Domnul Brown avea o pedală de frână la picioare, dar, bineînţeles, aplecat cum stătea, cu încheietura încă prinsă în spaţiul dintre cele două părţi ale scaunului, nu prea părea în stare să-şi dea seama unde anume se afla pedala, deşi dădea din picioare într-o disperare, lovind orice s-ar fi aflat pe jos şi care ar fi putut fi o frână de picior. Dacă pedala ar fi fost cumva prinsă de torpedoul în care tot dădea el, ar fi reuşit să oprească maşina, dar bineînţeles că nu se afla acolo, iar neputinţa domnului Brown de a depista locaţia frânei îl arunca direct pe culmile panicii. Neputând să-şi dea seama dacă era mai important să-şi elibereze încheietura sau să găsească frâna, se învârtea înnebunit înainte şi înapoi între aceste două alternative, în acelaşi timp strigând din toţi rărunchii:

  — Roby! Roby! Ce dracu' faci?

  În timp ce Miles se apropia ameninţător de maşina parcată pe bordură, îi dădu dintr-odată prin cap că încetinirea vitezei de fapt, oprirea ei ar fi fost cea mai potrivită cale de ieşire, dar răsucirile domnului Brown îl zăpăciseră. Fără să vrea să-şi desprindă încă privirea de pe carosabil, Miles presupuse că instructorul său apăsa în zadar pe pedala de frână, ceea ce însemna că maşina o luase razna şi nu mai putea fi oprită, iar asta, pe de altă parte, îl făcea să se gândească imediat că n-avea absolut nici o rost să mai apese şi el pe pedala de frână din dreptul său, aşa că păstră direcţia pe lângă trotuar, până în ultimul moment, sperând să primească alte indicaţii. Cum asta nu se întâmplă, trase de volan la dreapta, lovi maşina parcată pe trotuar, împingând-o într-o pubelă de aluminiu şi de acolo pe gazonul din faţa unei case. Observă adresa de pe cutia poştală în timp ce maşina îi dădea înainte Strada Primăverii Nr. 116 şi apoi observă că uşa de la garajul de pe Strada Primăverii Nr. 116 se întâmpla să fie deschisă, fără nici o maşină înăuntru, ca o invitaţie deschisă.

  Ciocnirea bruscă de bordură şi apoi urcarea pe trotuar avuseseră rezultatul fericit al eliberării mâinii domnului Brown, deşi în chip dureros, dintre pernele scaunului, faptlcare la rândul său îl făcu pe instructor să se izbească de portieră, cu capul lui ascuţit ca un glonţ lovindu-se de geam. Putând în sfârşit să găsească alunecoasa frână de picior, tot nu putea s-o folosească, rămânând absolut buimac în urma impactului. Aşa încât vechiul prieten al lui Miles, Otto Meyer Jr. (al doilea fundaş al echipei de baseball) îşi făcu intervenţia salvatoare, întinzându-se de pe bancheta din spate peste trupul prăbuşit al instructorului de şofat şi trăgând frâna cu mâna. Maşina se opri după ce patină scrâşnind încă vreun metru în faţa zidului din spate al garajului, în aşa fel încât oricine ar fi crezut că intenţia lui Miles fusese să parcheze acolo încă de la bun început.

  — Maşina e scoasă din viteză? întrebă Otto, pe un ton care suna mai ciudat de acolo jos, de lângă pedala de frână de la picioarele instructorului.

  Miles scoase maşina din viteză, spunând:

  — Mersi, Otto.

  — Nu face nimic. Acuma trageţi-mă înapoi, da?

  Ceilalţi doi băieţi de pe bancheta din spate îi făcură acest serviciu, iar Miles băgă de seamă atunci că degetul mic de la mâna stângă a lui Otto era dat peste cap într-un unghi nefiresc de vreo nouăzeci de grade. Otto însuşi observă acelaşi lucru când scoase cheia din contact şi se lovi cu degetul îndoit de volanul maşinii.

  — La dracu', zise el, arătându-i lui Miles degetul, fără pic de duşmănie sau supărare, după care căzu lat.

  Spre deosebire de Otto Meyer Jr., domnul Brown se arătă destul de furios, iar ranchiuna nu îi dispăru nici măcar după ce se şterseseră ultimele urme ale impresionantului cucui de deasupra tâmplei. Dacă ar fi fost după el, Miles ar fi zburat imediat de la cursul de şofat, cel puţin până ar fi învăţat de unul singur să conducă. Nu era numai că băiatul ar fi fost un şofer atât de prost, îi explicase domnul Brown directorului liceului, şi nici că afurisitul dracului fusese la un pas să-i omoare pe toţi. Domnul Brown nu trebuia să piardă din vedere faptul că mai avea şi o echipă de baseball de condus, una cu care chiar spera să ajungă până în concursul naţional în acel an, o echipă care acuma, datorită lui Miles Roby, se pricopsise cu un jucător care avea luxată încheietura de la mâna cu care arunca mingea şi un altul cu degetul mic rupt la mâna cu care prindea mingea. Jumătate din echipa lui urma cursurile de şofat ale liceului şi nu putea găsi nici măcar un singur motiv pentru care să rişte anumite accidentări ori moartea ori chiar dezmembrarea dacă îi lăsa în aceeaşi maşină cu un băiat care n-avusese altă idee mai bună decât să se urce cu automobilul pe trotuar, să sară peste o peluză şi intre cu viteză în garajul unui necunoscut. Şi cum ar fi putut să-şi antreneze bine echipa cu toate durerile astea de cap pe care le avea de la accident încoace? Nu, Miles Roby trebuia să dispară de la orele de şofat şi, mai mult chiar, spera să fie luată vreo măsură specială pentru a se asigura că, pe viitor, orice puşti care se înscria la cursul de şofat avea măcar o idee ce să facă atunci când se afla la volan.

  Pe acea vreme, conducerea liceului îi revenea directorului Clarence Bonif ace, care era în general nemulţumit, pentru că nu se trăgea din părţile locului, adică nu era nici din Empire Falls şi nici de prin vreo localitate apropiată. La angajare, fusese preferat candidaţilor din zonă, al căror grup îl includea până şi pe domnul Brown, căci domnul Boniface se putea lăuda (deşi nu o făcea) cu o diplomă şi cu o bogată experienţă administrativă în calitate de director adjunct la un liceu din Connecticut. În aceşti doi ani în care se aflase la conducerea liceului din Empire Falls, se dovedise a fi o persoană serioasă, conştiincioasă şi competentă. Ştia să-i asculte pe oameni şi nu se supăra prea repede, aceste două calităţi fiind excelente şi necesare în cazul unui director de liceu, deşi nu reuşeau să-l facă acceptat în rândurile majorităţii, care îşi băgase în cap că domnul Boniface era un dobitoc chiar înainte ca bietul om să sosească în Empire Falls. În orice caz, ascultase cu atenţie propunerea antrenorului de baseball în ceea ce privea „problema Roby”, aşteptase răbdător până când fusese sigur că domnul Brown îşi încheiase pledoaria, iar apoi izbucnise într-un râs foarte violent, care alunecase destul de repede într-o criză de isterie în toată legea şi din care nu mai putuse fi recuperat. Vuia ca o bufniţă, apoi hămăia ca un câine. Chipul i se făcuse roşu, lacrimile i se rostogoleau pe obraji, iar în curând gâfâia cu respiraţia întretăiată. Secretara lui, intrată în panică, îi aduse un pahar cu apă, dar bietul om tremura din toate încheieturile şi nu putea să ia o singură înghiţitură.

  În cele din urmă, a trebuit să-l întindă pe director pe jos, cu faţa la covor, unde mai întâi începuse să dea din mâini de parcă ar fi fost un biban pe puntea unui vapor de pescuit, apoi se încolăcise în poziţie de fetus şi rămăsese nemişcat, abia având destulă energie ca să respire.

  — O, Doamne, o, Doamne. Îmi pare atât de rău, domnule Brown. N-am vrut să… îmi pare atât de rău… N-am mai râs aşa de tare de când eram copil… unchiul meu obişnuia să mă gâdile până când făceam pe mine.

  Într-un sfârşit, reuşi să se ridice în picioare şi să se rezeme cu spatele de perete.

  — Probabil că mi-am înăbuşit râsul ăsta din prima zi când am ajuns aici, spuse el pe post de concluzie.

  Pe domnul Brown nu-l interesa câtuşi de puţin ce-şi înăbuşise sau nu directorul, dar nu îi plăcea să se râdă de el, în general, şi în nici un caz s-o facă cineva din Connecticut, plus că îl înfuria faptul că directorul îşi limpezise sufletul pe spinarea lui. Ridicându-se de pe scaun, se uită lung la domnul Boniface, care nu se clintise de unde stătea, cu spatele sprijinit de zid, arătând ca un soldat prins de cealaltă parte a baricadei.

  — Dumneavoastră asta vi se pare ceva amuzant? spuse domnul Brown, arătând cu degetul spre ochiul lui drept, încă pe jumătate închis. Credeţi că e amuzant să vezi dublu?

  Mai avea încă multe de zis, dar acum domnul Boniface se ţinea cu amândouă mâinile de burtă şi se ruga de antrenorul de baseball:

  — Staţi aşa… vă rog… domnule Brown, vă implor… nu mai pot… mă omorâţi…

  Ceea ce nu-i lăsă altă opţiune domnului Brown decât să iasă vijelios din biroul directorului, după ce ajunsese la concluzia fermă că de acum înainte avea să-i opună rezistenţă domnului Boniface în orice iniţiativă susţinută de director, de fiecare dată când i s-ar fi dat ocazia, indiferent cât de mult l-ar fi costat asta, o decizie pe care şi-o întări pe parcursul următoarelor câteva luni, ori de câte ori dădea peste domnul Boniface pe hol şi vedea cum începeau să-i tremure uşor umerii amintindu-şi de incidentul Roby. Domnul Brown n-avea nici un chef să ia parte la buna dispoziţie a directorului. Biletul care sosise de la biroul acestuia a doua zi după memorabila lor întrevedere fusese scurt şi fără echivoc:

  Veţi continua să-l primiţi pe Miles Roby la cursul de şofat, un curs pentru care niciodată n-au existat condiţii obligatorii la înscriere. Pe viitor, sper că îi veţi putea acorda, atât lui cât şi oricărui alt elev de la liceul nostru din Empire Falls care doreşte să înveţe să conducă, întreaga dumneavoastră atenţie.

  Un an mai târziu, când domnul Boniface murise pe neaşteptate din cauza unei embolii masive, domnul Brown se hotărâse să boicoteze înmormântarea, spunând în faţa prietenilor săi:

  — Ei, şi cine râde acuma?

  Nu păru să înţeleagă importanţa faptului că nici măcar el însuşi nu râdea când spunea asta.

  Aşa CĂ MILES, după un început atât de puţin promiţător, avusese voie să continue. Domnul Brown îi dădu de înţeles, cu toate acestea, că avea să se conformeze însă împotriva voinţei sale şi de fapt chiar păru dezamăgit să constate că pentru tot restul primăverii nu mai avu loc nici un fel de incident. Adevărul fie spus, pe Miles arareori îl mai lăsa să se urce la volan, poate doar m situaţii care nu cereau mare îndemânare, după cum nu-i permitea nici să se implice în exersarea parcării laterale. La sfârşitul cursului, domnul Brown îi aduse la cunoştinţă lui Miles că nu va Pnmi notă de trecere şi apoi afirmă sus şi tare că în toţi anii aceia de când îi învăţa pe elevi să conducă, niciodată nu dăduse Peste cineva cu mai puţin har de la Dumnezeu. Spera din tot sufleţul ca Miles să se poată descurca mai departe în viaţă deplasându-se pe propriile picioare.

  Domnul Boniface, ştiind foarte bine că domnul Brown era cel mai periculos dintre toţi imbecilii răzbunători, răuvoitori şi neciopliţi din corpul profesoral, se aşteptase la această încheiere, aşa încât, atunci când primi foaia cu notele semnată de domnul Brown, îl invită pe Miles să-l conducă acasă în propria sa maşină. Drumul fu cât se poate de stresant pentru ambele părţi implicate, dar ajunseră cu bine acasă la director, unde îşi dădură seama amândoi, în acelaşi timp, că acum Miles trebuia să meargă pe jos acasă, tocmai în celălalt capăt al oraşului, aşa că făcură schimb de locuri îft maşină, astfel încât directorul îl duse pe elev până în faţa casei.

  — Zici că n-ai avut ocazia să conduci pe tot parcursul semestrului? îl întrebă în cele din urmă domnul Boniface.

  Miles, deşi îi era ruşine să recunoască faptul că familia lui nu avea maşină pentru moment, încuviinţă.

  — Domnul Brown nu ţi-a dat notă de trecere îi mărturisi directorul.

  Miles ridică din umeri:

  — Păi, în fond şi la urma urmei, puţin mai lipsea şi-l omoram:

  — Şi totuşi, zise domnul Boniface, de parcă ar fi trecut în revistă chiar în acel moment lunga listă de circumstanţe atenuante care ar fi putut ca uciderea domnului Brown să-i fie iertată lui Miles. O să vorbesc eu cu el.

  Îşi ţinu promisiunea şi discută imediat cu domnul Brown, pe care îl sună de pe telefonul de acasă.

  — În douăzeci şi cinci de ani n-am modificat niciodată nota vreunui elev, dar sunt pe punctul să schimb o notă pusă de dum-; neavoastră, asta dacă nu preferaţi s-o faceţi personal.

  Domnul Brown nici nu trebui să-l întrebe despre ce era vorba, aşa că-i răspunse:

  — Puştiul ăla Roby e picat. Aproape că m-a omorât.

  — Să ştiţi că m-am gândit destul de mult la asta. Vă rog să mă credeţi, îi replică domnul Boniface gânditor.

  De obicei, domnul Brown nu reuşea să asimileze informaţiile foarte repede, dar de data aceasta îi dădu peste nas imediat interlocutorului său.

  — Zău? Atunci n-aveţi ce face, nu în ceea ce mă priveşte pe mine. Şi amândoi ştim la fel de bine că n-aveţi competenţa necesară pentru a schimba notele puse de profesori.

  — Iar dumnevoastră n-aveţi ce face în privinţa lui Miles Roby. Dacă îl picaţi de data aceasta, va rămâne corigent şi v* trebui să repete cursul. La asta nu v-aţi gândit?

  Adevărul era că domnul Brown nu se gândise la asta. Până acum, nimeni nu trebuise să repete vreodată cursul de şofat.

  — Iar o bună parte dintre jucătorii dumneavoastră de baseball sunt, ca să fiu sincer, codaşi în termeni de valoare pe foaia matricolă. Ar fi un mare păcat ca James Minty, spre exemplu, să nu poată trece în clasa a douăsprezecea. Şi sunt destule şanse ca Gladys să fie profesoara lui de engleză la anul. De fapt, sunt foarte multe şanse.

  Gladys era soţia domnului Boniface, iar de fiecare dată când domnul Brown avea curajul să pună ceva în scris, Gladys îi corecta atent greşelile de gramatică şi de ortografie şi pe urmă îi întindea foaia înapoi.

  În cele din urmă, domnul Brown spuse:

  — O să-i schimb nota.

  — Şi să ştiţi că-i datoraţi nişte scuze lui Miles Roby.

  — Asta niciodată, sări domnul Brown. Nici măcar pentru zece de-alde Jimmy Minty. Nici măcar pentru o mie.

  — Numai gândiţi-vă ce înseamnă să urâţi un puştan de şaisprezece ani, îi sugeră directorul. Numai gândiţi-vă ce înseamnă ca un profesor să-şi urască vreun elev.

  — Şi ce-i atât de rău în asta? se răţoi la el domnul Brown. Dumneavoastră mă urâţi pe mine, nu-i aşa?

  Domnul Boniface, un bărbat corect, îi acordă acest punct antrenorului de baseball.

  Mujes aproape CĂ renunţase cu totul la ideea de a-şi mai lua permisul de conducere în viitorul apropiat, când mama sa tocmai se întoarse de la muncă într-o seară şi îi spuse că doamna Whiting se oferise s-o facă pe instructorul lui de şofat pentru o perioadă interimară. Ba chiar şi mai incredibil, îi propusese lui Grace să folosească noul ei Lincoln pentru a exersa. Miles rămase atât de surprins când auzi de ofertă încât nu-şi putu închipui nici măcar un singur motiv pentru care să spună nu, aşa cum şi-ar fi dorit. N-avea legătură cu doamna Whiting, pe care o cunoscuse doar de la distanţă, ci cu fiica ei, Cindy.

  În privinţa chestiunilor sentimentale, regulile de „împrietenire” în liceul Empire High erau detaliate, dar cât se poate de clare, un fel de extindere a procedurilor stabilite în cursul şcolii generale, adică un ansamblu de principii care n-ar fi putut fi mai limpezi de-atât nici dacă cineva le-ar fi făcut afiş şi le-ar fi lipit Pe uşa de la intrarea în liceu. Dacă erai fată şi îţi fugeau ochii după un anumit băiat, o puneai pe una dintre prietenele tale să facă cercetări printre prietenii băiatului. Acest prim contact reprezenta începutul unui lung şir de negocieri complicate, ale căfui runde de deschidere erau găzduite de amici. Amicul A al băutului i-ar putea comunica amicei B a fetei că băiatul în discuţie o consideră pe fată o adevărată lipeală, sau, dacă îi plăcea chiar atât de mult, o super lipeală. Cei experimentaţi în asemenea chestiuni ştiau că era bine să înaintezi cu paşi mici, cu mare grijă, din moment ce prea mult zel ar fi putut întârzia mersul lucrurilor cu câteva săptămâni bune. Fata în cauză ar putea fi în discuţii cu alte grupuri de amici ai altor băieţi, iar nici un băiat nu voia să rămână în analele liceului pentru că o considera pe o fată o super lipeală, iar ea îl considera doar marfă şi atât. Prietenii trebuiau să aibă mare grijă şi trebuia să li se dea indicaţii precise despre câtă valută emoţională puteau să cheltuiască, din moment ce emoţiile costisitoare duceau la inflaţie, reducând astfel valoarea sentimentelor fiecăruia. Odată ce se cădea de acord asupra unui nivel de afecţiune agreat de ambele părţi implicate, protagoniştii se puteau întâlni pentru a face schimb de suveniruri inele, geci, poze, lănţişoare pentru a parafa înţelegerea, asta, evident, după ce cei din rolurile secundare îi reprezentaseră onorabil pe îndrăgostiţi încă de la bun început.

  Fiind o invalidă, Cindy Whiting nu avea nici o prietenă, bineînţeles, astfel încât problema romantismului adolescentin nici nu se punea în cazul ei. Dacă n-ar fi fost călcată de o maşină în copilărie, ar fi putut fi în vârful sau foarte aproape de vârful piramidei sociale, din moment ce părinţii săi erau atât de bogaţi, iar nimeni nu i-ar fi pus la îndoială pedigree-ul, însă chiar dacă nimeni nu se purta urât cu ea, situaţia era aşa cum era, iar Cindy rămânea o infirmă. Nu că cineva s-ar fi bucurat că era infirmă, nici vorbă, numai că îi era imposibil să pretindă că nu era schiloadă când de fapt era. Fără a avea pe nimeni alături, n-avea de ales şi trebuia să-şi pledeze cauzele de una singură, lucru pe care îl şi făcu într-o bună zi, la cantină, când Miles se opri la masa ei pentru a-i duce tava de la prânz pe tejghea. „Te iubesc”, îi spusese ea fără nici un preambul.

  Miles se afla şi el la ananghie, în afară de prezenţa lui Cindy Whiting. El avea prieteni băieţi precum Otto Meyer Jr., al cărui pedigree, la fel ca în cazul lui Miles, era îndoielnic, dar nu imposibil care ar fi putut, cu succes chiar, să-i intermedieze o relaţie sentimentală, dar Miles făcuse greşeala să se îndrăgostească în afara acoperirii sistemului, de o fată pe nume Charlene Gardiner, care lucra ca chelneriţă într-o crâşmă jegoasă din centru şi care era cu trei ani mai mare decât el. Sistemul pur şi simplu nu era conceput pentru a oferi asistenţă celor atât de proşti încât să se îndrăgostească în afara parametrilor săi clar definiţi, ceea ce însemna că Miles Roby, la fel ca Cindy Whiting, se afla pe cont propriu.

  Ştia, desigur, că Charlene Gardiner era la fel de îndrăgostită de el pe cât era el de Cindy Whiting, dar asta nu-l oprea să stea în preajma ei, chiar dacă asta însemna doar s-o privească deznădăjduit dintr-un separeu de la Empire Grill, astfel încât, aproape în fiecare zi, îl convingea pe Otto Meyer Jr. Să se întâlnească după şcoală cu el la rotiserie. Aşadar ştia foarte bine că s-ar fi dezlănţuit potopul dacă ar fi acceptat oferta doamnei Whiting de a-i da lecţii de şofat după programul de la şcoală. Va fi smuls de pe orbita lui Charlene Gardiner şi plasat pe cea a lui Cindy Whiting. Şi odată intrat în câmpul ei gravitaţional, ştia că o să plutească în derivă, fără să-l mai poată ajuta nimeni. Mama lui nu putea face nimic. Cruzimea asasină a romantismului de liceu părea să le inspire tuturor adulţilor o stare de amnezie colectivă. După ce reuşiseră şi ei să supravieţuiască, încuiaseră acele amintiri într-o încăpere întunecată a subconştientului lor, unde depozitau pentru totdeauna acele lucruri care erau prea îngrozitoare ca să le mai bântuie prin creieri. Cu cât mai îndemânatic erai la acest joc în timpul liceului, cu atât mai adânc trebuia să-ţi îngropi amintirile vinovate. Acesta era şi motivul pentru care părinţii îşi făceau griji, adesea atât de nedesluşite, din cauza copiilor lor de liceu, dar cu toate acestea se împotriveau cu fermitate să le ceară informaţii despre vieţile lor sociale. Inimile frânte, îşi spuneau ei ca să se liniştească, făceau parte din tot acel proces al maturizării.

  Grace Roby era o excepţie de la această regulă. Dintr-un motiv sau altul, ea părea să nu fi uitat nici măcar una singură dintre ororile din liceu. Deja lucra pentru doamna Whiting de câţiva ani buni, iar faptul că o vedea pe fiica acelei femei, întorcându-se în fiecare zi de la şcoală, nu făcea altceva decât să-i intensifice simpatia firească pentru biata fată. Într-o seară, îi mărturisise lui Miles:

  — Nu pot să mai suport, Miles. Nu pot să mă uit cât de ostracizată a fost copila aia, cum îi este frântă inima în fiecare zi. Noi avem o datorie pe lumea asta, Miles. Îţi dai şi tu seama, nu? Avem o datorie morală!

  Miles nu putea să contrazică atunci concluzia mamei sale, deşi prefera să-şi imagineze cea mai generoasă definiţie a pronumelui „noi”. Era dispus să-şi ducă la îndeplinire propria parte, dar, după socotelile sale, acea datorie morală care se numea Cindy Whiting, împărţită la toţi locuitorii din Empire Falls, în aşa fel încât oricine să poată duce o povară morală, care de cele mai multe ori se reducea la o vorbă bună spusă din când în când sau la un gest frumos. In acelaşi timp însă, el bănuia că mama lui avea cu totul altceva în cap. Deşi nu vorbeau niciodată despre asta, Miles era destul de sigur că ea nu s-ar fi gândit prea mult la cât de dispus era el să preia din povara numită Cindy Whiting şi să lase restul pentru ceilalţi. Cea mai mare parte a oamenilor, îi amintea Grace, nu-şi îndeplineşte niciodată responsabilităţile. Grace credea că cei care îşi puteau vedea clar datoria îi erau folositori lui Dumnezeu ca să lupte din greu pentru vindecarea celor orbi din punct de vedere moral.

  În ceea ce o privea pe Cindy Whiting, atunci când mama lui spunea ^, noi„, voia să spună, de fapt, „eu”.

  În aceeaşi perioadă, pe Miles îl mai tulbura un lucru, ceva ce i se părea aproape imposibil de exprimat în cuvinte. De când îşi pierduse slujba de la fabrică şi începuse să lucreze pentru doamna Whiting, mama sa părea altfel, de parcă ar fi trecut un mal şi ar fi ajuns într-un alt punct al vieţii ei. Existau numai câteva semne exterioare ale acestei transformări, nimic asupra căruia să se poată pronunţa exact, şi deşi totul se petrecuse treptat, el tot îşi dăduse seama. Grace se întorsese de pe Martha's Vineyard cu inima frântă, iar pentru o vreme, lui Miles i se păruse că n-avea să-l uite niciodată pe Charlie Mayne. Dar de când începuse să lucreze pentru doamna Whiting, mama sa părea să scoată capul din mijlocul tristeţii sale şi să calce pe un teren necunoscut. Nu părea fericită, ci mai degrabă mulţumită, dar parcă nu era nici asta. Nici, resemnată” n-ar fi fost un cuvânt potrivit, deşi acum părea să sufere mult mai puţin. Mai degrabă s-ar fi zis că i se dezvăluise un secret pe care se chinuise să-l dezlege toată viaţa, iar această nouă perspectivă, deşi schimba prea puţine, părea să facă totul mai uşor de îndurat. Acasă părea să fie mai puţin arţăgoasă, atât faţă de Miles cât şi faţă de tatăl lui (asta în rarele ocazii în care Max îi onora cu prezenţa lui).

  În ochii lui Miles, mama sa era la fel de iubitoare ca întotdeauna, dar ceva se schimbase şi în relaţia lor. Programul ei de muncă la casa Whiting era destul de lung, iar seara, când se întorcea, în sfârşit, acasă, era ca şi cum ar fi aterizat din altă galaxie, uneori rămânând la masa din bucătărie câte o jumătate de oră, uitându-se în jur la casa lor micuţă, de parcă viaţa acolo ar fi fost absolut bizară, misterioasă şi inexplicabilă. Uneori Miles o surprindea uitându-se la el de parcă şi el ar fi fost o enigmă sau un străin, cineva pe care odinioară îl cunoscuse îndeaproape, dar care suferise o operaţie estetică atât de reuşită încât ea nu mai putea fi sigură dacă el era cine pretindea că este.

  Însă Miles se gândea că era destul de normal să-l privească acum cu atâta curiozitate. Pe parcursul clasei a noua luase în înălţime vreo câţiva centimetri buni şi acum era mai înalt decât amândoi părinţii săi, aşa că poate o tulbura faptul că el începea să se transforme, fizic, într-un bărbat. Pe câtă vreme etapa sa copilărească de căţărat prin copaci o făcuse să tremure de frică, acum părea să-i fie mai puţină teamă pentru el. Cu toate acestea, uneori expresia de pe chipul ei lăsa să se înţeleagă că avea puterea să prevadă un destin imposibil de schimbat, unul pe care ea nu l-ar fi ales, iar calmul cu care se conforma tacit în faţa a orice ar fi întrevăzut i se părea cam înspăimântător.

  Dacă se gândea la viitorul familiei sale cu un echilibru mai mare decât înainte Grace nu-şi mai făcea griji în privinţa banilor, deşi caracterul nestatornic al lui Max nu putea asigura decât un trai de pe o săptămână pe alta, ea începu să se consume cu problemele familiei Whiting. Grija ei pentru Cindy, mai ales, friza obsesia, iar în fiecare zi îl lua pe Miles la întrebări despre cum i se păruse la şcoală fata, deşi ştia foarte bine că nu stătuseră împreună decât la o singură oră. Tot timpul îl făcea pe Miles să-i promită că nu avea s-o lase pe Cindy să stea singură la masa de prânz, deşi el îi explicase că, în unele zile, Cindy nici măcar nu apărea în sala de mese sau venea mult mai târziu, însoţită de vreun profesor, sau după ce Miles îşi găsise deja un loc şi înfulecase deja aproape jumătate din mâncarea din farfurie. Uneori, Cindy mai stătea la masă lângă domnul Boniface.

  Ceea ce nu îi spunea mamei sale era că Cindy se aşeza adesea în capul unei mese de douăzeci de persoane, când la capătul celălalt era plin de elevi gălăgioşi, care se prăpădeau de râs din orice şi care nu păreau să bage de seamă că era şi ea pe acolo. Probabil că unui străin care ar fi intrat atunci pentru prima oară în sala de mese i s-ar fi părut că Cindy Whiting era croită din alte materii prime decât colegii ei, astfel încât să fie nevoie de vreo douăzeci de copii pentru a contrabalansa greutatea la celălalt capăt al leagănului. La fel cum Miles nu-i spusese mamei sale nici despre propriile sale metode ingenioase de a-şi ţine promisiunea, cum era faptul că prinsese obiceiul să se ridice de la masa la care îşi luase prânzul împreună cu prietenii săi cu numai câteva minute înainte să se sune de intrare, trecând apoi pe lângă masa lui Cindy pentru câteva momente. Câteodată cronometra totul astfel încât să apară în faţa ei exact când se auzea clopoţelul, ceea ce însemna că nu mai putea face altceva decât să-i ducă tava. Teribilul adevăr era însă că asemenea gesturi neînsemnate îi păreau până şi lui Miles, un băiat de şaisprezece ani, prea mult şi prea puţin în acelaşi timp, mai mult decât era dispus să facă oricine altcineva, dar mult mai puţin decât îi dicta conştiinţa. Pentru că avea şi el o conştiinţă. Era dureros să îşi dea seama de asta ca un pumnal înfipt în inimă de fiecare dată când Cindy îi zâmbea în felul acela plin de speranţă.

  Dar nu de Cindy Whiting era obsedată mama sa. Treptat-treptat, Grace începuse să se preocupe pentru orice se întâmpla în reşedinţa familiei Whiting. Sosea acasă îngrijorată din cauza moliilor care se învârteau în coconii lor mătăsoşi dintre hortensii, îngrijorată că creveţii de la supermarket nu vor fi proaspeţi pentru reuniunea de sâmbătă cu comisia de planificare de la spital. Îngrijorată că până şi casa însăşi era prea izolată dincolo de râu, loc unde ocupanţii săi ar fi putut deveni vulnerabili în feţa a tot soiul de pungaşi care se furişau pe Podul de Fier.

  Deşi uneori era distrată şi neatentă, mama sa îi era de două ori recunoscătoare lui Miles pentru că o ajuta atât de mult. Învăţase să pregătească de unul singur cina pentru el şi pentru frăţiorul lui, iar ea se bizuia pe el într-atât încât îi lăsa destui bani pentru a cumpăra anumite lucruri de primă necesitate, precum hârtia igienică, detergentul pentru rufe şi laptele.

  — Nu ştiu de ce nu mă mai pot concentra acum, îi mărturisea Grace, când uita să cumpere ceva de la magazin sau nu apuca să plătească factura la telefon. Jur că nu ştiu unde mi-e mintea în cea mai mare parte a timpului.

  Miles ştia foarte bine unde îi era mintea, dar o iubea prea mult ca să-i arunce în faţă adevărul evident: mama sa îşi găsise altă familie.

  Doamna WHTTING PĂREA să ţină cu adevărat la el încă de la început, lucru care îl surprinse pe Miles, date fiind părerile ei despre tineri. Femeia nu făcea un secret din faptul că, pentru ea, adolescenţii trebuiau închişi în aziluri pentru infractori declaraţi nebuni, din care să nu li se dea drumul până când cuvântul „mişto” n-ar fi fost şters de-a binelea din vocabularul lor. Cum nu făcea un secret nici din celelalte păreri violente pe care le avea. În fiecare după amiază, oprea maşina Lincoln în faţa liceului la ora exactă 3:35. Orele se terminau la 3:20, dar atunci toate autobuzele care duceau copiii acasă se aliniau în faţă, iar elevii de toate vârstele mai că smulgeau din ţâţâni uşile cvadruple o îmbulzeală inumană în care n-avea ce să caute o fată atât de nesigură pe picioarele ei. Până la această vârstă, Cindy se obişnuise deja să aştepte să se disperseze mulţimile. De câte ori călătorea undeva împreună cu mama sa, rămâneau la urmă cu bătrânii înspăimântaţi, cu părinţii cu copii mici şi cu cei mai timizi, în timp ce cei puternici şi grăbiţi răreau rândurile. Evitau să intre în magazinele mari în perioade de reduceri, nu stăteau la coadă la îngheţată şi la floricele de porumb, de altfel nu se băgau niciunde ar fi însemnat se fie înghiontite. Cu trecerea anilor, Cindy începuse să înţeleagă că, dacă avea răbdare, va mai rămâne destulă îngheţată şi destule floricele. Putea să se bucure de aceleaşi plăceri de care se bucurau şi cei iuţi de picior şi fără probleme de echilibru. Numai că nu putea să se bucure de aceste plăceri în acelaşi timp cu ei.

  Aşa că, doar după ce pleca şirul de autobuze, pline de zgomotoşii huni şi vandali, goţi şi vizigoţi din Empire Falls, doamna Whiting îşi parca şi ea Lincoln-ul pe unul dintre locurile de parcare rezervate, pe care scria: DOAR AUTOBUZE ŞCOLARE. Deşi îi era recunoscător doamnei Whiting că îl ajuta să înveţe să conducă, Miles înţelese de îndată cât aveau să-l coste lecţiile. Acum, pe lângă momentele de amabilitate din timpul mesei de prânz, trebuia să mai petreacă încă vreo zece sau cinsprezece minute cu Cindy după ore, în timp ce o aşteptau pe mama ei^

  Deşi erau amândoi în clasa a unsprezecea, nu stăteau în aceeaşi sală de clasă, aşa că Miles, de îndată ce dispărea primul val de elevi, o ajuta pe Cindy să-şi ducă lucrurile până la intrarea principală. Atunci când vremea era frumoasă, mai stăteau să aştepte şi afară, dar asta numai până când şi-au dat seama că dacă rămâneau înăuntru nu mai erau ţinta atâtor zeflemeli.

  Zeflemeaua nu era o noutate pentru Cindy Whiting, bineînţeles, în timpul şcolii primare, pantomima crudă a colegilor ei care încercau să-i imite mersul împleticit semăna cu o scenă din filmele cu Frankenstein, în care monstrul îşi întindea braţele în lateral pentru a-şi recupera echilibrul. Mersul Whiting, aşa îl numiseră copiii, care făceau concursuri pentru a vedea cine îl imita cel mai bine. În timpul recreaţiilor, nu era ceva neobişnuit să vadă trei sau patru băieţi exersând în acelaşi timp, bălăngănindu-se pe coridoare sau pe planul înclinat de lângă scară şi doborând orice obiecte s-ar fi aflat în apropiere. Mersul Whiting era o distracţie atât de populară încât o urmărise până în şcoala generală, când o fată de la liceu, Charlene Gardiner, care se afla acolo pentru că frăţiorul ei îşi uitase banii pentru masa de prânz, dăduse peste un grup de băieţi care o urmăreau pe Cindy pe holuri, toţi imitând Mersul Whiting. Când Cindy se întorcea, ei se prefăceau că umblau nevinovaţi în spatele ei. La vederea acestei scene, Charlene Gardiner se enervase aşa de tare încât îi întrebase pe băieţi pe un ton încărcat de dispreţ nimicitor dacă aveau de gând să se mai maturizeze vreodată.

  Printre băieţii de generală nu exista nici o condamnare mai mare decât una emisă de Charlene Gardiner, din moment ce ea era fericita posesoare a celor mai alese balcoane din Empire Falls, fără drept de apel. Unul dintre băieţii care se aflau în acea zi pe hol, Jimmy Minty, o văzuse o dată în bikini la lac în timpul verii şi îşi petrecuse tot semestrul întâi povestind iar şi iar cum o privise aplecându-se să-şi ia tubul de cremă de bronzat. Ca Charlene Gardiner să-ţi pună la îndoială maturitatea era fără doar şi poate un element castrator, aşa că, din acel moment, Mersul Walking îşi pierdu toată popularitatea, pe când toţi foştii campioni în imitarea lui erau convinşi că astfel reuşiseră să se maturizeze, aşa cum li se ceruse.

  Ceea ce poate că justifica de ce nu mai era o problemă aşa de mare în acea primă după amiază de primăvară, când Cindy Whiting şi Miles Roby fuseră văzuţi împreună în timp ce o aşteptau pe mama ei să-i salveze. Desigur, era încă naşpa să-ţi baţi joc de Cindy Whiting atunci când umbla de una singură, dar dacă făcea parte dintr-un grup, atunci balanţa se echilibra din pou, chiar dacă Miles era doar un pretext pentru acest nou val de batjocură. Băieţii care îşi luaseră deja permisul de conducere ieşeau din parcare în maşinile lor, claxonând insistent şi scoţând capul pe geam să urle înspre el diferite instigări sexuale, în timp ce el şedea lângă Cindy Whiting pe o bancă de piatră oferită şcolii de către promoţia din '43.

  Şi mai satisfăcător de atât era să-şi dea cineva jos pantalonii în faţa lor, deşi asta se întâmplă o singură dată, pentru că vinovaţii avuseseră ei înşişi parte de ghinion şi de proastă sincronizare. Intenţia lor fusese o mişcare tactică restrânsă, dirijată împotriva celor doi rataţi care stăteau pe bancă, dar nici nu apucaseră să-şi dezgolească fundurile pline de coşuri în geamurile unei maşini în viteză, că domnul Boniface şi apăruse pe neaşteptate din clădire, după ce atenţia îi fusese distrasă de claxoanele de mai devreme. Priveliştea de care avu parte reuşi să-l împietrească pe loc şi se uită lung la ei până ce maşina dispăru după colţ. Fundurile alea mişcătoare ar fi putut să aparţină oricui, la urma urmei, dar domnul Boniface recunoscuse maşina, aşa că îi identifică şi îi suspendă imediat pe elevii respectivi. Ghinionul lor fusese înrăutăţit de faptul că directorul crezuse că el era ţinta festei lor, neînţelegere pe care le venea foarte greu s-o remedieze. Nu părea să existe nici o modalitate adecvată pentru a-i explica domnului Boniface că nu intenţionaseră să-i arate fundurile tocmai lui, ci unei schiloade.

  Însă nici chiar aşteptarea în interiorul clădirii nu-i ferea pe Miles şi pe Cindy de bătaia de joc a celorlalţi, lucru de la sine înţeles, într-o după amiază, întreaga echipă de fotbal a liceului în frunte cu domnul Brown care rânjea fioros dădu buzna în fugă din vestiare, cântând „Haide, Roby! Haide, Roby!” pe tot drumul până la terenul de baseball.

  De fapt, această glumă proastă avusese un efect mult mai profund asupra lui Miles decât a lui Cindy Whiting, care fie că nu-i înţelesese importanţa, fie se prefăcea că nu înţelesese despre ce era vorba.

  — Ce vor să spună cu „Haide, Roby?!” îl întrebă ea cu candoare, făcându-l pe Miles, care se înroşise ca racul când echipa de baseball trecuse pe lângă el, să simtă că avea obrajii în flăcări.

  Miles, sperând s-o împiedice pe Cindy să-şi repete declaraţia de dragoste, trecuse direct la conversaţii pe subiecte neutre, strict legate de şcoală şi adesea chiar o ajuta cu temele, mai ales cu cea la engleză, care din întâmplare era materia la care el era cel mai bun şi ea cel mai slabă. Din punctul de vedere al lui Miles, lipsa ei de înţelegere nu avea de a face atât cu prostia, cât cu încăpăţânarea. Dintr-un motiv sau altul, ea dădea vina pe fiecare autor din manual pentru neputinţa ei de a le deduce intenţia şi sensul textului, iar atunci când Miles încerca să-i explice un pasaj sau un concept mai problematic, faţa lui Cindy se transforma într-o mască de oftică şi frustrare. Poezia o enerva cel mai mult. Aşa cum vedea ea lucrurile, poezia era un fel de păsărească, concepută cu unicul scop de a le permite celor care o înţelegeau să se bucure de jena celor care n-o înţelegeau. Miles încercase să-i explice că poeziile nu erau scrise într-un stil cifrat şi că nici nu erau atât de dificile pe cât susţinea ea, dar, de fapt, până şi cele mai simple şi mai clare metafore îi dădeau bătăi de cap, iar formele mai complicate de limbaj figurat o umpleau de nervi şi de indignare, într-o după amiază, Miles îi spuse:

  — E foarte simplu. Se cheamă personificare. Naratorul din poezie compară moartea cu un vizitiu: Pentru că nu am putut opri la Moarte, /Ea s-a oprit amabilă la mine.

  — Dacă asta vrea să spună autoarea, de ce n-o spune pur şi simplu?

  — Dar chiar o spune, îi zise Miles, arătându-i versul respectiv. Neputinţa fetei de a pricepe ceva atât de simplu i se părea de neînţeles. Dacă ar fi fost ca cineva să se dea în vânt după Emily Dickinson, atunci acea persoană trebuia să fie Cindy, dar ea refuza până şi să se uite la pagină. Poezia o făcuse să se simtă inferioară, aşa că nu voia să mai audă de ea. A se zgâi la versul respectiv n-ar face altceva decât să-i întărească şi mai mult convingerea că nu există nici o justificare pentru această poezie sau pentru oricare alta. Cindy insistă:

  — De ce n-o spune în aşa fel încât să înţeleg şi eu?

  Miles îşi spuse că era mai bine să nu-i răspundă la această întrebare, aşa că îi zise, totuşi, încercând să-şi ascundă exasperarea din glas:

  — Oricum, acum că ţi-am explicat despre ce-i vorba, ai înţeles?

  — Nu, îl asigură ea cu încăpăţânare şi, de parcă ar fi vrut să-1 descurajeze să mai facă alte experimente de educaţie pe ea, închise cu o bufnitură cartea, o îndesă în geanta de pânză, se chinui să se ridice în picioare, îşi luă bastonul şi porni şontâc-şontâc pe hol, spre toaletă.

  Totuşi, în graba şi nemulţumirea ei, Cindy nu închisese perfect geanta, iar Miles băgă de seamă o ediţie subţire de buzunar care nu semăna deloc cu niciunul dintre manualele şcolare care erau capsate la mijloc. N-ar fi trebuit să-şi bage nasul între lucrurile ei, dar nu se putu abţine să se întrebe ce fel de lectură i-ar putea stârni apetitul cuiva care opunea o rezistenţă atât de dârză la subtilităţile limbii. Coperta, care înfăţişa o tabără de vară cu două adolescente hlizite strecurându-se în pădure pe urmele unor băieţi care le făceau semn să vină după ei, părea destul de inocentă. Semăna cu una dintre cărţile acelea destinate fetelor de clasa a şaptea, adică genul de text citit cu glas tare la petrecerile *n pijamale, astfel încât Miles rămase surprins să descopere că, de fapt, ceea ce cuprindea acea carte, sau cel puţin pagina al cărei colţ era îndoit, era într-o oarecare măsură material pornografic. Pasajul pe care îi picară ochii includea două fete, probabil aceleaşi de pe copertă, care se uitau pe furiş la vreo cinci-şase băieţi care se hârjoneau în apele râului. Băieţii erau toţi în pielea goală, iar unul dintre ei, pe nume Jules, merita o atenţie deosebită: „Chestia dintre picioarele lui, atât de ciudată şi atât de tulburătoare, făcea ca păsărică lui Pam să se umezească toată,” citi Miles. Această senzaţie chiar că nu necesita nici un comentariu. Reuşi să bage cartea la loc în geanta de pânză tocmai la timp, căci Cindy de abia apăruse din nou pe hol şi i se adresă imediat, părând să reia discuţia exact din punctul în care o întrerupseseră:

  — Ba mai mult, eu nu cred că tu chiar înţelegi cu adevărat poeziile alea. Cred că te prefaci doar.

  — Bine, îi replică Miles, care deja îşi pierduse tot interesul de a mai pleda pentru cauza valorii poeziei. Tristul adevăr era că pasajul pe care tocmai îl citise, lăsând deoparte toate aliteraţiile lui, îi provocase o erecţie, şi simţea că situaţia era cu atât mai proastă cu cât se gândea că Cindy Whiting citea asemenea cărţi şi probabil că îi plăceau de-a binelea. Când se aşeză pe bancă alături de el, se simţi de parcă ar fi văzut-o aşezându-se acolo în pielea goală, iar atunci îşi aduse aminte că expresia ei nu fusese chiar aşa cum s-ar fi aşteptat, atunci când fuseseră luaţi prin surprindere, în urmă cu o săptămână, de băieţii ăia, cu fundurile lor goale şi cu organele lor genitale bălăngănindu-se încadrate de geamurile maşinii. Cindy continuă cu încăpăţânare:

  — Cred că voi toţi vă prefaceţi doar. Şi de ce te uiţi aşa la mine? Insă în acel moment de afară răzbătu chemarea unui claxon şi amândoi văzură Lincoln-ul negru aşteptându-i la marginea trotuarului. Miles se răsuci în momentul în care se ridică în picioare, asta pentru a-şi reveni, ascunzându-se în spatele manualelor de la şcoală, dar atunci îi trecu prin cap un gând bizar: acum îşi dădea seama de ce îi aducea aminte Lincoln-ul doamnei Whiting şi anume de vizitiul Morţii din poezia lui Emily Dickinson.

  SUB supravegherea doamnei Whiting, Miles începu să conducă mult mai bine, iar o bună parte din această evoluţie o datora chiar primei lecţii. După ce schimbaseră locurile, Miles tocmai demarase uşor maşina de lângă bordură când doamna Whiting îi spuse s-o tragă din nou pe dreapta.

  — Băiete dragă, aşa eşti întotdeauna? îi spusese ea cu vocea-i indiferentă.

  Întrebarea aceea, plus modul în care femeia se uita la el, îl făcură pe Miles să simtă o incompetenţă ce transcendea chestiunile! automobilistice, de parcă doamna Whiting ar fi făcut aluzie la vreun cusur mai important al caracterului lui, aşa că se trezi răspunzând:

  — Aşa cum?

  — Uite aşa, încremenit de frică.

  — Asta-i o maşină foarte frumoasă, se auzi el spunând din nou.

  — A, deci iată ce era… replică doamna Whiting, felicitându-se pentru că descoperise… ce Dumnezeu descoperise, de fapt? Se uita fix la el, făcându-l pe Miles să se întrebe dacă acea conversaţie avea să intre pe un făgaş normal sau urma să continue să-i sfideze limitele înţelegerii. Mama sa îl avertizase că doamna Whiting nu semăna cu nici o altă persoană pe care o cunoscuse el vreodată, iar acum pricepea şi el de ce nu putuse Grace să-i explice mai bine despre ce era vorba.

  Doamna Whiting era cu câţiva ani ani mai mare decât mama sa, din câte ştia el, ceea ce însemna că avea probabil vreo patruzeci şi ceva de ani, aproape cincizeci, dar dacă îşi arăta vârsta, într-un mod imposibil de definit, atunci cel puţin nu părea să aibă acea vârstă. Miles îşi dădea seama că Grace fusese o femeie foarte frumoasă şi că, uneori, deşi din ce în ce mai puţin acum, îşi amintea de frumuseţea ei de odinioară. În anii care trecuseră de la întoarcerea de pe Martha's Vineyard, mama sa intrase în ceea ce se numea vârstă mijlocie, aşa cum făcuseră toate mamele prietenilor şi ale cunoştinţelor sale. În mod ciudat, oricine s-ar fi uitat la doamna Whiting şi-ar fi dat seama că nu fusese niciodată frumoasă, mai bine zis că probabil nu fusese niciodată măcar drăguţă. Fiica ei, dacă n-ar fi fost schilodită în copilărie şi nu şi-ar fi făcut intrarea în adolescenţă în ritmul îngrozitor al batjocurii generale, ar fi fost mult mai frumoasă decât ea. Şi totuşi, din clipa în care îl întrebase dacă întotdeauna era aşa de încremenit de frică, femeia părea să-i transmită lui Miles un anume fel de senzualitate pe care, cel puţin din punctul lui de vedere la şaisprezece ani, n-o mai observase niciodată la o femeie de vârsta ei. Miles îşi dădu seama cu surprindere că ceea ce simţise când doamna Whiting se uita la el era un soi de nepotrivire sexuală, iar asta îi făcu obrajii să i se aprindă de jenă.

  — Iată ce era ce anume? o întrebă el, regretându-şi imediat reacţia.

  — Mama ta, îi explică doamna Whiting. N-am văzut asta deloc până nu mi-ai spus cât de frumoasă e maşina. Din punct de vedere fizic nu semeni cu Grace a noastră, dar ai şi tu ceva din timiditatea ei.

  Miles înregistra imediat expresia „Grace a noastră”, dar preferă să nu răspundă.

  — Tu semeni ca două picături de apă cu tatăl tău, bineînţeles, u spuse ea, de parcă şi-ar fi închipui că această sentinţă era una destul de frecventă, însă nu era aşa. Uite, şi Cindy este fiica tatălui ei, nu-i aşa, draga mea?

  Asta părea să fie o observaţie cam înţepătoare, mai ales venită din partea unei mame, aşa că Miles îşi întoarse privirea în oglinda retrovizoare pentru a vedea cum va reacţiona Cindy la spusele mamei ei, dar chipul ei nici că ar fi putut arăta mai inexpresiv de atât. În ceea ce-l privea, Miles n-ar fi putut să-şi dea cu părerea dacă ea semăna sau nu cu tatăl ei, din moment ce nu-l cunoscuse niciodată pe CB. Whiting. Dacă era să se ia după Cindy, tatăl ei acum trăia aproape tot timpul în Mexic, unde supraveghea o fabrică de textile precum cea pe care o închisese în Empire Falls.

  Oricâte calităţi i-^ar fi lipsit liceului Empire High, parcarea nu-i lipsea cu siguranţă. În spatele clădirii se întindeau peste o sută de metri de locuri de parcare, dintre care cea mai mare parte erau libere în timpul după amiezii. Doamna Whiting îl călăuzi pe Miles în aşa fel încât întreaga stradă să se întindă înaintea lui, liberă de obstacole, fără nimic dincolo de parcarea şcolii decât o pantă uşoară de iarbă, la baza căreia se afla pista ovală de alergări a liceului, lungă de vreo patru sute de metri. Apoi femeia îi spuse:

  — Foarte bine. Acum calc-o. Miles nu era sigur că auzise bine.

  — Adică vreţi ca eu s-o…

  — Întocmai, o auzi răspunzând de îndată.

  — Dar eu nu…

  — Adică apasă pe pedala de acceleraţie până la capăt. Miles se gândi puţin la ce i se ceruse. Era destul de sigur că nu putea fi vorba de nici o neînţelegere, şi totuşi… Dădu din nou cu ochii de chipul lui Cindy în oglinda retrovizoare, iar expresia ei părea să aibă întipărită la fel de multă înţelegere pe cât s-ar fi aşteptat şi el, dacă mama ei i-ar fi recitat un vers dintr-o poezie elisabetană.

  Miles nu mai condusese decât o singură maşină la viaţa lui, iar aceea fusese maşina de la cursul de şofat al liceului, care era foarte înceată, aşa că rămase foarte surprins când Lincoln-ul porni înainte sub piciorul lui ca un animal tocmai eliberat din cuşcă. Când Miles slăbi din instinct presiunea pe pedala de acceleraţie, ea urlă la el, peste huruitul motorului:

  — Nu aşa! Până la capăt!

  De această dată, el făcu exact aşa cum i se spusese, parcarea lungă rămânând imediat în spate, iar forţa avântului lor îi lipi imediat de spătarele scaunelor maşinii, până când doamna Whiting spuse:

  — Acum ar fi un moment numai bun ca să te opreşti, băiete dragă.

  Femeia avea dreptate, pe deasupra. Aproape ieşit dintre locurile de parcare, Miles mai conduse de la sugestia doamnei Whiting şi până în momentul în care piciorul său găsi frâna şi o apăsă tare. Lincoln-ul încetini imediat, iar cauciucurile sale scârţâiră îngrozitor. Văzând că maşina încetineşte, Miles se simţi satisfăcut, însă sunetul scos de cauciucuri i se păru un lucru destul de rău, adică unul pe care proprietara maşinii nu avea să-l aprecieze prea tare, aşa că ridică piciorul de pe frână până când scârţâitul încetă, ceea ce, pe de altă parte, însemna că încă mai aveau vreo cincizeci la oră când ieşiră din parcare şi intrară pe deluşorul hurducăit, pe care merseră tocmai până la marginea pistei de zgură, unde, în cele din urmă, se opriră de tot. Miles se uită lung la doamna Whiting, aşteptându-se pe deplin ca ea să întărească spusele primului său instructor şi anume că Miles era într-adevăr o ameninţare la volan – dar dacă ea era în vreun fel supărată pe Miles, el nu putu să zărească nici un indiciu în acest sens. Pe bancheta din spate, fiica ei era la fel de tăcută.

  — Ar fi fost de preferat să te opreşti acolo, observă cu calm doamna Whiting. Dar nu mai contează. E bine şi aşa. Acuma spune-mi ce ai învăţat.

  — Nu sunt sigur, îi răspunse Miles. De fapt, nu era sigur dacă nu cumva şi făcuse pe el în pantaloni.

  — Eu sunt sigură, o auzi spunând pe doamna Whiting. Ai învăţat ce s-ar întâmpla dacă ai face ceva de care ţi-ar fi frică. Ai învăţat cât de repede poate merge maşina şi apoi ai descoperit cât de greu e s-o opreşti din nou. Ai rămas surprins de amândouă, dar nu vei mai rămâne de acum încolo.

  Miles dădu aprobator din cap, cumva simţind ciudatul adevăr al spuselor ei.

  — Nu-ţi poţi face o idee despre capacitatea ta de control asupra unui lucru până n-ai pus la încercare limitele capacităţilor sale. Acum înţelegi?

  Miles înţelegea. La cât de speriat fusese mai devreme, acum se simţea destul de liniştit la volanul Lincoln-ului, o senzaţie cu totul diferită de cea pe care o avusese atunci când pierduse controlul maşinii instructorului şi terminase prin a intra cu maşina în garajul ăla.

  — Putere şi control, insistă doamna Whiting. Vor fi momente când va trebui să apeşi serios pe pedala de acceleraţie, aşa cum alteori va trebui să stai cu piciorul pe pedala de frână. Nu foarte multe, dar totuşi câteva. Acum ai făcut cunoştinţă cu maşina, acum ştii deja că între limitele extreme nu se află nimic de care să-ţi fie frică, nu-i aşa?

  În acel moment, erau staţionaţi cu faţa spre poalele dealului, Pe o bucată de pământ care aparţinea liceului şi care nu era destinată parcării autovehiculelor. Miles se uită la doamna Whiting Şi o întrebă:

  — Şi-acum ce fac?

  — Acum ieşi din situaţia asta în care tot tu te-ai băgat. Pune-ţi mintea la contribuţie.

  Miles încuviinţă din cap, trase adânc aer în piept, îşi luă piciorul de pe pedala de frână şi o luă la vale spre pista de zgură. Să dea cu spatele pe dealul acoperit de iarbă părea o alternativă periculoasă, aşa că pur şi simplu întoarse Lincoln-ul de-a lungul pistei ovale, recunoscător că echipa de atletism era în altă parte în acea după amiază. Aproape că parcurse cei patru sute de metri ai pistei, văzuse urmele de cauciucuri în iarba moale şi umedă prin care coborâse cu câteva minute înainte şi se pregătea să urce pe urmele lor către parcarea de sus, când îşi dădu seama că o voce urla la el dinafară maşinii:

  — Hei! Hei! Opreşte-te, ce dracu'!

  Miles se uită în oglinda retrovizoare, unde îl văzu pe domnul Brown alergând disperat după Lincoln. Nu-şi putea da seama dacă îiA urmărise pe toată pista sau se luase după ei pe ultimii metri. În orice caz, antrenorul de baseball îi prinse din urmă cu o faţă contorsiontă şi roşie ca sfecla, apoi dădu ocol maşinii şi se opri rezemat de capotă, blocându-i calea de scăpare lui Miles.

  — Roby! tună el când văzu cine se afla la volan. Ar fi trebuit să-mi dau seama!

  Miles îi făcu serviciul de a deschide geamul, pentru ca domnul Brown să poată urla mai bine la el.

  — La dracu', Roby! Ce crezi că faci aici? Ai idee cât de mult costă pista de alergări?

  În acel moment doamna Whiting se aplecă peste scaunul şoferului, speriindu-l pe domnul Brown când dădu cu ochii de ea, care îl asigură imediat:

  — Eu ştiu cât de mult costă. Doar am plătit pentru pista asta. Acum dă-te la o parte din drum.

  — La naiba, doamnă Whiting, nu v-am văzut, strigă antrenorul intimidat. Habar n-aveam că…

  — Ai auzit ce ţi-am spus?

  Când domnul Brown se dădu la o parte din drum, Miles o luă încetişor pe urmele de cauciucuri, urcând dealul până când Lincoln-ul intră cu o hurducătură pe asfalt, iar fostul său instructor de şofat dispăru din oglinda retrovizoare. Cindy Whiting, care alunecase într-o tăcere mutească de când se urcase în maşină, era încă pe locul ei, de unde îi adresă un zâmbet nesigur, aproape speriat atunci când Miles îşi opri privirea asupra ei. În acel moment, văzându-i în oglinda retrovizoare doar partea din chip care se întindea între gură şi ochi, Miles se gândi că era altcineva, cineva oarecum apropiat, o faţă pe care nu ştia de unde s-o ia.

  — Putere şi control, repetă doamna Whiting, cu un surâs jucăuş înflorit pe buze.

  PARTEA A TREIA.

  CAPITOLUL 15

  MILES avusese DE GÂND să închidă restaurantul înainte de ora unsprezece. Meciul începea la unu şi jumătate, iar el voia să treacă să o ia pe Cindy Whiting la puţin timp după prânz, nutrind speranţa ca astfel să evite o parte din senzaţia de stânjeneală. Dacă ar fi fost mai ipocrit, ar fi reuşit să se convingă, poate, că de fapt încerca s-o scutească de jenă pe Cindy Whiting, dar Miles nu era atât de prost. Îşi făcuse planul să ajungă pe stadionul din Empire Falls înainte să se aglomereze prea tare, astfel încât să poată găsi două scaune libere pe una dintre băncile de jos, în galeria echipei gazdă. Dacă ar fi avut de gând să urce sus în tribună cu tot cu cadrai lui Cindy, le-ar fi luat o eternitate, plus că le-ar fi dat tuturor celor din Empire Falls ocazia să-i observe şi să se gândească la faptul că Miles Roby era însoţit de fata schilodită a doamnei Whiting, săraca de ea, care încercase mai demult să-şi pună capăt zilelor din cauza lui. Le-ar mai fi permis şi să facă speculaţii, să se întrebe dacă el avea de gând să se însoare cu femeia aia plină de bani, după finalizarea divorţului de Janine. Până luni dimineaţă, ar fi tot auzit la restaurant glume pe această temă.

  Îşi petrecuse o bună parte din noapte treaz, urcând şi tot urcând nervos treptele din acele tribune, oprindu-se doar cât îi trebuia pentru a-şi aduce aminte ce îi spusese Charlene în seara aia la Lamplighter, după ce fratele său plecase, cum că l-ar fi lăsat să facă dragoste cu ea, numai că-i era teamă să nu fie dezamăgit. Ceea ce ar fi trebuit să răspundă el asta îi dăduse prin cap pe la frei dimineaţa era că el era dispus să rişte, dacă ea n-avea nimic împotrivă. Dar, pe de altă parte, tocmai asta încercase Charlene să-i spună. Nu i-a zis că ar putea fi dezamăgit, ci că ar fi dezamăgit, cu toate că el era sigur că aşa ceva n-avea să se întâmple. Nu-i lăsase o posibilitate de a alege într-un moment de încălzire preliminară, ci pur şi simplu îi dăduse o explicaţie^ tandră şi amabilă.

  Era oare posibil ca ea să aibă dreptate? într-o încercare de a”Şi răspunde la această întrebare şi a lua astfel o pauză de la urcarea treptelor în compania lui Cindy Whiting – el încercă să şi-o imagineze pe Charlene venind în urma sa către Empire Grill în rabla ei de Hyundai, apoi strecurându-se amândoi pe uşa din spate şi urcând scările pe întuneric. Partea asta era uşoară şi delicioasă în fanteziile sale intime. Şi n-avea nici o problemă să-şi imagineze un sărut acolo, în întuneric, sau căldura trupului lui Charlene strâns lipit de al său. Lucrau de ani de zile într-un spaţiu atât de înghesuit, aşa că îi cunoştea parfumul, ştia chiar şi ce senzaţie lăsa atingerea corpului ei şi era destul de deştept ca să nu-şi tulbure fantezia inserând dialoguri. Oricât de vorbăreaţă ar fi fost Charlene, îi venea mai uşor să-şi imagineze tăcerea decât să şi-o închipuie spunându-i lucrurile pe care ar fi vrut să le audă din gura ei. Dar apoi iluzia se năruia pe de-a-ntregul. Când sosi momentul s-o dezbrace, îşi dădu seama că femeia din faţa lui nu era deloc Charlene. Era Cindy Whiting, dar nu Cindy la vârsta de acum, ci o Cindy mai tânără, care se apropia de el fără reţinere chiar dacă el era deja de vârstă mijlocie. „Dragă Miles”, îi şoptea ea, de parcă ar fi vrut să-l liniştească, să-i spună că nu conta că îmbătrânise şi că se îngrăşase. „Dragă, dragă Miles”., Aşadar, înapoi la urcat iar şi iar treptele din tribună pentru încă o oră, simţind că nereuşita imaginaţiei sale fusese şi mai descurajatoare decât interminabila urcare în tribună^Cel puţin, îşi zise, acolo pe stadion erau amândoi îmbrăcaţi. În cele din urmă, adormi pe la ora patru dimineaţa, iar deşteptătorul sună la cinci şi un sfert. Buimac de oboseală, petrecu prea mult timp la duş în încercarea zadarnică de a curăţa toate urmele nopţii de nesomn, ceea ce însemna că era în întârziere chiar înainte ca restaurantul să deschidă. Ba chiar mai rău, mulţimea venită să; ia micul dejun la Empire Grill, când el sperase că va fi puţină lume în ziua meciului, invadase localul cu zarva ei neîntreruptă, plină de speranţă şi de energie. Reuşi să scape de ultimii clienţi pe la unsprezece, dar nu voia să lase în urmă o asemenea dezordine pentru David şi Charlene şi tot restul personalului din seara aceea, care şi aşa aveau să fie foarte ocupaţi după redeschiderea restaurantului la ora şase, astfel încât era trecut de douăsprezece când termină curăţenia, iar pe la douăsprezece şi jumătate deja făcuse duşul necesar ca să scape de mirosul greţos! de cârnăciori, iar pe la unu ajunse la reşedinţa familiei Whiting; să o ia pe Cindy cu maşina, făcându-se unu şi un sfert până găsi un loc de parcare pe o străduţă de pe lângă stadion, deci abia pe; la unu şi douăzeci şi cinci începură să urce treptele de metal din! tribuna de pe partea echipei adverse, singura în care se mai găseau încă locuri libere, care şi aşa erau tocmai sus de tot. La] unu şi jumătate, când echipa gazdă execută lovitura de începere, ei de abia îşi încheiau urcuşul pe care Miles îl începuse îtt (pat, cu douăsprezece ore mai devreme. Cindy îşi lăsase cadrul acasă, mulţumindu-se să folosească un baston zdravăn pentru a-şi păstra echilibrul pe o parte, asta pentru că îl avea pe Miles Roby de care să se ţină, pe partea cealaltă. Iar până când apucă să se uite urât la femeia de pe ultimul rând ca să se dea mai încolo şi să poată lua loc cu Cindy pe treptele de pe coridorul de trecere, Empire Falls era deja condusă cu 7-0, după ce Fairhaven răspunsese la lovitura de deschidere cu un gol. Iar Miles stătea în galeria lor, transpirat şi extenuat.

  — Vai, Miles, uite! strigă la el Cindy, trezindu-l din letargie. De pe ultimul rând al tribunei, puteau să-şi arunce privirea tocmai până dincolo de râu. Era primul sfârşit de săptămână din octombrie, aşa că aerul era răcoros şi proaspăt, iar frunzele începuseră să-şi schimbe ultimele nuanţe, în timp ce râul Knox scânteia în lumină, reflectând albastrul cerului de toamnă. De fapt, Empire Falls arăta de parcă ar fi fost înlocuit, peste noapte, cu o versiune îmbunătăţită. Cindy îl luă de braţ, apăsându-i cotul cu sânul ei cald, iar Miles simţi în acel moment, după mult prea multe luni de abstinenţă, o agitaţie pe care încercă s-o ignore.

  — Ştii ce-mi place? îi spuse ea dintr-odată, iar pe moment întrebarea aceea îl zăpăci pe Miles. (Floricelele de porumb? Bomboane? Ce Dumnezeu, de abia se aşezaseră.) îmi place că mă simt de parcă aş fi o şcolăriţă.

  Miles ştia la ce se referea Cindy. Ar fi preferat chiar şi el s-o vadă şcolăriţă, mai ales dacă asta însemna că întinerea şi el cu câteva zeci de ani.

  — Atunci mare păcat că trebuie să te mulţumeşti să stai lângă un bărbat de vârstă mijlocie.

  Din păcate, frivolitatea n-avusese niciodată vreun efect asupra lui Cindy Whiting. Îşi înfipse amândouă mâinile în bicepşii de pe braţul lui stâng şi îi spuse, cu acelaşi glas din visul de noaptea trecută:

  — Dragă Miles. Nu mi-aş dori să stau lângă nimeni altcineva de pe lumea asta.

  Imediat ce termină de pronunţat aceste cuvinte, se sprijini pe braţul lui pentru a se ridica să-i dea un sărut umed pe obraz, pe care îl prelungi până când fu întreruptă de zăngănitul bastonului care îi căzuse printre treptele tribunei, oprindu-se undeva jos, prin iarbă.

  — Of, fir-ar să fie! zise ea fericită. Vezi ce face pasiunea?

  — Asta face, îi răspunse Miles arătându-i locul de unde îl muşcase Timmy cu jumătate de oră mai devreme. Urmele de colţi erau încă vizibile, două punctuleţe albe. Rana semăna acum cu ceea ce simţise el încă de la început: cu o muşcătură de şarpe. Jn numai câteva minute, toată mâna i se umflase ca o mănuşă de oaseball, deşi umflătura dăduse binişor înapoi deja.

  — Bietul Miles, spuse însoţitoarea sa, trecându-şi uşor degetele peste rana proaspătă. Te doare?

  — Nu, îi răspunse el, dându-şi mâna la o parte şi frecând-o cu putere de pantalonii de catifea reiată. Dar mă mănâncă al dracului de mult.

  Ceea ce îi aducea aminte, se gândi el dintr-odată, de iedera otrăvitoare care îl umpluse de băşici cu mulţi ani în urmă, pe Martha' s Vineyard, căci, asemenea mâncărimilor pe care le avea atunci, nici cele de acum nu dispăreau decât pe moment, iar apoi reveneau mai puternic în clipa în care se oprea din scărpinat.

  — Gata, prostuţule. O s-o faci să se umfle şi mai tare.

  — Nu-mi pasă, îi spuse Miles, dându-i înainte cu unghiile. De fapt, îi păsa. Spera din tot sufletul ca umflătura să-i dispară până diseară, astfel încât să nu se vadă nevoit să recunoască în faţa fratelui său că încă o dată se întorsese vătămat de la reşedinţa doamnei Whiting. Era aproape incredibil că animalul reuşise să-l ia din nou prin surprindere. Miles stătuse cu ochii în patru, pe deasupra, pierzându-şi concentrarea de abia când se pregăteau să plece. Cindy îi ceruse să-i aducă o eşarfă agăţată în dulapul din hol, a cărui uşă era întredeschisă. Când băgase mâna înăuntru, Miles văzuse eşarfa pe un cui deasupra unui rând de rafturi şi întrezărise o mişcare bruscă, dar era deja mult prea târziu să-şi tragă mâna înapoi.

  — Vezi? îi atrase atenţia Cindy când el se opri din scărpinat. Ai făcut-o să arate şi mai urât.

  — De fapt, mă simt mai bine aşa, minţi Miles, gândindu-se că doar un bisturiu l-ar fi ajutat să se simtă încă şi mai bine. Dacă o să am nevoie de o injecţie antitetanos, o să-i trimit nota de plată mamei tale.

  Ăsta fusese singurul lucru bun în povestea cu vizita din acea zi la hacienda familiei Whiting. Din moment ce doamna Whiting era plecată din oraş la Boston, din câte spunea fiica sa David nu-lj putea învinovăţi pentru că nu pusese pe tapet problema autoriza-; ţiei de comercializare a alcoolului la Empire Grill.

  — N-o să-ţi vină să crezi niciodată unde am găsit-o pe zgripţuroaica aia mică săptămâna trecută, spuse ea, referindu-se laj Timmy. Dispăruse cu o zi înainte şi, când m-am dus la cimitir, am găsit-o acolo, stând pe mormântul tatei.

  Miles o privi încruntat. Cindy chiar se aştepta ca el să creadă aşa ceva?

  — Bineînţeles că înainte o mai luasem cu mine, deci ştia care mormânt era. Nu mă crezi, pot să-mi dau şi eu seama.

  De fapt, Miles nu se putea hotărî ce părea mai greu de crezut: că pisica se dusese din proprie iniţiativă la mormântul lui CB. Whiting sau că Cindy însăşi mersese acolo. O cunoştea destul de bine pe doamna Whiting pentru a se îndoi că se omora să respecte amintirea unui bărbat ale cărui urme pe pământ se străduise din toate puterile să le şteargă, ceea ce însemna că fiica sa ar fi trebuit să bată tot drumul până la cimitir de una singură, însă Miles nu se putea abţine să-i admire efortul, dar nu şi motivul, în ceea ce îl privea, fusese o singură dată la mormântul mamei sale, iar întâmplarea nu i se păruse nimic mai mult decât o simplă ocazie pentru manifestări melodramatice. Ce se presupunea că trebuia să faci, stând acolo în picioare la capul unui mormânt? Să porţi o discuţie cu piatra funerară? Să plantezi nişte flori? Se simţise mai departe de mama sa când stătea în faţa mormântului ei decât când se afla în bucătăria de la Empire Grill sau când trecea pe lângă vechea fabrică de cămăşi sau când îngenunchea în strana ei preferată din St. Catherine's. Până şi când se afla la hacienda Whiting, unde îşi dăduse ultima suflare, mama sa îi apărea din senin, iar din acest motiv totul i se părea mult mai aievea. Să se ducă la mormânt avea semnificaţia unui fel de convocare şi nu fusese surprins deloc să constate că a lui rămăsese fără răspuns. În acel moment îşi jurase că, dacă ar fi descoperit cândva că exista viaţa de apoi, el unul n-avea să mai zăbovească pe lângă groapa sa în aşteptarea unor musafiri.

  — Am pus flori şi pe mormântul mamei tale, spuse Cindy mai departe. Întotdeauna pun. Ştiai asta, Miles?

  — Nu, nu ştiam, spuse Miles, prefăcându-se că era interesat de ceea ce se întâmpla în acel moment pe terenul de joc.

  — Ştiu că e îngrozitor din partea mea să spun aşa ceva, dar mi-a fost mai dragă decât propria mea mamă. Când era bolnavă, iar tu erai plecat…

  Miles se ridică brusc în picioare.

  — Mai bine mă duc jos să iau bastonul ăla înainte s-o şteargă cineva cu el.

  Cindy îl privi cu nişte ochi umezi.

  — Nimeni n-o să fure un baston, Miles. Apoi continuă, observându-i suferinţa:

  — Îmi pare rău. E o zi atât de frumoasă şi chiar n-am vrut să te fac să te simţi prost…

  — Nu m-ai făcut să mă simt prost, o asigură Miles. Stai că mă întorc imediat.

  — Atunci o să te aştept aici, spuse Cindy, cu acelaşi râs batjocoritor la adresa propriei sale persoane pe care îl avea şi în copilărie.

  Până când Miles ajunse în primul rând din tribună, o hărmălaie puternică se ridică din spatele său şi atunci observă că Fairhaven mai înscrisese un gol. Când zarva se potoli, se auzi strigat pe nume. Întorcându-se, dădu cu ochii de Otto Meyer Jr., care stătea rezemat de gardul de sârmă împletită. Otto era unul dintre bărbaţii care reuşeau să arate, la maturitate, într-un mod nefiresc, aproape la fel ca în copilărie, căci Miles nu reuşea să se uite niciodată la el fără să-l vadă în faţa ochilor pe acel băieţel de nouă ani, chinuindu-se pe terenul de baseball. Tatăl său era un agent de asigurări de viaţă, care în înfumurarea sa insistase ca fiul să-i fie aruncător, deşi antrenorul, domnul LaSalle, văzuse în băiat un talent natural de a prinde şi nu de a arunca. Dar Otto Meyer Senior nu putea fi înduplecat cu nimic, aşa că fiul său fusese făcut aruncător, deşi domnul LaSalle refuzase să-l bage în meciuri înainte să fie clară soarta partidei, iar uneori îl introducea de abia la sfârşitul jocului, când mai rămânea foarte puţin timp şi echipa conducea detaşat. Cu toate acestea, Otto Meyer Jr. Făcea tot ce-i stătea în putere în acele câteva minute, de obicei având de luptat cu vreo şapte-opt jucători care trebuia să lovească mingea aruncată de el. Mai rău chiar, la fiecare partidă se vedea nevoit să stea în banca de rezerve şi să-l audă pe tatăl său bombănind din tribune, până când, în cele din urmă, antrenorul se îndupleca şi-1 trimitea pe Otto pe teren. Deşi Meyer Senior murise în urma unui accident vascular acum vreo zece ani, Otto încă mai arăta bântuit de obsesiile tatălui său. David, fiul lui Otto, era în echipa de fotbal, iar Meyer mergea până şi la meciurile în deplasare, deşi niciodată nu striga nici urări de încurajare şi nici critici. De fapt, nici măcar nu se aşeza în tribună, ci, în loc de asta, se plimba neîncetat dintr-o parte a terenului într-alta şi dintr-o zonă de apărare în altă zonă de apărare. Când Miles îl întrebase de ce făcea asta, numai ca să vadă dacă vechiul său prieten îşi dădea măcar seama care ar fi putut să fie motivul, Otto îi explicase că era prea agitat ca să stea pe loc. Miles însă ştia foarte bine că nu era aşa. Faptul că Meyer era prezent la fiecare meci al fiului său fără a putea fi; depistat undeva la vedere erau ca un dar pentru băiat, din moment ce îi permitea să trăiască jocul la maxim.

  — Bună, Meyer, zise Miles, după care cei doi bărbaţi dădură mâna.

  — Tocmai am văzut-o pe Christina pe undeva pe acolo, pe partea cealaltă. Ţi-a spus despre desenul ei?

  Miles trecu repede în revistă ultimele conversaţii cu Tick.

  — Nu, nu cred.

  — A fost unul dintre cele două desene de la clasele de a zecea care au fost alese să participe la expoziţia de artă prin tot oraşul.'

  — Adică vrei să-mi spui că Doris Roderigue a ales ceva făcut J de Tick?

  Meyer pufni.

  — Nu fi tâmpit. Am adus un profesor universitar să analizeze desenele. Christina chiar nu ţi-a zis nimic?

  Miles scutură din cap, simţindu-se dintr-odată stânjenit, jignit şi mândru. Vacanţa lor, din câte înţelesese el, reprezentase o scurtă perioadă transparentă gen glasnost în care Tick îi făcusra vreo câteva mărturisiri, aşa cum obişnuia să-i facă mai tot timpul în copilărie. Sperase ca atitudinea ei deschisă să nu dispară, dar acum, la doar o lună după începerea anului şcolar, se îndepărtase din nou de el. Poate că de vină era chiar el însuşi, cel puţin în parte. Săptămâna trecută îşi expusese cu prea multă insistenţă obiecţia faţă de tânărul Minty, iar drept urmare Tick părea acum şi mai puţin dispusă să-i dezvăluie ce-i trecea prin cap. Aşa că se trezi spunându-i lui Otto:

  — In ultima vreme, pare să se ascundă oriunde n-aş putea să dau de ea. Singura mea posibilitate de a afla una-alta e s-o iau la întrebări şi apoi s-o supun de-a dreptul la interogatoriu. Iar mamei ei îi spune şi mai puţine.

  — E la liceu, Miles. Toţi fac la fel.

  Se opriră puţin din discuţie pentru a urmări o fază periculoasă, apoi Miles zise:

  — Cred că divorţul nostru a făcut-o să ajungă la concluzia că nu poate avea încredere în niciunul dintre noi. Şi s-ar putea să aibă dreptate.

  — Nu. Te înşeli. E o fată de milioane. Pur şi simplu s-a gândit că o să afli tu, în cele din urmă.

  — Aşa crezi?

  — De fapt îi spuse Meyer pe un ton secretos mă tem că am pus o greutate nedreaptă pe umerii ei cu câteva săptămâni în urmă. De atunci nu încetez să mă căiesc.

  — Te referi la băiatul ăla, John Voss?

  Meyer dădu din cap aprobator, cu o figură vinovată.

  — Ţi-a zis ea ceva?

  — Bineînţeles că nu.

  — Am auzit că l-ai angajat la tine. Asta a fost nemaipomenit de frumos din partea ta, Miles. John e un băiat foarte chinuit.

  — Chinuit cum? spuse Miles, amintindu-şi de avertizarea obscură a lui Horace.

  — Dintr-un motiv sau altul, toţi copiii se leagă de el. Zău dacă n-aş vrea să înţeleg de ce. Se pare că părinţii lui l-au părăsit. Locuieşte cu bunică-sa pe undeva pe lângă autostrada spre Fairhaven.

  — L-am condus acasă cu maşina aseară, zise Miles, amintindu-şi cât de ciudat i se păruse totul. Nici o lumină aprinsă, nici o urmă de viaţă.

  — In orice caz, el a fost celălalt elev de-a zecea a cărui lucrare a fost selecţionată pentru expoziţia de artă.

  Miles dădu din cap, înghiţind ceva ce aducea cu frica. Noaptea trecută, la restaurant, avusese aceeaşi senzaţie neplăcută, ca Un fel de opoziţie împotriva existenţei unei legături între fiica sa şi această fiinţă nefericită. Şi ia uite-l acum, ofticându-se pentru că desenul băiatului va fi agăţat lângă cel al lui Tick, în expoziţia de artă organizată de liceu. Nebunie curată. Ba şi mai rău de-atât, simţea o fracturare esenţială a impulsului său filantropic. Miles avu impresia că mama lui se materializase dintr-o dată lângă el. N-avea nevoie să se ducă până la mormântului.

  — Pare să fie un tip care munceşte serios. Încă nu l-am făcut să articuleze măcar două cuvinte, dar Charlene îşi dă toată silinţa.

  — Până şi mie mi-a fost greu întotdeauna să articulez două cuvinte cu Charlene prin preajmă, rânji Meyer. Mă face să mă bâl-bâl-bâlbâi.

  Miles zâmbi, amintindu-şi că, în ultimul an de liceu, îi mărturisise lui Meyer într-un final că era îndrăgostit de Charlene, numai ca să-l audă pe Otto recunoscând cu sfială că şi el era mort după ea, fapt care explica de ce fusese întotdeauna atât de dispus să-l însoţească pe Miles la Empire Grill, un loc fără discuţie nasol, dar unde mergeau după ore să bea câte o Coca Cola. Acum i se părea că dezvăluirea prietenului său avea ceva delicat în ea. Din câte ştia Miles, Meyer avea o căsnicie fericită. Dar, la fel ca Miles, şi el plecase din Empire Falls doar pentru puţină vreme, cât să facă o facultate, iar apoi, după câţiva ani, postuniversitara, ceea ce însemna că şi Meyer ducea în spate povara identităţii sale din copilărie şi din adolescenţă Oscar Meyer Cârnatul, aşa i se spunea. Faptul că se făcuse mare şi devenise directorul liceului nu făcuse altceva decât să confirme cele mai rele bănuieli ale colegilor săi de clasă.

  — Ce păcat meciul ăsta de întrecere are loc chiar la începutul etapei, observă el.

  Miles se mulţumi să dea din cap, evaziv.

  — Credeam că o întrecere înseamnă ca tu să câştigi acum şi după aia să câştige şi ei.

  Fairhaven câştigase cam ultimele zece meciuri. Ambele licee avuseseră din ce în ce mai puţini copii înscrişi în ultimii douăzeci de ani, dar declinul din Empire Falls era şi mai abrupt, din moment ce pierduseră teren, iar acum erau la un pas de a ajunge iar în divizia B. Fairhaven, oraş mult mai stabil graţie universităţii de acolo şi celor câteva fabrici mai mici care reuşiseră cumva să se menţină pe linia de plutire, trăsese în spate Empire Falls dar cei de acolo insistaseră ca meciul să aibă loc devreme, ca un fel de pas pregătitor pentru competiţii mai importante. Pentru cei din Empire Falls în lunga tradiţie a amanţilor lăsaţi cu buza umflată această partidă rămăsese cu numele simplu „meciul.”

  Otto Meyer Jr. Dădu din cap, privind cum jucătorii din echipa Empire Falls spărgeau grămada şi se duceau buluc pe linia de margine pentru repunerea mingii în joc.

  — Nu pricep, recunoscu el. Copiii noştri sunt prea solizi, prea răi şi prea proşti de se lasă trataţi aşa în fiecare an.

  În timp ce spunea asta, se iscă o altă hărmălaie. Cei din Fairhaven recuperaseră o minge greşită şi se aruncau pe contraatac

  — Fir-ar să fie, spuse Meyer, scuturând din cap. Auzi, dacă tot ai adus vorba de cum se lasă trataţi, nu vrei să candidezi din nou pentru un post în consiliul de conducere al liceului? Fundamentaliştii ăştia or să interzică orice carte care merită citită dacă nu-mi dai o mână de ajutor. Nu poţi lăsa lupta cea dreaptă doar pe seama evreilor, sper că-ţi dai seama. Ne aflăm în Mâine, unde nu suntem chiar atât de mulţi evrei încât să ajungă la toată lumea. Şi în plus, unii dintre semenii tăi sunt mai răi decât îmblânzitorii de şerpi.

  Ceea ce era cât se putea de adevărat. Miles trebuia să recunoască totuşi că mulţi catolici încercau să-şi tragă pe sfoară fraţii în ale evangheliei, deşi le plăcea să creadă că cei de la Sacre Coeur erau mai predispuşi la asta decât cei de la St. Catherine's.

  — O să mă gândesc la asta, spuse Miles. Am jurat că n-o să mai candidez după ultima dată, dar…

  — Bine, lăsă Meyer să-i scape. Da' numai fii atent la noi. Vorbim despre porcăria aia de consiliu al şcolii. Parcă ar fi fost ieri când eram noi copiii de pe terenul ăsta.

  — Pe curând, Meyer. Mi-ar plăcea să mai stau la poveşti, dar partenera mea de azi şi-a scăpat bastonul sub tribună.

  Comentariul lui Miles trezi un rânjet pe chipul directorului.

  — Mi s-a părut mie că am văzut-o pe Cindy Whiting alături de tine. Vrei să-ţi spun ceva? Am rămas surprins să văd ce femeie atrăgătoare s-a făcut.

  Miles nu-şi putu abţine un surâs. Meyer era unul dintre cei mai binevoitori bărbaţi pe care-i cunoştea, iar acesta era felul Iui de a spune că, dacă Miles avea de gând s-o ia de nevastă pentru banii ei, el n-avea nici o problemă cu asta. Şi, de fiecare dată când se întâlnea cu Meyer, Miles se întreba de ce nu fuseseră mai buni prieteni în toţi acei ani. Afecţiunea pe care şi-o purtau nu slăbise de pe vremea când erau copii, iar lui Miles i se părea adesea că Meyer ar fi avut nevoie de un prieten. Aşa că trase concluzia că una dintre cele mai ciudate chestii la vârsta asta mijlocie era că puteai descoperi că te aleseseşi cu anumite decizii bizare, pe care nu le luaseşi de fapt niciodată, cum ar fi să le dai voie prietenilor să se îndepărteze de tine doar din neglijenţă.

  Lui Miles îi luă câteva minute să găsească sectorul de tribună potrivit, sub care mirosea de parcă mai multe generaţii de microbişti de liceu îmbătrâniţi şi-ar fi golit drenele după vreo operaţie pe intestinul gros, fix de deasupra, de pe scaune. Simţea CŞ mai avea puţin şi vomita când găsi, în sfârşit, bastonul sprijinit într-o doară de unul dintre suporturile de metal. Oare cineva jj proptise în poziţia aia sau era cumva cu putinţă ca bastonul să fi aterizat fix aşa? Punând un picior în locul în care se bifurca un stâlp de metal şi împingându-se în sus, Miles reuşi să bată uşor cu mâna în marginea scaunului pe care stătea Cindy. Când ea se întoarse pentru a lua bastonul, Miles îi văzu chipul, care era atât de plin de speranţă şi de bucurie încât se simţi tentat să rămână acolo unde se afla. Sau, mai degrabă, s-o rupă la fugă de îndată. După ce meciul se termina, nu încăpea nici o îndoiala că cineva avea s-o vadă stând de una singură, în vârful tribunei de pe partea echipei adverse, şi avea s-o ducă acasă.

  PE CÂND SE întorcea cu două cutii de suc, Miles observă că-i fusese ascultată rugă şi că cineva chiar o băgase în seamă pe Cindy Whiting, probabil în acel fel în care Dumnezeu îndeplineşte uneori anumite rugăciuni care sunt formulate la întâmplare. Cel de lângă ea era Jimmy Minty, iar amândoi îi făcură cu mâna lui Miles când îl văzură urcând treptele tribunei şi îndreptându-se către ei, înghiţind din greu să nu se enerveze când îşi aduse aminte de ceea ce îi spusese David în seara anterioară, şi anume că Jimmy Minty stătea cu ochii pe Empire Grill.

  — Cum de te-ai aşezat aici printre duşmani? se arătă doritor să ştie Jimmy Minty.

  Era îmbrăcat în civil şi părea nerăbdător să dea mâna cu el, deşi Miles avea câte o cutie de Coca Cola în fiecare mână. Apoi se uită la el şi continuă:

  — Ţi-o fi cumva ruşine de echipa oraşului tău?

  — Am ajuns târziu, îi explică Miles, trecând prin faţa poliţistului şi a lui Cindy, apoi aruncându-i o privire lungă femeii care mai devreme nu voia să se dea la o parte până când, în cele din urmă, îşi mişcase fundul mai încolo. Observă că Fairhaven mai înscrisese un gol, aducând scorul la 17-zero.

  — Asta ne-a obligat să ne aşezăm aici, între câştigători, adăugă Miles, abia subliniind cuvântul „aici.

  — Eu n-aş zice că s-a spus totul încă, se grăbi să-i dea peste nas Minty. Fi-meu Zack joacă destul de binişor. N-am mai văzut niciodată un puşti atât de încins şi focos cum era el de dimineaţă.

  — E pe teren? catadicsi să-l întrebe Miles.

  De această dată poliţistul tresări. Era aproape sigur că Miles ştia deja asta, iar în acest caz îi răpea din lauda pe care şi-o prej gătise în minte.

  — Care e? îl întrebă Cindy, pe atât de nevinovată pe cât se prefăcea că era însoţitorul ei şi mult mai interesată decât el.

  Jimmy Minty îşi puse o mână pe umărul ei şi se aplecă spre ea, astfel încât să-i poată arăta cu degetul peste tot terenul până la jucătorul care avea pe tricou numărul cincizeci şi şase, acura aflat pe bancă în timp ce înaintaşul celor de la Empire Falls sffl chinuia să-şi dea seama ce să facă cu mingea.

  — În ce poziţie joacă?

  — E fundaş, domnişoară Whiting, îi explică Jimmy, cu mâna încă sprijinită pe omoplaţii ei. Asta e în apărare şi de aceea stă acolo pe bancă în momentul ăsta. E treaba lui să urmărească ce se întâmplă în joc. Să placheze contraatacuri. Să grăbească un contraatac al propriei echipe atunci când aruncă mingea. Trebuie să fii destul de deştept ca să fii fundaş şi mă aştept să trezească interesul dacă o ţine tot aşa. Interesul celor de la universitate, vreau să zic. Nu e suficient de solid ca să joace la profesionişti, dar n-am de gând să-l las să ia steroizi. I-am spus eu că dacă-l prind vreodată înghiţind ceva ce nu se găseşte de vânzare la mall, o să-i rup fundul ca şi cum aş fi găsit la el un kil de cocaină.

  — N-aveam idee că se vindea la kilogram cocaina, interveni Miles.

  — Oricum s-o vinde, dădu înapoi Jimmy Minty. Vreau să spun că n-o să închid ochii. Toleranţă zero.

  — Cum de nu lucrezi azi, în ziua meciului?

  — În uniformă, vrei să spui? Ei bine, Miles, nu mă mai ocup de paza mulţimilor. Cea mai mare parte dintre băieţii pe care îi vezi pe la uşi şi în parcarea din spate sunt poliţişti suplinitori.

  Minty scoase un walkie-talkie subţire din buzunarul jachetei sale sport şi li-l arătă:

  — Sunt totuşi de serviciu. Nimic mai potrivit decât meciul dintre Empire Falls şi Fairhaven pentru a face loc de încleştare.

  Încleştare? Miles zâmbi, încercând să-şi aducă aminte ultima oară când auzise acel termen. Dacă îţi puteai controla impulsul de a-l omorî pe Jimmy Minty, puteai să-l consideri destul de amuzant, asta dacă nu cumva preferai glumele intenţionate.

  — Sectorul ăsta pare destul de paşnic, dar îţi promit că vin după tine dacă se iscă vreo bătaie, îl asigură Miles.

  Jimmy Minty se hlizi fără nici un chef, convins acum că era luat peste picior.

  — Poţi să vii după mine sau poate preferi să înăbuşi dezordinea de unul singur.

  Ii dădu un ghiont cu cotul lui Cindy, pentru a o face părtaşă la glumă:

  — Pe mine nu m-ar deranja să asist la aşa ceva şi cred că nici Pe dumnevoastră, nu-i aşa, domnişoară Whiting? Pe bătrânu' Miles aici de faţă, înăbuşind dezordinea?

  Jos pe teren, aruncătorul de la Empire Falls alerga din nou de unul singur.

  — Fir-ar să fie, izbucni Minty. Încă trei şi zboară. Apărarea noastră o să fie făcută harcea-parcea înainte de pauză.

  Era ştiut că lucrul care le ieşea cel mai bine jucătorilor din Empire Falls erau aruncările rapide, iar băiatul care le executa pe toate reuşi să lanseze o minge care zbură vreo şaizeci de metri în aer. Din păcate, nimeri fix în braţele adversarului de la Fairhaven înainte ca ceilalţi jucători de la Empire Falls să fi avansat măcar douăzeci de metri spre careul advers, aşa că înainte să poată face ceva în acea direcţie, se văzură nevoiţi să se întoarcă pentru că jucătorul care alerga cu mingea în braţe spre poarta celor de la Empire Falls trecuse deja prin ei ca prin brânză. Aruncătorul însuşi fu cel care reuşi să-i taie avântul adversarului, împingându-1 în afara jumătăţii de careu a celor de la Empire Falls, iar linia de apărare, leşinată, se târî din nou spre jumătatea terenului, cu Zack Minty care încerca să-şi încurajeze coechipierii dându-le câte una peste căştile de protecţie şi urlând să le atragă atenţia în timp ce înaintaşul de la Fairhaven ieşea din adunare de consfătuire şi se apropia de linia de marcare.

  Jimmy Minty îşi puse din nou mâna pe spatele lui Cindy Whiting şi-i arătă cu degetul spre teren, spunându-i:

  — Uitaţi-l acolo şi pe Zack al meu. Acum trebuie să jucăm în apărare. Mingea e la ei.

  Aţâţaţi de jocul gazdelor, jucătorul de la Fairhaven care repunea mingea în teren se dădu în spate şi văzu un coechipier numai bun căruia să i-o arunce pe marginea careului. Pasa pe care o execută se dovedi a fi o spirală arcuită de toată frumuseţea şi apoi toată lumea, inclusiv cei de pe băncile tehnice, se întoarseră s-o urmărească în zbor. Cu toate acestea, Miles văzu acelaşi lucru ca şi Jimmy Minty. Numărul 56 din echipa Empire Falls, la numai două secunde după executarea repunerii, îşi sprijini de şold casca de protecţie şi apărătoarea de umăr. Încleştându-şi braţele în jurul coapselor adversarului, îl ridică pe băiat de la pământ şi dădu cu el de gazon atât de tare, încât capul îi săltă de două ori.

  Minty senior ţâşni în picioare.

  — Aşa! urlă el, mişcându-şi ameninţător pumnul în aer. Bravo! Aţi văzut lovitura aia? spuse arătând cu mâna agitat.

  Cu toate acestea, Cindy, după cum îşi amintea foarte bine Miles, nu era o elevă nemaipomenită. Urmărise cu privirea zborul mingii şi chiar şi acum, ui ciuda insistenţelor lui Jimmy Minty, nu părea prea dispusă să-şi îndrepte privirea în direcţia în care îi arăta el.

  Zack Minty se ridicase din nou în picioare, întorcându-se repede spre centrul terenului, dar jucătorul de la Fairhaven rămăsese căzut lat pe gazon, fie accidentat, fie conştient că nu mai era nevoie de el în acel moment, când mingea plonjase direct în braţele, unui adversar care reuşise să înscrie. Antrenorul de la Fairhaven, care văzuse toată faza, se repezi imediat în teren, arătând când la jucătorul său căzut, când spre Zack Minty, care stătea cu mâinile în şolduri, uitându-se lung către sărbătoarea din zona de apărare a celor de la Fairhaven şi scuturând din cap. Unul dintre tehnicieniî aflaţi cel mai departe de joc intră alergând pe teren, dând din cap şi făcând semne înspre jucătorul cu numărul 56. Tehnicienii se adunară pentru câteva clipe, după care arbitrul îşi scoase steguleţul galben şi îl aruncă la picioarele lui Minty junior.

  — Uf! Lăsaţi-i să joace, dom' arbitru! urlă Jimmy Minty, însă nu păru să obţină vreo încurajare din acea parte a tribunei. Ăsta nu e badminton!

  — E cumva rănit? întrebă Cindy, din moment ce jucătorul de la Fairhaven rămânea nemişcat la pământ.

  — Nooo, doar că a văzut nişte stele verzi, asta-i tot, o asigură Minty. Tre' să stea întins acolo un minut. Să-şi vână-n fire.

  Odată încheiată sărbătorirea golului, mulţimea îşi îndrepta acum atenţia către jucătorul accidentat. După vreun minut, băiatul reuşi să se ridice în picioare, cu braţele prinse înjurai umerilor antrenorului său şi ai unui coechipier. Când cei trei începură să se deplaseze către marginea terenului, numărul 56 se repezi pe urma lor şi insistă să ia locul jucătorului care îşi sprijinea colegul. Antrenorul de la Fairhaven părea pe punctul de a se împotrivi, dar, în cele din urmă, îi dădu voie lui Zack Minty să-şi petreacă braţul pe sub apărătoarea de umăr a jucătorului său încă năuc şi să-l ajute să iasă de pe teren.

  La vederea acestei scene, ochii lui Jimmy Minty se umplură de lacrimi.

  — Băiatul ăsta are stil în el, spuse Minty, făcând un semn cu capul către fiul său de pe teren. De-asta şi facem copii, nu-i aşa, bătrâne?

  Până şi Miles se simţi mişcat la vederea gestului, deşi nu era în stare să împărtăşească genul de emoţie care îl năpădise pe Jimmy. De îndată ce băiatul fu aşezat în siguranţă pe banca de rezerve, izbucni o scurtă rafală de aplauze, până când Zack Minty intră din nou pe teren, în pas alergător, fiind întâmpinat cu ovaţii furtunoase.

  — Asta-i genul de lovitură care schimbă soarta meciurilor de fotbal, îi spuse Jimmy Minty lui Cindy, cu mâinile făcute pâlnie la urechea ei ca să-l audă, pentru că se temea ca nu cumva să-1 acopere hărmălaia din jur.

  Era genul de lovitură care schimba mai mult decât soarta unui meci de fotbal, după părerea lui Miles, iar prezenţa neîntreruptă a poliţistului începu să i se pară de nesuportat.

  — Voiai să vorbeşti cu mine despre ceva, Jimmy? Sau ai velit până aici că nu mai puteai de la atâta efort de înăbuşit dezordinea din tribune şi căutai un loc unde să te aşezi?

  Cindy Whiting fu cea care reacţiona prima. Se întoarse către el Şi îl privi chiorâş, cu o expresie supărată şi nedumerită că-l auzise pe Miles Roby pronunţând lucruri fireşti în gura lui Jimmy Minty. Acesta fu pe fază Miles era sigur de asta – deşi îşi menţinu privirea asupra terenului pe încă vreo două secunde înainte să se întoarcă spre el. Miles îşi dădu seama imediat că emoţia trezită de comportamentul plin de „sportivitate” al fiului său îi dispăruse cu totul din ochi, care acum arătau aspri şi goi.

  — Îmi cer scuze în numele prietenului dumneavoastră aici de faţă, domnişoară Whiting, spuse el, întorcându-se cu faţa spre Cindy. Miles şi cu mine ne cunoaştem de mult timp, dar dintr-un motiv care-mi scapă îi e ruşine c-am fost prieteni odată. Întotdeauna se simte mai bine după ce face o glumă, două, pe spinarea mea. Ceea ce pe mine nu mă deranjează nu dacă vorbim de una sau două. Cineva care pleacă la facultate şi se întoarce acasă cu o diplomă şi-a câştigat dreptul ăsta, presupun, şi cred eu că sunt destul de bărbat ca să-ncasez una mică, atâta timp cât nu înseamnă prea mult.

  Miles începu să spună ceva, dar apoi se opri. Era prea multă ipocrizie la mijloc ca să aibă vreun rost să răspundă la vreun singur cuvinţel din discursul lui Minty, deşi fireşte că Miles ştia că, pentru o persoană ca Jimmy Minty, sentimentele inventate erau imposibil de deosebit de cele veritabile, ieşite din inimă. Aşa că se mulţumi să corecteze un singur lucru:

  — Nu m-am întors cu nici o diplomă, Jimmy.

  — Aşa-i, nu te-ai întors cu nici o diplomă, se grăbi să încuviinţeze Minty, ceea ce ar fi putut da de înţeles că Miles căzuse j într-o capcană, dacă Jimmy Minty ar fi fost destul de deştept cai să-i întindă una. Mare păcat că nu era şi Max cu ei, îşi zise] Miles. Bătrânul ăla era tocmai ce i-ar fi trebuit în acea situaţie. Ar întreba nevinovat dacă toată lumea de la secţia de poliţie prij mea muniţie adevărată sau dacă nătângii se alegeau cu gloanţe j oarbe. Dar chiar aşa, unde era Max, în fond şi la urma urmei? Miles căzu pe gânduri. Nu-i stătea în fire tatălui său să lipsească] de la un meci jucat pe teren propriu de echipa din Empire Falls. 1 De obicei, îşi făcea de lucru prin tribune ca un hoţ de buzunarey] ceea ce şi era bătrânul, într-un anumit sens, din moment ce-şi lăsa amprenta pe fiecare persoană cu care se întâlnea.

  — Vă rog să-i transmiteţi cele mai calde salutări din partea mea mamei dumneavoastră, domnişoară Whiting, se ploconi] Jimmy Minty înainte să se întoarcă din nou spre Miles. Chiar] vrei să ştii pentru ce-am venit la tine, Miles? Am venit să-ţi spunl că am clarificat totul cu fratele tău, aşa că nu mai tre' să-ţi facil griji. Am venit să-ţi zic că nu-ţi port pică. Ştiam că erai supărats pe mine săptămâna trecută, dar nu voiam să ne facem sânge rău] când suntem vechi prieteni. Pentru că asta am fost odinioară! Miles. Prieteni. Odinioară. Poate că n-om mai fi prieteni acumaj dar nu contează. Numai lasă-mă să-ţi mai zic un lucru şi-atâtl Crede-mă că nu-ţi doreşti să-l ai duşman pe Jimmy Minty.

  O hărmălaie puternică se iscă atunci pe teren, iar Miles îşi întoarse privirea pentru a-l vedea pe Zack Minty ieşind de sub un morman de corpuri şi ţinând mingea ridicată, cu amândouă mâinile, arătând-o mai întâi tribunelor dinspre jumătatea de careu a celor de la Empire Falls, apoi spre suporterii celor de la Fairhaven, cu un gest provocator, care îi aruncă pe suporterii din oraşul său natal într-o stare de frenezie. Băiatul părea să ştie exact unde se afla tatăl său, iar când Jimmy văzu ceea ce tocmai se întâmplase, îşi ridică şi el ambele braţe în aer, ca un fel de imagine în oglindă a gestului fiului său, nelipsindu-i decât o a doua minge de fotbal. Până şi Cindy păru să înţeleagă că se petrecuse ceva important, aşa că îi dădu drumul lui Miles pentru a se implica şi ea în sărbătoare, bătând înnebunită din palme. La urma urmei, se gândi Miles, n-avea decât să se uite la întreaga ei viaţă pentru a-şi da seama că acest abandon fizic ar putea fi o greşeală. Dar pe de altă parte, oare nu-şi dorise Cindy Whiting de o viaţă întreagă să scape pentru câteva ore în această deosebit de frumoasă după amiază de sâmbătă de la începutul lui octombrie, cu atât mai frumoasă cu cât se simţea aroma iernii în aer? Apoi Miles o văzu pierzându-şi echilibrul şi aplecându-se înainte, aşa că o prinse repede de braţ, dar Cindy Whiting nu mai era o fetiţă, iar braţul lui Miles nu era suficient de puternic pentru a evita ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Jimmy Minty nu s-ar fi întors să-i arunce o ultimă privire lui Miles şi să o vadă pe Cindy alunecând spre el aşa încât s-o prindă fix la timp. Expresia de groază de pe chipul ei nu se şterse nici măcar după ce ajunse teafără în braţele poliţistului, unde continuă să se zbată, de parcă, în mintea ei, n-ar fi prins-o nimeni şi se afla încă în cădere, dându-se de-a rostogolul până la baza tribunelor pline de suporteri.

  De abia când fu aşezată din nou pe bancă se mai linişti, apucându-l pe Miles de braţul stâng cu amândouă mâinile, după ce Jimmy Minty se făcuse nevăzut prin mulţimea de mai jos. De abia atunci îşi dădu seama şi Miles că auzise un zăngănit când Cindy se dezechilibrase şi alunecase în faţă, imediat zărind bastonul căzut încă o dată în spaţiul de sub tribună.

  CAPITOLUL 16

  ŞAIZECI era singura chestie care îi venea în minte lui Janine Roby viitoare Comeau. Şaizeci, şaizeci, şaizeci.

  Jos pe teren, meciul fusese întrerupt pentru unul dintre jucătorii de la Fairhaven un înaintaş, după cum auzise pe cineva spunând „se accidentase”. Nu putea vedea mare lucru de unde stătea şi oricum n-o interesa atât de mult. Stătuse acolo aproape tot meciul fără să se uite cu adevărat la ce se întâmpla pe teren. Singurul ei interes în ceea ce privea partida aia era că toată lumea venise să se uite. Pe când era în liceu, lipsise de la fiecare căcat de meci ju-j cat contra celor de la Fairhaven pentru simplul fapt că era prea grasă, iar maică-sa o punea să poarte nişte ţoale tâmpite rău, aşa că nimeni n-o invita niciodată nicăieri. De săptămâni întregi savura dulceaţa ironică şi răzbunătoare a acestui eveniment, imaginându-şi-l în detaliu, rugându-se ca vremea să rămână destul de fru-1 moaşă încât să poată purta noii blugi albi şi topul cu bretele, pel care chiar îl purta, deşi afară era cam răcoare. Lui Walt, care se dădea mare suporter al echipei de fotbal, îi plăcea să se prezinte cam la orice ocazie de socializare la care nu se cerea să apară lai costum şi cravată; chiar vrusese să ajungă la stadion devreme, dar Janine îi zburase din cap ideea aia tâmpită. Asta pentru că ea voia să-şi facă intrarea când toată lumea era deja aşezată în porcăriile alea de tribune. Singura problemă, în acest caz, era că lumea aceea le ocupase deja locurile şi nu mai aveau unde să stea jos.

  Totuşi, la fel ca cea mai mare parte dintre probleme, nici 1 aceasta nu era prea greu de rezolvat, aşa că, în cele din urmă, Janine se gândi să apeleze la maică-sa. De ceva vreme se tot gândea cum s-o facă pe baborniţă să-l placă mai mult pe Silver Fom Ea urma să se mărite cu Walt, la urma urmei, şi spera ca, înainte de nuntă, maică-sa cel puţin să înceteze să-i mai spună „cocoşelul ăla”. Poate că dacă Bea s-ar fi simţit bine în timpul meciului de fotbal, şi-ar fi dat seama că Walt nu-i stricase cheful şi că acesta putea fi un bun început. Unde mai pui că o după amiază în compania lui Bea ar putea să-i prindă bine şi lui Walt. Silver Fox n-avea nimic împotriva maică-sii, cel puţin din câte ştia Janine. Dar părea să aibă probleme să-şi aducă aminte că bătrâna exista.

  De fiecare dată când Janine pronunţa numele lui Bea, Walt se uita chiorâş la ea, cu o oarecare suspiciune în privire, de parcă ar fi tăinuit până la acel moment existenţa acestei persoane. De parcă el n-ar fi ascuns de ea cel mai mare secret din viaţa lui.

  Însă adevăratul motiv pentru care voia s-o târască pe Bea după ea la meciul de fotbal era că, astfel, maică-sa ar fi putut fi şi ea măcar o dată rezolvarea unei probleme şi nu punctul ei de plecare. Planul era următorul: trebuia s-o sune pe maică-sa, să-i spună că ei doi erau în întârziere din cauza afacerilor de la sala de gimnastică, aşa că să se ducă ea mai devreme pe stadionul Empire Field şi să ocupe trei locuri, cât mai aproape cu putinţă de linia de mijloc a terenului şi undeva pe rândurile de sus de tot, ca să poată vedea cât mai bine. Şi, desigur, ca toată lumea s-o poată vedea pe Janine în blugii ei albi noi şi în maioul ei decoltat când apărea la braţul lui Walt, urcând scările pline de bărbaţi care niciodată n-o invitaseră în oraş când erau adolescenţi şi pline de femeile pe care aceştia le invitaseră în locul ei. Cele mai multe dintre batozele astea ocupau de-acum aproape două scaune, aşa că n-ar avea decât să se zgâiască şi ele. Janine învăţase, după toate orele petrecute în sala de aerobic, că singurul moment în care o femeie îmbrăcată bine o să fie mai admirată după cel în care urcă nişte scări este momentul când se întoarce ca să le coboare la loc.

  Dar bineînţeles că totul i se pusese în cale pentru a o priva de plăcerea acelei intrări maiestuoase, lucru care nu făcea altceva decât să demonstreze ceva ce Janine ştia deja: şi anume că oricât de bine ai fi pus la punct un plan, Dumnezeu întotdeauna avea un plan mai bun. Dacă El se simţea zgârcit în ziua aia şi nu voia să-ţi dea voie să pui mâna pe cutare sau cutare lucru pe care puseseşi deja ochii, atunci n-aveai nici o şansă şi cu asta basta. Iar azi, dintr-un motiv necunoscut, Dumnezeu nu voia ca Janine Roby viitoare Comeau să aibă parte de intrarea aceea pe care amândoi ştiau că o merita. Bea se dusese pe stadion devreme, dar pusese cele trei pernuţe pe o bancă aflată abia la jumătatea distanţei dintre primul şi ultimul rând al tribunei, pentru că şi aşa o dureau picioarele fiindcă nu apuca să stea jos cât era ziua de J”ngă, şi o mai dureau şi şalele de la învârtitul butoiaşelor de tere, aşa că nu vedea nici un motiv pentru care să se cocoaţe tocmai acolo sus. Dacă Janine s-ar fi gândit mai bine, ar fi putut Prevedea chestia asta, dar ea preferase să-şi concentreze toată atenţia asupra hainelor pe care să şi pună pe ea.

  Cu toate acestea, planul nu îi fusese dat peste cap de refuzul mamei sale de a urma nişte instrucţiuni nemaipomenit de simple. Adevărul era că lui Janine încă îi mai vâjâia capul după surpriza de care avusese parte în acea dimineaţă. Şaizeci! Când stătuseră la coadă la primărie, Walt scosese un exemplar mototolit al certificatului său de naştere, pe care tot încerca să-l netezească cu palma, iar când femeia de la ghişeu îi ceruse să citească data de naştere scrisă acolo, el îi strecurase în tăcere documentul peste tejghea în loc să deschidă gura şi să-i spună când se născuse. Janine ar fi trebuit să-şi dea seama pe loc că era ceva în neregulă. De fapt, ar fi trebuit să intre la bănuieli de câteva săptămâni, de când tot trăgea de el să meargă acolo şi să facă cerere pentru certificatul de căsătorie, astfel încât, atunci când se termina povestea cu divorţul ei, să nu trebuiască să mai aştepte: după hârţoage. Prima scuză pe care i-o băgase pe gât fusese că nu ştia unde dracu' era certificatul ăla de naştere, iar săptămâna trecută, de două ori, reuşise să se fâţâie pe la sala de aerobici până când oficiul de stare civilă închisese. De abia azi înţelesese de ce se codea atât. Şi, pe deasupra, aproape că scăpase basma curată. Femeia scrisese în tăcere data de naştere pe formular,! apoi îi strecurase prin ghişeu certificatul. Dacă l-ar fi împăturitj înainte să i-l dea înapoi, Janine n-ar fi văzut nicicând data aiai aproape ştearsă de pe hârtie: 10 aprilie 1940. 1940?

  — Ce dracu' însemnă asta? spusese ea, trăgând documentul! de pe ghişeu cu vârful degetului arătător pentru a-l împiedica pe| Silver Fox să-l împăturească şi să-l bage la loc în buzunar, ma^j nevră pe care el părea foarte nerăbdător s-o execute, iar când! ochii li se întâlniră, expresia de pe chipul lui era aceeaşi pe cară o arbora de fiecare dată când credea că i-o făcuse lui Horace la jocul de cărţi.

  — Asta e cumva vreo greşeală de tipărire? îl întrebase nervoasă. Partea hazlie era că, dacă Walt i-ar fi zis atunci că chiar era o greşeală de tipărire, ea probabil l-ar fi crezut, pentru că Walt Comeau nu arăta deloc ca un boşorog de şaizeci de ani.

  Janine dădu cu ochii de el acum, pe marginea terenului. Se apropia de jumătatea meciului, iar el stătea de vorbă cu Horacej, care tot plimba dintr-un capăt în altul al terenului o tijă metalică lungă, cu lanţuri. Walt era în largul lui acolo pe teren, bineînţeIes. Dacă exista vreun loc unde n-ar fi trebuit să se afle într-un anumit moment, puteai băga mâna în foc că fix acolo îl găseai. Nu mergea niciodată la Empire Grill până când nu se apropia ora de închidere. Dintr-un motiv sau altul, îi plăcea să audă uşile închizându-se în urma lui, în ideea că poate alţi oameni vor mai vrea să intre şi nu vor putea. Se învârtea pe scaunul rotativ ca să vadă cine mai parca în faţa restaurantului şi aştepta ca acea persoană să se apropie pentru a privi cu dezamăgire cartonul pe care scria mare ÎNCHIS. Îi plăcea tot conceptul ăla de intimitate, de confidenţialitate, de secret, ca în informaţii secrete, afirmând sus şi tare că era singurul tip de informaţii care valora ceva şi lăsând să se înţeleagă că el însuşi era fericitul posesor al unei însemnate cantităţi. Iar acesta, acum că Janine stătea să se gândească mai bine, era probabil şi motivul pentru care niciodată nu dezvăluia nimic. Dacă i-ai fi spus cuiva, n-ai fi făcut decât să dai informaţia afară, în exterior, unde nu mai era secretă.

  Vestea bună era că Walt nu arăta nici măcar de cei cincizeci de ani pe care pretinsese că îi avea, cel puţin înainte de dimineaţa asta. Arăta ca un bărbat pe la patruzeci şi cinci de ani, cu câţiva mai bătrân decât Miles şi Janine, iar faptul că avea cincizeci şi arăta cum arăta, se gândise ea înainte, era ceva cu care să te mândreşti. Lui Janine chestia asta cu vârsta i se păruse ceva stimulator, de fapt. Dacă viitorul ei soţ putea arăta aşa de bine la cincizeci de ani, atunci ea mai putea să poarte blugi strâmţi şi maiouri subţiri încă vreo zece ani de acum încolo, fără să pară caraghioasă. Dar şaizeci! Şaizeci nu era deloc ceva stimulator. Fusese o adevărată înşelătorie, iar lui Janine îi dăduse prin cap, atunci când trăgea cu arătătorul certificatul de naştere al lui Walt din ghişeu, că ceea ce făcea ea era echivalent cu a da un bărbat care nu putea ţine un secret pe unul care nu numai că putea, dar îl mai şi ţinea. Şi nu ascundea lucruri doar de faţă cu toată lumea, ci şi de faţă cu ea.

  Lucru pe care Walt îl negase imediat, bineînţeles, susţinând că fusese convins că ea ştiuse încă de la bun început că el avea şaizeci de ani. Îi arătase până şi permisul de conducere, pe care, desigur, scria acelaşi lucru.

  — Când vreodată ţi-am zis eu că am cincizeci de ani? o întrebase el pe treptele primăriei. Of, era adevărat, Janine nu-şi putea aminti exact ziua sau împrejurările, dar nici nu scosese din burtă cifra aia. De câte ori, în ultimul an, nu glumiseră ei pe seama diferenţei lor de vârstă de zece ani? Iar el stătuse ca blegul în faţa ei, rânjind halal vulpe argintie! şi nu o corectase nici măcar o singură dată, nu-i spusese nici măcar o singură dată:

  — Stai prost cu veştile, draga mea, nu vorbim doar de zece ani de diferenţă, ci de douăzeci.

  — Şi care-i problema? îi zisese el pe drumul spre casă, Prefăcându-se că nu înţelegea de ce era atât de nervoasă. Ştii şi tu că sunt într-o formă excelentă. Am corpul unui bărbat de patruzeci de ani. Ai recunoscut şi tu asta. Deci care-i problema?

  — Problema e că m-ai minţit, Walt, îi spusese atunci Janine, „ându-şi seama că şi asta era o minciună şi urându-se pentru ce făcea. Faptul că o minţise trebuia să fie adevăratul motiv pentru care era supărată pe el, dar lucrurile nu stăteau aşa. Motivul pentru care era supărată avea de-a face cu faptul că se aşteptase la vreo douăzeci de ani de sex sălbatic şi hotărât, din moment ce pierduse destul de mult la capitolul ăsta în ultimii douăzeci de ani de căsnicie alături de Miles Roby. Dar când o să împlinească ea şaizeci de ani, o să călărească un octogenar, sau măcar o să încerce aşa ceva. Descoperirea adevăratei vârste a lui Silver Fox îi mai explica şi de ce, cu vreo două ocazii recente, Walt care pentru un bărbat mai scund era destul de bine dotat, slavă Domnului avusese nevoie de destulă prestaţie manuală ca să treacă hopul. Dacă peste vreo câţiva anişori bărbatul ei dotat va trebui să se transforme într-unui dopat pentru a mai face faţă? Janine îi aruncă o privire mamei sale, căreia nu-i suflase nici o vorbă despre asta pentru că ştia foarte bine cât de tare putea să râdă Bea. Ea era, la urma urmei, un alt trist exemplu al faptului că lui Dumnezeu îi plăcea din cale afară să se distreze pe seama frustrărilor femeilor.

  — Dacă ţi-e frig, de ce nu-ţi pui pe tine bluza aia de trening? o întrebă dintr-odată Bea.

  Janine chiar îşi luase de acasă o bluză de trening pentru orele mai târzii ale după amiezii, în cazul în care se făcea prea frig, ceea ce se cam întâmplase deja.

  — Păi nu vezi, Beatrice? Ţi-ai răspuns singură la întrebare. Nu mi-e frig.

  — Zău? Nu mai spune. Mă rog, sfârcurile tale spun cu totulţ altceva.

  Janine îi aruncă o privire ucigătoare mamei sale înainte să-i răspundă şi se încăpăţâna să nu se uite în jos la maioul ei subţire de bumbac.

  — Nu-ţi mai face tu griji pentru sfârcurile mele, bine, mamă? Pur şi simplu vreau să mă bucur să simt razele soarelui pe umeri, dacă nu te deranjează. Probabil că n-o să mai avem parte de o zi frumoasă ca asta până la mijlocul lui mai, aşa că lasă-mă dracului în pace.

  Janine trebuia să recunoască pe loc că planul ei fusese prost croit încă de la bun început. Nu stătuse să se gândească bine la ce avea să se întâmple după ce-şi făcea marea apariţie pe stadion, lucru care dacă ar fi decurs conform planului n-ar fi durat decât vreo cinci minute, după care ar fi rămas cu maică-sa pe cap timp de trei ore întregi. Exista parcă un principiu care se aplica la situaţiile de genul ăsta. Principiul de nu-ştiu-ce. În fine, nu mai conta, avea să-şi aducă ea aminte mai încolo. Dacă n-o să-şi aducă aminte, o să uite întrebarea cu totul, ceea ce însemna cam acelaşi lucru.

  Şaizeci, totuşi. Asta o să-i ia destul de mult timp ca să uite.” Janine ştia din proprie experienţă că e mult mai uşor să uiţi o mie şi una de chestii pe care vrei să le ţii minte decât una singură la care n-ai vrea să te mai gândeşti niciodată. Dădu din nou cu ochii de Walt, pe marginea terenului. De dimineaţă, de când aflase că Silver Fox avea şaizeci de ani, începuse să arate de şaizeci în ochii ei, ceea ce ştia şi ea că era nebunie curată. Cum ar putea un bărbat care până ieri n-arăta nici de cincizeci de ani să arate dintr-odată de şaizeci azi, doar din cauza unei date scrise pe o bucată de hârtie îngălbenită şi mototolită. N-avea nici un sens. Dar când Walt Comeau se întoarse, uitându-se prin tribună către locurile pe care stăteau Janine şi mama sa, după care începu să le facă cu mâna, Janine nu mai putea vedea altceva decât chestia aia de la gâtul lui. Ce dracu' era aia? O guşă? Şi cum de n-o observase niciodată până acum?

  — Cine e femeia aia care stă acolo lângă Miles? se arătă curioasă maică-sa. Ea nu-l observase pe Silver Fox făcându-le cu mâna, aşa că nici nu-i răspundea la salut.

  — Unde? întrebă Janine. Miles cu o femeie? îşi promisese să nu fie geloasă decât dacă femeia respectivă ar fi fost Charlene.

  — Chiar pe partea de vizavi de noi, numai că mult mai sus. Mda, asta are sens, îşi zise Janine. Probabil că Dumnezeu iar a încurcat borcanele, ca de obicei. Cineva pe nume Roby vrusese locuri sus în tribună, aşa că El i le dăduse lui Miles.

  — Pare să fie fata aia a doamnei Whiting, spuse Bea în timp ce Janine scruta mulţimea în căutarea cuiva care să semene cu viitorul ei fost soţ. Aşa-ţi şi trebuie. Divorţezi de bunătatea aia de bărbat, iar el se însoară cu cineva din cea mai bogată familie din centrul statului Mâine şi apoi trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi şi tu rămâi cu cocoşelul ăla al tău.

  — Diminuarea profitabilităţii, zise Janine, privind-o pe mama sa cu răutate făţişă.

  — Poftim?

  — Principiul diminuării profitabilităţii. Încercam să-mi amintesc chestia asta acum câteva minute, şi tocmai mi-a venit în minte.

  Mama ei se uita chiorâş la ea acum, de parcă, în ciuda faptului că fiica sa se afla atât de aproape, Bea nu reuşea să-şi focalizeze privirea asupra ei.

  — Pe cuvântul meu, Janine. Tu n-ai pierdut doar nişte kilograme. Janine îi ignoră comentariul, revenind la scrutarea tribunei din faţă. Îi mai luă vreun minut până dădu cu ochii de el, pentru că se uita după un cuplu, iar când colo Miles părea să facă parte dintr-un grup de trei persoane, a treia fiind poliţistul Jimmy Minty, pentru care avea o aversiune deosebită. Adică cel pe care îl văzuse parcând peste drum de restaurant săptămâna trecută şi stând degeaba acolo. Jimmy Minty. Îl privi „dicându-se în picioare şi începând să spună ceva, dar apoi se lscâ multă zarvă înjur, iar Janine îşi dădu seama că jos pe teren cineva scăpase mingea din mână. Până când apucă să-i Vadă mai clar pe Miles şi pe Cindy Whiting, dacă într-adevăr ea era Janine trebuia să recunoască deja că ar fi trebuit să meargă la un control oftalmologie cât de curând, din moment Ce nu mai vedea nimic ca lumea poliţistul se făcuse nevăzut în mulţime. I se păruse ei sau nu cumva se luaseră la ceartă înainte ca deşteptul ăla de jos să scape mingea?

  — Sper că Miles n-a făcut nimic să-l calce pe nervi pe Minty, spuse mama ei, care părea să nu aibă nici o problemă cu vederea. E leit taică-său, iar William Minty era al dracului de alunecos şi meschin. De fapt, era singura persoană pe care eu şi tatăl tău am refuzat s-o servim la bar.

  Janine se uită din nou la mama ei, uimită să observe că se temea oarecum pentru Miles. Din fericire, nu era deloc greu să dea la o parte acea senzaţie. În fond, Miles Roby nu mai era treaba lui Janine, iar ea făcu un efort să nu se mai uite încă o dată spre locul unde stătea Miles şi femeia aia schilodită, care, dacă vederea n-o înşela cumva, se agăţase de braţul lui Miles. Îşi îndreptă atenţia asupra lui Silver Fox, care acum vorbea în faţa unui public format din trei muncitori şomeri de la fabrică, cărora le servea, probabil, dracu' ştie ce tâmpenie. Putea să-şi dea şi ea seama, căci el stătea cu braţele şi picioarele depărtate, aşa cum făcea întotdeauna atunci când povestea ceva, de parcă ar fi stat pe o puncte zguduită de valuri în largul mării. Da, Walt, şi nu Miles, devenea acum treaba ei numai dacă nu se răzgândea într-o al dracului de mare grabă, lucru pe care evident că n-avea de gând să-l facă, pentru simplul motiv că nu voia să-i dea mamei sale satisfacţia unui „Ţi-am zis eu”. O să se mărite cu Walt, nici vorbă de altceva, aşa cum ameninţase c-o să facă, chiar dacă era adevărat că el plănuise să păstreze secretul vârstei sale înaintate. Şi chiar dacă avea şi guşă.

  Şi totuşi, femeia aia Whifing din tribuna de vizavi. Acum că mama sa o identificase, Janine era sigură. Nu că Cindy ar mai fi fost o tânără. Arăta de parcă ar mai fi pus pe ea nişte kile, ceea ce în cazul ei chiar era un lucru bun. Ultima dată când o văzuse Janine, femeia arăta ca o persoană în ultimele zile de greva foa-: mei. Era cu putinţă, desigur, ca ei doi să iasă împreună, dar cu cât mai mult se gândea Janine la această posibilitate, cu atât mais mult începea să se teamă că asta era mai degrabă un fel de necaz în care Miles reuşise să se bage singur, iar ea nu se putea abţine să se întrebe cum. Ştia că femeia aia îl îngrozea pur şi simplu, că fusese îndrăgostită de el şi chiar încercase să se omoare din cauza asta, o idee care lui Janine întotdeauna i se păruse haioasă. Din punctul ei de vedere, căsătoria cu Miles era chestia care inspira adevăratele gânduri de auto-distrugere. Ratarea unei căsătorii cu el trebuia considerată de orice femeie în toate minţile drept un motiv excelent de a sărbători. Desigur, Cindy Whiting, după toate aparenţele, nu era o femeie în toate minţile şi de aceea îşi petrecuse aproape jumătate din viaţa de adult prin azile de nebuni. Ce dracu' l-o fi făcut pe Miles să decadă în halul ăsta? în fine, era un artist în materie de cădere în curse, bineînţeles, dar Janine tot ar fi vrut să ştie cum reuşise s-o facă de data asta. De fapt, simţea un impuls puternic de a-l suna după meci ca să-l întrebe. De când se despărţiseră, îşi dăduse seama că ceea ce îi lipsea cel mai mult erau detaliile neînsemnate, precum să-1 asculte pe Miles încercând să-i explice cum reuşise să se lase convins din nou să intre în ceva ce-şi jurase să nu mai facă niciodată. N-avea de gând să mai candideze vreodată pentru un post în consiliul de conducere a şcolii; apoi, după zece minute, se dădea bătut, fiindcă Otto Meyer îl rugase frumos. Ca şi cum asta ar fi fost o explicaţie valabilă. Ca şi cum n-ar fi putut să-şi dea seama dinainte că bineînţeles Oscar Dracu'-să-l-ia Meyer o să-l roage. De parcă Otto Meyer ar fi fost genul de persoană căreia nu i-ai fi putut spune nu, când, de fapt, lui toată lumea îi spunea nu, inclusiv corpul profesoral de la liceu, care se presupunea că ar fi trebuit să facă ce şi cum zicea el. Sau, uite, de exemplu, meciurile de baseball cu Asociaţia Veteranilor de Război din America. O terminase cu arbitrajul. N-avea să mai fie arbitru niciodată. Asta era ce zicea dimineaţa. Până după amiaza, după ce toţi antrenorii se adunau să se roage de el, cu veşnica scuză că aveau nevoie numai până găseau pe altcineva, Miles zicea că da şi se mai lega la cap încă un an. Da, sigur. Era un spectacol jalnic, în realitate, iar când Janine se hotărâse să divorţeze de el, adăugase pe lista lungă de chestii de nepierdut şi pe următoarea: uite-la-Miles-cum-se-lasă-fraierit-să-facă-chestii-pecare-nu-voia-să-le-facă-şi-s-a-jurat-că-n-o-să-le-facă. Iar la început chiar nu le făcuse. Dar în ultima vreme…

  Walt era cu totul altă mâncare de peşte, bineînţeles, nu era el genul care să traseze o linie prin nisip numai ca s-o şteargă cu piciorul după două minute, iar asta o atrăsese pe ea din prima. Însă se vedea nevoită să recunoască, acum, că problema era că Walt nu şi-ar fi asumat responsabilitatea nici de a face, nici de a nu face un lucru sau altul. Mai bine zis nimic. Secretul succesului său, după cum îi plăcea să-i amintească lui Janine, era să-şi păstreze libertatea de alegere. Erau momente când trebuia s-o ia la stânga, de exemplu, dar, dacă stătea să se gândească mai bine, Poate c-ar fi trebuit s-o ia mai bine la dreapta. Una dintre expresive sale preferate era: „Ştii şi tu, un bărbat deştept ar putea să…”, Pentru ca apoi să-i explice ce ar putea să facă un bărbat deştept. La început, Janine îşi închipuise că toate afirmaţiile alea aveau, în realitate, vreo legătură cu intenţiile lui. Cum ar fi să vândă casa Pe care o avea el şi să folosească banii ca să-i cumpere lui Miles Jumătatea lui de casă. Nimeni n-avea să obţină prea mult de pe urma acestui divorţ, dar Miles o încasa cel mai rău, aşa că se simţise al dracului de încurcată atunci când Walt se răzgândise dintr-odată în această privinţă. Găsise, pe tăcute, un chiriaş pentru casa lui, după care devenise destul de neclar în ce privea viitorul apropiat, mai ales când venea vorba despre bani. După ce se căsătoreau, banii de chirie aveau să intre în contul lui sau al ei? Miles, se temea ea, n-avea să vadă nici un sfanţ.

  De fapt, acum că stătea să se gândească mai bine, Walt nu-i spusese o iotă despre situaţia lui financiară în general, deşi nu încăpea îndoială că treaba asta avea să se schimbe, prin lege adică, imediat ce se căsătoreau. Janine era destul de curioasă câţi bani avea el, în realitate, iar unul dintre modurile în care îşi justifica faptul că îl fentau pe Miles era să-şi promită că se va asigura ca el să-şi primească partea corespunzătoare mai târziu, după ce ea va putea să semneze cecuri de pe contul comun cu Walt. Mai era şi sala de gimnastică, bineînţeles, iar acum chiria de pe casă, iar Janine rămăsese cu impresia că el mai deţinea vreo câteva proprietăţi pe undeva. Nu ştia exact unde se aflau, sau ce erau, de fapt. În ultima vreme, Walt tot vorbise despre deschiderea unui club de aerobic în Fairhaven, care, în ciuda faptului că era de două ori mai mare Empire Falls, se putea mândri cu numai două săli mici şi jigărite. Dar, pe de altă parte, el se mai gândise şi la extinderea afacerii cu sala din Empire Falls, dublând suprafaţa sectorului de fitness, acum că medicii de familie începuseră să-şi trimită pacienţii acolo pentru recuperare. Un bărbat deştept, îşi dădea Walt cu părerea, ar mai fi putut adăuga încă vreo două terenuri de tenis acoperite, din moment ce terenul pe care îl aveau acum era mai tot timpul ocupat. Dar în tot acel timp de când erau împreună, Silver Fox nu transformase niciuna dintre aceste idei măcar într-o posibilitate îndepărtată.

  Cugetările lui Janine fuseră întrerupte de apariţia fiicei sale, care reuşise să se strecoare neobservată pe rândul din spatele lor şi să se aşeze lângă bunica ei, care imediat o îmbrăţişa strâns, lucru pe care lui Janine nu i-l mai permitea de mult.

  — Cum îţi merge, Tick pui mic? o întrebă senin Bea.

  — O. K.

  Janine trebuia să recunoască pe loc că fiica sa arăta absolut radioasă în razele soarelui de octombrie. Biata fată tot n-avea încă un piept mai consistent sub hainele alea şi nici pic de şolduri, dar avea să capete, în timp, formele unui top model, nu încăpea nici o îndoială. Nu că ar fi meritat aşa ceva. Pe la începutul anului, când Janine îi sugerase să se apuce de nişte cursuri de modeling, Tick o luase peste picior, spunându-i că poate ar fi cazul, eventual după ce-şi revenea după lobotomie. Chestie care o scosese din sărite pe Janine, chiar înainte de a pricepe sensul cuvântului „lobotomie”.

  — Doar O. K.? o îngână Bea, de parcă şi ea ar fi băgat de seamă cât de frumoasă arăta nepoata ei în această zi.

  — Ei bine, desenul meu cu şarpele a fost ales pentru expoziţia de artă.

  Asta era o noutate pentru Janine, la fel ca şi faptul că făcuse un desen cu un şarpe. Ceea ce nu era însă o noutate era modul în care fiica sa se purta cu ea în public. La stânga lui Janine era un loc gol, cel pe care îl eliberase Walt, dar bineînţeles că Tick nici n-ar fi vrut să audă de aşa ceva. În primul rând, pentru că fusese atins de Walt, aşa că, din punctul de vedere al lui Tick, scaunul ăla era deja contaminat. Acasă nu mai folosea deja baia de sus, din acelaşi motiv. Aşa că prefera să se ducă tocmai până la subsol ca să-şi facă duş în baia întunecoasă şi nefinisată care fusese odinioară a camerei de recreere care era plină acum cu toate căcaturile pentru care Miles nu avusese loc în apartamentul de deasupra restaurantului. O grămadă de cărţi cumpărate la mâna a doua, mai ales, pentru care Walt o tot bătea la cap, spunându-i mereu cât de bine le-ar fi prins să poată folosi camera aia. Ar fi putut să instaleze acolo o bicicletă medicală şi poate şi un stepper, astfel încât ei ea, părea să spună, de fapt să poată face exerciţii în timp ce se uitau la televizor seara.

  Era şi aşa destul de nasol că Tick nu putea să-l înghită pe Walt, dar în ultima vreme nu voia să mai aibă de a face cu orice chestie pe care Waltpusese mâna, inclusiv Janine. De fiecare dată când se apropia prea mult de ea, Tick strâmba din nas şi-i spunea:

  — Câh. Miroşi a aftershave-ul lui.

  Bineînţeles că nu putea să miroasă a aftershave-ul lui Walt, nu atât de devreme dimineaţa, imediat după ce ieşea de la duş. Nu mai încăpea nici o îndoială, se îndreptau cu paşi repezi către o ciocnire serioasă, probabil chiar înainte de nuntă, la care Tick refuzase să fie domnişoară de onoare, chiar dacă Janine o rugase din tot sufletul.

  Ceea ce începea să înţeleagă puţin câte puţin Janine era că fiica sa se dovedea a fi un adversar nemaipomenit. Bineînţeles, pe taică-său îl învârtea pe degete asta era de aşteptat. Dar ceea ce o dădea gata pe Janine era Walt. Chiar dacă Tick arareori demonstra altceva decât dispreţ pentru el, făcea în aşa fel încât Walt îi lua apărarea în majoritatea certurilor.

  — Credeam că profesoarei ăleia nu-i plăcea şarpele tău, spunea Bea în acel moment. Încă o noutate pentru Janine.

  — Au adus nu ştiu ce profesor universitar din Fairhaven să se pronunţe asupra desenelor, explică Tick. El şi cu doamna Roderigue s-au luat la ceartă în parcare. Ne-a zis ea a doua zi că domnul Meyer nu face altceva decât să încerce să-i deschid-închid citatulsubmineze autoritatea. De parcă ar avea aşa ceva.

  — Ai provocat toată agitaţia asta doar desenând un şarpe?

  — Arta stârneşte polemici, bunico.

  — Pardon, zise Janine, aplecându-se în faţă ca să se poată uita direct în ochii fiicei sale. Cel puţin dă şi tu bună ziua, da? Nu sunt o persoană pe lângă care să treci pur şi simplu, fără să zici nimic.

  — Dar n-am trecut pur şi simplu, zise Tick. Tu nu erai atentă în momentul ăla.

  — Ei bine, uite că acuma sunt atentă şi tu tot nu m-ai salutat.

  — Spune-i şi tu maică-tii să-şi pună bluza de trening pe ea, zise Bea de alături. Spune-i că arată de parcă i-ar fi frig.

  — Să ştii că chiar arăţi de parcă ţi-ar fi frig, mamă.

  — Zi-i că i s-a făcut pielea de găină, îi sugeră Bea. Acum Janine se uită urât la mama ei.

  — Adu-mi aminte să te mai invit şi la următorul meci de fotbal.

  — Maică-ta e într-o dispoziţie de căcat, îi explică Bea lui Tick. Voia să mă sui eu până pe ultimul rând, pe picioarele astea care mă dor aşa de tare, iar eu n-am vrut.

  — E adevărat că sunt într-o dispoziţie de căcat, Beatrice. Şi e la fel de adevărat că nu e treaba ta să dai o mână de ajutor, dar lasă-mă să-ţi spun că nici tu nu eşti mai brează, aşa că nu te mai umfla în pene atâta.

  — E ofticată şi pentru că mi-am adus cu mine perniţa pentru hemoroizi ca să stau pe ea, adăugă Bea.

  Şi asta era adevărat. Ce fel de persoană ar avea tupeul să-şi fluture o asemenea suferinţă în văzul întregii lumi?

  — Mamă, n-ai decât să le arăţi celor de pe rândul din spate hemoroizii tăi de-a binelea. Nu ştii cât de mult mă interesează asta pe mine.

  — Mai că ar merita deranjul, numai că să văd ce faţă ai face, pufni Bea, care nu se lăsase păcălită nici măcar o secundă.

  Fiica ei tot nu-i dăduse bună ziua, bineînţeles, dar Janine se simţi dintr-odată năpădită nu de supărare, ci de tristeţe. Ochii i se umplură de lacrimi şi trebui să-şi întoarcă privirea înainte ca cineva să observe. În dimineaţa aceea, chiar înainte să plece cu Walt către primărie, venise poştaşul, mult mai devreme decât era normal pentru o zi de sâmbătă, probabil pentru ca omul să-şi termine şi el treaba şi să ajungă la meci, iar printre facturi şi fluturaşii ăia de rahat se afla un plic cu adresa scrisă de o mână sigură de adolescent: era pentru Christina Roby, trimis de undeva din Indiana. Nerăbdătoare pentru că Walt era iarăşi greu de urnit către primărie, Janine aruncase scrisoarea pe masa din hol şi uitase imediat de ea, deşi îşi adusese aminte după ce se întorseseră acasă. Acum îi ajungea să se uite puţin la Tick pentru a-şi da seama că, de fapt, conţinutul acelei scrisori era motivul pentru care fiica ei arăta atât de radioasă.

  Ceea ce o făcuse să izbucnească în lacrimi fusese tocmai acel moment în care îşi dăduse seama că Tick nu voia să împărtăşească niciuna dintre aceste crâmpeie din viaţă cu mama ei. La dracu', nici măcar n-ar fi ştiut despre existenţa acelui băiat dacă Miles nu l-ar fi pomenit, evident în ideea că ea ştia deja despre cine era vorba. De la despărţirea părinţilor săi, Tick se închisese în sine, îşi pierduse toată încrederea în ei şi nu mai făcea dovada nici unui gest de afecţiune exteriorizat. Ceea ce durea, bineînţeles, deşi Janine încerca să se asigure că fiica ei se va sătura de această postură melodramatică. La urma urmei, fetele, în adolescenţă, aveau nevoie de mamele lor. Cu toate acestea, până în momentul prezent, Tick nu dăduse nici un semn cum că ar fi vrut s-o lase mai moale. Până şi politeţea părea s-o coste mult efort, iar Janine bănuia că această amabilitate nu se datora decât unei promisiuni pe care trebuise să i-o facă tatălui său.

  Janine îşi şterse pe furiş ochii cu mâneca bluzei de trening pe care o^nea în poală şi apoi se gândi: asta e, la dracu' cu toate astea. Îşi câştigase ultima şansă de a fi fericită şi zău dacă nu avea de gând să se bucure pe cât posibil. Oricine n-ar fi fost de acord, ei bine, asta era, ghinion, iar aici o includea şi pe fiica sa, micuţa căcăcioasă. N-avea decât să-i dea înainte şi să-şi ţină secretele pentru sine. Să vadă dacă îi păsa cuiva. Pentru a demonstra că putea să se desprindă din această postură, Janine le întoarse spatele atât mamei, cât şi fiicei sale.

  Jos pe teren, jucătorii de la Fairhaven şi Empire Falls intrau în pas alergător în careu, după încheierea pauzei de la jumătatea partidei. Janine îşi dădu toată silinţa să pară interesată şi încrezătoare, dar nu se putea abţine să se gândească la faptul că, în curând, aceste majorete mlădioase, care acum făceau roata nestingherite, aveau să se mărite toate şi să facă copii cu exact aceşti băieţi sau cu alţii asemenea lor, dintr-un oraş învecinat sau altul. Şi cât de repede va cădea jugul vieţii şi peste băieţii ăştia. Mai întâi panica aceea stârnită de gândul că vor trebui să treacă singuri prin toate, apoi căsătoria grăbită pentru a evita acea soartă vitregă, apoi ratele neîncetate la casă şi maşină, notele de plată pentru medici şi aşa mai departe. Plăcerea pe care le-o dădea acum acest sport avea să se transforme în altceva, cu timpul. Vor ajunge să graviteze înjurai unor baruri precum cel al mamei sale pentru a scăpa de aceleaşi fete, iar după aceea vor veni copiii pe care nici ei şi nici nevestele lor nu-i vor putea împiedica să apară. Vor sta în faţa ecranului mare al barului ca să vadă meciurile pe canalul de sport, înghiţind o grămadă de bere, iar pentru 0 vreme vor vorbi despre cum ar fi să joace din nou, dar atunci când vor juca din nou se vor accidenta, iar nu după mult timp, aceste accidentări se vor transforma în boli, şi cu asta basta. Slujbele lor, căsniciile lor, copiii lor, vieţile lor totul o interminabilă durere de cap. O dată pe an, când se vor simţi plini de energie, îşi vor vopsi feţele, se vor înghesui într-una dintre dubitele nevestelor lor, se vor îndrepta spre sud, chiar dacă asta îi costa destul de mult, pentru a asista la un meci, asta dacă nu cumva şi echipa se muta mai la sud, pe urmele slujbelor mai bune. După joc, pe jumătate beţi, se vor îndrepta iarăşi spre casă, pentru că niciunul nu va avea bani să rămână peste noapte. Acasă în Empire Falls, dacă mai exista un asemenea loc.

  În scurta lor absenţă, câteva dintre nevestele cele mai aventuroase sau disperate se va folosi de ocazie pentru a angaja o baby sitter şi pentru a cunoaşte apoi vreun alt bărbat cu minte de băiat, vreo sugativă permanentă de whisky, pentru că majoritatea o frecau pe la Lamplighter, visând la toate rutele şi cărările încă nestrăbătute, numai pentru a-şi da seama că şi alea erau aceleaşi drumuri asfaltate cu două benzi amărâte pe care umblaseră până atunci, doar o prelungire necunoscută a celor cunoscute, care oricum conduceau la cam acelaşi destin.

  Janine se aşezase lângă propriul ei destin, bineînţeles, numai că acel destin stătea cocoţat pe un căcat de perniţă pentru hemoroizi.

  — Of, lasă fata în pace, Walt, o auzi pe maică-sa spunând, iar atunci văzu printre lacrimi că viitorul ei soţ se întorsese, cu siguranţă strecurându-se pe rândul din spatele lor la fel ca şi Tick. Se părea că-i dăduse fiicei sale vitrege un pupic în creştetul capului, fiind recompensat cu împingerea înapoi obişnuită.

  — Ce te face pe tine să crezi că o fată frumuşică de cincisprezece ani vrea să fie pupată în public de un porc libidinos ca tine? se răţoi Bea la el imediat.

  — Pentru că sunt un porc libidinos chipeş, spuse Walt, a cărui bună părere de sine ca bărbat atrăgător nu putea fi năruită chiar aşa, cu una, cu două. Totuşi, după vreun minut, începu să nu-i miroasă a bine şi înainta pe rând pentru a se aşeza la capătul băncii, alături de cineva a cărui întreagă lume se năruise dintr-odată, de-a binelea. Dacă nu cumva se înşela, femeia de lângă el aveai ochii în lacrimi, pe care încerca să le ascundă trăgându-şi pe ea bluza de trening, peste cap. Singurul lucru de făcut era s-o înve-j selească, aşa că începu să fredoneze un cântec de-al lui Perryi Como numai bun pentru asemenea ocazii:

  — Cum ne mai bucuram/Ori de câte ori echipa noastră I Băga câte un gol ciripea Walt, dându-i ghionturi, în speranţa] idioată c-o s-o facă să cânte împreună cu el.

  Minunat, îşi spuse Janine. În sfârşit înţelesese şi ea fixaţia viitorului ei soţ cu Perry Como, care n-avea nimic de-a face cu| farmecul, sex appeal-ul sau şiretenia cântăreţului. Tâmpitul ăla| era pur şi simplu contemporanul lui Walt.

  — Ştii ce mi-ar plăcea? zise fără să se uite măcar la el. Mi-aff plăcea să mă lăsaţi toţi dracului în pace.

  — Timpul nu poate şterge/Amintirea, continuă Walt, fără să-i ia în serios cuvintele, suspinele alea idioate. Amintirea acestor momente magice/Pline de iubire.

  Asta era chestia cea mai tristă, îşi spuse Janine, acum scufundată cu totul în sentimentul de milă faţă de sine. Nu-i venea în minte nici măcar un singur moment magic plin de dragoste din toată viaţa ei de căcat, aşa că uite-o acum, încercând din toate puterile să nege acest adevăr şi simţind că se apropie de culmile disperării.

  Se uită la meciul din teren când cei de la Fairhaven repuseră mingea în joc, dar aceasta fu interceptată de un jucător de la Empire Falls, care o prinse strâns în braţe şi o luă la fugă către careul advers. Când reuşi să treacă nestingherit de prima serie de jucători sosiţi să-l placheze, iar terenul începu să i se deschidă înaintea ochilor, toată lumea din tribune se ridică să vadă dacă reuşea să parcurgă toată distanţa aia, adică toată lumea în afară de Janine, care fără să se uite ştia că băiatul n-o să reuşească, şi care, stând încă jos, simţea tulburarea mulţimii care bătea din picioare şi urla în rândurile din spatele ei. Janine înţelese cum era cu picioarele care o dureau pe maică-sa şi de ce Bea nu vrusese să se caţăre tocmai până pe ultimul rând, aşa cum îi ceruse fiică-sa. Dar, ce naiba, Janine sperase să aibă parte de un loc mai bun şi mai sus decât ăsta.

  CAPITOLUL 17

  JIMMY MINTY îşi parcă maşina de poliţie peste drum de Empire Grill, unde Miles nu putea să facă altceva decât s-o vadă când avea să se întoarcă. Stătuse acolo o bună bucată de vreme, cumpănind toată povestea cu Miles Roby, dar dintr-un motiv sau altul, gândurile îi zburaseră la Billy Barnes, pe care nu-l mai văzuse de ani de zile. N-avea nici cea mai vagă idee de ce trebuia să-i vină în cap Billy, tocmai într-o zi ca asta, din moment ce pe Roby avea el chef să-l snopească în bătaie până îl lăsa lat. La cât de multe ştia Jimmy acum, Billy ar fi putut foarte bine să fie deja mort. Pentru că hochei profesionist nu juca, asta era sigur. Jimmy încă mai urmărea cu atenţie meciurile din Liga Naţională de Hochei, aşa că ştia că fostul său amic nu ajunsese niciodată atât de departe, deşi toată lumea din Dexter County s-ar fi jurat că o să ajungă mare hocheist. Bineînţeles, dacă ar fi ajuns, Billy tot ar fi fost dat la o parte de alţii până acuma. Şi atunci de ce oare Jimmy se mai aştepta să-l vadă intrând pe gheaţă într-o bună seară?

  Deci ce dracu' ajunsese să facă băiatul care nu rata o lovitură? Jimmy Minty nu se putea abţine să se întrebe asta. Ce puteai să faci când nu erai bun decât la un singur lucru, iar după aia se dovedea că nici la ăla nu erai aşa de bun pe cât credeai? Păi, dacă erai deştept, ai fi făcut ce făcuse şi Billy Barnes. Dispăreai în ceaţă. De ce să mai stai într-un loc unde tot ce-şi amintea lumea era că nu reuşiseşi nimic? Cum de se putuse aşa ceva, asta voia să ştie toată lumea aia, şi cine ar fi putut să se supere? Jimmy îşi dădu seama că nu l-ar fi deranjat să-l întrebe pe Billy Barnes în faţă. Da, bineînţeles, lumea de aici nu l-ar întreba niciodată, dar întrebarea s-ar citi pe fiecare chip, la urma urmei. După ce spuneai la revedere şi te întorceai cu spatele să pleci, ţi-i şi închipuiai aplecându-se şi spunându-i ceva copilului de alături şi evident că ştiai ce-i spuneau. Tipul ăla de acolo? Ăla era Billy Barnes. Cel mai bun din părţile locului care se urcase vreodată pe patine de hochei. Nu rata nimic. Numai că, până la urmă, ratase.

  — Ambiţia, îl auzea Jimmy pe taică-său spunând, te va face praf de fiecare dată.

  William Minty murise de ani de zile, dar lecţiile lui de viaţă erau încă vii în mintea lui Jimmy. Căci singurul său fiu, care acum se uita cum se umplea parcarea şi strada de lângă restaurantul Empire Grill, şi le reproducea în cap aproape cuvânt cu cuvânt.

  — Deştepţii ăştia cred că au totul aranjat, spunea bătrânul de pe fotoliul jerpelit pe care se aşeza în fiecare seară. Tatăl său era întotdeauna serios şi tăcut în timpul cinei, dar o dată, în camera de zi, când se uita la televizor la Walter Cronkite, devenise mai vorbăreţ. Jimmy bănuia, din felul în care tatăl său dădea aprobator din cap, că Cronkite era unul dintre deştepţii care credeau că aveau totul aranjat.

  — Adică ce au aranjat? spusese el dintr-odată, găsind curajul s-o facă.

  Tatăl său se uitase la el cu un soi de curiozitate, de parcă n-ar fi putut să priceapă cum de o odraslă de-a sa putea să fie atât de tâmpită. Dăduse iarăşi din cap, privind la televizor.

  — Toate astea, explică Walter, apoi se uită la Cronkite cu o privire fixă şi chiorâşă. La şcoală pun pariu că ţi se spune că trăim într-o ţară liberă.

  Jimmy nu putea nega că auzise această opinie exprimată cu nenumărate ocazii.

  — Da, mă rog, tu să nu pui botul. Au totul aranjat, crede-mă, şi s-au gândit la fiecare detaliu. Cu cine o să-ţi spună să te însori. Unde o să locuieşti cu nevastă-ta. Cât de scumpă o să fie chiria. Câţi bani o să câştigi. Cine o să moară în război. Toate astea. Crezi că tu ai vreun cuvânt de spus aici? Ia mai gândeşte-te.

  Jimmy îşi spusese că toate aranjamentele astea trebuiau să fie al dracului de complicate. Ar fi nevoie de al dracului de multă organizare şi nu putea să fie prea uşor nici să faci lucrurile să meargă. Ar trebui să te bazezi pe aceeaşi oameni despre care taică-său spunea că nu erau în stare să-ţi trimită banii de şomaj la timp. Îi împărtăşise aceste cugetări tatălui său.

  — Da? Ei bine, nu-ţi face tu griji, îl asigurase tatăl său de îndată. Dacă nu mă crezi, ia uită-te aici la ştie-toate ăsta care îţi spune cum o să fie în fiecare seară pentru următorii douăzeci de ani şi pe urmă gândeşte-te şi tu dacă n-au totul aranjat deja.

  Din camera de zi, de unde unde stătea, Jimmy vedea casa familiei Roby dincolo de garaj. Aproape în fiecare seară, mama lui Miles trecea prin dreptul ferestrei de la camera de zi, uneori °prindu-se să tragă perdelele. La vârsta de nouă ani, lui Jimmy i se părea că doamna Roby era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, incluzând aici şi fetele, şi se întreba cum ar fi să locuieşti în aceeaşi casă cu ea. Îşi spunea că poate ar fi fost puţin Weriţ dacă doamna Roby ar fi fost mama ta, dar nu-şi putea închipui c-ar renunţa vreodată la atracţia pentru ea, indiferent a cui mamă ar fi fost. Pe deasupra, îl prinsese şi pe taică-său uitându-se de la fereastră peste drum. Jimmy făcuse chiar şi greşeala de a-i spune lui Miles cât de norocos era să aibă o asemenea mamă, numai pentru sine, aproape tot timpul^din moment ce domnul Roby stătea plecat atât de mult de acasă. Îi mai întrebase pe Miles dacă o văzuse vreodată pe maică-sa în pielea goală, trăgând speranţă că o să fie răsplătit cu o descriere, dar Miles nu mai vorbi cu el vreme de o săptămână întreagă, până când fusese să-i ceară iertare, lucru pe care Jimmy se grăbise să-l facă, pentru că îi era teamă că Miles îi va spune maică-sii ce băiat neruşinat era el.

  Aşa că Jimmy se gândise la ceea ce îi spunea tatăl lui despre Walter Cronkite şi ceilalţi care aveau totul aranjat şi sperase că tatăl său se înşela. Nu-i plăcea ideea aia că altcineva îi va spune cu cine să se însoare. Asta era o alegere pe care spera s-o facă de unul singur şi avea de gând să ia de nevastă o fată care să semene cât mai mult cu doamna Roby. Sau poate chiar pe doamna Roby mai târziu, când se făcea destul de mare, dacă soţul ei ar fi murit până atunci sau ar fi dispărut de-a binelea.

  — Nimeni nu poate să aibă totul aranjat, îndrăznise Jimmy să-şi dea cu părerea.

  — Nu? replicase tatăl său, uitându-se cu mare atenţie la Cronkite, astfel încât celălalt bărbat să nu-şi poată face mendrele cu el, apoi continuă: în fine, poate nu chiar totul. Dar au pus deja laba pe chestiile mai importante, de asta poţi să fii sigur. Şi nici să nu te îndoieşti vreodată de ce-ţi zic.

  Pe scurt, filosofia tatălui său presupunea că, faţă de oamenii ăştia, trebuia să te porţi ca şi cum ai fi fost un om fără pic de am biţie. Să nu atragi atenţia asupra ta, ăsta era sfatul lui. Să ţii ochii bine deschişi ca să nu-ţi scape nici o ocazie, dar nici să nu devii lacom. Să furi câte puţin. Să te asiguri că, dacă eşti prins, nu eşti prins cu prea multe. Să-ţi aduci aminte de „principiul bătăii la cap”, după cum îi spunea el: N-o să te bată la cap pentru lucruri minore” aşa îşi explica taică-său propriile hoţii. Au apărut că teva bucăţi de muşchi file de vânat la tine în cămară? Cine o să te bată la cap pentru atâta lucru? Două-trei frigidere pline de carne de căprioară furată? Asta era deja prea mult. De fapt, principiul bătăii la cap se putea aplica pentru a măsura riscurile ori cărei situaţii. S-a întâmplat să dai peste o cheie care descuie uşa de la cămara cuiva? Norocul tău. Salţi şi tu din când în când câte o sticlă de tărie ieftină? Cine o să te bată la cap pentru asta? E mult mai probabil ca nici măcar să nu se numere sticlele de tărie ieftină, sau dacă le numără şi lipseşte una, o să spună că or fi greşit la numărătoare. Băutura de marcă şi lăzile întregi le numărau, bineînţeles. La alea erau mai atenţi. Mai bine să furi sticla mai ieftină. Ai găsit cheia, o păstrezi. Nu spui la nimeni. Dacă nu te lăcomeşti, cheia o să-ţi fie în continuare de folos. Dacă te întreci cu gluma şi şterpeleşti prea mult, or să schimbe încuietoarea de la uşă, iar tu n-o să mai ai nici o cheie. Cheile erau unul dintre marile hobby-uri ale lui William Minty. Le făcea de unul singur în pivniţă, cu ajutorul unui dispozitiv pe care îl luase aproape gratis când o firmă dăduse faliment.

  Jimmy luă poziţie de drepţi când un Volvo vechi trase pe dreapta lângă maşina sa de patrulare şi începu manevrele de parcare paralelă în locul liber din spate. Privi cum şoferul se dădea jos, ocolea maşina şi deschidea portiera ca să iasă femeia de pe scaunul din dreapta. Ea era îmbrăcată frumos, deşi nu prea aveai la ce să te uiţi. El purta o pereche de pantaloni kaki şi o haină sport din tweed, peste o cămaşă albastru deschis cu gulerul răsfrânt şi ducea în mână o pungă de hârtie maro cu ceva în ea. Lui Jimmy Minty, tipul îi pică prost din prima, probabil chiar dinainte să se dea jos din maşină. Nu prea multă lume s-ar fi apucat să facă o parcare paralelă lângă o maşină de poliţie. Oricine ar fi fost cretinul ăsta un profesor universitar, după cum arăta era al dracului de sigur pe sine. Cretinul şi urâţica lui traversară Empire Avenue fără să-i arunce nici măcar o singură privire lui Jimmy, iar când se făcură nevăzuţi în spatele uşii de la Empire Grill, Jimmy se întoarse să arunce un ochi la eticheta de revizie tehnică lipită pe parbriz. Din păcate, nu expirase încă.

  Ceasul său arăta şase şi jumătate. Jimmy se gândi că Roby ar fi trebuit să-şi facă apariţia la restaurant deja. Nu dura atât de mult timp să treacă Podul de Fier, s-o lase pe Cindy la reşedinţa Whiting şi să se întoarcă. Numai să nu fi reuşit cumva bătrânu' Miles să se lase poftit înăuntru. Deşi această posibilitate nu era chiar aşa de plăcută, Jimmy nu-şi putu reţine zâmbetul. Doamna Whiting era la Boston, după cum se întâmplase să afle şi el, aşa că poate Miles şi cu fiică-sa trecuseră la acţiune pe canapea chiar în momentul ăsta, Roby repezindu-se la ea. La experienţa asta avea dreptul.

  O camionetă claxona în timp ce dispărea după colţ, pe Empire Avenue. Patru copii de liceu stătea înghesuiţi în cabină imposibil ca mai mult de doi dintre ei să aibă centura pusă şi încă trei stăteau în picioare în compartimentul deschis din spate, iar cel mai înalt dintre ei apăsa din greu pe unul dintre acele claxoane lungi, de plastic. Şoferul, dând cu ochii de maşina de politie în ultimul moment, puse dintr-odată piciorul pe frână, astfel încât băieţii din spate se agăţară repede de ce nimeriră, iar claxonul zbură din maşină şi se rostogoli pe asfalt în urma lor, ajungând sub maşina lui Jimmy. Poliţistul se gândi s-o ia după ei şi s”-i ţină o ditamai morala tâmpitului ăla de şofer, poate chiar şi să-i dea o amendă, însă după aceea se răzgândi. Erau doar nişte PuŞtani, umflaţi niţel în pene după marea partidă de fotbal. Trăseseră o sperietură de zile mari când îl văzuseră şi pe deasupra îşi mai şi pierduseră claxonul. Acum probabil că mergeau mai încet, cel puţin încă o vreme. În plus, dacă o lua după ei, îşi pierdea cu siguranţă locul de parcare.

  Venită parcă să-i confirme această temere, o altă maşi trase pe dreapta înainte de intrarea în curbă, pe partea cealaltă străzii, iar dinăuntru ieşi un alt bărbat îmbrăcat în haină d tweed. De ce dracu' trebuiau să se îmbrace ca în uniformă profesorii ăştia universitari? Femeia care îl însoţea pe bărbatul acesta era bucăţică ruptă din prima; dacă s-ar fi făcut un concurs pentru, cea mai ştearsă femeie, astea două ar intra la balotaj pentru locul şapte, asta dacă nu exista şi o probă de defilare în costume de baie, caz în care ar fi intrat la balotaj pentru locul nouă. Tatăl său avusese dreptate în această privinţă, la urma urmei. Nu puteai săi te căsătoreşti cu cine voiai tu. Te însurai cu cea mai bună dintre! alea care mai rămăseseră. Tweed se cupla cu tweed, flanela cu flanelă. Iar dacă ambiţia te dădea sau nu peste cap de fiecardj dată, Jimmy avea şi el îndoielile sale.

  Profesori universitari. Poate că de-astaâşi adusese aminte de Billy Barnes. După terminarea liceului, Billy se dusese la Unw versitatea din Mâine, cu o bursă pentru rezultatele sale la hochei! Se băgase într-o gaşcă de studenţi de acolo şi îl invitase pa Jimmy într-un sfârşit de săptămână la o petrecere, ca să vadă şi el cu ochii lui câte bunătăţi pierdea stând în Empire Falls. Iar petrecerea aia se dovedise o chestie dată dracului rău de tot, cârd era în toi când Jimmy Minty îşi făcuse apariţia. De fapt, el sosisej în acea seară, ceva mai devreme, dar se plimbase cu maşina aiut' rea, încercând să-şi adune curajul să bată la uşa casei unde se ţii nea petrecerea. De fapt, terminase deja şase cutii de bere până când, într-un sfârşit, îşi zise că n-avea nimic de pierdut. Când, în cele din urmă, sună la uşă, în prag apăru un tip masiv, care ţinea cu mâna stângă o puştoaică de şaişpe ani, în timp ce pe umărul său drept stătea agăţată o fată cam leşinată, cu fundul gol şi cu părul ei negru şi lung atârnându-i în jos, aproape până la nivelul genunchilor uriaşului, cu blugii şi chiloţeii strânşi în jurul gleznelor. Jimmy, încercând să se prefacă atunci că priveliştea respectivă nu era deloc neobişnuită pentru el, spuse că era un prieten de-al lui Billy Barnes, iar atunci uriaşul îi spusese:

  — De parcă m-ar durea pe mine-n cur. La-ţi şi tu o bere. Vrei să bagi şi tu nasul?

  — Poftim? izbucnise Jimmy, simţindu-se enervat şi bulversat.

  — Un dolar priza, îi explică uriaşul, iar fix atunci apăru încă un tip care îndesă o bancnotă mototolită de un dolar în buzunarul de la cămaşă al primului, iar Jimmy observă că buzunarul ăla era deja plin. Tipul cel nou îi ceru lui Jimmy să se dea la o parte din drumul său, apoi apucă şi ridică gleznele fetei, astfel încât genunchii ei să i se sprijine lui pe umeri. Apoi se aplecă în faţă, trăgând adânc aer în piept.

  — Asta zise el când termină şi dădu drumul picioarelor fetei asta e o pizdă dulce ca mierea.

  — Aşa deci, îi spuse uriaşul lui Jimmy Minty, care rămăsese încremenit. Vrei să tragi şi tu un praf sau ai de gând doar să stai acolo şi să beleşti ochii?

  — Eu îl căutam pe Billy Barnes, îi reaminti Jimmy Minty. Tipul dădu din cap în felul molcom-înţelegător al beţivilor.

  — O pizdă aşa perfectă şi tu-l cauţi pe Billy Barnes. Uriaşul ridică din umeri:

  — Fiecare cu-ale lui.

  Ei bine, era o petrecere cam dezlănţuită. Jimmy bău o bere dintr-un butoiaş care stătea alături de altele două, identice, întrebându-se dacă asta era tot ce i se permitea, din moment ce nu făcea parte din gaşcă. Era greu de crezut că ar fi primit mai mult decât o berică moca doar pentru că-i pomenise numele lui Billy Barnes, dar se părea că se înşela. Când se îndreptă din nou către cele trei butoiaşe, un tip scoase cepul de la unul dintre ele, fără să se uite măcar la Jimmy, de parcă ar fi conştientizat doar apropierea paharului gol şi nu a persoanei care ţinea paharul în mână. Berea curse uşor prin gaură, în timp ce băiatul ăla nu se mai oprea din vorbit cu o fată (de data asta, una îmbrăcată complet), fără a simţi nevoia de a se uita la paharul lui Jimmy. Când el le întrerupse discuţia ca să-i întrebe dacă îl văzuseră pe Billy Barnes, tipul se încruntase la el:

  — Pe cine?

  Când se trezi în dimineaţa următoare, pe Jimmy îl durea atât de tare capul încât o bună bucată de vreme rămase întins, neîndrăznind să deschidă ochii măcar. Îşi dădea cumva seama că petrecuse o noapte mai agitată, azvârlit dintr-un coşmar într-altul. Când, într-un final, deschise ochii, se afla într-o cameră ciudată. Nu reuşea să se uite decât în tavan, căci până şi cea mai mică mişcare era imediat urmată de valuri succesive de greaţă şi de durere. Totuşi, era linişte înjurai lui, iar de aici trase concluzia că era şi singur. Uşurat, închise ochii şi probabil că adormi la loc, cel puţin un timp, pentru că atunci când îi deschise iar, durerea de cap, deşi încă destul de scârboasă, nu mai păru la fel de acută.

  Ceea ce îl îngrijora pe el era că proprietarul camerei, oricine ar fi fost el, probabil că trebuia să apară în orice moment şi să-1 întrebe pe Jimmy ce căuta acolo. Nici n-avea de unde să ştie cine era Jimmy decât dacă asta se întâmpla să fie camera lui Billy Barnes, şi care erau şansele să fie aşa? Nu-şi mai amintea mare lucru din ce făcuse toată noaptea, dar îşi aducea aminte că întrebase pe toată lumea de vechiul său prieten, rămânând cu impresia că Billy nu era din cale afară de admirat de amicii ăştia ai lui. Nu că asta l-ar fi uimit aşa de tare, din moment ce Billy n-avusese prea mulţi prieteni nici în liceu, poate doar cu excepţia băieţilor din echipa de hochei, ceea ce se datora faptului că putea să evite cam pe oricine din Dexter County.

  În orice caz, dacă ăsta nu era patul lui Billy, Jimmy îşi zise că trebuia să-l elibereze cât mai repede, aşa că îşi închise ochii încă o dată, numără până la trei, se ridică şi îşi trânti picioarele pe podea. Apoi închise din nou ochii şi aşteptă ca valurile ucigătoare de durere să se domolească, iar când se linişti, văzu imediat două lucruri în lumina dimineţii. În primul rând, că era în pielea goală, chestie care îi aduse aminte de fata cu fundul gol pentru care toată lumea plătise ca s-o miroasă, iar într-un moment de fulgerătoare intuiţie se întrebă dacă nu cumva se întâmplase şi cu el ceva asemănător după ce căzuse lat. Nu cumva fusese adus în dormitorul; ăsta, dezbrăcat la pielea goală şi apoi oferit pe post de specimen) masculin petrecăreţelor mai curioase din fire? Fără îndoială căi] şi-ar fi vomitat toate maţele în momentul acela dacă n-ar fi băgat de seamă al doilea lucru, care îi înlocui scârba cu teama. CearşafuH jegos pe care dormise era împroşcat cu o chestie rozalie până sua pe pernă, iar la o privire mai atentă îşi dădu seama că umezeala aia lipicioasă era tocmai ceea ce se temuse de la bun început -4 sânge – aşa că sări repede în picioare şi se dădu înapoi până se lipi cu spatele de perete. Mişcarea asta îi produse un nou val dej durere explozivă în moalele capului, o durere atât de intensă încai se lăsă să alunece de-a lungul peretelui până ajunse să stea cu fun-fl dul pe podea, unde rămase, de altfel, cu picioarele lipite de piepU cu mâinile încolăcite în jurul gleznelor şi cu fruntea rezemată dea genunchi. După care închise din nou ochii şi începu să se gân-J dească la binecuvântarea întunericului, la cât de uimitor reuşea să contragă întreaga lume.

  Auzi o lovitura uşoară în geamul din dreapta al maşinii sale de poliţie, iar când îşi ridică privirea, Zackâşi făcuse aparH ţia de partea cealaltă a portierei. Jimmy deschise geamul şi rânl la el. O, Doamne, cât de mare se făcuse băiatul ăsta!

  Îi întinse mâna:

  — Nemaipomenit joc, fiule!

  Urmă o strângere de mână incomodă.

  — Mare păcat că am intrat în criză de timp şi meciul s-a terminat prea repede, spuse Minty junior. Îşi reveniseră în repriza a doua, reuşind să egaleze scorul cu un gol în ultimul sfert de orâJ

  — Ar fi trebuit să înscriem din nou dacă am mai fi pus dracului mâna pe mingea aia, adăugă Zack.

  — Asta-i sigur, încuviinţă Jimmy. Şi nici nu te mai marcau ăia pe teren.

  — Ba să ştii că da, spuse mândru băiatul.

  — Şi acuma încotro?

  Pe partea cealaltă a străzii, Camaro-ul lui Jimmy Minty stătea cu motorul pornit, parcat fix alături de maşina celui de-al doilea profesor universitar, iar în spatele Camaro-ului se afla camioneta care dispăruse în scrâşnete de frână după colţ, ceva mai devreme. Acum nu mai era nimeni în compartimentul deschis din spate, ci numai trei băieţi în cabină. Numai aşa, să lase impresia asta, evident. Ceilalţi puştani probabil că aşteptau pe undeva după colţ, de unde aveau să fie pescuiţi pe drum.

  — Ne gândeam să dăm o raită prin Fairhaven şi să halim o pizza.

  — Să ştii că avem pizza şi aici, în Empire Falls.

  — Ştiu, zise Zack. Dar pot să mă duc?

  — Presupun că da. Cine mai merge cu tine?

  Jimmy aruncă un ochi împrejur pentru a vedea cine se mai afla în maşină, dar geamurile nu erau deschise, iar prin sticla fumurie nu se zărea nimic înăuntru.

  — Justin. Tick Roby. O fată pe care-p cheamă Candy Burke. Tatăl său dădu din cap, aşteptând. În maşină se aflau patru persoane. Atâta lucru putea vedea şi el, chiar şi prin geamurile alea fumurii.

  — Asta înseamnă trei, spuse el.

  Fiul său nu părea prea dispus să dezvăluie identitatea ultimului pasager.

  — Un tip pe care-l cheamă John.

  — John şi mai cum?

  — Cred că Voss.

  Jimmy dădu din cap, încercând să-şi aducă aminte orice ştia despre numele ăla. Puştiul fusese prins furând dintr-un supermarket prin luna iulie. Jimmy îl lăsase să scape doar cu o mustrare. Nu merita deranjul. Ciudat puştan, îşi aminti el. Nu părea deloc genul cu care ar fi crezut că putea să umble fiul lui.

  — Dacă eşti prins vreodată furând din magazine, o să-ţi rup curu' în bătaie, m-auzi?

  — N-o să fur din magazine, promise băiatul, pe un ton obscur.

  — Să ştii că încă mai pot să te croiesc.

  — Poate. Acum băiatul rânjea la el.

  ~ Poate, pe dracu', rânji şi Jimmy, la rândul lui. Oi putea tu sa dai Cu mine de pământ, dar eu n-aş fi ca tipul ăla pe care l-ai caftit azi. Eu m-aş ridica din nou în picioare.

  — Ştiu şi eu c-aşa ai face, tată.

  — Ai destui bani la tine?

  — Da.

  Jimmy Minty dădu din cap, apoi îi întinse, oricum, o bancnotă de douăzeci de dolari.

  — Ia de-aici. Poţi să mi-i dai înapoi dup-aia dacă nu-ţi trebe. Ar fi pentru prima dată. Nu că l-ar fi deranjat, în nici un caz.

  Jimmy nu voia ca vreunul dintre copiii săi să ducă lipsă de ceva, aşa cum i se întâmplase lui când era la vârsta lor. Îi lua o zi întreagă să smulgă nişte amărâţi de cinci cenţi de la taică-său.

  — Tu să ai grijă să nu intri-n bucluc. Nu e o noapte prea potrivită să te duci în Fairhaven, tocmai după meci. Să ştii că dacă te bagă după gratii pentru c-ai sărit la bătaie, eu te las acolo.

  — O să ţin cont.

  — Aşa să faci.

  — Acuma plec, bine?

  — Cum te mai înţelegi cu fata lui Roby?

  — Of, e aceeaşi pizdă proastă dintotdeauna, se preface că nu-i place de mine.

  Jimmy se gândi să-i spună fiului său să aibă grijă cum vorbeşte, apoi se răzgândi. Şi el folosise cuvântul ăla, atunci când se referea la mama băiatului, care chiar era aşa şi care merita să fie numită aşa. După cum meritau, de fapt, toate, dacă stăteai bine să te gândeşti.

  — Deh, n-ar putea să fie fiica Iu' tac' su dacă n-ar umbla atâta cu nasul pe sus. Sfatul meu e să nu înghiţi prea multe.

  El unul se cam săturase de câte trebuise să înghită, în realitate.

  — N-o să vin târziu.

  — Dacă faci praf Camaro-ul ăla, vezi că n-o să stau nici în ruptu' capului s-aud a cui a fost vina, zise Jimmy, simţind nevoia să mai strecoare o ultimă avertizare.

  — Putem să facem schimb, dacă asta te îngrijorează, zise fiu-său, şmecher dat dracu'.

  — Hai du-te odată, înainte să-ţi trântesc o amendă că ţi-ai parcat maşina blocându-l pe deşteptul de alături.

  Zack dădu din cap. Totuşi, înainte să treacă strada, dădu ocol maşinii de poliţie şi scoase claxonul din şanţ, apoi o luă la fugă şi i-l întinse şoferului de la volanul camionetei.

  Cea dintâi explicaţie posibilă pentru sângele din pat, se gândise el cât timp stătuse acolo cu ochii strâns închişi, era că încă nu se trezise din vis. La urma urmei, toată noaptea se zvârcolise din cauza unui coşmar îngrozitor, din care acum îi fulgerau prin minte fragmente separate. Ceea ce i se întâmpla probabil că era doar ultima parte din coşmarul ăla. Când o să deschidă din nou ochii, o să se afle înapoi în pat, poate chiar în patul său de acasă, mahmur, dar viu şi nevătămat. Numai că, atunci când puse în practică această teorie, se regăsi stând lipit de perete, în camera de cămin a unui necunoscut. Singura diferenţă era că începuse să se smiorcăie. Era limpede, ceva îngrozitor se întâmplase acolo în cursul acelei nopţi, iar din moment ce el era în viaţă şi avea în faţă consecinţele, era de la sine înţeles că orice s-ar fi făcut acolo, nu i se făcuse lui deşi acum observa pe pielea sa, pe ici pe colo, mici pete întărite de sânge – ci mai degrabă o făcuse el. Vreme îndelungată, probabil de pe la vârsta de cincisprezece sau şaisprezece ani, îşi acordase plăcerea de a se pierde în fantezii întunecate şi violente înainte să se culce noaptea, iar acum se gândea că poate se împlinise una dintre ele. Poate că o convinsese cumva pe vreo gagică să meargă cu el în dormitor noaptea trecută, iar apoi aia îl scosese din sărite şi el o omorâse. Îşi aminti ca prin ceaţă că încercase, de fapt, să convingă vreo câteva fete să se culce cu el noaptea trecută. Din câte reuşea să-şi aducă aminte, nici măcar una dintre ele nu păruse tentată de idee, dar totuşi, una trebuie să fi fost de acord. Simţi din nou că îi venea să-şi verse tot stomacul.

  În ciuda caracterului mai mult decât plauzibil al acestui scenariu, Jimmy Minty îşi găsi alinare în faptul că nu existau nici un fel de probe concrete. Dacă ar fi omorât vreo fată, unde era cadavrul? Se trânti în patru labe şi se târî aşa până unde se vedea aruncată lenjeria de pat, făcută ghem la picioarele patului. O ridică. Nu era nici o fată dedesubt. Apoi se chinui să ajungă la capul patului. Tot nu găsi nici urmă de fată. După care căută în dulap, care era plin de tot felul de căcaturi, dar nici vorbă de un cadavru. Era oare posibil ca el să fi încercat s-o omoare şi ea să fi reuşit să scape? Scoase uşor capul pe coridor, aşteptându-se să dea cu ochii de o dâră lungă de sânge. Nu văzu^ decât o pată băşicată pe perete, dar asta trebuia să fie de la bere. Închise uşa din nou.

  Prea bine, poate că până la urmă nu omorâse pe nimeni. Dar cineva cu siguranţă sângerase în mijlocul patului ca un porc înjunghiat. Cea mai mare parte a petelor de sânge erau deja uscate şi întărite, ca şi urmele de pe genunchii săi, de pe burtă şi de pe piept. In alte părţi, sângele ăla era încă umed şi lipicios. Aşezat pe marginea patului, Jimmy stătu să se gândească un moment, apoi întinse mâna Şi apucă un colţ curat al cearşafului ca să-şi şteargă o pată de sânge închegat de pe genunchi, rămânând uimit când îşi dădu seama că îl ustura la atingere şi stropi proaspeţi de sânge începeau să apară încetişor pe ceea ce acum se vedea că era o mică tăietură.

  Cât de bine se simţi când îşi dădu seama că sângele era al Jui, că tot corpul îi era acoperit de tăieturi subţiri ca de lamă! într-adevăr, i se făcea rău când se gândea cât sânge cursese din Propriul său corp, dar cel puţin nu era un ucigaş. Avea de gând să intre la Academia de Poliţie din Mâine, iar pe formularul de înscriere n-ar fi dat prea bine să apară că se dusese şi omorâse o fată la o petrecere în cămin, chiar dacă el explica mai jos că fuşese beat mort la momentul acela şi că nu-şi mai amintea nimic, îşi storsese creierii aproape un an întreg înainte să-i vină ideea cu Academia de Poliţie, aşa că nu voia s-o ia din nou de la capăt, chiar dacă tihna garantată de o condamnare la închisoare îi deschidea noi căi de a-şi construi o carieră. Nu, dacă sângele era al lui, însemna că încă mai putea să devină poliţist iar ceea ce se impunea în situaţia de faţă, îşi spuse el, era nişte muncă de detectiv. Cum dracu' reuşise să se trezească aşa de ciopârţit şi să nu-şi mai aducă aminte nimica? Era într-o încurcătură teribilă.

  Auzise nenumărate poveşti despre petrecerile nebunatice din căminele studenţeşti, despre ritualuri stranii în care noul venit era tăiat pe toate părţile înainte de a fi acceptat în grup, după care era aruncat undeva pe câmp, fără haine, şi părăsit acolo ca să-şi parcurgă pe jos drumul umilitor până înapoi în campusul universitar. Altă versiune zicea că nou veniţii erau obligaţi să bea până cădeau laţi. Poate că ceva de genul ăsta se petrecuse şi noaptea trecută. Din câte ştia el, înainte să faci parte din grup era nevoie să treci prin acest botez. Poate că fusese luat din greşeală drept candidat. Bineînţeles că nimeni nu-l obligase să bea până căzuse lat. La partea aia se descurcase de unul singur. Dar se trezise gol puşcă, iar asta era grăitor. Era oare cu putinţă ca toate crestăturile alea să fi fost făcute de băieţii din casă care vruseseră să-i joace o festă? Doamne Sfinte, avea o tăietură până şi pe pulă!

  Vestea bună era că îşi găsise hainele amestecate printre cearşafurile de lângă pat, iar Jimmy şi le puse pe el cu băgare de seamă. Orice mişcare mai bruscă îi redeschidea câte o tăietură, făcându-l să-l usture din nou, dar n-avea ce face. În casă era încă; linişte, toată lumea dormea somnul beţiei se gândi Jimmy aşa că ce trebuia să facă era să se furişeze afară înainte să se trezească cineva şi să-l întrebe cine dracu' era el şi ce căuta acolo.; întrebarea era însă: ar trebui să ia cumva cu el şi cearşafurile pline de sânge? Pe de o parte, nu erau ale lui şi nu voia să fie luat drept un hoţ. Pe de altă parte, dacă le lua de acolo îi făcea un serviciu tipului care stătea în camera aia, care ar fi fost scutit, astfel, de şocul descoperirii sângelui. Pe deasupra, toată lumea ar fi convinsă că acolo avusese loc o crimă înfiorătoare, iar când îşi reveneau cu toţii din beţie, sigur că cineva avea să-şi aducă aminte că în camera aia intrase prietenul ăla ciudat al lui Billy Barnes. Asta ar fi însemnat că avea multe explicaţii de dat, iar Jimmy Minty se îndoia de capacitatea sa de a se apăra convingător când nici măcar el însuşi nu înţelegea decât în parte ceea ce se întâmplase acolo. Aşa că mai bine să şterpelească cearşafurile.

  Când începu să scoată lenjeria de pe pat, băgă de seamă nişte scânteieri, de parcă cearşaful însângerat ar fi fost împroşcat pe alocuri cu o pulbere strălucitoare. La o privire mai atentă, îşi dădu seama că erau cioburi minuscule de sticlă subţire. Jimmy se uită lung la o aşchie mică, ce-i intra în deget de câte ori încerca s-o apuce. Se aşeză iar pe pat pentru a se gândi câteva clipe, apoi îşi ridică privirea şi se uită în tavan. Chiar deasupra lui se afla o lustră din care becul lipsea cu desăvârşire. Nu, nu lipsea. Din manşon ieşea un colţ subţire de sticlă, tot ce mai rămăsese din becul care explodase. Nu mai era de mirare că avusese un somn atât de agitat. Dormise într-un pat plin de cioburi.

  Odată dezlegat misterul, se hotărî să lase acolo cearşafurile, că poate mai era şi altcineva care ar fi putut urmări indiciile ca să afle răspunsul. La colţul străzii îşi găsi maşina pe care o parcase acolo seara trecută şi se strecură cu mare grijă la volan, simţindu-şi fundul ca străpuns de mii de ace. Chiar în faţa lui se afla o altă casă a vreunei frăţii din campus, cu două simboluri greceşti lipite pe uşa de la intrare. Asta îl puse pe gânduri. Frăţia la care fusese el noaptea trecută avea trei simboluri pe uşă. Când îi dăduse adresa la telefon, Billy Barnes îi spusese „Sigma Niu”. Asta însemna oare două simboluri sau trei? Sâg Ma Niu. Trei.

  Drumul de întoarcere către Empire Falls fu îngrozitor de incomod, dar Jimmy Minty zâmbi neîncetat, convins că avea să fie un poliţist al dracului de bun. În plus, era mulţumit că vizitase Universitatea din Mâine. Majoritatea studenţilor petreceau patru ani acolo ca să-şi dea seama care le era vocaţia, când el şi-o descoperise, de unul singur, într-o singură noapte.

  Maşina DE poliţie, parcată la vedere peste drum fu primul lucru pe care îl zări Miles când se întoarse de la hacienda doamnei Whiting. Fă-te că n-o vezi, asta îşi spusese. Restaurantul arăta la fel de plin ca în seara anterioară, ceea ce însemna că cei dinăuntru aveau nevoie de ajutorul lui. Îşi duse maşina în spatele rotiseriei, o parcă în locul obişnuit de lângă containerul de gunoi, după care porni spre intrarea din spate, însă se răzgândi şi o luă, brusc, pe lângă clădire şi apoi mai departe, pe stradă. Jimmy Minty se dăduse jos din maşină înainte ca Miles să fi dat colţul străzii, dar păru destul de surprins când Miles îi întinse mâna. Poate păru şi cam dezamăgit, pentru că întârzie puţin să răspundă la gestul lui Miles.

  — Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat în după amiaza asta, Jimmy, îi spuse Miles după ce dădură mâna. Nu ştiu ce m-a apucatS-a strâns prea mult oboseală, cred.

  — Deh, e frumos din partea ta că-ţi ceri scuze. Cred că mă gândeam că lucrurile începeau să se înrăutăţească între noi doi.

  — Nu mi-aş dori aşa ceva, spuse Miles cu sinceritate. Aveai dreptate. N-am nevoie de duşmani. Şi cu siguranţă nu vreau Să-mi fac un duşman din tine.

  Jimmy dădu din cap cu băgare de seamă. Îi luă aproape un minut să se convingă că nu mai exista nici o nuanţă de ironie sau sarcasm în tonul lui Miles.

  — De ce nu vii încoa' să te aşezi jos niţel? Să te aşezi, vreau să zic. Aveai dreptate. Întotdeauna făceam aceeaşi greşeală: „a se aşeza jos”. Bătrâna doamnă Lampley îmi încercuia de fiecare dată cu roşu tâmpenia asta. Ţi-aduci aminte de ea?

  Miles încuviinţă din cap.

  — Nu pot să stau mult timp.

  Zicând asta, se duse pe cealaltă parte a maşinii de poliţie, după care adăugă:

  — Se pare că restaurantul e plin ochi.

  — Ţi-e teamă că nu se descurcă acolo şi fără tine? îl întrebă Minty când Miles intră în maşină, unde el stătea deja la volan.

  — Nu, zise Miles scuturând din cap. Mi-e mai teamă că chiar o să se descurce fără mine.

  Jimmy dădu din cap, de parcă această dovadă de înţelepciune ar fi fost prea profundă pentru a o da pe gât dintr-odată. După o clipă spuse:

  — Aşa mai merge. Noi doi, stând liniştiţi de vorbă. Fără să ne enervăm.

  Miles îi răspunse cu o altă mişcare de cap. Dacă nu se înşela cumva, asta fusese o nouă ofertă de a-şi reitera scuzele. Sau poate o invitaţie să-i dea o explicaţie mai consistentă şi mai satisfăcătoare a ciocnirii lor de pe stadion.

  — Deci ce este problema asta dintre noi? întrebă poliţistul, confirmându-i lui Miles bănuiala. Adică, înţeleg şi eu că oi fi obosit Dar în după amiaza asta? Nu mi s-a părut că era de la oboseală. Ceva era, într-adevăr, dar nu părea să fie oboseală. Şi mai înainte, cu tatăl tău, atuncea? Nici aia nu mi s-a părut că era de la oboseală.

  — Dar cum ţi s-a părut? îl întrebă Miles, în acelaşi timp curios şi încrezător că orice ar fi scos pe gură Jimmy Minty, n-ar fi oricum prea aproape de adevăr.

  — De-aia am parcat aici, ca să mă gândesc şi să încerc să-mi dau seama.

  — Uite ce e, n-ar fi trebuit să sar eu să-ţi corectez greşelile de gramatică, Jimmy. Asta a fost urât din partea mea. Ai dreptate să fii supărat pe mine.

  Celalalt bărbat nu scoase o vorbă pentru câteva clipe, după care îşi aruncă braţele în sus atât de brusc încât Miles se trase repede în spate.

  — Eh, dă-le dracului mai bine. Doar ai zis că-ţi pare rău, nu? Asta, observă Miles dând din cap, era a treia invitaţie la scuze.

  — I-am văzut pe copii mai devreme, zise Minty, uitându-se atent la el. Pe fi-meu şi pe fiică-ta. Cu o grămadă de alţi puştăni. Se duceau la Fairhaven să mănânce o pizza. Sau cel puţin aşa au zis.

  — Nu-s prea sigur că-i o idee aşa de bună.

  — Exact asta am zis şi eu. Minty mai dădu o dată din cap:

  — Dar, pe de altă parte, încă doi ani şi or să plece amândoi la facultate, iar atunci n-o să avem nici cea mai vagă idee pe unde umblă, nu-i aşa?

  — Presupun că ai dreptate, zise Miles, prefăcându-se că era de acord cu el.

  — Nu-ţi doreşti niciodată să-i vezi copii mici din nou?

  — Niciodată, spuse Miles, fericit că putea în sfârşit să răspundă la o întrebare cu adevărul gol-goluţ. A fost ceva de coşmar.

  — Deh, ştiu şi eu…

  — Eram proşti, interveni Miles, surprins de cât de ferm convins era de ceea ce spunea. Cel puţin eu unul am fost prost.

  — Ştii la ce mă gândeam înainte să apari tu? îmi aduceam aminte cum m-a făcut Billy Barnes să mă duc la Universitatea din Mâine de data aia. Cred că a fost în anul după ce terminaserăm liceul, el şi cu mine.

  Dădu din gură mai departe, povestindu-i lui Miles despre petrecerea din casa frăţiei, sau cel puţin episodul cu tipul care o ţinea pe umăr pe fata aceea, ajungând la o singură concluzie:

  — Frate, ce m-a mai enervat faza aia. La momentul respectiv nici măcar nu mi-am dat seama cât de tare.

  — Păi, era o chestie îngrozitoare, încuviinţă Miles, încercând să şi-o imagineze pe fiica sa la prima petrecere din facultate.

  Jimmy Minty se uită chiorâş la el.

  — Aaa, tu vrei să zici gagica aia? întrebă el, clipind din ochi. Mda, presupun că aia a fost o chestie de tot căcatul, dar ceea ce m-a scos pe mine din sărite au fost băieţii ăia din frăţie. Cum ştiau cu toţii ce se întâmpla, de fapt. Cum se purtau cu tine de parcă ai fi fost un tâmpit numai pentru că ei înţelegeau şi tu nu. Aşa a fost şi acolo unde ai studiat tu?

  Miles nu-şi putu reţine un zâmbet.

  — Eu am fost la o mică facultate catolică, Jimmy. Până şi tu puteai să vezi mai multe după cinci minute în campusul ăla decât am văzut eu în trei ani şi jumătate.

  — Nu la asta mă refeream, continuă Jimmy Minty, din ce în ce mai nervos pentru că nu se făcea înţeles. Nu vorbesc despre pizde. Vorbesc despre cum te făceau să te simţi. Ca şi cum ei ar fi avut dreptul să fie acolo şi tu nu. Ca şi cum nici n-ar fi avut de ce să se uite măcar la tine. Aşa a fost şi la catolicii ăia?

  Miles se uită cu atenţie la el. Începuse să se însereze, însă chiar şi în lumina slabă de pe scaunul din dreapta, Miles îşi putea da seama că faţa bărbatului de lângă el era roşie de la jignirile pescuite din memorie. Ceva anume din combinapa de inocenţă şi insistenţă din întrebarea lui Jimmy îl făcu să se gândească la ultimele faze ale unei bepi, deşi polipstul nu prezenta niciunul dintre celelalte simptome. Era ca şi cum Minty şi-ar fi pus întrebarea în minte, în urmă cu top' anii ăia, însă de abia acum apucase s-o rostească cu voce tare. Din acest motiv, Miles cugetă bine înainte să-i răspundă.

  — Cred că au fost momente când nu m-am simpt în largul meu acolo, recunoscu el. Momente în care m-am simpt aiurea, mai ales la început. Erau o grămadă de puştani din Boston, chiar şi din Portland, copii de oraş care ştiau o grămadă de lucruri de care eu n-aveam habar. Dar apoi, la un moment dat, îp' dai seama că nu te mai simp' atât de inept. Te trezeşti într-o bună zi în camera ta din cămin şi te gândeşti: ăsta e patul meu, am dormit în patul meu. Ăla e biroul meu şi alea sunt cărţile mele şi asta e lumea mea. După acel moment, începi să te simp' ciudat când ajungi acasă.

  Bărbatul de alături îl asculta atent, iar Miles îşi dădu seama că, în ciuda faptului că-şi cumpănise vorbele, ceea ce tocmai spusese nu făcuse altceva decât să confirme acele bănuieli obscure la care Minty nu putea sau nu voia să renunţe.

  — Deci n-am stat destul de mult pe-acolo, asta-i ceea ce-mi spui.

  — Păi deh, o singură noapte… o singură petrecere…

  — Încerci să-mi spui că dacă aş mai fi stat pe-acolo, aş fi putut să mă transform într-unui dintre băiepi ăia din frăp'e.

  De fapt, Miles nu avea nici cea mai mică îndoială în această privinţă. Înainte să ajungă în anul al doilea, Jimmy Minty ar fi devenit băiatul acela cu fata pe umăr, dar era mult prea prevăzător ca să-şi spună gândul cu glas tare.

  — Nu…

  — Ei bine, atunci mă bucur că n-am mai stat acolo.

  — Jimmy…

  — Nu, dă-o dracului, Miles. Încerc şi eu să-ţi spun ceva acuma, da? Te deranjează dacă-p' spun şi eu ceva sau le ştii deja pe toate?

  Din nou, Miles făcu o pauză înainte să-i răspundă:

  — Nu e cazul să te enervezi, Jimmy. Tu mi-ai pus o întrebare şi eu p-am răspuns la ea.

  — Acuma taci pupn din gură. Uite care-i treaba. Eu nu mă enervez, da? Am fost nervos încă din după amiaza asta. Crezi că: pop' să faci mişto de mine în faţa domnişoarei Whiting şi a atâtof oameni, după care să vii acuma şi să spui că-ţi pare rău când, de| fapt, nu e nimeni aici care să te-audă, iar asta p' se pare pe că rezolvă problema. Şi ştii ce? Ar fi putut s-o rezolve, numai că m-am uitat atent la faţa ta când am pomenit-o pe fiică-ta şi pe Zack. Te-am văzut, nu mai ai ce să zici. Şi să nu-mi spui că nu te-am văzut, da? Pentru că asta ar însemna să mă insulţi din nou. Miles întinse mâna să deschidă portiera.

  — Îmi pare rău că te-am supărat, Jimmy.

  — Nu, rămâi aşezat jos acolo niţel. Ia-ţi mâna de pe portieră până termin ce-am de zis.

  Miles se conformă.

  — Încerc să-ţi spun că asta e problema dintre mine şi tine, nu vreo minciună de căcat despre cât de obosit eşti. Vezi tu, oraşul ăsta mie nu mi se pare ciudat. Şi nu mi s-a părut niciodată, nici pentru o secundă măcar. După noaptea aia de petrecere? Când am trecut podul ăla şi-am intrat în Empire Falls, atunci am avut parte de cele mai fericite momente din toată viaţa mea. Poţi să râzi cu toată gura, dar ăsta-i adevărul.

  — Dar eu nu râd de tine, Jimmy.

  — Şi să mai ştii că mie-mi păsa cine câştiga meciul ăla de fotbal de azi. Multă lume ca tine crede că asta mă transformă într-un nimeni, dar ştii ce? Mă doare-n cur. Domnul Empire Falls? Da, ăsta-s eu. Ultimul care iese pe uşă, ăla care stinge luminile, nu-i aşa? Oraşul ăsta este parte din mine şi eu sunt oraşul ăsta. Nu-s unul dintre ăia care-au plecat şi după aia s-au întors. Eu am stat aici tot timpul. Aici am stat şi tot aici voi fi şi când răsare soarele mâine dimineaţă, aşa că dacă tu…

  — Dar eu n-am zis niciodată că…

  — Faza e că oamenilor din oraşul ăsta le place de tine, Miles. Multor oameni le place de tine. Ai prieteni, chiar şi câţiva prieteni foarte importanţi. O recunosc. Dar e ceva ce te-ar putea surprinde. La fel sunt şi oamenii ca mine. Şi eu am prieteni. Ai rămâne uimit să afli că poate avem prieteni comuni. Deci să ştii că nu eşti tu singurul care le pică bine la oameni, da? Şi-o să-ţi mai zic ceva. Ce le place cel mai mult la mine oamenilor de pe aici? Le place că seamănă mai mult cu mine decât cu tine. Se uită la mine şi văd oraşul în care au crescut. O văd pe prima lor prietenă. Văd primul meci de fotbal la care au fost în liceu. Şi ştii ce văd când se uită la tine? Că nu-s destul de buni. Se uită la tine şi văd fiecare greşeală pe care-au făcut-o vreodată în viaţă. Te aud vorbind şi poate se gândesc la acelaşi lucru ca şi tine, numai că nu pot să-l spună la fel de bine ca tine şi ştiu că nu le va da nimeni crezare vreodată. Te văd pe tine şi pe amicul tău directorul liceului bot în bot şi nas la nas, hotărând cum o să se facă treaba, tu vorbind aşa cum vorbeşti, cu glumiţele alea ale tale, iar ei ştiu că locul lor nu va fi niciodată lângă unul ca voi, niciodată. Dar eu? Cu mine poate ar putea să se înţeleagă, nu? Şi de-asta le Place de mine. De-asta voi şi fi, probabil, următorul şef al secţiei de Poliţie. Le place poziţia mea, părerile mele, cred că ai putea s-o zici şi aşa. Şi vrei să-ţi mai zic ceva? O atitudine ca a ta? O atitudine ca a ta are consecinţe. Miles se săturase deja.

  — Mă ameninţi cumva, Jimmy? Pentru că încă nu eşti şeful secţiei de poliţie. Oare Bill Daws ştie cine o să-i ia locul?

  O licărire de teamă trecu prin ochii lui Minty în timp ce se gândea dacă întinsese prea mult coarda, dar apoi dispăru.

  — Să te ameninţ? spuse el, neîncrezător. Să te ameninţ. Când am vrut eu să-ţi fiu altceva decât prieten? Ia zi-mi. Când vreodată?

  Şi bineînţeles că Miles ştia că, în acea manieră răsucită şi grotescă a multor lucruri adevărate, Jimmy Minty vorbea direct din inimă. Chiar asta voia el. Şi nu reuşea să înţeleagă deloc de ce nu putea obţine ceea ce-şi dorea. Ceea ce nu-l făcea mai prost, după cum se văzu nevoit să recunoască Miles în timp ce ieşea din maşină şi traversa Empire Avenue. La urma urmei, ce era întreaga lume dacă nu un loc în care oamenii să tânjească după cele mai imposibile dorinţe şi în care acele dorinţe să se înrădăcineze în fida oricărei urme de logică, de credibilitate, şi chiar împotriva trecerii timpului, devenind la fel de eterne ca marmura cizelată?

  CAPITOLUL 18

  DUMINICĂ dimineaţa, la ora şase fără cinci minute, Miles Roby coborî ameţit din apartamentul său de la etaj ca să pregătească pentru schimbul de la micul dejun şi dădu peste un bărbat prăbuşit peste bar, cu fruntea turtită de plasticul tejghelei, de parcă ar fi fost lipită cu super-glue acolo. Lui Miles îi luă câteva clipe să-l recunoască pe Buster, bucătarul său, întors din beţiile sale eroice din fiecare an, care de această dată păreau să-l fi adus la un pas de moarte. Adusese cu el un exemplar al ziarului de duminică, iar alături ieşeau aburi dintr-un ibric de cafea, ceea ce însemna că Buster nu-şi ieşise complet din mână.

  În loc să-l trezească, Miles aprinse grătarul şi presără pe suprafaţa lui sclipitoare fâşii de bacon, cam vreun kilogram şi jumătate. Când şunca începu să sfârâie, luă ziarul, a cărui primă pagină era dedicată aproape în întregime meciului de fotbal de sâmbătă, cu două poze ale lui Zack Minty: una mare, în care făcea semne de victorie cu mingea pe care tocmai o recuperase şi una mai mică, în care îl ajuta pe jucătorul accidentat de la Fairhaven să iasă de pe teren. Băiatul acela nu se mai întorsese să joace în repriza a doua după ce lovitura pe care o primise îl lăsase lat. Stătuse, cu o faţă năucă, pe banca de rezerve, în timp ce Empire Fall recupera pas cu pas la scorul de pe tabelă, un gol aici, un eseu dincolo, până când echipa gazdă egalase cu doar un minut înainte de finalul partidei. Nu era atunci de mirare că Empire Gazette vedea meciul în aceeaşi lumină ca şi suporterii echipei din oraş, adică însemnând o înfrângere umilitoare pentru Fairhaven, care la pauză conducea cu scorul de 24-0.

  Mai era o surpriză pe prima pagină a secţiunii de monden a ziarului. De câţiva ani buni, în fiecare duminică, Empire Gazette Publica poze vechi ale oraşului Empire Falls şi ale locuitorilor săi în timpul momentelor lor de glorie. Seria se numea „Aşa era pe vremuri”, iar în cursul verii trecute publicaseră o poză a localului Empire Grill, datată de prin 1966, cu bătrânul Roger Sperry arătând de parcă locul lui ar fi fost mai degrabă pe un vas pescăresc de homari decât în spatele casei de marcat, la bar stând înghesuiţi o grămadă de muncitori, în spatele cărora se zăreau mesele şi separeurile pline de clienţi. Un afiş de pe peretele din spate făcea reclamă la friptură cu ceapă la grătar, piure de cartofi, o legumă şi o chiflă, totul la preţul de un dolar şi douăzeci şi cinci de cenţi. Unul dintre tinerii pozaţi la bar mai veneau şi acum, aşezându-se pe acelaşi scaun, dacă era cumva liber. Din motive pe care Miles nu reuşea să le înţeleagă, seria aceea de poze părea să le ridice moralul concetăţenilor săi. Oamenii chiar păreau să îşi aducă aminte cu mare bucurie că, într-o după amiază de sâmbătă, cu patruzeci de ani în urmă, Empire Avenue era o stradă plină de lume şi de maşini şi de magazine, în vreme ce acum, bineînţeles, puteai să ieşi cu o mitralieră pe bulevard şi să tragi la întâmplare, că tot n-ai fi rănit pe nimeni.

  Unele personaje din pozele publicate de Empire Gazette puteau fi identificate uşor, dar altele rămâneau un mister. Cine îl putea recunoaşte pe bărbatul cutare? Pe femeia de acolo? Cine erau oamenii ăştia şi ce reprezentau ei pentru noi? Asta păreau să întrebe fotografiile acelea. Unde dispăruseră ei? Noi de ce rămânem? Aşa era pe vremuri” îl făcea pe Miles să se simtă ca şi cum oraşul însuşi era în aşteptarea vreunui cataclism, care să-l radă odată de pe faţa pământului.

  Poza de azi înfăţişa un grup de angajaţi de la birourile fabricii de cămăşi şi era făcută în 1966, adică numai cu un an înainte ca fabrica să fie închisă, iar singura persoană din rândul al doilea care nu se uita în obiectiv era Grace Roby, tânără şi frumoasă; Miles se uită imediat sub poză, pentru a verifica ceva în legendă şi se simţi uşurat să constate că mama sa era printre cei identificaţi, căci i s-ar fi rupt sufletul să vadă o săgeată cu „Cine o recu noaşte pe această femeie?” aţintită către ea. Totuşi, la vederea atât de neaşteptată a mamei sale, Miles avu impresia că se afla pe nişte şine de cale ferată, simţind (sau mai degrabă imaginându-şi) zguduiturile îndepărtate ale unei chestii enorme care se îndrepta cu toată viteza spre el nu era o senzaţie de primejdie, decât dacă dintr-un motiv inexplicabil erai obligat să rămâi pe loc. Poate că de vină era faptul că Grace nu se uita la cameră, ci mai degrabă într-un unghi oblic, care putea sugera că şi ea auzea în acel moment huruitul din depărtare. Dacă prin asta chiar făcea o trimitere la propriul ei caracter muritor, se gândi Miles, atunci se afla mai aproape de adevăr decât ar fi putut crede ea la acea vreme.

  Miles mai putu recunoaşte încă vreo alte câteva persoane din fotografie, dintre care unele muriseră deja, iar altele trăiau încă, unele locuind tot în Empire Falls, iar altele plecate demult într-un singur caz se gândi că cel din poză era un bărbat pe care îl cunoştea foarte bine, apoi îşi dădu seama că trebuia să fie tatăl acelui bărbat. La capătul primului rând stătea un bărbat pitic, cu barbă albă, îmbrăcat într-un costum, adică CB. Whiting însuşi, proprietarul fabricii de cămăşi din Empire Falls. Dacă ceva înfiorător plana asupra soţului doamnei Whiting, el nu părea să fie conştient de asta încă. Miles încercă să-şi amintească oare la câţi ani după ce fusese făcută această fotografie se întorsese CB. Whiting din Mexic şi-şi dusese la tâmpla pulsandă ţeava rece a unui pistol? Ce ciudat, se gândi Miles, că chiar ieri stătuse în faţa mormântului acestui bărbat.

  După meci, o dată ce mulţimea se dispersase şi ei începuseră să-şi croiască agale drum către maşina lui Miles, Cindy îl întrebase dacă nu voia să facă o plimbare scurtă, iar el făcuse greşeala de a spune da înainte să o întrebe la ce se gândea mai precis.

  — Cred că este cel mai drăguţ loc din oraş, îi spusese însoţitoarea sa în timp ce mergeau pe poteca îngrijită.

  Cindy se sprijinea acum mai mult pe baston decât pe Miles, deşi încă se ţinea bine de braţul său, pentru orice eventualitate.

  0 descurajase episodul de mai devreme, când îşi pierduse echilibrul şi picase în faţă, nimerind în braţele lui Jimmy Minty.

  La sugestia ei, parcaseră maşina în faţa porţii dinspre est, cea mai apropiată de sectorul din cimitir unde se aflau mormintele familiei Whiting. Acum, înaintea căderii serii, cerul se înnorase şi începuse să sufle un vânt răcoros, care foşnea frunzele rumene de pe alee.

  — E liniştit, asta-i sigur, recunoscuse Miles, trăgând aer în piept.

  1 se părea oare lui sau adierea aducea un miros de urină de pisică?

  De când intraseră în cimitir, Miles văzuse mai multe pisici ţâşnind printre pietrele de mormânt. Nu puteau fi sălbăticite, nu? Nu-i plăcea să se gândească ce anume le-ar fi asigurat mai multe mijloace de subzistenţă într-un cimitir. Umflătura de pe locul de unde îl muşcase pisica familiei Whiting se redusese considerabil, dar simţea că mâna începuse să-i zvâcnească, inyitându-l la încă o rundă de scărpinături. De această dată, Miles se hotărî să se abţină. O maşină de poliţie trecu încet pe partea cealaltă a gardului de fier forjat la cam o sută de metri distanţă, mult prea departe ca să-şi poată da seama dacă la volan se afla Jimmy Minty. Cindy se uitase şi ea după maşină Până când vehiculul dăduse colţul pe strada Elm, îndreptându-se înapoi, către oraş.

  Când ajunseră în vârful dealului, râul de abia se zărea în depărtare, iar o rază luminoasă de soare străpunse norii, electrizând albastrul apei. Când se opriră în faţa mormântului tatălui ei, Cindy spuse:

  ~ El mă aduce aici uneori.

  Miles se gândi puţin la afirmaţia ei. Cunoscând aversiunea de o viaţă a însoţitoarei sale pentru metafore, ajunse la concluzia că ea nu susţinea că CB. Whiting o aducea în acest loc prin mijloace supranaturale, dar se gândi s-o întrebe:

  — Cine?

  — James. Nici un folos.

  — James?

  — James Minty. Acum venise rândul ei să se uite nesigură la Miles, de parcă el, ar fi gândit prea încet sau n-ar fi fost suficient de atent la ce-i spunea. Miles încercă să-şi aducă aminte dacă mai auzise vreodată pe cineva spunându-i „James” lui Minty, dar se lăsă păgubaş.

  — N-am fost un prieten foarte bun, nu-i aşa? mărturisi el, detestând ideea că, în privinţa acestei femei, se arătase la fel d& zgârcit la maturitate ca şi în adolescenţă. La urma urmei, cât] timp i-ar fi luat s-o aducă aici, la mormântul tatălui ei, în cursul vizitelor scurte şi rare ale lui Cindy în Empire Falls?

  — Vai, Miles, dar tu erai însurat, o auzi spunând imediat, dd parcă i-ar fi citit gândurile.

  Pe mormântul lui CB. Whiting se afla o vază enormă cuS nişte gălbenele de-acum trecute. Se veştejiseră şi se făcuseră caJ fenii, iar până şi vaza se umpluse de frunze sfărâmicioase. Aicij mirosul de urină era chiar şi mai pronunţat decât înainte.

  — Eu am pus astea aici acum vreo câteva zile, spuse Cindy 4 aplecându-se nesigură pe picioare pentru a se uita mai atent la gălbenele, după care continuă. Ar fi trebuit să ţină mai mult.

  Făcu o pauză şi apoi zise:

  — James lucrează pentru mama, ştiai? Sunt sigură că ea l-a] răsplătit pentru timpul pierdut.

  — Şi ce anume face pentru ea? o întrebă curios Miles.

  — Multe chestii. Are grijă de casă când ea este în vreo călător] rie. A ajutat-o să instaleze un sistem de alarmă. Mai arunci câte-un ochi pe la fabrici.

  Miles dădu din cap, înăbuşindu-şi un zâmbet. Jimmy Mint$ era ultima persoană din Empire Falls căreia Miles i-ar fi divulgat secretele sistemului său de alarmă, asta în cazul în care şi-ar fi permis să-şi instaleze un sistem de alarmă şi că ar fi avut lucruri bune de furat. Dar poate că era nedrept. Se putea ca Jimmy Minty să fie şi recunoscător, şi loial cuiva care îl trata cu respecta Iar Miles îşi dădu seama că greşise, de două ori chiar, atunci când îl sfidase, greşeală care acum i se părea că avea să fie prea umilitor sau chiar imposibil de îndreptat.

  — De fapt, continuă însă Cindy, ea se aşteaptă ca bietul James să-i stea la dispoziţie.

  — Mama ta se aşteaptă ca toată lumea să-i stea la dispoziţie.

  — N-o să-i spun c-ai zis aşa ceva, răspunse Cindy, luându-1 de mână şi strângându-l uşor.

  — Poţi să-i spui dacă-ţi face plăcere, zise el pe un ton vesel

  — Dragă Miles, o auzi replicând imediat. Eşti singura persoană căreia îi permite să-i răspundă obraznic. Ştiai?

  — Nu că asta m-ar ajuta cu ceva.

  — Te vede ca un fiu, să ştii.

  Acum chiar că nu se mai putu abţine să râdă pe înfundate.

  — Da, sigur. Un fiu care a dezamăgit-o de fiecare dată.

  — Era atât de nefericit, zise Cindy, de parcă afirmaţia ei ar fi decurs firesc din ce spusese Miles. Dându-i drumul la mână, făcu un pas înainte pentru a se apropia de mormântul tatălui său şi urmări cu degetul numele gravat pe piatră. În comparaţie cu monumentele funerare ale celorlalţi bărbaţi din familia Whiting, al lui CB. Era cel mai pricăjit, deşi se vedea că fusese construit în acelaşi stil ca şi celelalte pietre mai mari de pe mormintele lui Honus şi Elijah. Faptul că era mult mai mic dădea impresia că numai piatra sa funerară nu crescuse după ce fusese plantată acolo, ca şi cum trupurile neînsufleţite ale predecesorilor săi ar fi absorbit deja toate substanţele nutritive din sol. Gălbenelele moarte nu făceau altceva decât să întărească această impresie.

  — Mama spune că a fost un bărbat slab de înger, care n-a vrut niciodată să fie un Whiting, şi totuşi s-a bucurat de banii şi de privilegiile familiei. Ştiai că în Mexic avea o altă familie?

  — Nu, nu ştiam.

  De fapt, i se părea de-a dreptul şocant.

  — După ce… ei bine, după ce a murit, mama a primit o scrisoare de la femeia aceea. Voia bani, bineînţeles. Pentru ea şi pentru băieţelul lor. I-a spus mamei că fuseseră foarte fericiţi, dar eu nu cred aşa ceva. Mama a fost cea care nu l-a lăsat să se întoarcă acasă.

  Miles dădu din cap, întrebându-se dacă ea ajunsese la concluzia aceasta dintr-o nevoie disperată de a crede asta. În copilărie, se întrebase adesea de ce Max dispărea cu lunile, lăsându-i pe el şi pe mama lui, iar mai târziu şi pe frăţiorul său, să se descurce singuri, aşa că presupunea că Cindy Whiting îşi pusese probabil aceleaşi întrebări şi poate că se şi învinovăţise, aşa cum făcuse Miles. Dacă ea credea că tatăl său avea să se întoarcă acasă, asta se întâmpla probabil pentru că aşa-i spusese el în felicitările trimise de Crăciun şi de ziua ei. În acelaşi timp, lui Miles i dădu prin cap că cineva care şi-a construit o hacienda în centrul statului Mâine s-ar simţi ca acasă în Mexic.

  — Ţi-a spus vreodată de ce?

  — Mi-a spus că nu l-a lăsat pentru că fusese un băiat neascultător. Exact astea au fost cuvintele ei, îşi aminti Cindy cu amărăciune. Eu mă rugam de ea să mă lase să-l vizitez în Mexic, dar nici de asta nu voia să audă:

  Tatăl tău a fost un băiat neascultător. N-a vrut să ştie de fămilia lui şi acum n-o mai poate avea.

  Mirosul de urină începuse să-i înţepe nările lui Miles.

  — Crezi că-i o idee bună să stăm aici pe frigul ăsta?

  — Te referi la mine?

  Miles dădu din cap, neputincios.

  — Dragă Miles, e frumos din partea ta să te gândeşti la asta, spuse ea, strângându-l din nou de mână. Dar am depăşit stadiul ăla. Până şi doctorii mei spun asta. Acum vreau să-mi trăiesc viaţa, nu s-o închei. Mai ales cu anumite lucruri la orizont.

  Adică el însuşi, se temea Miles.

  — Putem să ne întoarcem dacă preferi, o auzi spunând.

  Merseră înapoi la maşină, după cum se aştepta Miles, pe cărarea care îi ducea pe lângă mormântul mamei sale. Acolo, în faţa pietrei funerare, se afla o vază identică de gălbenele, însă acestea erau înflorite, iar petalele lor străluceau pline de viaţă,

  — E ca şi cum florile ar şti că stau pe mormântul unui suflet! bun, spuse Cindy cu tristeţe. Ţi se pare o prostie asta, Miles?]

  — Da, mi se pare, recunoscu el. Dar înţeleg ce vrei să spui.

  BUSTER GROHĂi şi SE trezi dintr-odată, arătând ca un bărbat] al cărui loc ar fi fost într-una dintre pozele din Empire Gazettea în rândul persoanelor dispărute. Miles scotoci sub sertarul case” de marcat după cecul pe care îl pregătise încă din prima zi a luJ nii septembrie şi i-l întinse lui Buster, care se uită la bucata dffl hârtie câteva momente şi apoi zise:

  — Îs concediat cumva?

  Miles îi turnă o ceaşcă de cafea, după care mai puse una şi pentru el.

  — Aveam de gând să dau anunţ în ziar mâine dimineaţă, recunoscu el. Ai lipsit din post destul de multişor. Ce ţi s-aântâmi plat la ochi?

  Asta era doar cea mai clară dintre întrebările pe care Miles i le-ar fi putut pune. Buster era palid, vlăguit, murdar şi arăta abăl tut, stânjenit şi suferind ca un câine bătut. Ba chiar mai mula avea un ochi umflat şi aproape închis, din colţul căruia îi ieşea deja puroi. Miles era sigur că la orizont se înfiripau nenumărata istorioare care să explice această stare jalnică. Îşi făcu în gânffl promisiunea de a nu-i lăsa pe Buster şi pe Max să lucreze în acei laşi schimb până când primul nu apuca să-şi revină. La vedere” unuia dintre ei doi, orice persoană normală s-ar fi uitat chiorâş li mâncarea din farfurie, dar unul lângă altul, cei doi ar fi pus lui mea pe fugă.

  — Muşcătură de păianjen, zise Buster, întinzându-şi cu o miŞ' care delicată puroiul pe un colţ de şerveţel.

  Miles se văzu nevoit să-şi întoarcă privirea în altă parte. Oricum nu stătea bine cu stomacul dimineaţa.

  — Afară e un băiat care arată ciudat, adăugă Buster. Zice că lucrează aici.

  Miles ieşi din spatele barului şi se îndreptă către uşa de la intrare, de unde îl văzu pe John Voss stând nemişcat pe trepte, cu mâinile în buzunare. Căldura de ieri după amiază părea deja o amintire ştearsă. În dimineaţa asta plutea în aer iarna. Băiatul îşi ridică privirea când auzi uşa deschizându-se, apoi şi-o plecă aproape imediat.

  — Pai chiar lucrează aici, zise Miles după ce se întoarse în spatele barului. E noul nostru ajutor de ospătar.

  — Să mor dacă n-arată mai degrabă a criminal în serie.

  — Tu eşti ăla care arată ca un criminal în serie, îi atrase atenţia Miles. O fi adevărat că e mai tăcut din fire, dar până acum s-a arătat destul de harnic.

  Amândoi bărbaţii îşi întoarseră privirile spre uşă, dându-şi seama că John Voss nu intrase, poate şi pentru că, presupuse Miles, nu i se spusese explicit să facă asta. Iar când se îndreptă din nou spre uşă, îl găsi pe John Voss exact în locul în care îl lăsase, aşteptând parcă o invitaţie.

  — Poţi să intri, îi spuse Miles.

  Băiatul dădu din cap, intrând în restaurant într-o viteză surprinzătoare. Miles o luă după el în camera din spate.

  — Poţi să începi cu oalele, îi spuse imediat, arătând spre un morman rămas din seara trecută.

  Lucraseră iar cu prea puţini oameni, aşa că Miles spusese să le lase pur şi simplu la înmuiat, din moment ce băiatul cel nou venea dimineaţă devreme. În plus, duminica era zi scurtă. Restaurantul nu era deschis decât la micul dejun, deşi atât de puţini clienţi care îşi făceau apariţia încât aproape că Miles se gândea că n-avea nici un rost să mai deschidă. Cum le mergea atât de bine vinerea şi sâmbăta seara, ar fi avut sens să ţină închis duminica şi să dea o zi liberă la toată lumea. Ceea ce i-ar fi permis şi să ajungă la slujba de duminică dimineaţă, pe care o altminteri o pierdea. În fiecare săptămână reuşea să se strecoare destul de mult timp încât să apuce să prindă slujba de la cinci şi jumătate de sâmbătă după amiaza, dar pentru un fost acolit asta nu era acelaşi lucru. Ieri, datorită plimbării prin cimitir cu Cindy „hiţing, pierduse toată slujba de la biserică, iar din cauza asta de dimineaţă se trezise cam descumpănit. Aducându-şi aminte de avertizarea ciudată a lui Horace de yineri noapte, precum şi recunoştinţa lui Otto pentru că-l angajase pe băiatul ăsta, Miles se uită atent la John Voss în timp ce Puştiul umplea chiuveta şi se punea pe treabă, încercând să-şi închipuie cum ar putea arăta restul vieţii acestui băiat ciudat. AvuSese parte de un start atât de prost, încât Miles îl vedea destinat să devină subiectul unei viitoare interogaţii: Ştie careva cine este băiatul din această fotografie? Asta numai dacă ar fi reuşit măcar să ajungă într-o poză. Cei ca Zack Minty apăreau tot timpul în ziare. Pe de altă parte, cine putea să ştie? Băiatul s-ar putea dovedi următorul Bill Gates.

  — Apropo, felicitări, zise Miles.

  Cum băiatul se opri din frecat, dar nu-şi ridică privirea, Miles continuă:

  — Am auzit că ţi-a fost selectat un desen pentru expoziţia de artă.

  — Şi unul de-al lui Tick, răspunse John Voss, tot fără să se uite la Miles, deşi acesta îi putea vedea ochii învârtindu-i-se nervos în toate părţile, de parcă i-ar fi fost teamă că îndrăzneala de a oferi atâtea informaţii dintr-odată ar putea avea consecinţe îngrozitoare.

  Revenit în partea din faţăvMiles întoarse pe partea cealaltă feliile de bacon de pe grătar. Întotdeauna le prăjea cu vreo trei sferturi de oră înainte de deschidere, apoi le pregătea cât de crocante le voiau clienţii săi. Dacă stomacul începuse să i se liniştească, acea senzaţie ciudată că se afla pe şine, aşteptând sosirea unui tren, nu dispăruse încă rezultat al încă unei nopţi de ne somn, probabil. Închisese cu David pe la ora zece şi jumătate, iar după aceea, epuizat de oboseală, se dusese sus şi adormise îmbrăcat, cu telecomanda în mână, înainte să aprindă televizorul măcar. Se trezise tresăltând dintr-un coşmar, în care căutase bastonul lui Cindy Whiting pe sub tribuna de pe stadionul Empire Field, dar în loc de asta o găsise pe Tick, în timp ce dormea încovrigată printre ambalajele de hot dog şi printre cutiile goale de polistiren expandat. Numai că nu era adormită. Realizase asta fix în momentul în care spasmul violent al trezirii zburase telecomanda de la televizor sub un suport mobil pe care se aflau nişte cutii de prosoape de hârtie. Se uitase imediat la ceas şi vă zuse că era miezul nopţii, adică prea târziu ca să mai dea telefon, dar înainte să apuce să-şi revină din senzaţia de panică, se şi trezise formând vechiul său număr. Janine răspunse din prima.

  — Tick a ajuns acasă cu bine? izbucni el dintr-odată.

  — Miles, zise ea, de parcă ar fi avut o listă lungă de persoane care aveau voie s-o sune la o asemenea oră, iar el nu era trecut pe listă.

  — S-a întors Tick?

  — Nu încă.

  — E miezul nopţii, Janine.

  — Ştiu şi eu cât e ceasul, Miles. S-a întâmplat ceva?

  — Ai putea să mă suni şi pe mine când se întoarce?

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — E o chestie aiurea, recunoscu Miles.

  De fapt, sunetul vocii viitoarei sale foste soţii, cu toate nuanţele sale de plictiseală cosmică, îl liniştea:

  — Adormisem. Iar în visul ăsta pe care l-am avut… ea păţise ceva…

  Vocea lui Janine se înmuie puţin.

  — Sunt sigură că e teafără, Miles. Are voie să stea afară până la miezul nopţii. O să ajungă acasă în curând.

  — Ai putea să mă suni, totuşi? Şi spune-i lui Walt că-mi pare rău să sun la o oră aşa de târzie.

  — Vrei să-l trezesc sau pot să-i spun asta de dimineaţă? Iritarea pasivă din vocea ei mai crescuse cu vreo câteva grade, însă nu părea să fie îndreptată împotriva lui.

  — Mâine dimineaţă cred că ar fi mai bine.

  — Bine, zise ea. Un bărbat de vârsta lui are multă nevoie de odihnă.

  Ce Dumnezeu voia să mai însemne asta? în orice caz, Miles îşi atrase atenţia că nu trebuia şi nici nu voia să ştie. Şi totuşi.

  — E ceva în neregulă, Janine?

  — Totul e minunat, Miles. De-a dreptul minunat. De ce întrebi?

  — Atunci mă suni când se întoarce acasă, bine?

  — Adică nu vrei să stai de vorbă cu mine, asta-ncerci să-mi spui?

  — Nu cumva Miles făcu o pauză nu cumva bei, Janine?

  — Poate, puţin. Te deranjează cu ceva?

  — Nu e treaba mea.

  — Exact.

  Janine tăcu pentru câteva clipe, iar apoi îi spuse:

  — I-am amintit din nou lui Walt despre problema cu casa. I-am spus că vreau să-ţi cumpăr partea de îndată ce ne căsătorim.

  — Şi care a fost răspunsul lui?

  — Ai văzut vreodată o vacă rumegând?

  — Ştii că nu eşti obligată să te măriţi cu el, nu?

  — Da, şi? Eu vreau să mă mărit cu el, bine?

  — Desigur. Nu-ţi spun că n-ar trebui să te măriţi, ci doar că nu te obligă nimeni s-o faci.

  — Ştiu şi eu asta, Miles. Iar în ceea ce te priveşte pe tine, pot să fac orice-mi dă prin cap inclusiv să mă duc dracului, nu-i aşa?

  Acest gen de discuţii, îşi dădu seama Miles, erau preţul pe care-l plătea pentru faptul că nu-şi stăpânea impulsurile.

  — Janine…

  — Cindy Whiting era tipa aia cu care ai fost la meciul de fotbal?

  — Da.

  — Dacă te-ai însura cu ea, nu te-ar mai interesa deloc casa asta de căcat. Ai pune mâna pe jumătate din porcăria asta de 0raŞ. Ai putea să-i plăteşti facultatea lui Tick şi să te muţi în altă Parte, unde n-ar mai fi nevoie să dai ochii cu mine vreodată.

  Dacă nu cumva Miles se înşela, Janine începuse să bocească pe înfundate, acoperind cu mâna receptorul.

  — Janine… Tăcere înăbuşită pentru un lung moment, apoi:

  — Uite că tocmai au tras maşina în faţă, da?

  — Janine…

  — Fiică-ta n-a păţit nimic. Mă uit chiar acum pe fereastră la ea. Du-te înapoi la culcare.

  — Janine…

  Dar ea deja închisese.

  — ÎN ORICE caz, poţi să-mi dai liber azi? întrebă Buster, de parcă ar fi vrut să spună că avusese parte de o noapte şi mai proastă decât Miles.

  Miles tocmai punea feliile de bacon gata pregătite pe o tavă de oţel inoxidabil.

  — Chiar insist să te cari. De fapt, nu vreau să vii pe-aici până ce ochiul ăla nu se curăţă de tot.

  — Pun pariu că va trebui s-ajung la bisturiu, zise Buster îmbufnat, de parcă viaţa nu i-ar fi oferit decât un şir interminabil da asemenea obligaţii groaznice.

  După care se grăbi să adauge:

  — Nu ştiu de ce mă tot duc atâta la Allagash. Lumea crede că acolo nu se întâmplă absolut nimica, dar se înşeală. Acolo se în-* tâmplă o grămadă de căcaturi, unul mai nasol ca altul.

  Miles rase cu o spatulă aproape toată grăsimea scursă de la feliile de bacon, apoi mai puse pe grătar nişte ceapă tocată. Şi apoi îl auzi din nou pe Buster:

  — Ai măcar o idee cât de mult creşte consumul de alcool în. Părţile alea?

  — În mod normal, sau doar când eşti tu acolo?

  — In mod normal.

  — Foarte mult?

  — Mai rău de-atât, zise Buster, de parcă s-ar fi pregătit pentru o estimare foarte scăzută. Bineînţeles, tocmai acolo lângă graniţa nimeni nu-şi aduce contribuţia la prosperitatea statului.

  Miles se întoarse imediat să se uite cu atenţie la chipul bucătarului său, în căutare de orice urme de ironie.

  — Cred c-aş putea să înghit câteva felii de-alea de bacon, zise; Buster. Poate şi un ou.

  Miles bătu două ouă şi îi pregăti o omletă, pe care i-o puse în farfurie alături de câteva fâşii de bacon şi nişte felii de pâine prâj jiţa. Buster se puse pe înfulecat cu o poftă mai mare decât s-ar ii aşteptat Miles de la un bărbat căruia îi curgea un fel gălbenuş dintr-un ochi.

  — N-ar fi trebuit să staţi după mine, zise Buster după ce îşi linse farfuria şi o dădu la o parte. Ar fi trebuit să angajaţi pe altcineva în locul meu.

  — Ştiu şi eu asta, răspunse Miles.

  — Eşti atât de bun la suflet, continuă Buster. Să ştii că oamenii profită de tine.

  — Ştiu şi asta, recunoscu Miles, sperând ca această discuţie să se încheie cât mai repede.

  Uitându-se pe geam afară, văzu rabla de Hyundai a lui Charlene ieşind de pe Empire Avenue şi intrând în parcare, iar de această dată, pentru prima oară în peste douăzeci de ani, apropierea ei nu-i mai făcu inima lui Miles să tresalte, de parcă scepticismul obosit şi plin de puroi al lui Buster s-ar fi propagat repede pe deasupra tejghelei de plastic, reuşind cumva să pătrundă în venele lui Miles. Buster îşi pusese ceaşca de cafea peste ziar, care funcţiona pe post de sugativă, iar până când Miles îşi dădu seama şi puse din nou cafeaua pe tejghea, cercul ud pe care îl lăsase în urmă ştersese cu totul chipul mamei sale.

  — Eşti un mare bleg, de-asta, spuse Buster, dintr-odată plin de nervi.

  Bucătarul se uită la Miles în timp ce acesta curăţa ziarul cu un şerveţel, iar apoi, după câteva secunde, începu să plângă.

  — Îmi pare rău, Miles, zise el după un minut.

  Poate că auzise uşa din spate deschizându-se şi închizându-se şi ştia că în curând Charlene îşi va face apariţia în restaurant. Iar Charlene era o femeie mult prea frumoasă ca să plângă în faţa ei.

  — Nu ştiu ce m-a apucat. Zău de ştiu.

  — Hai, du-te acasă, Buster, zise Miles fără să-şi ridice ochii din fotografie, unde, deşi mama sa deja nu mai putea fi recunoscută, descoperise un detaliu pe care nu-l băgase de seamă mai devreme, însă acum nu mai încăpea nici o îndoială. Ceva chiar se apropia. Şinele pe care stătea Miles vibrau de forţa acelui obiect enorm, dar el nu putea să se clintească din loc, nu putea să facă nici un pas. Simţi mai degrabă decât văzu cum Buster se lăsa să alunece de pe scaun şi pleca, iar el nu avea nici cea mai vagă idee de câte ori Charlene, stând alături, trebuise să-i spună înainte ca el să fie în stare să se uite în ochii ei îngrijoraţi şi întrebători:

  — Te simţi bine, Miles? îl întrebă ea şi de această dată. Arăţi ciudat.

  Dacă ar fi ajuns acolo cu numai câteva secunde mai deyreme, l-ar fi văzut punând vârful degetului arătător pe partea de J°s a chipului bărbos al lui CB. Whiting, dar nici măcar atunci n~ar fi înţeles ce însemna asta că acea faţă dinaintea lui nu era ^a a lui C. B. Whiting aşa cum o identificaseră cei de la Empire ^azette, ci faţa lui Charlie Mayne.

  CAPITOLUL 19

  PÂNĂ CÂND SOSI momentul să tragă autobuzul, în sfârşit, în autogara din Fairhaven, promisiunea pe care Miles i-o făcuse marnei sale în acea dimineaţă să nu spună nimic despre Charlie Mayne începuse să-l apese greu. Nu-şi închipuise că o promisiune făcută pe puntea unui feribot andocat în portul de pe Martha 's Vineyard ar fi putut să devină o povară atât de grea ca aceasta, în numai câteva ore. Când ajunseseră în Woods Hole, se urcaseră într-un autobuz care mergea la Boston, de unde luaseră altul care se îndrepta spre nord, către Mâine. În Portland schimbaseră din nou, suindu-se de data aceasta într-un autobuz cu destinaţia Fairhaven, care era practic capătul de linie. Desigur, Empire Falls devenise recent ultima oprire, după Fairhaven, dar apoi, cu un an în urmă, autobuzul încetă să mai circule până în Empire Falls, iar acum umbla vorba că ar fi vrut să închidă şi autogara din Fairhaven, care consta, de fapt, într-un ghişeu din spatele unui magazin de ţigări şi într-o parcare micuţă amenajată în spate. Grace îşi lăsase acolo maşina când plecaseră către Martha 's Vineyard în urmă cu o săptămână, deşi acum i se părea că asta se întâmplase cu mult mai mult timp înainte. Nici ea şi nici Miles nu rămaseră prea surprinşi să n-o mai găsească acolo, la întoarcere. Lui Miles i se părea că fuseseră plecaţi o veşnicie, atât de mult încât maşina abandonată s-ar fi putut dematerializa, precum apa de pe fundul unui pahar. Însă pentru Grace asta însemna că Max ieşise din închisoare.

  Deşi se aflau la mică distanţă, o convorbire telefonică între Empire Falls şi Fairhaven era considerată una interurbană, iar Grace trebui să încerce de câteva ori până reuşi să dea de cineva dispus să vină să-i ia. Statură să aştepte într-o cafenea de peste drum şi, din moment ce trecuse deja ora cinei, Grace insista ca Miles să mănânce ceva, deşi el susţinea că nu-i era foame. Gazele de eşapament de la toate autobuzele, combinate cu faptul că în curând avea să-l vadă din nou pe tatăl său îlfă'ceau să-şi simtă stomacul greu, dar când hot dog-ul comandat sosi, mirosea atât de bine încât îl înfulecă imediat, cu Graci alături, privindu-l întristată în timp ce-şi sorbea cafeaua. Când veni momentul să plătească, iar Grace îşi deschise portofelul, btiles văzu că mai avea acolo doar cât să le ajungă pentru această consumaţie. Dacă mama sa nu mai avea bani ascunşi pe undeva în acel portofel, aveau să ajungă acasă, sau aproape de casă, cu buzunarele aproape goale. Ceea ce îl făcu pe Miles să se întrebe ce-arfi avut de gând mama sa dacă n-ar fi apărut Charlie, care se oferise să plătească mai tot.

  Femeia care veni să-i ducă înapoi în Empire Falls era mai tânără decât Grace şi foarte simpatică, îşi spuse Miles, văzând imediat că avea o maşină şi mai rablagită decât bătrânul lor Dodge. Miles, bineînţeles, fu expediat pe bancheta din spate împreună cu bagajele. Portbagajul nu putea fi deschis, aşa le spusese femeia, iar Miles nu se putea abţine să constate cât de mult se schimbaseră lucrurile într-o singură zi. Ieri pe vremea asta zbura cu mama lui peste insulă în maşina decapotabilă galbenă a lui Charlie, după ce serviseră o cină care costase (Miles trăsese cu coada ochiului la nota de plată) mai mult de cincizeci de dolari. În seara asta, hot dog-ul lui costase treizeci şi cinci de cenţi, iar cafeaua mamei sale douăzeci şi cinci şi aproape că nu putuseră să-şi permită măcar atâta lucru.

  Maud femeia tânără care venise să-i ia de la autogara vorbi aproape tot drumul până în Empire Falls, punând-o la curent pe Grace cu mai tot ce se întâmplase între timp. Din nou se iscase un zvon cum că fabrica avea să fie vândută, idee alimentată de faptul că CB. Whiting plecase undeva încă de joi, fără să spună nimănui unde şi făcând pe toată lumea să presupună că se dusese la Atlanta sau în vreun alt oraş din sud, unde să definitiveze ultimele detalii ale vânzării. Dacă se dovedea adevărat, însemna că mulţi dintre ei rămâneau în curând fără slujbele de la fabrică, mai ales cei ca Grace şi Maud, care făceau muncă de birou. Noua conducere va aduce alte persoane pe aceste posturi şi oricine ştia că cei din sud lucrau pe şi mai puţini bani decât cei din Mâine. Sindicatul începuse deja să se gândească la nişte măsuri. IarMax, adăugase Maud, coborându-şi vocea ca să n-o poată auzi Miles, era din nou în libertate şi trecuse pe la fabrică la începutul săptămânii, căutând-o pe Grace.

  Maud nu părea să bage de seamă tăcerea lungă a lui Grace la auzirea acestor veşti, aşa că se aflau deja la doi paşi de intrafea în Empire Falls când femeii îi dădu prin cap s-o întrebe cum fusese în concediu.

  — Cum e să fii pe o insulă? o întrebase pe mama lui, făcându-l Pe Miles să-şi aducă aminte că, doar cu o săptămână în urmă, Credea că insulele erau bucăţi de pământ care pluteau Iu întâmplare pe apa dimprejur. Aşa i se părea lui de pe hartă, iar înainte Să ajungă pe Martha 's Vineyard, se întrebase dacă pământul de sub picioarele lor avea să fie la fel de rezistent ca şi când s-ar fi aflat pe pământadevărat. Dacă toată lumea de pe insulă s-ar fi mutat pe o singură parte a suprafeţei sale, oare insula s-ar fi înclinat imediat într-o parte? Ştia că aşa ceva nu era cu putinţă, şi totuşi se bucurase să constate cât de sigur părea pământul atunci când se dăduseră jos de pe feribot. Acum îşi dădea seama că întoarcerea acasă făcea ca totul să pară atât de nesigur.

  CÂND AJUNSERĂ ACASĂ, Miles şi mama sa nu-l găsiră pe Max acolo, după cum nu găsiră nici maşina, ci doar un bileţel lipit cu un magnet de uşafrigiderului. Se dusese să văruiască o casă în Castine şi avea să se întoarcă pe la sfârşitul săptămânii. Miles zări biletul mototolit în coşul de gunoi, acolo unde îl aruncase Grace, aşa că îl netezi şi îl citi de la cap la coadă, surprins să constate că acolo scria exact aşa cum citise mama lui, nici mai mult, nici mai puţin. Lui Miles i se părea că un bărbat care stătuse în închisoare o săptămână, în timp ce nevasta şi fiul lui se aflau în vacanţă pe Martha 's Vineyard, ar fi trebuit să aibă mai multe de spus. Când avusese atâta timp la dispoziţie ca să se gândească, ar fi putut să se întristeze, să se înfurie, să devină mai hotărât sau să se umple de regrete. Însă tatăl său părea că dăduse la o parte toate aceste posibilităţi şi ieşise din închisoare hotărât să văruiască o casă din Castine. Biletul nu făcea nici o referire la Miles – o adevărată uşurare, din moment ce băiatul se gândise că poate Max l-ar fi considerat complicele mamei sale. Până în urmă cu câteva zile, Miles nici nu bănuise că puteau exista bărbaţi ca Charlie Mayne, care ar fi putut, dacă li se dădea ocazia, să fure nevestele altor bărbaţi, iar acum, judecând după textul biletului, nici tatălui său nu-i dăduse prin cap această posibilitate; sau, dacă îi dăduse prin cap aşa ceva, nu-l învinovăţea pe Miles pentru că nu fusese în stare să apere virtutea mamei sale.

  După ce se întoarseră în Empire Falls, Miles şi Grace îşi dădură seama că n-aveau nevoie, de fapt, nici de Max şi nici de Dodge. Miles putea merge cu bicicleta la antrenamentele de baseball sau oriunde ar fi trebuit să ajungă, iar Grace mergea pe jos la muncă în fiecare dimineaţă. Asemeni majorităţii femeilor care făceau muncă de birou, Grace îşi punea mâncarea de prânz într-o pungă de hârtie maro pentru a economisi bani şi timp. Dacă mâneai repede un sandviş la biroul tău, puteai să pleci acasă la patru şi jumătate în loc de cinci. CB. Whiting, proprietarul fabricii, tot nu se întorsese luni, aşa că în fiecare seară din săptămâna aceea, telefonul sună şi sună şi sună, căci fetele de la birou voiau să ştie dacă Grace, care îşi câştigase faima de a ajunge prima la serviciu, auzise vreo noutate.

  Max nu se întoarse, aşa cum promisese, până vineri, iar lui Miles îi deveni din ce în ce mai limpede că Grace aluneca într-o stare de depresie profundă. Era însă sigur că motivul avea prea puţin de-a face cu posibilitatea de a-şi pierde locul de muncă şi încă şi mai puţin cu absenţa îndelungată a soţului ei. Miles îşi putea da seama singur că ea se gândea la Charlie Mayne şi la promisiunea lui, cum că totul se va rezolva în cele din urmă. De fiecare dată când se auzea telefonul sunând în cursul serii, Grace se repezea la aparat, cu faţa luminată de speranţă, numai pentru a se prăbuşi la loc atunci când recunoştea vocea lui Maud sau a vreunei alte colege care sunaseră să-i împărtăşească ultimele zvonuri. Conform unuia dintre acestea, CB. Whiting se întorsese în cele din urmă, dar plecase din nou aproape imediat. De două ori Miles o văzu pe mama lui dând telefoane, apoi închizând repede.

  Într-o zi de luni, după două săptămâni, bătrânul Honus Whiting, tatăl lui CB., apăruse pe neaşteptate şi convocase o şedinţă cu toţi muncitorii din fabrică, anunţându-i că, pentru viitorul apropiat, prelua el conducerea fabricii Empire Manufacturing. Ştia că existaseră nenumărate speculaţii în legătură cu vânzarea întreprinderii, dar voia să asigure pe toată lumea că zvonurile nu erau adevărate. Din contră, o nouă fabrică a familiei Whiting urma să fie deschisă în Mexic, iar CB. Whiting se va muta pentru o vreme acolo, pentru a demara toată afacerea şi pentru a pune lucrurile în funcţiune. Francine Whiting, nevasta lui CB., care tocmai aflase că era însărcinată, avea să i se alăture soţului ei în următoarea lună, de îndată ce i se asigurau nişte condiţii de trai decente în Mexic, unde avea să stea peste iarnă, urmând să se întoarcă la primăvară pentru a-şi naşte acasă copilul, şi toată lumea spera să fie un băiat care să ducă Whiting Enterprises International în mileniul următor. Muncitorii de la toate trei fabricile ascultară vorbele bătrânului, iar când el termină ce avea de zis se întoarseră cu toţii la treabă. Nimic din ce auziseră nu li se părea a fi foarte adevărat.

  În acea seară, Miles se întoarse târziu de la antrenamentul de baseball şi o găsi pe mama sa în pat, plângând în hohote, în camera pe care o împărţise atâta vreme cu soţul ei, cel puţin atunci când Max era prezent, iar Miles bănui imediat că primise telefonul pe care îl aştepta de la Charlie Mayne. Îşi luă concediu Medical începând de a doua zi, rămânând acasă zi după zi. Dimineaţa se simţea mai rău decât pe Martha 's Vineyard, iar seara abia putea fi urnită din dormitor cât să pregătească ceva de mâncare. La sfârşitul săptămânii, Miles intrase deja în panică, Grace avea în ochi o privire atât de sălbatică, atât de disperată, încât băiatul începu să spere ca tatăl său să se întoarcă acasă cât mai repede, lucru de care se şi temea datorită nenumăratelor întrebări care aveau să-i fie puse. Pe lângă faptul că-i era frică să nu scape vreunul dintre secretele care i se încredinţaseră, pe Miles îl îngrozea certitudinea că tatăl său va aştepta răspuns şi la alte întrebări, răspunsuri pe care el nu le ştia. Dar zilele treceau şi nu se vedea nici urma de Max sau de Dodge.