— Am spus că-mi pare rău, răspunse Candace în gura mare, dându-şi ochii peste cap în semn că îi vine greu să-şi închipuie ce altceva ar mai putea vrea sau aştepta de la ea profesoara.

  — Dacă ai nevoie de un model de comportament acceptabil, continuă doamna Roderigue, de parcă şi-ar închipui că aceasta ar fi adevărata problemă, nu trebuie decât să-ţi îndrepţi privirea asupra mesei Verzi.

  Masa Verde, din câte observă Tick, este decimată de absenteism astăzi. În mod normal acolo stau opt elevi, dar patru dintre ei lipsesc; doi dintre cei prezenţi citesc de zor din manualele de algebră din moment ce se pregătesc pentru o lucrare de control în ora următoare, iar altul doarme dus cu capul pe masă. Dacă n-ar şti că nu are nici un rost, Tick ar ridica mâna s-o întrebe pe doamna Roderigue ce anume e atât de special la masa Verde încât să constituie un exemplu demn de urmat. Până şi Candace, care foloseşte un cutter pentru a scrijeli pe spătarul scaunului numele prietenului ei cu litere înflorite, comemorându-şi afecţiunea pentru un delincvent juvenil şi distrugând astfel recuzita şcolii, oferă o imagine mult mai potrivită pentru îndeplinirea obiectivelor specifice unui curs de artă.

  — Deci, cum de te-ai despărţit de Zack Minty? întreabă Candace, de îndată ce doamna Roderigue şi-a întors privirea asupra eforturilor creative de la masa preferaţilor ei Roşii.

  — Păi, să zicem că am hotărât împreună să ne despărţim, zice Tick, iar asta chiar e oarecum adevărat. Când îi spusese lui Zack că nu mai voia să iasă cu el, acesta îi răspunsese că nu avea nimic împotrivă, că nici el nu voia să mai iasă cu ea. Adică cine se credea ea, în orice caz? A doua zi o şi sunase să-i spună că avea deja o nouă prietenă şi pronunţase numele unei fete care părea s-o urască pe Tick, deşi nu schimbaseră niciodată măcar o vorbă.

  — Cred că ar trebui să te împaci cu el, zice Candace, pe care nu pare s-o reţină deloc faptul că nu ştie nimic despre relaţia lor. Adică, el încă te iubeşte cu adevărat.

  Tick înghite cu greu, încearcă să-şi concentreze atenţia asupra Şarpelui de pe planşă, care dintr-odată îi pare nepotrivit dintr-un motiv pe care nu şi-l poate explica încă. Adevărat, chiar nu mai arată ca un tipar, ceea ce e bine, dar încă mai e ceva greşit în privinţa dimensiunilor sale, ca şi cum partea inferioară a corpului său ar fi trasată după o anumită scală, iar cea superioară, inclusiv capul, după alta. Tick şi-ar dori să poată explica asta prin intermediul unei perspective aparte. O grămadă de artă proastă, se gândeşte ea acum, reuşeşte să scape cu scuza intenţionalităţii.

  — Mă îndoiesc, zise Tick, recurgând, de această dată, la adevărul absolut şi neînfrumuseţat.

  Chestia ciudată era că, înainte să meargă pe Martha's Vineyard, Tick nu ştia ce să se facă cu Zack. În timpul verii era una, dar avea să fie mai greu să nu fie prieteni în timpul anului şcolar, când, dacă eşti o persoană fără prieteni, te pui întotdeauna în evidenţă. Cel puţin acum nu mai trebuia să se întrebe în fiecare zi în ce dispoziţie urma să-l găsească, dacă o să fie drăguţ cu ea sau răutăcios, cu acel comportament la fel de schimbător ca vremea. Deci nu i se părea o problemă că rămăsese fără prieten, deşi se îndoia că va găsi unul în viitorul apropiat. Ceea ce o îngrijora mai mult decât pierderea lui Zack era faptul că asta o priva de apartenenţa la gaşca lui, la toată reţeaua de prieteni a lui Zack. Cât timp fuseseră împreună, prietenii lui fuseseră şi prietenii ei, dar, de îndată ce se despărţiseră, ea descoperise adevărul: că de fapt erau doar prietenii lui, toţi până la unul. Nu că ea le-ar fi picat prost. Tick bănuia că vreo doi dintre ei chiar o plăceau pe ea mai mult decât pe Zack, sau că ar fi fost mulţumiţi să rămână neutri în toată povestea, dacă regulile sociale le-ar fi permis o asemenea poziţie. Dar asta nu se putea, iar Zack nu era genul de persoană pe care ţi l-ai putea dori ca duşman. Imediat începuse să primească telefoane de la prietenii lui, care o băteau la cap să se împace cu el, dându-i de înţeles că altminteri n-ar mai fi primită în gaşca lor. Vreo doi băieţi îi păruseră speriaţi de-a dreptul, de parcă nu-şi puteau închipui genul de nechibzuinţă de care ea se arăta în stare. Una dintre fete chiar îndrăznise să spună că Zack ar fi dispus s-o termine cu această nouă prietenă dacă Tick s-ar fi întors la el, că poate, dar nu era chiar sigur.

  Până la vacanţa pe Martha's Vineyard, Tick chiar se gândise serios să se împace cu Zack, dar acum era destul de sigură că n-ar mai putea. După ce stătuse cu un băiat căruia chiar îi plăcuse de ea, acum era dispusă să stea singură, cel puţin pentru moment. Ceea ce o întrista era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a fi ajuns la această concluzie. Era oare cu putinţă ca experimentarea acestui tip de afecţiune, atât de nouă şi de dulce, din partea cuiva care nu îi era nici mamă, nici tată, să însemne că va trebui să se lipsească cu totul de orice altă camaraderie?

  — Mă rog, vreau să zic că pe el îl doare undeva de Heather, spune Candace. Ar trebui, mă rog, să vezi cum se poartă cu ea.

  — Ştiu cum se poartă cu ea, spune Tick, analizându-şi şarpele cu un ochi critic. Ceea ce îi trebuie şarpelui, se hotărăşte ea, e o limbă. La fel se purta şi cu mine.

  — S-a schimbat, zice Candace, uitându-se la ea acum. A încetat cu totul să scrijelească scaunul şi îşi strânge lucrurile, pregătindu-se pentru sunetul clopoţelului. Interesul ei subit pentru viaţa amoroasă al lui Tick îi confirmă acesteia bănuielile: că acum Candace se dădea pe lângă ea atât de prietenoasă pentru că Zack o trimisese să sondeze terenul pentru o eventuală împăcare. Din fericire, Tick nu prea dăduse nas în nas cu el de la începerea şcolii, dar asta se datora antrenamentelor de fotbal la care el trebuia să participe în fiecare zi, după ore. Dacă nu l-ar fi împiedicat asta, atunci ar fi bătut-o la cap non-stop. Celălalt lucru care o ajutase până acum era că Zack o făcuse de oaie rău de tot anul trecut şi fusese eliminat de la cursurile pentru premianţi. Altminteri ar fi stat chiar în spatele ei la ora de chimie şi la cea de literatură americană, iar Tick ar fi simţit toată ziua împunsăturile ochilor săi răniţi şi ofticaţi.

  Acum că Tick nu mai are nici o îndoială în privinţa interesului lui Candace pentru ea, simte că situaţia o scoate din sărite şi, înainte să apuce să se gândească de două ori, spune:

  — Şi eu m-am schimbat. Iar cea mai mare schimbare este că nu-mi mai place de el.

  Drept răspuns la afirmaţia ei, Candace scoate cel mai asurzitor ţipăt pe care Tick l-a auzit vreodată. John Voss, de la locul lui din cealaltă parte a mesei, chiar îşi ridică privirea de la oul său. Un obiect de metal cade zornăind pe podea lângă pantoful lui Tick, iar Candace, urlând „O-Doamne-o-Doamne”, o ia de mână, cu sângele ţâşnindu-i dintr-o tăietură adâncă şi lungă, care se întinde de la unghia degetului mare până în mijlocul palmei. Sângele se împrăştie peste tot pe braţul ei, pe scobiturile complicate pe care le scrijelise pe spătarul scaunului, iar o mică picătură rozalie aterizează până şi pe şarpele lui Tick. Uitându-se lung la sânge, Tick îşi simte braţul stâng pulsându-i ca atunci când stătea în aşteptarea unor împunsături de ace hipodermice în cabinetul medical sau ca în filmele de groază, când cineva este ciopârţit.

  Candace, încă urlând, îşi strânge degetul arătător în palma celeilalte mâini şi începe să se bâţâie înainte şi înapoi ca una dintre acele păsări mecanice care sorb apă dintr-o baltă imaginară. Sângele i-a umplut deja partea din faţă a tricoului cu inorogul, iar fricoşii de la masa Verde s-au ridicat cu toţii şi s-au liPit de peretele din spatele clasei.

  Pe Tick o doare atât de tare braţul stâng acum încât simte că o ia cu ameţeală, iar întreaga încăpere prinde o strălucire ciudată, înceţoşată în margini ca o secvenţă dintr-un vis văzută la televizor. Se apleacă în faţă, rezemându-şi capul de masa rece de metal şi ascultând-o pe Candace ţipând din toţi rărunchii până când o altă voce, care pare a veni de departe, o acoperă şi o nouă pereche de pantofi îşi face apariţia lângă adidaşii lui Candace. Tick îşi dă seama că sunt ai doamnei Roderigue şi o aude pe profesoară urlând de undeva de la mare distanţă:

  — Dă drumul la mână ca să pot vedea ce ai păţit, copilă. Şi apoi: Cine ţi-a făcut asta?

  Acum Candace urlă:

  — Îmi-pare-rău-o-doamne-îmi-pare-aşa-de-rău. Tick, încurcată, crede că acum Candace i se adresează ei, scuzându-se pentru că mai devreme o făcuse pe intermediara lui Zack Minty.

  — Nu face nimic, spune Tick, sau cel puţin îşi închipuie că spune, probabil, pentru că nu e în stare să-şi ridice capul de pe masă pentru a vorbi. În orice caz, asta ar vrea să spună, pentru că ea e genul de persoană care iartă uşor, care de fapt nu suportă ideea că o altă persoane vrea să fie iertată şi i se refuză iertarea, aşa că vorbele „nu face nimic”, pronunţate sau imaginate, îi răsună acum în cap împreună cu ecoul propriilor bătăi de inimă. Când i se pare că durerea din braţul stâng nu se mai poate înteţi fără să-i explodeze tot braţul, chinul îşi atinge punctul de maximă intensitate şi apoi totul devine, încetul cu încetul, din ce în ce mai şters. Tick, acum transpirând şi tremurând din toate încheieturile, se teme că, pentru a îndrepta lucrurile, va trebui să treacă din nou prin acel tărâm al durerii, iar adevărul este că ar prefera să n-o facă. Ar prefera mai degrabă să leşine.

  De abia când deschide ochii îşi dă seama că îi ţinea strâns închişi de bucată de vreme. Cu capul încă sprijinit de marginea rece a mesei, se uită la podeaua de la picioarele ei. Acolo pe jos, între piciorul ei drept şi rucsac, se află cutterul plin de sânge. Ţipetele lui Candace s-au oprit şi nu i se mai văd deloc adidaşii roz. Doamna Roderigue, care pare că s-ar fi dus undeva şi acum se întoarce, o îndeamnă pe Tick să-şi ridice capul, iar de această dată ea descoperă că poate s-o facă. E încă şi mai surprinsă să observe că sala de clasă s-a golit şi că toţi copiii s-au adunat ciorchine pe hol şi se holbează la ea. După ceasul de pe perete, au trecut zece minute. Doamna Roderigue îşi trece degetul peste marginea de metal a scaunului lui Candace, parcă în încercarea de a găsi o suprafaţă destul de ascuţită în care un copil să-şi poată tăia degetul până la os. Directorul, domnul Meyer, îşi croieşte drum cu coatele printre elevi până în sală, apoi se apropie şi îşi pune mâna pe fruntea lui Tick.

  — Eu nu m-aş apropia prea mult, zice doamna Roderigue. Arată de parcă ar fi pe punctul să vomite.

  Domnul Meyer reacţionează imediat la aceste vorbe de duh, deşi Tick nu-şi poate da seama dacă pe director l-a speriat acea posibilitate sau remarca grosolană a profesoarei ei.

  — Cred că sunt O. K., zice ea în cazul în care pe director l-ar îngrijora prima posibilitate. Ce s-a întâmplat?

  — Ai leşinat, îngeraşule, spuse domnul Meyer, făcând-o să-1 placă pentru prima oară. Când ai văzut tot sân… îşi întrerupe gândul, făcându-şi probabil griji că pronunţarea cuvântului „sânge” ar avea acelaşi efect ca vederea lui.

  — Vrei să-i sun pe tatăl şi pe mama ta? Se opreşte imediat ce spune asta, amintindu-şi pesemne că părinţii ei erau despărţiţi.

  Tick, mişcându-şi degetele de la mâna stângă, îi spune din nou că are impresia că e totul în ordine. Acum îşi simte degetele de parcă i-ar fi fost străpunse de o mie de ace, dar altfel n-o mai chinuie nici o durere, ceea ce înseamnă că va putea ieşi la liman în alt loc şi că nu va trebui să mai treacă o dată prin acel tunel întunecat al durerii.

  După ce îi spune să rămână pe loc, domnul Meyer o ia deoparte pe doamna Roderigue. Tick încă poate auzi frânturi din conversaţia lor, în care doamna Roderigue povestea cum îi spusese Candace că îşi tăiase degetul până la os. Acum îi vine rândul domnului Meyer să cerceteze spătarul scaunului, întorcându-l pe toate părţile, trecându-şi cu grijă degetul mare peste suprafaţa de metal, de parcă n-ar fi sigur dacă chiar vrea să dezlege misterul sau nu. Tick bagă mâna sub masă, prefăcându-se că se apleacă după rucsac, ia curtenii şi îl strecoară într-unui din buzunarele laterale ale ghiozdanului.

  Când se ridică în sfârşit, cu rucsacul aruncat pe umăr, domnul Meyer o ia uşor de cot şi o conduce către uşă. De acolo îl zăreşte pe Zack Minty stând pe coridor şi simte că o trece repede un val de greaţă, genunchii i se înmoaie pentru câteva clipe, iar domnul Meyer o apucă de după mijloc. În mod normal, Tick detestă să fie atinsă, mai ales de către adulţi, dar de această dată se simte recunoscătoare.

  — La cabinetul medical cu tine, domnişoară, îi spune domnul Meyer, îndreptând-o în direcţia potrivită. Dintr-odată lui Tick îi dă prin cap că ea şi Candace nu strânseseră în urma lor, iar doamna Roderigue explicase destul de clar că aceasta era cea mai importantă parte a procesului artistic. Când se uită înapoi către sala de clasă, o vede pe doamna Roderigue stând lângă masa Albaştrilor, de parcă ar fi vrut să spună că nu era nici un pericol să te apropii de masa Albastră, acum că artiştii spălaseră putina. Se uită lung la şarpele lui Tick cu o expresie de profund dezgust.

  CAPITOLUL 5

  GOGOŞERIA din Empire Falls fusese dintotdeauna unul dintre locurile preferate ale lui Max Roby, datorită faptului că fumatul era permis înăuntru, după principiul: „N-ai decât. Ce ne pasă nouă.” Miles se întreba ce avea de gând să facă tatăl său în anul următor, când fumatul urma să fie interzis prin lege în toate restaurantele din Maine. Pentru moment, încă mai exista un automat de ţigări lângă uşă, dar cu doar opt mese şi o tejghea de bar la care puteau intra cel mult şase scaune nu se prea putea pune problema unui spaţiu special pentru nefumători, ceea ce îl încânta pe bătrân chiar mai mult decât faptul că avea voie să-şi aprindă o ţigară. Max era genul de om care îşi creează propria atmosferă şi îi făcea nespusă plăcere, din câte i se părea lui Miles, să ştie că alţi oameni erau obligaţi să respire aerul în care fumase el. De fapt, fumatul era numai unul dintre aspectele acestui fenomen. Lui Max îi plăcuse întotdeauna să-şi împingă limitele un pas mai departe. Îi plăcea să stea aproape de oameni când vorbea, iar când mânca, dumicaţii lui găseau întotdeauna o posibilitate de a zbura prin aer. Acum, la şaptezeci de ani, îl apucase dragostea pentru dulciuri. Ar fi mâncat batoane de ciocolată dacă dantura i-ar fi permis, dar rămăsese deja fără jumătate dintre dinţi, iar cealaltă jumătate de abia se mai ţinea în rădăcini, aşa că trebuia să se mulţumească doar cu gogoşi cu zahăr. Până când Max reuşea să termine una, Miles, care de obicei bea doar o cafea, se trezea că avea toată partea din faţă a cămăşii plină de zahăr pudră.

  Cu mulţi ani în urmă, Miles o întrebase pe mama sa ce putuse s-o atragă la un bărbat cu nişte obiceiuri atât de dezgustătoare, dar ea îi explicase că tatăl său nu fusese mereu aşa, cu siguranţă nu pe vremea când era tânăr. Miles îşi iubea mama şi i-ar fi plăcut s-o creadă, dar nu-i venea uşor. Toată viaţa fusese o femeie care, odată ce îşi dăruia inima cuiva, ignora cu desăvârşire orice lucru descurajator, dar Miles bănuia că ea se obişnuise să nu-1 bage deloc în seamă pe Max pentru a mai rămâne măritată cu el. Totuşi, atunci când Miles îi pusese această întrebare, ea era deja vădit chinuită de alegerea partenerului său de viaţă. „Nu ţi-ai putea da seama niciodată dacă te uiţi la el acum„, îi spusese fiului ei, „dar tatăl tău avea cel mai molipsitor zâmbet din lume”.

  Miles putea crede că era molipsitor. Ca mai toţi copiii, când Miles şi fratele său erau în creştere, se întorceau acasă cu tot soiul de boli luate de la şcoală vărsat de vânt, oreion, pojar, plus obişnuitele răceli şi gripe. David se dovedise destul de dispus să ia orice boală se răspândea prin zonă şi îşi revenea mult mai încet decât Miles, deşi nu se putea spune că vreunul dintre băieţi era bolnăvicios, cu excepţia cazurilor în care tatăl lor aducea acasă vreun virus şi îi şi pricopsea pe băieţi cu el. Atunci toţi în afară de Max erau trimişi la repaosul obligatoriu la pat. Oricare ar fi fost ultimul virus luat, acesta devenea şi mai rău după o perioadă de înflorire în sistemul pulmonar al lui Max, până când acesta îl reintroducea în atmosferă prin intermediul strănuturilor sale explozive. Lui Max i se părea că acoperirea gurii cu mâna era dovada unui comportament absurd. Din punctul lui de vedere, ai putea la fel de bine să-ţi acoperi curul cu mâna când tragi un vânt. Să vezi cât de mult o să îmbunătăţească asta rezultatul.

  Miles se uita la tatăl său, care îşi aprindea o altă ţigară de la cea deja consumată, înainte să stingă mucul în scrumiera pe care reuşise s-o umple pe jumătate în numai douăzeci de minute. Miles analiză cu atenţie gura bătrânului, încercând să şi-l închipuie cu toţi dinţii de un alb strălucitor în gură şi cu acel zâmbet molipsitor, dar nu reuşi. Miles crezuse mult timp că unul dintre marile mistere nedezlegate ale universului era ce reuşea să le atragă pe femei la anumiţi bărbaţi. Din câte se părea, femeile din toată lumea voiau să se culce cu Mick Jagger, sau cel puţin îşi doriseră odată, cu mult timp în urmă. Altele nu îl găsiseră deloc repugnant pe Max Roby. Miles nu se putea abţine să le admire pe femei pentru talentul lor de a ignora dovezile oferite de propriile lor simţuri. Dacă asta putea fi o explicaţie. Dacă nu era cumva faptul că, din când în când, se simţeau pur şi simplu atrase de grotesc.

  Afară burniţa din nou, ca în ziua anterioară, destul de tare pentru a nu putea vărui nimic. O jumătate de oră mai devreme, când Miles se îndrepta înapoi către restaurant, îl văzuse pe tatăl său stând pe una dintre băncile din faţa Turnurilor Empire, vorbind cu o bătrână care părea să se întrebe ce făcuse oare pentru a merita un asemenea partener de discuţie şi cum ar fi putut să nu mai facă aceeaşi greşeală în viitor. „Tu condu mai departe”, îşi spusese Miles cu glas tare, chiar în momentul în care îşi trase pe dreapta Volkswagen-ul şi apăsă pe claxon. După faptă şi răsplată, se gândi el în timp ce Max sărea de pe bancă şi se apropia de maşina lui călcând în picioare stratul de gazon de abia plantat. Iar asta va avea şi ea răsplata ei, adăugă Miles în sinea lui, uitându-se, peste masă, la tatăl său.

  — Ai firimituri în barbă, tată, îi atrase el atenţia. Ştiai? Max nu se bărbierea decât o dată la trei sau patru zile şi nu îşi călcase niciodată hainele pe care le lăsase uitate în spălătoria publică din complexul comercial al Turnurilor până când unul dintre ceilalţi clienţi le scosese şi i le înapoiase. Drept urmare, orice haină ar fi luat pe el, tot era plină de cute şi încreţituri întinse în toate părţile.

  — Şi ce? îi răspunse bătrânul, trăgând încă un fum, apoi | dându-l afară prin colţul gurii, din consideraţie pentru Miles, care nu era fumător. De parcă aerul n-ar fi fost deja albastru peste tot în jurul lor. De parcă Miles şi David n-ar fi fumat, încă din leagăn, echivalentul unui pachet de ţigări pe zi, de fiecare dată când tatăl lor se întâmpla să fie prin preajmă.

  — Arăţi ca un tâmpit, asta e, îi spuse Miles. Oamenii n-au decât să-ţi arunce o singură privire şi să ajungă la concluzia că eşti la fel de senil ca părintele Tom. De fapt, pe lângă Max, părintele Tom arăta destul de elegant.

  Max păru să se gândească o clipă la această posibilitate, după care o şterse cu buretele.

  — Ar trebui să mă laşi să te ajut cu munca de la biserică, zise el, care îşi amintise de această dorinţă atunci când Miles pronunI ţase numele bătrânului preot. Zugrăvirea bisericii erau un subiect pe care Miles îl considera închis, iar tatăl său, cât se putea de deschis. Eu chiar am văruit case vreme de douăzeci de ani, ştii? Ar trebui să mă duc la Keys într-o lună. Cum crezi că aş putea să fac asta dacă n-aş avea nici un chior?

  — Nu cred că e o idee bună să mă ajuţi pe mine să zugrăvesc, tată, spuse Miles. Luna trecută ai căzut de pe un scaun de bar. Nu vreau să te văd căzând de pe vreo scară.

  — Dar asta e cu totul altceva, îi explică tatăl său. Eram beat.

  — Sunt convins, spuse Miles. La fel cum o să fii şi când o să cazi de pe scară, cu siguranţă.

  Tatăl său dădu din cap în semn de încuviinţare şi dacă Miles nu l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi putut jura că Max se dăduse bătut.

  Dar când bătrânul dădu din nou fumul afară, nu-şi mai în i toarse capul într-o parte.

  — Să ştii că dacă aş avea câteva parale în buzunar, n-ar trebui să mă tot dau la tine tot timpul.

  Chelneriţa îşi făcu apariţia, le umplu ceştile de cafea şi se îndepărtă cu aceleaşi mişcări unduitoare, dându-i de înţeles lui Miles că era cât se poate de hotărâtă să nu stea în preajma lui Max Roby.

  — Ai auzit ce ţi-am spus? îl întrebă tatăl său.

  — Te-am auzit, tată, îi răspunse Miles, turnându-şi conţinutul unui pliculeţ de zahăr în cafea. Dar se pare că ţie nu-ţi intră în j cap că eu zugrăvesc biserica St. Catherine's pe gratis.

  Tatăl său ridică din umeri.

  — Asta nu înseamnă că nu poţi să mă plăteşti tu pe mine.

  — Ba da, tată, asta înseamnă, zise Miles. Exact asta înseamnă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Miles era să lucreze cot la cot cu Max la zugrăvirea bisericii. De fiecare dată când Max îl vedea pe părintele Mark, îl tachina spunându-i cât de meschini erau catolicii; se gândea el că dacă Vaticanul era bogat, toţi preoţii, în virtutea faptului că erau angajaţi ai Vaticanului, puteau arunca cu banii în toate părţile după bunul plac. Cum de putea Biserica să ţină la saltea toţi banii ăia şi să nu-şi poată permite să plătească doi zugravi amărâţi din Empire Falls, statul Mâine? Asta ar fi vrut el să-i explice părintele Mark. De fapt, întrebarea ar fi retorică, din moment ce Max i-ar da voie părintelui Mark să vorbească doar câteva secunde înainte să înceapă să-i explice cum Biserica punea în aplicare această înşelătorie. În fiecare săptămână, ar susţine Max, strângi bani de la oameni care n-au altceva mai bun de făcut decât să ţi-i dea, apoi îi bagi într-o bancă de la celălalt capăt al pământului unde e prea puţin probabil ca cineva din Empire Falls, statul Mâine, să-i caute, şi cu atât mai puţin să-i şi găsească. Dacă vreun deştept îţi cere o parte din bani înapoi să zicem, în cazul în care vrei să-ţi zugrăveşti dracului nenorocita aia de biserică îi spui că banii s-au terminat, că eşti la fel de sărac lipit ca şi el, că ai dat banii în cauză episcopului, care i-a dat cardinalului, care i-a dat papei, în viaţa mea următoare, ar spune Max în încheiere, asta mi-ar plăcea să fiu. Papa. Şi o să fac exact la fel ca el. O să păstrez dracului toţi banii aia. Lui Miles îi plăcea să-şi imagineze asemenea scenarii, mai ales pentru că scenele închipuite îl ajutau să se ferească de eventualele lor replici din realitate.

  — Dacă mă plăteşti pentru ce muncesc, continuă Max, a cărui elocinţă era mult mai sofisticată decât te-ai fi aşteptat de la un bărbat care avea mâncare în barbă, n-ar trebui să mă mai simt fără rost. Să ştii că nu există nici o lege care să-i oblige pe bătrâni să se simtă fără nici un rost tot timpul. Dacă tu m-ai plăti, aş căpăta şi eu nişte demnitate.

  Acum îi veni rândul lui Miles să dea din cap şi să zâmbească binevoitor.

  — Cred că vaporul demnităţii a ridicat de mult ancora, tată.

  Max rânji, apoi termină de mestecat în cafea şi îndreptă linguriţa către fiul său, care simţi câţiva stropi de cafea lipindu-i-se de partea din faţă a cămăşii.

  — Tu încerci să mă jigneşti, îi zise cu subînţeles tatăl său, dar n-ai nici o şansă.

  Miles îşi tampona petele de pe cămaşă cu un şerveţel de hârtie umezit.

  — Şi în orice caz, tată, îi spuse el, poţi să treci pe la restaurant şi să te ocupi de spălatul vaselor o vreme.

  — Asta înţelegi tu prin demnitate? Să-l închizi pe tac-tu în cămăruţa aia fără ferestre, ore întregi, spălând vase în schimbul unui salariu minim? Din care jumătate oricum se duce la stat?

  Dar Max ar face asta, la un moment dat, când ar fi la mare ananghie. Miles n-avea nici o grabă să-l facă să se dea bătut, din moment ce bătrânul era un muncitor neglijent şi nemulţumit. Din punctul lui de vedere, orice farfurie abia scoasă din maşina de spălat Hobart era curată prin definiţie, indiferent dacă se vedeau de la o poştă petele întărite de gălbenuş de ou. Ce detesta el, chiar mai mult decât ideea cămăruţei minuscule, era refuzul lui Miles de a-l plăti la negru. Max socotea că dacă puteai zugrăvi o casă întreagă la negru ceea ce şi făcuse, toată viaţa lui atunci puteai şi să speli câteva farfurii la negru. Din punctul de vedere al lui Max, Grace îl crescuse pe fiul lor să fie atât de pretenţios în privinţa eticii numai pentru a-i face lui în ciudă. Dacă ar fi prevăzut din timp o asemenea rigiditate morală, s-ar fi ocupat personal de educaţia băiatului, dar, din păcate, nu observase nimic până când era deja prea târziu. Celălalt fiu al său, David, nu-l încolţea aşa de tare, slavă Domnului.

  — Te-aş lăsa să mă angajezi la restaurant dacă aş putea să ies din spate şi să lucrez şi la bar din când în când, zise Max. Nu tre' să fii prea talentat ca să întorci un burger de pe o parte pe alta, dacă nu ştiai. Iar mie-mi place să vorbesc cu oamenii.

  — Ar trebui să te bag în maşina de spălat Hobart înainte, îi spuse Miles. Să-ţi mai curăţ firimiturile din barbă. Se pare că tu nu poţi să înţelegi că oamenii vin la Empire Grill să mănânce, iar tu eşti un inhibitor natural pentru apetitul oricui.

  — Oi fi eu mai paradit, continuă tatăl său aproape pe nerăsuflate, dar încă mai pot să mă caţăr ca o maimuţă.

  Deci înapoi la subiectul zugrăvirii bisericii. Miles trebuia să recunoască totuşi că bătrânul chiar era vioi şi că se ţinea destul de bine, atât pe picioare, cât şi într-o discuţie. Miles renunţase să mai încerce să-l pună la colţ cu multă vreme în urmă.

  Insistenţa lui Max în ceea ce privea biserica era destul de ciudată, totuşi. Cu treizeci de ani în urmă, când părintele Tom angajase o altă firmă pentru zugrăvirea bisericii St. Catherine's, tatăl său se jurase că n-avea să mai calce pe acolo. Pe de altă parte, nici nu mai călcase prin biserică de vreo zece ani, lăsându-şi nevasta şi fiul (David nu se născuse încă) să meargă singuri la slujbă. După cum vedea Max lucrurile, orice lucru făceau soţia şi fiul său, îl făceau sub îndrumarea sa, iar cel angajat de părintele Tom să zugră-1 vească biserica era un nenorocit de presbiterian, care n-avea nici oi legătură cu parohia lor. Poate că Max nu era un catolic fervent, dar era căsătorit cu o femeie care îşi devota fiecare minuţel dini viaţă credinţei, cu toate că reuşea să se ocupe de toate cele. Pe; deasupra, Max mai adusese pe lume încă un pui de catolic, iar asta nu era de ici, de colo, trebuia să conteze pentru ceva.

  Cu toate acestea, Max îşi respectase făgăduiala şi tocmai asta îl mira acum pe Miles. Era oare dorinţa lui de a vămi biserica un fel de regret nedeclarat? Miles nu-l văzuse niciodată pe tatăl său lăsându-se pradă oricărui fel de regret, deşi ocaziile cu siguranţă că nu lipsiseră. În fond, Max nu se prea dăduse de ceasul morţii ca să fie un tată bun şi cu atât mai puţin un soţ bun. De fapt, nu era nici măcar un zugrav bun. Nu-i plăcea să niveleze suprafeţele şi dădea cu bidineaua încărcată de prea mult var şi cu mişcări destul de neglijente. Prefera să stea prin baruri în loc să văruiască o casă şi astfel, pentru a putea trece de la muncă la distracţie, îi plăcea să lucreze repede, chiar în situaţiile în care se impunea ceva mai multă încetineală. Dădea cu var peste ferestrele închise şi nu se deranja să cureţe geamurile cu o cârpă dacă reuşise să-şi treacă bidineaua peste ele.

  În cazul oricărui alt bărbat de vârsta lui, dorinţa de a zugrăvi biserica ar fi putut fi luată drept o încercare de a petrece mai mult timp cu fiul său îndelung neglijat, dar Miles se îndoia că acest scenariu i s-ar fi potrivit şi lui Max, care nu dăduse niciodată vreun semn că s-ar fi simţit bine în compania oricăruia dintre fiii săi, deşi aprecia pe oricine se arăta doritor să cumpere o gogoaşă, pentru că asta îi dădea posibilitatea să renegocieze preţul gogoşii până a-l aduce la nivelul unui pachet de ţigări. Nu, singura concluzie la care putea să ajungă Miles era că bătrâneţea în general îţi face harcea-parcea personalitatea. Părintele Tom, spre exemplu, care întotdeauna îi lăsase pe preoţii mai tineri să se ocupe de spovedanii, insista acum, în senilitatea lui, ca părintele Mark să-i dea voie să asculte măcar vreo câteva. Dacă preotul mai tânăr nu era suficient de atent sâmbătă după-amiaza, putea să se trezească bine-mersi că preotul mai bătrân dispăruse, iar atunci trebuia să dea fuga, peste peluza dintre casa parohială şi biserică, pentru a-1 găsi în confesional, unde moşul aştepta răbdător noi dezvăluiri din partea enoriaşilor săi, căci acum, la bătrâneţe, devenise curios să afle ce făceau oamenii şi foarte doritor să spună şi altora ceea ce descoperise. Tocmai de la părintele Tom aflase Miles că nevastă-sa îi punea coarne cu Walt Comeau.

  — Şi o să-ţi mai spun un lucru. Odată ce m-am suit pe o scară, nu mă sperii aşa cu una, cu două.

  — E la fel de valabil şi pentru mine, tată, îi reaminti Miles. Nici tu nu poţi să mă mai jigneşti pe mine.

  — N-am avut niciodată intenţia, zise bătrânul, arătându-se în sţare de o lipsă de sinceritate foarte neprefăcută, care era, în felul ei, simpatică. De ce dracu' ai devenit atât de fricos când vine vorba de înălţime, asta mi-ar plăcea mie să ştiu. Eu sunt cam paradit şi tot mai reuşesc să mă caţăr ca o maimuţă. Şi tu cât ai?

  — Patruzeci şi doi.

  — Patruzeci şi doi. Max îşi stinse ţigara, de parcă problema vârstei fiului său ar fi fost fără doar şi poate rezolvată. Patruzeci şi doi şi ţi-e frică să te urci pe o scară. Eu am picat o dată două etaje şi tot nu mi-e frică.

  — Termină-ţi cafeaua, tată, spuse Miles. Eu trebuie să mă întorc la restaurant.

  — Am picat de pe o schelă de pe Strada Division două nenorocite de etaje şi am aterizat direct în cur în mijlocul unui tufiş de trandafiri. Ar trebui să vezi şi tu cum e. Şi asta tot nu înseamnă că de-atunci mi-e frică să urc pe o scară.

  Afară, o maşină de poliţie oprise în parcare, iar Miles văzu că la volan se afla Jimmy Minty. Aproape că simţea bara din faţă a maşinii împungând peretele clădirii, făcând să se zgâlţâie mesele de plastic din local şi scrumierele. În loc să iasă din maşină, Jimmy îmbrăcat în uniformă de această dată stătea pur şi simplu acolo, mişcându-şi buzele de parcă ar fi vorbit cu un tovarăş de discuţie invizibil. De abia când se aplecă în faţă să pună aparatul de emisie-recepţie în furcă, îşi dădu şi Miles seama că vorbise în staţie. Asta era a treia oară în două zile când dădea cu ochii de Jimmy. Din întâmplare. De ce nu, era posibil.

  — Cel puţin aş putea să te ajut să aranjezi schelăria, îi spunea tatăl lui în acel moment. Aşa măcar ai şti că stai pe o platformă solidă.

  — Ştiu şi eu să fac schele, tată.

  — Să sperăm, răspunse Max. Eu te-am învăţat cum se face, asta în caz că ai uitat.

  — N-am uitat.

  — Te-am lăsat să dai o mână de ajutor, dacă-ţi mai aduci aminte. Dacă maică-ta ar fi ştiut, ar fi apucat-o toţi dracii, dar, în orice caz, eu te-am lăsat să dai o mână de ajutor. Acum că am nevoie de nişte bani de drum, tu îmi spui să fac autostopul.

  — Eu n-am zis niciodată…

  — Tre' să mă piş, spuse tatăl său cu scârbă, ridicându-se uşor de la masă, ca şi cum conversaţia, nu cafeaua, ar fi fost de vină pentru această regretabilă nevoie de a se uşura.

  Nici nu se închise bine uşa de la toaletă în spatele lui Max, că Jimmy Minty îşi şi făcu apariţia, aşezându-şi pălăria neagră lucioasă deasupra mesei. Părul lui roşcat începea să încărunţească pe la tâmple, observă Miles.

  Chelneriţa îi puse în faţă o ceaşcă de cafea.

  — Ce bine ar fi dacă n-ai mai intra în zidul ăla de fiecare dată când opreşti, Jimmy, spuse ea. Bagi lumea în sperieţi. Stau şi ei liniştiţi, bându-şi cafeaua şi văzându-şi de treburile lor, şi dintr-odată apari tu, hotărât să-ţi parchezi maşina lângă masa lor. Să ştii că zidul clădirii ăsteia nu e chiar aşa de imposibil de văzut. Chestia e să te opreşti înainte să dai în el. Ar trebui să vă puneţi aici nişte borduri de-alea înalte din beton. Minty zâmbi.

  — Pun pariu că nu sunt eu singurul care dă în zidul ăla, Shirley.

  — Nu, recunoscu ea. TU eşti doar singurul care dă în el de fiecare dată.

  Când ea se îndepărtă, poliţistul ridică din umeri.

  — Bună, Miles. Mi s-a părut mie că ţi-am văzut Volkswagen-ul afară. N-ar fi trebuit să dai toţi banii ăia ca s-o vopseşti din nou. Cât te-a costat vreo două sute?

  Lui Jimmy Minty nu-i lua prea mult să devieze orice conversaţie către subiectul banilor. Îi plăcea mai ales să-i atragă atenţia lui Miles asupra părţilor proaste ale oricărui tip de lucruri care se aflau în posesia lui, precum rugina de pe maşină, care se adunase cu grămada. Miles bănuia de mult timp că Jimmy Minty îl considera un fel de unitate de măsură pentru propria sa bunăstare economică, însă pentru Miles cel mai ciudat lucru era că această poveste părea doar o continuare a copilăriei lor pe Long Street. Jimmy Minty întotdeauna ţinuse o socoteală exactă a lucrurilor lui Miles, vrând să ştie cât de mult costa fiecare dintre ele şi de unde cumpărase fiecare lucruşor în parte. Dacă primeau cadouri asemănătoare de Crăciun, lui Jimmy îi făcea mare plăcere să explice de ce al lui era mai bun, că fusese cumpărat mai bine şi mai ieftin pentru că tatăl său ştia unde să meargă chiar dacă jucăria în cauză era în mod evident o imitaţie ieftină. După ce explica în detaliu avantajele cadoului său, îi sugera să facă schimb, măcar pentru o vreme, dar adesea, înainte ca Jimmy să apuce să i-o dea înapoi, jucăria lui Miles avea obiceiul de a se strica.

  Chiar şi după treizeci de ani, Miles tot îşi mai amintea acea senzaţie de uşurare care îl încercase atunci când mama lui îl mutase de la şcoala primară publică la şcoala catolică Sacred Heart, unde Jimmy, a cărui familie nu era catolică, nu putea să-l urmeze. Încetul cu încetul, deşi erau în continuare vecini, vieţile lor începuseră să o ia pe căi diferite, iar când se revăzură, la intrarea în liceu, aveau deja vieţi diferite şi prieteni diferiţi. Desigur, Jimmy îi explicase atunci lui Miles că amicii lui erau mai buni. După terminarea liceului, îşi făcuse serviciul militar în timp ce Miles era la facultate, iar când acesta se întorsese în Empire Falls, Jimmy tocmai se căsătorise şi locuia în Fairhaven. Îşi vizita, totuşi, părinţii, iar după ce Miles se însurase cu Janine, Jimmy încercase să-l abordeze pentru a relua prietenia lor de odinioară, lucru după care Miles nu se prea dădea în yânt, din moment ce adultul Jimmy Minty avea acelaşi obicei de a ţine socoteala averii celuilalt, chiar dacă, de această dată, asta însemna să compare nevestele. În ultimii zece ani, se întâlniseră destul de rar, cu excepţia momentelor când amândoi erau la volan sau când Jimmy avea o nouă jucărioară cu care voia să se dea mare la Empire Grill. Ultima oară cu un an în urmă comandase o friptură şi apoi rămăsese la bar, bând cafea până când Miles catadicsise să observe Chevrolet-ul Camaro parcat în faţa restaurantului. În fiecare dintre aceste rare ocazii, Jimmy îl asigura pe Miles că o ducea bine, deşi dăduse cu piciorul unor şanse precum facultatea. Dacă nu intra în belele, avea toate şansele să ajungă următorul şef al poliţiei din Empire Falls, zicea el. Fiul său, Zack, pe de altă parte, fără îndoială că avea succesul asigurat.

  — Nu cumva era tatăl tău ăla pe care l-am văzut cu tine mai devreme? întrebă Jimmy, făcând un semn cu capul către toaleta bărbaţilor.

  — Ştii deja că era el. Stăteai chiar acolo, zise Miles, arătând cu capul înspre maşina de poliţie, uitându-te la noi.

  — Lumina se reflecta în geam, spuse Minty. Nu puteam să văd pe nimeni.

  — Trebuie să ai un ochi al dracului de bun, atunci.

  — Scuze pentru ieri, zise el, pesemne referindu-se la tânărul poliţist care îl luase pe Miles la întrebări pe Long Street. E un puşti nou. Încă învaţă cum merg treburile. Noroc că s-a întâmplat să trec prin zonă, totuşi. I-ai dat peste nas sau ce?

  — Nici vorbă.

  Minty ridică din umeri.

  — În fine, cu ceva l-ai călcat tu pe bătături. Bine că am apărut eu la momentul potrivit.

  Miles îşi dădu seama că această a doua aluzie la norocul lui trebuia să fie interpretată ca o altă şansă acordată lui Miles de a-şi exprima recunoştinţa. Iar faptul că el nu binevoi să profite îl dezamăgi vizibil pe Jimmy, care totuşi părea nerăbdător să treacă peste acest episod.

  — Ţi se rupe sufletul, nu? spuse el. Vechiul nostru cartier? Miles încercă să îndrepte conversaţia către zona mai sigură a generalităţilor.

  — Întregul oraş, de fapt.

  Expresia mirată, jignită chiar de pe faţa lui Jimmy Minty lăsa să se înţeleagă că el considera că această critică la adresa Empire Falls era prea generală.

  — Mie tot îmi place aici, zise el. Nu pot să mă abţin, îmi place şi cu asta basta. Lumea zice că există locuri mai frumoase, dar eu n-aş putea să spun nimic. Făcu o pauză în caz că Miles ar fi vrut să înşire o listă a locurilor aşa-zis mai frumoase. Long Street, totuşi. E diferit acum. Primesc sesizări şi tre' să mă duc acolo în fiecare zi. Mă rog, doar bărbaţi care-şi bat nevestele şi traficanţi de droguri.

  — Bărbaţii care-şi bat nevestele nu sunt o noutate, îi aminti Miles, din moment ce chiar tatăl lui Jimmy, William, avusese faima de a rezolva neînţelegerile conjugale în acest fel. Jimmy îi ignoră remarca.

  — Ce dracu', ai parcat fix în faţa casei în care se învârt cele mai groase afaceri cu droguri din oraş. Îşi coborî vocea pentru a continua. În ultima vreme am stat cu ochii în patru să vedem cine intră şi iese de acolo. Presupun că agentul Pollard o fi crezut că erai acolo să pui laba pe nişte prafuri.

  Miles nu se putu abţine să zâmbească.

  — Cineva ar trebui să-i spună că ar putea avea mai mult noroc, eventual şi probe, dacă ar aştepta până când suspecţii ar ieşi din casă, în loc să-i salte înainte să apuce să intre.

  — Asta i-am zis şi eu. Tre' să recunoşti, totuşi, că maşina aia a ta chiar arată ca a unuia care umblă după droguri.

  — Zău? Cum aşa? Minty ridică din umeri.

  — Să nu te superi pe mine, dar e exact genul de vehicul care, dacă e confiscat, proprietarul nu se va sinchisi prea mult.

  — Eu m-aş sinchisi. E singura maşină pe care o am. Jimmy Minty arăta de parcă ar fi vrut să-şi dea una.

  — La dracu'. Bag de seamă că te-am jignit.

  — Ba chiar deloc. Miles zâmbi.

  Jimmy îşi stoarse creierii o bucată de vreme întrebându-se cum de se putea aşa ceva.

  — Vrei să-ţi spun un secret?

  Răspunsul sincer la această întrebare era nu, aşa că Miles nu zise nimic.

  — Ce făceai tu acolo ieri după-amiază? Şi eu fac acelaşi lucru, din când în când.

  — Adică ce?

  — Hai că ştii. Merg cu maşina până acolo, stau înăuntru şi încerc să-i dau de cap.

  — Să-i dai de cap cui? întrebă Miles, cu adevărat curios.

  — Vieţii, cred. Modului cum se întâmplă toate. Îmi închipui că unii oameni s-ar gândi că e destul de ciudat că am ajuns poliţist, vreau să zic.

  — Eu nu, Jimmy.

  Minty îl privi cu atenţie, încercând să-şi dea seama dacă era vreo jignire la mijloc.

  — Voiam să zic, adică, toată povestea cu tatăl meu şi aşa mai departe. E adevărat că îi mai trăgea câte una mamei. La asta te refereai adineauri, nu? Şi e la fel de adevărat că aveam în spate un frigider plin de carne care nu era cumpărată chiar în momentul potrivit al anului. Chestii de genul ăsta. Dar mie tot îmi e dor de el. N-ai parte decât de-un singur tată, aşa privesc eu lucrurile, chiar dacă acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama unde a sărit calul.

  În orice caz, eu unul am ajuns poliţai, oricât de ciudat o fi asta sau nu. Cred că şi Dumnezeu a avut ceva de-a face în povestea asta.

  — S-ar putea şi asta. Jimmy dădu din cap.

  — Uită-te la tine. Dacă maică-ta nu s-ar fi îmbolnăvit atunci, probabil că nu te-ai mai fi întors deloc aici, n-am dreptate?

  Miles încuviinţă că şi asta se putea să fie adevărat.

  — Asta vreau să zic. Câteodată mă urc în maşină şi mă duc în vechiul nostru cartier şi stau acolo pur şi simplu. Se opri puţin. Întotdeauna mă gândesc la maică-ta. Ce mod îngrozitor de a muri.

  — Putem să schimbăm subiectul? zise Miles.

  — La dracu', da, bineînţeles. Jimmy Minty se îndreptă de spate şi scutură din cap. Nu ştiu ce-mi veni să vorbesc de toate astea. Poate pentru că te-am văzut stând acolo ieri şi gândindu-mă că am fost prieteni pe vremuri. Tot timpul care s-a scurs. Ce mai face fata aia frumuşică a ta?

  — Bine, răspunse Miles. Mai fericită decât a fost în ultima vreme.

  Miles nu adăugă ceea ce gândea: adică „mai fericită de când a încetat să mai umble cu fiul tău”.

  Jimmy Minty nu dădu nici un semn că ar fi intuit omisiunea lui Miles.

  — Vrei să-ţi mai spun un secret? Mi se pare că lui Zack al meu i s-au cam aprins călcâiele după ea, zise el, lăsând cuvintele să se dospească în aerul dintre ei, de parcă l-ar fi poftit pe Miles să-şi trădeze fie entuziasmul, fie aversiunea. Bineînţeles, când vine vorba despre copii, nu prea poţi să fii sigur. I-am zis la vremea respectivă că ar fi trebuit să se despartă de ea în termeni mai buni. Trebuie să-i tratezi pe oameni aşa cum ţi-ar plăcea şi ţie să fii tratat, asta e deviza mea. Nu poţi să o dai în bară foarte rău. Acuma, nu că poţi să le spui ceva puştanilor de vârsta lor.

  Auzind uşa de la toaleta bărbaţilor deschizându-se în spatele său, Miles îşi permise să zâmbească cu jumătate de gură. Foarte puţine momente în public puteau fi ameliorate de participarea lui Max Roby, dar acesta era unul dintre ele.

  — Eu îi tot spun că dacă nu începe să fie atent la notele pe care le ia, n-o să-l primească la nici o facultate, dar nu, el le ştie pe toate, la fel cum zic toţi. Să nu crezi că dau vina pe el pentru asta. El se uită la mine şi vede că eu mă descurc destul de bine şi fără facultate la dracu', mă descurc chiar bine de tot aşa că se gândeşte: ce pizda mă-sii.

  Jimmy Minty se întrerupse din nou.

  — Ce nu înţeleg copiii noştri e că noi vrem ca ei s-o ducă bine, nu la fel de bine ca noi. N-am dreptate?

  Întoarcerea lui Max îl scuti pe Miles de obligaţia de a se arăta de acord cu Jimmy.

  — Jimmy Minty, zise Max, aşezându-se pe băncuţă şi obligându-l pe poliţist să se mişte mai încolo, către locul de la fereastră. Max se uită la el cu o expresie de uimire mută. Doamne, ce băiat prost erai în copilărie.

  — Mai uşor, tată, zise Miles. Acum umblă cu o armă după el.

  — Eu doar sper că acum o fi mai deştept decât era atunci, replică Max, întinzându-i mâna poliţistului. Ce dracu' mai faci, măi Jimmy?

  Minty se uită la mâna întinsă de parcă s-ar fi îndoit că Max şi-o spălase după ce fusese la baie, dar alese să i-o strângă, totuşi.

  — Ce mai faceţi, domnule Roby?

  Adresându-i-se de această dată lui Miles, în timp ce dădea mâna cu Jimmy, Max spuse:

  — Îţi aduci aminte ce băiat prost era? Doamne, era jalnic. Zău dacă pot să-mi amintesc vreun copil mai lipsit de talent.

  Minty părea că voia să-şi retragă mâna, dar nu ştia cum s-o facă, iar Miles îi răspunse ridicând din umeri, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că n-avea nici cea mai vagă idee ce-l apucase pe tatăl său să se poarte în acest fel.

  — Te podidea plânsul şi altceva nimic, zise Miles, încheind în sfârşit strângerea de mână.

  Minty părea să cântărească atent riscurile şi avantajele obţinute dacă îl întreba cum de reuşise să-şi formeze o părere atât de proastă despre el.

  — Presupun că ar trebui să ne servească de învăţătură de minte, îi atrase Max atenţia. Nu trebuie să-ţi pierzi niciodată încrederea într-un copil. Pentru că cei cărora trebuie să le legi şireturile până şi în ziua nunţii, te-ar putea surprinde la un moment dat cu o slujbă bine plătită.

  Max, cu o faţă aproape fericită, îşi ţinea acest discurs plin de învăţăminte de parcă ar fi vrut să dea de înţeles că spunea totul sub formă de compliment, ceea ce îl făcu pe poliţist să îşi ridice o sprânceană, semn că bătrânul îl cam zăpăcise. Era aproape sigur că era luat peste picior, dar nu era convins de asta.

  Miles, pe de altă parte, îl văzuse de multe ori pe tatăl său zâmbind şi chicotind şi bătând oamenii pe umăr, continuând să-i insulte până când aceştia îşi luau inima în dinţi şi-i trăgeau una. Numai cei deştepţi îl cârpeau imediat. O dată ce Max ajunsese la concluzia că orice ar fi spus era pur şi simplu amuzant, părea destul de greu să-l mai dezbari de acest obicei. Miles mai ştia şi că ţinta tatălui său se dovedea adesea nimica toată, aşa că nu îl mira să constate acelaşi lucru încă o dată.

  — Fi-miu aici de faţă e exact opusul meu, explică Miles. Întotdeauna printre fruntaşi… numai note de zece în toţi anii de şcoală. Ai fi putut să juri că ajunge cineva.

  Miles oftă, resemnat în faţa acestei inevitabile înfrângeri. Mai înainte, Max îl jignise pe Jimmy Minty în timp ce se uita la Miles. Acum, când îşi bătea joc de propriul său fiu, i se adresa, bineînţeles, celui care se bucurase de zeflemeaua sa puţin mai devreme.

  — Nu e nimic altceva mai greu de înţeles decât un copil, îi spunea Max, ca şi cum o bună parte din viaţă şi-ar fi dedicat-o studiului atent al acestei probleme. Aş fi făcut pariu că Miles, aici de faţă, avea să ajungă un om bun la suflet. Dacă tatăl său s-ar fi aflat la strâmtoare şi ar fi avut nevoie de bani şi i-ar fi cerut fiului său o slujbă, el l-ar fi ajutat imediat. Dar se pare că lucrurile nu stau aşa.

  — Eşti gata de plecare, tată?

  — Nu, uite că vorbesc cu Jimmy Minty. Ia-o înainte dacă vrei. Miles o căută cu privirea pe chelneriţă şi îi făcu semn să-i aducă nota.

  — Jimmy aici de faţă s-ar putea să nu fi fost la fel de talentat ca tine, da' putem să punem pariu că înţelege la ce mă refer.

  Sprânceana lui Minty se încruntă şi mai tare la auzul acestei aluzii la rezervele sale intelectuale, cu toate că Max le observase deja de ceva vreme.

  — Vezi tu, Jimmy, i-am cerut fiului meu să mă lase să-l ajut la zugrăvit biserica, pentru că aşa aş putea să strâng banii de care am nevoie ca să mă duc la Keys, dar dintr-un motiv sau altul el nu vrea să mă angajeze. Încă mai pot să mă caţăr pe o scară la fel ca o maimuţă.

  Miles lăsă o bancnotă de cinci dolari pe masă şi se ridică să plece.

  — Eşti sigur că nu vrei să te duc acasă, tată? Să ştii că nu mai vin înapoi după tine, aşa că n-are rost să mă suni la restaurant.

  — Nici n-am de gând să dau telefon după tine, îl asigură tatăl său. Şi oricum, Jimmy Minty aici de faţă mă poate duce cu maşina poliţiei.

  — De fapt, asta ar fi împotriva regulamentului, zise Minty. Părea şi mai înghesuit acum că Miles se ridicase şi eliberase băncuţa din faţă, lăsându-l să stea prea aproape de Max, iar el ştia ce avea să creadă lumea despre ei, doi bărbaţi care se înghesuiau aşa pe una dintre banchetele de la o masă şi unul dintre ei cu firimituri în barbă.

  — La dracu', asta pot să înţeleg, încuviinţă Max, descotorosindu-se de Miles cu un semn din mână şi luând poziţia unui bărbat căruia nici nu-i trecea prin cap să se mişte din loc. Regulile sunt reguli. Or fi ele proaste şi or fi şi mai proşti ăia care sunt plătiţi să te facă să le respecţi, dar ce-i faci? Legea e lege. Nu e nici o lege care să spună că propriul tău fiu nu poate să te ajute când chiar ai nevoie, asta e tot ce zic. Nu e nici o lege pentru aşa ceva.

  AfarĂ, MILES se urcă în maşină şi răsuci cheia în contact, hotărât să ignore bătăile în geamul gogoşeriei. Tatăl său, care se făcuse înţeles destul de bine, acum probabil că se răzgândise, din moment ce era mai mult ca sigur că avea nevoie să fie dus cu maşina undeva. Şi, pe deasupra, încă nu apucase să-i ceară bani împrumut lui Miles. Stând în maşină şi prefăcându-se că nu auzea loviturile isterice în fereastră, Miles socoti că înţelegea modul de a gândi al tatălui său mai bine decât Max însuşi. Ce trebuia să facă, aşadar, era să bage maşina în marşarier, să iasă din parcare şi să o ia din loc. Să-i dea o lecţie bătrânului. Poate şi fiindcă îi era recunoscător lui Max pentru cum îşi bătuse joc de Jimmy Minty, renunţă la plan şi dădu semne că auzise, în sfârşit, bătăile în geam. Se bucură de îndată că avusese această idee, întrucât scena pe care o vedea acum în fereastră era incomparabilă. Pentru a putea să ciocane în geam, Max fusese nevoit să se aplece pentru masă în aşa fel încât subsoara lui umedă şi înmiresmată ajunsese să acopere aproape toată faţa poliţistului. Miles nu se putu abţine să nu zâmbească. În acest moment, chiar îi era recunoscător tatălui său pentru că exista, exact aşa cum îi spusese Jimmy că ar trebui să se simtă. Oftând, îi făcu un semn cu mâna lui Max, îndemnându-l să vină, deşi ştia că bătrânul o să se execute în ritmul său domol.

  Cu picioarele lipite de podea, lângă pedalele maşinii, Miles simţi că metalul de sub covoraşul învechit se lăsase puţin, ceea ce însemna că rugina îşi croia drum prin şasiu. Minty avea dreptate şi la acest capitol: chiar ar fi trebuit să fie atent la stratul de vopsea, în timp ce-i privea pe cei doi bărbaţi strecurându-se prin locul strâmt dintre banchetă şi masă, Miles îşi dădu seama că Jimmy Minty nu spusese adevărul despre lumina care se reflecta în geamurile gogoşeriei. Tot ce se vedea prin fereastră avea acea transparenţă deplină a tablourilor lui Edward Hopper, iar asta însemna că Jimmy se prefăcuse că nu putea să vadă ceea ce fusese cât se poate de vizibil. O minciună prostească. O minciună atât de mică şi atât de neînsemnată încât îl făcea pe Miles să întrezărească un anume fel de viaţă, o strategie deosebită de a înfrunta lumea, iar acesta era un motiv în plus dacă mai era nevoie de vreun motiv să se îndoiască de adevărul spuselor bărbatului, în timp ce Minty achita nota, iar bătrânul se întorcea cu un pachet de ţigări de la automat, Miles simţi un gust ciudat în fundul gurii. Prea multă cafea amestecată cu acid gastric, se gândi el. Ori asta, ori furia amestecată cu frica. Miles înghiţi cu greu, obligând nodul neplăcut să-şi vadă de drum.

  Cei doi bărbaţi deschiseră uşa şi păşiră pe trotuar, iar Miles observă că amândoi se apropiau cu nişte scobitori în colţul gurii. Apoi îl auzi pe tatăl său spunând:

  — Eşti băiat de treabă, Jimmy. Îţi spun adevărul adevărat: aş prefera de o mie de ori să am drept fiu pe cel mai mare idiot de pe lume şi nu un nerecunoscător.

  În loc să se urce în maşina poliţiei, Minty se apropie de Volkwagen-ul Jetta şi îi făcu semn lui Miles să coboare geamul.

  — Hai să facem câţiva paşi, sugeră el, pe un ton secretos.

  — Eu chiar trebuie să mă întorc la restaurant, îi spuse Miles.

  — Nu durează nici un minut.

  — Hai, du-te, spuse Max. Eu o să stau aici de unul singur şi o să aştept. Tu du-te cu Jimmy Minty să faceţi schimb de secrete.

  Miles îl urmă pe poliţist înspre maşina de patrulare, unde acesta începu să-şi tot plimbe scobitoarea prin gură, de parcă s-ar fi gândit cum să înceapă.

  — N-ar trebui să fac asta, dar ne cunoaştem de o căruţă de ani, zise el. Aveam de gând să-ţi spun când eram acolo, înăuntru, dar apoi s-a întors taică-tău şi n-am vrut să-l îngrijorez.

  — Cee, Jim?

  — Uite care-i treaba, zise Minty, jucându-se cu scobitoarea. Umblă o grămadă de droguri prin oraş în momentul ăsta. J Spune-i fratelui tău să aibă grijă.

  Miles simţi că i se zbârlea părul din cap, mai degrabă din cauza presupunsei intimităţi la care apela Minty decât a acuzaţiei implicite din vorbele lui.

  — Deh, înţeleg. E fratele tău. Ziceam şi eu aşa.

  — Nu, Jimmy. Ce vrei să spui, de fapt?

  — Eu doar… nimic. Uită că ţi-am zis. Spuneam şi eu. Doar aşa. Încă îşi mai răsucea scobitoarea cu un aer gânditor. Lui Miles îi trecu prin cap să i-o smulgă din gură şi să-i străpungă cu ea buza de sus şi apoi s-o facă nod acolo.

  — Şi nu pot să nu mă gândesc cât de prost s-ar simţi biata ta mamă dacă…

  În loc să pocnească un poliţist înarmat ziua îh amiaza mare în centrul oraşului, Miles se întoarse pe călcâie şi porni înapoi spre Jetta. Caracterul neaşteptat al acestei mişcări păru să îl ia prin surprindere pe tatăl său, în timp ce scotocea de zor prin torpedou. Descoperindu-l foarte angajat în această acţiune, Miles se întoarse din nou şi se îndreptă către Jimmy Minty, care nu se mişcase din loc.

  — Uite ce e, îi spuse el, tu nu ştii nimic despre mama mea,] aşa că te-aş ruga să n-o mai pomeneşti niciodată în vreo discuţie,

  — Nu. Taci şi ascultă, Jimmy, zise Miles, simţind cum cloco| tea de furie gustul de mai devreme din fundul gurii era gustul mâniei, în cele din urmă, nu al fricii şi cum îi năvălea sângele în obraji. Tu… nu ai… cunoscut-o… pe ea. Spune-o în faţa mea, J ca să fiu eu sigur că ai înţeles.

  Chipul lui Jimmy Minty pălise dintr-odată.

  — Bine, bine. N-am cunoscut-o prea bine pe mama ta.

  — Bun, spuse Miles, niţel mai eliberat de furia care îl încercase mai devreme, acum înlocuită de sentimentul că reacţia sa fusese exagerată. Minunat.

  — N-ar trebui să-mi spui să tac din gură, Miles, zise Minty. Nu aici în public şi nu aşa. Această uniformă îmi dă dreptul la puţin respect.

  — Ai dreptate, recunoscu Miles, năpădit de o senzaţie de ruşine, dar încă prea puţin dispus să renunţe la supărare. Ai dreptate şi îmi pare rău. Dar te rog să nu mai susţii că ai cunoscut-o pe mama.

  — În fine, eu întotdeauna am crezut că era o doamnă nemaipomenită. Nu spuneam altceva… Dar probabil că văzu obrajii lui Miles colorându-se din nou, pentru că se opri imediat. Nu spun decât că fratele tău ar trebui să aibă grijă, bine? Toată lumea ştie că el cultivă marijuana acolo în…

  — Uite, vezi? spuse Miles. Tocmai aici te înşeli. Nu toată lumea ştie asta. Eu nu ştiu asta, de exemplu. Ceea ce era întru totul adevărat. Miles nu ştia despre asta, sau cel puţin nu ştia cu siguranţă.

  — Nu înţeleg de ce dracu' te răţoieşti aşa la mine, Miles. Eu doar încerc să vă fac o favoare, ţie şi fratelui tău…

  — Nu, îl întrerupse Miles, simţindu-se dintr-odată foarte calm. Nu cred că asta faci. Habar n-am ce încerci să faci, Jimmy. Nu ştiu de ce dintr-odată dau de tine peste tot în ultima vreme, te văd oriunde m-aş duce. Şi nici nu înţeleg de ce numele meu ar trebui să apară în discuţiile tale cu doamna Whiting la tribunal…

  Minty se uită chiorâş la el, apoi îşi mută privirea în altă parte.

  — Dar ştiu foarte bine că nu o faci din grijă pentru mine. De asta sunt cât se poate de sigur. Aşa că, de acum înainte, dacă vrei să-mi faci o favoare, nu te mai apropia de mine şi de familia mea. Asta e valabil şi pentru băiatul tău. Sunt o grămadă de fete în Empire Falls. Din punctul meu de vedere, n-are decât s-o aleagă pe care vrea el. E numai una de care nu se poate atinge, şi aia e Tick.

  Un zâmbet viclean începu să se întindă pe chipul poliţistului, iar Miles se întoarse să plece, de teamă că-l va încerca tentaţia să i-l alunge.

  — Cum se face că nu-ţi place deloc de mine, Miles? îi strigă din urmă Minty. Întotdeauna m-am întrebat de ce.

  Miles răspunse fără să se întoarcă spre el.

  — Să zicem că e o chestie care ţine toată viaţa.

  Întors în Volkswagen, Miles nu răsuci cheia în contact până ce nu văzu maşina de patrulare a lui Minty făcându-se nevăzută în josul bulevardului.

  — Doamne, ce prost făcut grămadă era ăsta, îşi aminti Max drăgăstos.

  — Nu era prost, tată. Era viclean şi meschin şi invidios şi periculos. Şi încă mai este.

  — Nu-ţi vărsa nervii pe mine, zise bătrânul. Varsă-ţi-i pe Jimmy Minty. Eu sunt doar un boşorog inutil.

  Miles băgă maşina în marşarier.

  — Ai găsit ce căutai în torpedou?

  — Am împrumutat zece dolari, răspunse cu sfială tatăl său. Aveam de gând să-ţi spun, dar nu mi-ai dat ocazia.

  — Zău.

  — Pe bune, insistă Max, probabil în mod sincer. Câteodată chiar spunea adevărul dacă putea trage vreun folos din asta. Dacă m-ai angaja, n-aş mai fi aşa lefter tot timpul. Dacă aş putea să fac nişte bani, ai scăpa de mine pe perioada iernii.

  Înainte să demareze, Miles îşi întinse gâtul să arunce o privire pe Empire Avenue, ca să se asigure că nu venea nici o maşină din sens opus. Pe vremuri, când mergea pe jos cu mama sa la matineul de sâmbătă de la Teatrul Bijou, trotuarele erau atât de înţesate de oameni, iar strada atât de plină de maşini, încât pietonii trebuia să se răsucească pe o parte pentru a putea trece unul pe lângă celălalt. Traversau strada printre maşinile care aşteptau la semafor în şiruri interminabile. Acum Empire Avenue era pustiu tocmai până jos, la vechea fabrică de cămăşi („Este interzis să încălcaţi această proprietate decât fără autorizaţie), unde lucrase mama lui Miles ca să-şi poată permite să închirieze căsuţa de pe Long Street, în al cărei dormitor întunecat de la etaj, după ultima recidivă de cancer, ea îşi uriaşe agonia atât de tare încât puteau s-o audă până şi vecinii. Dar bineînţeles că Jimmy Minty nu auzise niciodată acele strigăte. Miles le auzise tocmai de la colegiul lui catolic din Portland, iar la auzul lor se grăbise să se întoarcă acasă, deşi ea îl implorase să n-o facă.

  Privind în jos pe strada pustie, Miles nu-şi putu reţine sentimentul că toată lumea din oraş auzise, în mod sigur, urletele ei înspăimântătoare. Fratele său, pe atunci doar un băiat, se refugiase în băutură, iar tatăl său, în insulele Florida Keys. Era aproape posibil să presupui că strigătele ei se făcuseră responsabile de exodul în masă, care dura deja de peste două decenii, că fuga îngrozită de durerea ei reuşise să golească oraşul.

  — Poţi să mă laşi la Callahan's, sugeră Max. Miles clipi, apoi se întoarse să se uite la tatăl său.

  — Vrei să spui la Callahan's, adică exact aici? întrebă el, făcând semn spre cârciuma din cărămidă roşie aflată peste drum, localul care îi aparţinea soacrei sale.

  — Exact.

  — Pentru asta te-am dus eu cu maşina?

  — Poate că voiam să mai petrec puţin timp cu fiul meu. Sau o fi vreo lege care să interzică şi asta acuma?

  Miles oftă. Bătrânul chiar n-avea pic de conştiinţă.

  — Cum de ai aici un ghid imobiliar din Martha's Vineyard? întrebă tatăl său, arătând înspre torpedou.

  — De ce, e vreo lege care să interzică asta? răspunse Miles. Max nu îl băgă în seamă.

  — Din partea ta, n-ar fi de mirare să te muţi pe vreo insulă şi să mă laşi aici rară un loc de muncă. Dacă aş vrea să te văd vreodată, ar trebui să plec înot.

  — Nu plec nicăieri, tată. Doar ai spus-o chiar tu, îi reaminti Miles. A fost doar o vacanţă de o săptămână.

  — Ai fi putut să mă iei şi pe mine, nu? Şi mie mi-ar prii bine o vacanţă. Asta ţi-a dat vreodată prin cap?

  Miles parcă maşina pe partea cealaltă a străzii, în parcarea localului Callahan's.

  Când tatăl său se pregăti să coboare, Miles îi spuse:

  — Tată, încă mai ai firimituri în barbă.

  — Şi ce dacă? răspunse Max, închizând uşa într-o nouă dovadă de înţelepciune.

  CAPITOLUL 6

  — NU CRED că doamnei Roderigue îi place şarpele meu, îi mărturisi Tick tatălui său.

  Era o zi de joi de la mijlocul lunii septembrie, iar în fiecare seară de joi, Tick şi Miles luau cina împreună, din moment ce Janine lucra, de obicei, la recepţia sălii de fitness până la ora opt, iar Tick refuza să mănânce cu Silver Fox. La Empire Grill, joi seara însemna mâncare chinezească. În această seară, David pregătise o chestie specială, numită „Tăiţei fierţi de două ori cu scoici în sos Hoisin „. Preparatele mai îndrăzneţe inventate de fratele său îl făceau mereu pe Miles să zâmbească aducându-şi aminte de bătrânul Roger Sperry, a cărui specialitate preferată fusese întotdeauna Egrefin bine prăjit cu sos tartar, Piure de cartofi cu sos de friptură, o garnitură de Sos de mere şi franzeluţe Parker House. Teoria lui despre tăiţei, pe care Roger n-o prea pusese în practică, era să-i lase la fiert în apă clocotită până când puteai fi sigur că erau gata, aşa măcar nu trebuia să-i fierbi din nou. De asemenea, era ferm convins că n-avea nici un rost să lupţi într-un război mondial dacă aveai de gând să te întorci acasă şi să începi să serveşti chestii în sos hoisin orice o fi fost ăla. Ar fi avut sens să faci aşa ceva dacă ai fi pierdut nenorocitul de război. (Roger nu putuse niciodată să facă diferenţa între japonezi, cu care am fost implicaţi într-un conflict armat, şi chinezi, cu care n-am fost.)

  Miles însuşi nu fusese prea convins de ideea de a organiza Seri Internaţionale la restaurant atunci când fratele său venise cu această propunere ca parte din planul său de a atrage clienţi din afara oraşului lucru pe care oricum ar fi trebuit să-l facă dacă chiar aveau de gând să supravieţuiască în situaţia economică locală. Pentru o vreme, serile de vineri şi sâmbătă nu aduseseră] vreun profit, dar David intuise bine că mâncarea bună, etnică an începe să atragă, în cele din urmă, studenţi de la Fairhaven, înţ ochii cărora suprafaţa uzată a tejghelei de la bar şi meselestrâmbe ar fi părut „veritabile” sau,. Retro” sau ceva de genul ăsta. În acesta' seară de joi serveau pentru a doua oară mâncare chinezească pentru a-şi înmulţi clienţii din Vinerea Italiană şi Sâmbăta Mexi-| cană – iar Miles era mulţumit să vadă restaurantul aproape plin de oameni, dintre care mulţi erau pur şi simplu feţe noi, care păreau foarte dispuse să creadă că tăiţeii ar fi mai buni fierţi de două ori. Într-un moment de linişte, David se îndepărtă de cuptor, se sprijini pe spatulă şi îi căută privirea lui Miles, ridicând dintr-o sprânceană. Destul de bine? Miles dădu din cap. Destul de bine.

  De fapt, astă seară totul părea mai bine decât „destul de bine”. Ce-i drept, prima săptămână de la întoarcerea de pe Martha^s Vineyard fusese destul de dificilă, dar n-avea cum să fie altfel. În fiecare an pleca de pe insulă urmărit de un sentiment de eşec personal. Să fi fost chiar insula de vină pentru această senzaţie apăsătoare? Se putea. Dar avea a face, mai degrabă, cu Peter şi Dawn, care, fără să vrea, îi aminteau de persoana în care voia să se transforme pe când erau colegi de facultate. Desigur, era posibil ca şi ei să fie obsedaţi de regrete asemănătoare. În fond şi la urma urmei, pe vremea când erau studenţi, Peter voia să devină dramaturg, iar Dawn visa să fie poetă. Cel puţin, din felul în care vorbeau despre cariera lor în televiziune lăsa să se înţeleagă că şi ei se întrebau dacă nu cumva îşi trădaseră intenţiile iniţiale, mult mai profunde. Poate că se complăceau chiar, la fel cum făcea şi Miles uneori, în sentimentul că fiecare avea o dublură într-un univers paralel, care trăia în deplină fericire viaţa pe care şi-o imaginaseră ei în tinereţe.

  Dar asemenea cazuri de complacere erau necinstite. În primul rând, Miles nici nu mai putea fi sigur că această viaţă alternativă era cea pe care şi-o închipuise sau cea pe care o moştenise din speranţele şi visurile mamei sale. Încă din copilărie, când îşi ridica privirea dintr-o carte, dădea cu ochii de ea, care îl analiza atent şi în linişte. „Micul meu savant”, îi spunea ea, zâmbind. Mai târziu, pe când era la facultate, se simţise foarte atras de vieţile captivante pe care păreau să le ducă profesorii săi, dotate cu nenumărate cărţi şi idei care meritau să stârnească dezbateri, iar el se gândise atunci că poate mama sa avea dreptate, poate că destinul său era o asemenea viaţă a minţii. Un lucru era însă sigur. Niciodată nu năzuise să-şi câştige traiul servindu-le profesorilor săi tăiţei fierţi de două ori.

  La casa de marcat, Charlene făcea echilibristică cu nişte farfurii înşirate pe antebraţ, iar de la această distanţă ea ar fi putut să fie foarte bine fata după care i se aprinseseră călcâiele în liceu, o fată care arăta deja ca o femeie la vârsta de optsprezece ani, făcându-1 pe Miles, care avea înjur de cincisprezece, să se simtă ca de unsprezece ani. Privind-o acum îi venea greu să pretindă că, în privinţa propriului său destin, el nu fusese deloc responsabil. Da, fusese atras de acea viaţă a minţii şi nu încăpea nici o îndoială că visul mamei sale despre bărbatul care avea să devină Miles îi formase acestuia părerea despre sine, dar când ea se îmbolnăvise şi el se lăsase de şcoală pentru a se întoarce în Empire Falls ca să preia afacerile de la Empire Grill, această decizie nu fusese chiar atât de altruistă. Adevărat, voia să se afle lângă mama sa şi, da, fratele lui deja dădea semne de buclucuri. Dar se gândise şi la Charlene, socotind că cei trei ani de diferenţă n-ar mai fi contat la fel de mult acum, când el avea douăzeci şi unu, iar ea, douăzeci şi patru. Deşi îi spusese doamnei Whiting că voia să se mai gândească la ofertă, în momentul în care închisese telefonul luase deja o hotărâre. În acea vară, primul soţ al lui Charlene fugise şi o părăsise, iar Miles se gândi că poate… doar poate. Ceea ce nu putea să ştie atunci era că până să se întoarcă el în Empire Falls, Charlene avea să fie deja logodită cu soţul numărul doi.

  Nu, cu siguranţă că fusese responsabil. Ba, mai mult chiar, dacă i s-ar da şansa să ia totul de la zero, n-ar schimba nimic. Cel puţin nu în această seară, nu în acest restaurant care va fi al lui într-o bună zi, nu acum, când stă la masă cu fiica sa, a cărei soartă nu este să rămână în Empire Falls nu dacă avea şi el un cuvând de spus în asta. Îl cam deconcerta faptul că mama lui crezuse acelaşi lucru despre propriul lui destin, dar în această seară nu se putea simţi decât fericit. Pentru prima dată în peste zece ani, afacerile mergeau bine. Se părea că David reuşise să alunge toate spiritele rele. Tick, pe de altă parte, se arăta mai dispusă să facă faţă divorţului. Avea pentru ce să fie recunoscător, chiar dacă era un echilibru încă mult prea precar pentru a inspira încredere, iar în seri ca aceasta viaţa i se părea aproape… aproape îndestulătoare.

  — DAR UITE care-i treaba, spunea Tick, folosindu-şi furculiţa pe post de baghetă pentru a pune mai mult accent pe ceea ce zicea despre profesoara ei de artă. Miles, uitându-se atent la furculiţă, era recunoscător că, spre deosebire de bunicul ei, Tick îşi putea susţine ideile fără să azvârle cu mâncare în toate părţile. Şi dacă chiar i-a plăcut? Asta ar fi şi mai rău. Vreau să spun căy dacă i-ar plăcea, m-aş întreba cu ce am greşit.

  Miles încercă să-şi ascundă zâmbetul, dar nu reuşi. Îl descumpănea adeseori felul în care fiica sa putea să înţeleagă posturile adulţilor. În acest caz, ea ştia foarte bine cât valora opinia unei tâmpite. Miles fusese coleg de liceu cu Doris Roderigue pe atunci, Doris Flynn şi ştia că îi lipseau câteva doage încă; din timpul şcolii primare catolice. Tot ce i se întâmplase după] vârsta de doisprezece ani nu făcuse altceva decât să-i întărească! părerile pe care le avea deja. Ca o condiţie pentru a-şi păstra slujba, inspectoratul şcolar insistase ca ea să participe la cursurile de vară din Farmington, dar aceste lecţii nu reuşiseră nici măcar să clatine convingerile sfidătoare despre care ea susţinea; cu mândrie că nu fuseseră alterate de mediul universitar.

  Doris îşi găsise partenerul ideal în Bill Roderigue, un agent de asigurări din oraş, un tip nemaipomenit de răbdător care nu părea să se sature vreodată de aerele ei de superioritate frustrată.

  Miles, după câteva mandate în consiliul elevilor, îi ştia pe mai toţi profesorii lui Tick şi îşi făcuse o regulă din a nu-i vorbi de rău niciodată, indiferent cât de ignoranţi sau înguşti la minte ar fi fost, dar, în cazul lui Doris Roderigue, era întotdeauna dispus să facă o excepţie. În ultimii cinci ani se ridicase împotriva ei de nenumărate ori, fie că era vorba despre programa şcolară, despre cărţile deţinute de biblioteca şcolii, despre angajarea unor noi cadre, dar, din ziua în care o poftise cu ocazia unei întruniri publice, să explice măcar o singură diferenţă dintre opera lui Andrew Wyeith şi cea a lui Jackson Pollock, iar apoi se folosise de zăpăceala ei ca să facă aluzie la motivul pentru care istoria artei nu era o materie inclusă între cursurile ţinute de doamna Roderigue, ea se ţinuse departe de el. Dacă lucrurile stăteau cum spunea Tick, femeia se ţinea departe chiar şi de ea, trecând-o de fiecare dată pe lista elevilor cei mai lipsiţi de motivaţie la oră şi apoi pretinzând că respectiva listă nu exista.

  — Nu uita, îi amintea Miles fetei, că nu are ceva cu tine, ci cu mine. Probabil crede că eu vreau s-o las fără slujbă.

  — Şi vrei?

  — Profesorii nu pot fi daţi afară decât dacă îşi agresează elevii, îi spuse Miles. Doris n-a agresat pe nimeni până acum, nu-i aşa?

  Dar Tick îşi întorsese atenţia spre cina din faţa ei, împingându-şi cu furculiţa ingredientele din farfurie, de parcă ar fi fost în căutarea unei întrebuinţări mai artistice a mâncării.

  — Ţi-a criticat cumva pe faţă şarpele?

  — Păi tocmai asta-i faza, zise Tick veselă, mânuindu-şi din nou furculiţa ca pe o baghetă. În ultima vreme, toate afirmaţiile ei erau precedate de variaţii ale cuvântului „fază.” Uite care-i faza. Asta-i faza. Faza e că… Cred că ceea ce nu-i place ei la şarpele meu este că-i aduce aminte de şerpii adevăraţi.

  — E şi asta o posibilitate, încuviinţă Miles. Cealaltă explicaţie care îi dădu prin cap era una mai freudiană, deşi el nu se gândea că fiica sa adolescentă chiar trebuia să-şi facă griji pentru probleme de reprimare sexuală. Nu încă.

  — Ceea ce e şi mai interesant, continuă Tick, pentru că înseamnă că, astfel, cu cât reuşesc să desenez şarpele mai bine, cu atât îi voi aminti mai mult de ceva ce urăşte şi tot cu atât mai proaste vor fi şi notele mele. Aşadar acest cuvânt era încă unul dintre ultimele mecanisme retorice ale lui Tick dacă vreau o notă bună, strategia mea ar trebui să se îndrepte înspre a desena Şarpele cât mai prost.

  Sau să nu desenezi pur şi simplu nici un şarpe, se simţi obligat să sublinieze Miles.

  — Numai că tema noastră era să desenăm cel mai intens vis, iar ăsta e cel mai intens vis al meu.

  — Înţeleg, zise Miles. Dar nu ai încredere în criteriile cu care profesoara ta îţi analizează şarpele, corect?

  — Corect.

  — Aşadar rânji Miles ai putea la fel de bine să te îndoieşti de sensul acestei teme, nu-i aşa? Desenează-i un înger. Doamna Roderigue ar fi nespus de bucuroasă dacă ar crede că tu visezi îngeri. Nici de această dată Miles nu vorbea în necunoştinţă de cauză. Doris Roderigue, care nu înţelesese niciodată de ce ar fi nevoie să tragă linie între biserică şi stat, încuraja pe faţă orice eforturi şi lucrări pe teme religioase.

  — Dar eu visez şerpi.

  — Nu e treaba ei ce visezi tu, îi explică Miles, niţel surprins de cum simţea că se enerva la gândul încredinţării dezvoltării fiicei sale sau, la o adică, a oricărui alt copil deştept unei persoane ca Doris Roderigue.

  — Vrei să ştii care e problema ta? îl întrebă Charlene, care trecuse pe lângă masa lor de câteva ori în timpul acestei conversaţii şi părea să fi auzit destul pentru a se simţi îndreptăţită să-şi dea şi ea cu părerea. Charlene nu fusese toată viaţa ei o chelneriţă dintr-un orăşel chiar degeaba. Căpătase o uşurinţă de a intra în discuţiile de restaurant atât cu siguranţă de sine, cât şi cu senzaţia că avea dreptul s-o facă. Primăvara trecută, David şi Miles sugeraseră că asta n-ar fi fost o idee aşa de bună cu noua lor clientelă de seară, mai ales cu profesorii de universitate, care probabil că nu erau prea obişnuiţi ca nişte chelneriţe să le explice cum stăteau de fapt lucrurile. Şi nici nu aveau să fie înclinaţi să lase bacşiş unei persoane care le-a criticat logica. Charlene reflectase puţin asupra acestui sfat, dar, în cele din urmă, îl respinsese. În primul rând, spusese ea, după ce le ascultase discuţiile, mulţi dintre aceşti profesori chiar aveau mare nevoie de câteva explicaţii. În al doilea rând, era sigură că şi profesorii de universitate, în ciuda bărbilor lor dichisite, a pantalonilor kaki perfect călcaţi şi a jachetelor lor de tweed, lăsau bacşişuri după acelaşi criteriu ca şi ceilalţi bărbaţi, adică după mărimea sutienului. Ea primea destul de mult de la ei, din acest motiv.

  — Adevărata ta problemă, îi spuse ea lui Tick, este că tu visezi în loc să mănânci. Să-i spunem şi tatălui tău micul tău secret?

  — Faza e că, începu Tick, îndreptând dinţii furculiţei către Charlene, care îi luă prin surprindere atât pe tată cât şi pe fiică, smulgând furculiţa şi îndreptând-o către Tick, care se dădu în spate, prefăcându-se îngrozită în joacă.

  — Nu mă lua pe mine cu „faza e că.

  — Ce secret? întrebă Miles.

  Charlene îi înapoie furculiţa lui Tick, apoi îşi puse mâinile în şolduri şi se uită la el ca la un animal de casă îndrăgit, poate un câine care şi-a găsit un locşor în inima ta chiar dacă tu aveai deja alţi câini, şi mai deştepţi.

  — Tot scopul acestei discuţii a fost să-ţi distragă ţie atenţia de la faptul evident că Tick nu-şi mănâncă mâncarea. Din nou.

  Pe lângă faptul că se simţea îndreptăţită să se bage în conversaţiile clienţilor săi, Charlene, o chelneriţă cu experienţă, nu se jena niciodată să le aducă aminte oamenilor că nu aveau nici o scuză dacă iroseau mâncarea în timp ce alţii făceau foamea. Aşa că era deosebit de atentă în privinţa lui Tick, care, la vizita medicală din primăvară, fusese declarată subponderală. Oricum, Tick nu era singura persoană ale cărei obiceiuri culinare atrăgeau atenţia şi comentariile lui Charlene. Ani la rând îl bătuse la cap pe Miles, din cauză că el prefera să tot ciugulească fără poftă din toate părţile în loc să se aşeze să mănânce o mâncare adevărată, în decursul timpului, Miles ajunsese să cadă în capcana patronilor de restaurante de a-şi mânca propriile greşeli: comezile suplimentare de cartofi prăjiţi, burgerii care nu erau bine prăjiţi sau care erau prea prăjiţi, şi asta nu doar când îi era foame, ci ori de câte ori se întâmplau asemenea scăpări. În seara aceasta, de exemplu, terminase tot castronul de supă cremă de legume făcută de David pentru simplul motiv că rămăsese. Charlene era convinsă că, dacă Miles s-ar hotărî să arunce la gunoi fiecare cartof prăjit care cădea pe tejgheaua barului, n-ar cântări mai mult decât fratele său, David, care era slăbănog şi musculos.

  — Nu-i frumos din partea ta să povesteşti secretele altora, Charlene, se încruntă Tick. Eu nu umblu în stânga şi-n dreapta dezvăluindu-ţi secretele.

  — Ceea ce demonstrează că tu eşti deşteaptă.

  — Nu s-a descurcat chiar aşa de rău, zise Miles, arătând spre farfuria lui Tick. Într-adevăr, îşi turtise mâncarea, scobind o gaură în mijloc pentru a da de înţeles că acolo fusese mâncare înainte, iar acum nu mai era. Cu toate acestea, Miles se gândi că măcar o treime din ceea ce pusese David în farfurie ajunsese în stomacul lui Tick.

  — Nu, Miles, zise Charlene. Tu eşti cel care nu s-a descurcat chiar aşa de rău. Ai înghiţit tot castronul de supă cremă de legume, iar de vreo cinşpe minute tot ciuguleşti din farfuria lui Tick. Să nu-mi spui că nu e aşa, pentru că am stau cu ochii pe tine.

  Ei bine, era adevărat că Miles ciugulise puţintel din mâncarea fiicei sale surprins, ca întotdeauna, de cât de gustoase erau specialităţile lui David.

  — Nu e vina mea dacă nu mi-e foame, Charlene, zise Tick, dându-şi la o parte farfuria, acum că fusese descoperită şi nu mai avea nici un rost să-şi continue farsa. Nu poţi da vina pe cineva pentru că nu-i e foame.

  Charlene îi împinse din nou farfuria în faţă.

  — Ba da, poţi, spuse ea. Chiar trebuie să dai vina. Kate Moss deja nu mai e la modă, puştoaice Pune mâna şi mănâncă.

  Când ea se îndepărtă, Tick apucă o scoică micuţă, acoperită de sos hoisin, şi muşcă jumătate din ea, făcând o grimasă vinovată către tatăl său.

  — Charlene are secrete? întrebă Miles plin de speranţă. Îi făcea plăcere să ştie că ea stătuse cu ochii pe el, gândindu-se la posibilitatea oricât de redusă ca Charlene să nutrească pentru el o afecţiune care să depăşească limitele prieteniei lor îndelungate. N-avea nici un iubit de ceva vreme, iar divorţul lui Miles urma să se încheie în curând, aşa că de ce nu. Unde mai pui că, de ani de zile, Charlene tot zicea că Miles era exact genul de bărbat de care s-ar îndrăgosti dacă şi-ar băga toate minţile în cap un bărbat bun la suflet, cinstit şi devotat, care, încurajat niţel, ar putea s-o iubească până la sfârşitul zilelor. Aşa că, din nou, de ce nu.

  Din păcate, Charlene mai recunoscuse şi că, chiar după cele patru căsnicii ratate, tot mai avea o preferinţă pentru bărbaţi nepotriviţi, cu minţile sucite, care spălau putina de îndată ce lucrurile se complicau. Aveau maşini rapide şi le conduceau cu nesăbuinţă, dar tocmai ăsta era genul de chestii care o atrăgea pe Charlene. Nu se putea şti ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat vreodată un bărbat ca Miles, dar ea bănuia că ar fi ajuns să se poarte urât cu el, probabil şi mai urât decât Janine, ceea ce însemna destul de mult. „Pur şi simplu nu cred că eu aş putea trece prin viaţă în ritmul tău, Miles, îi spusese ea odată. Ţie chiar nu-ţi vine niciodată să apeşi piciorul pe pedală până la capăt numai ca să vezi cum e?” Prin urmare, probabil că nu.

  — În afară de tine, toată lumea are secrete, taţi, zise Tick. Miles se gândi la spusele ei şi apoi zise:

  — Şi ce te face pe tine să crezi că eu n-am niciunul? Fiica sa nu îi răspunse imediat.

  — Nu zic că n-ai niciunul, îi explică ea, lăsându-şi pentru prima dată furculiţa în pace. Doar că toată lumea îşi dă seama care sunt ele.

  — Eu cred că tu pur şi simplu repeţi ceea ce a zis întotdeauna mama ta despre mine.

  — Eu repet ceea ce toată lumea zice despre tine. Pentru că-i adevărat. Eu semăn mai mult cu mama, adăugă ea mâhnită, de parcă era un lucru de care nu se simţea prea mândră. De când Miles şi Janine înaintaseră actele de divorţ, Tick începuse să treacă în revistă toate diferenţele şi asemănările cu fiecare dintre părinţii ei, gândindu-se probabil că această hartă genetică i-ar putea face destinul ceva mai navigabil. Eu o să mă pricep să păstrez secrete. Dacă o să-mi înşel vreodată soţul, nimeni nu-şi va putea da seama.

  Miles deschise gura, apoi o închise din nou, întrebându-se, aşa cum făcea adesea, dacă mai exista, în toată lumea, vreo fată de şaisprezece ani ca aceasta.

  — Tick, zise el în cele din urmă.

  — N-am zis că mi-aş înşela soţul, adăugă ea. Am spus doar că pot să ţin un secret.

  Înainte ca Miles să poată răspunde, clopoţelul de deasupra uşii sună uşor, iar Janine apăru în prag, de parcă ar fi fost chemată de aluzia fiicei ei. Fără a se opri în loc, se îndreptă imediat către masa lor, traversând restaurantul plin de lume. Tick, fără să se fi întors, părea să ştie că apăruse mama sa şi se mută la fereastră, ca să-i facă loc.

  — Nu te aşteptam decât peste vreo oră, cel puţin, spuse Miles când Janine se aşeză la masă, îşi trase puloverul peste cap şi scoase la iveală un body mulat, pentru exerciţii de aerobic, de un roz aprins.

  — Da, în fine, uite-mă aici, în orice caz, zise ea. Şi nu te mai holba la sânii mei, Miles. Am fost căsătoriţi douăzeci de ani şi nu te-ai arătat prea interesat în tot timpul ăla.

  Miles simţi că i se aprind obrajii şi asta pentru că chiar se holbase la ei.

  — Asta nu e adevărat, îngăimă el. De fapt, nici acum nu era prea interesat de ei, doar că se vedeau atât de clar prin materialul acelui maiou deşi acesta nu era un subiect pe care să vrea să-1 discute în faţa fiicei sale.

  — Tocmai am terminat la sală, explică Janine, şi sunt încălzită şi transpirată şi n-am avut timp să-mi fac un duş. Se întoarse către Tick.

  — Gata să mergem acasă?

  — Probabil, răspunse Tick.

  — Probabil? repetă Janine. E oare cineva care să ştie cu siguranţă? Cineva pe care să-l consultăm pentru un răspuns definitiv?

  — Tre' să-mi iau rucsacul, îi spuse Tick. Şi nu cred că trebuie să fii atât de rea tot timpul, nu?

  — Ba trebuie, fetiţo, trebuie, zise Janine, dându-se la o parte pentru a-i face loc să iasă. O să înţelegi şi tu când oi avea patruzeci de ani.

  — Tu ai patruzeci şi unu, îi reaminti Tick. Faci patruzeci şi doi acum, în ianuarie.

  Miles se uită lungă după fiica sa până când aceasta intră în camera din spate, simţind, aşa cum i se întâmpla mereu zilele acestea, un amestec teribil de emoţii contrare ruşinea pentru căsătoria sa ratată, supărarea pe Janine pentru rolul pe care îl jucase ea în despărţire, supărarea pe sine pentru partea sa de responsabilitate, dar şi recunoştinţa că reuşiseră să rămână fixaţi pe acea idee proastă destul de mult ca să facă acest copil. I-ar fi plăcut să ştie dacă şi Janine simţea aşa ceva sau dacă ea reuşjse să-şi simplifice viaţa emoţională, reducând totul doar la regret. Întorcându-se către Janine, Miles o prinse luând o scoică din farfuria lui Tick.

  — La dracu, zise ea, dându-şi seama că fusese observată. La dracu, chestia asta chiar e bună.

  — Aş putea să-ţi comand şi ţie, Janine, se oferi Miles. N-ar strica să mai mănânci şi tu ceva.

  — Tocmai aici te înşeli tu, Miles. Ba mi-ar strica foarte tare. Niciodată în viaţă n-o să mai fiu grasă, niciodată.

  Charlene tocmai trecea pe lângă ei în acel moment, aşa că Janine îi întinse farfuria.

  — Fă-mi un serviciu şi ia-mi chestia asta din faţă, te rog, zise ea, întorcându-se apoi spre Miles. Există un cuvânt pentru oameni ca tine, continuă ea. Permisivi.

  Exista un cuvânt şi pentru oameni ca Janine, se gândi Miles, iar fiica lor tocmai îl folosise.

  — De-acu' înainte nu mă mai îndopi tu aşa, amice. Am preluat deja controlul asupra propriului meu corp.

  — Bine, zise Miles. Mă bucur pentru tine.

  Dacă Janine percepu vreo nuanţă de sarcasm în cuvintele lui, nu reacţiona în nici un fel. De fapt, o parte din furia ei părea să se dizolve, iar când Tick îşi făcu din nou apariţia cu rucsac cu tot, Janine spuse:

  — De ce n-o iei tu înainte la maşină, mai bine? Dacă tot sunt aici, vreau să vorbesc cu tatăl tău.

  Tick se aplecă peste masă pentru a-i da un pupic lui Miles.

  — Ne vedem mâine, taţi. O să ai timp să-mi corectezi o lucrare?

  — O să-mi fac timp, răspunse Miles. N-a fost prea drăguţ din partea ta să mă păcăleşti aşa cu mâncarea, să ştii.

  — Ştiu, spuse Tick fără să dea nici un semn că ar fi simţit vreo mustrare de conştiinţă. Numai că eşti aşa de uşor de păcălit.

  De îndată ce uşa se închise în urma ei, Miles se întoarse spre Janine.

  — Zău că eşti cam dură cu ea în ultima vreme. Imediat ce cuvintele îi ieşiră pe gură, el îşi dădu seama că făcuse o mare greşeală. Pentru Miles, unul dintre marile mistere ale căsniciei era tocmai acesta, că chiar trebuia să spui anumite lucruri înainte să realizezi că nu era cazul s-o faci. Din moment ce, de ani de zile, îi tot spunea asemenea lucruri lui Janine, începuse să devină mai precaut, testându-şi mai întâi observaţiile în spaţiul propriei sale imaginaţii înainte de a le pronunţa cu glas tare, dar chiar şi arunci părea să se înşele destul de des. Desigur, exista şi posibilitatea să nu fie nimic corect de spus, adică să nu fie nici un fel de alegere între bine şi rău, ci mai degrabă o selecţie între rău, mai rău şi cât se poate de rău. Toate variantele erau greşite, în măsură mai mică sau mai mare, prin definiţie sau în virtutea faptului că Miles era cel care le dădea glas.

  — Păi, cineva trebuie să fie, zise Janine, zbârlindu-se toată la el. Din moment ce se pare că nu greşeşte cu nimic în faţa tatălui sau a unchiului ei.

  Miles deschise gura să protesteze, dar soţia lui deloc de mirare nu terminase încă ce avea de zis.

  — Nici Walt nu e mai breaz. Cu cât se poartă mai urât cu el, cu atât o cocoloşeşte mai tare.

  — E doar un copil, Janine. Al nostru.

  Janine puse mâna pe o lingură nefolosită şi o îndreptă spre tâmplă ca pe un cuţit.

  — Miles. Te înşeli. În primul rând, nu e un copil. Dacă nu mă crezi, uită-te^i tu la ea. Încearcă s-o priveşti aşa cum îi priveşti şi pe ceilalţi. În al doilea rând, şi ce dacă? Eu n-am fost niciodată un copil, şi nici tu. De cum m-am făcut destul de mare ca să mă descurc am şi trecut la schimbat scutece. Tick a fost crescută-n puf, asta e, şi o ştii şi tu.

  — Păi nu asta era ideea? întrebă Miles. Credeam că asta ne-am şi înţeles să facem.

  — Dar nu pentru totdeauna, Miles.

  Miles îşi imagina acum că fiica lor se uita la ei stând astfel, cu capetele aplecate spre centrul mesei ca să-şi poată coborî vocile şi totuşi să se răstească unul la celălalt. Nu, în ultimul an, viaţa fiicei lor nu fusese deloc lapte şi miere. Poate că nici ceilalţi ani nu fuseseră chiar atât de minunaţi.

  — Janine, zise el, simţindu-se epuizat dintr-odată, n-am putea să nu ne certăm?

  — Nu. Numai despre asta a fost vorba în ultimii douăzeci de ani, în cazul în care ţi-a scăpat acest detaliu. În plus, de fiecare dată când e o problemă la şcoală, pe mine mă sună, nu pe tine. Eu sunt cea care trebuie să plece de la lucru pentru a vedea despre ce-i vorba, nu tu.

  — Sunt convins că e mai cinstit aşa, zise Miles. Pentru că eu chiar mi-aş dori să mă sune pe mine. Dacă mi-ai lăsa mie tutela…

  — Da, cum să nu. Şi unde ar locui Tick? La etaj? Ai muta în pivniţă saltelele alea jegoase ca să-i faci ei puţin loc?

  — Aici ai dreptate, spuse Miles, încercând să nu-şi lase amărăciunea să-i răzbată prin voce. Eu sunt cel care a rămas fără casă în toată povestea asta. Şi dacă tot veni vorba…

  — Nu începe. Janine îndreptă lingura către el. Nici să nu te gândeşti să mă iei cu asta.

  — Bine, încuviinţă el, din moment ce o mai luase deja cu asta şi Janine ştia foarte bine.

  Janine îi promisese să vorbească cu Walt despre casă. Lucrul cel mai de bun simţ, cel mai cinstit, îi spusese ea, era ca Walt să-i cumpere lui Miles jumătatea lui de casă sau ceea ce ar fi fost jumătatea lui dacă ar fi avut una. Hotărârea de divorţ avea să-i dea lui Janine casa, iar Miles fusese deja informat că trebuia să plătească jumătate din ipotecă până când proprietatea ar fi fost vândută sau Janine s-ar fi recăsătorit. În particular, se înţelesese cu Janine ca, la vânzarea casei, să împartă ce mai rămânea din bani. Căci atunci când achitaseră avansul pentru cumpărarea casei, el pusese banii necesari, dar nu făceau chiar cât jumătate din casă, aşa că se hotărâse să nu se certe pe tema asta. Îi dăduse instrucţiuni destul de simple avocatului său: să-i dea nevesti-sii tot ce voia. În realitate, lucrurile pentru care s-ar fi putut lupta erau stânjenitor de puţine, şi chiar dacă avea chef să se certe, nu putea să fie meschin cu Janine fără a fi meschin şi cu Tick. Iar asta nici nu intra în discuţie.

  Cu toate acestea, divorţul avea să se încheie în curând, permiţându-i astfel lui Janine să-şi facă nunta atât de mult amânată, iar Miles începea să se întrebe dacă ar fi trebuit să acorde mai multă atenţie sfatului avocatului său. Walt Comeau, după cum prevăzuse avocatul, avea să-şi dea la închiriat casa şi apoi să se mute cu Janine.

  — Asta e ceea ce vrei tu? Ca bărbatul care ţi-a furat nevasta să mai şi stea în casa ta, să doarmă în patul tău, toate astea fără să plătească nimic?

  Desigur că nu asta îşi dorea Miles, dar la momentul respectiv un asemenea scenariu părea tras de păr. Ce fel de bărbat s-ar purta astfel şi ar fi de acord cu aşa ceva? Dar pe vremea aceea Miles nu s-ar fi aşteptat ca Walt Comeau să mai şi devină un client obişnuit al restaurantului, pe unde trecea deja în fiecare după-amiază să bea o cafea şi să joace o partidă de cărţi cu Horace, iar pe deasupra să-i mai dea lui Miles şi sfaturi în afaceri. Astăzi tocmai îi sugerase lui Miles să mai adauge un „e” la cuvântul „Grill” din numele, JSmpire Grill” pentru a face ca restaurantul să pară mai elegant. De fiecare dată când Walt făcea vreo propunere de genul acesta, lui Miles îi dădeau prin cap două lucruri. În primul rând, oricât de ciudat i s-ar fi părut, scopul lui Walt nu era să-l instige pe Miles la crimă. Walt Comeau chiar credea că sfaturile sale erau valoroase. În al doilea rând, i le dădea probabil pe post de compensaţie pentru neplata chiriei, din moment ce stătea acum în fosta sa casă. Miles ajunsese să înţeleagă că majoritatea oamenilor îşi puteau vedea liniştiţi de treabă dacă le dădeai câteva principii de bază după care să se ghideze. Nici un tribunal nu-l obligase pe Walt să-i plătească chirie pentru că stătea în casa lui Miles, aşa că el nici n-avea de gând s-o facă. Cu toate acestea, lui Walt tot îi părea rău de bărbatul căruia îi furase nevasta deşi îşi spunea că totul se petrecuse cât de poate de cinstit şi pe faţă şi că, de fapt, câştigase cel mai bun dintre ei doi aşa că, fără a avea vreo obligaţie, venea să vadă dacă exista vreo posibilitate de a se revanşa faţă de Miles. În realitate, părea din ce în ce mai hotărât să ajute în orice fel îi stătea în putere. Nu încape îndoială că, din punctul de vedere al lui Walt, sfaturile acordate valorau mii şi mii de dolari, dar cu toate acestea Miles se încăpăţâna să nu dea curs nici măcar unuia, în fine, ce să-i faci? Mai mult decât să-i dea apă la moară nu putea. Nu, dacă Miles ar fi murit chiar în acea noapte, la înmormântare Walt ar fi spus la toată lumea că îşi dăduse toată silinţa pentru a încerca să facă din Empire Grill o afacere profitabilă. Miles fusese un tip foarte drăguţ, ar fi încheiat el, dar n-avea talent la afaceri. Iar niciuna dintre toate aceste consideraţii nu i s-ar fi părut scandaloasă lui Silver Fox.

  — Să ştii că chiar am vorbit cu el despre asta, zise Janine în cele din urmă, aţintindu-şi privirea asupra imaginii ei reflectate în geamul ferestrei. A spus că… Apoi se opri din nou, de parcă până şi ei înseşi îi venea greu să dea crezare lucrurilor pe care se pregătea să le spună. A spus că nu se ştie sigur dacă proprietăţile imobiliare de aici sunt o investiţie chiar aşa de bună în acest moment.

  — Zău aşa, zise Miles. A ajuns la concluzia asta de unul singur?

  — Zice că nu vrea să-şi bage banii în ceva până nu e absolut sigur care va fi următoarea sa mişcare.

  — Iar asta când o să se întâmple?

  — Nu ştiu, Miles. Chiar nu ştiu, recunoscu ea, renunţând dintr-odată să se mai prefacă că era furioasă. Ai observat vreodată cum se scarpină în barbă în timpul unui joc de cărţi? Când încearcă să-şi dea seama ce are în mână Horace? E ca şi cum timpul s-ar opri în loc. Ca şi cum te-ai uita la o natură moartă.

  — Janine…

  — Adică cine ştie, de fapt? Acum vorbeşte despre cum are de gând să-şi dezvolte afacerea cu clubul, să-i mai adauge nişte terenuri de tenis de sală, iar peste câteva minute sare la ideea că ar trebui să construim o casă pe malul lacului. Cică a pus ochii pe o jumătate de pogon de pământ care se află exact pe malul lacului, dar când îl întreb unde anume, devine dintr-odată foarte rezervat, de parcă primul lucru pe care l-aş face ar fi să dau sfoară-n ţară ca după aia să vină altcineva şi să-i sufle pământul de sub nas. De fiecare dată când încerc să-l încolţesc cu câte ceva, îşi ia faţa aia şmecheră, ştii? Aia pe care o vezi de fiecare dată chiar înainte ca Horace să-l bată la jocul de cărţi.

  — Janine.

  Ea continua să se uite la propria sa reflexie, ca şi cum dacă ar fi dat cu ochii de privirea lui ar fi trebuit să recunoască un fapt cu totul îngrozitor. Când în cele din urmă îşi întoarse privirea către el, avea lacrimi în ochi, iar lui Miles îi dădu prin cap că poate ea nu-i spunea tot adevărul. Că ascundea ceva de care nici măcar ea nu era sigură.

  — Ce e, Miles?

  — Ai început cumva să ai îndoieli?

  Janine îşi şterse colţul unui ochi cu cordonul, apoi îşi reveni imediat, afişând vechea expresie sfidătoare, ceea ce îl făcu pe Miles să se întrebe, aşa cum tot făcea de douăzeci de ani încoace, ce anume găsea Janine atât de interesant în această atitudine războinică.

  — Nu. Zău, nu e cazul să-ţi faci tu griji pentru asta, îl asigură ea. O să merg până la capăt. Promit. Luna care vine, pe vremea asta, n-o să-mi mai datorezi decât pensia alimentară.

  — Eu n-am zis niciodată că vreau să mergi până la capăt cu una sau alta, îi reaminti Miles, simţindu-se dintr-odată năpădit de un soi de afecţiune faţă de fosta lui soţie, de fapt aceeaşi senzaţie blândă care i se strecura în suflet atunci când nu era foarte atent.

  — Nu relaţia mea cu Walt mă îngrijorează pe mine. Ceea ce chiar că nu pot să pricep este relaţia noastră.

  — Vrei să spui modul în care am reuşit să o facem de oaie în halul ăsta?

  Janine se strâmbă la el.

  — Nu, nici vorbă, Miles. Aia e partea cea mai uşoară. Am făcut-o lată pentru simplul motiv că nu ne iubeam. Ceea ce aş vrea să ştiu eu e de ce. În fine, eu ţi-am zis deja de ce nu te-am iubit. Fiecare lucruşor pe care l-ai făcut în ultimii douăzeci de ani şi care m-a călcat pe nervi, ţi l-am spus deja.

  Miles nu se putu abţine să zâmbească. Într-adevăr, Janine îi întocmise o listă de defecte care era foarte lungă, foarte cuprinzătoare şi foarte supusă unei neîncetate revizuiri.

  — Uită-te acum la noi, suntem aproape divorţaţi, iar eu mă pregătesc să mă mărit cu altul, şi tu tot nu mi-ai spus încă de ce nu m-ai iubit. Ţie ţi se pare cinstit aşa ceva? Vreau să spun, dacă ţi-ar da prin cap să te însori a doua oară ceea ce nu te sfătuiesc să faci cel puţin ai şti ce trebuie să schimbi, să faci altfel, nu? Pentru că eu am fost cât se poate de sinceră cu tine.

  — Şi atunci ce vrei, Janine? O listă de nemulţumiri conjugale? Tu ai şters-o cu Walt Comeau, pentru numele lui Dumnezeu.

  — Da, bineînţeles, scoate-mi ochii cu asta acuma.

  Acum era însă rândul lui Miles să-şi analizeze reflexia în geam. Bărbatul care se uita dintr-acolo la el arăta de-a dreptul exasperat.

  — Nu e cinstit şi o ştii şi tu, continuă ea. Adică în fine, da, n-ai decât. Am şters-o cu Walt, aşa că ai şi tu de ce să te plângi acuma. Dar eu am şters-o cu Walt pentru că tu nu mă iubeai. Ştiu că te-am rănit, îndrăgostindu-mă de el, dar n-ar trebui să te prefaci că ai fost îndrăgostit de mine, Miles, pentru că ştim foarte bine amândoi că nu ai fost.

  — Şi care e contribuţia mea la conversaţia asta? Dacă tu ai de gând să vorbeşti pentru amândoi…

  — Ai de gând să-mi spui cumva că mă iubeai, Miles? Dacă asta vrei să-mi zici, zi-mi-o odată. O să tac din gură ca să-ţi dau voie. Când el îşi coborî privirea asupra mâinilor sale, Janine spuse: Da, aşa ziceam şi eu.

  Avea dreptate, bineînţeles. În cel mai profund sens al cuvântului, n-o iubise. Nu aşa cum avusese de gând s-o iubească. Nu aşa cum jurase în faţa lui Dumnezeu şi a familiei şi a prietenilor, iar acest adevăr extrem de simplu îl stânjenea prea mult pentru a permite orice fel de analiză a lui. Nu, n-o iubise şi nici nu ştia de ce. Pe de altă parte, nu ştia nici cum să dea glas acelei neputinţe care îl împiedica să-i spună, chiar dacă ar fi ştiut. Dacă nu-i spuneai iubire, cum altfel puteai numi acel gen de afecţiune care te face să vrei să oferi cuiva ocrotire? Care era numele sentimentului ce ameninţa să-1 năpădească acum, ce-l făcea să-şi dorească s-o ia în braţe şi să-i spună că totul va fi bine. Dacă nu era dragoste, ce era atunci?

  Cu toate acestea, ea avea dreptate. Pentru că orice ar fi simţit el faţă de această femeie cu care fusese căsătorit atâţia şi atâţia ani, orice ar fi fost, nu putea fi luat drept dorinţă şi nevoie şi dor. Măcar atâta lucru ştia şi Miles, cel puţin pentru că făcuse tot posibilul ca să confunde acele sentimente cu ceea ce simţea el.

  — De ce te chinui de una singură cu asemenea lucruri, Janine? îi zise el. Dacă Walt te face fericită, ce mai contează restul?

  Ea în privi cu atenţie preţ de un minut, apoi se dădu bătută.

  — Să mor dacă ştiu, recunoscu ea, forţându-se să zâmbească. Presupun că pur şi simplu mi-ar plăcea să te aud spunându-mi că nu sunt o persoană atât de îngrozitoare.

  — Dar eu n-am spus niciodată că tu ai fi o…

  — Asta şi încerc să-ţi spun aici, Miles, zise ea, ridicându-se uşurel de la masă. Tu n-ai spus niciodată nimica.

  — TOT. SPUNE că se poate căţăra ca o maimuţă, îi spuse Miles fratelui său. Se aflau în apartamentul de deasupra restaurantului şi fra aproape ora unsprezece. Miles, care toată viaţa lui suferise de insomnie, oricum se trezea la cinci dimineaţa, dar tot îl deranja faptul că, chiar dacă s-ar fi întâmplat să tragă un somn mai îndestulător, tot ar fi trebuit să se scoale ca să deschidă restaurantul. David, care îşi luase o cutie de suc din mini-frigider, o puse jos pe podea şi apoi se apucă să mute o cutie uriaşă de hârtie igienică de lângă canapea, pentru a-şi face loc să stea. La televizor era un meci de baseball de pe coasta de vest, cu Chicago White Sox.

  Janine avusese dreptate, binânţeles. După cum stăteau lucrurile, aici nu era loc pentru Tick, deşi cochetase cu această idee chiar în acea seară, încercând să se gândească cum ar putea s-o pună în practică. Ar putea muta toată marfa pentru restaurant în pivniţă, cel puţin până când râul îşi ieşea iarăşi din matcă şi apa începea să intre şi în restaurant. Dacă scăpa de toate lucrurile alea, avea să facă destul loc pentru el şi pentru Tick, numai că o fată de vârsta ei nu avea nevoie doar de spaţiu. Avea cu siguranţă nevoie de o cameră a ei, cu o uşă pe care s-o poată închide sau chiar trânti, dacă ar fi fost cazul. Insă apartamentul lui Miles, care nu mai fusese locuit încă de la moartea lui Roger Sperry, era, de fapt, doar o cameră mare. În afară de uşa de la intrare nu mai era decât una singură, cea de la baie, dar nici aceea nu se închidea prea bine. Tick merita cu siguranţă mai mult de atât. Bineînţeles, cu puţin efort şi cheltuială, ar putea face ca locul să arate mai bine, dar n-ar înceta să fie un apartament părăginit de deasupra unui restaurant.

  Cu toate acestea, ştia foarte bine că fiica sa ar profita imediat de şansa de a scăpa din casa mamei sale. Detesta să stea sub acelaşi acoperiş cu Walt Comeau. Deşi nu era cu mult mai mare, căsuţa din spatele librăriei de pe Martha's Vineyard ar fi suficient de mare pentru amândoi, dacă Miles ar găsi o cale să şi-o poată permite.

  — Orice face el, remarcă David de la locul lui de pe canapea, face tot ca o maimuţă. În privinţa tatălui lor, David nu era câtuşi de puţin sentimental. Oricum, ai dreptate să nu-l laşi să se mai urce pe vreo scară. Să nu-i permiţi să te fraierească şi să te facă să-ţi fie milă de el.

  — O să încerc. Dar se pricepe al dracului de bine să mă înmoaie. Bănuiesc că pur şi simplu nu vreau ca eu să fiu aruncat ca o cârpă când voi ajunge la bătrâneţe, spuse Miles, încercând să explice acea afecţiune prostească. Pentru că mila faţă de Max Roby era cu siguranţă o afecţiune prostească.

  — O seară destul de bunicică, zise David, scuturând uşor din părul lui cam lung. Rezultatul faptului că purta o plasă de păr toată ziua era că, după ce şi-o dădea jos, arăta de parcă ar mai fi avut-o încă.

  — Mai mult decât bunicică, răspunse Miles, care deschisese sertarul casei de marcat. Se pare că serile de joi or să fie un mare succes.

  — Nu sunt chiar aşa de sigur că ne-am aliniat cu costurile.

  — Mă îndoiesc că suntem chiar aşa departe de a pune lucrurile la punct.

  — Dar ştii care e următorul pas logic, nu?

  — Da, ştiu, zise Miles. Asta era o discuţie pe care o aveau de mult timp. N-avea nici un rost, ca multe alte discuţii pe care le avea cu fratele său şi care îi purtau în trecut, până în perioada când încă trăia mama lor. Ciudat. Cei doi fraţi erau mai apropiaţi acum, de la accidentul care îl lăsase infirm pe David, decât fuseseră vreodată înainte. Pentru că înainte amândoi împingeau discuţia până la punctul în care începeau să sară scântei, reaprinzând resentimente şi furii de odinioară, redeschizând răni vechi, între ei era o diferenţă de aproape zece ani, iar experienţele lor de viaţă erau cât se putea de diferite. Miles crescuse înainte ca mama lor să se îmbolnăvească, iar David după aceea. Poate la fel de important era şi faptul că aveau temperamente diametral opuse: Miles era grijuliu şi cumpătat ca mama lor, pe când David era impulsiv şi neastâmpărat ca Max. Totuşi, de la accident toate acestea păreau să conteze mai puţin, deşi pe Miles îl deranja că recenta lor intimitate părea Aşa depindă de faptul că aveau atât de puţine lucruri să-şi spună. Îşi predau ştafeta restaurantului zi după zi, cu un efort de conversaţie aproape minimal. De foarte multe ori, comunicarea dintre ei părea să se reducă la schimburi aproape rituale de cuvinte. David îl informa pe Miles că încuiase, înţelegând că Miles ştia asta deja, dar şi că el se aştepta să audă aceste cuvinte, că probabil voia să le audă, avea nevoie de ele ca de un semn pentru a declara încheiată ziua, care altminteri nu s-ar fi isprăvit pe de-a întregul.

  — N-ar trebui să fie o autorizaţie completă de a vinde alcool, zise David. Ar fi de ajuns dacă am putea da bere şi vin.

  — Doamna Whiting n-o să fie de acord, oricum.

  — Adică ea ar prefera să piardă bani?

  Era ciudat, dar Miles avea impresia că acesta chiar era adevărul gol-goluţ. Se împotrivea oricărei logici, într-adevăr. De ce să te mulţumeşti să stai pe linia de plutire când există posibilitatea de a scoate un profit frumuşel? Doamna Whiting era o femeie de afaceri practică şi fără scrupule, care îşi dăduse seama care era momentul potrivit ca să vândă fiecare dintre cele trei fabrici Whiting şi care nu demonstrase niciodată vreun strop de milă sau răbdare faţă de afacerile care şchiopătau. Cu toate acestea, de mai bine de zece ani părea să se mulţumească lăsând Empire Grill să funcţioneze în pierdere, îndreptându-se uşurel către falimentul absolut. În lipsa oricărei alte explicaţii raţionale, Miles ajunsese la concluzia că nu putea să fie decât o chestiune de sentimente şi afecţiune. Dar pentru cine? Pentru el însuşi? Miles se gândi că şi asta era cu putinţă. Horace, unul dintre cei mai deştepţi şi cinici observatori de pe scena locală, ajunsese la aceeaşi concluzie, aşa că de ce nu. Şi dacă nu era datorită lui Miles, să fi fost datorită localului Empire Grill însuşi? Greu de crezut, din moment ce bătrâna nu mai pusese piciorul în restaurant de peste douăzeci de ani. Cealaltă posibilitate, la care Miles se vedea nevoit să revină de fiecare dată, era ca femeia s-o fi îndrăgit în mod deosebit pe mama lui Miles, care lucrase pentru doamna Whiting până când se îmbolnăvise. Aşa că, din nou, de ce nu.

  — Convinge-o şi tu, îl îndemnă David. Spune-i că oamenii nu vor să înfulece mâncare mexicană şi asiatică picantă dacă n-au o bere în faţă. Aşa cum vor să bea vin dacă se aşează să mănânce vreo specialitate italiană.

  — O să încerc, spuse Miles din nou. Dar să nu te aştepţi la mare lucru. Nu e proastă, dar din nu ştiu ce motiv nu-i plac schimbările. Poate că de vină e doar bătrâneţea. Poate că nu vrea să fie deranjată cu aşa ceva. Oricum ar fi, e treaba ei.

  David se gândi la aceste vorbe pline de adevăr în timp ce un jucător reuşea o lovitură, iar mingea era prinsă de un adversar. Apoi, uitându-se lung la cutia de suc goală din faţa lui, de parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ce un bărbat ca el prefera să bea suc în loc de bere, spuse:

  — Vrei să-ţi zic ce idee mi-a mai venit?

  Adevărul era că nu voia. Fusese o zi al dracului de lungă, iar Miles era prea obosit şi abătut de discuţia cu Janine pentru a se mai gândi la altceva.

  — Bineînţeles, răspunse el. Ce anume?

  — Du-te să vorbeşti cu soacră-ta.

  — Cu Bea? De ce?

  — Gândeşte-te puţin, Miles. Are sens.

  — E şi asta o idee, răspunse Miles. Mama lui Janine nu avea doar cârciuma Callahan' s, aflată în cădere liberă, ci şi clădirea în care era cârciuma, ceea ce însenina că doamna Whiting, dacă s-ar fi simţit trădată şi ar fi vrut să se răzbune, nu i-ar fi putut face mare lucru. Nu, aici David nu mai trebuia să-şi explice deloc ideile. Dacă doamna Whiting nu voia să pună banii pentru o autorizaţie de a comercializa alcool şi le dădea şansa de a riposta, puteau să-şi ia catrafusele şi să se mute, cu căţel, cu purcel, în cealaltă parte a oraşului. Localul lui Bea era mai mare, de asemenea, ceea ce însemna că aveau spaţiu să se desfăşoare.

  — I-ai face un serviciu lui Bea. E în cădere liberă acum. Ai putea s-o salvezi pe ea şi să te salvezi şi pe tine în acelaşi timp.

  — N-am destui bani să-i cumpăr localul, David.

  — Atunci propune-i să vă faceţi parteneri de afaceri. Ea vine cu autorizaţia pentru comercializarea alcoolului, tu vii cu serviciile de pregătire a mâncării.

  — Şi ce fac atunci când o să pleci tu?

  — Păi ţi se pare ţie că eu plec undeva?

  — Mă rog…

  — Nu mă lua pe mine cu „mă rog”, Miles.

  — Tu te plictiseşti repede. Şi apoi o ştergi. Nu spun asta ca să te critic. Nici n-ai avea de ce să rămâi. Tu n-ai o familie a ta. Dar eu pur şi simplu nu am şansa să fiu în aceeaşi situaţie ca tine, asta-i tot.

  — Adică vrei să spui că din cauza mea nu vrei să iei în considerare ideea cu localul lui Bea?

  — Eu nu spun că n-o s-o iau în considerare, zise Miles. Recunosc, e o idee.

  — Aş prefera să n-o spui pe tonul ăsta, răspunse David. O spui de parcă i-ai fi pus cruce deja.

  Miles nu îi răspunse imediat, cel puţin nu până când putu să vorbească fără să fie enervat. Când ultimul jucător de la Red Sox reuşi într-un final să înscrie cu alţi jucători în baza întâi şi a treia, Miles spuse:

  — Îi sunt dator, David.

  — Dator cui?

  — Doamnei Whiting. Nu despre ea vorbeam? Poate că Janine şi Tick şi cu mine n-om avea o viaţă chiar atât de înfloritoare, dar nici n-a fost chiar aşa de rea. Restaurantul a trecut prin nişte perioade dificile, iar Dumnezeu mi-e martor că eu am trecut prin aceleaşi probleme odată cu el, dar am rămas pe linia de plutire şi nu cred că se poate spune la fel despre multe persoane de pe aici. Doamna Whiting ar fi putut să închidă localul cu mulţi ani în urmă, şi ce s-ar fi ales de noi atunci? Vrei să strâmb din nas în faţa ei? Şi mai e ceva. Eu am fost plecat la facultate trei ani, iar de fiecare dată când chiar aveam nevoie de bani, mama îmi trimitea. De unde crezi tu că scotea mama cinci sute de dolari pentru cărţi şi taxe în fiecare semestru?

  David se gândi la ce îi spunea Miles.

  — Tu crezi că îi primea de la doamna Whiting?

  — Păi de la Max sigur că nu-i avea. Şi atunci de la cine altcineva?

  — Nu ştiu, recunoscu David, dar cel puţin vorbim în sfârşit despre cine trebuie.

  — Şi ce ar trebui să însemne asta, mă rog?

  — Înseamnă că atunci când ai spus că-i erai dator, la ea m-am gândit eu că te refereai. La mama. Dacă mi-ai fi spus că-i erai dator ei, atunci ar fi avut un anume sens.

  — N-am nevoie să-mi aminteşti tu cât de mult îi datorez, David.

  — A, nu? Ei bine, nu există decât un singur mod de a-ţi achita datoria, frăţioare. Şi îmi pare rău, dar chiar ai nevoie să-ţi amintesc cum stăteau lucrurile. Mama n-a vrut niciodată să te întorci. Plecarea ta de aici era încununarea muncii ei de o viaţă. Ştii asta mai bine decât mine. Dacă ea a împrumutat bani de la doamna Whiting, poţi să fii sigur că i i-a înapoiat cu vârf şi îndesat. Serviciile acordate. Aproape că a crescut-o pe fiica doamnei Whiting de una singură. Şi dacă ar şti că tu ai ajuns să administrezi Empire Grill, la patruzeci şi doi de ani, s-ar răsuci în mormânt.

  Miles îşi frecă tâmplele cu degetele mari de la ambele mâini, simţind cum îşi făcea anunţată prezenţa o viitoare durere de cap.

  — Sunt sigur că ai dreptate când spui că ar fi dezamăgită, recunoscu el, ştiind că „dezamăgită” era un cuvânt prea sărac şi neconvingător. „Cu inima frântă” ar fi fost o expresie mult mai potrivită. Nu mă îndoiesc că am făcut-o de ruşine. Simt că am făcut-o să se simtă aşa, crede-mă. Dar singurul lucru pe care mă îndoiesc că ar trebui să i-l explic lui Grace Roby ar fi că un copil se află pe primul loc. Poate că am greşit când am ales să mă întorc, dar acum o am pe Tick, iar pe ea nu pot s-o pun în pericol. Şi nici n-o s-o fac.

  — Şi crezi că eu aş face-o? Crezi că eu te-aş sfătui să faci aşa ceva?

  — Păi nu asta faci chiar acum? Săptămâna trecută m-ai bătut tot timpul la cap cu librăria aia pe care nu mi-o pot permite pe Martha's Vineyard. Acum vrei să mi-o fac duşman pe doamna Whiting intrând în afaceri cu Bea. Tu te-ai uitat vreodată la bucătăria aia? Ai măcar o idee cât ne-ar putea costa să încercăm s-o aranjăm cumva?

  — Păi amândoi am putea… Miles nu mai putea să-l asculte.

  — David, dacă tu vrei să te faci partener de afaceri cu Bea, n-ai decât. Îţi dau binecuvântarea mea.

  Fratele său dădu uşor din cap, ca şi cum această discuţie ar mai fi avut loc de nenumărate ori şi erau doar câteva detalii minore pe care nu reuşise să le ţină minte.

  — Foarte bine, zise el, în cele din urmă. Din moment ce te-am enervat deja, o să mai încerc asta o singură dată şi apoi mă dau bătut. Ştiu şi eu că o ai pe cap pe Tick, Miles. Şi ştiu că eşti într-o mare încurcătură. De fapt, sunt mai îngrijorat eu de încurcătura în care te afli decât eşti tu, pentru că lucrurile sunt mai nasoale decât crezi. Ceea ce încerc să-ţi spun e că situaţia n-o să se îmbunătăţească. Femeia aia te-a băgat într-o rutină îngrozitoare, Miles. Alergi atât de mult tot timpul ca să ţii pasul cu mersul lucrurilor încât pur şi simplu nu-ţi poţi da seama de gravitatea situaţiei. De asta îi era teamă mamei. Ea ştia că asta avea să ţi se întâmple dacă tu…

  — Spune-mi ceva, îl întrerupse Miles. De ce o urăşti tu aşa de mult pe doamna Whiting?

  — Uite ce e, îi răspunse David, nu se pune problema cât de mult o urăsc. Tu crezi că o să-ţi dea restaurantul aşa cum ţi-a promis, iar după aia o să-l vinzi şi o să poţi pleca de aici, nu-i aşa? Cum Miles nu răspunse, el continuă: Numai că doamna Whiting nu e pe moarte, Miles. Ştii ce face ea în schimb? Trăieşte. În Italia o lună întreagă când are ea chef. În Florida pe perioada iernii. În Santa Fe la sfârşitul primăverii. Tu eşti cel care moare, Miles, zi după zi. Ai idee câţi ani avea mama doamnei Whiting când a murit?

  — Nu, recunoscu Miles.

  — Asta pentru că încă mai trăieşte, îi spuse David. E într-un cămin pentru bătrâni, în Fairhaven, şi are peste nouăzeci de ani. Dacă doamna Whiting o să trăiască la fel de mult, tu vei avea şaizeci şi cinci de ani când vei moşteni rotiseria. Asta doar dacă ţi-o dă. Dar nici asta nu-i partea cea mai proastă, Miles. Tu pretinzi că faci toate astea de dragul lui Tick, dar ştii unde o să ajungă puştoaica aia dacă tu n-ai grijă? O să fie următoarea administratoare de la Empire Grill.

  — Numai peste cadavrul meu, zise Miles.

  Fratele său se ridică în picioare şi îi zâmbi, arătându-i că se aşteptase la acest răspuns.

  — Bine. Acum se închide cercul. Asta a spus întotdeauna mama despre tine.

  David aruncă cutia de suc goală în coşul de gunoi de lângă uşă.

  — Ştii ce, îmi pare rău că ţi-am spus toate astea. Ar trebui să mă duc acasă. Ştiu deja cum o să se termine asta.

  Pe moment Miles crezu că el se referea la discuţia lor, dar apoi îşi dădu seama că David vorbea, de fapt, despre jocul de baseball. Cei de la Sox aveau un avans uşor în ultima parte a meciului, iar experienţa, atât cea recentă cât şi cea dinainte, spunea că n-aveau să-şi păstreze avantajul. Septembrie era o lună proastă pentru fanii baseball-ului din New England. Îţi poţi petrece toată luna întrebându-te în zadar de ce erai aşa de optimist în aprilie. Oricum, în luna aprilie a anului viitor, îţi vei aduce aminte din nou de ei.

  — Când se întoarce Buster? întrebă David, referindu-se la celălalt bucătar de la Empire Grill, care o ţinea numai într-o chefuială de când se întorsese Miles de pe Martha's Vineyard.

  Miles se îndoia că fratelui său chiar îi păsa de Buster. David era numai preocupat să nu se certe înainte să plece acasă, iar întrebarea lui era menită să restabilească echilibrul obişnuit.

  — O să văd dacă-l pot pescui de pe undeva mâine.

  — O să mai avem nevoie de încă o chelneriţă şi de un asistent de chelner, de asemenea.

  — Ştiu. O să mă ocup eu de asta.

  — Bine, zise David, începând să se îndrepte spre ieşire, apoi oprindu-se cu o mână pe clanţă. De ce era Janine aşa de supărată în seara asta?

  — Nu ştiu, îi răspunse Miles, dând cu ochii de privirea fratelui său. Era adevărul gol goluţ.

  — Descurajări de ultim moment, presupun. David dădu din cap.

  — Aşa sper. Dacă te gândeşti cu cine are de gând să se mărite, ar trebui să fie descurajată din vârful picioarelor până la ultimul pieptănaş din păr.

  — Nu cred că femeile mai folosesc aşa ceva, nu-i aşa? Trecuse atât de mult timp de când Miles desfăcuse pentru ultima oară părul unei femei, încât nici nu mai ştia cu ce se mânca asta.

  — Amuzantă chestie, totuşi, spuse David, stând încă în pragul uşii.

  Miles se uită lung la el, absolut convins că ceea ce urma să spună nu avea să fie câtuşi de puţin amuzant.

  — Aşa cum stăteaţi amândoi acolo la masă în seara asta păreaţi mai îndrăgostiţi decât aţi arătat vreodată pe vremea când eraţi căsătoriţi.

  — Amuzant? zise Miles cu tristeţe. Asta e absolut de tot râsul, e chiar caraghios.

  Expresia doamnei Whiting, îşi dădu el seama.

  David ajunsese tocmai pe treptele de jos când Miles îşi aminti ceva şi dădu fuga după el. Fratele său îşi scotea maşina de pe locul său de parcare din spatele restaurantului, o manevră complicată pentru un bărbat cu un singur braţ utilizabil, când Miles îi ciocăni uşor în geam.

  — Auzi, începu Miles, n-ai decât să-mi spui să nu-mi bag nasul…

  — Bine, aşa o să fac, promise David.

  — Dar tu chiar cultivi marijuana acolo la lac? Fratele său fornăi.

  — De ce, Miles? Vrei şi tu ceva iarbă?

  Miles nu vedea ce era atât de amuzant ca să primească un asemenea răspuns, însă îl lăsă să se distreze.

  — Jimmy Minty crede că asta faci, aşa că te-am întrebat şi eu.

  — Jimmy Minty crede!

  — Se pare că da.

  — Şi de ce să-ţi spună ţie?

  — A zis că era ca un fel de avertizare prietenească, din moment ce suntem vechi prieteni. Eu i-am cam zis să se ducă dracului. Şi i-am mai zis şi că nu credeam că te ocupi cu aşa ceva.

  David dădu din cap.

  — Când îl vezi, să-i mulţumeşti din partea mea pentru idee.

  Când fratele său începu să-şi ridice geamul de la maşină, Miles ciocăni din nou.

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare, zise el. Cultivi cumva marijuana acolo?

  David zâmbi.

  — Nu-ţi băga nasul.

  — Tu întotdeauna vorbeşti despre mama de parcă eu aş fi fost singurul pentru care ar fi avut planuri mari. Iar asta nu e adevărat, să ştii.

  David dădu iar din cap.

  — Ştiu perfect ce se aştepta să fac eu, pentru că mi-a spus înainte să moară.

  Lui Miles ceva îi spuse că asta era o capcană, dar din moment ce chiar fratele său i-o făcuse de data asta, se hotărî să meargă mai departe.

  — Şi ce ţi-a spus?

  — Ai grijă de fratele tău, spuse David, ieşind cu maşina din parcare.

  CAPITOLUL 7

  — CINE a intrat adineauri? se arătă Max Roby doritor să ştie când simţi boarea de aer pătrunzând în cârciumă. Aşezat pe cel mai îndepărtat scaun de la bar, auzi uşa de la intrare închizându-se cu un zgomot surd. Oricine ar fi fost, se oprise la automatul de ţigări, ceea ce era un semn promiţător. Max se lăsă pe spate în scaun, chiorându-se prin bezna din încăpere. De când împlinise şaptezeci de ani, ochii săi nu mai erau la fel de buni cum fuseseră odinioară. Din fericire însă, tot mai putea să se caţăre ca o maimuţă.

  — Este Horace Weymouth, îi spuse Bea Majeski din spatele tejghelei barului. Lasă-l în pace.

  Bea tocmai se gândea în acel moment dacă să închidă sau nu Callahan's pentru noaptea aceea. Se apropia de miezul nopţii deja, iar singurul ei client era Max Roby, pe care cu greu îl puteai numi client din moment ce întotdeauna rămânea la limita lui de credit de o sută de dolari. Adevărul fie spus, mai toţi clienţii lui Bea erau cam la fel. Îşi plăteau toţi o parte din datorie cu câte zece sau douăzeci de dolari în timpul după-amiezii, iar seara beau până readuceau balanţa la nivelul de o sută înainte de ora închiderii. Dacă nu cumva dădea norocul peste ea şi unul dintre ei îi dădea o bancnotă de douăzeci ca apoi să cadă lat, fiecare dintre haimanalele astea nenorocite putea să moară lăsând-o pe ea cu datoria de o sută de dolari. Chiar şi hoitul ăla care îi dăduse bancnota de douăzeci tot avea să-i mai datoreze optzeci. Singura afacere profitabilă pentru Callahan's rămăsese cea cu Empire Towers, căminul pentru bătrâni subvenţionat de la colţul străzii, în prima zi a lunii, după ce îşi primeau cecurile, boşorogii începeau să se reverse în bar. Obişnuiau să consume tot soiul de băuturi demodate şi cocteiluri cu brandy, lichior de lămâie şi suc de portocale, toate astea vreme de câteva zile, dar printr-a zecea zi îşi terminau banii alocaţi pentru băutură, iar Bea nu mai dădea ochii cu ei până la începutul următoarei luni. Toţi făceau la fel, în afară de Max Roby. Şi el stătea tot acolo, dar îşi făcea oricum apariţia la bar. Cel puţin boşorogii ăia nu erau puşi pe scandal şi bătăi, îşi spunea Bea. Din nou, toţi în afară de Max Roby.

  — De fapt, îi spuse Bea, bănuind că directiva ei anterioară ar fi putut fi înţeleasă în sens prea restrâns, lasă pe toată lumea în pace.

  — Ia invită-l încoace', sugeră Max. Mi-ar prinde bine să am puţină companie.

  Bea se uită furioasă la el.

  — Da' ce ţi-am spus eu adineauri?

  — Păi cum ar deranja asta pe cineva? Îmi place Horace.

  — Şi mie, zise Bea, uitându-se lung la el cum stătea în holul de la intrare, aplecat peste automatul de ţigări, trăgând furios de mânerul care trebuia să-i elibereze pachetul. Era evident că renunţase la marca de ţigări pe care o fuma de obicei şi se mulţumise cu orice ar fi catadixit să-i dea maşinăria. Şi tocmai de-aia ţi-am zis să-l laşi în pace. Oricine ar trebui să poată intra aici fără ca tu să te apuci să le cerşeşti ţigări sau halbe de bere.

  Dincolo, pe hol, automatul binevoise să lepede un pachet de o marcă oarecare, pe care Horace se aplecă să-l pescuiască. Când se ridică din nou şi se întoarse către bar, dădu cu ochii de Max, singurul client de la faţa locului, aşezat la capătul tejghelei, unde îl parca Bea de fiecare dată pentru că mirosea urât şi pentru că era un spin în coasta oricui. La vederea lui, Horace se împiedică şi se dădu puţin în spate, ezită o clipă, gândindu-se probabil ce opţiuni avea la dispoziţie. Cum ar fi fost, de exemplu, să plece. Era cunoscut deja faptul că alte persoane se întorseseră pe călcâie de îndată ce îl văzuseră pe Max, dar Horace fusese persecutat toată viaţa din cauza bunelor sale maniere. Reporter la Empire Gazette de aproape treizeci de ani, văzuse omenirea din toate unghiurile posibile. Ajunsese la concluzia că majoritatea oamenilor erau egoişti, lacomi, fără principii, corupţi, mâncători de căcat absolut iremediabili, dar mai observase şi că aceeaşi oameni erau foarte sensibili la criticile care li se făceau. Max Roby era o excepţie, dar, cu toate acestea, Horace nu se îndura să-1 jignească pe bătrân. Ceea ce însemna şi că nu se putea trânti la celălalt capăt al barului. Această strategie oricum n-ar da rezultate, din moment ce ar urma exact aceeaşi conversaţie, cu singura diferenţă că Max ar urla ca să se facă auzit.

  — Ce ţi-a dat de data asta? spuse Max pe un ton vag curios când Horace se aşeză pe un scaun din apropierea lui, lăsând unul liber la mijloc ca un fel de zonă de tampon, oricât de nepotrivit ar fi fost acest lucru. Horace încercă să-şi imagineze cum ar fi fost dacă ar fi venit cineva să umple acel loc liber. Ar trebui să fie un străin. Un străin chior. Şi care să nu aibă nici simţul mirosului.

  — Chesterfield, răspunse Horace, uitându-se lung la pachet înainte să-l pună pe tejghea împreună cu o bancnotă de douăzeci de dolari. Bea îi turnă o halbă de bere şi îi puse în faţă o scrumieră, lăsând bancnota de douăzeci acolo unde se afla, pentru moment. Vrei şi tu una, Max?

  — Sigur, zise bătrânul, aplecându-se să înşface pachetul, desfăcând cu îndemânare firul subţire, deschizând cu degetul mare pachetul şi smulgându-i foiţa poleită înainte să scoată două ţigări.

  Horace observă că Max luase două în loc de una, dar nu spuse nimic, aşa cum Max ştiuse că nu va comenta.

  — Ai putea să mai pui una şi pentru amicul meu aici de faţă, zise Horace către Bea. Are privirea aia de om însetat.

  Bea nu era de acord cu generozitatea lui Horace, dar se conformă cererii sale.

  — Munceşti târziu?

  Horace dădu din cap. Seara aceea fusese nemaipomenită. Pentru început, trebuise să asiste la şedinţa comitetului de elevi ai liceului din Fairhaven, una dintre sarcinile sale preferate. La această reuniune se trecuse repede de la politeţe la impoliteţe, apoi de la vorbe de mânie la înjurături pe faţă, oprindu-se fix înainte de momentul loviturilor de pumn. Pe urmă, în drumul spre casă, maşina i se stricase pe un drum lăturalnic rareori folosit de pe lângă groapa de gunoi. Acolo exista o singură casă pe o rază de un kilometru şi jumătate, iar Horace, sperând să poată folosi telefonul acelor oameni pentru a-i chema pe cei de la remorcări, o luase la picior pe drumul lung plin de gunoaie şi acolo, în spatele casei întunecate şi vechi, asistase pe ascuns la o scenă care îl buimăcise pe de-a întregul, ceva care depăşea cu mult limita de egoism, lăcomie, lipsă de principii, corupţie şi mâncătorie de căcat absolut iremediabilă cu care era el obişnuit şi îl făcuse să se furişeze imediat către maşină, de parcă el ar fi fost de vină, şi nu băiatul acela jalnic. Pe când făcea pe jos cei aproape cinci kilometri până în oraş, nu se simţi părăsit nici o clipă de imaginea pe care o zărise, iar asta îl făcu să se bucure că acum avea tovarăşi de conversaţie, chiar dacă unul dintre aceşti tovarăşi era Max Roby.

  — Ar trebui să-ţi scoţi chestia aia, zise Max, zgâindu-se la chistul fibros de pe fruntea lui Horace.

  — Ce chestie? întrebă Horace, aceasta fiind replica lui standard în cazul unor asemenea comentarii, care aveau loc mult mai des decât şi-ar putea imagina cineva.

  — Mi-e frică întotdeauna c-o să explodeze în timp ce stau de vorbă cu tine, zise Max, golindu-şi dintr-o singură mişcare aproape jumătate din halba de bere. Max nu avusese intenţia să tragă o duşcă atât de lacomă, dar de ceva vreme tot stătea acolo trântit pe scaunul de la bar şi cu gâtul uscat. Un bar ar putea deveni un fel de deşert când ai fi beat, iar halbele sale s-ar putea transforma într-un soi de miraj. Când, în cele din urmă, ai ajunge la oază, degeaba ţi-ai spune să nu bei prea mult, căci un trup îndelung însetat în deşert are şi el nevoile sale, mecanismele sale, iar Max pur şi simplu se bucura că trupul său nu-i ceruse să înghită toată halba pe care i-o cumpărase Horace. Acum ideea era să fie răbdător şi să se adapteze la ritmul bărbatului cu care spera să bea în continuare. Dacă încerca să-l facă pe Horace să-şi golească paharul prea repede, omul s-ar putea simţi constrâns şi poate că ar pleca, iar apoi Max ar fi azvârlit dintr-un singur şut înapoi în mijlocul deşertului. Horace avea maşină şi, dacă ar fi fost îndemnat să plece, ar fi putut foarte bine să se ridice, să iasă din bar şi să conducă până la Lamplighter, un loc în care Max nu era binevenit chiar dacă ar fi avut cum să ajungă acolo, şi nu avea cum, decât dacă mergea pe jos sau făcea autostopul. Refuza să apeleze la prima opţiune, iar la cea de a doua nu avusese niciodată mare noroc, lucru care se datora, din câte îi spunea fiul său Miles, înfăţişării sale.

  Această lipsă de mijloace de transport începuse să-l scoată din sărite pe Max. Îi luaseră carnetul cu peste trei ani în urmă, când călcase cu maşina câinele fiicei primarului, fapt ce i-a întărit convingerea căjansele în viaţă ale oricărei persoane depind de noroc şi politică. Într-un oraş invadat de tot soiul de potăi jegoase, trebuia să fii al dracului de ghinionist să dai peste un fox terrier de rasă, care să mai şi aparţină odraslei de optsprezece ani a primarului. Orice altă victimă n-ar fi avut mijloacele politice necesare pentru a-i face dosar lui Max şi pentru a-l declara oficial o ameninţare publică. Un tip mai norocos ar fi călcat o corcitură rătăcită şi ar fi fost proclamat de îndată un binefăcător al comunităţii probabil i-ar fi dat şi o slujbă la firma aia de hingheri unde animalele aveau voie să stea doar o săptămână două în cuşti pentru a fi revendicate, după care toate aveau de-a face cu injecţia letală.

  Dar nu, Max deja ştia totul despre noroc. Ştia, spre exemplu, ce urma întotdeauna după un ghinion. Adică un ghinion şi mai mare. La nici o lună după ce îşi pierduse carnetul de conducere, plecase de la Callahan's în jurul orei de închidere şi, adormind la volan, intrase într-un şanţ, unde botul maşinii se desfăcuse în două, obligându-l astfel să meargă pe jos până la Callahan's şi să declare maşina furată. Ceea ce îl şi adusese în situaţia în care se afla acum, când nu avea nici carnet, lucru destul de incomod, dar nici maşină, adică ce mai încolo-încoace, o problemă de toată frumuseţea. Un bătrân fără un vehicul pe roţi era destul de vrednic de milă. Oamenii se puteau ridica să plece şi nu puteai să te duci după ei, iar ei ştiau că nu puteai, ceea ce însemna că erau şi mai tentaţi să procedeze astfel. Pe deasupra, iarna se apropia cu paşi grăbiţi. Cam venise momentul să se retragă în Key West, că acolo cel puţin nu-i îngheţa curul şi nici n-avea nevoie de maşină, din moment ce barurile erau înşiruite unul după celălalt, iar aproape toată lumea acolo mergea pe jos sau cu bicicleta.

  Max oftă, uitându-se lung la paharul deja gol şi reflectând la nedreptatea întregii situaţii.

  — Ce te-ar costa să ţi-o scoţi? se întrebă el cu glas tare, atingându-şi fruntea în locul în care s-ar fi aflat propriul său chist, dacă ar fi avut unul. Horace stătea alături, bându-şi tacticos berea, ceea ce îl făcu pe Max să se simtă şi mai indignat.

  — Vreo două sute de dolari?

  Horace ridică din umeri, schimbând o privire rapidă cu Bea, care se pregătea să-i dea un şut în cur lui Max, după cum îşi dădea şi el seama.

  — Greu de spus.

  Max se înecă într-un râs amarnic.

  — De ce? N-ai fost niciodată la un doctor care să se uite la el?

  — Niciodată.

  — Eu sigur m-aş fi dus, spuse Max. Dacă porcăria dracului mi-ar creşte fix în mijlocul frunţii, eu m-aş duce imediat la doctor.

  — Eu cred că asta s-ar putea să fie sursa inteligenţei mele, îi spuse Horace, uitându-se la Bea. Ce-ar fi dacă aş lăsa pe cineva să mi-o taie, pentru ca apoi să-mi dau seama că de acolo mi se trăgeau toate ideile mele bune?

  — Păi Max n-ar avea de ce să-şi facă griji pentru aşa ceva, zise Bea. Să n-aibă un creier acolo, vreau să zic.

  Max luă această insultă aşa cum le lua pe toate, adică împingându-şi paharul în faţă pentru a fi reumplut. Experienţa lui îl învăţase că, în general, după ce te insultă, oamenii au tendinţa să se simtă vinovaţi. Atunci le trecea prin cap că poate că nu dădeau doi bani pe tine. Se întrebau cum să facă să se revanşeze. Acest impuls nu dura niciodată prea mult, totuşi, aşa că trebuia să profiţi de el cu toată promptitudinea. Max îi dăduse lui Bea toate ocaziile din lume să-1 insulte în seara aceea, dar ea se ţinuse tare până adineauri, ceea ce însemna că până acum nu-i datorase nimic, iar paharul lui rămăsese gol. Acum însă nu-i rămânea altceva de făcut decât să i-l umple şi să i-l pună cu zgârcenie înapoi în faţă. De data aceasta el goli doar o treime din prima sorbitură, ceea ce îl aduse la egalitate cu Horace, exact aşa cum îşi pusese în gând mai devreme.

  — Ai fost vreodată în Florida? întrebă Max.

  — O dată, recunoscu Horace. Pe vremea când eram căsătorit.

  — Pe vremea când chestia asta încă nu începuse să-ţi crească pe frunte, pun pariu, zise Max, grăbindu-se să alunece de pe scaunul său. Tre' să-i trag o pişare.

  Bea oftă când uşa de la toaleta bărbaţilor se închise în spatele lui.

  — Vrei să-l dau dracului afară? Singurul motiv pentru care nu-l zburase pe boşorog de acolo fusese afecţiunea pe care i-o purta fiului acestuia, Miles, care era cel mai drăguţ, cel mai nefericit om din Empire Falls, un bărbat atât de bun la suflet încât nici măcar căsătoria cu fiica ei, Janine, nu îl dărâmase din picioare. I se părea că sfida orice imaginaţie faptul că Janine putea să schimbe un bărbat ca Miles cu un cocoş prăpădit ca Walt Comeau. Sau cel puţin această alegere depăşea imaginaţia lui Bea. Într-adevăr, Miles nu era un bărbat sexy şi nici nu fusese vreodată decât în cazul în care ai crede că bunătatea este sexy, aşa cum crezuse Bea întotdeauna. Fireşte, existau bărbaţi cu care voiai să te culci, cu unii pentru că te încingeau şi te stârneau, dar pentru alţii, ca Miles de exemplu, îţi venea pur şi simplu să faci ceva drăguţ, pentru că erau cumsecade şi pentru că o meritau, iar tu ştiai foarte bine că ei îţi vor aprecia gestul şi n-o să ţină prea mult seama de faptul că nici tu nu erai nu ştiu ce mare frumuseţe. Bea încercase să-i explice asta fiicei ei o dată, dar nu-i reuşise foarte bine, iar Janine o înţelesese greşit cap-coadă.

  — Asta înseamnă să te fuţi din milă, îi spusese ea, iar Bea nu se deranjase s-o contrazică, pentru că fiica ei, în ultima vreme, se considera o mare expertă în materie de sex. De fapt, devenise cam plictisitoare tot aducând în discuţie acest subiect, mai ales că Bea era mulţumită că lăsase în urmă această parte din viaţa ei. Să-şi ia la revedere de la sex fusese pentru ea ca o trezire dintr-un delir, dintr-o febră tropicală, într-o lume de brize răcoroase, canadiene. O eliberare binevenită.

  Cu toate acestea, Miles era genul de bărbat pe care puteai să-l iubeşti fără să-ţi pierzi cu totul respectul de sine, lucru care nu se prea putea spune despre cea mai mare parte dintre bărbaţi, şi în nici un caz despre Walt Comeau.

  — Nţţ, lasă-l în durerea lui, zise Horace. Max pur şi simplu spune ce-i trece prin cap exact în momentul în care îi trece prin cap ceva. Pe mine nu Max mă îngrijorează, ci cei care întotdeauna stau să se gândească bine înainte să deschidă gura.

  — E un cretin, asta e.

  — Da, bine, şi asta e adevărat, recunoscu Horace, în timp ce uşa de la toaleta bărbaţilor se deschidea, anunţând revenirea lui Max. Nu prea părea cu putinţă ca un bărbat să se poată uşura atât de repede, aşa că atât Horace cât şi Bea se uitară cu curiozitate la el când îl văzură aşezându-se vioi pe scaunul de la bar. Pe partea din faţă a pantalonilor avea dâre de urină.

  — Doamne fereşte, zise Bea, scuturând din cap plină de scârbă. Eşti un boşorog jegos şi grosolan. Când termini, ai putea cel puţin s-o scuturi niţel.

  — Ai fost vreodată la Keys? îl întrebă Max pe Horace, ignorând-o cu totul pe Bea.

  — Niciodată.

  — Şi unde ai fost în Florida?

  — In Orlando.

  — Să ştii că ţi-ar plăcea Key West, îl asigură Max. Hemingway a trăit acolo.

  Horace trase o duşcă sănătoasă din halba de bere şi se uită cum Max făcea acelaşi lucru. Bârfa despre Hemingway era chiar interesantă, venind tocmai din partea acestui bătrân.

  — Hemingway.

  — Exact, zise Max, bucuros să vadă că îl prinsese deja în plasă. Ştia foarte bine că Horace scria la ziar şi s-ar fi putut simţi atras de un alt scriitor la fel cum un om obişnuit se simte atras de bere şi de vreme caldă. Extraordinar tipul.

  — L-ai cunoscut?

  — Totul poartă numele lui acolo. Hemingway încoa, Papa încolo. Amicii lui îi spuneau Papa, nu ştiu dacă ştiai.

  — Te-am întrebat dacă l-ai întâlnit vreodată?

  — Cine ştie?

  Horace nu se putu abţine să chicotească.

  — Ce vrei să spui cu asta?

  — Vreau să spun cine dracu' ştie? Am băut o grămadă de bere acolo de-a lungul anilor în care am tot mers. Ar fi putut foarte bine să stea aşezat pe scaunul de lângă mine într-una din nopţile alea de beţie. De unde să ştiu eu?

  — Pun pariu că era cel puţin un scaun liber între voi doi, zise Bea.

  — Când ai început să mergi acolo? îl întrebă Horace.

  — În iarna lui şaizeci şi nouă.

  — Atunci n-aveai cum să stai lângă Hemingway, spuse Horace. El s-a omorât în şaizeci şi unu.

  Max încercă să-şi aducă aminte dacă mai auzise asta pe undeva. Era destul de sigur că ştia deja că Hemingway murise. Se furişase în casa scriitorului în mijlocul unui grup de turişti când să fi fost asta, cu vreo douăzeci de ani în urmă? şi parcă îşi amintea că atunci auzise pe cineva menţionând că Hemingway era mort. Acasă nu era, în orice caz. Ceea ce îl impresionase cel mai mult pe Max la casa aceea fusese colonia de pisici, dintre care majoritatea aveau un deget în plus ce arăta ca un deget mare la lăbuţele din faţă. Nu i s-a părut că un deget mare ar fi fost chiar aşa de atrăgător la o pisică, deşi cotoii ăia bătrâni arătau de parcă ar fi putut să apuce un pahar de bere la fel de bine ca orice fiinţă umană, cu degetul ăla mare încolăcit aşa. După cum spunea ghidul grupului de turişti, pisicile marelui scriitor erau foarte venerate; în orice caz, era evident că ele făceau legea în locul acela. Dar tocmai de asta îi plăcea atât de mult lui Max în Keys, pentru că totul era tolerat, inclusiv Max însuşi, de al cărui ramolisment toată lumea îşi bătea joc în nord, era considerată aici ceva firesc, un fel de stare naturală şi inevitabilă a omului. În Key West, Max trecea adesea drept unul de-al locului, dintre cei cărora li se spunea Scoici, iar turiştii păcăliţi se arătau foarte doritori să-i facă cinste cu câte un păhărel. Ceea ce punea o problemă interesantă.

  — S-a sinucis? Şi de ce ar fi făcut aşa ceva?

  — Probabil pentru că s-a trezit într-o bună zi şi a simţit zădărnicia vieţii, îşi dădu Horace cu părerea.

  — Ce zădărnicie?

  Horace se uită atent la tovarăşul său de conversaţie.

  — E bine ştiut că mulţi oameni ajung la această concluzie în privinţa propriei lor existenţe. La dracu', nu cu multă vreme în urmă, cel mai bogat om din Mâine şi-a zburat creierii chiar aici, în Empire Falls.

  CB. Whiting, la el se referea. Charles Beaumont. Charlie.

  — Cu douăzeci şi trei de ani în urmă, în martie, spuse Max, care îşi dădu seama, de îndată ce cuvintele îi ieşiră pe gură, că atât Horace cât şi Bea se uitau lung la el.

  — Dar de unde Dumnezeu ştii tu aşa ceva? exclamă Bea. Max ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că oamenii aveau dreptul să ştie orice ar fi vrut, din moment ce trăiau într-o ţară liberă. În orice caz, sinuciderea lui CB. Whiting nici măcar nu era partea cea mai ciudată, din punctul de vedere al lui Max, şi se gândise destul de mult la asta în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Nu, chestia cea mai stranie era că Whiting se deranjase să bată tot drumul până în Empire Falls când ar fi putut foarte bine să se împuşte în Mexic, unde locuia, de altfel, la acea vreme. Pe de altă parte, recunoştea Max în timp ce-şi sorbea restul de bere din halbă, un bărbat care s-a hotărât să-şi tragă un glonţ în cap probabil că nici nu putea gândi prea limpede în acele momente. Cum îşi golise din nou paharul, Max se uită lung la al lui Horace, care încă era pe jumătate plin. Max se gândi că putea încerca să împingă din nou paharul către Bea, dar ştia foarte bine că n-ar avea nici un rost. De la Bea nu te puteai alege cu mai mult de o bere contra o insultă pe seară, iar după aceea te putea înjura gratis. Ce să mai vorbeşti de zădărnicie.

  — Tu şi cu mine ar trebui să mergem împreună acolo într-o zi, îi sugeră el lui Horace. Toate femeile umblă acolo pe jumătate dezbrăcate. Nu le deranjează nici dacă te uiţi la ele. E un bar pe o străduţă unde fetele îşi scot sutienele şi chiloţii şi le aruncă în tavan. Ar trebui să vezi aşa ceva. Io's disponibil, numai să te hotărăşti.

  — Nu prea cred, zise Horace, împingând bancnota de douăzeci de dolari către Bea şi făcând un semn în direcţia lui Max Roby pentru a sugera că el nu avea să mai stea la încă o halbă. Aş putea să mă deprim. Să-mi trag un glonţ în cap.

  Max îi văzu gestul şi rămase foarte dezamăgit. Şi pe deasupra bosumflat.

  — Încearcă să nu-ţi nimereşti chestia aia de pe frunte, îl sfătui elCe mizerie îngrozitoare s-ar face de la aia.

  După CE HORACE plecă, Max dădu pe gât ultima înghiţitură de bere din paharul celuilalt şi apoi, supărat pe sine pentru că-şi permisese să reflecteze la acele gânduri morbide, se dedică rezolvării problemei următoare: pe cine ar mai putea momi să-i ţină companie în voiajul pe care voia să-l facă în sud. Candidatul ideal ar trebui să aibă maşină şi să nu se aştepte să primească prea mulţi bani de benzină de la Max. Odată ajunşi în Florida, lucrurile ar fi mai simple. Odată ce găsea un loc unde să stea, ar găsi pe cineva din Empire Falls care să-i trimită cecul cu pensia la începutul fiecărei luni. Asta îl îngrijora puţin pe Max, ştiind cât de repede se evaporau banii în Key West. Soarele era de vină, se gândi Max arzător cât era ziua de lungă, făcându-te să transpiri, iar această transpiraţie îţi făcea sete. Berea era mai scumpă în Florida, dar lui Max îi plăcea mai mult cum o serveau acolo, cu o felie proaspătă de lămâie verde fixată pe gâtul sticlei reci ca gheaţa. Dacă nu erai atent, puteai să-ţi bei toată pensia până la jumătatea lunii, iar după aceea nu-ţi rămânea altceva de făcut decât să te zbaţi din toate puterile până la începutul următoarei luni.

  Max avea nevoie de un însoţitor plin de viaţă cineva cu destule parale care ar fi vrut să se distreze şi nu ştia cum. Horace, pe care Max îl distribuise iniţial în acest rol, nu era potrivit, îşi dădea el seama pe măsură ce se gândea mai mult la situaţie. Cu atât mai bine că nu-i plăcuse ideea. Nu-şi putea imagina cum ar fi încercat să explice prezenţa acelui cucui nenorocit pe fruntea lui Horace peste tot pe unde ar fi mers. Femeile, mai ales, ar fi vrut să ştie povestea porcăriei ăleia brăzdate de vinişoare violete, cel puţin ca să se asigure că nu era ceva molipsitor.

  Cu zece ani în urmă, Max ar fi putut convinge destule persoane să-l însoţească în călătorie, dar cu vremea lucrurile luaseră altă turnură. Mulţi dintre preferaţii lui Max erau deja morţi, alţii ajunseseră prin cămine de bătrâni, în vreme ce unii îmbătrâniseră al dracului de mult pe dinăuntru, chestie pe care Max nu putea s-o înţeleagă nici în ruptul capului; el de abia împlinise şaptezeci, se simţea cam de cincisprezece şi era atât de plin de viaţă.

  O femeie ar putea fi un excelent tovarăş de drum, iar aici, din nou, cu zece ani în urmă n-ar fi trebuit să se omoare prea mult cu căutările. Într-un oraş ca Empire Falls, nevasta cuiva era întotdeauna dispusă şi disponibilă să spele putina dacă era abordată aşa cum trebuia, iar Max se trezi întrebându-se ce dracu' s-a întâmplat cu toate femeile alea nemaipomenite. Cea mai mare parte dintre cele bătrâne o luaseră pe calea religiei, iar cele mai tinere se descurcau mai bine decât Max Roby şi chiar îi dădeau de înţeles cât de mult, asta pentru cazul în care el ar fi avut oarece îndoieli. Dar pe el îl durea undeva de toate astea. Femeile, la modul general, aveau tot soiul de nevoi. Trebuiau să stea în locuri drăguţe şi trebuiau să se pişe de fiecare dată când te întorceai cu spatele la ele şi se simţeau obligate să te ţină la curent cu orice le trecea prin cap aproape tot timpul. Dar nu înţelegeau deloc nevoia de bani. Ca atunci când spălai putina, de exemplu. Atunci se punea următoarea problema filosofică: de ce să mai cari o femeie după tine când mergeai într-un loc, din moment ce oricum acolo era plin de alte femei. Ca şi cum ar avea vreun rost să te duci la pescuit cu peştele deja în desagă, cam aşa stăteau lucrurile dacă te gândeai puţin. Lui Max îi plăceau femeile din Key West. Viaţa părea să le fi făcut realiste şi nu visătoare. De asemenea, păreau să înţeleagă automat cum bărbaţii ca Max ajunseseră să fie bărbaţi ca Max şi nu le purtau pică.

  — Scularea, Max, îi spuse Bea, întrerupându-i reveria, iar pe moment el se gândi că femeia trăsese cu urechea la gândurile lui. Rămase surprins să vadă la televizorul de deasupra barului că meciul de baseball se terminase. Cei de la Sox pierduseră din nou.

  — Du-te acasă, îi spuse Bea.

  — Cât e ceasul? întrebă Max, chiorându-se la ceasul pus la jumătatea distanţei dintre bar şi tavan. Dacă era vreun lucru care îl scotea din sărite, apoi acelea erau barurile care închideau devreme.

  — Unu fix, îi răspunse Bea. Dormi acolo de o oră.

  — N-am dormit, doar mă gândeam aşa, zise Max.

  — Zău? Atunci eşti singura persoană pe care-o cunosc care sforăie în timp ce se gândeşte. Bea închise televizorul, lăsându-i lui Max atâta lumină câtă îi trebuia pentru a-şi găsi drumul până la uşa de la intrare. Ai băut ultimele două beri prea repede, moşule. Te-au dat gata.

  — Le-am băut cum nu se poate mai potrivit, o asigură el. Nu exista decât un singur fel greşit de a bea o bere, din punctul de vedere al lui Max, iar acela era modul în care Horace îşi băuse halba, lăsând lichidul să se încălzească pentru ca apoi să uite câteva picături pe fundul paharului. Dacă Max lăsa pe undeva bere, era numai în pisoar.

  — Tre' să mă piş, zise el, îndreptându-se imediat către toaleta bărbaţilor.

  — Atunci fă-o la tine acasă, îi spuse Bea, întorcându-l frumuşel în direcţia ieşirii, ca o femeie dură şi fără inimă ce era. Doar stai mai încolo, la colţul străzii.

  Ceea ce era cât se poate de adevărat, dar colţul străzii i se părea foarte departe. Empire Towers erau nişte clădiri care se aflau în spatele şoselei, garsoniera lui Max era abia la etajul al şaselea, iar liftul mergea încet de tot. Ştia din proprie experienţă că atunci când se grăbea cel mai tare, nu reuşea să bage cheia imediat în uşă.

  Din fericire, aleea de lângă Callahan's era pustie, aşa că Max se folosi de zidul de cărămidă al cârciumei spre propriul beneficiu.

  Când termină, se simţi învigorat şi dintr-odată nu mai avea nici un chef să-şi încheie seara de îndată. 0 pâclă uşoară, aproape ca ceaţa, se ridicase între timp, iar Max se gândi că era o noapte numai bună pentru o plimbărică, aşa că se apucă să cutreiere prin oraş, în momentul în care întregul Empire Falls era adormit şi liniştit. Nu văzu nici o maşină şi nici ţipenie de om pe tot drumul către cimitir, unde găsi fără nici un efort, chiar şi în beznă, mormântul soţiei sale. Stătu nemişcat la capul pietrei funerare atât de mult încât orice persoană care ar fi trecut de cealaltă parte a gardului înalt, din fier forjat, ar fi crezut că era o statuie. Încetul cu încetul, pâcla aceea se transformă în ploaie, iar bătrânul încremenit, fără pălărie, rămase în continuare în picioare la capul pietrei de mormânt pe care scria GRACE ROBY, piatră pe care fiul său o pusese acolo la moartea ei, pe când Max era în Florida, înhăitându-se cu un cu totul alt gen de femei, adică genul pe care ar fi trebuit să-l descopere de la bun început. Era ciudat că se simţea atât de mulţumit şi de liniştit în compania lui Grace acum, din moment ce nu fusese niciodată aşa în vremea când ea trăia, în vremea când ea era atât de plină de speranţe şi de visuri încât te durea inima să te uiţi la ea. Max mai moţăi puţin pe picioare, apoi se trezi înviorat, chiar dacă ud leoarcă. Pe deasupra, trebuia să se pişe din nou, treabă pe care binevoi s-o anunţe cu glas tare soţiei sale şi celorlalţi adormiţi tăcuţi. Unul dintre ei era chiar Charles Beaumont Whiting, care, asemenea marelui Hemingway (dacă era să i se dea crezare lui Horace), probabil că se trezise într-o bună zi foarte afectat de zădărnicia existenţei sale, sentiment pe care Max se îndoia că l-ar fi putut înţelege vreodată. Viaţa însemna o grămadă de lucruri, inclusiv dezamăgire din când în când, şi totuşi.

  Deasupra mormântului lui CB. Whiting, văduva acestuia aşezase un monument pentru a se asigura că soţul ei rămânea exact acolo unde se afla. Max îşi trase fermoarul şi se gândi preţ de o clipă că o pişare bună, lungă, care să curăţe până şi sufletul, era ceva de care majoritatea bărbaţilor de vârsta lui nu mai erau în stare. Odată ce ajungeau la şaptezeci de ani, deveneau un fel de robineţi care picură stropi încet şi încontinuu. Nu era şi cazul lui Max, a cărui prostată ar fi trebuit să fie donată pentru cercetări ştiinţifice.

  — Sper că eşti bine-mersi şi însetat, îi spuse el bătrânului Charlie, apoi dădu drumul jetului.

  De abia când termină ridică privirea şi observă, cocoţată tocmai în vârful monumentului, o pisică de piatră. Ciudat că nu băgase de seamă aşa ceva în timpul omagiilor anterioare pe care i le adusese lui CB. Whiting, căci fuseseră destul de multe. Animalul părea atât de plin de viaţă încât Max tresări speriat, deşi nu la fel de speriat precum ar fi fost dacă s-ar fi uitat mai de aproape şi ar fi constatat că respira.

  CAPITOLUL 8

  ÎN vara ÎN CARE Miles împlini nouă ani, jucase în baza a doua pentru echipa de baseball Empire Paper Giants. Fiind unul dintre cei mai mici băieţi din echipă, el îşi petrecuse cea mai mare parte din sezonul de meciuri pe bancă, uitându-se la băieţii mai mari, la acei eroi neînfricaţi care se aşezau în faţa mingilor aruncate fără să conteze cât de puternică ar fi fost lovitura şi cât de tare ar fi încasat-o. Antrenorul LaSalle nu voia să-l bage în joc până în rundele finale, iar până la acel moment meciul era clar pierdut sau câştigat lucru pentru care Miles se simţea recunoscător, dar şi îngrozit că echipa ar putea pierde din cauza lui. Când în cele din urmă intrase pe teren, iar băieţii din echipa adversă îl văzuseră pierzând vremea în baza a doua cu o mănuşă care încă îi era prea mare şi cu o expresie temătoare, se răsuciseră imediat şi dăduseră o lovitură cu mâna stângă, ştiind perfect că o aruncare în acea direcţie era, de fapt, un punct deja câştigat.

  Insă toate acestea se schimbaseră în a treia săptămână din iulie, când Miles reuşi să prindă ca prin minune o minge. În realitate, stătea la locul lui cu gândurile rătăcind aiurea când auzi pocnetul mingii lovite, care îl nimeri atât de repede încât nici nu avu timp să se dea la o parte, aşa cum îi era obiceiul. Mingea se lovi aşa de tare de mănuşa lui deschisă încât rămase prinsă în ea, făcându-l pe Miles să se răsucească pe loc cu totul şi să aterizeze direct în fund. În mod miraculos, mănuşa îi rămase pe mână, iar mingea în mănuşă.

  — Ia uite ce-am găsit, spuse antrenorul LaSalle când îl văzu apropiindu-se, însă pe un ton mai degrabă încântat decât supărat, iar Miles simţi că prinde curaj cu fiecare bătaie uşoară pe spate din partea coechipierilor săi, în semn de felicitare. Deşi până în acel moment baseball-ul fusese doar o sursă consistentă de umilinţe, Miles pur şi simplu iubea acel joc, dar şi mai mult îi plăcea ideea că ar putea deveni valoros în echipă în loc să fie în continuare un factor de risc. Chiar dacă prima minge o prinsese din greşeală, nu vedea nici un motiv să nu încerce să mai Prindă altele în mod intenţionat.

  Când mama sa îl anunţase că urma să plece într-o vacanţă de o săptămână, Miles consimţi doar cu condiţia să i se permită să-şi ia şi mănuşa cu el. Grace îl asigurase că n-avea să găsească unde să se joace pe Martha's Vineyard, dar el era foarte hotărât să se antreneze în fiecare zi, chiar dacă asta ar fi însemnat că nu avea altceva de făcut decât să facă aruncări de unul singur pe plajă. Pe deasupra, mama lui recunoscuse că nici ea nu mai fusese vreodată acolo, aşa că Miles începu să nutrească speranţa ascunsă că vor fi surprinşi de ceea ce vor găsi pe insulă. Din punctul său de vedere, dacă Martha's Vineyard era aşa de plină de oameni bogaţi după cum susţinea Grace, atunci nu vedea de ce n-ar fi fost şi terenuri de baseball peste tot, destule pentru toţi cei care ar fi vrut să joace, Probabil că acolo existau chiar şi ligi de baseball organizate pentru băieţi de vârsta lui, care erau târâţi împotriva voinţei lor, în cel mai prost moment cu putinţă, în vacanţe plănuite în pripă.

  Se dovedi însă că mama sa avusese dreptate, totuşi, după cum Miles îşi putu da seama chiar de pe puntea feribotului, în timp ce intrau în Portul Vineyard. Dar era la fel de evident că nici mama lui nu ştiuse ce avea să găsească pe insulă, căci atunci când coborâră pe doc, iar ea aruncă o privire lungă la mulţimea de oameni îmbrăcaţi frumos, care veniseră în maşinile lor scumpe şi elegante să întâmpine cunoştinţele sosite cu feribotul, Miles o văzu ducându-şi mâna la gură aşa cum făcea de fiecare dată când îi era teamă sau îşi dădea seama că făcuse o greşeală. De fapt, arăta de parcă s-ar fi gândit să nu se clintească de pe doc, să stea în feribot şi să se întoarcă acasă fără să calce măcar pe insulă. Miles fu cel care îl observă pe bărbatul de pe debarcader, făcându-le semne cu mâna fie lor, fie unor persoane care stăteau lângă ei. Miles nu-l mai văzuse niciodată în viaţă, însă când i-l arătă mamei sale, ea îi făcu un semn de răspuns cu mâna.

  — Cum de ne-ai recunoscut? îl întrebă ea când bărbatul, care li se prezentă drept domnul Miller, se întâlni cu ei la capătul rampei.

  — Băiatul acesta a fost indiciul meu, spuse domnul Miller, zâmbindu-i lui Miles. Jucător de baseball, ha? Acum îi venise rândul lui Miles să admire talentul de prezicător al bărbatului din faţa sa, asta până când îşi aminti că purta mănuşa de baseball, pe care briza mării şi boarea sărată de pe puntea inferioară a feribotului păruseră s-o înmoaie. Pentru prima dată de când i-o dăduse tatăl său, Miles putea să închidă pumnul cu mănuşa pe mână.

  — Să ştiţi că apreciem că aţi făcut o asemenea excepţie în cazul nostru, spuse mama sa în timp ce domnul Miller le luă bagajele din containerul deschis de geamantane care era descărcat de pe feribot. Părea să ştie care erau valizele lor fără ca ei să sufle o singură vorbă, ceea ce îl făcu pe Miles să se întrebe dacă asta se datora faptului că erau mai ponosite decât celelalte. Ştiu că în mod normal nu acceptaţi copii.

  — Ei bine, zise domnul Miller în timp ce punea geamantanele în portbagajul camionetei sale, al cărei motor fusele lăsat pornit, aveaţi un prieten cu pile. Apoi adăugă de îndată: In plus, tinerelul ăsta e aproape un om mare deja, nu?

  Ei stăteau pe cealaltă parte a insulei, în apropierea unui sat de pescari, iar când domnul Miller opri maşina pe aleea îngustă care ducea la Casa de Vară, aşezată pe un povârniş stâncos cu ferestrele îndreptate către ocean, frica pe care Miles o observase mai devreme, pe feribot, reveni în ochii mamei sale, ceea ce îl făcu să se întrebe dacă ea avea de gând să-i spună domnului Miller să întoarcă maşina şi să-i ducă înapoi la debarcader.

  Pe lângă hanul mare, mai erau încă vreo douăsprezece căsuţe, iar domnul Miller le spuse că acestea erau uneori închiriate de artişti sau vedete de cinema. Cea în care urmau să se cazeze Miles şi mama sa era aşezată ceva mai departe de celelalte şi avea un spalier acoperit de trandafiri pe una dintre laturi. Lui Miles această casă îi plăcea cel mai mult dintre toate pentru că era cea mai apropiată de cărarea care ducea în jos, peste dune, către plajă. Primiră avertizarea să nu se îndepărteze de cărare din cauza iederii otrăvitoare.

  Ceea ce îi plăcea cel mai mult lui Grace la această căsuţă era că, dimineaţa devreme, când vântul îşi schimba direcţia, se trezeau pe muzica valurilor. Miles ştia cât de departe se afla apa, dar valurile se izbeau atât de tare de mal încât în fiecare dimineaţă se ducea repede la fereastră ca să se asigure că povârnişul nu se surpase cumva peste noapte. Pe jumătate se aştepta să se uite pe geam şi să vadă valurile spumegând chiar pe treptele casei.

  Nu se apropiau de restaurantul hanului, pentru că Grace aruncase o scurtă privire când îşi făcuse cazarea şi îi ajunsese pentru a-şi da seama că trebuia să fie un local foarte scump şi că ea n-ar fi avut cu ce să se îmbrace ca să meargă acolo. Bucătăria căsuţei era dotată cu un frigider micuţ, iar Grace cumpără o cutie de cereale şi un litru de lapte din sat, pentru micul dejun. În fiecare dimineaţă, pe la ora zece, cineva de la hotel îşi făcea apariţia cu un coş plin de sandvişuri, fructe şi băuturi răcoritoare pe care să le ia cu ei la plajă. Doar acolo, între dunele de nisip, părea să se relaxeze şi să se simtă bine mama sa.

  La treizeci de ani, Grace era o femeie atrăgătoare şi chiar aşa, însoţită de un băieţel de nouă ani, era privită de mulţi dintre oaspeţi cu destulă admiraţie pentru a le atrage atenţia soţiilor lor. Un bărbat se opri lângă pătura lor şi se prezentă, întrebându-i de ce nu apăreau niciodată în restaurantul hanului în cursul serii, invitând-o pe Grace la un cocteil mai târziu în după amiaza aceea, dacă ea ar fi avut chef şi dacă tânărul ei însoţitor ar fi găsit ceva amuzant de făcut pentru o vreme. Grace îşi sprijini bărbia de degetele mâinii stângi, prefăcându-se că se gândeşte la propunerea lui, în aşa fel încât verigheta să-i lucească în razele soarelui, până când bărbatul ridică din umeri şi spuse: „Asta e, încercarea moarte n-are.” Ea preferă să nu-şi dea cu părerea dacă el avea dreptate sau nu.

  Seara, cu soarele amurgului încă mângâindu-le pielea cu strălucirea lui domoală, îşi făceau un duş în căsuţa lor, pentru a se curăţa de nisip şi de sare, apoi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, tricouri şi sandale, coborau pe poteca de ţărână până în sat, unde mâncau la cel mai ieftin restaurant care exista, un local numit Balena însetată, care era specializat în preparate pentru luat acasă, dar unde se şi servea mâncare pe o punte micuţă, sub nişte umbrele de soare. Chelneriţa, o studentă în primii ani, prinsese drag de Miles şi îi arătase cum să mănânce scoici fierte în aburi, care erau servite în coşuleţe de sârmă, împreună cu două căni de zeamă. În prima se afla o supă fierbinte făcută chiar din sucurile scoicilor, dar asta, îi explicase ea, era de fapt pentru a le curăţa de nisip. Cea de a doua ceşcuţă conţinea unt topit pentru a înmuia scoicile în el. Acest fel de mâncare era adusă într-un castron enorm cu nişte cleşti speciali pentru spart stridii. Era scump, dar Grace spuse că nu conta, iar Miles comandă în fiecare seară, scotocind lacom prin coşuleţele de sârmă.

  Soarele amurgului era încă destul de puternic atunci când se aşezau la masă, dar până când terminau, o briză răcoroasă începea să scuture uşor umbrela de deasupra lor, iar Miles, ghiftuit cu scoici şi unt, devenea foarte somnoros, astfel încât plimbarea înapoi către Casa de Vară părea nemaipomenit de lungă. Cele câteva magazine din sat rămâneau deschise până târziu, iar într-o seară Grace se opri în faţa unei vitrine pentru a se uita la o rochie de vară. Până să apuce să o probeze şi să se hotărască s-o cumpere, Miles dormea dus deja pe un scaun de lângă uşă. Pe drumul către căsuţă, în bezna lipicioasă a nopţii, Miles îi puse o întrebare care îi apăruse de undeva, pesemne în timp ce visa în magazin:

  — Mami, zise el, noi aşteptăm pe cineva?

  Îşi dădu seama că mama sa se oprise din mers şi se uita la el prin întuneric.

  — Dar de unde ţi-a venit ideea asta?

  Poate pentru CĂ nu mai era nimeni altcineva la care să se gândească, Miles credea că persoana pe care o aşteptau era tatăl lui, chiar dacă mama sa şi Max se certaseră îngrozitor la începutul săptămânii dinainte de anunţul ei neaşteptat cu plecarea pe Martha's Vineyard. De fapt, după cearta aceea, Miles nici nu-l mai văzuse pe tatăl său înainte să plece din Empire Falls, deşi asta nu era ceva chiar atât de neobişnuit. Max dispărea adesea fără să anunţe după asemenea dispute, probabil socotind că absenţa sa o va face pe Grace să-şi înveţe lecţia. Uneori, deşi mai mult iarna decât vara, dispărea pentru luni întregi, ducându-se în Key West, unde vremea era mai caldă şi el putea să văruiască câte o casă ori să servească pe goeletele care duceau turiştii în larg la apusul soarelui. Nu trimitea bani acasă când era plecat şi nici nu considera că prin acest comportament îşi părăsea cumva nevasta şi copilul. Din punctul de vedere al lui Max, dacă el era plecat asta însemna că Grace avea o gură mai puţin de hrănit şi, ceea ce era şi mai important, n-avea nici o datorie de prin cârciumi de plătit din salariul ei de la fabrica de cămăşi Empire Shirt Factory. Acest lucru, departe de a fi un abandon, era mai degrabă un fel de ajutor financiar, iar el nu se sfia să-i aducă aminte de asta lui Grace de fiecare dată când ea era tentată să simtă prost tratată.

  Fireşte, Max dispărea şi în timpul verii. Cele mai bune oportunităţi pentru zidari erau pe coastă, în locuri precum Camden sau Blue Hill sau Castine, unde bogătaşii din Massachusetts îşi făceau case de vacanţă, fiind dispuşi să scoată bani pentru a le vărui la primul semn de decojire. Mai mult chiar, aceşti oameni, nefiind din partea locului, n-aveau de unde să ştie despre aversiunea lui Max faţă de răzuirea vechii tencuieli de fapt, faţă de toate aspectele mai dificile ale muncii sale. Şi nici nu era foarte probabil că aveau să descopere prea curând că le văruise şi ferestrele închise sau cel puţin n-aveau să-şi dea seama înainte ca el să-şi încaseze banii şi să-şi ia tălpăşiţa. Până când proprietarii apucau să vadă rezultatele muncii sale de două parale în Boothbay, el văruia deja ferestrele închise ale altcuiva, în Bar Harbor. Era greu să concediezi un zidar iresponsabil în plin sezon pe coasta statului Mâine, pentru că erau destul şanse ca el să fie înlocuit de altul care să facă o muncă şi mai de mântuială. In timpul lunilor iulie şi august, săracii din Mâine aveau un avantaj clar în faţa bogaţilor, şi tocmai din acest motiv cele două luni erau deosebit de satisfăcătoare pentru Max Roby.

  Aşa că, atunci când Max dispăru a doua zi după ultima răbufnire, Miles presupuse că pur şi simplu plecase să facă autostopul pentru a ajunge pe coastă. Acolo putea să câştige nişte bani, să fie dat afară la vremea potrivită, apoi să vină să li se alăture aici pe insulă pentru ultimele zile din vacanţa lor. Până atunci nu mai plecaseră în nici o vacanţă fără Max, iar din acest motiv Miles se aştepta ca tatăl său să-şi facă apariţia în cele din urmă. Mama lui se dusese de două ori la han pentru a da nişte telefoane, iar asta însemna că trebuia să fi vorbit cu cineva. Când se întorsese, părea abătută, iar Miles interpretă expresia ei ca pe un semn că tatăl său era fie prins cu munca, fie încă supărat. În ceea ce îl privea, Miles se simţea uşurat. Mama sa înţelesese imediat că locul lor nu era la Casa de Vară, dar tatăl său se simţea binevenit oriunde, chiar şi atunci când devenea evident că nu era. Dacă Max urma să vină după ei, putea să-şi deschidă o mică afacere în colţul barului, unde să-şi bată joc de bărbaţii cu nasturi auriţi şi blazere albastre şi de nevestele lor vânjoase, cu parfumul lor de liliac până era, în cel din urmă, dat afară în şuturi, în drumul său spre ieşire, ar fi foarte posibil să-şi dea jos nădragii şi să le arate fundul gol la toţi cei dinăuntru.

  Târziu într-o după amiază, cu numai două zile înainte ca Miles şi mama sa să plece de pe insulă, Miles o făcea pe grozavul printre valuri, ignorând rugăminţile mamei lui de a se întoarce să se usuce înainte de cină, când observă că ea nu-i prea acorda atenţie, nici măcar dacă o striga. În ultimele zile se învăţase să se bucure de panica ei în momentul în care un val deosebit de înalt se spărgea deasupra lui, purtându-l cu sine până pe mal. De fapt, de când ajunseseră pe insulă, ea fusese un public binevoitor în faţa tuturor neroziilor lui, dar în acel moment era cu spatele întors la el, cu mâna streaşină la ochi pentru a se feri de soare, iar atunci când el îi urmări privirea dădu peste o siluetă singuratică tocmai sus pe stâncă, luminată din spate de soarele după amiezii târzii, şi care se uita în jos, către plajă. Aproape toată lumea îşi strânsese lucrurile şi se îndrepta în sus, pe cărarea nisipoasă şi întortocheată, iar când bărbatul de pe povârniş păru să facă un semn de salut cu mâna, Miles privi înjur şi nu zări pe nimeni altcineva pe care ar fi putut să-l salute bărbatul acela. Se uită din nou la mama sa, exact în momentul în care ea lăsa în jos mâna cu care îşi ferise mai devreme ochii de soare. Oare ea îi răspunsese la salut bărbatului? Probabil că nu, se gândi el, când Grace îşi mută privirea de la povârniş şi strigă din nou la Miles să iasă odată din apă.

  — Cine era ăla? o întrebă el când mama sa începu să-l şteargă cu prosopul.

  — Cine era cine anume?

  Întorşi în căsuţă, ea insistă ca Miles să-şi facă duş înainte să meargă la restaurant, iar când el apăru, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurţi şi într-un tricou, Grace îi spuse să se ducă înapoi şi să-şi ia pe el o cămaşă mai drăguţă şi nişte pantaloni lungi, să-şi pună pantofi în picioare şi nu tenişi. În seara aceea urma să mănânce în sala cea mare a restaurantului din Casa de Vară. În ceea ce o privea, ea avea de gând să-şi pună noua rochie albă pe care şi-o cumpărase de la magazinul din sat.

  MILES SE UITĂ în zadar după scoicile fierte în abur în meniul de la Surf Club. De fapt, pe lista aceea nu era nici un fel de mâncare pe care să-l poată recunoaşte, iar asta se datora şi faptului că multe sortimente erau scrise în altă limbă, despre care mama sa îi spuse că era franceză. Lui Miles nici o specialitate din meniu nu-i făcea cu ochiul. Nu câştigase nimic îmbrăcându-se în pantaloni lungi şi cămaşă apretată, cu pantofi cu tot, pentru a mânca înăuntru, pe o faţă de masă imaculată, când ar fi putut foarte bine să se fi îmbrăcat în ceva mai confortabil şi să stea aşezat sub una dintre umbrelele colorate de pe terasa de la Balena însetată, mâncând scoici fierte în aburi de pe un meniu în engleză. Cel mai mult îi displăceau pantalonii lungi, pentru că îi dădeau mâncărimi în zona gambelor şi a coapselor. În urmă cu numai o zi, în timp ce mergeau pe cărarea dinspre plajă, reuşise o aruncare nemaipomenită cu mingea de baseball, dar trebuise să se ducă după ea în desişuri, iar în după amiaza aceasta, când intrase la duş, observase nişte urme roşii pe pielea zgâriată. Când ieşise de sub duş, se frecase cu unul dintre prosoapele albe şi aspre care erau lăsate în căsuţă în fiecare zi, îşi frecase pielea uscată peste limita extazului, când începea să lucească şi să-l doară. Acum, aceleaşi zone iritate îi dădeau mâncărimi şi nu putea să ajungă la ele din cauza pantalonilor. Mai rău chiar, mama lui îi înfăţişase o listă lungă cu ce avea voie să facă şi ce nu, spunându-i că acesta era un restaurant pentru adulţi. Avea să dureze o grămadă de timp, ceea ce era bine. N-avea voie să se foiască şi nici să se scarpine. Nu i se permisese nici măcar să-şi ia cu el mănuşa de baseball.

  Miles trebuia să recunoască totuşi că niciodată n-o văzuse pe mama lui mai frumoasă decât în această seară. Pielea i se întunecase la culoare după o săptămână pe plajă, dar ea avusese grijă să nu se ardă, iar noua ei rochie albă impresiona prin contrastul dintre ţesătură şi piele, iar faptul că ea îşi dăduse cu parfum îl făcu să se întrebe dacă nu cumva tatăl lui avea să li se alăture în seara asta, la urma urmei, gând care i se părea lipsit de sens, fiindcă mai aveau doar o zi de petrecut pe insulă.

  Sala de mese era aproape înţesată de oameni şi totuşi îl uimi liniştea din jur. Miles nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată atâţia oameni într-o singură încăpere, făcând atât de puţin zgomot. De undeva pătrundeau sunetele unei muzici cântate la pian, care abia se putea auzi, iar pe deasupra se distingeau zgomotul uşor al tacâmurilor. Când Miles începu să studieze meniul şi observă că nu se serveau scoici fierte în aburi, Grace se aplecă în faţă şi îi şopti că trebuia să vorbească mai încet. La masa de alături stătea un bărbat cu părul alb şi ochii întristaţi, sorbind un cocteil, cu ochii aţintiţi în meniu. La fel ca jumătate dintre bărbaţii aflaţi în restaurant, purta un blazer bleumarin cu nasturi şi butoni auriţi şi le zâmbise lui Miles şi mamei sale atunci când se aşezaseră la masă. De fapt, toţi bărbaţii din sală se întorseseră s-o privească pe Grace, deşi aproape de îndată se prefăcuseră că altceva le atrăsese atenţia. Când bărbatul cu părul alb auzi comentariile lui Miles despre lipsa scoicilor din meniu, îşi coborî din dreptul feţei lista de bucate şi se aplecă spre ei.

  — Sper că nu vă deranjez dacă intervin, zise el, dar mi se pare că fermecătorului dumneavoastră însoţitor i-ar putea plăcea Scoicile Casino. Aici le fac minunat.

  Miles se uită lung la bărbat în timp ce îl asculta vorbind, încercând să-şi dea seama câţi ani avea. Din cauza părului său alb, Miles crezuse la început că trebuia să fie bătrân, dar chipul său era neted şi cu cât băiatul se uita mai mult la el, cu atât mai tânăr îi părea necunoscutul. Era mai în vârstă decât Grace, asta era cât se putea de limpede, deşi Miles nu-şi putea da seama câţi ani în plus ar fi putut avea. Felul în care mama sa îi întorsese zâmbetul îi dăduse de înţeles că nu era deloc un bătrân oarecare.

  — Ce zici, Miles? îi spuse Grace. Ai încredere în ce îţi recomandă domnul?

  Miles cumpăni bine această întrebare. Ar fi trebuit să fie una foarte uşoară, dar ceva îl împiedica să răspundă imediat, iar înainte să se poată hotărî, bărbatul atrăsese atenţia unui ospătar şi îi comandase şase Scoici Casino, spunându-i lui Grace:

  — Nu vă faceţi griji. Dacă lui nu-i plac, le mănânc eu. Spre surprinderea lui Miles, mama sa intră în discuţie cu necunoscutul, explicându-i că scoicile erau un fel de experienţă cu totul nouă pentru fiul ei şi că nu mai voise să mănânce nimic altceva de când le descoperise. Bărbatul zâmbi.

  — Se pare că o să aibă un gust excelent pentru lucrurile bune din viaţă.

  — Ei bine, noi suntem în vacanţă, zise Grace, prezentându-se J atât pe sine cât şi pe Miles, apoi şovăind.

  — Sper să nu vă supăraţi, dar mâncaţi singur cumva?

  — Vai, mă tem că da, singur.

  — Atunci de ce nu veniţi la masa noastră?

  — Mi-ar face mare plăcere, zise bărbatul, însă se pare că masa I mea e mai mare. De ce nu veniţi aici împreună cu domnul Miles?

  Nici nu făcu bine această propunere că doi chelneri şi apă 1 rară să pună ideea în practică. La început, Miles nu prea fusese încântat de această perspectivă, dar totul se schimbă când necunoscutul îl întrebă care era sportul său preferat. De la sosirea pe insulă, Miles îşi dăduse foarte bine seama câţi bărbaţi s-ar fi pre zentat singuri mamei sale dacă n-ar fi fost el acolo să-i descura jeze. Dar cel de azi părea să fie un cu totul alt gen de bărbat, astfel încât, atunci când auzi întrebarea despre sportul preferat, Miles spuse că era baseball-ul şi apoi, fără să aştepte vreun în demn, se apucă să spună povestea mingii pe care o prinsese în mod miraculos cu vreo săptămână în urmă. Când termină, o luă din nou de la capăt, asta pentru cazul în care necunoscutul ar fi pierdut vreo nuanţă la prima istorisire. Povestirea lui făcu atmosferă cât serviră aperitivele, se gândi el. După cum prevăzuse necunoscutul, lui Miles îi plăceau mult aceste scoici noi, deşi păru uşor dezamăgit că nu primise un coş întreg ca la Balena însetată. Pe bărbatul acela îl chema Charlie Mayne şi îşi spuse numele pe litere cu voce tare, pentru a arăta că se scria altfel decât numele statului în care trăiau Miles şi mama sa. Dintr-un motiv sau altul, Grace se arătă surprinsă de nume, deşi lui Miles i se păru că i se potrivea de minune. În timp ce Miles îşi devorase scoicile, Charlie Mayne fusese foarte prins, extrăgând cu îndemânare de expert nişte chestii care semănau cu gumele de şters, scoase dinăuntrul unor cochilii curbate care îi aduceau aminte de ceva lui Miles, deşi nu putea să-şi dea seama de ce anume. Toată săptămâna aceea îşi pierduse vremea pe plajă, căutând scoici şi cochilii, dar nu găsise niciodată vreuna care să arate ca acestea.

  — Vrei să guşti una? îl întrebă bărbatul când îl văzu pe Miles uitându-se lung la ele.

  Gumele de şters nu arătau foarte apetisante, dar, cu toate acestea, nici nu arătau mai rău decât scoicile fierte în aburi cu penisurile lor negre ascunse înăuntrul tecilor tari, aşa că Miles se oferi să încerce una. Se dovedi că gustul era pe măsura aşteptărilor sale era mai greu de mestecat, însă foarte gustoasă – iar când i se mai oferi una, acceptă de îndată, deşi Grace protestă, spunând că primise deja mai mult decât era nevoie.

  — Nici nu se pune problema, insistă Charlie Mayne. Îmi face la fel de multă plăcere ca şi lui. Să-i spunem oare ce anume mănâncă?

  Acum o privea pe mama lui Miles cu un zâmbet conspirativ, iar Miles băgă de seamă că ochii lui rămâneau la fel de trişti chiar şi când surâdea, iar când mama lui îi răspunse la acel zâmbet trist cu unul de-al ei, lui Miles îi dădu prin cap că cei doi făceau o pereche mult mai potrivită, într-un sens oarecum ciudat, în care Grace şi tatăl său nu fuseseră niciodată un cuplu armonios.

  — E mai bine ca unele secrete să rămână ascunse, domnule Mayne, spuse mama lui. Cel puţin pentru o vreme.

  Dar Miles, care avea senzaţia că Charlie Mayne era genul de bărbat care ar fi cedat dacă ar fi fost supus unui interogatoriu susţinut, se ţinu de el să-i spună ce erau gumele acelea de şters, până când Charlie se dădu bătut şi îi spuse că mâncase melci. Aceasta păru să fie o dezvăluire destul de dezamăgitoare pentru Miles, care bănui că era minţit şi, mai mult chiar, că mama lui era implicată în minciună. Dacă era adevărat, atunci totul era nemaipomenit de amuzant, bineînţeles, dar simpla idee că mama lui ar putea să-i ţină partea lui Charlie Mayne împotriva sa îl neliniştea totuşi. Dar, în cele din urmă, se dovedi că nu era o minciună: când li se aduseră din nou meniurile pentru a comanda felul principal, Miles văzu elementul în cauză pe o listă sub aperitive: „Escargot du maison, servit în cochilie proprie, cu unt şi usturoi.” Şi se gândi atunci că poate Charlie Mayne avusese dreptate atunci când, mai devreme, aruncase o singură privire la Miles şi trăsese concluzia că acest băiat avea să dezvolte o înclinaţie pentru lucrurile bune în viaţă.

  După ce îşi terminară cina, iar Charlie Mayne făcu să dispară pur şi simplu nota de plată, fără să-l vadă cineva scoţând bani din buzunar, el îi întrebă dacă văzuseră cumva restul insulei. Grace îi explică atunci că ei doi nu ieşiseră din zona de pe lângă Casa de Vară, decât pentru a merge în sat, iar Charlie (căci aşa îi spunea deja Miles în capul său) se uită repede la ceas şi apoi declară că, dacă se grăbeau, ar mai fi avut timp. Când îl întrebară la ce se referea, el se mulţumi să zâmbească şi să le spună că aveau să vadă ei în curând.

  Aşa că se grăbiră. Mai bine zis, Charlie se grăbi. Conducea o maşină sport micuţă şi galbenă, în care de abia era loc pentru el şi pentru mama lui Miles pe scaunele din faţă, între care se afla un schimbător de viteze, iar Miles se strecură în spaţiul îngust din spatele lor. Apoi îşi luară zborul pe drumul care traversa insula, Charlie luând curbele cu o viteză palpitantă. Capota fiind dată jos, părul lui lunguţ îi flutura pe spate ca o coamă albă şi sălbatică. Îi oferi lui Grace o pălărie marinărească de pânză, pe care ea reuşi s-o păstreze pe cap doar ţinându-şi degetele încleştate pe ea. Miles tot aştepta s-o audă spunându-i să încetinească. O apucau toţi dracii de fiecare dată când Max accelera, dar, dintr-un motiv sau altul, acum nu părea să aibă nimic împotriva vitezei. Cel puţin aşa i se părea lui Miles. Cu capota jos, vântul urla atât de tare încât nu putea să audă nimic din ce se vorbea pe scaunele din faţă. Avea senzaţia că colţurile ochilor erau trase cu forţă înspre obraji din cauza vitezei şi se întrebă dacă nu avea să arate ca un chinez până când vor ajunge la destinaţia care deocamdată îi era necunoscută.

  Într-un final, drumul pavat se termină, iar Charlie Mayne intră cu maşina pe o alee de pământ care se sfârşea la vreo sută de metri mai încolo, pe un teren nisipos, unde Charlie parcă lângă un gard de scânduri aflat chiar la marginea plajei în pantă. Soarele, uluitor de mare şi de portocaliu, rămăsese suspendat la doar vreo câţiva centimetri de apele calme, iar când motorul se opri, Miles o auzi pe mama sa zicând:

  — Vai, Charlie, uite! Iar când Miles întrebă ce anume se grăbiseră să vadă, amândoi adulţii izbucniră în râs, făcându-l să se simtă prost, deşi îşi dăduse seama deja că nu era el singurul care nu acorda mare atenţie apusului de soare. În spaţiul de parcare mai erau vreo şase maşini, iar în cea mai apropiată Miles zărea un cuplu sărutându-se. Spre surprinderea sa, când îşi întrebă mama dacă putea să se ducă pe plajă, ea îi răspunse că da, bineînţeles, atâta vreme cât îşi scotea pantofii şi şosetele şi îşi sufleca pantalonii şi promitea să nu se apropie de valuri. Şi nu mai mult de zece minute, îl avertiză ea. În curând va fi întuneric beznă.

  Ceea ce se şi întâmplă, spre fericirea lui Miles. Miturile lui roşii, pe care şi le frecase atât de frenetic la duş, acum pulsau deja, iar în spaţiul de pe bancheta din spate stătuse prea înghesuit pentru a putea ajunge la ele. Odată ieşit din câmpul vizual al mamei sale, avea de gând să se scarpine până la extaz. Aşa că, după ce escaladă pe rând dunele de nisip, fu pe cât de surprins, pe atât de dezamăgit să vadă că plaja nu era pustie, după cum se aşteptase el. La mare distanţă, adică atât de departe pe cât putea să bată el cu vederea, erau nişte pescari care îşi aruncau undiţele în valurile domoale, apoi trăgeau înnebuniţi de mulinetă, după care azvârleau din nou firul în apă. Miles se uită la ei preţ de câteva minute, încercând să găsească vreun rost în ceea ce făceau. Max îl luase o dată la pescuit pe lac, dar acolo pur şi simplu aruncai o undiţă simplă lângă barcă şi aşteptai ca ceva să se prindă de ea. Aceşti bărbaţi de pe insulă păreau să se ia însă la întrecere: cine reuşeşte să arunce cel mai departe în valuri, iar din moment ce fiecare aruncare era o ratare lamentabilă, trăgeau firul şi-l azvârleau din nou. Pescarul care se afla cel mai aproape de Miles strigă o avertizare, iar o secundă mai târziu băiatul văzu cum bărbatul îşi trăgea înapoi undiţa lungă, la capătul căreia scânteie ceva argintiu, iar el fluieră de unul singur şi apoi aruncă din nou cârligul între valuri.

  Păstrând ceea ce spera să fie o distanţă potrivită de pescari, Miles îşi târşâi picioarele pe nisipul plajei până când ajunse într-un loc izolat, ascuns între dune şi buruieni înalte. Acolo îşi dădu jos pantalonii până la glezne şi începu să se scarpine. Era prea întuneric ca să poată şti sigur, dar porţiunile de piele aspră şi roşie păreau să fie de două ori mai late decât atunci când îşi făcuse duş. Zgândărindu-le astfel cu unghiile, ceea ce simţea era o senzaţie pe jumătate savuroasă şi pe jumătate dureroasă, iar el ar fi continuat să se scarpine mult şi bine dacă n-ar fi auzit un foşnet în apropiere, urmatele voci joase. Îşi ridică repede pantalonii şi se îndepărtă grăbit.

  Întors pe plajă, auzi un alt sunet, ceva care semăna cu un plescăit, iar când se uită în jos rămase surprins să vadă un peşte argintiu mare, cu branhiile însângerate, zbătându-se în nisipul de la picioarele sale.

  — Ai grijă, îi spuse cineva de la o distanţă de câţiva metri, unde se afla un bărbat care stătea ghemuit, prinzând o momeală argintie în undiţă. Au dinţi.

  Era aproape beznă când ajunse din nou în parcare, unde descoperi maşina micuţă a lui Charlie Mayne mai degrabă după dimensiune şi după formă decât după orice altceva. Se aştepta ca mama lui să-l ia cu bombăneli pentru că stătuse prea mult timp pe plajă, dar se înşela. Era încă destulă lumina ca să-şi poată da seama că Grace îşi rezemase capul pe umărul lui Charlie Mayne înainte să îl audă venind.

  ÎN dimineaţa următoare, dându-şi seama că toată noaptea avusese nişte vise foarte intense, Miles se trezi când o auzi pe mama sa vomitând în mica baie a căsuţei. De fapt, era a doua sau a treia dimineaţă în care auzea aşa ceva, dar azi era supărat pe ea, deşi nu fusese deloc iritat în seara trecută, când mersese la culcare. Părea să aibă legătură cu imaginea celor doi în maşină, însă, mai mult de atât, el avea senzaţia că, în timpul nopţii, lucrurile reveniseră la cum erau înainte. Faptul că mama sa invitase un străin să li se alăture la cină dădea de înţeles cumva că tovărăşia lui lăsa de dorit. Nu că i-ar fi displăcut Charlie, pentru că chiar îi picase bine. Dar Miles era supărat şi pe acel bărbat. Charlie, care fusese atât de atent cu el în timpul mesei, nu păruse să fie la fel de interesat să audă despre peştele care se zbătea fără suflare şi pe care Miles îl văzuse pe plajă, iar când îi dădu prin cap să exagereze riscul la care se supusese, zicând că aproape rămăsese prins în cârligul unuia dintre aruncătorii de undiţe, nici mama sa şi nici Charlie nu se arătară pe atât de înspăimântaţi cum s-ar fi aşteptat el. Ba şi mai rău, în dimineaţa aceasta se trezise plin de scârbă la ideea că chiar mâncase un melc în seara trecută.

  Îşi dădu seama, destul de curând, că era totuşi foarte greu să rămâi supărat pe o persoană pe care o iubeşti când acea persoană îşi vomită maţele în camera de alături, aşa că, pentru a-şi păstra satisfacţia mâniei sale îndreptăţite, ieşi din casă cu mănuşa de baseball şi începu să exerseze aruncări de unul singur, aşteptând să sosească o dată coşul cu sandvişuri de la han. Când acesta sosi, i se păru mai greu decât de obicei, aşa că îl târî înăuntru şi îl puse pe masa pentru micul dejun, la care mama sa, încă în cămaşă de noapte, stătea cu capul sprijinit în mâini. Când îşi ridică privirea către el, palidă şi descurajată şi evident epuizată, toată furia pe care se chinuise s-o conserve păru să se scurgă din el cu totul.

  — Ţi-e cumva rău? o întrebă el, simţind dintr-odată că i se făcea frică.

  — Aş vrea eu, îi răspunse ea, cu un surâs îndurerat. Atunci aş putea aştepta cu nerăbdare să-mi treacă.

  Miles băgă se seamă că, în timp ce vorbea, mama lui îşi scărpina cu nepăsare o porţiune de piele înroşită de pe antebraţ.

  — Nu-ţi face griji, adăugă ea. Nu sunt pe moarte şi nu e nimic foarte grav.

  Miles scotocea prin coşul de picnic. Din momentul în care ea îi spusese să nu-şi facă griji, el îi urmase imediat sfatul şi renunţase la teamă. Azi sunt o grămadă de lucruri în plus aici, o înştiinţa el, ridicând în sus un borcănaş care avea în el ceva ce semăna cu nişte biluţe închise la culoare.

  Această veste păru să o bucure pe Grace, care se ridică de la masă şi trase dintr-o mişcare draperiile de la fereastra bucătăriei, rămânând nemişcată în lumina strălucitoare care inundase camera. Stătu aşa un moment, cu ochii închişi, părând să absoarbă razele soarelui cu un început de surâs pe buze. Pentru o femeie care îşi petrecuse ultima oră sprijinită pe mâini şi genunchi în faţa unui vas de WC, Miles se gândi că ea arăta deosebit de frumoasă, aşa că se hotărî s-o ierte pentru noaptea trecută.

  La urma urmei, era ultima lor zi pe insulă.

  NU SE aflau pe plajă de nici măcar jumătate de oră când îşi făcu apariţia Charlie Mayne. Miles constată cu mulţumire că bărbatul avea nişte picioare sfrijite, albe şi aproape lipsite de păr, iar când îşi trase tricoul peste cap, Miles zări un piept gălbejit şi scobit, cu câteva fire de păr aspru şi închis la culoare înjurai sfârcurilor. Deşi mama sa nu era o femeie planturoasă, Miles îşi dădea seama acum, văzându-i unul lângă altul, că ea era mai mare decât Charlie. Noaptea trecută, mai ales în maşina sport, el păruse de înălţime medie, dar azi, în timp ce se aşeza pe un colţ al păturii lor, arăta de-a dreptul pirpiriu. Bineînţeles, se gândi Miles, că mama lui va băga de seamă şi îl va expedia imediat de acolo.

  — Nu ţi-au făcut un coş pentru prânz? întrebă ea.

  — Vai, să ştii că nu, îi răspunse Charlie, care nu părea prea îngrijorat.

  — Atunci vei mânca dintr-al nostru, îi spuse Grace. Dacă te-ai fi uitat la ea în acel moment, nu ţi-ai fi putut da seama că se simţise rău cu doar o oră în urmă. Şi nici nu părea să fie prea dornică să-l expedieze pe Charlie Mayne de acolo în viitorul apropiat.

  — O să vă facă plăcere să aflaţi că, totuşi, n-am venit chiar cu mâna goală, îi asigură el. Apoi scoase din buzunarul de la costumul său de baie un tub alb şi lung, pe care i-l arătă lui Grace, după care i-l aruncă lui Miles, care îl prinse în mănuşa de baseball.

  Grace bătu din palme încântată.

  — Vai, Charlie, eşti nemaipomenit!

  — Deh, ce să-i faci, ăsta-s eu, consimţi el.

  — Mi-au spus la han că nu mai aveau nimic pe stoc, zise ea, făcându-i semn lui Miles să îi întindă tubul de cremă.

  — Am fost cu maşina până la Edgartown în dimineaţa asta, explică Charlie în timp ce Grace aplica alifia de iederă otrăvitoare pe picioarele şi pe burta lui Miles, trecând apoi la braţele ei şi la o porţiune de piele iritată pe care Miles n-o băgase de seamă mai devreme, pe partea de sus a coapsei. De fapt, am luat ultimul tub de la farmacie. Se pare că acesta este un an nemaipomenit pentru iedera otrăvitoare de pe toată insula.

  Charlie Mayne se uită atent la ea în timp ce îşi masa uşor crema pe coapsă până când dădu cu ochii de Miles, care încă nu îl salutase şi care îl ţintuia cu privirea, iar atunci îşi îndreptă atenţia asupra coşului de picnic. Când descoperi borcănaşul închis la culoare, i-l întinse lui Miles să-l privească atent.

  — Ai gustat vreodată caviar, uriaşule?

  Miles scutură din cap, încă simţindu-se tras pe sfoară în privinţa specialităţilor culinare după porţia de melci din seara anterioară, îşi promise să nu se apropie de caviar când avea să fie îmbiat, nu pentru că n-ar fi avut un gust bun, ci mai degrabă fiindcă propunerea avea să sosească din partea lui Charlie Mayne. Noaptea trecută îi făcuse plăcere să fie proclamat drept o persoană care aprecia mâncărurile mai rafinate, dar în dimineaţa aceasta lucrurile stăteau cu totul altfel. De fapt, acum îşi dorea să fi refuzat crema, pentru că deja simţea cum îi răcorea porţiunile de piele iritată şi pretindea cu încăpăţânare că ar fi preferat mâncărimile.

  — Am mai descoperit un local excelent în care am putea să mergem la cină, îi spunea Charlie mamei sale. Dar trebuie să îmi promiţi că vei purta din nou rochia aceea albă.

  Mama sa îşi pusese ochelarii de soare şi se lăsase pe spate.

  — E singura pe care o am. Ea râse, iar Miles începu să simtă că-i revenea furia. Fără să-l întrebe măcar, ea îi dădea voie lui Charlie Mayne să meargă la masă cu ei.

  — Eu vreau să mănânc la Balena însetată în seara asta, zise Miles, înghiontind-o cu piciorul. Vreau scoici fierte în abur.

  Mama lui oftă satisfăcută.

  — Stai şi tu la soare, şopti ea. Miles o înghionti din nou în picior.

  — Ai auzit ce-am zis? Putea să-şi dea seama, chiar dacă ea avea ochelarii de soare puşi, că mama sa stătea cu ochii închişi.

  Nu şi-i deschise când vorbi cu el.

  — Nu, n-am auzit ce-ai zis, spuse ea. Şi dacă ai de gând să fii obraznic şi de acuma încolo, n-am de gând să aud nimic din ce-o să spui.

  Charlie Mayne nu păru să înţeleagă că ei doi se certau în acel moment.

  — Deci vrei scoici fierte în abur? întrebă el pe un ton vesel, întinzându-se pe burtă. Şi pe spatele lui se zăreau câteva fire de păr creţ şi negru. Vreo zece, mai bine zis. Caraghios.

  — Uită-te la spatele lui, i-ar fi plăcut lui Miles să-i spună mamei sale. Putea să bage mâna în foc că problema ei era că nu se uita cu atenţie.

  — Atunci scoici fierte în abur vei mânca, încheie Charlie.

  Mai târziu în acea după amiază, când Grace ieşi din baie înviorată după duş şi învăluită în halat, Miles îi spuse că nu voia să meargă la masă cu Charlie. Voia să fie numai ei doi. Se distraseră de minune, îi zise el, înainte să-şi facă apariţia Charlie.

  — Nu mai spune, îi zise Grace, care se înfurie atât de repede încât îl sperie pe Miles, de parcă de abia aştepta să îl audă spunându-i aşa ceva. Ei bine, eu m-am distrat de minune de când şi-a făcut el apariţia. Ce părere ai despre asta?

  Miles nu îi răspunse de îndată.

  — Tatei nu i-ar plăcea asta, zise, uitându-se direct în ochii ei.

  — Ghinion.

  — O să-i spun.

  — Foarte bine, îi zise ea, surprinzându-l din nou şi sporindu-i impresia pe care o avusese toată ziua cum că lucrurile o luaseră razna. Ea scosese tubul de cremă şi îşi întindea acum alifia pe piele. Atunci n-ai decât să-i spui.

  — Aşa o să fac, spuse el, ştiind foarte bine că nu trebuia să spună aşa ceva.

  — Va trebui să aştepţi până iese din închisoare, totuşi, îi răspunse ea, cu o expresie neaşteptată de asprime în ochi, aşa cum el nu îşi amintea s-o mai fi văzut vreodată. Nu era ca şi cum ar fi pronunţat pur şi simplu cuvintele, ci mai degrabă părea că le dăduse drumul dintr-o cuşcă, iar acum se uita la el curioasă ce efect aveau. Dacă era nevoie, mai avea destule de slobozit. Nu ştiai^asta, nu-i aşa? Că tatăl tău e la puşcărie.

  Îşi pusese un picior pe unul dintre scaunele de la bucătărie pentru a se da cu cremă, iar când îl puse jos pentru a-l ridica pe celălalt, halatul îi alunecă într-o parte, iar Miles întrezări acea pată întunecată pe care ştia că nu trebuia s-o vadă, pe care n-o văzuse, adică nu chiar, pentru că ochii i se umpleau deja de lacrimi.

  — Vrei să ştii de ce, Miles? Fiindcă săptămâna trecută a fost arestat pentru tulburarea ordinii publice, de-aia. Şi să ştii că nici nu e pentru prima dată. Tulbură liniştea publică din când în când, când se satură s-o tulbure pe cea din casă. Şi o să-ţi mai spun ceva. Tu chiar crezi că lui Max Roby i-ar păsa dacă i-ai spune despre Charlie Mayne? Ia mai gândeşte-te tu o dată. Tatălui tău nu-i pasă decât de el însuşi. Zău dacă n-aş vrea ca lucrurile să nu fie aşa, dar n-am ce face, asta e, iar tu ai crescut destul de mare ca să deschizi ochii. Cu cât îţi dai seama mai repede, cu atât mai bine o să-ţi fie.

  Cum terminase deja cu aplicarea unguentului, ea se oprise şi se uita fix la el.

  — Şi o să-ţi mai zic încă un lucru, dacă tot m-ai stârnit. Când o să ne întoarcem acasă, lucrurile or să stea cu totul altfel, aşa că ai face bine să te pregăteşti şi pentru asta.

  Pentru a o pedepsi, atunci când Grace se duse să-şi pună rochia albă, Miles, în loc să meargă la duş aşa cum i se spusese, se strecură pe uşa din spate şi se întoarse pe plaja de sub povârniş, acum pustie, unde începu să încerce să arunce mingea cât de sus putea el, până când o lovitură greşită şi plină de furie trimise mingea direct în valuri. Apoi se aşeză direct pe nisip, lovind nervos în palma mănuşii de baseball şi dorindu-şi să nu fi venit niciodată pe Martha' s Vineyard. Dintr-odată nu îi mai era frică de aruncările periculoase din timpul meciurilor, oricât de puternice ar fi fost ele. Şi ce dacă ajungea să-l pocnească vreo minge? înţelegea acum ceea ce încercase să le explice toată vara domnul LaSalle. Nu conta dacă erai lovit. Nu conta dacă te durea.

  După o vreme, auzi pe cineva apropiindu-se pe cărarea din spatele său. Când se întoarse, se aştepta să dea cu ochii de mama sa, venind furioasă ca să-l târască în casă, dar cel care se apropia era Charlie Mayne, păşind uşor pe nisip într-o pereche de pantofi negri strălucitori. Avea şi nişte pantaloni drăguţi, aşa că Miles nu se aştepta să-l vadă aşezându-se pe jos, lângă el, dar Charlie veni şi se aşeză.

  — Ce s-a întâmplat cu mingea? Miles făcu un semn către valuri. Charlie Mayne dădu din cap.

  — Tu şi cu mama ta v-aţi certat? Miles nu răspunse nimic.

  — Grace e o persoană nemaipomenit de drăguţă, să ştii, zise Charlie într-un sfârşit.

  — Ştiu şi eu că e drăguţă, spuse Miles plin de mânie, căci nu voia să audă de la un străin ceva ce el ştia deja şi în nici un caz de la cineva care o cunoscuse pe mama sa în urmă cu doar două zile.

  — Te iubeşte.

  — Ştiu, zise Miles.

  — Mi-a zis să-ţi transmit că îi pare rău c-a spus lucrurile acelea despre tatăl tău. Zice că n-a fost o idee prea bună.

  Miles ridică din umeri.

  — Faza e că, zise mai departe Charlie, toată lumea merită o şansă să fie fericită, tu nu crezi la fel?

  — Dar ea e fericită.

  — Şi apoi vine un moment în viaţă când îţi dai seama că, dacă nu profiţi de şansa de a fi fericit, s-ar putea să nu mai dai peste alta niciodată.

  — Dar ea e fericită, insistă Miles.

  — De fapt, spuse Charlie, mă refeream la mine. Mama ta este genul de femeie care, ei bine, e ca o rază de soare care iese dintr-odată din spatele norilor.

  Mies nu îi răspunse nimic, dar comentariul acesta îi aminti cum arăta mama sa în acea dimineaţă, când trăsese draperiile de la fereastra din bucătărie.

  — Face ca totul să pară nou, într-un fel. Cum Miles nu spuse nimic nici de această dată, Charlie adăugă: în orice caz, eu aş fi fericit dacă aş putea să merg cu voi doi la cină în seara asta, dar depinde numai şi numai de tine.

  Miles ridică din umeri.

  Charlie Mayne dădu din cap şi aşteptă. În cele din urmă spuse:

  — Şi ce înseamnă asta? Ridicarea asta din umeri? O altă ridicare din umeri la Miles.

  — Ei bine, zise el, presupun că ar putea însemna că n-ai nimic împotrivă să vin şi eu cu voi la masă. Sau ar putea însemna că preferi să n-o fac. Sau ar putea însemna că ţi-ai dori ca lumea întreagă să fie altfel decât e, nu?

  Ridicare din umeri.

  Charlie Mayne dădu iarăşi din cap.

  — Întocmai, zise el. Ne-am înţeles.

  MÂNCARĂ într-un restaurant care se chema Stâlpul Societăţii şi, la fel ca în seara anterioară, Charlie îi acordă mai multă atenţie lui Miles decât mamei sale. Cu toate că scoicile fierte în abur nu erau trecute în meniu, Charlie îi sugeră lui Miles să le comande oricum, iar apoi îi făcu cu ochiul ospătarului. În curând acesta se întoarse cu un platou uriaş de scoici, pe care nici măcar trei persoane nu le-ar fi putut termina, deşi Charlie părea să se distreze privindu-l pe Miles cum încerca.

  — Uită-te la el, îi spuse lui Grace, care încerca să nu mai fie supărată pe Miles. Când îi zâmbi şi-i spuse să nu mănânce până i se face râu, el îi zise să nu-şi facă griji şi, oricum, nu lui i se făcea rău în fiecare dimineaţă. Charlie păli brusc când auzi asta, iar pentru câteva minute nu răzbătu decât sunetul surd al scoicilor goale aruncate în castronul pe care restaurantul li-l pusese la dispoziţie tocmai în acest scop.

  De câteva ori, Miles se gândi că se simţeau bine într-un restaurant scump, în compania unui bărbat care conducea maşini sport de lux în vreme ce tatăl său zăcea într-o celulă la închisoarea din Empire Falls, dar acest gând îl tulbura doar pentru o clipă. De fiecare dată când se hotăra să-i ia partea tatălui său, îşi amintea ce spusese Charlie Mayne despre cum fiecare merită o Şansă să fie fericit şi ajunse la concluzia că probabil avea dreptate. Mai înţelese şi de ce mama sa putea să prefere, pentru o zi sau două, compania unui bărbat care făcea să se întâmple lucruri drăguţe, aşa cum Charlie Mayne părea să facă doar la un simplu gest, în locul companiei tatălui său, arestat pentru tulburarea ordinii publice. În primă fază, vestea despre arestarea tatălui său îl jignise şi îl umilise, dar cu cât reflecta mai mult la asta, cu atât mai alinat se simţea. Până în această după amiază se gândise că tatăl său era un alt fel de bărbat, diferit de ceilalţi taţi ai băieţilor de vârsta lui, dar nu găsise modul în care să pună lucrurile cap la cap. Acum reuşise. Max Roby era un tulburător al ordinii publice. A avea la îndemână această frază pentru a-l descrie era mai bine decât să bănuiască altminteri că tatăl său era atât de diferit şi de nefiresc încât nimeni nu inventase încât un fel de a-l descrie.

  De abia mai târziu în acea noapte chiar înainte de răsăritul soarelui, de fapt îl năpădi tristeţea situaţiei şi se trezi înspăimântat din motive pe care nu le putea desluşi. Avea senzaţia că îl visase pe tatăl său, deşi nu-şi putea aduce aminte despre ce fusese vorba în vis, iar acum, întins singur în pat, se simţea vinovat. Cu siguranţă că tatăl său merita o descriere mai bună decât tulburător al ordinii publice. Se întreba dacă Max ar fi supărat dacă ar ieşi din închisoare ca să-şi dea seama că ei doi nu erau acasă, ceea ce îl făcu să se gândească imediat că poate fusese eliberat deja şi aflase, cumva, că ei plecaseră. Poate că era pe drum chiar acum, venind să-şi recupereze familia, să-i apuce de încheieturi şi să-i târască înapoi în Empire Falls unde le era locul, ordonându-le să se poarte frumos şi să nu mai mănânce melci. Miles aproape că se convinsese că toate acestea erau posibile, când, în tăcerea absolută, auzi un zgomot dincolo de fereastra dormitorului.

  O ceaţă lăptoasă venea în rotocoale dinspre ocean, amplificând sunetele, chiar şi ecoul îndepărtat al unei balize. Prin perdelele de lângă patul său, date deja la o parte, Miles se chiori lung prin ceaţă până când fu sigur că sunetul acela venise din închipuirea lui, dar apoi se auzi altul, ca un zgomot de paşi pe poteca de prundiş din faţa casei, iar atunci pâcla se adună înjurai unei siluete întunecate care venea înspre el, iar în cele din urmă ceaţa se transformă în mama sa, care-şi croia drumul printre buruienile înalte de pe potecă, ducându-şi pantofii într-o mână şi uitându-se cu grijă unde punea piciorul. Vederea ei îl sperie atât de tare pe Miles, încât înainte să se obişnuiască totuşi cu ideea că mama lui se afla afară din casă când el fusese ferm convins că ea dormea în camera de alături, ea îşi ridică ochii din pământ şi rămase cu privirea aţintită asupra lui, iar de abia atunci Miles lăsă perdelele să alunece la loc, acoperind fereastra.

  CHARLIE MAYNE îi conduse la debarcader în tăcere şi îi ajută să-şi încarce valizele în vagonetele pentru bagaje. Apoi îl convinse pe bărbatul de pe rampă să-l lase să urce cu ei pe feribot fără să cumpere un bilet doar ca să-i vadă instalaţi pe Miles şi pe mama lui. Tocmai această trăsătură a lui îl uimea cel mai mult pe Miles şi tocmai de aceasta avea să-şi aducă aminte cel mai mult: modul în care Charlie reuşea să facă anumite lucruri, să convingă anumiţi oameni să facă anumite lucruri pentru el când nu le-ar fi făcut nici în ruptul capului pentru altcineva. Dacă aveai norocul să fii cu Charlie Mayne, puteai să mănânci scoici fierte în abur într-un restaurant unde nu se servea aşa ceva.

  Cu toate acestea, în ciuda acestui uluitor talent, puterile sale erau evident limitate, iar în timp ce Charlie stătea acolo, pe puntea superioară a debarcaderului de pe Martha's Vineyard, unul dintre lucrurile pe care se părea că nu le putea face era să-i spună lui Grace orice ar fi avut de spus. Miles îl privi cum se lupta cu sine, fără să-şi dea seama în acel moment că simpla sa prezenţă făcea să dispară jumătate dintre cuvinte, iar jumătatea care rămânea nu se potrivea deloc cu mesajul. Mama lui, atât de strălucitoare cu o seară înainte la lumina lumânărilor, în rochia ei albă, arăta atât de palidă şi fragilă în lumina împietrită a dimineţii, iar Charlie însuşi arăta tras la faţă şi nesigur, iar pentru prima oară hainele sale păreau să atragă atenţia asupra pieptului bizar şi scobit pe care îl înveleau. Miles se gândi că acum arăta pur şi simplu bătrân. Ceea ce era ciudat, întrucât aceasta fusese prima lui impresie, cu două seri în urmă, înainte să se uite mai atent la el.

  Sub ei, ultimii călători se mişcau în linie dreaptă pe platforma care îi ducea pe/eribot, iar cel din urmă automobil era încărcat în cala vasului. Într-o clipă, se gândi Miles, rampa avea să fie desprinsă, iar feribotul avea să se îndepărteze de ţărm. Într-un final, Charlie Mayne o luă pe Grace de mână şi îi spuse:

  — Uite ce e. Aşa cum stau lucrurile, o să mai dureze o vreme.

  — Ştiu, spuse ea, mutându-şi privirea de la el către Portul Vineyard.

  — Gândeşte-te la Puerto Vallarta.

  — O să mă gândesc.

  — Promite-mi că n-o să te dai bătută.

  — Trebuie să pleci, îi zise ea, arătându-i cum muncitorii de la debarcader începuseră să desprindă rampa.

  El îşi dădea seama că ea avea dreptate, dar se întoarse o clipă să vorbească cu Miles.

  — Poate că o să ne mai întâlnim, îi spuse el, întinzându-i mâna băiatului, care i-o strânse, observând atunci o pată roşie de la iedera otrăvitoare pe mâna lui Charlie.

  — Charlie, spuse Grace. Rampa era dată la o parte în acel moment.

  Se priviră în ochi.

  — Grace.

  — Ştiu, îi spuse Grace. Ştiu. Du-te.

  Apoi el plecă, făcând semne cu mâna şi urlând la muncitorii de pe debarcader, în timp ce se grăbea să ajungă pe puntea inferioară. Fără să protesteze, oamenii puseră rampa la loc, iar când el coborî, în sfârşit, Charlie dădu mâna cu fiecare dintre ei, de parcă ar fi muncit cot la cot pentru a duce la îndeplinire vreo nemaipomenită faptă de vitejie. Apoi, după ce se auzi şuieratul feribotului care ieşea din port, Charlie Mayne nu se dezlipi de pe loc, rămase pe marginea docului, făcându-le semne cu mâna. Continuă să facă asta până când se făcu din ce în ce mai mic, oprindu-se doar, din câte îşi putea da seama Miles, ca să se scarpine pe mână. Miles nu se putea abţine să-i pară rău de el, lăsându-l acolo pe insulă fără nici un unguent, fără nimic care să-i aline suferinţa. În cele din urmă, apoi, îşi dădu seama că mama lui nu mai era alături.

  Insula dispăruse cu totul în zare, iar în depărtare începea să se vadă fâşia subţire a coastei de la Capul Cod când Grace se întoarse pe punte. Miles îşi dădu seama imediat că i se făcuse rău iarăşi, iar când se apropie de el, împleticindu-se şi fără pic de vlagă, părea atât de diferită de silueta care îşi făcuse apariţia în ceaţa dimineţii încât el se întrebă dacă nu cumva totul fusese închipuire sau vis. Însă dacă totul se petrecuse aievea, atunci când ea veni să se aşeze lângă el, Miles îi spuse:

  — N-o să-i spun tatei. Promit.

  Ştia că ea îl auzise, dar era ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Îi luă de mână şi niciunul dintre ei nu mai scoase o vorbă până când feribotul intră în portul Woods Hole şi se lovi puternic de marginile calei de lansare înainte să rămână nemişcat.

  Stăteau lângă balustradă acum, Grace strângându-l cu mână cu nişte degete albe, până când scoase un oftat profund şi zise:

  — M-am înşelat.

  Miles se pregătea să spună ceva, dar ea scutură din cap, oprindu-1.

  — M-am înşelat atunci când am spus că lucrurile vor fi diferite când ne vom întoarce acasă, îi zise. N-o să se schimbe nimic. Nici măcar un singur lucru.

  Miles speră ca ea să aibă dreptate, dar se temea că nu era aşa. Jos pe doc se afla un bărbat care purta o şapcă a echipei Red Sox, iar la vederea lui Miles îşi aminti că îşi uitase pe insulă mănuşa de baseball. O vedea acum, aşezată pe noptiera de lângă patul său din căsuţa de vară. Exact acolo unde o lăsase.

  PARTEA A DOUA.

  CAPITOLUL 9

  MILES NU ERA în cea mai bună dispoziţie încă dinainte să traverseze Podul de Fier în drumul său către casa doamnei Whiting. Ultimele zile fuseseră posomorâte şi burniţase, în orice caz mult prea umede pentru a reuşi să văruiască vreo bucăţică din St. Catherine's. În dimineaţa asta, se înseninase în sfârşit, promiţând o după amiază lungă şi luminoasă sub un cer limpede, de culoarea oului de măcăleandru. Într-o asemenea zi, se gândi Miles, o persoană căreia îi e frică de înălţime ar putea rămâne surprinsă să-şi adune curajul de a zugrăvi clopotniţa unei biserici. Sau cel puţin ar fi putut să se întâmple aşa, dacă nu l-ar fi sunat doamna Whiting să-i spună că avea o surpriză pentru el, dacă s-ar fi deranjat să-i facă o vizită în acea după amiază. Deşi avea destulă minte şi experienţă pentru a nu-şi face speranţe deşarte, în timp ce trecea printre cei doi stâlpi de piatră şi intra pe aleea circulară din faţa casei, Miles luă în considerare pentru o clipă posibilitatea ca bătrâna să se fi răzgândit în privinţa autorizaţiei de a comercializa alcool la Empire Grill. Sau poate că încă se mai gândea că el ar trebui să fie primar şi voia să-l înştiinţeze că avea de gând să-i sponsorizeze campania.

  Darnici nu apucă bine să-şi parcheze maşina în faţa casei, să se dea jos din ea şi să facă cei câţiva paşi până la uşa de la intrare că îi şi deveni limpede genul de surpriză pe care i-l pregătise doamna Whiting, ceea ce îl făcu pe Miles să încremenească pe loc. Uşa îndepărtată de la garajul de două locuri, cea care de obicei stătea închisă, era acum deschisă larg, lăsând să se vadă înăuntru vechiul Lincoln bej cu plăcuţa sa de înmatriculare specială, pentru persoane imobilizate în scaunul cu rotile. La vederea ei, Miles Roby, un bărbat în toată firea, trebui să-şi adune toate puterile pentru a parcurge cei câţiva paşi ca să poată apăsa pe sonerie în loc să se strecoare imediat în maşină şi să demareze în trombă, lăsând în urmă dâre de cauciuc încins pe asfaltul aleii. Fiindcă exact aşa ar fi reacţionat Max în faţa unei asemenea situaţii, iar Miles ştia foarte bine asta, iar acum, aşteptând cu un aer supus în faţa uşii de la intrare, se întreba, aşa cum făcuse de nenumărate ori în viaţa lui de adult, ce anume din caracterul său îl împiedica să îmbrăţişeze laşitatea veselă şi evidentă a tatălui său în faţa situaţiilor neplăcute. Miles nu avea absolut nici o tragere de inimă să sufere el însuşi şi chiar mai puţin chef să împărtăşească suferinţa altora. Din punctul lui de vedere, această rezistenţă nu avea nevoie de scuze, nici de explicaţii. Căci tocmai oamenii cărora le plăcea să sufere aveau nişte explicaţii de dat.

  Înainte ca Miles să poată ajunge la vreo concluzie cu privire la faptul că el, în mod misterios, nu moştenise nimic din excelentul instinct de conservare al tatălui său, uşa se deschise scârţâind şi în faţa lui se afla Cindy Whiting, chinuindu-se, aşa cum făcuse încă din copilărie, să-şi depăşească felul de a fi, să pună odată stăpânire pe corpul acela diform care îi zădărnicise de fiecare dată orice în cercare. Evoluase, observă Miles de îndată, de la bastoanele cu care se deplasa ultima dată când o văzuse cât timp trecuse oare de atunci? patru sau cinci ani, poate? – la un cadru de aluminiu cu patru picioare. Probabil că trecerea se produsese de curând, pentru că încă nu părea să stăpânească foarte bine mecanismul de deplasare. Fie era asta, fie că deschiderea uşii din spatele unui asemenea cadru era o manevră destul de dificilă încât ţi-ar fi luat o viaţă întreagă să te obişnuieşti cu ea. Ca să ajungi la clanţă probabil că trebuia să sprijini cadrul de uşă, dar după aceea poziţia cadrului ar fi împiedicat orice mişcare de deschidere a uşii, decât dacă ai fi avut de gând să încerci cu mişcări scurte, stângace, în paşi mici şi umilitori, înşiruiţi într-o secvenţă interminabilă.

  — Cindy, spuse Miles prin uşa pe jumătate deschisă, prefăcându-se surprins şi încântat. N-aveam nici cea mai vagă idee că te-ai întors acasă.

  Ochii ei erau deja plini de lacrimi.

  — Vai, Miles, exclamă ea, acoperindu-şi gura cu mâna rămasă liberă, copleşită de emoţie. Voiam atât de mult să-ţi fac o surpriză. Şi am reuşit, nu-i aşa?

  — Arăţi minunat, zise Miles, o exagerare, poate, deşi chiar arăta uimitor de sănătoasă. Se îngrăşase cu vreo cinci kilograme, iar greutatea îi intensificase culoarea din obraji. Cindy Whiting n-avea să fie frumoasă niciodată, dar putea să fie atrăgătoare dacă ar fi primit nişte sfaturi bune, în loc să fie îndemnată să poarte haine demodate şi fără pic de gust şi dacă ar fi renunţat la coafurile alea care o îmbătrâneau cu cel puţin zece ani. La douăzeci de ani deja începuse să aducă cu o fată bătrână. La treizeci de ani îşi intrase deja în rol. Acum, la patruzeci şi doi, Miles îi ştia foarte bine vârsta pentru că se născuseră în aceeaşi zi la spitalul din Empire Falls, părea să fi descoperit o mică nuanţă de feminitate, sau chiar un anumit aer pierdut de domnişoară.

  — Intră, îi spuse ea, şi dă-mi voie să mă uit mai bine la tine. Dar când el dădu un pas în faţă, se lovi cu vârful pantofului de cadrul metalic şi o făcu pe Cindy să se dezechilibreze şi să se prindă iar de bară cu amândouă mâinile.

  — După cum vezi, tot mai sunt graţia întruchipată, zise ea, demonstrându-şi afirmaţia printr-o mişcare prefăcută de pierdere a echilibrului, iar Miles, care toată viaţa exersase o anumită cruzime necesară faţă de ea, simţi cum ceva în sufletul lui se înmuia. Încă din adolescenţă, Cindy încercase să abată atenţia de la ciudăţenia ei jalnică bătându-şi joc de ea, mai ales lăsându-se să cadă în fund, neînţelegând niciodată că asta nu era o glumă prea bună. În primul rând, acele spasme prefăcute arătau exact la fel ca cele adevărate, iar oamenii se repezeau de îndată s-o prindă în cădere. Mai rău chiar, împleticirile ei false duceau adesea la unele adevărate, iar pe urmă se întâmplase de multe ori să cadă chiar mai rău decât dacă respectiva căzătură s-ar fi produs în mod firesc. Miles ştia foarte bine că suportase nenumărate intervenţii chirurgicale la încheieturi, dar se părea că nevoia ei de a se lua peste picior tot timpul era maunare decât frica de a-şi frânge oasele.

  Într-o situaţie asemănătoare, Miles ar fi îmbrăţişat orice altă femeie, dar în acel caz, orice altă femeie ar fi înţeles că trebuia să se mai şi desprindă din îmbrăţişare, pentru că asta nu însemna decât „Bună, uite cât timp a trecut.” însă femeia din faţa lui se folosise înainte de asemenea oportunităţi pentru a se prinde de el ca o lipitoare, suspinând înlăcrimată şi cu machiajul scurgându-i-se pe partea din faţă a cămăşii lui.

  — Vai, Miles. Vai, dragul, dragul meu Miles. Ultima dată când o văzuse, ea se ridicase în cele două bastoane, ca o infirmă de la televizor în timpul unei procesiuni de renaştere evanghelistă, şi se aruncase în faţă, în braţele unui Miles îngrozit, obligându-l s-o îmbrăţişeze aproape la fel de tare pe cât îl strângea ea, iar asta numai pentru a o împiedica să alunece în jos, agăţată de trupul lui, până ajungea pe podea. Şi tocmai de aceea se simţea atât de recunoscător Dumnezeu trebuia să-l înţeleagă şi să-1 ierte, căci chiar era plin de recunoştinţă pentru acel cadru de aluminiu, care îi permitea să se aplece puţin în faţă şi să-i dea un pupic pe obraz, ceea ce lui i se părea a fi un salut mult mai reuşit decât s-ar fi aşteptat din partea unei persoane care fusese îndrăgostită de el încă din şcoala primară şi, drept dovadă, încercase de două ori să se sinucidă, susţinând că motivul era Miles.

  — Aşadar, zise el stângaci, prins în chingile unei dileme retorice cu care nu prea mulţi oameni, socotea în sinea lui, se confruntaseră vreodată: ce anume îi spui unei femei care a încercat să-şi pună capăt zilelor din cauza ta. Ce mai faci, Cindy?

  — Bine, Miles, răspunse ea. Îmi este mult, mult mai bine. Doctorii sunt uimiţi cu toţii, zise, apoi adăugă, de parcă şi-ar fi dat seama că spusele ei nu sunau prea credibile: Spun toţi că e un miracol. Ca şi cum psihicul meu s-ar fi hotărât dintr-odată să se vindece. N-am mai avut nici o recidivă de… în acest moment se opri să se gândească, părând să socotească totul în minte, deşi Miles n-avea nici o idee ce numere ar fi putut să adune sau să scadă ea, nici dacă erau mici sau mari şi nici dacă reprezentau zile, săptămâni, luni sau ani. În timp ce ea făcea calculul, Miles o luă înainte prin holul de la intrare şi prin camera de zi a casei Whiting şi se simţi, la fel ca întotdeauna, oarecum incomod. În vreme ce camerele erau spaţioase, tavanele erau joase, ceea ce îl făcea pe Miles, un bărbat masiv, să aibă o senzaţie de claustrofobie de parcă s-ar fi lăsat pe el o greutate imensă. Doamna Whiting era colecţionară, iar pereţii casei erau acoperiţi de tablouri originale, dar majoritatea picturilor, se gândi el, nu erau bine expuse. Pânzele mari dominau pereţii pe care erau agăţate. Chiar şi tablourile sale preferate, câteva lucrări mai mici de John Marin, nu păreau să fie puse în locul potrivit, peisaje din Mâine ţinute captive înăuntrul casei împotriva voinţei lor. Era izbitoare lipsa fotografiilor de familie, căci doamna Whiting le donase pe toate odată cu vechea vilă Whiting din centrul oraşului. Nicăieri nu ieşeau în evidenţă nici membrii familie^ Whiting, nici cei ai familiei Robideaux.

  — În orice caz, îi spuse Cindy, care părea să se fi lăsat păgubaşă, se pare că îmi pot lua viaţa de la capăt, ca o persoană normală de data aceasta, la vârsta de treizeci şi nouă de ani. Ai putea să mă feliciţi.

  — Astea sunt nişte veşti minunate, Cindy, zise Miles, înghiţind cu greu această minciună neruşinată. Miles, din moment ce se născuse în aceeaşi zi cu ea, era singura persoană din lumea care nu prea avea cum să-i uite adevărata vârstă. Pe de altă parte, dorinţa ei de a avea treizeci şi nouă de ani în loc de patruzeci şi doi, se gândi el, ar putea fi o dovadă a faptului că ceea ce îi spusese era adevărat, că spiritul ei chiar voia să se vindece. La urma urmei, să scadă câţiva ani era un lucru normal pe care femeile îl făceau tot timpul. Poate că Cindy învăţase să înlocuiască minciunile mari cum fusese, de exemplu, cea prin care susţinea că Miles Roby era îndrăgostit de ea, sau că într-o bună zi va fi îndrăgostit de ea care îi afectaseră echilibrul mental, cu unele mai mici, mai inofensive şi mai optimiste. Cum ar fi să-ţi imaginezi că, într-o zi însorită, te vei trezi în stare să te caţări pe o scară pentru a zugrăvi clopotniţa unei biserici, chiar acolo sus, cu cerul senin deasupra. S-ar putea întâmpla, de ce nu.

  — Şi unde vei locui?

  Miles nici nu apucase să pronunţe bine aceste cuvinte că îşi şi dădu seama că ele formau o întrebare dureroasă, iar intenţia lui nu fusese aceasta.

  — Ei bine, chiar aici, bineînţeles. Unde altundeva?

  — Bineînţeles. Nu la asta mă refeream, se grăbi el să mintă. Eu voiam să te întreb dacă ai de gând să locuieşti cu mama ta sau…

  — Numai până îmi găsesc un loc al meu, zise ea, zâmbind la această idee. O femeie în toată firea ar trebui să poată pleca şi să se poată întoarce acasă după cum o taie capul, nu ţi se pare? Să primească pe cine vrea ea în casă?