în ce mai multe, de fapt, aşa că se putea ca mama lui să şefi rugat pentru el, deşi lui Miles îi venea greu să-şi închipuie ce puteai spune într-o rugăciune pentru MaxRoby. Dacă se întâmpla să fie plecat pe undeva, atunci mama lui ar fi putut spune o rugăciune ca el să se întoarcă acasă şi să dea o mână de ajutor. Cel puţin, atunci când Max era în casă, Grace putea să-l lase pe micuţul David cu el în timpul cât stătea ea la slujbă. Dar nici nu apuca Dumnezeu să dea curs acestei rugăciuni, iar soţul lui Grace să se întoarcă acasă, că ea şi trebuia să se apuce de alte rugăciuni pentru a-l îndepărta de acolo, din moment ce Max era o pacoste aşa de mare încât nici nu merita efortul de fi suportat în preajmă. Când Grace şi Miles se întorceau de la slujba de dimineaţă, de cele mai multe ori îl găseau pe David stând în picioare în pătuţul său, prinzându-se strâns de grilajul de lemn cu pumnii lui mici şi dolofani, cu obrajii aprinşi de furie şi durere, tras în jos de un scutec ud leoarcă şi plin, în timp ce Max dormise în noaptea aceea în camera de alături.

  Totuşi, Miles bănuia că rugăciunile mamei sale aveau prea puţin de-a face cu tatăl său. Dacă ea ar fi semănat câtuşi de puţin cu Max, rugăciunile ei ar fi cerut obiecte dorite de ea şi numai pentru ea, cam în genul copiilor care aleargă după baloane de săpun colorate, iar Miles se întreba dacă gândurile mamei sale se îndreptau vreodată pe urmele acelui Charlie Maynepe care îl pierduse derradt, aşa cum gândurile sale se îndreptau pe urmele lui Charlene Gardiner. Dar astea nu erau decât presupuneri. Grace nu pomenise niciodată numele acelui bărbat după întoarcerea de pe Martha's Vineyard De fapt, Miles ţinuse atât de bine secretul mamei sale, încât uneori trebuia să-şi aducă aminte că avea un secret de ţinut. Începuse să se întrebe dacă nu cumva totul se întâmplase în mintea sa, iar într-o dimineaţă, pe drumul de întoarcere de la biserică probabil peste doi sau trei ani Miles o întrebase:

  — Mamă? Îţi mai aduci aminte de bărbatul acela pe care l-am cunoscut pe Martha 's Vineyard? Charlie May ne?

  Se aşteptase ca ea să fie sau să se prefacă surprinsă, aşa cum se gândea că ar fi fost el dacă s-ar fi trezit din senin cu o asemenea întrebare. Dar Grace îi răspunse de parcă s-ar fi gândit la acelaşi lucru în acel moment sau de parcă s-ar fi întrebat ea însăşi când urma să i se pună acea întrebare.

  — Nu, Miles, nu-mi amintesc.

  Grace răspunsese cu calm, după care adăugase:

  — Şi nici tu.

  GRACE ÎNCEPU SĂ LUCREZE pentru doamna Whitingpe la sfârşitul primăverii, la o luna după ce Francine fusese externată din spi-a tal spre uşurarea întregului personal medical, care se săturase de ea cu vârf şi îndesat. Doamna Whiting donase de curând bani penA tru o nouă aripă la spital, aşa că toată lumea ştia foarte bine cepcâ cientă importantă era ea, dar dacă lucrurile ar fi funcţionat democratic, personalul spitalului ar fi votat în bloc s-o ducă la râu, în vârful cascadei, şi să ridice piedica scaunului cu rotile.

  Insă, în loc s-o lase în grija apelor învolburate, o plasară în grija lui Grace Roby, care bătea drumul peste Podul de Fier, cm vârtejurile sale iuţi de primăvară, în fiecare dimineaţă, pe la ord şase, fie ploaie fie soare, pentru a se îngriji de două infirme, una pe termen scurt şi cealaltă pe termen nedefinit. De fapt, şoldul fracturat al doamnei Whiting se datora fiicei sale, care îşi pierA duse echilibrul, se apucase de mama sa, care era din întâmplare prin preajmă, şi astfel căzuseră amândouă. Cindy, datorită expe*rienţei sale de o viaţă întreagă, ştia cum să cadă, în vreme cm doamna Whiting, al cărei echilibru, atât fizic cât şi emoţional, na putea fi zdruncinat cu una cu două şi care nu căzuse nici măcar d singură dată din copilărie, îşi zdrobise şoldul, iar asta o obligasâ să-şi anuleze în ultimul moment călătoria în Spania, unde închiria ase o vilă pentru luna aceea.

  Motivul pentru care Cindy, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani, îşi pierduse echilibrul şi căzuse, era că ultima operaţie de reparare apelvisului său deteriorat, adică cea de-a patra operaţie, fusese un eşec. Doctorii îi promiseseră că, dacă suporta procedura şi apoi lucra serios în timpul perioadei de fizioterapie, avea să i se îmbunătăţească echilibrul în mod considerabil, ajutând-o să devină mai puţin dependentă de cadrul metalic pentru a se deplasa. Faptul că nu se putea obţine mai mult, din câte îi eXplicase chirurgul, avea mai puţin de-a face cu operaţia cât cupacienta, pe care nu se aşteptase s-o vadă atât de descurajată şi nici atât de pornită împotriva fizioterapiei. Personalul medical spusese din prima că nici linguşirile, nici îndemnurile şi nici bătaia la cap nu dăduseră nici un rezultat, că nimic nu-i putea zdruncina convingerea că intervenţia chirurgicală fusese un eşec absolut şi că, prin urmare, eforturile ei erau cu totul inutile. Cindy prefera. Să stea în pat, să se uite la televizor şi să înghită analgezice în loc să se lase torturată în sala de fizioterapie. Când chirurgul exasperat încercase s-o încurajeze, amintindu-i cât de entuziasmată fusese la gândul că va putea participa la balul de la sfârşitul anului, ea îi răspunsese că handicapaţii nu erau invitaţi la dans.

  Refuzul ferm al lui Cindy Whiting de a depune un minim efort la şedinţele de fizioterapie îl frustrase atât de mult pe medicul chirurg, încât acesta o sunase pe mama ei să-i ceară un sfat. Înainte de operaţie, din câte îşi amintea el, ceea ce o interesa mai mult pe tânăra Impacientă era ideea că tatăl său se va întoarce din Mexic să-i fie alături, aşa că acum el era interesat să afle de ce asta nu se întâmplase. Taţii, îi sugerase el, sunt în stare uneori să-şi motiveze fiicele într-un fel pe care nici mamele şi nici doctorii lor nu şi-lpot imagina. Cindy, adăugase el, părea deosebit de legată de tatăl său, iar acest detaliu o putea ajuta pe viitor.

  Răspunsul primit de la doamna Whiting nu fu deloc pe măsura aşteptărilor sale. Începuse prin a recunoaşte că ea purta o parte din vină pentru că nu îl avertizase pe chirurg în privinţa inevitabilului eşec al operaţiei şi îl asigurase că prezenţa soţului ei n-ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească situaţia. Îi explicase că, din nefericire, fiica ei moştenise caracterul slab al tatălui său, care era un bărbat foarte uşor de încurajat şi mult prea sedus de speranţă, doar pentru ca mai apoi să se lase doborât de dezamăgire. Se născuse într-o familie înstărită şi fusese obişnuit cu ideea că lucrurile vor merge bine, însă nu putuse face faţă după ce totul începuse să meargă prost. Doamna Whiting făcuse tot ceea ce îi stătea în putere pentru a struni aceste tendinţe ale fiicei sale, dar firea ei, din câte se părea, nu putuse fi modificată cu nimic. Asemenea tatălui său, Cindy se lăsa pradă unor visuri intense, la care renunţa după aceea fără a face nimic pentru a le pune în practică. Îi asigura pe chirurg că nu, chiar nu se mai putea face nimic, şi că nu trebuia să se învinovăţească în zadar.

  Chirurgul nu era genul de persoană care să aibă nevoie de o asemenea avertizare. Nici nu-i dăduse prin cap, în situaţia de faţă, să se învinovăţească. Ţinând cont de experienţa sa clinică, nici nu era obişnuit să privească eşecurile fizice în termeni morali, dar în timp ce o asculta pe doamna Whiting schiţând la rece portretele solului şi al fiicei sale, îi veni destul de greu să nu ajungă el însuşi la o concluzie morală, deşi nu era o concluzie pe care ar fi dorit să i-o spună şi ei, cel puţin nu până când serviciile sale ar fi fost achitate.

  Chiar DACă DOAMNA WHITING analizase cu atâta răceală şi indiferenţă caracterul fiicei sale, Grace Roby se vedea nevoită să recunoască totuşi că descrierea nu era departe de adevăr. Dacă Cindy Whiting ar fi avut măcar un dram din voinţa puternică a mamei sale, ar fi putut, cel puţin fizic, să profite de pe urma ultimei intervenţii chirurgicale. Aşa cum se întâmpla adesea cu mulţi părinţi şi copii, chiar şi acest copil avea anumite trăsături uşor de identificat la părinte, numai că, la Cindy, aceste trăsături se deformaseră atât de mult încât păreau cu totul altele. Grace îşi dădu repede seama că amândouă, atât doamna Whiting cât şi fiica ei, erau la fel de încăpăţânate, deşi încăpăţânarea lor se manifesta în moduri total diferite. La doamna Whiting, această caracteristică devenise motorul care o împingea să-şi îndepărteze din cale orice obstacole, fie ele mai mici sau mai mari, în vreme ce la fiica sa, încăpăţânarea luase forma unei îndărătnicii refractare, cu care aborda fiecare obstacol. Pentru Grace, care întotdeauna se simţise impresionată de situaţia nefericită a fetiţei familiei Whiting, era îngrozitor să asiste la aceste manifestări afej naturii umane în reşedinţa Whiting şi să realizeze care avea să fie rezultatul sigur al luptei dintre mamă şi fiică.

  Grace nu mai cunoscuse niciodată o femeie ca actuala ei patroană şi îşi dădu repede seama că-i era imposibil să-şi ascund4ântru totul admiraţia. După luni întregi de observaţie atentă, Grace îi descoperise, în sfârşit, marele secret. Pe doamna Whiting n-o descuraja nimic pentru simplul fapt că nu-şi permii tea niciodată să se gândească intens la dimensiunile oricărei ac-i fiunipe care o începea. Ceea ce avea ea era o îndemânare admiA rabilă de a divide o sarcină mare în multe mai mici, mai uşor d$dus la îndeplinire. După acest prim pas, voinţa ei devenea de nestrămutat în persistenţa sa. În fiecare zi, doamna Whiting apărea cu o listă de treburi urgente, iar inteligenţa în alcătuirea acelei liste consta înfăptui că nu includea niciodată sarcini imposi-; bil de realizat. De rarele ori când o idee se dovedise mai complicată şi mai dificilă decât îşi închipuise, doamna Whiting se rezumase s-o subdivizeze. În acest fel, femeia aceea nu cunoştea altceva decât succesul cel mai direct, iar fiecare zi o aducea tot mai aproape de ţinta ei. Oricât de mult ar fi întârziat-o un lucru sau altul, până acum nimic n-o împiedicase să facă ceva.

  Fiica ei, pe de altă parte, se împiedica de fiecare dată în ceva. Cum nu-i stătea în fire să adopte un subterfugiu asemănător cu cel al mamei sale, Cindy Whiting vizualiza dintr-odată perspectiva a ceea ce o aştepta şi astfel, dintr-o dată, se simţea copleşită şi înfrântă. Grace ajunse să înţeleagă că fata nu era nici măcar o mare visătoare, însă avea credinţă, iar lucrul ut care credea cel mai mult, sau pe care şi-l dorea cel mai mult, era posibilitatea unei complete transformări. La un moment dat ut cursul copilăriei sale, începuse să creadă că întreaga lume ar trebui să se schimbe dacă această schimbare i-ar folosi ei. Aşadar, ceea ce-şi dorea ea era un soi de miracol, iar ultima operaţie şi-o analizase tocmai în aceşti termeni. Luni ar intra în spital sub forma unei omizi, iar marţi ar ieşi de acolo în trupul unui fluture. La puţin timp după ce trecuse efectul anesteziei, fata sfârşise prin a crede că numai că nu se petrecuse nici o transformare, dar şi că nici o transformare n-avea să se mai întâmple. Oare această dezamăgire o făcea atât de neajutorată sau chiar proastă pe cât pretindea mama ei? Grace se îndoia. La urma urmei, întreaga lume a fetei chiar trecuse printr-o transformare completă în acea clipă în care, copil fiind, fusese călcată şi târâtă de maşina aceea, eveniment care o învăţase o lecţie de neşters: totul se putea schimba dramatic într-un singur moment, iar asta era o schimbare rapidă, puternică şi aflată dincolo de limitele înţelegerii umane. Ea pur şi simplu aştepta ca această schimbare să se producă din nou.

  DEZlUA EROILOR, după ce lucrase pentru doamna Whiting şase săptămâni, Grace se aştepta să fie concediată. Grădina era deja lucrată, iar angajatoarea sa îşi revenea mai repede decât crezuseră iniţial medicii; Grace se gândi că, în curând, doamna Whiting n-ar mai avea nici un motiv să mai păstreze o angajată aproape tot timpul. Nu că salariul ei ar fi avut vreo importanţă pentru o femeie atât de bogată, şi totuşi. Angajatoarei sale nu-i scăpa nimic atunci când era vorba despre bani şi părea să ştie până la ultima centimă de cât era nevoie, în general, pentru a supravieţui. Suma pe care i-o oferise lui Grace pentru serviciile prestate la reşedinţa sa era atât de apropiată de strictul necesar al bietei femei încât ea se întreba dacă nu cumva doamna Whiting i se furişase cumva în casă şi o urmărise drămuind banii la masa din bucătărie.

  Într-o după amiază, pe când se aflau în grădină, când doamna Whiting se apropie de ea sprijinindu-se în baston, Grace îşi ridică privirea şi îi spuse:

  — Sper, doamnă Whiting, că atunci când nu veţi mai avea nevoie de mine, veţi putea să-mi daţi un preaviz de două săptămâni ca să-mi pot căuta o altă slujbă. Nu-mi pot permite să stau Prea mult fără un loc de muncă.

  Nici măcar o zi, îşi spuse apoi în sinea ei. Doamna Whiting purta o pălărie de paie şi o privi pe Grace Pe sub borurile ample şi împletite. Avea cumva un surâs pe buze?

  — Unde ai găsi de lucru în Empire Falls? Nu s-ar zice că existăprea multe oportunităţi.

  ~ Şi totuşi, spuse Grace, care înţelegea foarte bine provocata care o aştepta. Va trebui să-mi caut ceva.

  ~ Gata, de ajuns pentru astăzi, o anunţă doamna Whiting.

  Stătuse în picioare aproape toată după amiaza, şi, chiar ţncă Grace făcuse cea mai mare parte din treburi, doamna whiting părea obosită, căci abia de curând i se dăduse voie să se ridice din scaunul cu rotile. Grace se ridică în picioare şi o ajută să se aşeze din nou pe scaun.

  — Nu trebuie să-ţi faci griji că vei fi nevoită să-ţi cauţi alt loc de muncă în curând. Mi-aifost de mare ajutor în ultimele săptămâni.

  Grace se gândi o clipă la această promisiune vagă, după care insistă:

  — Dar voi mai avea de lucru după ce vă veţi reveni complet?

  — Hai să mergem în pavilion pentru câteva minute, îi sugeră doamna Whiting, făcând-o pe Grace să regrete hotărârea de a aduce în discuţie acest subiect tocmai azi. În dimineaţa aceea, ffi lăsase pe David în pat, răcit cobză, şi spera să se întoarcăt acasă înainte de ora patru. Chiar îi vorbise despre asta doamnei Whiting, care părea să fi uitat complet fără nici un efort.

  În pavilionul umbrit era răcoare. O rampă instalată provizoriu asigura accesul pe un scaun cu rotile, iar doamna Whiting se aşeză cu spatele la casă, pentru a putea privi în faţă, spre râu. Grace stătea într-o parte, uitându-se către Podul de Fier care ducea în centru. Când se auzi uşa de la casă care dădea în curtei întoarse privirea şi o văzu pe Cindy chinuindu-se să iasă afară. Avea de parcurs vreo şaptezeci de metri până la pavilion, adică1' o deplasare la care fata nu voia să se înhame, nu la atâtdepuţim timp după operaţie, deşi se uita cu jind la mama sa şi la Grace.

  — Ce crezi că e de făcut? spuse, în cele din urmă, doamna Whiting. Se putea gândi în acel moment chiar la fabricile din' oraş, căci privirea îi era aţintită asupra clădirilor acum lăsate în părăsire, cu cele două coşuri de fum conturându-se în lumina soarelui de după amiază.

  Grace auzi uşa deschizându-se din nou şi o zări pe Cindy Whiting chinuindu-se să intre la loc în casă.

  Doamna Whiting îşi scoase pălăria de paie şi o puse pe măsuţa rotundă aflată între ele două, după care i se adresă lui Grace:

  — Ai început să ţii la fiica mea, observ.

  — Da, răspunse Grace imediat.

  — M-ai crede cu totul denaturată dacă ţi-aş spune că eu nu prea ţin la ea, în mod deosebit?

  Apoi zâmbi răutăcios:

  — Nu trebuie să-mi răspunzi, fată dragă.

  Grace se simţi liniştită că nu trebuia să-şi împărtăşească gândurile despre cea mai tristă despre relaţiile pe care le întâlnise vreodată. Era ca şi cum mama şi fiica reuşiseră cumva să se dezamăgească într-un asemenea hal încât nu mai aveau nici un dram de încredere una în cealaltă. Erau ca nişte fantome, fiecare deplasându-se prin dimensiuni diferite ale aceluiaşi spaţiu fizte> atât de diferite încât Grace se cam aştepta s-o vadă pe una trecând prin cealaltă atunci când li se încrucişau cărările. Cindy, dacă dădea peste mama ei pe neaşteptate, se purta de parcă tocmai şi-ar fi amintit o întrebare pe care voia de ceva timp să i-opună, numai pentru a-şi da seama că întrebase acel lucru de mai multe ori, deja, şi primise de fiecare dată acelaşi răspuns descurajator. Doamna Whiting, atunci când catadicsea s-o bage în seamă pe fiica sa, părea pur şi simplu deranjată. Uneori se holbau una la alta în tăcere pentru un interval atât de lung încât lui Grace îi venea să urle.

  — Eun sufleţel atât de scump, îşi dădu Grace cu părerea. Suferinţa ei…

  — Doamne Sfinte, într-adevăr, suferinţa ei! încuviinţă doamna Whiting, de parcă i-arfi fost milă de Grace şi nu de propria sa fiică. Suferinţa ei e categoric interminabilă, nu-i aşa?

  — Dar nu e ea de vină, nu?

  — Nici nu se pune problema de vină, fată dragă, îi explică doamna Whiting. Este o chestiune de nevoie. Vei ajunge să înţelegi că fiica mea nu are nevoie de ceea ce ea crede că are nevoie. Te uiţi aşa la ea şi ţi se pare că are nevoie doar de afecţiune şi înţelegere, când ceea ce-i trebuie ei e forţă. Ai face bine să n-o laşi să se agate de tine, decât dacă-ţiface plăcere ţie, bineînţeles. Unora le face plăcere.

  Lui Grace îi luă câteva momente ca să-şi dea seama că i se făcea morală.

  — Există şi lucruri mai rele decât să stai agăţat de cineva, nu?

  — Poate că da, răspunse cealaltă femeie, deşi niciunul nu-i venea în minte pe moment.

  — Spune-mi, continuă doamna Whiting, familia ta ce zice despre faptul că lipseşti aşa de mult de acasă?

  — David cred că îmi simte lipsa. E încă foarte mic. El încă nu…

  — Şi băiatul cel mare?

  — Miles? Miles este punctul meu de sprijin.

  — Iar soţul tău?

  — Max e Max.

  — Da, încuviinţă doamna Whiting. Bărbaţii sunt ceea ce Sunt. Grace aruncă o privire către Podul de Fier. După un moment, spuse:

  — O să vorbim vreodată despre el?

  — Nu, n-aş zice, răspunse doamna Whiting, la fel de uşor de Parcă i s-ar fi oferit nişte îngheţată.

  Fapt care n-o surprinse prea tare pe Grace. Aproape că nici nu-lpomeniseră în acea după amiază în care ea traversase P°dul pentru a-şi ispăşi penitenţa. Grace abia putuse să-i ceară lertare doamnei Whiting şi să o asigure că se terminase totul între ea şi Charlie, că îi părea rău pentru ce făcuse, pentru ceea ce încercase să facă.

  — O să se mai întoarcă vreodată?

  — În Empire Falls?

  Întrebarea părea să fie ciudată pentru doamna Whiting, aşa că răspunse mai greu:

  — Mă cam îndoiesc. În tinereţe şi-a dorit tot timpul să trăiască în Mexic. Ştiai asta?

  — Da.

  Acum putea simţi privirea celeilalte femei aţintită asupra sa. Da, bineînţeles că va însemna ceva pentru doamna Whiting să vadă că soţul său îi împărtăşise visurile sale cele mai intime.

  — Pare destul de fericit acolo, spuse doamna Whiting, de parcă ar fi vrut să sugereze că, prin această fericire, fuseseră trădate amândouă.

  — Dar oare el niciodată nu…

  — Vorbeşte despre tine? Nu prea cred, dar, bineînţeles, despre asta n-ar vorbi cu mine.

  — Ştie cumva?

  — Despre aranjamentul nostru de acum? Da. Când i-am spus, a părut să aprecieze ironia acestei înţelegeri. Grace îşi încasă lovitura în tăcere.

  — Mai ai şi alte întrebări înainte să îngropăm subiectul ăsta pentru totdeauna?

  Grace scutură din cap.

  — Minunat. Dacă soţul meu ar încerca vreodată să ia legătura cu tine, sper că o să-mi dai de ştire. O să faci asta?

  Grace ezită pentru un scurt moment.

  — Da.

  — Să ştii că dacă n-o să-ţi ţii promisiunea, o să-mi dau seama, spuse doamna Whiting. Va fi de-ajuns să mă uit o dată, la tine ca să-ţi citesc pe chip întregul adevăr.

  — O să-mi ţin cuvântul.

  — Te cred, zise doamna Whiting.

  Părea satisfăcută, de parcă s-ar fi aşteptat dinainte la această conversaţie şi la rezultatul ei.

  — Vei lucra aici pentru o bună bucată de vreme, îmi închipui, continuă ea când Grace se ridică în picioare. Să ştii că am înce-j put să ţin la tine, fată dragă. Poate căeo ironie şi în asta, ce zici? \par Grace nu se putea gândi la un răspuns potrivit. Se putea oare ca ceea ce spusese doamna Whiting să fie adevărat? Daca aşa era, asta însemna oare că o iertase? Sau era totuşi cu putinţă să ţii într-adevăr la o persoană pe care n-o poţi ierta? Oriicât de lipsită de logică ar fi părut această ultimă posibilitate coincidea perfect cu ceea ce credea Grace.

  PARTEA A PATRA.

  CAPITOLUL 23

  — NU TE UITA ACUM, zise David, ridicând-şi privirea din ziar, dar să ştii că vine încoace mirele, tocmai întors din luna de miere.

  Într-adevăr, Silver Fox tocmai urca treptele de la intrarea din faţă a restaurantului. Deşi Miles nu era prea încântat să dea ochii cu el, nu se putea abţine să zâmbească atunci când se gândea că nu auzise zgomotul pe care îl făcea dubita lui Walt atunci când o parca în faţă, sunet care îl urmărise vreme de aproape un an. Încă un lucru care se schimbase spre bine în viaţa lui, după ce fusese bolnav.

  După nuntă, bineînţeles, lumea îl tot întreba cum era să fie iarăşi liber ca pasărea cerului. De fapt, spre uimirea lui Miles, era o senzaţie destul de plăcută, de parcă toate acele amânări ale demersurilor de divorţ i-ar fi epuizat puterea de a se învinui. Se aşteptase ca nunta fostei sale soţii să îl afecteze în mai mare măsură, să-i amplifice sentimentul de eşec personal. La urma urmei, el şi Janine îşi juraseră „până când moartea ne va despărţi în faţa lui Dumnezeu şi a familiei”, iar acum uite-o din nou, făcându-i aceiaşi promisiune altui bărbat. Când ofiţerul de stare civilă întrebase dacă cineva se împotrivea căsătoriei în cauză, Miles se simţi niţel ruşinat când îşi dădu seama că el n-avea nimic împotrivă, cel puţin acum nu-i mai păsa. Întotdeauna se opusese convingerii naive a lui Janine cum că oricine îşi putea începe viaţa de la zero, ca şi cum trecutul n-ar fi existat, dar exact asta părea să facă ea, fapt care lăsa să se înţeleagă că nimic nu l-ar fi împiedicat pe Miles să facă acelaşi lucru, mai ales acum când deja luase marea hotărâre.

  Bineînţeles, ofiţerul de stare civilă îi dădea înainte cu noua viaţă a lui Janine. Miles se simţea prost că ziua asta, atât de importantă pentru ea, fusese o treabă atât de ieftină. Desigur că nunţile civile i se păruseră dintotdeauna scurtate, cu acea oficiere care nici nu începea bine, că se şi termina. Îţi lua mai mult timp să-ţi iei o casă, iar Miles nu se putea abţine să observe că orice tranzacţie pe piaţa imobiliară era văzută, pentru moment, ca un prilej mai importat decât în trecut, ca o acţiune cu repercusiuni mai de durată. Dar, pe de altă parte, poate că întotdeauna fusese la fel. Căsătoria era cea care, în fond, stabilea dreptul de succesiune, trecerea proprietăţilor de la o generaţie la alta. Poate că solemnitatea care însoţea odinioară conceptul de căsătorie nu era decât un produs derivat dintr-un ritual cu şi mai multă greutate.

  Petrecerea în aer liber fusese aproape la fel de deprimantă. Janine lăsase să se înţeleagă că ea îşi dorea o petrecere adevărată, cit o formaţie care să cânte până rupe gura târgului şi cu un ring de' dans pe care lumea să se poată dezlănţui. Adică pe care ea să se* poată dezlănţui. Întregul eveniment părea organizat în aşa fel încât să-l demonstreze lui Miles toate greşelile sale de soţ imperfect”! Parcă voia să-i spună acum că, în toţi anii în care fuseseră căsătoriţii îşi dorise şi ea muzică şi distracţie şi dans, iar dacă tocmai o temu-1 naşe cu Miles Roby, era hotărâtă să recupereze timpul pierdut.

  Pentru a corespunde acestui scop, cea mai mare sală din împrejurimi, dacă dădeai la o parte paravanul care separa sala de aerobic de cea de forţă, se afla la clubul de sport al lui Walt, aşa că îndepărtaseră toate instrumentele de tortură tot soiul de stepper-e şi biciclete fixe şi sprijiniseră de pereţi rogojinile de yoga. Judecând după dimensiunile spaţiului creat, Miles se gândi că invitaseră mai multă lume decât cea care apăruse până la urmă]

  La cât se pricepea Miles, formaţia o fi fost bună, dar răsuna în boxe la un volum calculat să provoace tumori pe creier. El stătea într-o parte cu Bea, care se simţea deranjată de hemoroizi, şi cu Horace Weymouth, care, în calitatea sa de cavaler de onoare al lui Walt Comeau, era înţolit într-un smoching strălucitor. Miles detesta să se zgâiască aşa, dar avea impresia că vinişoarele de la chestia aia care creştea pe fruntea lui Horace pulsau în acelaşi ritm cu chitara bass. Pentru un fost soţ care nici măcar nu vrusese să divorţeze, era de-ajuns să stea două ore la petrecerea de nuntă a fostei sale soţii, aşa că, atunci când formaţia îşi luă a doua pauză, Miles o căută pe Janine şi-i spuse că el se pregătea să plece, că îi ura toată fericirea din lume şi că arăta minunat, ceea ce era adevărat, deşi nu adoptase chiar stilul unei mirese.

  — Doar n-o s-o ştergi de-aici înainte să mai dansezi o dată cu mine, îi spusese ea, cu faţa roşie, târându-l pe Miles până în mijlocul ringului de dans.

  Cei din formaţie, hotărâţi să le spargă timpanele cu aceeaşi muzică liniştitoare, chiar şi în lipsa lor, lăsaseră să cânte o înregistrare. Ca Miles să se simtă şi mai incomod, toată lumea de la petrecere se oprise din orice făcea şi se întorsese să se uite la eJ cum dansau. Oamenii chiar aveau impresia că asistau la un moment emoţionant.

  — Te-am avertizat că n-o să-ţi placă asta, zise Janine.

  — Să ştii că nu mă deranjează, pe bune minţi el. Muzica e dată puţin cam tare, asta-i tot.

  Janine nu păru prea convinsă de argument.

  — Ar fi trebuit să vii şi tu cu cineva. Charlene te-ar fi însoţit dacă ai fi invitat-o.

  Deşi Miles ar fi preferat să-l scutească de tonul compătimitor, îl impresiona posibilitatea ca fosta sa soţie, cel puţin în ultimul ceas, să-şi imagineze că el s-ar fi simţit singur.

  — De fapt, ea lucrează în momentul acesta.

  — Aşa, şi atunci i-ai fi dat liber în seara asta. Tu eşti şeful, Miles. Ai putea să închizi restaurantul dac-ai vrea.

  După douăzeci şi ceva de ani de căsnicie, Miles era încă uimit de îndemânarea cu care femeia aceasta putea trece atât de repede de la postura îngrijorată la cea enervantă.

  O privi şi oftă.

  — Janine, dacă încerci să mă faci să mă simt mai bine pentru că tu te-ai măritat cu altcineva, să ştii că-ţi iese de minune.

  Moment în care ochii fostei sale soţii se umplură de lacrimi, obligându-l să-şi ceară iertare în timp ce ea plângea pe umărul lui, convingându-i pe privitori că asistau la un moment mai mult decât emoţionant. Era de-a dreptul edificator. Până şi Silver Fox se uita la ei cu ochii înceţoşaţi.

  Aceste lacrimi subite pe ringul de dans nu-l luară pe Miles pe neaşteptate. Avusese parte de destule în săptămâna dinainte de nuntă, ducând la o serie de tratative infernale, iar la câteva dintre ele Miles participase de pe patul de spital. La început, Janine vrusese ca el s-o conducă la altar, o idee atât de trăsnită încât Miles izbucnise într-un hohot de râs înainte să-şi dea seama că ea chiar vorbea serios.

  — M-am gândit doar c-ar fi frumos dacă toată chestia ar fi amicală, izbucnise ea. Care-i problema cu asta?

  Amicală. Miles repetase cuvântul, aducându-şi aminte de orele de latină din liceu. Amicus, adică prieten, al doilea substantiv pe care îl declinaseră (primul fiind agricola, adică agricultor, chestie care lui Miles i se păruse ciudată, de parcă ar fi sugerat că, în decursul normal al vieţii, ai avea mai multă nevoie de cuvântul agricultor decât de prieten).

  — Ce zici mai bine de posibilitatea să apar şi eu pe-acolo şi să zâmbesc puţin? îi propusese în schimb. Asta n-ar fi destul de amical?

  Ochii fostei sale soţii erau înecaţi în lacrimi.

  — Bine, zisese ea. O să mă conduc dracului singură la altar. Ceea ce îl uimise pe Miles pentru că era o exprimare potriv'tă a ceea ce avea să se întâmple, până la urmă.

  Dacă Janine cedase uşor când venise vorba de participarea lui, ^ta se datora unui fapt pe care Miles avea să-l afle abia mai târ*>u, adică pentru că avea în vedere o bătălie şi mai grea, la care avea nevoie de sprijinul lui dacă voia să spere măcar într-o reuşită, căci nici fiica sa nu voia să joace un rol important la nunta mamei sale. Dar Janine îşi băgase ceva în cap şi nu se putea da bătută.

  — Pe cuvântul meu, Miles, ai face bine să vorbeşti cu ea şi s-o convingi să fie domnişoară de onoare. Ştiu că poţi s-o faci, aşa că îţi spun de pe acum c-ar fi cazul să te pui pe treabă.

  Miles încercă să se înţeleagă cu ea.

  — Nu poţi s-o obligi să facă ceva ce ea nu vrea, Janine. La care ea îi răspunsese:

  — Eu n-o oblig la nimic, Miles. De fapt, am lăsat-o să aleagă. Poate să facă asta sau poate să-şi dorească s-o fi făcut.

  Apoi izbucni în lacrimi exact acolo, în rezerva de spital, dându-şi ochii peste cap până când Miles cedase şi îi promisese că avea să încerce.

  De fapt, Janine se smiorcăise atât de jalnic încât Miles crezuse că trecea printr-un fel de depresie.

  — Ştii că n-am nici măcar o singură prietenă pe lumea asta, Miles.

  Îşi trăsese nasul, pentru că deja obosise de la atâta plâns.

  — Dacă ea nu vrea să-mi fie domnişoară de onoare, va trebui s-o rog pe mama. Nu mă face să fac asta, Miles. Îmi imaginez ce părere oi avea despre mine după tot ce s-a întâmplat, dar dacă vreodată ai ţinut la mine, nu mă lăsa să stau între Beatrice şi Walt în ziua nunţii mele. Ofiţerul de la starea civilă o să se încurce şi o să-i cunune pe ei doi.

  Înţelegerea la care ajunsese Miles cu fiica sa era destul de complicată, dar principiile sale de bază erau că Tick accepta să fie domnişoara de onoare a mamei ei şi era de acord să se prefacă totuşi că se distra, cu condiţia ca după aceea, la petrecere, să nu trebuiască să danseze cu Silver Fox. De asemenea, Miles îi promisese s-o ducă la Boston ca să vadă expoziţia Van Gogh de la Muzeul de Artă, lucru pe care oricum l-ar fi făcut. Abia mai târziu aflase că Tick încheiase o înţelegere şi cu mama sa, prin care Janine se obliga să conecteze la Internet calculatorul lor de acasă.

  — Deci, o să-ţi fie bine? îl întrebase Janine, încurcându-l pe moment. Adică în timpul cât o să fie ea plecată în luna de miere sau ce? Doctorii şi-au dat seama ce problemă ai?

  Nu, nu-şi dăduseră seama. Reuşise să ajungă acasă în acea seară de duminică, dar, mai târziu, când fratele său trecuse pe la el (după ce îl sunase Bea, rugându-l să vadă cum se simţea Miles), îl găsise delirând. La camera de gardă, temperatura alarmantă şi delirul, mai ales după ce mâncase hamburgeri de la fast food, indicau o infecţie cu E. Coli, sau, mai rău, meningită virală' Fusese internat imediat în spital şi ţinut câteva zile sub observaţie, deşi febra îi scăzuse a doua zi dimineaţă, iar până luni dup” amiază era deja în curs de vindecare. Până la sfârşitul perioadei de spitalizare, cei şase doctori care veniseră să-l consulte şi să-i facă analizele de sânge nu ajunseseră la nici un diagnostic. Fiind medici, nu căutau o explicaţie spirituală, iar Miles nu era prea dispus să-i întrebe dacă simptomele pe care le avusese i se puteau trage de la faptul că fusese vizitat de fantome.

  AŞA CUM SE OBIŞNUISE de pe vremea când era burlac, Walt Comeau intră şi acum în restaurantul Empire Grill cântând încă de la trecerea pragului.

  — Prea multe nopţi fredona el, cu braţele întinse ca pentru a cuprinde întreaga lume Prea multe zile/Prea multe nopţi de singurătate.

  — Hai, plimb-o, îi zise David, care nici nu fusese la nuntă şi nici nu-şi prezentase scuzele pentru absenţă.

  Walt se opri puţin, de parcă cererea lui David ar fi fost titlul unei piese care îi lipsea din repertoriu. Apoi o luă de la capăt, deşi pe o voce mai joasă, îndreptându-se în paşi de dans către bar.

  — Te rog nu mă uita/Când nu suntem împreună/Nu sta-n lumina lunii cât timp eu sunt plecat.

  Dinspre bar se auziră câteva ecouri slabe de Pa-pa-pa-paya intonate cu jumătate de gură.

  — Doamne fereşte, Barosane! spuse Walt, aşezându-se pe scaunul lui obişnuit, alături de Horace, care venise destul de devreme pentru a-şi putea mânca liniştit hamburgerul în sânge. Cum de-ai putut să pierzi o femeie ca aia?

  Walt şi Janine se cazaseră la o pensiune de pe coastă care oferea o reducere specială pentru că nu se aflau în timpul sezonului de vârf. Se întâmpla însă ca Miles să ştie că Janine sperase să meargă în Aruba.

  — Nu lăsa stelele să-ţi pătrundă în ochi, Fox, îl sfătui Horace, ştergând porţiunea de tejghea dintre ei cu şerveţelul său murdar, pregătindu-se astfel pentru partida lor de cărţi.

  — Nu lăsa nici luna să-ţi frângă inima, adăugă Buster fără să se întoarcă spre ei. Primul său schimb de când se întorsese în oraş era aproape pe sfârşite, iar acum turna oţet pe grătarul fierbinte, unde lichidul sfârâia şi făcea spume. Aerul din jur se umplu de niirosul înţepător pentru câteva secunde, destul ca să-i facă pe cei de la bar să se strâmbe de greaţă, dar se disipa la fel de repede CUIn apăruse, lăsând promisiunea implicită că orice lucru de o temenea intensitate îngrozitoare va dispărea imediat de la sine.

  , Unde ai fost dumneata sâmbăta trecută? strigă Walt peste teJghea către David. Să ştii că ai lipsit de la o petrecere nemaipomenită.

  Miles auzise că după ce plecase în seara aceea, fosta lui soţie.

  Danseze cu mai mulţi bărbaţi solizi, aducându-i pe toţi într-o stare teribilă de epuizare, după care se îmbătase bine de tot şi apoi se răţoise la cei din formaţie când îi văzuse oprindu-se din cântat şi începând să-şi strângă instrumentele.

  David îşi împături ziarul şi se ridică în picioare, întinzând mâna după un şorţ curat.

  — Ocazia nu m-a convins să ies din casă, îi explică el lui Walt.

  — Te-am făcut, zise Horace, răsfirându-şi cărţile din mână şi înhăţând carnetul de notiţe în care ţinea scorul de obicei. Pe cuw stite, nu-i aşa? întrebă el retoric, adresându-se mai degrabă Ivâ Miles decât lui Walt.

  — Invidios, asta e, spuse Walt fericit, fără să fi înţeles încă pe deplin că pierduse la cărţi. Şi el şi Barosanu' sunt morţi de invidiei Or vrea ei să mă păcălească acuma că nu-i aşa, dar las' că ştiu eu]

  — Asta trebuie să fie, încuviinţă Horace. Ai de gând să-mi spui cu câte puncte te-am prins în mână sau vrei să estimez eu.

  Walt se holba acum la cărţile pe care Horace le pusese pe masă.

  — Păi n-ai câştigat încă.

  — Explică-mi tu atunci cum de n-am câştigat. Silver Fox îşi întoarse cărţile şi se puse pe socotit.

  — Hai că te ajut eu. Cincizeci şi doi plus mâna ta înseamnă şaptezeci şi doi, spuse Horace, notând în carneţel. Sper să nu te superi că azi te bat mai repede decât de obicei. Trebuie să ajung în Augusta la votarea bugetului şcolii, aşa că nu prea am timp să măjoccutine.

  — Şaptezeci şi doi, zise Walt, terminându-şi propria socoteală.

  — Deschide-mi şi mie, te rog, zise Buster, întinzându-i lui Miles un borcan de trei litri de murături, în timp ce îşi freca de zor încheietura mâinii. Ochiul lui Buster încetase să mai curgă, dar încă arăta îngrozitor, aşa roşu şi aproape închis de umflat ce era. Buster însuşi arăta de parcă ar fi slăbit vreo cincisprezece kilograme de vara trecută până acum. O infecţie cu o bacterie, asta îi spusese doctorul său.

  — Mi se pare că nu mai am pic de putere deja. Horace scutură din cap.

  — Treizeci şi cinci de ani de când tot face laba cu mâna aia, zău dacă-ţi vine să crezi că nu poate să deschidă un borcan de murături.

  Bucătarul îşi scoase şorţul şi i-l întinse lui Miles, fără să comenteze.

  — O să mă simt mai bine mâine, promit.

  — Ia dă aia-ncoa', mai bine, zise Walt, referindu-se la borcanul de murături. Se dezbrăcase deja până rămăsese în maioul de halterofil, de parcă partida de cărţi cu Horace i-ar fi cerut o libertate totală de mişcare. În ciuda auto-declaratei pasiuni a lui Walt Comeau pentru orice avea legătură cu sexul, Miles bănuia că probabil nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât să deschidă un borcan după ce altcineva se dăduse bătut, aşa că nu-l băgă în seamă, ci puse mâna pe un tirbuşon şi scoase capacul borcanului.

  — Ce trişor, se plânse Walt. Oricine poate deschide un borcan cu o chestie de-aia.

  — Te-am făcut din nou, spuse Horace, etalându-şi din nou cărţile.

  — Până şi un copil ar putea să deschidă un borcan cu o chestie de-aia, îi spuse Walt lui Horace, care dintr-un motiv anume rânjea la el. Cum adică, m-ai făcut din nou?

  — Ai rămas cu şaizeci şi nouă de puncte în mână plus douăzeci că ai pierdut, îi explică Horace, în timp ce scria „89” în carneţelul aşezat între ei doi.

  — Optzeci şi şapte, zise Walt când termină de calculat. Îşi împinse cărţile către adversarul său cu un gest dezgustat.

  — Ia mai numără-le o dată, îi sugeră Horace, împingându-i-le din nou în faţă.

  Walt se apucă din nou de socotit, iar după un minut îşi revizui punctajul.

  — Optzeci şi nouă, zise el.

  Horace îi arătă carneţelul în care notase deja respectivul număr.

  — Păi ce, ai fi putut să te înşeli tu de data asta, zise Walt. Nu ţi-a dat prin cap aşa ceva?

  Horace amestecă din nou cărţile şi i le întinse lui Walt să le taie, iar acesta se execută.

  — Ba bineînţeles că mi-a dat prin cap, recunoscu el, adăugând: întotdeauna prefer să elimin mai întâi cel mai probabil scenariu, totuşi.

  Walt era prea ocupat să-şi ridice cărţile, una câte una, şi să le aranjeze în mână, aşa că nu înregistra insulta pe care i-o adresase Horace.

  — Am auzit că o să ai concurenţă pe piaţă, Barosane, zise el, după ce cărţile din mână începură să prindă sens în mintea lui.

  David era la frigider, iar când Miles îşi întoarse privirea către el observă că fratele său nici măcar nu clipise. Lui Miles îi plăcea să creadă că nici comportamentul lui nu trăda nimic, dar îl văzu pe Horace uitându-se atent la el.

  — Cum aşa, Walt? întrebă el, încercând să-şi regleze vocea.

  — Janine mi-a zis că maică-sa va redeschide bucătăria de la Callahan's pentru masa de prânz, îi informă mirele, ridicând una dintre cărţile lui Horace. Zice că asta se va întâmpla cândva luna viitoare.

  — Îi doresc mult noroc, zise Miles cu sinceritate.

  De fapt, îşi petrecuse aproape toată dimineaţa la barul lui Bea, cu un electrician. Veştile nu erau deloc bune. Nu exista nici măcar un centimetru de cabluri în bucătăria aia în toată clădirea, în realitate care să fie bun de ceva, însă asta nu era o problemă dacă nu voiai să te atingi de instalaţia electrică. O renovare, totuşi, aşa cum prevedea legea, trebuia să respecte nişte reguli, ceea ce însemna că toate cablurile alea vechi trebuiau aduse la standardele actuale. Nici Bea şi nici Miles nu puteau scoate banii de care ar fi avut nevoie pentru aşa ceva, decât dacă s-ar fi împrumutat la bancă, poate, însă aceasta nu era o opţiune agreată de niciunul dintre ei, din moment ce le-ar fi dat planul în vileag. Miles, mai ales, era hotărât să păstreze totul sub tăcere, cel puţin până la sfârşitul lui octombrie, când doamna Whitingj pleca de obicei din oraş pe perioada iernii.

  — Făceau nişte sandvişuri cu pastrama al dracului de bune pe vremea când bărbatu-său trăia încă. Cred că erau groase de cincM centimetri. Trebuia să te chinui să le termini.

  David scoase din frigider o grămadă de costiţe, deja condimentate. Când îşi pierdu controlul mâinii rănite, se întoarse să-lj vadă pe Miles privindu-1. Da, ar fi trebuit să-i ceară ajutorul; o s-o facă data viitoare, poate.

  — Chiar te duceai acolo pentru un sandviş? întrebă David, luându-i vorba din gură fratelui său.

  — Să-ţi explic, zise Walt, privindu-şi adversarul cu suspiciune. Eu mă retrag din joc cu trei.

  Horace nu căzu deloc pe spate în faţa acestei demonstraţii de inteligenţă pură.

  — Opt minus cele trei ale tale, zise el, etalându-şi cărţile sub ochii lui Walt, apoi trecând cele cinci puncte pe coloana sa, până atunci impecabilă.

  — Iar aveai rahatul ăla de carte care-mi trebuia mie, se plânse Walt. De ce tu nu-mi dai niciodată o carte de care am şi eu nevoie?

  — Pentru că asta te-ar ajuta pe tine să câştigi şi pe mine să pierd, îi explică molcom Horace.

  Miles observă o maşină de poliţie trecând prin faţa restaurantului, dar nu-şi putu da seama dacă Jimmy Minty se afla la volan. Urmări maşina deplasându-se încet pe stradă, aproape aşteptându-se s-o vadă oprind, făcând o întoarcere din trei mişcări şi parcând lângă bordura din faţa rotiseriei. De trei ori îl văzuse pe Minty parcând pe strada aceea în cursul ultimei săptămâni, iar ultima dată îl enervase atât de tare încât îl sunase pe şeful lui la secţia de poliţie.

  — De ce îmi supraveghează Jimmy Minty restaurantul?

  — Păi nu-l supraveghează. Numai că a trebuit să instalăm un radar în zona aia, asta-i tot îi explicase Bill Daws. Afurisiţii ăştia de puştani au impresia că dacă oraşul e aproape pustiu pot să meargă prin centru cu optzeci la oră. Totuşi, nu te supăra că te întreb, dar ce-i toată povestea asta dintre tine şi el?

  — Greu de explicat, recunoscuse Miles.

  — Ia încearcă.

  — Se pare că nu poate uita că am fost prieteni odinioară, poate chiar vom fi fost.

  — Dar nu mai sunteţi.

  — Ştiu şi eu asta.

  — Auzi, oricum aveam de gând să te sun. Dacă nu intervine ceva, mă tem că fostul tău prieten va fi şef provizoriu aici după mă retrag eu.

  — Pleci undeva, Bill?

  — Se pare că da. Am cancer, deşi nu se prea ştie despre asta încă.

  — Doamne Sfinte, Bill!

  — Asta e, cel puţin am avut nişte vremuri de pomină.

  — Dar urmezi vreun tratament?

  — Bineînţeles. De ceva timp chiar. Afurisitul de tratament mă dă gata pe mine. În orice caz, Minty are prieteni importanţi zise Bill Daws inclusiv o prietenă de-a ta. Poate că s-ar rezolva ceva dacă ai vorbi fu cu ea. Lumea zice că pe tine te ascultă.

  — Chiar mă ascultă, recunoscu Miles. Cu toate acestea, niciodată nu face nimic din ce o sfătuiesc eu.

  — Şi totuşi, spuse Bill Daws, ai face un serviciu întregului oraş dacă ai încerca. Nu există nimic mai rău decât un poliţist prost.

  — Ba bineînţeles că există, zise Miles. Şi îmi pare rău să aud despre problema ta, Bill. Pot să te ajut cu ceva?

  — Să nu mai spui la nimeni.

  Aceasta era prima maşină de poliţie pe care o vedea de când avusese discuţia aceea cu Bill Daws, iar la capătul bulevardului, automobilul semnaliza stânga şi dispăru exact atunci când Tick dădu colţul şi se îndreptă spre restaurant. Poate că totul era doar p iluzie de-a lui Miles, dar i se părea că, în ultima vreme, fiică-sa nu mai mergea aşa de cocoşată de ghiozdan. Cea mai bună chestie din ultimele zile fusese că stătuse cu Tick în fosta lui casă, deoarece Janine şi Walt se aflaseră pe coastă, în luna de miere, iar ea nu voia să stea singură noaptea. Miles dormea Pe canapea şi se ducea în apartamentul său să-şi facă duş, dar chiar şi aşa i se păruse ciudat să se afle din nou în casa care fuSese a lui atâţia ani de zile. Încercase din răsputeri să nu se deprime din cauza pierderii acelui loc şi să se bucure pur şi simplu de compania fiicei sale, iar în cea mai mare parte a timpului reuşise. Însă Tick îşi împărţise pe jumătate timpul între tatăl său şi tastatura computerului, pe care scria ca apucată, în vreme ce băiatul pe care îl cunoscuse pe Martha's Vineyard îi scria, la rândul său, din Indianapolis. În scrisoarea pe care i-o trimisese cu două săptămâni în urmă, îi pusese şi adresa lui de e-mail, şj se părea că puteau sta de vorbă direct, simultan, tastatură la tastatură. Ce intimitate. Din când în când, Miles, care citea o cartan camera de alături, o auzea pe fiica sa hlizindu-se la ceva ce-' scrisese băiatul, iar când se ducea să o privească, chipul ei er îmbujorat în faţa monitorului, ca o fată care se lăsa evident dus de valul romantismului cibernetic. Oare o asemenea relaţie s putea numi adevărată? Miles îşi răspunsese că da, cel pu”' dacă asta îi uşura greutatea rucsacului de şcoală.

  Alături de ea, în această după amiază, se zărea silueta înal şi ciudată a lui John Voss, care servea la petrecerea privată or* ganizată de David în seara aceea. Cei doi erau o pereche stranie, în realitate, dar acum se părea că chiar stăteau de^vorbăj ceea ce n-ar fi trebuit să pară aşa de bizar pe cât părea. Într-uji fel, era mai ciudat că vorbea cu băiatul acesta straniu decât că discuta noaptea, prin intermediul unei tastaturi, cu un băiat aflat la mii de kilometri distanţă. Când ajunseră la restaurant, John Voss, mut şi agitat ca de obicei, se îndreptă direct către încape^ rea din spate, la oalele şi la tigăile sale murdare. Lucra lâj Empire Grill de trei săptămâni deja şi, după cum prevăzuse Miles, se transformase într-un ajutor de ospătar demn de încredere şi priceput. Uneori, în timpul aglomeraţiilor de la sfârşit de săptămână, Miles şi-ar fi dorit ca băiatul să aibă mai multă viteză, dar, oricum, John Voss muncea eficient. Urmărea atent comenzile, iar Miles îl învăţase până şi cum să cureţe petele de detergent datorate funcţionării nemaipomenite a maşinii ds spălat vase. Deşi răspundea când i se spunea ceva, tot era imposibil să-l atragi într-o conversaţie normală. Atunci când Miles fi înmânase primul cec de salariu, băiatul se uitase la bucăţica de hârtie de parcă n-ar fi ştiut ce să facă cu ea, iar lui Miles nu îi dădu prin cap decât mai târziu că John n-avea nici cea mai vagă idee cum să transforme cecul în bani cash, aşa că îl însoţise personal la Empire National, îl ajutase să-şi deschidă un cont de economii şi îi arătase cum să depună bani. Băiatul reuşise, în toată ciudăţenia lui, să-şi exprime recunoştinţa, dar când se întorsese la muncă a doua zi, nu-i adresase nici un zâmbet lui Miles, de parcă ziua anterioară n-ar fi existat niciodată. În cele trei săptămâni de când se cunoşteau, John Voss nu se uitase nici măcar o singură dată în ochii lui Miles şi nici Charlene nu fScuse progrese prea mari cu el.

  Tick îi dădu un pupic unchiului său şi îşi lăsă rucsacul greoi pe podea, cu o bufnitură care făcu să tresalte paharele şi ceştile de cafea, iar apoi îl ferici pe Miles cu una dintre îmbrăţişările ei scurte, din laterală.

  — Alo, păpuşico, zbierase Walt, învârtindu-se pe scaun şi întinzându-şi braţele spre ea. De ce nu treci şi pe la mine?

  Tick nu dădu nici un semn că l-ar fi băgat în seamă pe acel bărbat sau tărăboiul pe care îl făcea pentru a-i atrage atenţia. Se părea că Walt mai adunase nişte bile negre după ce-şi setase un cont de e-mail pe calculatorul ei.

  — Un nou moment Empire, îl anunţă imediat pe tatăl său. Ai văzut cumva anunţul de la Lamplighter?

  Miles încercă să-şi aducă aminte dacă trecuse cu maşina pe acolo în ultimele zile şi ajunse la concluzia că n-o făcuse, aşa că scutură din cap.

  — Noua lor specialitate este puiul înăbuşit cu sosul barbecue. Miles se hlizi împreună cu ea, întrebându-se dacă această greşeală i-ar fi sărit în ochi şi lui.

  — Ar fi fost mai bine să le taie capetele înainte să îi sufoce cu sosul ăla, nu?

  Apoi un alt fel de gând, din moment ce Lamplighter era la ieşirea pe autostrada către Fairhaven:

  — Şi ce făceai tu acolo, mă rog?

  — O grămadă de prieteni şi-au luat deja permisele, spuse ea, turnându-şi un pahar înalt de Coca Cola şi încă unul presupuse Miles, pentru John. Nu-ţi face griji, n-am mers la nici un motel.

  — Nici nu credeam c-ai fi fost.

  Nu-şi putuse reţine un surâs când auzise expresia o grămadă de prieteni. Nu cu atât de mult timp în urmă, Tick i se plângea că nu avea deloc prieteni. Acum avea amici de toate felurile, unii cu carnet de conducere, alţii tocmai în Indiana.

  — Nu putem să mergem la Boston duminica viitoare? Expoziţia Van Gogh nu durează decât încă vreo două săptămâni.

  — O să văd dacă nu vrea unchiu-tău să prăjească ouă duminica viitoare.

  Se opri o clipă, după care:

  — Hei, Indiana Jones nu vrea să facă o călătorie la Boston în viitorul apropiat?

  — Duminica viitoare, îl corectă Tick, încercând să nu zâmbească. Părea mulţumită că tatăl său îşi dăduse seama că trebuia să-l ia şi pe John, aşa cum îşi dăduse seama adineauri de gluma ei cu puii înăbuşiţi.

  — Adică şi puştiul ăsta se dă în vânt după Van Gogh?

  — Donny, spuse ea, înainte să dispară în camera din spate.

  Înainte ca uşa să se trântească în spatele ei, Miles îl văzu cu coada ochiului pe John Voss îngenunchind lângă maşina de spălat, în faţa calotei larg deschise prin care se scurgeau nori groşi de abur. Băiatul arunca o privire în măruntaiele aparatului, ţinând deja cuţitul de gheaţă în mână.

  — ASTA ÎNSEAMNĂ o sută de dolari, Barosane, strigă Walt peste tejghea.

  Silver Fox progresase, foarte previzibil, de altfel, de la altă înfrângere glorioasă la jocul de cărţi la a trage de Miles să-şi măsoare puterile cu el la scandenberg. Ca să-l momească, pusese la bătaie un abonament de trei luni la clubul său de sport, iar acum susţinea că astfel i-ar fi schimbat viaţa lui Miles prin creşterea încrederii lui în sine. Acum că se însurase deja cu Janine, Walt părea şi mai hotărât decât înainte să-l despăgubească pe fostul soţ pentru pierderea suferită.

  — Nici un om în toate minţile n-ar refuza o ofertă de-asta.

  — Ai putea să stai tu aici duminica viitoare? – îl întrebă Miles pe fratele său.

  David oftă şi pe bună dreptate, căci trebuise să lucreze de două ori mai mult cât timp Miles se aflase în spital. Şi acum îi mai cerea şi asta.

  — Dar Buster ce-are? Se tot plânge că are nevoie de ore suplimentare.

  De fapt, dacă David spunea că nu voia să lucreze duminica următoare, Buster era cam obligat s-o facă.

  — Nu sunt sigur că ar putea să facă faţă după una dintre nop-: ţile alea de sâmbătă ale lui, asta-i toată chestia.

  Doctorul îl avertizase pe Buster că ar fi fost cazul să o laşei mai moale cu băutura până îşi revenea, dar să nu bea sâmbătă seara era ceva inadmisibil şi incompatibil cu firea acestuia.

  — Ştii şi tu că detest schimbul de la micul dejun, Miles.

  — I-am promis lui Tick că o duc la Muzeul de Artă din Boston, îi explică Miles, coborându-şi vocea pentru ca Silver Fox să nu audă şi să se ofere voluntar. Expoziţia pe care vrea s-o vadă ea se închide în curând.

  — Bine atunci.

  — Numai dacă preferi s-o duci chiar tu. Ei i-ar plăcea la nebunie.

  — Nu, du-te tu mai bine, zise David, deschizând uşa cuptorului şi aruncând o privire la costiţele care se rumeneau uşor înăuntru. Mai pregătise şi o tigaie de cartofi cu ierburi aromate, pe care Miles o ridică şi o puse pe raftul de deasupra cărnii. Dacă n-ar fi fost el acolo, David s-ar fi descurcat cumva, folosindu-se de cârligul de la mână ca să se agate de coada tigăii şi folosindu-şi braţul sănătos pentru a-i face loc. Neîndemânarea asta era unul dintre motivele pentru care David nu voia să conducă pe distanţe foarte lungi, iar Miles îl înţelegea foarte bine. De fapt, şofatul pe autostradă ar fi fost mult mai uşor decât prin oraşe, dar, având o singură mână sănătoasă, lui David îi era teamă că n-ar fi putut să se descurce într-un caz mai complicat, mai ales cu Tick în maşină.

  — Din moment ce tot vorbim în şoaptă, zise David, cât de mult timp crezi că vei mai putea păstra secretă povestea cu Calanhan' s?

  Conform planului lor, eliberau ringul la Empire Grill înainte de Ziua Recunoştinţei. Cel târziu de Crăciun. Problema era că planul se năruia deja, iar ultimul exemplu era ceea ce le spusese electricianul de dimineaţă.

  — Cât s-o putea de mult. Lasă să iasă totul la iveală la momentul potrivit.

  Miles ştia la ce se referise fratele său, totuşi. Devenea din ce în ce mai greu să justifice tot timpul pe care îl petreceau în localul lui Bea. Şi apoi mai rămânea problema telefoanelor date şi primite, deşi Miles încerca să fie cât mai discret şi să şuşotească neauzit de nimeni, pentru că, de obicei, erau destui clienţi care ar fi putut trage cu urechea, dar bineînţeles că nimic nu le atrăgea la fel de mult atenţia ca un ton secretos.

  — Nu înţeleg, zise David.

  Îl bucurase schimbarea bruscă a fratelui său, dar îl deranja faptul că nu-i explicase cum de ajunsese la această hotărâre. Iar această insistenţă să facă totul în secret n-avea nici o noimă pentru el.

  — Nu că ea ar putea să facă ceva în cazul ăsta, nici măcar dac-ar vrea. Ar putea la fel de bine să fie încântată de. Ideea închiderii localului ăsta. Ai face mai bine să-i spui adevărul verde-n faţă. Plus că atâta lucru îi datorezi măcar.

  — Nu eşti tu ăla care-mi spunea mereu că nu-i datorez nimic? îi atrase atenţia Miles. Şi oricum, nu sunt atât de sigur că n-ar putea să-şi bage coada, nu dacă şi-ar pune niţel mintea la contribuţie.

  — Şi dacă-i aşa cum zici, n-ai vrea să ştii mai din timp la ce să te aştepţi?

  — Eu aş prefera să plece şi să nu se întoarcă vreo două luni. Nu ştiu de ce mai stă pe-aici şi nu-mi iese din cap că dacă n-a plecat încă, asta e din cauza noastră.

  — Mai degrabă e din cauză că e prinsă cu noile clădiri de birouri, spuse David, ceea ce părea destul de rezonabil. Mi-a zis cineva că a avut o grămadă de musafiri acasă la ea săptămâna asta.

  — Limuzine negre cu număr de Massachusetts, din nou?

  — Bine, zise scurt David. Dar dacă ai dreptate, iar baba e bănuitoare în ce ne priveşte şi are de gând să ne pună beţe-n roate, ar fi bine să ştii sigur asta înainte să te-apuci să împrumuţi bani Şi să baţi palma cu unul sau altul. Când o vedea cum stau lucrurile, poate o să se înduplece cu autorizaţia aia pentru alcool şi nici n-o să mai fie nevoie să pleci de aici.

  — N-aş putea să-i fac aşa ceva lui Bea.

  — Nu, cred că nu. Ceea ce vreau să spun, însă, e că toată povestea oricum o să iasă la iveală mai devreme sau mai târziu, N-ai nu ştiu ce talent să ţii secrete-n tine.

  Miles nu-i replică nimic. După ce îl recunoscuse pe „Charlie Mayne” în poza din ziar, Miles nu suflase o vorbă nimănui, nici măcar fratelui său, deşi descoperirea pe care o făcuse schimba totul, în dimineaţa acelei duminici, simţise cum această dezvăluire se prindea cu ghearele de măruntaiele sale, lipindu-şi tentaculele de alte părţi ale corpului său. Oare nu-i destăinuia adevărul din cauză că nu vorbise niciodată liber cu fratele său? Dintre toate subiectele care-i făcuseră să-şi ţină gura închisă de-al lungul anilor, mama lor fusese întotdeauna prima pe listă, aşa că poate ăsta era motivul. Sau poate era din cauza posibilităţii ca David să ştie< deja totul, iar când Miles i-ar înşirui toată povestea, fratele său şi izbucnească: Christoase, Miles, tu de abia ţi-ai dat seama?

  Ar fi fost mai uşor să-i spună toate astea părintelui Mark, dar dintr-un motiv pe care nu-l înţelegea, preferase să n-o facă. De fapt, nici măcar nu mai dăduse pe la St. Catherine' s după acea după amiază în care răzuise peretele de la sud al bisericii şi şi-l imaginase pa' părintele Tom trimiţând-o pe mama lui dincolo de Podul de Fier,; pentru a-şi executa pedeapsa Acum nu era sigur nici măcar daci voia să se mai ducă vreodată la biserică, sau măcar să mai dea vreodată pe la Rect. Se părea că tentaculele acestui secret se încolăciseră în jurul relaţiei sale cu părintele Mark, storcându-i toată frumuseţea dinainte. Preotul îl vizitase la spital, nu stătuse prea mult timp şi pa-f ruse destul de absent Discuţia lor fusese la fel de stingheră ca ceaji din după amiaza în care dispăruse părintele Tom, când fiecare dintre ei avusese impresia că îl dezamăgise pe celălalt atunci când nu-şt j dăduse seama de ce. Erau în stare cei doi bătrâni. Dacă toată povestea asta nu ţinea decât de jenă, atunci va dispărea cu timpul, dar? Miles se temea că era ceva mult mai complex. Pentru moment, ajunsese la concluzia că Biserica sau cel puţin reprezentantul ei, părintele Tom făcuse un rău enorm când n-o ajutase pe mama sa aflată la ananghie, iar acum Miles se hotărâse să-şi vadă singur de drum, aşa cum făcuse şi Grace.

  — N-ar trebui să-mi bag nasul, zise David, dar dă-mi voie să-ţi mai spun un sigur lucru. Ar trebui s-o suni pe femeia aia.

  Miles oftă, dându-şi seama că fratele său nu se mai referea acum la doamna Whiting, ci mai degrabă la fiica acesteia, care îl sunase la spital săptămâna trecută şi de două ori aici, la restaurant. Reuşise s-o fenteze cu nişte promisiuni vagi că o să ia cina împreună la Empire Grill, de îndată ce îşi revenea şi el, promisiune pe care o încălcase deja.

  Şi uite că apăreau din ce în ce mai multe tentacule. Era oare cu putinţă ca Cindy să ştie deja adevărul? Oare de aceea îl dusese atunci la cimitir, ca să se oprească în faţa mormintelor celor doi amanţi? Oare ar fi reuşit să facă legătura cu Charlie Mayne la vederea pozei din ziar, a doua zi, dacă ea nu i-ar fi semnalat ceva dinainte? Miles se trezi privind trecutul într-o altă lumină aceea a posibilităţii crude ca Cindy să fi ştiut de la bun început ceea ce el de abia aflase. Îşi amintea mai ales toate după amiezele acelea din liceu, când aşteptau împreună Lincoln-ul negru al doamnei Whiting, şi cât de îndărătnică fusese tânăra Cindy în dispreţul ei faţă de Emily Dickinson. Oare din pură necesitate devenise aşa de pricepută să nu înţeleagă lucrurile despre care ştia că nu erau adevărate? Miles aproape că şi-o imagină pe doamna Whiting recitând: Femeia asta care a fost atât de bună cu tine? /Eae cea pe care a iubit-o cu adevărat tatăl tău, cea cu care voia să fugă. /Băiatul ăsta care-ţi place aşa de mult? /E chiar copilul cu care te-arfi înlocuit pe tine. Miles îşi maj acjuse aminte şi de cartea aceea a lui Cindy: „Cum îi mai făcea păsărică să se umezească!” Oare chestia asta, într-un fel destul de vulgar, reuşea s-o ajute pe biata fată să înţeleagă cum s-ar putea petrece lucrurile între bărbaţi ca tatăl său şi femei ca Grace? Era oare cu putinţă ca Cindy să se fi îndrăgostit de Miles tocmai pentru că i se spusese că era preferatul tatălui ei?

  Miles încercă să transforme aceste întrebări în răspunsuri logice, dar gândurile îi aduceau în minte noi şi noi întrebări. Ajunse în cele din urmă la concluzia că, probabil, devotamentul lui Cindy faţă de amintirea tatălui său indica faptul că nu ştia, totuşi, adevărul. Părea să-l acuze pentru că o părăsise pe mama ei nu pe Grace – de care îşi aducea aminte cu sinceră căldură. Dacă în mintea ei se crease vreo legătură între cei doi, asta era pentru că atât tatăl său cât şi mama lui Miles o iubiseră pe ea şi nu că s-ar fi iubit ei doi. Pe de altă parte, ce putea fi mai tulburător pentru un copil şi pentru un adult deopotrivă, decât dragostea? Da, ar trebui s-o sune. Fratele său avea dreptate. Dar nu putea s-o facă, cel puţin nu încă.

  — Ştii ceva, zise David când Miles rămase mut. Uită ce ţi-am zis. Ştiu şi eu că nu e treaba mea.

  — Nu, îi răspunse Miles. E un sfat bun. De fapt, până acum mi-ai dat numai sfaturi bune. Ar fi trebuit să le urmez mai demult.

  — Deh, nici eu nu te-am ascultat pe tine când ar fi trebuit s-o fac. Sper că măcar tu nu va trebui să dai cu maşina într-un copac ca să-ţi dai seama.

  — S-ar putea ca asta să fie exact ce-mi trebuie, spuse Miles având impresia că asta deja se întâmplase. Tu ai fost cel cu capul Pe umeri în ultima vreme, nu eu.

  DaVid scutură din cap.

  — Nu copacul a fost de vină. Eram atât de varză, de atâta timp încât până mi-am revenit, lumea nu mai avea nici o încredere în „une. Nu sunt un tip cu capul pe umeri, sunt mai degrabă un tip care priveşte din afară pentru că e obligat să stea pe banca de rezerve. Nu, să dai într-un copac nu e o strategie pe care-aş recomanda-o. Ar fi prea mulţi oameni care nu te-ar ierta niciodată. Lui Miles i-ar fi plăcut să nege adevărul spuselor fratelui său, cel puţin în sinea lui, dar nu reuşi. Vrusese să-şi ierte fratele, poate chiar să-şi imagineze că-l iertase. Vrusese să înveţe să aibă încredere în el, dar în loc de asta ajunsese în punctul în care nu mai putea face altceva decât să aştepte ca David s-o facă iar de oaie, deşi acum asta nu se mai întâmpla.

  — De ce nu te duci sus să tragi un pui de somn? îi sugeră fratele său. Arăţi frânt de oboseală.

  — Parcă m-aş duce, răspunse Miles. Ai nevoie de mine în seara asta?

  — Deh, aş fi un bou să-ţi refuz oferta.

  David rânji când spuse ofertă, iar Miles înţelese schimbul de favoruri.

  În timp ce-şi ţâra picioarele spre apartamentul de sus, auzi telefonul din cameră sunând. Poate pentru că tocmai vorbiseră despre ea, Miles se aştepta s-o audă pe Cindy Whiting, dar se înşela.

  — Ai terminat cu biserica aia? se auzi vocea tatălui său de la celălalt capăt al firului.

  — Bună, tată, zise Miles. Unde eşti?

  — Munca aia ere' că nu merge prea bine fără mine acolo şi cu tine speriat de urcatul pe scări.

  — Am fost indisponibil, tată.

  — Cum aşa?

  — M-am îmbolnăvit. M-au ţinut câteva zile la spital.

  — Mă întrebam eu pe unde dracu' umblai. Am tot sunat.

  — Apoi Janine şi Walt Comeau s-au căsătorit, sâmbăta trecută chiar.

  — Bravo ei.

  — Mersi, tată, zise Miles. Stai aşa, tu mi-ai zis cumva pe unde eşti? Mi-a scăpat mie cumva?

  — În Florida, răspunse Max, de parcă toată lumea ar fi fost la curent. Ar trebui să vii şi tu încoa'. Nemaipomenit loc pentru un tip fără toartă.

  — Unde e părintele Tom?

  — La celălalt capăt la barului. A câştigat locul al doilea la un concurs din ăla, cine seamănă cel mai bine cu Hemingway. Acum şi-a lăsat barbă. I-a crescut toată albă.

  — Cum ai putut să faci aşa ceva, tată?

  — Să-l las cu barba aia? De ce n-ar trebui să aibă barbă?

  — Ştii bine la ce mă refer. Cum ai putut să iei bani de la un preot senil şi să fugi în Florida ca să-i bei pe toţi?

  — N-am luat nici un sfanţ.

  — Nu, n-ai luat, l-ai lăsat pe el să plătească totul, nu?

  Max nu negă.

  Miles îşi masă uşor tâmplele. Faptul că boşorogii ăia doi reuşiseră să ajungă până acolo era pur şi simplu uimitor. Cum de putuseră să treacă de controalele de poliţie din fiecare stat de aici şi până în Key West, când toată lumea fusese alertată în privinţa unui Crown Victoria roşu închis, cu doi boşorogi la volan, care arătau ca nişte evadaţi dintr-un ospiciu?

  — Maşina e întreagă încă?

  — Ar trebui să fie. Am lăsat-o la debarcader.

  — La ce debarcader?

  — Ăla din Camden.

  — Felicitări. Acum chiar că nu mai înţeleg nimic.

  — Păi am venit încoace până la Camden şi apoi am luat barca.

  — Stai aşa. Vrei să te cred că tu şi cu părintele Tom aţi condus o barcă tocmai din Camden, Mâine, până în Florida Keys?

  — Nu numai noi doi, deşteptule. Cu tot cu căpitanul şi încă vreo patru ţipi. Doar sunt un bătrân lup de mare, ar trebui să ştii deja.

  Da, eşti un bătrân incredibil, îşi zise Miles.

  — Tom a căzut peste bord o dată, dar ne-am întors după el. După aia a fost mai atent.

  Miles încercă să şi-l închipuie pe preotul bătrân, înfăşurat într-o vestă de salvare, scoţând capul la suprafaţa apei, îngheţat şi fără să înţeleagă ce i se întâmplase. Putea să vadă dreptatea din chestia asta, din moment ce bătrânul fusese atât de nemilos încât s-o trimită pe Grace la doamna Whiting. Şi atunci de ce nu reuşea să se bucure de ghinionul preotului?

  — Tată, ai idee ce ţi se întâmplă ţie dacă părintele Tom păţeşte ceva?

  — Da, răspunse tatăl său, de parcă ar fi fost sigur că ştia răspunsul la această întrebare mai bine decât cel care o pusese: Nimic nimic nimic.

  În fine, poate că avea dreptate.

  — Ce? N-are voie omul să se distreze şi el puţin? îl întrebă Max, dacă tot erau la capitolul întrebări. Să ştii că şi bătrânii au nevoie de distracţie. Aicea, oamenilor le plac bătrânii.

  — De ce?

  — Nimeni nu zice de ce, recunoscu Max. Tom ascultă spovedanii în fiecare după amiază, la celălalt capăt al barului. Ar trebui să-l vezi.

  — Dar asta e îngrozitor, tată.

  — De ce? Ia mai gândeşte-te.

  — E un sacrilegiu.

  ~ Maică-ta chiar te-a făcut varză, nu-i aşa?

  Şi nici că avu nevoie de mai mult, o singură referire la Grace îi ajunse pentru ca întrebarea neaşteptată să-i iasă pe gură înainte ca Miles să se gândească bine:

  — Cum de nu mi-ai spus niciodată despre mama şi Charlie Whiting, tată?

  Max reacţiona de parcă ar fi aşteptat această întrebare de ani de zile.

  — Cum de nu mi-ai spus tu niciodată, fiule?

  CAPITOLUL 24

  — DECI CE FACEM AICI? se plânse Justin Dibble, făcând-l pe Zack Minty să regrete, pentru cam a zecea oară în ultima jumătate de oră, că-l luase după el.

  Îl invitase să vină promiţându-i că-i spărgea moaca dacă nu venea. Zack avea motivele lui să nu meargă neînsoţit, dar nici de-al dracului nu putea să-şi aducă aminte care erau acestea, aşa că uite-l pricopsit cu deşteptul ăsta care voia să ştie exact lucrul pe care Zack nu putea să i-l explice.

  — Aşteptăm să se întunece, îi spuse Zack.

  Ceea ce era adevărat. Parcase Camaro-ul în praful de pe marginea şoselei care ducea la groapa de gunoi. Casa în care John Voss locuia cu bunică-sa de abia se zărea printre copaci, totuşi. N-ai fi putut vedea maşina din casă decât dacă te-ai fi uitat intenţionat după ea.

  — Eşti doar ofticat pentru că ţi-a tras-o, zise Justin, deschizând geamul de pe partea lui ca să arunce o pungă de chipsuri goală.

  — Acuma ţi-ai urcat amenda la două sute de dolari, îi atrase atenţia Zack.

  Unul dintre avantajele faptului că taică-său era poliţist era şi acela că, în timp, învăţase cum se formulau toate consecinţele unor abateri. Asta nu însemna că nu mai îndrăznea să facă una-alta pe propriul lui risc, dar măcar ştia ce pulan îi ardea peste fund dacă-l prindea. Din punctul de vedere al lui Zack, anumite abateri meritau să rişte, dar îi venea al dracului de greu să-şi imagineze că cineva putea fi atât de bou încât să se aleagă cu o amendă de două sute de dolari pentru o pungă de chipsuri care făcea şase cenţi.

  — Şi cine-ar şti că eu am aruncat-o? zise Justin, lingându-şi degetele portocalii.

  — Dacă-fi ştergi labele de tapiţeria Iu' tata, să ştii că o să te sPargă în bătaie.

  Dibble Deşteptul continua să-şi lingă degetele cele curate Străluceau deja, iar celelalte încă mai aveau urme portocalii de la chipsuri.

  ~ Nici vorbă, lu' taică-tu îi place de mine.

  — Dar nu la fel de mult pe cât îi place de maşina lui. Nici vorbă. Acum nu mai ţinea întins decât un singur deget, cel din mijloc. Justin şi-l supse provocator.

  — Băi deşteptule, când mi-a tras-o mie John Voss?

  — La joc ţi-a tras-o.

  Zack se aştepta la răspunsul ăsta, bineînţeles. Nu răspunse la comentariu tocmai ca să arate că pe el îl durea drept în cur.

  — Şi cum pizda mă-tii ţi-ai dat tu seama? Eu l-am învăţat să joace.

  — Mda, da' el e mai bun decât tine. Tu tresari.

  — Tresar pe dracu'.

  — Ba da, tresari, de fiecare dată.

  — Sigur că da. Ca şi când ţi-ai da tu seama. Ce te tot căci pol tine când nici măcar n-ai tupeu să joci.

  Justin ridică din umeri, ştergându-şi degetele de pantaloni. Zack ar fi vrut s-o termine cu subiectul ăla, dar nu putea,

  — Motivul pentru care el nu tresare e că nu are pic de creier. E prea prost ca să-i fie frică.

  — Tu eşti ăla care zice tot timpul că n-avem de ce să ne fie frică, îi reaminti Justin, uitându-se cu regret la dungile portocalia de pe pantalonii săi largi. Parcă de-aia trebuie să jucăm toţi, nul

  — E vorba doar de un moment de piedică, da? Ce-ţi spun eu e' că ăla e prea bou ca să simtă piedica aia.

  Justin nu păru deloc convins.

  — Oricum, ia mai du-te tu-n pizda mă-tii. Nu joci, n-ai dreptul să comentezi.

  — Am jucat o dată. E un joc tâmpit.

  — Da, un joc tâmpit care te-a făcut să te pişi pe tine, pufni Zack., Un lucru era sigur. Zack trebuia să se aşeze şi să-şi reevalueze toată chestia cu prietenii, care mergea din rău în mai rău. Cu ceva timp în urmă, avea prieteni marfă. Acum era înconjurat din toate părţile de nişte terminaţi. Asta ţi se întâmplă când nu eşti1 destul de atent, îşi zise el.

  Mare lucru nu putea face, bineînţeles. Zed şi Thomas se mutaseră din oraş, cu părinţii lor, iar ei fuseseră cei mai mişto din1 gaşcă. Apoi alţi câţiva prieteni se hotărâseră dintr-odată că nu vo-; iau să mai aibă de a face cu el, deşi nu-i spuseseră niciodată de ce. Ca şi cum n-ar fi putut să-şi dea şi el seama atunci când înce-i puseră s-o frece pe la piscina de la Country Club şi să practice sporturi de poponari ca tenis şi golf. Ceea ce-l punea într-o situaţie cam naşpa, rămas cu nişte amărâţi ca Justin Deşteptu' Curului Dipple. Care fusese destul de meseriaş în generală, dar acuittl parcă-l durea în cur de toate. Fusese un jucător de baseball destul de bun, dar nici măcar nu-şi risca pielea pentru echipă, iar asta era o chestie al dracului de tâmpă, pentru că probabil ar fi fost în stare. Acuma nu mai voia decât să bage în el mâncare de-aia de căcat şi să se joace pe calculator şi să facă laba uitându-se la porcăriile alea pe care le descărca tot timpul de pe net.

  La anul ar trebui să fie mai bine. Fiind unul dintre puţini elevi de clasa a zecea care jucau în echipa reprezentativă a şcolii, Zack fusese admirat, dacă nu chiar aproape acceptat sau bine primit de tipii mai mari, mai ales de cei de clasa a douăsprezecea. Uneori părea că auziseră de el înainte să-l vadă pentru prima oară, lucru care îi făcea suspecţi în ochii lui. Crezuse că lucrurile aveau să se schimbe după meciul cu cei de la Fairhaven, dar antrenorul i-p trăsese din nou, dându-i poziţia de fundaş înapoi lui Billy Wolff după ce i se vindecase glezna. De parcă asta ar fi fost destul pentru a-l face să uite al cui era meritul pentru lovitura aceea care inversase soarta meciului. Antrenorul nu ieşise la înaintare s-o recunoască imediat cu toată gura, dar Zack era destul de sigur că îl acuzau tocmai pe el de toată reclama proastă. Jucătorul de la Fairhaven nu mai intrase pe teren de atunci, iar săptămâna trecută scrisese în ziar că părinţii lui se pregăteau să-l ducă la Boston pentru a vedea dacă puteau descoperi cauza durerilor de cap neîncetate ale fiului lor. Zack ar fi putut să le spună cauza. Durerile alea de cap n-aveau să înceteze până ce smiorcăitul ăla nu intra din nou pe teren. O singură lovitură fusese în stare să-l despartă pe băiat de dorinţa lui de a juca fotbal.

  O lovitură tardivă, aşa i se spunea acum, după ce se putuse vedea filmarea meciului, care nici măcar n-o arăta, deoarece camera urmărise zborul mingii. Antrenorul fusese întrebat despre asta într-un interviu şi răspunsese că înregistrarea nu era convingătoare, dar apoi, în vestiar, înainte de ultimul meci, le ţinuse un discurs despre cum voia el ca toate loviturile să fie corecte, iar atunci o mare parte dintre băieţi îşi întorseseră privirile către Zack, coborându-le imediat în podea. Chestie care îl călcase aşa de tare pe nervi încât se luase imediat la trântă cu un băiat în timpul deschiderii partidei şi se alesese cu penalizare. Petrecuse tot restul meciului pe banca de rezerve. Antrenorul nici măcar nu se uitase la el, poate doar ca să dea dezaprobator din cap. Aşa că poate lucrurile vor merge mai bine la anul, sau poate că nu.

  Zack se uită atent la casă, al cărei contur era acum vizibil Printre trunchiurile copacilor. Ceea ce era destul de ciudat, dacă stăteai să te gândeşti. Puştiul ăla Voss, care la început nu vrusese Să fie condus acasă după ce ieşise cu ei, iar apoi nu vrusese să se jntre cu maşina pe drumul neasfaltat, susţinea că bunică-sa era bolnavă şi nu trebuia s-o deranjeze. Dar casa se afla în beznă, exact ca acum. Oare baba aia era atât de varză încât nu putea să Se dea jos din pat să aprindă lumina sau era dusă rău de tot şi nu-şi dădea seama când se făcea noapte?

  — Deci care-i faza cu Tick? spuse el, fără să se uite la cel de alături. E îmbârligată cumva cu tipul ăsta?

  Acum îşi amintea motivul pentru care vrusese să-l ia cu el pe Justin: nu numai pentru că avea nevoie de cineva care să stea de şase. Vru să mai analizeze toată situaţia încă o dată. Dibble Deş” teptul era înscris la cursul de artă şi stătea la aceeaşi masă cu Tick şi cu John Voss şi cu vaca aia grasă de Candace aşa c| ar fi putut să-i dea o mână de ajutor lui Zack.

  Justin ridică din umeri.

  — Îi e doar milă de el.

  Zack se gândi o clipă la această posibilitate. Într-adevăr, Tick aşa era, plină de bunăvoinţă când venea vorba despre rataţi. Îi in^ trase în cap chestia asta cum că avea să devină artistă, dar dacă Zack nu se înşela, era mult mai probabil s-o vadă inaugurând un adăpost pentru câini cu trei picioare. De curând văzuse o ştire la televizor, despre o femeie cu minte de găină, de pe undeva din California, care lua acasă orice fel de animal rănit, chiar şi monştri de-ăia care înfulecau cam cin'zeci de kile de mâncare de câini pe zi, şi îi lăsa să şchioapete şi să ţopăie prin curte ca o legiune de paralitici. În loc să ceară donaţii ca să-i hrănească, ar fi trebuit mai bine să ceară destule gloanţe ca să-i scoată cât mai repede din circuit.

  — Şi atunci cum de i-a făcut rost de o slujbă la restaurantul lui taică-său?

  Justin ridică din umeri, evident gândindu-se că îi răspunsese deja la întrebare. Dacă ţi-e milă de băiatul ăla, e absolut normal să-i faci rost de-un loc de muncă.

  — E îndrăgostită de un tip pe care l-a cunoscut în vacanţă, aşa am auzit, îi răspunse totuşi Justin. Locuieşte în Indiana sau pe undeva pe-acolo.

  — Sau pe undeva pe-acolo? Adică, dacă nu o variantă, atunci cealaltă? Dacă nu în Indiana, atunci/? ^ undeva pe-acolo? Eşti sigur? Eşti sigur că nu locuieşte cumva pe altundeva pe-acolo?

  — Zic şi eu ce-am auzit.

  — Şi de la cine-ai auzit?

  — De la Candace.

  — Experta în muie.

  — Băi, zise Justin brusc, dacă vrea să mi-o sugă mie, eu n-am nimic împotrivă.

  — Asta pentru că n-ai pricipii, îi explică Zack.

  — Îmi spui tu mie că nu ţi-ai băga botul între ţâţele alea?

  — E o vacă grasă, asta-ţi spun eu ţie.

  — Dacă are ţâţe mari nu înseamnă că-i grasă.

  Justin părea să aibă nişte păreri bine structurate pe tema asta.

  — Grăsimea se referă la stomac şi talie şi şolduri. Ţâţele mari sunt cu totul altceva.

  Zack nu era nemaipomenit de interesat de această lecţie de fiziologie abstractă, cum nu-i păsa nici de opiniile lui Dipple Deşteptul, în general. Şi ce dacă Tick era îndrăgostită de un poponar din Indiana sau de Pe Undeva pe-Acolo? Ce-l interesa pe el? Zack începea să ajungă repede la părerea tatălui său despre fete, care se înmulţeau şi umpleau pământul numai şi numai pentru a-ţi face capul toacă. „Nu sunt fericite decât dacă ţi se bagă sub piele” aşa i-o explicase tatăl său, pe vremea când încerca să-1 facă pe Zack să înţeleagă cum era toată povestea cu maică-sa şi de ce-i părăsise., jsJu-ţi spun niciodată lucrurile în faţă, cum ar face un bărbat. Îşi înfig colţii pe ici, pe colo. La început nici nu-ţi dai seama că-ţi curge sânge, iar după aia te trezeşti imediat că ai rămas fără un litru-doi. Şi pe deasupra te mai şi ţin în şah”, adăugase tatăl său. Ce-ţi rămânea de făcut, să devii poponar sau ce?

  — Pe cât punem pariu că putem să dăm peste o grămadă de reviste de poponari sub patul lui? spuse Zack.

  Această posibilitate îi dăduse prin cap noaptea trecută, iar în timpul zilei o întorsese pe toate părţile. Până să joace prima dată jocul, Zack îl luase drept un bleg fără leac. Acum nu mai ştia ce să creadă, pentru că Justin avea dreptate puştiul nici măcar nu clipise. Ţinuse ţeava la tâmplă şi apăsase pe trăgaci de parcă ar fi fost o nimica toată. Bineînţeles, dacă era un poponar dintr-ăia, treaba avea ceva sens. Probabil s-o fi gândit că mai bine să crape dracului odată, aşa că hai s-o facem, ce pizda mă-sii.

  — Cum adică putem? De ce noi? Ţi-am mai zis că eu nu intru cu forţa în nici o casă.

  — Nu se cheamă că intri cu forţa dacă ai o cheie. Dacă suntem prinşi, o să spunem pur şi simplu că uşa era descuiată şi că am trecut, aşa, să vedem dacă amicul nostru John nu voia să dea o tură cu noi. Nu e mare căcat.

  — O s-o ia razna când aude.

  — Şi de ce, mă rog? De ce-i e frică?

  Rahatul ăsta de puştan care nici măcar nu clipise.

  — I-o fi, ştiu eu, ruşine sau ceva de genul ăsta.

  — Ruşine sau ceva de genul ăsta? Ce-i asta, un fel de Indiana sau Pe undeva pe-acolo?

  — Poate că bunică-sa o fi vreo nebună care se pişă pe ea sau vorteşte aiurea, dracu' ştie. Nici mie nu-mi place ca cineva să-mi cunoască părinţii. Taică-meu se ridică într-o rână să tragă o băşină. Fotoliul lui pute de-ţi mută nasul din loc. Maică-mea doarme până la prânz şi după aia umblă în halat prin casă toată ziua.

  — Sunt sigur că şi ei sunt foarte mândri de tine, răspunse Zack.

  GHEMUINDU-SE, CEI DOI băieţi se târâră printre copaci către Casa părăginită în lumina slabă a unei luni aproape pline. În maşină, Zack se îndoise de scopul său şi de ce făcea, dar după ce se puse în mişcare începu să se simtă mai sigur pe el. Justin, smiorcăitul dracului, vrusese să aştepte în maşină, dar Zack îl obligase să vină după el. Dacă ar fi trecut cineva pe-acolo şi l-ar fi întrebat pe Justin ce făcea pe întuneric în maşină, blegul s-ar pişa pe el de frică şi ar strica tot planul.

  — Şi ce ne facem dacă baba are vreo puşcă sau ceva de genul ăsta? îngăimase Justin, când ajunseseră până la şirul de brazi aflaţi la vreo douăzeci de metri de casă.

  — Vrei să spui acuma că baba aia nebună care se pişă pe ea are un căcat de puşcă?

  — Eu aş avea una dacă aş sta aici, la dracu'-n praznic, fără nici un vecin în jur.

  — De ce pizda mă-sii eşti aşa de căcăcios? Justin ridică din umeri.

  — Şi eu ce tre' să fac cât timp tu eşti înăuntru?

  — De unde vrei să ştiu eu? Să te gândeşti la ţâţele lui Candace şi să faci laba.

  — Bine, zise Justin, prefăcându-se că-i asculta sfatul. Asta era partea cea mai periculoasă, îşi spuse Zack în timp ce se traversa peluza plină de buruieni, îndreptându-se spre in” trarea din spatele casei. Pe tot parcursul celor douăzeci de metri, se aflase în câmp deschis, putând fi văzut imediat la lumina lunii, atât de pe drum cât şi din casă. Or fi fost fetele o enigmă, aşa cum zicea taică-său, dar pentru Zack, frica era un mister şi mai mare. Modul în care apărea şi dispărea. Modul în care era complet lipsită de sens. Despre asta era vorba în jocul ăla, de fapt, iar acesta fusese motivul pentru care îl inventase, în primul rând. Dacă arma ar fi fost goală şi tu ai fi ştiut asta, dacă ai fi scos tu însuţi gloanţele şi ai fi verificat că nu-ţi scăpase niciunul, atunci chestia aia nu putea să te împuşte. Lucrul de care puteai fi cel mai sigur pe lume în momentul acela era tocmai că nu putea să te împuşte. Şi atunci de ce era atât de greu? De ce, dacă nu erai în locul împuţitului ăsta de John Voss, tot mai tresăreai?

  Acum ar fi preferat să nu-l fi băgat niciodată pe băiatul ăla în joc. Pe care aproape că-şi dorea să nu-l fi inventat niciodată. La început fusese distractiv, modul în care se uita la ceilalţi luând-o razna de frică atunci când te vedeau apăsând pe trăgaci. Tick fusese cea mai rea dintre toţi. Îşi dăduse şi el seama, chiar de pe atunci, că nu trebuia să joace de faţă cu ea, dar o făcuse oricum” deşi nu se aşteptase ca ea să se înfurie în halul ăla. După aceea, arătându-i iar şi iar că arma fusese goală, că nu existase nici un pericol real, nu reuşise decât s-o enerveze şi mai tare, iar apoi refuzase să mai vorbească cu el până nu-i promisese că nu avea să mai joace chestia aia niciodată.

  Acum îşi dorea să-şi fi ţinut promisiunea. Încălcând-o, sperase ca ea să afle şi să-şi facă griji că îl adusese în pragul disperării din cauza felului în care se purta cu el. Numai că totul se întorsese împotriva lui. Ştia că n-avea nici un sens, dar faptul că îl văzuse pe acest John Voss jucând fără să clipească îl dăduse peste cap cumva. Două nopţi la rând stătuse treaz în pat, gândindu-se la asta, ştiind că nesimţitul ăla ridicase miza până la punctul în care următorul pas nu putea fi decât să încarce arma cu gloanţe adevărate şi atunci să vadă ei ce le putea pielea. Simţea cum i se ridica din măruntaie acea dorinţă îngrozitoare, iar o parte din el se bucura. Cealaltă parte, cea care nu putea adormi până noaptea târziu, era speriată, probabil şi mai speriată decât căcăciosul ăla de fătălău de la Fairhaven care nu înceta să se prefacă nici acum că-l durea capul. Dar poate, îşi spuse Zack în timp ce traversa în fugă curtea către verandă, poate că mai exista o cale, căci în această casă exista ceva care îl speria pe John Voss mai mult decât orice armă.

  Aproape că ajunsese pe treptele verandei din spate când pământul i se surpă dintr-odată sub picioare, făcându-l să se arunce înainte pentru a-şi recăpăta echilibrul, iar când făcu următorul pas, se împiedică de ceva care părea să fie un fel de stinghie de fier ieşită din pământ. Căzu rău de tot, reuşind abia în ultimul moment să nu se prăbuşească direct în ţăruşul acela. Simţi o arsură puternică în fluierul piciorului, iar prin materialul sfâşiat al jeanşilor dădu cu mâna de sânge cald.

  Primul lucru care îi dădu prin cap fu că probabil dăduse într-o groapă, dar apoi observă un lanţ gros legat de vârful ţăruşului, adică genul de lanţ la capătul căruia ai descoperi un câine uriaş. Până în acel moment, lui Zack nu-i dăduse deloc prin cap că vreun câine dat dracului i-ar fi putut încurca planurile. Tocmai ajunsese la concluzia că povestea cu câinele era prea nasoală pentru a se gândi la ea, când piciorul îi alunecă pe ceva de lemn, iar acolo, pe pământ, în ciuda tuturor legilor probabilităţii, dădu peste singurul lucru de care ar fi avut nevoie dacă chiar exista un câine prin preajmă: o bâtă de baseball.

  Urcă scările casei tiptil tiptil, iar când ultima treaptă scârţâi sub piciorul lui, se ghemui pe loc, în aşteptarea unui potop de lătrături, dar nu se întâmplă nimic. Se opri în dreptul uşii din spatele casei, ciulind urechile, dar casa era cufundată în tăcere, aşa c5„ după un minut, rezemă bâta într-un colţ şi scoase din buzunar setul de chei pe care le şterpelise de la tatăl său, care se lăuda că Puteau deschide orice uşă din Dexter County. Cea de a treia cheie „terse, iar uşa se deschise încet, căscându-şi întunericul spre el.

  DUPĂ CÂTEVA MINUTE, lui Justin Dibble îi dădu prin cap că Sugestia pe care prietenul său i-o spusese în glumă nu era o idee atât de rea, aşa că îşi deschise fermoarul de la pantaloni şi se puse pe treabă. Îi luă ceva timp şi trebui să se oprească o dată, la apropierea unei maşini care încetini, văzând probabil Camaro-ul parcat acolo, pe marginea drumului, dar apoi acceleră din nou înspre Fairhaven. Justin de abia terminase când auzi un zgomot şi văzu o siluetă întunecată alergând peste pajiştea din faţa casei. De abia apucă să-şi aranjeze hainele înainte ca Zack să ajungă înapoi la pâlcul de copaci. Lui Justin îi era teamă că prietenul său ar fi putut ghici cu ce se ocupase, dar era evident că gândurile acestuia se aflau într-o cu totul altă parte. Chiar şi în lumina slabă a lunii, Justin îi putea zări ochii strălucind agitaţi.

  Dar tot ce scoase pe gură fu:

  — Asta-i al dracului de meseriaş, să-mi trag una!

  CAPITOLUL 25

  TICK A AFLAT câteva lucruri interesante despre doamna Roderigue. De exemplu, că pictorul ei preferat este Bill Taylor, care are o emisiune, Pictură de relaxare, pe canalul TV local. Taylor s-a specializat în bărci cu vâsle şi în ţărmul stâncos din Mâine, iar majoritatea picturilor sale le cuprind pe amândouă, şi bărcile vechi, şi malul. În mod surprinzător, reuşeşte să facă o pictură, de la cap la coadă, în timpul programului său TV de o oră, iar pe deasupra, când face o emisiune în aer liber în loc să picteze după modelul unei fotografii sau al unei cărţi poştale, ora aceea de înregistrare include şi timpul consumat cu instalarea şevaletului. Preferă să picteze în acuarelă, recunoscând nestingherit că uleiurile îl încetinesc. Întotdeauna ţine la îndemână un uscător de păr cu baterii, ca să poată zvânta repede culorile de abia aplicatele pânză şi să economisească nişte secunde preţioase.

  În realitate, lui Tick chiar îi place să-l urmărească la televizor şi nu se poate abţine să admire modul în care pictorul trece la atac pe pânză expresie brevetată de Taylor lucru pe care ştie că va trebui să-l înveţe. Dacă tuşele ei sunt nesigure şi adesea temătoare, pensula lui Bill Taylor nu pare să facă niciodată ceva care să-i stârnească regretul sau îndoiala. Lui Tick i se pare că braţul său, încheietura, mâna, degetele sunt toate o prelungire a ochilor lui sau poate chiar a voinţei lui. Atunci când chiar face o greşeală, chicoteşte doar şi spune „Nu contează. Reparăm asta mai târziu”, ceea ce, într-adevăr, şi face.

  Tick ştie că mai sunt multe secrete pe care va trebui să le descopere şi de abia aşteaptă ziua în care şi ea va deţine zeci de Şmecherii cu care să transforme ca prin vrajă greşelile făcute. Dar ceea ce i-ar plăcea cel mai mult să dobândească este întreaga atitudine. Nimic din experienţa ei nu-i dă de înţeles că greşelile se corectează singure cu trecerea timpului şi în nici un caz în răstimp de o oră. I se pare că, destul de des, există un motiv serios să se lase îngrijorată de greşeli, adică de aspectele cele mai greu de şters de pe pânzele ei.

  Spre exemplu, a făcut greşeala de a intra iarăşi în gaşca lui Zack Minty, de a fi din nou prietenă cu el, eroare bazată mai ales pe insistenţele lui că se schimbase, ceea ce era adevărat se schimbase în rău. Zack a avut dintotdeauna o trăsătură înfricoşătoare, mocnită, de parcă ar putea să explodeze în orice moment, dar în ultima perioadă parcă era deja în flăcări, adică o persoană de care vrei să te fereşti, deşi Tick pare să fie singura care observă diferenţa. John Voss este o altă^eşeală, deşi fusese ideea directorului să se împrietească cu el. Într-un fel, John este exact opusul lui Zack, un băiat a cărui flacără pâlpâie în lipsă de oxigen. La început, slujba lui de la Empire Grill şi aranjamentul lor cu prânzul păruse să dea rezultate, dar în ultimele zile a devenit şi mai bănuitor, şi mai sumbru şi tăcut decât înainte. Dă atât de puţine semne de viaţă încât Tick aproape că se aşteaptă să-şi arunce ochii peste masa Albaştrilor ca să descopere că John a încetat să mai respire.

  Între ei doi şi Candace, care o scoate din minţi, ca de obicei, nici nu vrea să-şi închipuie cum ar arăta viaţa ei dacă Donny nu i-ar fi scris, lăsându-i adresa de e-mail, sau dacă nu l-ar fi con^ vins pe Walt cu care ar trebui să înceapă să fie mai drăguţă, la; un moment dat să-i facă o conexiune la internet. De fapt, îl va, vedea pe Donny în mai puţin de o săptămână, iar când se gândeşte la asta simte că i se pune un nod în gât şi o inundă un val de fericire, atât de puternic încât trebuie să facă tot ce-i stă în puteri pentru a ascunde totul de prietenii ei. Dragostea e ca senzaţia asta de fericire.

  Ceea ce bănuieşte, dar i-ar plăcea să ştie sigur, e că doamna Roderigue s-a îndrăgostit de Bill Taylor. Tick l-a cunoscut pe soţul doamnei Roderigue, pe care îl cheamă tot Bill, un bărbat care seamănă cu o minge de bowling. Doamna Roderigue spune oricui e dispus s-o asculte că motivul pentru care căsnicia lor a fost atât de reuşită constă în credinţa lor comună în Dumnezeu, dar Tick îşi închipuie că doamna R. Are o credinţă secretă în Bill Taylor, care este înalt şi zvelt şi oarecum elegant, cu o claie de păr rebelă. Lui Tick i se pare că el seamănă cu una dintre pensulele sale şi nu se poate abţine să se întrebe dacă doamna Roderigue nu regretă că s-a ales cu o minge de bowling când exista o pensulă nu foarte departe, chiar pe coasta din Mâine. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că profesoara ei a făcut o greşeală care nu s-a corectat singură cu trecerea timpului.

  Din punctul de vedere al lui Tick, viaţa amoroasă a doamnei Roderigue nu e o temă de gândire prea plăcută, aşa cum nu este nici posibilitatea să nu existe conceptul de dragoste pentru anumiţi oameni, mai puţin norocoşi. Ei îi place să creadă că există o posibilitate, oricât de îndepărtată, pentru fiecare persoană. Doamna Roderigue vorbeşte despre Bill Taylor de parcă ar fi îndrăgostită de el. Spune că în fiecare an se întreabă dacă printre elevii ei nu s-o afla un Bill Taylor în devenire şi da, din când în când, vede ceva potenţial, dar apoi, într-un fel sau altul, niciunul dintre elevii ei nu se menţine pe linie. Stilul lui, adaugă ea visătoare, s-ar putea să fie unic, în cele din urmă.

  Săptămâna trecută, doamna Roderigue le-a dat elevilor ei o temă specială, şi anume să se uite la Pictură de relaxare, emisiunea lui Bill Taylor, pentru a putea comenta la ora de luni desăvârşita tehnică a pictorului. Spre marea dezamăgire a profesoarei, numai Tick văzuse programul, deşi uitase că era vorba despre o temă pentru acasă şi îl urmărise din pură obişnuinţă. Emisiunea lui Bill Taylor, în ciuda titlului său, cuprindea mai mult suspans decât orice alt program de la televizor. Uneori să zicem, când mai rămâneau numai zece minute nu părea posibil că va reuşi să termine pictura din acea zi, dar te înşelai de fiecare dată dacă-ţi dădea prin cap să faci un pariu pe seama unui bărbat care mânuia pensula cu o asemenea impetuozitate. Uneori termina cu numai câteva secunde înainte de final, fără să-i rămână timp măcar pentru a-şi lua la revedere de la telespectatori, dar cumva reuşea el să-şi termine pictura. Tick nu ştie ce să creadă despre asta. Faptul că reuşeşte să termine întotdeauna adaugă un surplus de suspans în fiecare săptămână, dar uneori Tick se trezeşte sperând că se va întâmpla ceva care să-l împiedice, precum o adiere de vânt care să-i răstoarne şevaletul şi să-i împrăştie pensulele. Însă după aceea se simte vinovată că i-a vrut răul acestui biet om, ceea ce e ca şi când ai merge la o cursă automobilistică sperând să asişti la un accident. Tick ar fi fost interesată să afle părerea lui John Voss despre Bill Taylor, dar se îndoieşte că băiatul are vreun televizor în casa bunicii sale.

  — Deci, Christina, spuse doamna Roderigue, vizibil dezamăgită că trebuia să poarte această discuţie atât de importantă cu cea mai nesuferită dintre elevii săi. Cum ai descrie tu stilul domnului Taylor?

  Tick ştia răspunsul corect, bineînţeles. Cuvântul pe care îl avea în minte doamna Roderigue era dintre acelea care se regăseau pe cărţile poştale pe care Bill Taylor le folosea drept model atunci când picta în studio. Un cuvânt precum „sublim.” De ce să nu-i facă pe plac atunci?

  Şi totuşi, ea spuse:

  — Rapid.

  CEL MAI TULBURĂTOR lucru pe care l-a aflat Tick despre doamna Roderigue este că profesoara ei e rudă prin alianţă cu familia Minty, fapt care ar putea explica de ce Zack are întotdeauna o învoire semnată de ea. Asta îi permite să iasă din sala de lectură o dată sau de două ori pe săptămână şi să vină pe capul ei şi al lui John în sala de mese. De când Tick i-a explicat clar şi răspicat că n-o mai interesează să fie prietena lui, Zack şi-a intensificat zeflemeaua la adresa celuilalt băiat, ajungând până într-un punct atât de grav încât Tick se gândeşte să-i spună domnului Meyer ce se întâmplă. Chiar şi cu o învoire semnată de un profesor, Zack n-are ce căuta în cantină şi nici n-ar trebui să aibă o cheie cu care să descuie uşa de fiecare dată, iar Tick ştie că, dacă directorul ar afla, Zack ar da de belea şi chiar ar putea să fie suspendat din echipa de fotbal. Pe lângă asta, s-a gândit serios dacă să-i spună sau nu tatălui ei, numai că se teme de reacţia lui, ştiind cât de mult îl detestă pe tatăl lui Zack.

  Ştie şi ea că ar trebui să facă ceva de dragul lui John Voss, dar uneori băiatul pare să se alimenteze din aceste abuzuri, iar dacă el nu vrea să facă nimic ca să se apere, ea de ce-ar trebui să facă? Aşa că, pentru acum, s-a hotărât să adopte o strategie împăciuitoare, având senzaţia că, deşi influenţa ei asupra lui Zack s-a diminuat considerabil, i-a mai rămas un dram şi se teme, pe deasupra, că dacă i-ar spune că nu vrea să mai fie nici măcar prietenă cu el, băiatul ar fi în stare de lucruri şi mai rele.

  Tick este perfect conştientă de riscurile acestei strategii, din moment ce studiază al Doilea Război Mondial la ora de Istorie europeană, iar opinia generală pare să fie că Hitler ar fi trebuit să fie înfruntat mai din timp. Nu e chiar în dezacord cu această părere, dar nu reuşeşte să înţeleagă de ce colegii ei sunt atât de nechibzuiţi în privinţa adevăratului preţ al deschiderii ostilităţilor. Săptămâna trecută li s-a pus un film care începea cu ziua debarcării în Normandia şi înainte ca primul soldat american, un băiat cam de vârsta lui Tick, să fie împuşcat în cap la deschiderea trapelor uriaşe ale amfibiilor care transportau trupele aliate, Tick simţi că îi amorţea braţul stâng şi trebui să-şi rezeme fruntea de ecranul rece pentru a nu i se face rău. La zece minute după începerea filmului, apăruse domnul Meyer şi o scosese din sala de clasă.

  Deci, pentru moment, împăciuire. Şi dacă se înşeală? Pe fundul rucsacului ei se află şi acum cutterul furat, pe care nu l-a pus încă la locul lui în magazia de rechizite, deşi a avut nenumărate ocazii s-o facă. Uneori, când Zack îl chinuie pe John Voss la cantină sau, ca azi, trece pe la ora de artă sub un pretext subţire doar ca prietenul său Justin Dibble s-o poată şterge la sport, Tick îşi imaginează cum scoate cuţitul şi îi brăzdează fruntea aia lată şi tâmpită.

  — Deci, John, zice fostul ei prieten, ce mai face bunica ta? Se simte bine?

  Băiatul nu reacţionează la această întrebare şi nici măcar nu-şi ridică privirea de pe desen. Toată clasa lucrează la picturi în acuarelă, preferatele lui Bill Taylor, iar doamna Roderigue, aparent plictisită de subiectele alese de elevii ei, a adus o vază de flori şi a pus-o în mijlocul clasei, rearanjând provizoriu în formă de U mesele aşezate pe culori, astfel încât toată lumea să vadă bine buchetul de flori. În această nouă simetrie, din moment ce toate mesele sunt identice, nu se mai poate face diferenţa dintre Roşu şi Albastru până când încep să se aşeze elevii, astfel stabilind identitatea mesei pe ziua respectivă. Săptămâna aceasta, zi de zi, Tick şi John Voss au ajuns mai devreme la oră şi au ales câte o masă diferită drept cea Albastră, care astăzi se întâmplă să fie cea mai apropiată de catedra la care stă doamna Roderigue. De fapt, aceasta a fost ideea lui Tick. Era curioasă să vadă până unde putea merge profesoara în încăpăţânarea ei de a nu le acorda nici o atenţie celor de la masa Albastră. Până acum şi mai sunt doar zece minute până la pauză doamna Roderigue nici măcar nu şi-a întors privirea către ei, decât atunci când Zack a intrat, în urmă cu câteva minute, şi s-a aşezat lângă Candace.

  Deşi e cât se poate de evident că Zack nu are ce căuta aici, Tick e la fel de bucuroasă să fie ignorată de profesoara lor. I se pare greu să picteze ceva când are pe altcineva în spate, care se uită peste umărul ei la pictură şi bineînţeles că, oricum, s-ar simţi obligată să ignore orice sfat artistic venit de la doamna Roderigue. Din momentul în care a descris stilul lui Bill Taylor drept rapid, a simţit că părerea despre ea a profesoarei, care nu fuseseniciodată prea bună, scăzuse vertiginos.

  — Ăsta vrea să fie un răspuns de persoană atotştiutoare? o întrebase doamna Roderigue.

  Tick o asigurase că nu era cazul, dar profesoara continuase să arate jignită în numele idolului ei.

  Acum Tick se întreabă dacă va fi cumva acuzată că a făcut o pictură atotştiutoare. În mijlocul buchetului se află un bujor scandalos, probabil cumpărat cu preţ redus de la supermarket. Până marţi, petalele sale rotunjoare începuseră să se depună pe fundul vazei, invadând toată sala cu parfumul şters, dar inconfundabil de dulce al descompunerii şi al morţii iminente. Tick ştie că doamna Roderigue se aşteaptă ca elevii ei să-i picteze bujorul aşa cum arăta luni, când era încă frumos, cel puţin din punctul ei de vedere. După părerea lui Tick, bujorul acela avusese de la bun început ceva extravagant şi exagerat, de parcă Dumnezeu ar fi vrut să spună cu această floare că te puteai bucura de o doză prea mare de bine şi frumos. Rapiditatea cu care petalele căzute începuseră să duhnească demonstra asta cu vârf şi îndesat, în cazul în care cineva nu s-ar fi prins cum stăteau lucrurile. În general, Tick înclină să creadă că nu există nici un Dumnezeu, dar nu mai este la fel de sigură în asemenea momente, când atâtea apar în mod clar o aglomerare de înţelesuri, care par a fi de-a dreptul mesaje divine. Îşi dă seama că ar putea fi foarte bine un simplu schimb de mesaje între Tick şi Tick, dar este dispusă, spre deosebire de tatăl ei, care crede în Dumnezeu şi îşi doreşte ca şi fiica sa să creadă, să-şi păstreze orizonturile deschise.

  Viziunea ei despre acuarelă are legătură cu hotărârea de a înfăţişa nu atât frumuseţea bujorului, cât descompunerea sa respingătoare. Celălalt lucru atotştiutor este că acum pictează, pe fundal, contururile colegilor ei, ale celor care stau cu faţa la ea în timp ce-şi pictează florile. Deşi nu li s-a interzis explicit, Tick este sigură că doamna Roderigue nu se aştepta ca toată lumea să privească dincolo de buchetul de flori în sine. Nici nu va fi încântată să vadă că Tick a pictat una dintre mese verde, pe cea de alături de un roşu aprins, sau să observe că în spatele lor se afla silueta pătrată şi omniprezentă a profesoarei.

  — Eşti un tip tare norocos, John, spunea Zack. Pentru că ai o bunică să aibă grijă de tine, asta vreau să zic.

  Tick nu se poate abţine să se întoarcă şi să se uite la el, deşi nu se lasă pradă acestei nevoi pentru mai mult de câteva secunde. Cu John Voss de faţă, bineînţeles, n-are cum să spună ceea ce este de-a dreptul evident că dacă n-ar fi fost din cale afară de nenorocos, părinţii lui ar fi avut grijă de el acum. De fapt, în ultimele câteva zile, din motive pe care Tick nu le înţelegea, Zack se folosise de orice ocazie ca să aducă vorba despre bunica lui John Voss. Spunând că ce femeie bună trebuia să fie. Şi cât i-ar mai plăcea s-o cunoască într-o zi. Şi oare nu li se părea şi lor că bătrâna ar fi fost foarte potrivită pentru Eroii dintre noi, un serial lunar de pe canalul TV local? La începutul săptămânii, când Zack sugerase pentru prima dată acest lucru, în sala de mese, John Voss ridicase privirea de la sandvişul pe care i-1 adusese Tick, iar expresia din ochii săi galbeni şi apoşi o tulburase, o înfricoşase, deşi n-ar fi putut spune de ce. Acum pare să-şi fi părăsit corpul şi să cutreiere pe undeva departe.

  — Hei, zise Zack, dându-i un ghiont lui Candace, într-o schimbare bruscă de direcţie. M-am gândit la un nume potrivit pentru noul iubit al lui Tick.

  În afară de faptul că îi place de un băiat care locuieşte în Indiana, Tick n-a scos o vorbă despre Donny, nici măcar nu i-a pomenit numele, aşa că, luându-şi revanşa pentru tăcerea ei, Zack se gândise la un nou joc de inventat nume.

  — Hickman1, zise el cu glas tare, ca să-l poată auzi până şi toţi cei aşezaţi la masa Roşie. V-aţi prins?

  În ultimele zile flirtase pe faţă cu Candace, încercând s-o facă geloasă pe Tick. Ciudat, dar anul trecut, când Zack făcea asta cu alte fete, nu-şi putea controla sentimentele de trădare şi orgoliu rănit, furie chiar. Să te doară-n fund, se gândea ea acum, era ca opţiunea de dezgheţare a radiatorului unei maşini care, ca prin minune, dezabureşte şi parbrizul, permiţându-ţi să vezi încotro mergi. Acum e rândul lui Candace, săraca de ea, să aibă parbrizul aburit. S-a despărţit de Bobby, băiatul care poate a fost sau poate n-a fost în închisoare, şi pe deasupra spune că a făcut-o din cauza lui Zack. După Candace, Bobby e „afară” acum şi umblă zvonul că s-ar îndrepta spre Empire Falls să-l găsească pe acest Minty care i-a furat gagica şi să-l facă muci.

  <notă>

  1 Termen argotic, însemnând „ţărănoi”, persoană care locuieşte la ţară, considerată, în general, ignorantă şi necioplită.

  </notă>

  E de-a dreptul evident că nu-i vine să creadă ce noroc a dat peste ea ca Zack Minty să-i dea atâta atenţie ceea ce demonstrează că nu e chiar atât de proastă, îşi zice Tick, când Zack nu mai poate de ea. Insă va continua să flirteze cu Candace până când va fi sigur că lui Tick nu-i pasă, iar după aceea le va spune tuturora că totul a fost doar o glumă. Ceea ce Tick începe să vadă este că Zack n-a fost niciodată mult prea interesat nici de ea, deşi bănuie că nu chiar în acelaşi fel în care nu e interesat de Candace. Deşi o parte din ea ar vrea să înţeleagă mai bine problema asta, cealaltă parte se bucură că nu înţelege.

  — O-Doamne-o-Doamne… am găsit! urlă Candace.

  Orice o fi găsit, e clar că e prea mare. Candace nu-i poate suporta povara.

  — Te deranjează dac-o spun cu glas tare? o întreabă ea pe Tick. Ar vrea să fie iertată dinainte pentru lipsa ei de loialitate.

  Toată ziua a bătut-o la cap dacă n-o deranjează că ea şi Zack ar putea începe să iasă împreună. Acum ar vrea să se asigure că pe Tick n-o deranjează dacă ea se prinde în acest nou joc „Hai să ne batem joc de noul prieten al lui Tick”.

  — Sparge-te-n figuri, îi spune Tick, nevrând să-i strice cheful lui Candace. Dacă n-ar avea parbrizul atât de înceţoşat, ar putea zări dezamăgirea îndreptându-se în viteză spre ea, cu farurile puse pe fază lungă.

  În câteva minute o să sune de ieşire, iar Tick ar vrea să ştie dacă pictura ei e gata. Acesta este unul dintre multele lucruri de care Bill Taylor e întotdeauna sigur. I-ar mai plăcea să ştie şi dacă doamna Roderigue se va recunoaşte pe sine în silueta aceea estompată din spatele mesei Roşii.

  — Goober1, zice Candace izbucnind într-un hohot de râs. Goober Hickman.

  Zack Minty se întoarce către ea cu o faţă inexpresivă.

  — Da, nemaipomenit de haios. Îmi vine să mor de râs, zice el, iar râsetul fetei i se stinge în gât.

  — E la fel de haios ca ce-ai zis şi tu, intervine Justin Dipple, făcând-o pe Tick să-şi întoarcă ochii spre el. Îi surprinde privirea pentru o secundă, înainte ca el să-şi îndrepte atenţia în altă parte.

  Tick bănuieşte de mult timp că lui Justin i s-au aprins călca iele după Candace, că felul în care o tachinează tot timpul nu e decât o formă de a-i face curte. De la începutul săptămânii, când Zack a început să flirteze cu Candace, Justin nu-şi mai şterge de pe faţă expresia aceea de dezamăgire şi trădare, deşi până acum n-a mai îndrăznit să iasă din rând. Tick se întreabă cât de scump va plăti această ieşire.

  Poate că Zack se gândeşte acum la acelaşi lucru ca şi ea, pentru că nu reacţionează la provocarea prietenului său decât pentru a-l include în grup atunci când îşi întoarce din nou privii rea asupra tăcutului John Voss.

  — Hai să-l lăsăm pe John Voss să decidă. Hei, John! Subiectul este noul prieten al lui Tick. Care nume e mai haios? Hickman sau Goober?

  <notă>

  1 Termen argotic arahidă.

  </notă>

  John Voss îşi ridică privirea înspre Tick, iar ea îşi dă seama că aceasta se putea să fie chiar prima dată când auzea şi el despre Donny. Îşi pleacă ochii imediat, dar, înainte să apuce, Tick îi aruncă o privire care speră că-i va da de înţeles că nu contează dacă el chiar vrea să răspundă.

  Cum băiatul nu zice nimic, Zack reia ofensiva.

  — Bine, atunci ce zici de varianta asta? Care nume crezi tu că i s-ar părea mai haios bunicii tale?

  Exact în acest moment sună clopoţelul, iar Minty îşi împinge scaunul în spate şi se ridică în picioare, oprindu-se un moment pentru a-l domina complet pe John Voss, care nu pare a fi auzit nici măcar sunetul clopoţelului. Candace sare şi ea în picioare aproape imediat, iar după câteva momente pornesc amândoi înspre uşă, în timp ce Justin se uită Ia ei cu ochii îngustaţi.

  — Întreab-o tu din partea noastră, John, îi strigă Zack peste umăr. Tick se hotărăşte că pictura ei e gata. Din acelaşi motiv pentru care şi picturile lui Bill Taylor sunt gata. Pentru că ora s-a încheiat.

  CAPITOLUL 26 îl RECUNOSCU VOCEA de îndată, deşi trecuseră aproape patru ani de la terminarea liceului, când o auzise ultima oară.

  — Bună ziua, băiete dragă, spuse ea, iar el nu avu nevoie de mai mult decât acel „ bună ziua „, în vreme ce „ băiete dragă „ veni doar ca o confirmare şi o intensificare a reacţiei sale viscerale. Oare aşa se simţeau infractorii din Programul de Protecţie a Martorilor atunci când erau recunoscuţi pe stradă de un fost asociat?

  — De zile întregi tot încerc să dau de tine. Mă tem c-aiface bine să te întorci acasă.

  Atât de repede şi totul se schimbase în viaţa lui. Cât durase să-şipună lucrurile în ordine? Cincisprezece minute? Vorbise sau se mulţumise să asculte? Mai târziu nici măcar nu putu să-şi aducă aminte mare lucru din acea conversaţie, dar nu opusese nici o rezistenţă. Măcar de atâta lucru era sigur. La urma urmei, el nu era în Programul de Protecţie a Martorilor. El era Miles Roby, iar mama sa era pe moarte.

  Motivul pentru care doamna Whiting nu reuşise să dea de el avea şi un nume. Era vorba despre colegul lui, Peter, şi prietena acestuia, Dawn, care îl convinseseră să meargă cu ei pe Martha 's Vineyard pentru a petrece acolo Ziua lui Columb, pentru că era un sfârşit de săptămână lung. Sudul statului Mâine se bucura de o toamnă lungă şi blândă anul acela, iar în Massachusetts avea să fie şi mai cald. În plus de asta, nu Miles era cel care le spunea tot timpul cât de frumos era pe insulă? (Le povestise despre Martha 's Vineyard ca să înţeleagă şi ei că ieşise măcar o dată din Empire Falls). În afara faptului că nu-şiprea putea permite să meargă, nu avea nici un alt motiv să n-ofacă. Deja inventase o scuză să nu plece acasă în acele câteva zile libere, spunându-i mamei sale că era copleşit de studiul zilnic şi de responsabilităţile sale editoriale la revista literară a facultăţii. Acum se gândi că, atunci când vorbiseră la telefon săptămâna trecută, ea păruse aproape uşuratăsă audă că nu venea acasă.

  Începuse să devină bun la găsit pretexte pentru a evita excursiile în Empire Falls şi, încă din anul doi, reuşise să petreacă foarte puţin timp acolo. Părinţii lui Peter aveau un restau-rant pescăresc pe coasta din Rhode Island, iar în ultimele două veri Miles lucrase acolo la bucătărie în primul an, iar în al doilea pe post de chelner. Nu era un restaurant cu pretenţii. Serveau mai ales coşuleţe de scoici şi de creveţi pentru turişti, dar se plătea bine, iar Miles avea foarte puţine cheltuieli. Ise dăduse voie să doarmă gratis în camera liberă care fusese a fratelui mai mare al lui Peter, aşa că putea să economisească aproape toţi banii pentru taxa de şcolarizare. Părinţii lui Peter păreau să-l placă, iar lui îi plăcea de ei, mai ales datorită afecţiunii tihnite pe care şi-o arătau unul altuia şi datorită faptului că lucrau atât de bine împreună atunci când venea vorba de munca din restaurant, căci se ajutau tot timpul între ei şi se înţelegeau din ochi.

  Experienţa acumulată la Empire Grill îi veni de folos şi se făcu indispensabil, spre deosebire de Peter, care părea hotărât să le demonstreze părinţilor săi că era întru totul dispensabil. Cerea tot timpul zile libere ca să meargă la plajă sau să le viziteze pe cele trei fete pe care le tot ducea cu zăhărelul, dintre care una era Dawn. Dacă părinţii lui Peter nu l-ar fi obligat pe Miles să-şi ia câte o zi liberă din când în când, de obicei o zi de luni mai molcomă sau o marţi pe seară, ar fi lucrat toată vara, de la Ziua Eroilor până la Ziua Muncii. Atunci când se ofereau să-i dea câteva zile să meargă acasă, terminau prin a-i accepta, scuzele fără să-l creadă cu adevărat. Miles bănuia că Peter le explicase că părinţii lui erau săraci şi că banii pe care îi câştiga, acolo erau nici mai mult nici mai puţin decât o mană cerească.

  Adevărul era că Miles ajunsese să se teamă chiar şi de vizitele rare, scurte şi inevitabile în Empire Falls. Nici nu apucase să-şi intre bine în rolul de student pentru mai mult de câteva săptămâni, că şi hotărâse că aici era locul lui, printre oamenii care iubeau cărţile, arta, muzica, interese pe care era nevoie să le justifice în faţa băieţilor de la tejgheaua barului de la Empire Grill, mult prea prinşi de discuţiile lor despre baseball şi fotbal. Chiar şi mai greu de acceptat oare el înţelegea asta? era senzaţia din ce în ce mai puternică de înstrăinare de propria sa familie. Ajungând să-i cunoască atât de bine pe părinţii colegului său de cameră, văzând cât de mult se iubeau, pricepuse pentru prima dată în viaţă că mariajul părinţilor săi, departe de a fi o legătură sfântă, era un fel de parodie tristă, concluzie care îl făcuse să se înfurie mai ales pe mama sa. Pe tatăl său era supărat deja de prea mult timp, numai că n-avea nici un rost, din moment ce Max, în primul rând, n-ar băga de seamă, iar în al doilea, nu i-arpăsa.

  Grace, totuşi, putea fi jignită, aşa căMiles o jignea spunându-i, la modul cel mai subtil cu putinţă, ce proastă fusese pentru că nu-l părăsise pe un bărbat ca Max. Orice persoană atât de nesăbuită, dădea el de înţeles, îşi merita probabil soarta. Oare s-ar fi putut să te alegi cu şi mai multă nefericire dacă părăseai pe cineva decât dacă-i rămâneai alături? Şi era pregătit să-i spună mamei sale până şi că ar fi făcut mai bine să fugă cu acel Charlie Mayne pe care îl cunoscuseră pe când el era doar un copilCel puţin aşa ar fi fost fericiţi împreună, în loc să fie toată lumea nefericită. Cu excepţia lui Max, bineînţeles, care rămânea la fel de Max în orice scenariu posibil.

  Problema era că Grace nu-i spusese niciodată ceea ce el se aşteptase să audă, nu pretinsese niciodată că şi-ar fi sacrificat propria fericire de dragul lui şi al fratelui lui o afirmaţie pe care era sigur că el unul arfifăcut-o, dacă s-ar fi aflat în locul ei. Dar şi mai ciudat de-atât, Grace zâmbise atunci când îi spusese că ar fi trebuit să-lfi părăsit pe Max. „Mă întreb ce vrei să spui cu asta, Miles” atât îi spusese, iar el înţelesese imediat semnificaţia cuvintelor acelea. De ce să te deranjezi să părăseşti un bărbat care era atât de rar prin preajmă? într-adevăr, de ce-ai face-o? „Adică de ce n-am divorţat de el? „ Ei bine, da, asta voise să spună el, deşi ridicarea din umeri era menită să dea de înţeles că voise să spună asta şi poate chiar mai mult. Ea îi răspunsese cu o privire răbdătoare, până când Miles înţelesese, în cele din urmă, adevărul, apoi încheiase discuţia în locul lui. „Ai cunoscut vreodată un soţ şi o soţie mai îndepărtaţi unul de celălalt decât tatăl tău şi cu mine? „ <notă>

  1. 30 mai, respectiv 1 septembrie. </notă>