Ea mai păruse că voia să-lfacă să priceapă că ceea ce făcuse era chiar lucrul pe care el susţinea că-l evitase. Nu numai că renunţase la viaţa în care el considera că se îngropase cu zile, dar mai dobândise, o dată cu asta, o nouă familie. El nu observase asta, totuşi? Căci tocmai a doua familie, şi nu prima, era motivul tulburării sale. În fiecare vacanţă îngrozitoare în care venea de la colegiul St. Luke's, Miles constata prelungita absenţă a mamei sale de acasă, chiar dacă se întâmpla să fie, în acel moment, în casă. Era ca şi cum ar fi plecat amândoi la facultate, nu doar el. Şi aşa cum viaţa sa se desfăşura acum la St. Luke's, viaţa mamei sale evolua dincolo de râu, cu doamna Whiting şi fiica sa. Miles se aşteptase la asta încă din perioada „ceului, dar preferase să întoarcă privirea, pentru că, la suprafaţă, lucrurile nu arătau prea diferit. Din câte îşi aducea aminte Miles, tatăl său fusese întotdeauna plecat pe undeva sau Pe drum către cea mai apropiată crâşmă.

  Singura diferenţă era că de-acum lui Grace nu-i mai păsa. Aşa cum nu părea să înţeleagă nici problemele provocate de absenţa ei. Chiar sub ochii săi, David se transforma dintr-un copil bolnăvicios şi prietenos, într-un adolescent sănătos, supărat şi neliniştit, tranziţie care părea s-o zăpăcească şi s-o întristeze pe; Grace fără s-o facă să ia vreo măsură. La fiecare nouă vizită în Empire Falls, Miles îşi dădea seama că fratele său era, de fapt, un copil abandonat care îşi dezvolta propriile mecanisme de supraviefuire, între care imitarea autosuficienţei şi a nepăsării tatălui său. Miles îşi putea da seama, doar uitându-se la David, că era unul dintre acei adolescenţi care aveau de dat corigente în fiecare toamnă. Profesorul care se pricopsea cu David Roby voia să fie imediat recompensat^ permiţându-i-se să-şi aleagă doi-trei elevi după bunul plac. „încearcă să atragă atenţia asu~” pra sa”, aşa îi spusese Grace directorului liceului atunci când David intra într-un bucluc, şi apoi într-altul, şi apoi încă într-al*l tul. Îi spusese acelaşi lucru şi lui Miles, explicându-i la telefon ce mai făcuse fratele său de această dată. Părea cu adevărat tulburată şi îndurerată de faptele băiatului, însă în acel fel milos în care îţi faci griji pentru un nepot sau o nepoată la care ai ţinut întotdeauna, dar care nu era, la urma urmei, decât copilul surorii sau al fratelui tău, deci nu intra sub răspunderea ta. Vi Dar Grace nu părea să-şi dea seama nici de ceea ce se întâmpla cu ea însăşi. Cu fiecare anotimp, devenea şi mai sfrijită, şi mai cadaverică. Când o întrebase dacă nu se simţea bine, U explicase doar că menopauza începuse mai devreme. Li se întâmpla anumitor femei. Departe de a fi preocupată de acest as* pect, Grace părea aproape recunoscătoare. Era oare ăi putinţă ca numai cu doisprezece ani în urmă această femeie să fi arătat radioasă, înfloritoare, că îmbrăcată în rochia aceea albă făcea s-o urmărească din privire toţi bărbaţii de pe Martha's Vineyard? Faptul că Grace nu părea să-şi mai aducă aminte de acea femeie i se părea destul de dureros. Atât de dureros încât începuse să inventeze pretexte pentru a nu mai da pe acasă. Destule ca să intre, dacă ar fi avut ocazia, în Programul de Protecţie a Martorilor. Nu-i dăduse încă prin cap că asta şi era facultatea.

  — O SĂ SE ÎNFURIE ÎNGROZITOR, o avertizase el pe doamna Whiting la telefon, după ce totul fusese deja stabilit.

  Mâine dimineaţă, la prima oră, avea să discute cu decanul, pentru a-i explica situaţia şi a obţine o întrerupere de studiiDoamna Whiting avea să-i trimită o maşină, iar până la sfârşitul după amiezei avea să se afle alături de mama sa. Grace va rămâne acasă pentru moment, continuându-şi chimioterapia şl tratamentele cu radiaţii cum se putea ca toate acestea să fi început în urmă cu şase săptămâni, iar Grace să nu-i fi spus nimic? dar în cele din urmă avea să se mute în casa doamnei Whiting, unde putea fi îngrijită mai uşor. Nici Grace, nici nimeni altcineva din familia Roby nu mai avusese o asigurare medicală după pierderea slujbei de la fabrică, dar doamna Whiting îi spusese să nu-şifacă griji pentru costul asistenţei medicale. Bătrânul Roger Spencer, din întâmplare, era şi el bolnav, aşa că avea nevoie de cineva care să se ocupe de Empire Grill. DacăMiles era dispus să preia, treptat, administrarea localului şi să-l conducă timp de un an sau cam aşa ceva, până când puteau găsi un nou administrator, doamna Whiting avea să se asigure că lui Grace nu-i lipsea nimic. In cele din urmă, bineînţeles, putea să se întoarcă la facultate şi să-şi termine studiile.

  — O să ne urască pe amândoi, doamnă Whiting, vă daţi seama?

  — Întotdeauna ţi-ai făcut griji pentru cele mai ciudate chestii, băiete dragă, îi răspunsese femeia pe un ton melancolic.

  Miles nu avea nici cea mai vagă idee ce voise să-i spună cu această remarcă şi îi era teamă să întrebe.

  — Nu încape îndoială că mama ta va fi supărată la început, dar nu va putea să te urască niciodată. Dacă mă urăşte sau nu pe mine e în afara discuţiei, nu crezi?

  — Dar ce va întâmpla cu…

  — Cu fiica mea? ghici doamna Whiting, într-un fel ciudat, sau cel puţin aşa i se păru lui Miles. Va vrea şi ea să rămână aici, desigur. Ştii cât de mult ţine la mama ta. Mai mult decât la propria ei mamă, aş îndrăzni să spun eu. Şi când o să afle că tu vei sta aici… Oricum, presupun că ar putea fi trimisă în Augusta, pentru o bună bucată de vreme, dacă preferi.

  — Doamnă Whiting, de ce aş vrea aşa ceva?

  I se răspunse printr-o lungă tăcere. Ceea ce însemna că nu trebuia să mai pună întrebări al căror răspuns nu i-arfi convenit.

  — Să înţeleg că se simte mai bine? îndrăzni Miles să întrebe. In urmă cu două veri, sosise un plic la restaurantul din Rhode Island, adresat lui Miles şi scris cu caligrafia mică şi îngrijită a mamei lui. Înăuntru, împărturită cu grijă, se afla o singură coală de hârtie, cu scrisul lui Grace Cindy nu se simte bine asta îi pusese. Un bilet de la tine ar însemna enorm pentru ea şi alături o tăietură din ziar. Necrologul lui CB. Whiting din Empire Gazette spunea că domnul Whiting, recent întors din Mexic, murise acasă în urma unei împuşcături accidentale – arma se descărcase în timp ce o curăţa.

  Miles nu avea să afle adevărul timp de aproape două luni. Se întorsese acasă de Ziua Muncii, într-o vizită fulgerătoare înscrierile la St. Luke 's începeau marţi – şi-i pomenise tatălui său accidentul lui CB. Whiting.

  — Ce accident? pufnise Max, începând apoi să se hlizească. Dacă-ţipui la tâmplă o armă încărcată şi după aia apeşi pe trăgaci, gaura pe care fi-o face glonţul ăla nu e deloc un accident.

  Ceea ce îl puse pe gânduri pe Miles. O părticică din creierul său înregistrase deja că ceva anume din scrisoarea mamei sale şi din necrolog era în neregulă. Nu-i stătea în fire lui Grace să spună atât de puţine despre o asemenea tragedie, mai ales din moment ce această tragedie avusese loc în sânul celei de a doua familii ale sale. Şi dacă s-ar fi gândit puţin, ar mai fi descoperit încă un amănunt ciudat. Necrologul era lung, aşa cum se cădea în cazul unui bărbat atât de important, întinzându-se pe două coloane. Deasupra celei de a doua stătea scris „CB,. WHITING”, cu litere negre, îngroşate, care păreau să fi inclus alături o poză. Lui Miles nu-i dăduse prin cap, când deschisese scrisoarea de la mama lui sau mai târziu, când tatăl său îi dez~ văluise că nu fusese vorba despre un accident, ci despre o sinucidere, să se întrebe de ce Grace decupase poza. La urma urmei, Miles nu-l cunoscuse niciodată pe CB. Whiting şi nici nu l-ar fi cunoscut vreodată dacă era să împrumute una dintre expresiile preferate ale lui Max dintr-o mulţime de idioţi.

  — Şi pe ce te bazezi când te gândeşti că se simte mai bine? spusese în mod banal doamna Whiting.

  — Mama mi-a scris că…

  — Da, bineînţeles. Dar să nu uităm că mama ta este atât de atentă cu fiica mea pe cât este şi Cindy cu ea. Dacă ar fi posibil aşa ceva, oameni din toate colţurile lumii ar veni s-o vadă pe Grace a noastră în locul Fecioarei din Lourdes.

  Miles nu se putu abţine să zâmbească cu tristeţe. Femeia aceea încă mai avea darul de a-lpune în încurcătură. În cei trei ani şi jumătate de stat la St. Luke 's, nu cunoscuse pe nimeni ca ea.

  — Doamnă Whiting, vă datorez nişte scuze.

  — Pentru ce, băiete dragă?

  — Nu prea am dat pe acasă în ultimii doi ani. Dar când am trecut pe acolo, ar fi trebuit să vă fac o vizită.

  — Ei, asta e, de-acum nu mai contează, îi spusese ea, fără să nege adevărul spuselor sale. Doar mergi acasă acum. Nu-i aşa, băiete dragă?

  BINEÎNŢELES, DACĂ, ÎN PARTE, Miles nu înţelesese încă din perioada liceului că mama sa trecea printr-o tranformare, asta era pentru că el pusese totul pe seama caracterului vag al relaţiei cu propria sa familie după toţi anii de dezamăgiri şi epuizare în urma răspunderilor enorme cărora trebuise să le facă faţă. Băgase de seamă spre deosebire de Max, care nu părea să fi observat nimic că nu se mai gândea atâta la soţul ei, care se plângea că Grace era atât de neglijentă cu fiul ei cel mic. Însă cu Miles, ea era de prea puţine ori neclară sau distantă. De cele mai multe ori, preocuparea sa pentru viitorul fiului său mai mare friza limitele obsesiei. De fapt, în perioada în care el fusese la liceu în Empire Falls, Grace avusese două obsesii la fel de puternice. Era hotărâtă că Miles trebuia să meargă la facultate şi că Cindy Whiting trebuia să se ducă la balul de absolvire. Fiecare scop i se părea o posibilitate destul de slabă lui Miles. Luate împreună, ar fi putut fi considerate dovezi ale faptului că Grace se pregătea pentru un fel de naufragiu emoţional.

  Căci, în ceea ce-lprivea pe Miles, mama lui nu se oprea cu speranţele doar la nivelul facultăţii. Fiul ei trebuia să plece din acel stat, ceea ce făcea ca un plan deja dificil să devină aproape imposibil. Nu ar fi fost o mare problemă să intre la Universitatea din Mâine şi să-şi plătească relativ uşor taxele de şcolarizare de acolo, precum şi masa şi cazarea pe durata studiilor. Problema era termenul „relativ”, căci Miles nu avea nici cea mai vagă idee de unde ar fi putut apărea până şi o sumă atât de mică. Dacă pe deasupra acestor cheltuieli, mai apărea şi cea a unei taxe de şcolarizare în alt stat, totul devenea de-a dreptul ridicol. Când o întrebase pe mama sa de ce ţinea atât de mult ca el să plece la o asemenea distanţă de Empire Falls, ea îl surprinsese răspunzându-i: „Ca să nu te poţi întoarce acasă de câte ori ţi-arplace „, Sediul din Farmington al Universităţii din Mâine se afla la patruzeci şi cinci de minute distanţă, iar campusul universitar din Orono, la aproape o oră. Tinerii care mergeau acolo îi spusese ea – adesea veneau acasă la sfârşit de săptămâna, iar acesta era un lucru pe care ea nu-l dorea. „Eu nu trec în fiecare zi râul ăla, de atâţia ani de zile, pentru ca fiul meujă se întoarcă imediat în Empire Falls.” în timpul liceului, auzise atâtea trimiteri la partea cu traversatul râului încât expresia nici nu mai răsuna în urechile lui. „De ce crezi tu că traversez eu râul ăla în fiecare zi? „ obişnuia să-l întrebe ori de câte ori se certau. „ De ce crezi că fac eu asta, Miles? O fac pentru ca tu să nu fii nevoit s-ofaci”. Sau: „ Tu crezi că mie-mi face plăcere să traversez râul ăla în fiecare zi? Zi-mi, aşa crezi?” Modul în care îi punea aceste întrebări, cu ochii aprinşi, cu vocea tremurând, nu era chiar lipsit de o notă comică, cel puţin din punctul de vedere al unui băiat de liceu. Lui Miles i se părea că mama lui vorbea de parcă n-ar fi existat nici un pod peste râu, de parcă, de fiecare dată când îl traversa, Grace înfrunta pericolul de a fi înghiţită de curenţii cascadei şi strivită de stânci. Dar, în chip ciudat, netraversarea râului părea ceva de neimaginat, iar când Miles îi sugerase să-şi caute altă slujbă, mama lui reacţionase de parcă i-arfi vorbit nu doar despre ceva prostesc o slujbă? în Empire Falls? dar şi despre ceva imoral, ca şi cum munca pe care o făcea acum ar fi fost singura chestie onorabilă de pe toată faţa pământului. Era ca şi cum ar fi ajuns să considere acea traversare zilnică a râului drept un act simbolic, iar imposibilitatea lui de a înţelege acest lucru demonstra cât de puţin o înţelegea pe Grace, dar şi cât de puţin înţelegea râul şi viaţa însăşi.

  Dar era la fel de obsedată de plecarea la facultate a lui Miles pe cât era de preocupată de participarea lui Cindy la balul de absolvire. Cele două evenimente erau interconectate în mintea ei, fiind de egală greutate şi însemnătate. Când mama sa începea' să vorbească, în urmă cu un an, despre cum putea să se asigure că Cindy avea un partener cu care să meargă la bal, Miles nu iii dicase nici o obiecţie, pentru că habar n-avea cât de mult îm, semna asta pentru ea sau cât de departe era dispusă să meargd pentru a se asigura că totul se întâmpla aşa cum vrusese de la bun început. El se gândise atunci că Grace avea de gând să sm folosească de gradul de familiaritate cu prietenii şi cunoştinţei^ doamnei Whiting pentru a găsi un partener corespunzătorpentrd biata fată. Cu siguranţă că exista vreun văr de al doilea sau de al treilea care ar putea fi convins de gravitatea situaţiei şi de necesitatea de a merge cu Cindy la bal. Insă atunci când mama sa îl rugase să se gândească la vreun coleg mai timid care ar putea trăda vreun semn de afecţiune pentru fiica doamnei Whiting, Miles înţelese natura amăgirii ei: să-i găsească un partener lui Cindy din rândul elevilor de la liceul Empire High, idee care i se păruse doar puţin mai ridicolă decât aceea că aveau să găsească bani pentru taxa lui de şcolarizare în alt stat dacă ar fi căutat atent. Treptat, începu să-şi dea seama ce o făcea pe mama lui să fie atât de sigură că planul său va avea reuşită, iar atunci sm puse pe căutat o altă fată de care să se îndrăgostească şi pe care s-o invite la bal. Dacă reuşea să facă asta, mama lui ar fi trebuit să găsească altă strategie, iar dacă nu se descurca, cel puţin mit ar fi fost din vina lui. Căci Miles observase că dragostea eră ceva ce oamenii acceptau ca atare, drept un lucru firesc, pentru care nu puteau învinui pe nimeni.

  PROBLEMA ERA că Miles era deja îndrăgostit de cineva.

  Ceea ce nu-i folosise la nimic, doarece Charlene Gardiner era cu trei ani mai mare decât el, iar şansele ca ea să-i accepte invitaţia la balul de absolvire erau cam la fel de mari ca acelea ale mamei sale, care spera să-l vadă la o universitate din alt stat şi pe Cindy având o relaţie cu^ cineva. Cu toate acestea, Miles continuă să aştepte o minune. În timpul clasei a douăsprezecea, ^ se angajase ca ajutor de ospătar la Empire Grill numai ca să poată sta în preajma lui Charlene, iar în clasa a douăsprezecea începuse să lucreze acolo pentru câteva ore după ce ieşea de la liceu, trei sau patru zile pe săptămână, din acelaşi motiv. În după amiezele când nu muncea, îl convingea pe prietenul său Otto Meyer să-l însoţească la restaurant, la o Coca Cola sau la o cafea, căci li se părea pe atunci că dacă beau cafea păreau mai maturi. Ceea ce îl nedumerise pe Miles, făcându-l să nu-şi piardă speranţele când ar fi putut foarte bine să se dedice căutării unei alte fete pe care s-o cucerească, era că Charlene Gardiner se comporta ca şi cum i-ar fi plăcut de el, în ciuda faptului că mai întotdeauna avea cel puţin un prieten de vârsta ei sau chiar mai mare. Fiind la liceu, Miles habar n-avea cape lume existau şi fete care să se poarte frumos cu un băiat doar pentru că avusese proasta inspiraţie să se îndrăgostească de ele, deşi nu le puteau răspunde cu acelaşi gen de afecţiune. Charlene Gardiner era una dintre acele fete. În loc să considere pasiunea lui Miles drept o bună ocazie pentru a râde de el ceea ce ar fi de pe departe cel mai bun leac pentru o dragoste aprinsă ea reuşea să-i transmită că atât el, cât şi sentimentele lui erau ceva plăcut. Nu-l încurajase să continue această nebunie, dar nici nu era în stare să-i trateze afecţiunea ca pe ceva ordinar şi lipsit de valoare. Miles ar fi înţeles şi chiar ar fi acceptat să fie tratat cu dispreţ şi luat peste picior, dar recunoştinţa şi afecţiunea îl nedumereau teribil. Recunoştinţa pentru bunătatea ei îi întuneca judecata, iar apropierea pe care i-o permitea ea era pur şi simplu prea ameţitoare pentru a lăsa totul baltă, aşa că se convinse de unul singur că acea relaţie caldă era doar începutul şi că, dacă s-ar fi ivit ocazia, ar fi putut foarte bine să se transforme în dragoste. Nu făcea nici o legătură între amabilitatea lui Charlene Gardiner faţă de el şi amabilitatea lui faţă de Cindy Whiting, o analogie care i-ar fi fost destul de folositoare.

  Deşi dilema sa părea să se amplifice cu trecerea fiecărei zi, în care tot nu făcuse nici un pas înspre găsirea unei fete pe care s-o invite la bal, deşi se îndrepta puţin câte puţin către posibilitatea să-i fie găsită o parteneră, Miles se consola cu ideea că nici Otto Meyer nu făcea nici un progres. Otto avea probleme de familie. Tatăl său, un bărbat nervos şi agresiv, tocmai suferise un infarct, iar de la spital se întorsese şi mai furios decât înainte, doar că nu mai putea să-şi exteriorizeze mânia în acelaşi fel. Infarctul îi paralizase jumătate de faţă, care rămânea calmă şi nemişcată în timpul unei crize de nervi, în timp ce cealaltă jumătate se înroşea de furie, aşa că nu putea face altceva decât să dea mânios din capul acela mare şi să arunce jeturi de scuipat prin aer ca un câine St. Bernard. Chiar dacă şi Otto era îndrăgostit lulea de Charlene Gardiner, el nu era, spre deosebire de Miles, predispus la fantezii imposibile. După cum nu era nici orb în faţa nurilor fetelor de vârsta sa, aşa că, într-o după amiază cenuşie de la începutul lui februarie, pe când stăteau faţă în faţă într-un separeu de la Empire Grill, Otto îl informă pe Miles că o invitase la bal pe o colegă de clasă de-a lor, iar ea acceptase. Miles se chinui din răsputeri să nu pară abătut. Fata pe care o invitase Otto, care peste ani avea să devină soţia lui şi mama fiului său, era exact genul de fată după care Miles însuşi ar fi trebuit să se uite: frumuşică, deşteaptă, timidă şi veselă, chiar dacă încă nu ştia cum să-şi exprime latura distractivă a personalităţii. Nici populară, dar nici complet lipsită de popularitate, purta haine demodate la insistenţele mamei sale şi cumva intuia, aşa cum adesea se întâmplă în cazul unor fete mai deosebite, că în viaţă erau lucruri mult mai rele decât lipsa de popularitate, că viaţa era lungă şi că ea va ajunge să aibă, într-o zi, nişte sâni corespunzători, că, de fapt, nu era nimic în neregulă cu ea, indiferent de ce păreau să gândească cei din jur. În zilele de după invitaţia lui Otto, vreo zece băieţi veniră să-i spună cât de norocos era şi cum ei înşişi se pregătiseră s-o invite pe fată la bal.

  După ce depăşi şocul de moment, lui Miles nu-i veni greu să se bucure pentru prietenul său însă se întâmplă ca vestea neaşteptată a lui Otto să coincidă cu încă una în acea după amiază. Când Charlene Gardiner se opri la masa lor pentru a le umple ceştile de cafea, îi acuză pe amândoi că nu erau prea atenţi. Apoi îşi mişcă provocator degetele de la mâna stângă în faţa lor. Erau nişte degete pur şi simplu minunate, iar pe unul dintre ele avea un inel micuţ, a cărei semnificaţie Miles nu reuşise s-o înţeleagă înainte ca o motocicletă să tragă în faţa restaurantului, cu un huruit molcom, iar Charlene să dea repede fuga la uşă. Tânărul de afară avea părul lung şi răvăşit de vânt, o geacă de piele şi o bărbie care se cerea bărbierită destul de des de abia avu timp să se dea jos de pe motocicletă, că Charlene îi şi sări în braţe, iar apoi el o învârtea prin aer şi băieţii le puteau auzi chiotele de bucurie chiar şi prin geamurile restaurantului. Tânărul o învârti de câteva ori pe această fată după care Miles avea să tânjească încă mult timp după ce o s-o vadă căsătorindu-se – mai întâi cu motociclistul, apoi cu alţi doi bărbaţi şi chiar şi după ce el însuşi o să se căsătorească. Când rotirea din parcare încetă, cel care se simţea ameţit era totuşi Miles.

  Când Charlene se întoarse înăuntru pentru a cere voie să iasă din tură cu jumătate de oră mai devreme, Roger Sperry dădu aprobator din cap de la locul lui din spatele tejghelei, iar înainte ca uşa restaurantului să se trântească în urma ei, Charlene era deja pe motocicletă, care huruia din nou plină de viaţă în aşteptarea fetei, iar apoi dispărură amândoi de îndată-

  — N-o să ghiceşti niciodată pe cine vrea maică-mea să invit la bal, îi zise Miles lui Otto.

  Cei doi băieţi nu se uitau unul la celălalt, ci la locul din faţa ferestrei restaurantului.

  — Pe Cindy Whiting? spuse Otto, iar când Miles îl privi în ochi, prietenul său se mulţumi să ridice din umeri.

  — Maică-ta a sunat-o pe maică-mea săptămâna trecută. U-om gândit că poate i-ofi spus să încerce cu mine.

  Miles închise ochii şi se lăsă inundat de acea senzaţie de umilire din cauza gestului mamei sale.

  — Nu contează, îl asigură Otto. Adică n-ar fi fost chiar aşa de rău. Cindy e, de fapt, destul de frumuşică, nu crezi?

  Lui Miles i se părea că asta n-avea nici o legătură. Nu se putea gândi decât la incantaţia pe care o tot auzise de primăvara trecută de când învăţa să conducă: „Hai, Roby! Hai, Roby! Hai, Roby!”

  — Şi în plus mai e şi simpatică, spus Otto.

  Ceea ce era adevărat, iar cum Miles nu comentă nimic, prietenul său adăugă:

  — Şi pe deasupra îi mai şi place de tine. Mai mult decât de oricine altcineva.

  — Asta-ipartea cea mai nasoală, recunoscu el, uitându-se direct în ochii prietenului său.

  — Ba nu. Fata pe care o iubeşti tu tocmai a plecat de aici cu o motocicletă. Aia-i partea cea mai nasoală.

  — Ia mai du-te dracului, Otto! însă amicul său era de neoprit:

  — Unde mai pui că am putea merge toţi patru împreună. Pe Anne n-ar deranja-o deloc. (Anne Placero era partenera lui). Cred că i-ar plăcea s-o cunoască mai bine pe Cindy. N-ar fi nici o problemă.

  Gândindu-se la toate astea, Miles trebui să-şi coboare privirea.

  — Şi dacă o să creadă că-mi place de ea sau ceva de genul ăsta?

  — Păi chiar îţi place de ea.

  — Ştii şi tu la ce mă refer.

  Acum era rândul lui Otto să-şi plece privirea, iar Miles încercă să se gândească dacă altcineva de vârsta lui ar fi zis vreodată că trebuia făcut lucrul potrivit doar pentru că era lucrul potrivit. În alte circumstanţe, îşi zise Miles, i-ar fi putut fi recunoscător lui Otto pentru că-i oferea un punct de vedere moral. Poate că-i era recunoscător chiar şi acum. Însă i-arfi plăcut să-i explice prietenului său cât de neajutorată şi înfometată era fata aceasta, cum se hrănea din iluzii, cum cel mai mic gest de bunătate îi alimenta şi susţinea fanteziile. Dar în timp ce se chinuia să găsească un mod de a pune toate astea în cuvinte, văzu cât de aproape se afla de a-şi descrie propria dorinţă mistuitoare pentru Charlene Gardiner, care într-adevăr făcuse pasul către viitor fără să-şi ia măcar rămas bun şi fără să ridice de pe masă cei douăzeci şi cinci de cenţi pe care el i-i lăsase bacşiş. După cina din acea seară, imediat ce fratele său merse la culcare, iar Miles se apucă de teme, Grace intră în sufragerie, unde el stătea cu toate cărţile înşirate pe masă.

  — Vreau să te duci la facultate la St. Luke's, spuse ea.

  O mică facultate catolică din apropriere de Portland, cea mai scumpă dintre toate instituţiile la care se înscrisese. În afară de St. Luke 's, mai trimisese cereri şi la Universitatea din New Hampshire şi la Universitatea din Vermont, şi, fără ca mama lui să ştie, la Universitatea din Mâine. Era ferm convins că, atunci când avea să sosească momentul, Grace va trebui s$ accepte realitatea.

  — Mamă…, începu el.

  — Am fost la St. Catherine's în după amiaza asta.

  Miles oftă adânc. O, Doamne, îşi zise. Face rugăciuni pentru a mă vedea la o universitate din alt stat.

  — Părintele Tom are nişte cunoştinţe acolo, spuse ea, liniştindu-l puţin. Crede că foaia ta matricolă ţi-arputea aduce o bursă. Zice că parohia chiar ar putea să te ajute cu cărţile şi manualele. Şi pe deasupra, tu chiar îţi doreşti să mergi acolo.

  Insă Miles avea^ chef să întrebe nu, să urle: „ Ce legătură are ce vreau eu?” In schimb, se mulţumi să dea din cap. Chiar îşi dorea să meargă acolo.

  — O să facem noi rost de bani, insistă ea, luându-l de mână. Ai încredere în mine?

  E oare cu putinţă să răspunzi cu „nu” la o asemenea întrebare?

  — Bine, mamă, spuse Miles, prea dezamăgit de gestul ei ca să mai poată adăuga ceva.

  — Bine, zise şi ea. Iar acum trebuie să-ţi cer un serviciu.

  Şi atunci lui Miles îi trecu prin cap că cel mai rău lucru pe care îl poate face cineva pe lumea aceasta nu e în nici un caz să-şi dorească ceva din tot sufletul. Pentru că, în după amiaza aceea, când se întorsese de la Empire Grill, cam pe când mama sa trecea înapoi Podul de Fier către Empire Falls, Miles o sună pe Cindy Whiting.

  — Vai, Miles, spuse ea, cu glasul zguduit de un şuvoi de lacrimi. Vai, dragă, dragă Miles.

  CAPITOLUL 27

  OTTO meyer jr. Ascultă mesajul robotului care îi spunea că numărul format nu mai era alocat, închise, după care întinse mâna după flaconul de plastic cu pastile împotriva acidităţii gastrice pe care îl ţinea în sertarul din dreapta jos al biroului său. Fiecare director pe care îl cunoscuse vreodată avea ceva în sertarul din dreapta jos, ceva care să-l ajute să reziste până la sfârşitul zilei, iar Otto se consola cu gândul că ar fi putut ascunde acolo lucruri mult mai rele. Desfăcu uşor capacul, îşi aruncă în palma stângă patru sau cinci pastile şi le mestecă serios. Înainte să pună la loc flaconul, se opri să numere prin gura rotundă câte tablete îi mai rămâneau. Se părea că nouăsprezece. Nu erau destule ca să-i ajungă toată săptămâna, nu la cum evoluau lucrurile. Ceea ce însemna că trebuia să facă un drum până în Fairhaven, la Wal-Mart, de unde putea să cumpere un flacon mare, cinci sute pe o nimica toată. Farmacistul se jurase că erau la fel ca cele produse de mărcile din ţară, dar Otto avea îndoielile lui. Stomacul lui părea să aibă nevoie de tot mai multe pastiluţe de-alea pentru a se calma.

  Din moment ce nu se mai deranja să fie atent la dozele recomandate, de luni de zile îşi bombarda stomacul la fiecare semn de aciditate sau arsuri. Numărul de pastile pe care le înghiţise fusese proporţional cu dimensiunea problemei care-i făcea stomacul să se agite şi să-i urce până în gât, până când îl putea simţi în fundul gurii. Săptămâna trecută, după ce aflase că unul dintre cei mai buni profesori ai săi plecase de la şcoală, se dusese acasă şi-şi bătuse nevasta atât de tare încât o băgase în spital, îşi prescrisese singur vreo zece tablete şi urmase această reţetă întocmai. A doua zi, când mersese la spital s-o vadă pe soţia colegului său, iar femeia se uitase lung la el, prin crăpăturile subţiri ale ochilor aproape închişi de umflaţi ce erau, Otto coborâse la magazinul de jos şi îşi cumpărase un flacon din Pastilele produse în ţară şi îşi recomandase să înghită cam jumătate chiar acolo, în faţa ghişeului. În ziua următoare, îi făcuse o vizită Profesorului, acasă la el, unde îl găsise stând în bucătărie şi uitându-se pierdut la un pistol aşezat pe masă ceea ce îi dăduse de înţeles că doza următoare consta în cealaltă jumătate a flaconului. Iar acum, toată tărăşenia asta cu John Voss.

  Cel de al treilea bilet apăruse în cutia sa poştală în această dimineaţă, deşi nu avea de unde să ştie dacă cineva îl pusese acolo chiar azi sau în cursul după amiezii de ieri, după ce restul cadrelor didactice plecase acasă. Ca şi celelalte, mesajul acesta conţinea un singur rând, scris la calculator şi apoi printat, fără îndoială, în laboratorul de informatică. Unde este bunica lui John Voss? Fără formule de deschidere. Fără semnătură.

  Primul apăruse în cutia poştală vineri, iar Otto nu-i acordase nici o atenţie, presupunând că era opera vreunui ţăcănit, căci avea destui prin preajmă. Pe cel de al doilea îl găsise pe birou, luni de dimineaţă, iar la prima vedere crezu că era vorba de acelaşi bilet, dar îşi aduse pe urmă aminte că pe celălalt îl făcuse cocoloş şi îl aruncase la coşul de gunoi. Când o întrebase pe Gladys, secretara lui, cine i-l pusese pe birou, ea clătinase din cap şi spusese: „Ce bilet?” în replică la cel de al doilea mesaj, Otto înghiţise o pastilă şi ceruse dosarul lui John Voss, iar acum când stătea cu cel de-al treilea bilet şi cu dosarul lui John Voss în faţă o rugase pe Gladys să afle unde era băiatul în timpul celei de a şasea ore.

  Veni şi răspunsul în sala de mese, mâncându-şi prânzul împreună cu Christina Roby. Otto şi-ar fi putut aduce aminte de asta dacă ar fi stat să se gândească măcar o clipă. Doar el era responsabil pentru acel aranjament, care, slavă lui Alah, părea să funcţioneze, în fine, n-avea idee dacă funcţiona sau nu, de fapt, numai că, de obicei, prindea de veste când ceva nu funcţiona, mai ales atunci când era vorba despre ceva făcut la iniţiativa lui, iar ni acest caz trebuia să asculte până îi săreau ochii din cap. Singurul progres făcut de care îşi amintea era faptul că băiatul primise o slujbă să spele vase la Empire Grill, un semn cu siguranţă încurajator, într-adevăr, puştiul era în continuare indiferent la ce-i spuneau profesorii şi la alţi stimuli exteriori, dar Otto băgase de seamă o îndreptare a înfăţişării sale în decursul ultimelor două săptămâni. Părea mai curat, avea părul mai puţin încâlcit, iar garderoba sa de mâna a doua nu mai era asortată chiar aşa de dezastruos. Era oare cu putinţă să se fi îndrăgostit de Christina Roby? Otto se gândi că da. La urma urmei, legătura dintre dragoste şi igienă personală era destul de cunoscută, iar directorul îşi aducea şi acum aminte cum începuse să se spele mai des după ce se îndrăgostise, în clasa a zecea, de frumoasa Charlene Gardiner. Aşa că, de ce nu. Lucrau în acelaşi loc. Participau împreună la expoziţia de artă din oraş. Mâncau împreună nestingheriţi de nimeni. Oare toate acestea putuseră să dea naştere unei pleiade romantice în mintea acestui băiat, altminteri un zombi absolut?

  Biata Christina, nu se putu abţine să-şi spună Otto în timp ce înghiţea ultima tabletă albă şi pornea uşor spre sala de mese, unde nu îi găsi doar pe cei doi elevi, ci şi pe un al treilea, Zack Minty.

  Flaconul URIAŞ de tablete antiaciditate pe care Otto Meyer îl ţinea în sertarul de la biroul său de la liceu nu reprezenta nici pe departe întreaga sa provizie. Mai avea vreo două-trei bucăţi şi în torpedoul maşinii şi bineînţeles că mai era şi borcanul de acasă, pus frumos pe noptieră. După ce parcase în faţa casei părăginite din apropierea vechii gropi de gunoi comunale şi mestecând vreo două tablete ca să se pregătească pentru întrevederea cu bunica băiatului, observă că era destul de frig ca să ningă.

  Într-o lună, vor începe din nou dimineţile alea cu trezirea la ora patru. În zilele când se anunţa ninsoare, Otto şi directorii şcolilor primară şi generală se trezeau devreme şi se uitau buimaci la canalul meteo, ca apoi să mai asculte şi buletinele meteo de la radio. Până la ora cinci şi jumătate, trebuiau să se hotărască dacă era prea periculos să scoată autobuzele şcolare. Părinţii, în marea lor parte, erau nerăbdători să-şi vadă odraslele plecând la şcoală, pentru că altfel ar fi trebuit să-şi bată capul ca să-şi dea seama cu cine îi lăsau. Înainte de a intra în rutina zilnică a pregătitului pentru şcoală, mulţi dintre aceşti părinţi preferau să-l sune pe Otto Meyer Jr. Pe telefonul fix de acasă şi să-i transmită impresia lor, şi anume că directorul era un mare bou, un trântor, un ticălos bun de nimic care de abia aştepta să găsească un pretext ca să mai tragă chiulul încă o zi, de parcă nu i-ar fi ajuns că avea toată vara liberă. Dacă Otto era cumva la duş, iar soţia lui răspundea la telefon, n-aveau nici o problemă să-i spună toate astea ei. Părinţii care se arătau cei mai agresivi şi mai jignitori în zilele cu ninsoare nu erau, în general, cei care trebuiau să-şi facă probleme că vor lipsi o zi de la serviciu pentru a sta acasă cu copiii. Erau, mai degrabă, aceeaşi părinţi care îşi înscriseseră odraslele în programul de prânzuri gratuite şi care îi trimiteau la şcoală îmbrăcaţi nepotrivit, dar care îşi puteau permite să aibă robot telefonic, ca să nu piardă timpul stând la taclale cu directorii şi cu creditorii.

  De fapt, aceştia nu erau cei mai răi. Cei mai şi cei mai răi, îşi spuse Otto Meyer în timp ce se uita lung la casa dărăpănată, erau cei pe care nu-i vedeai niciodată, cei care păreau să existe doar ca un fel de poveşti scornite de asistenţii sociali pentru dosarele copiilor, dosare care treceau dintr-o şcoală într-alta, în încercarea adevărat, aproape inutilă de a-i pregăti pe profesori şi pe directori pentru ceea ce îi aştepta. Conform dosarului pe care îl studiase atent înainte să se urce în maşină şi să vină încoace, părinţii lui John Voss, care dispăruseră de pe radar în urmă cu cinci ani, fuseseră nişte amărâţi de traficanţi de droguri din Portland şi nişte persoane abuzive care îşi dăduseră seama, după ce făcuseră copii, ce bătăi de cap puteau da atunci când ei aveau afaceri de încheiat. Când John era mic, obişnuiau să-l îndese într-un sac de rufe, să strângă bine sfoara şi să-l agaţe în spatele uşii de la dulap, unde putea să se zbată şi să zbiere după bunul plac. Oricum se calma după o vreme, iar atunci puteau şi ei să se bucure de puţină linişte. Problema cu liniştea era că uneori uitau cu totul de el, adormeau şi-l lăsau agăţat acolo toată noaptea.

  Otto nu se vedea, în mod normal, ca o persoană cu incertitudini filosofice sau politice, dar după recitirea acestui dosar, se trezise întrebându-se dacă părinţii lui John Voss ar fi trebuit executaţi imediat sau nu, asta în condiţiile în care cineva ar fi reuşit să dea de ei. Pe de o parte, nu fusese niciodată în favoarea pedepsei capitale, socotind că nu putea rezolva problema pe care încerca s-o rezolve, dar, în acest caz, problema pe care ar putea s-o rezolve şi chiar destul de elegant, îşi zise el era scârba pe care directorul o simţea gândindu-se că trăia pe aceeaşi lume cu acei părinţi.

  Nu că s-ar fi considerat el însuşi un părinte ideal. Nici vorbă. Otto şi Anne, soţia lui, îşi răsfăţaseră prea mult fiul, pe Adam, iai drept urmare, băiatul părea să fi căpătat o perspectivă destul dqi falsă asupra lumii. De exemplu, părea să creadă că lumea întreagă se afla la picioarele lui, bineînţeles. Otto fusese prea mult timp lipsit de autoritate în ceea ce privea disciplina, dar acum bănuia că era prea târziu pentru a începe să facă altfel lucrurile. Pe la începutul anului, când îşi prinsese fiul la o petrecere la care se consumau droguri şi alcool, îi spusese băiatului că era pedepsit şi nu mai1 avea voie să iasă nicăieri pe termen nedefinit. Adam îi răspunsese cu un hohot de râs în timp ce ieşea pe uşă. Expresia pe care Adam o folosise pentru a se referi la talentele de părinte ale tatălui său fusese „habar n-ai”, iar Otto ajunsese să accepte această idee de parcă aşa s-ar fi cuvenit. Nu-i plăcea să se gândească de unde începuse această tevatură, când începuse să greşească aşa de tare, pentru că, de fiecare dată când încerca, simţea pe fundul gurii gustul eşecului amestecându-se cu cel al pilulelor pentru stomac. Cea mai rapidă concluzie era că se aruncase cu capul în faţă şi devenise tată înainte să ştie cu ce se mânca asta, bazându-se doar pe promisiunea pe care şi-o făcuse odinioară că nu-şi va chinui copilul aşa cum făcuse tatăl său cu el. În această privinţă, cel puţin, s-ar fi zis că avusese succes. Adam părea să tină la ambii părinţi fără să simtă cea mai mică obligaţie de a-i asculta vreodată. Obişnuitul său răspuns „Sigur, tată” nu exprima deloc încuviinţare sau măcar înţelegere, iar acum Otto ajusese să-şi dea seama de asta.

  Anne era de părere că toate acestea intrau în domeniul firescului, că era o prostie ceea ce îi explica tot timpul soţul său în timp ce stătea întins în pat şi nu putea să adoarmă, şi anume că într-un fel nu reuşiseră să-şi pregătească fiul pentru ciocnirea cu lumea reală. Adam nu suferea de ceva serios, pur şi simplu trecea prin adolescenţă, o boală care avea să se vindece, în cele din urmă, precum o criză deosebit de virulentă de vărsat de vânt: o privelişte dezgustătoare pe moment, dar în nici un caz un pericol de moarte. Băiatul ştia că era iubit, îi amintea Anne, lucru care lui Otto i se părea ultima speranţă slabă a adevăratului părinte care habar n-avea. Făcuseră toate greşelile posibile.

  Nu, îşi spuse Otto în timp ce urca treptele şubrede ale verandei şi suna la uşă. El şi Anne reuşiseră cumva să-şi crească fiul fără să-l îndese în saci de rufe sau să-l aducă într-o casă atât de bântuită ca aceasta.

  Băiatul îl avertizase că ar putea fi nevoit să sune de mai multe ori. Bunica lui era cam surdă, iar dormitorul ei, din care aproape că nu mai ieşea, era tocmai în spatele casei. Directorul minţise, evident, atunci când îi spusese că avea nişte documente pe care bătrâna trebuia să le semneze. Băiatul se oferise să le ducă el acasă şi să i le dea bunicii sale să le iscălească chiar în acea seară, dar Otto refuzase, spunându-i că voia să vorbească cu ea între patru ochi, în eventualitatea în care liceul putea fi de folos cu ceva o minciună oribilă, îşi dădea el seama acum. Ochii băiatului se plimbaseră încolo şi încoace cu nervozitate, fără să se uite direct la Otto, dar părea mai degrabă îngrijorat şi ruşinat decât intrat în panică. Da, era adevărat, îi spusese John Voss, bunica sa suspendase postul telefonic încă din primăvara trecută, pentru a economisi nişte bani; oricum, singurele telefoane pe care le primeau erau inutile şi neplăcute. Când Otto îl întrebase dacă bătrâna nu se gândise cât de periculos putea fi să locuiască atât de departe de oraş şi să nu aibă totuşi telefon, pentru cazurile de urgenţă, băiatul îi spusese: „Pentru asta sunt eu. Pentru urgenţe.”

  Dintre cele două discuţii, cea cu John Voss fusese mai puţin incomodă decât cea pe care o avusese cu Zack Minty.

  — Cum ai reuşit să intri în sala de mese? îl întrebase directorul, odată ajunşi în biroul lui.

  — Era deschis.

  — Nu, uşa aceea se încuie după a cincea oră.

  — Probabil c-or fi uitat.

  — Vrei s-o chem pe doamna Wilson?

  — N-aveţi decât. În orice caz, era deschis.

  — I-ai rugat pe prietenii tăi să-ţi dea drumul înăuntru?

  — Era deschis.

  — Nu era deschis.

  Atunci se ofticase. Otto îl privise stând acolo: un băiat care în mod sigur îşi va petrece toată viaţa fără a avea nevoie de pansamente gastrice. Un adevărat Minty, până în cele mai mici amănunte. William, bunicul băiatului, avea frigiderul plin de carne de căprioară şi de elan braconată şi îşi bătea soţia, iar pe atunci acest delict era considerat încă o problemă de familie. Un ticălos şmecher şi brutal până la sfârşitul zilelor sale, intrând şi ieşind din închisoare pentru infracţiuni minore care indicau mai degrabă o acută lipsă de imaginaţie decât o lipsă de înclinaţie către delicte mai grave, bătrânul Minty mai fusese, conform zvonurilor, omul la care familia Whiting apelase când una dintre fabricile lor se afla în pericol de lupte cu sindicatele, motiv pentru care aveau nevoie urgentă de câteva capete sparte. În ceea ce-l privea pe tatăl băiatului, dubiosul Jimmy Minty, despre care acum se spunea că avea toate şansele să ajungă la şefia poliţiei din oraş, ei bine, Jimmy Minty încasa două salarii, unul ca agent de poliţie şi altul, la negru, de la Francine Whiting. Şi acum hoţomanul ăsta tânăr, Zack, o altă aşchie care nu sărise prea departe de trunchi. După părerea lui Otto, băiatul putea foarte bine să ajungă un delincvent ca bunicul lui sau un poliţist corupt ca tatăl lui, dar, oricum ar fi înclinat balanţa, tot o pacoste ar fi rămas. Dacă fata pe care pica ghinionul să se mărite cu el nu-l împuşca aşa cum ameninţase să facă nevasta lui Jimmy, de câteva ori chiar, înainte să-şi ia tălpăşiţa avea să iasă basma curată din mrejele justiţiei.

  Directorul se uitase la învoirea pe care i-o fluturase prin faţă băiatul.

  — Ce oră ai tu cu doamna Roderigue?

  — N-am nici o oră cu ea.

  — Şi atunci de ce ţi-ar semna ea o învoire?

  — Nu ştiu, bănuiesc că îi place de mine.

  — De ce ar face asta?

  — De ce i-ar plăcea de mine?

  De fapt, exact asta ar fi vrut să ştie Otto, dar se hotărî să reformuleze întrebarea.

  — Nu, de ce ţi-a semnat învoirea? Ridicare din umeri.

  — Suntem din aceeaşi parohie. În plus, mi-e mătuşă sau cam aşa ceva. Sora maică-mii e nevasta fratelui ei. Orice o însemna asta.

  — Orice o însemna asta, tot nu înseamnă că are de ce să-ţi dea o învoire. I-ai falsificat semnătura?

  — N-aş face asta niciodată.

  — De ce nu?

  — Pentru că v-aţi putea prinde.

  — Nu pentru că ar fi ceva rău?

  — Da, şi asta, s-ar putea.

  — Nu vreau să te mai văd la cantină în timpul orei a şasea. Ne-am înţeles?

  Altă ridicare din umeri.

  — M-ai înţeles? O să verific. Dintr-odată, i se aprinse un beculeţ în cap.

  — Nu cumva tu ai scris asta?

  Zack Minty se aplecă în faţă, luă biletul şi îl citi, apoi i-l întinse înapoi cu un fel de urmă aproape imperceptibilă de zâmbet.

  — Nu.

  Bineînţeles că el o scrisese. Otto era dintr-odată sigur de asta. Bunica lui John Voss avea şi ea un nume, o chema Charlotte Owen, iar oricine ar fi scris mesajul ăla nu ştia asta şi nici n-avea habar cum să afle sau era prea leneş. Aşadar, un puştan. Acest puştan.

  — Nu e ceva ce ţi-ar sta în fire?

  După ce se arătă absolut consternat de această întrebare, băiatul scutură din cap. -Nu.

  — Pentru că ar fi ceva rău sau pentru că ai putea fi prins?

  — Şi cum aş putea fi prins?

  — De ce tu şi cu prietenii tăi îl chinuiţi pe John Voss?

  — N-l chinuim deloc.

  — Ce obţii cu asta?

  — Am spus că nu-l chinuim deloc.

  În timp ce Otto se plimba prin liceu, se sună de ieşire, iar el o văzu pe Doris Roderigue stând în pragul sălii ei de artă.

  — Să nu-l mai prind vreodată pe Minty cu o învoire de la oră semnată de tine, îi spuse el, fără să-i pese prea mult dacă erau elevi prin preajmă care ar fi putut auzi.

  Când ea se pregătea să deschidă gura, îi înmâna învoirea.

  — Niciodată. Ne-am înţeles?

  Ajuns afară, stătu o vreme în maşină până se calmă. Nu dădea o para chioară pe Doris Roderigue, dar ultimele cuvinte ale lui Zack Minty încă h” mai răsunau în urechi. Când îi spusese că putea să se retragă, băiatul se ridicase molcom în picioare, de parcă ar fi fost dezamăgit că discuţia lor se terminase deja. Şchiopăta, după cum observă Otto, fără îndoială pentru a-i aminti directorului că el era jucător de fotbal şi se accidentase pentru succesul echipei de la Empire High. În pragul uşii, băiatul se opri şi îl privi chiorâş.

  — Unde este bunica lui John Voss? spuse el, de parcă ciudăţenia din această întrebare ar fi fost o noutate pentru el.

  Uşa DIN spate, la fel ca cea de la intrare, era încuiată. Otto n-ar fi trebuit să verifice, dar o făcu. La urma urmei, ce-ar fi făcut dacă era într-adevăr deschisă? Ar fi putut intra aşa, pe furiş? După ce mai bătu de câteva ori, cu putere, coborî treptele de la verandă şi se opri în mijlocul drumului, strigând în faţa ferestrei care spera să fie cea de la dormitorul bătrânei, spunându-şi numele şi încercând să pară inofensiv şi neameninţător în cazul în care ea ar fi tras cu ochiul din spatele perdelelor. Îi trecu prin cap că poate bătrâna chiar auzise soneria de la intrare mai înainte şi poate că se şi uitase de după draperiile acelea groase care acopereau cu totul ferestrele din faţă şi, zărind un străin afară, se speriase. Şi-o închipui pe loc, zăcând după uşă făcută grămadă, după ce căzuse victimă unui infarct, totul numai din cauza lui. Cum ar putea să explice asta cuiva? In fond, nu venise cu nici un document pe care să-l semneze bătrâna, ci doar din curiozitate rece, intelectuală, din nevoia de a afla răspunsul la o întrebare pusă de un autor de farse: Unde este bunica lui John Voss? C&şi când asta ar fi fost treaba lui Otto Meyer Jr.

  Stând în mijlocul curţii pline de buruieni a lui Charlotte Owen şi căscând ochii la ferestrele întunecate, acoperite de perdele, Otto simţi, în ciuda frigului de afară, o transpiraţie lipicioasă scurgându-i-se de la subsuoară, pe partea dreaptă, în jos. La un punct de a ceda nervos, se pregăti să plece când dădu cu, ochii de ţăruşul ruginit. Poate că şi din cauza formei terenului de acolo, de pe verandă nu se vedea decât vârful stinghiei ieşind din pământ, dar când se apropie, văzu că avea un lanţ gros legat dt ea, iar la capătul lanţului, o clamă de metal. Otto Meyer se uită înjur după câinele a cărui prezenţă păreau s-o indice aceste ele-] mente, dar nu văzu nici o cuşcă prin apropiere, nici un castron de apă pe verandă. Şi, bineînţeles, nici un câine nu lătrase când sunase la uşă. Dădu cu piciorul într-un cocoloş care părea să fie, de fapt, o movilită de excremente de câine fosilizate sau poate doar un bulgăre de pământ. În rest, nu mai era nimic pe jos.

  Ce ciudate sunt mecanismele minţii, îşi spuse Otto. De această dată, când se întoarse spre casă şi căscă ochii la fereastra cu draperii de la etajul al doilea, era sigur că nu-i provocase nici un infarct lui Charlotte Owen atunci când sunase şi bătuse insistent la uşa din faţă. Charlotte Owen nu era acasă şi probabil că nu mai era acolo de o bună vreme. Băiatul stătea singur în casa aceea. Un ţăruş înfipt în pământ cu un lanţ legat de el nu demonstrau asta întru totul. Probabil, se văzu nevoit să recunoască Otto, nici măcar nu indicau asta. Dar, în ciuda oricărei logici, directorul era sigur pe el.

  La baza verandei găsi o piatră de mărimea potrivită. Ar fi trebuit să cheme poliţia, evident, dar asta însemna Jimmy Minty, iar Otto se cam săturase de familia Minty pe ziua aceea. Dacă se dovedea, totuşi, că se înşelase şi toată povestea se întorcea împotriva lui, putea să spună oricând că o auzise pe femeie strigând după ajutor, dinăuntru. Începuse să bată vântul, iar vuietul lui printre copacii din apropiere chiar părea să fie tânguirea unei bătrâne. Slăbuţ, dar acesta ar fi pretextul lui. Dacă se înşela. Numai că nu se înşela. Ciudat, totuşi, că această certitudine îi liniştise stomacul.

  Urcă din nou scările din spatele casei. Ajuns în faţa uşii, nu mai şovăi deloc înainte să spargă ochiul de geam de lângă clanţă, după care îşi strecură mâna prin sticla zimţată pentru a deschide uşa.

  Pe FEREASTRA DE LA EMPIRE GRILL se vedea un carton pe care scria închis, dar când Miles văzu că afară se afla Otto Meyer, se apropie şi deschise imediat uşa.

  — De acord, de acord. O să candidez pentru consiliu, dar îţi spun de pe acum că n-o să am timp pentru nici o campanie.

  — Mersi, zise Otto în timp ce Miles închidea şi încuia din nou uşa. Nu va trebui să faci nici o campanie, îţi promit. Când lumea va vedea că eşti pe listă, vor bifa căsuţa de lângă numele tău imediat.

  La bar, Otto îi văzu pe câţiva dintre clienţii fideli pe care Miles îi lăsa să mai stea la o cafea după ce gloata de la prânz elibera ringul. Horace Weymouth, reporterul care scria, de obicei, despre bugetul liceului, era aşezat acolo, alături de Walt Comeau, proprietarul clubului de sport de lângă centrul comercial din centru şi proaspătul soţ al fostei neveste a lui Miles. Era cam răcoare în restaurant, dar Walt se dezbrăcase şi rămăsese într-un tricou alb de bumbac. Poate că era mai cald acolo, lângă grătar.

  — Barosane! zbieră Walt Comeau. Ia fă-te încoa'. Hai să rezolvăm asta acum. Fără s-o mai lungim atâta.

  Miles nu-l băgă în seamă.

  — Vrei o cană de cafea, Meyer? Otto îşi duse o mână la stomac.

  — Ai puţină milă, te rog.

  — Atunci un pahar de lapte cald?

  Se pregăti să refuze, după care se răzgândi.

  — Ştii ceva? Sper că n-ai glumit, pentru că mi-ar prinde foarte bine.

  — Ia-ţi un scaun.

  — Putem să stăm acolo?

  Făcu un semn spre cel mai îndepărtat separeu, de unde tocmai se ridicau să plece nişte fete cu coafuri enorme şi complicate.

  Miles încuviinţă din cap. Otto le salută pe fete, recunoscând una sau două de pe vremea când fuseseră eleve de liceu, apoi se strecură pe bancheta din separeu. În timp ce Miles se ocupă de nota lor de plată şi le dădu drumul să iasă, Otto strânse farfuriile şi ceştile de cafea rămase în urma fetelor şi şterse masa cu un şerveţel pătat de ruj.

  — Ce viteză, spuse el când îl văzu pe Miles venind cu paharul de lapte cald.

  — Ăsta-i miracolul microundelor, răspunse Miles, luând şi el un loc.

  — Barosane! zbieră Walt din nou. Miles oftă.

  — Stai puţin.

  — Care-i treaba? nu se putu abţine să întrebe Otto, din moment ce simpla prezenţă a lui Walt Comeau în restaurantul lui MilesAi se părea foarte ciudată.

  — Încearcă de nu ştiu când să mă convingă să ne măsurăm puterile la scandenberg.

  — De ce?

  — Asta trebuie să-l întrebi pe el. Pare să aibă de-a face cu o idee care i-a intrat în cap, cum că unul dintre noi nu e bărbat adevărat. Ştii ceva? Nu arăţi prea bine.

  Otto ridică din umeri.

  — Noul tău ajutor de ospătar nu lucrează azi?

  — John? Trebuia să apară pentru vreo două ore să cureţe după masa de prânz, dar n-a venit. Până azi a fost ireproşabil.

  — Dacă apare, te rog să-mi dai şi mie un telefon.

  — Sigur, zise Miles. A intrat în vreo încurcătură, Meyer? Ştiu că nu-i treaba mea, dar… înţelegi, pentru Tick.

  — Ea e aici?

  — E acasă. Tocmai am vorbit cu ea.

  — Bine, zise Otto. Mă simt prost din cauza asta, Miles. Eu am fost cel care a rugat-o să fie drăguţă cu băiatul ăla.

  Miles se îndreptă de spate brusc.

  — Ai face bine să-mi spui ce e, Meyer. Otto oftă adânc.

  — Nu ştiu. Poate că nu e nici o problemă. Va trebui să-i dau de capăt până la urmă, totuşi.

  — Barosane! Ia zi cum se cheamă piesa aia.

  N-am ştiut niciodată că cineva putea săruta aşa.

  Că mă putea face fericit aşa.

  Cu un sărut aşa!

  Ce sentiment frumos de trăit aşa.

  Spune-mi unde ai fost toată viaţa mea.

  — Lasă-mă-n pace, Walt, zise Miles. Stau cu cineva de vorbă.

  — Bine, bine, o să-ţi dau un indiciu. Ale cui piese le cânt eu întotdeauna?

  Miles se uită lung la el, iar lui Otto îi dădu prin cap că dacă Miles s-ar fi întors către el cu privirea aceea, nici nu s-ar fi pus problema să nu-i facă pe plac.

  În schimb, Walt se strecură în separeu, lângă Otto.

  — Ştii ceva? Recunosc. O fi adevărat că-l calc pe nervi tot timpul, da' să ştii că eu îl iubesc pe tipul ăsta. Zău de mint. Poţi să crezi că chiar a venit la nunta mea? Asta se cheamă că are clasă băiatul. Dar tot o să-l fac de cacao la scandenberg.

  Nici nu termină bine ce avea de spus, că se şi întinse peste masă şi îi dădu un bobârnac peste cap lui Miles. Apoi, observând că Horace Weymouth se îndrepta spre uşă, Walt strigă după el:

  — Şi tu încotro o ştergi?

  Horace, ignorându-1, făcu un semn cu capul către Miles.

  — Nici un tribunal de pe lume nu te-ar condamna vreodată, zise el.

  DUPĂ CINCI minute, nu mai erau decât ei doi în restaurant şi, din moment ce nu mai putea face nimic decât să abordeze problema, Otto Meyer îi explică imediat că tutorele legal al băiatului nu locuia în casa de pe drumul care ducea la fosta groapă de gunoi. Că hainele bătrânei erau agăţate în dulapul din dormitor, casa era plină de mobilă, în bucătărie erau o grămadă de oale şi cratiţe. Că nu avea nici un motiv întemeiat să presupună că Charlotte Owen îşi abandonase nepotul, aşa cum făcuseră şi părinţii lui. Şi totuşi nu se afla acolo.

  — Cred că băiatul locuieşte acolo de unul singur. Şi mai cred că face asta de foarte mult timp.

  — Dar bunica lui n-ar putea să fie în spital?

  — M-am gândit şi eu la asta, zise Otto.

  De fapt, înainte să vină la Empire Grill, se întorsese la birou şi dăduse câteva telefoane.

  — Charlotte Owen a fost internată la spitalul Dexter Memorial din Fairhaven în luna aprilie, cu pneumonie, şi externată după două săptămâni. N-a mai apărut pe acolo de atunci.

  — Totuşi, mai este.,.

  — Nu am terminat. În casa aia n-a mai funcţionat nici curentul electric şi nici telefonul, încă de la sfârşitul lui martie, iar când am dat drumul la robinetul de la bucătărie, era uscat pe dinăuntru.

  — Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Meyer, doar n-o fi murit bătrâna. Aşa ceva se află imediat. Ajunge în ziar.

  — Ştiu, ştiu, recunoscu Otto, luând ultima înghiţitură din paharul cu lapte.

  Oricum, mai dăduse un telefon şi la primărie. Nu fusese emis nici un certificat de deces pe numele lui Charlotte Owen. Nici un cadavru de femeie în vârstă nu ajunsese neidentificat la morgă.

  — Zi mai departe. Mă faci să mă simt mai bine.

  — Trebuie să fie vreo explicaţie.

  Otto dădu la o parte paharul gol, lăsându-l lângă grămada de farfurii şi căni rămase de pe urma fetelor dinainte.

  — Ştiu şi eu asta. Problema e că singura explicaţie pe care o găsesc eu e că Charlotte Owen a murit primăvara trecută după ce s-a întors într-o casă neîncălzită, iar băiatul acela n-a suflat o vorbă.

  — Atunci unde e bătrâna, Meyer?

  Pentru o clipă, Otto se gândi să-i spună vechiului său prieten despre cele trei scrisori pe care le primise şi care puneau exact aceeaşi întrebare, dar se hotărî să n-o facă. Era ciudat cât de mult se schimba semnificaţia întrebării în funcţie de un singur fapt: dacă se referea la o femeie vie sau la una moartă.

  Dar era într-adevăr un lucru pe care Miles chiar avea dreptul să-l ştie, iar acesta se referea la sacul de rufe.

  — Şi n-ai auzit asta de la mine, începu el, conştient că încălca confidenţialitatea dosarului unui elev. Până când apucă să termine, Miles era alb ca varul.

  ERA trecut DE miezul NOPŢII când Otto Meyer ajunse acasă. Primul lucru pe care îl făcu fu să meargă în camera fiului său, unde îl găsi pe Adam dormind dus. Ca de obicei, se culcase fără să-şi închidă calculatorul. Screensaver-ul pe care îl alesese cu ceva timp în urmă înfăţişa un craniu de om rânjind la lume înainte să se spargă în bucăţi, apoi să se dezintegreze, apoi să reapară rânjind la fel. Otto, epuizat şi dintr-odată pe punctul de a izbucni în plâns, îl închise, iar apoi rămase o vreme acolo, pe întuneric, privindu-şi fiul cum respira uşor, vizibil în lumina care se strecura din hol pe uşa întredeschisă.

  Mai târziu, când intră în dormitorul pe care îl împărţea de douăzeci şi doi de ani cu soţia sa, o găsi pe Anne dormind cu televizorul aprins. Ziua de mâine? Nici măcar nu voia să se gândească la asta. În câteva ore, gazonul din faţa casei avea să fie înţesat de reporteri. Se dezbrăcă repede şi se strecură în pat, lângă soţia sa, care se trezi şi îl luă de mână.

  — Îmi pare rău, zise ea. Am vrut să nu adorm.

  — Mâine, dacă te ocupi tu, poate îl suni pe David Irving să vezi dacă îmi poate face programare.

  — Stomacul?

  Nu mai era nici o nevoie să răspundă.

  — Tot n-au dat de băiatul acela?

  — Vor reuşi mâine.

  — Şi ce se va întâmpla cu el?

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — Şi ce se va întâmpla cu noi?

  — Vom trece peste asta, îi spuse Otto. Bineînţeles, soţia lui avea dreptate. Acest gen de lucruri îi costau adesea slujba pe directorii de licee şi probabil, deşi nu i-o spuse lui Anne, era normal să-i coste slujba.

  — Va începe dis de dimineaţă, zise el.

  O strânse uşor de mână înainte să stingă veioza.

  — Ar trebui să încercăm să dormim.

  Voia să spună că ea ar trebui să se bucure de somn. Pentru el nici nu se punea problema să doarmă, oricât de obosit ar fi fost. În bezna din dormitor, întâmplările din după amiaza şi din seara aceea i se păreau şi mai intense.

  Pe Bill Daws îl sunase pentru a-i împărtăşi bănuielile şi îndoielile sale, mărturisindu-i şi că intrase cu forţa în casa bătrânei. Când terminase, şeful poliţiei îi spusese doar atât: „Tu aşteaptă-mă acolo.”

  Aşteptase în maşină în timp ce Daws şi Jimmy Minty şi încă un poliţist cercetau locul. Otto nu intrase, bineînţeles, în pivniţă sau în pod, dar ţinând cont de faptul că nu era o singură sursă de lumină în casa aceea ca să poţi căuta, luase o grămadă de timp pentru a constata, fără nici o urmă de îndoială, ceea ce toţi păruseră să priceapă încă de la bun început. Bill fusese la o şedinţă de radioterapie în dimineaţa aceea şi nu arăta deloc bine atunci când ieşi din casă împreună cu Jimmy Minty, amândoi fără să scoată o vorbă. Minty se îndreptase către maşină şi vorbise cu cineva prin staţie.

  — Ei bine, zise Bill Daws, presupun că vestea bună e că nu putem şti sigur că nu e plecată într-o vizită pe undeva.

  Otto se simţi recunoscător pentru că cineva dăduse glas acestei posibilităţi. Era firul de păr de care se agăţase.

  — Totuşi, am o presimţire urâtă, adăugă Bill.

  — Şi eu, Bill, şi eu.

  — In orice caz, niciunul dintre ei doi nu se află aici, aşa că hai mai bine să mergem acasă.

  Otto dădu din cap, înţelegând că singurul motiv pentru Bill îi ceruse să rămână acolo era pentru cazul în care băiatul s-ar fi întors.

  — Mă gândeam să mă apuc din nou de predat.

  — Cum vrei.

  — Ai observat ţăruşul ăla din spate?

  — Da.

  — Şi de ce crezi că e pus acolo?

  — Încerc să nu mă gândesc la asta, recunoscu David. Ştii, dacă povestea asta se termină prost, aşa cum cred eu că o să se întâmple, nu vom putea s-o muşamalizăm.

  — Nici nu ţi-aş cere aşa ceva.

  Întunericul căzuse deja, iar cei doi bărbaţi auziră motoarele vehiculelor înainte să vadă farurile prin noaptea oarbă de afară. Primul era un fel de maşină de teren cu un ciobănesc german bâţâindu-se nervos pe bancheta din spate. Celălalt era Camaro-ul lui Jimmy Minty, iar când Zack se dădu jos, Otto observă că băiatul continua să şchioapete. Tatăl se duse către el să schimbe câteva cuvinte, în timp ce băiatul se uita lung la director, clătinând din cap. După care Zack se urcă înapoi în maşină şi demară, luând-o spre oraş.

  — Asta ce-a mai fost? întrebă Bill Daws când Jimmy Minty veni lângă ei.

  — L-am întrebat dacă el a scris biletele alea, explică Minty, uitându-se la Otto. Nu le-a scris el.

  Bill dădu din cap, fără a spune nimic.

  — Cum se face că voi toţi vreţi să daţi vina pe băiatul meu pentru orice?

  — La cine te referi cu „voi toţi”? zise Otto.

  — Cei de la şcoală. Tu. Antrenorul Towne.

  Otto se întoarse şi îl privi pe Bill Daws direct în ochi.

  — El a scris mesajele alea.

  — Nu zău? sări repede Minty. Atunci dovedeşte-o.

  — Gata, gata, spuse Bill, lăsând să se înţeleagă că se săturase. Vezi dacă poţi să dai mâine de cineva la compania de electricitate. Avem nevoie de curent în casa asta.

  Agentul de poliţie care venise cu maşina de teren îşi ducea acum ciobănescul german de lesă.

  — De unde vreţi să încep? strigă el.

  — De aici de lângă casă, bănuiesc, răspunse Daws, cu glasul mâhnit. Dar o s-o găsim de abia pe partea cealaltă, totuşi.

  Ceea ce însemna că poliţistul se gândise şi el la acelaşi lucru, iar asta îi domoli teama lui Otto cum că el ar fi fost singurul căruia i-ar fi dat prin cap o asemenea idee îngrozitoare.

  CAPITOLUL 28 janine termină lecţia de step aerobics de la amiază, după care se presupunea că începea să lucreze la recepţie, primind clienţii şi pregătind afurisitele alea de sucuri de proteine pe care le serveau în Vizuina Vulpii, mica sală de cocteiluri în care se aflau numai vreo şase mese, la care grupul de accidentaţi la locul de muncă, care se aflau în recuperare plătită de asigurarea de protecţie a muncii o haită de derbedei şi de nesimţiţi prefera să piardă vremea după şedinţa de fizioterapie. Janine nu suporta să-i vadă nici măcar când era bine dispusă, iar azi era oricurn numai bine dispusă nu, în nici un caz după ce fusese la bancă. Încă îi mai tremurau genunchii, şi nu pentru că şi-ar fi ţinut ora de aerobic pe stomacul gol. Ideea de mâncare, de obicei o amăgire atât de dulce şi de interzisă, îi întorcea acum stomacul pe dos de parcă ar fi avut ceva în el, se gândi Janine.

  — Încă nici urmă de băiatul acela, John Voss, nu? Doamna Neuman, o femeie scundă, trebuia să tragă cu ochiul peste casa de marcat ca să vadă televizorul agăţat de tavanul din Vizuina Vulpii, în timp ce o aştepta pe Janine să introducă numărul ei de abonament. Buletinul de ştiri de la prânz era pe terminate, iar telespectatorii erau invitaţi să urmărească în continuare o telenovelă.

  Trecuseră cinci zile de la descoperirea cadavrului femeii în vechea groapă de gunoi, deşi nici măcar nu mai putea fi numit cadavru. Mai degrabă schelet, după cum scria şi în ziar, atât de puţin mai rămăsese după şase luni, astfel încât, pentru a o putea identifica, va trebui aşteptată amprenta dentară, care nu se ştia pe unde era. Charlotte Owen trăise mai mult decât prietenii ei, dar şi decât trei dintre dentiştii din Empire Falls; al patrulea, la care se părea că s-ar fi aflat fişa ei, se pensionase şi era pe undeva prin Florida. Băiatul acela, John Voss, dispăruse fără urmă.

  — Asta îţi demonstrează, îngână doamna Neuman, că viaţa este un mare secret. Nu poţi să ştii niciodată cine e vecinul de alături.

  Janine era la un pas să-i spună că asta nu prea avea legătură cu subiectul, din moment ce bătrâna şi nepotul ei nu avuseseră nici un vecin.

  Şi oricum, ce mai contează cine e vecinul de alături. De cele mai multe ori nici măcar nu ştii cu cine te măriţi până nu pui mâna pe certificatul de căsătorie şi vezi din întâmplare cât de bătrân e porcul ăla în realitate. Apoi ce să mai zici de secretele tale tocmai când crezi că ai lămurit toată tărăşenia aia cu vârsta şi faci pasul să te măriţi oricum cu băşinosul ăla, strângând din dinţi, tocmai atunci te duci la bancă şi încerci să completezi un cec de pe contul vostru comun şi… pleosc! Aşa că poftim, stai ca proaste, întrebându-te încă o dată cine pizda mă-sii se crede dobitocul ăsta?

  Nu că Janine i-ar împărtăşi aceste gânduri doamnei Neuman. Aşa cum nu-i va spune babei ăsteia cu faţă de minge medicală să nu-şi mai piardă timpul şi banii la club. De cinci ori pe săptămână, doamna Neuman îşi făcea apariţia întotdeauna la ora unu, când sala de exerciţii era plină, aşa că începea să se plimbe nestigherită pe lângă aparate, citind revistele gratuite şi călcându-i pe bătături pe abonaţii care chiar voiau să tragă de fiare. La modul în care îşi făcea doamna Neuman exerciţiile, ar putut să obţină aceleaşi rezultate stând trântită pe un scaun şi frunzărind un ghid TV.

  — Cine-şi poate închipui aşa ceva? zise doamna Neuman. Ajungi la optzeci şi cinci de ani, iar într-o bună zi, Dumnezeu zice că eşti ostenită ruptă, iar nepotul tău te duce la groapa de gunoi şi te lasă acolo. Pe cuvântul meu dacă mai ştiu la ce să mă aştept.

  — Nici eu, doamnă Neuman, zise Janine, ridicând receptorul şi formând numărul lui Amber, care tocmai îi spusese că i-ar fi prins bine nişte ore suplimentare.

  — Probabil că a cărat-o pe biata femeie aruncată aşa peste umăr, adăugă doamna Neuman, punându-şi la loc pe umăr geanta cu lucrurile pentru sala de gimnastică, care îi alunecă din nou.

  — Probabil că asta o să mi se întâmple şi mie dacă mă găseşte moartă singurul meu nepot.

  — Nu fără să închirieze o remorcă să te care, bombăni Janine, în timp ce uşa se închidea în spatele ei. „Vino-ncoa' cât de repede poţi, înainte să fac ceva de care să-mi pară rău mai târziu”, strigase ea la telefon când Amber fusese de acord să vină şi să o înlocuiasă în tura de azi.

  Avu această ocazie exact în momentul în care închise telefonul, căci cei de la masa accidentaţilor comandară încă un rând de bere semialcoolizată, din care credeau că puteau bea toată după amiaza fără să se îmbete sau să se îngraşe, deşi în fiecare după amiază plecau beţi de la club, cu burţile pline de alcool revărsându-li-se peste pantaloni. Cel mai rău dintre toţi era Randy Danillac, care era cu un an mai mare decât Janine şi tot nu şi-o amintea din liceu, deşi ea suspinase după el doi ani întregi. Janine bănuia că niciunul dintre trântorii ăştia nu suferise vreun accident, dar cel puţin unii dintre ei aveau bunul simţ să se prefacă. Danillac prefera să facă exerciţii doar de vreo două-trei ori pe săptămână, în loc de programul obligatoriu de cinci şedinţe, aşa că-şi încasa banii din asigurarea plătită de un antreprenor din Empire Falls, în timp ce lucra la negru pentru un altul, din Fairhaven. Conform declaraţiilor depuse sub jurământ, se presupunea că nu putea nici măcar să stea drept, însă asta nu-l împiedica să joace racketball de fiecare dată când găsea câte un adversar pe care să nu-l deranjeze să fie înjurat după fiecare punct jucat.

  — Vai, mulţam fain, păpuşă, zise el în timp ce Janine le servea încă un rând de bere semialcoolizată.

  O privi lung, lucru care, în condiţii normale, n-ar fi deranjat-o, după care îi oferi unul dintre surâsurile lui şmechere.

  — Viaţa de femeie măritată se pare că-ţi prieşte. Nimic nu se compară cu tăvăleala regulată, nu-i aşa?

  Când auzi asta, Janine prinse din zbor apelul la ironie pe care fostul ei soţ încerca să o facă să-l aprecieze în timp ce ea încerca să-l facă să aprecieze sexul. Ironia fusese una dintre marile lor nepotriviri de la bun început. Janine pur şi simplu nu era genul de femeie şi recunoştea asta pe faţă care se bucura să i se explice tot timpul ce se ascundea în spatele conceptului de ironie. Insă, în cazul acesta, ironia din spatele evoluţiei acestui bărbat, de la idolul ei din liceu, pe care îl venerase de la şaisprezece la şaptesprezece ani, la unul dintre cei mai împuţiţi escroci din oraş ei bine, nu-i putea scăpa nici măcar ei. Pe de altă parte, nu era nimic ironic în asta. Faptul că, în sfârşit, o observase şi voia să i-o tragă i se părea ironic.

  — Ştii ceva, Randy? N-ai decât să mă pupi în cur, bine?

  Şi ieşi vijelioasă pe uşă, înainte ca porcul ăla să se gândească să-i accepte propunerea.

  TRISTUL adevăr, pe care janine se vedea nevoită să-l recunoască în timp ce se îndrepta cu maşina către Empire Grill, era că divorţase de un bărbat cu care putea să vorbească şi se măritase cu unul cu care nu putea s-o facă. Nevoia ei de a vorbi cu cineva, chiar în această clipă, putea fi considerată încă o ironie. Şi tot ironic mai era şi faptul că îşi dădea seama cât de mult îi lipsea calmul lui Miles. De la despărţirea lor, i se tot făcea dor de felul lui de-a fi, molcom şi tihnit, iar de când se măritase cu Walt, începuse să-şi aducă aminte de convieţuirea ei cu Miles cu o căldură nostalgică, aşa că de fiecare dată trebuia să-şi atragă atenţia că începuse s-o ia razna. Da, bineînţeles, Miles ştiuse s-o asculte de fiecare dată, iar o persoană care să ştie să asculte era exact ceea ce-i trebuia în acest moment, însă ceea ce nu ţi se spunea niciodată era că cei care ştiau să asculte te puteau scoate din minţi al dracului de repede. Miles trebuia să cumpănească bine tot ce-i spuneai, de parcă ar fi vrut să se asigure că înţelegea că fiecare nuanţă, rară de care n-ar fi putut să-i spună nimic. Dacă nu era asta, însemna c-o lăsase să-şi răcească gura de pomană, altă chestie care o scotea din minţi. Încercase să-i explice asta mamei sale o dată, însă făcuse o mare greşeală. Pentru o persoană care lucra servind clienţi, Bea nu prea ştia să asculte şi era tot atât de grăbită să ajungă la o concluzie pe cât era Miles de cumpătat.

  — Ceea ce nu înţelegi îi spusese mama ei este că tocmai tu te scoţi singură din minţi. Nu te mulţumeşti niciodată, cu nimic, nici măcar pentru un minut. Miles nu zice nimic pentru că pur şi simplu nu e nimic de spus.

  Iar acesta era şi motivul pentru care se îndrepta către Empire Grill şi nu către Callahan's. Mai bine să vorbească cu un bărbat fără răspunsuri decât cu o femeie care avea toate răspunsurile greşite din lume. Pe deasupra, Miles nu prea era genul care să-i vină cu „Ţi-am zis eu”, adică tocmai cuvintele preferate ale mamei sale. „Ce Dumnezeu, Janine” parcă o auzea deja pe maică-sa pufnind după ce îi explica ce mai descoperise în această dimineaţă despre Silver Fox, care îşi mângâia tacticos bărbia tot timpul, de parcă şi-ar fi pus la punct următoarea afacere, da, Silver Fox, a cărui unică preocupare părea să fie planificarea minuţioasă, tocmai el se dovedise că nu avea destui verzişori să investească într-o vacanţă de o săptămână în Arizona, unde erau toţi maseurii ăia sudamericani care te dădeau cu uleiuri din cap până în picioare. „Ce te-o fi făcut pe tine să crezi că Walt Comeau avea vreo para chioară?” ar întreba-o mama sa, de mare deşteaptă ce se credea, bineînţeles.

  Cel puţin Miles putea să se arate plin de înţelegere, să pară surprins de vestea că Walt nici măcar nu avea clădirea în care se afla clubul său de sport, ci o închiriase de la afurisita aia de cucoană Whiting care deţinea Empire Grill şi jumătate din tot oraşul. Pe deasupra, soţul ei mai închiriase şi aproape toate aparatele din sala de forţă. La dracu', nu era nici măcar un aspect al afacerii ăleia care să fie făcut doar pe banii lui. Mai existau şi două ipoteci pe casa aia de căcat pe care o închiriase când se mutase în casa ei. Şi dacă chiar deţinea parcela aia de pe Small Pond Road, unde se lăuda de atâta timp că va construi o casă, la vremea potrivită, atunci cum de Harold DuFresne, de la Empire Fidelity, nu ştia nimic despre asta şi ar fi trebuit să ştie, din moment ce tot ce „deţinea” Silver Fox îi aparţinea, de fapt, lui Harold, în calitate de garanţie pentru toate chestiile împrumutate la clubul de sport. Walt împrumutase bani chiar şi pentru inelul de logodnă şi pentru weekend-ul ăla cam de căcat pe coastă, în timpul căruia ar fi trebuit să-i dea prin cap, dacă ar fi avut ceva în cap, de ce lui Walt îi plăcea atât de mult sexul. Era gratis.

  Cum Dumnezeu, se întreba ea, reuşise să se bage într-o situaţie în care persoana care ar fi trebuit s-o suporte descărcându-şi sufletul era tocmai bărbatul de care de-abia aşteptase să scape pentru a intra în încurcătură? Acestea erau toate ironiile sale, nu încăpea nici o îndoială, iar Janine le ura din tot sufletul pe fiecare dintre ele, chiar înainte să iasă de pe Empire Avenue şi să vadă dubita lui Silver Fox parcată în faţa restaurantului. Ceea ce însemna că nu putea să-şi vadă liniştită de discuţia ei cu Miles, în nici un caz avându-l de faţă pe proaspătul ei soţ aşezat la bar acolo. Viaţa chiar e plină de secrete, exact aşa cum spusese îngrozitoarea doamnă Neuman, iar la o adică, la bine sau la rău cuvinte idioate pe care le spusese nu o dată, ci de două ori nu se măritase doar cu Silver Fox, ci şi cu secretele pe care va trebui să le ţină. El ştiuse de la bun început, desigur, că atunci când Janine va afla, nu va avea de ales şi va trebui să înghită totul dintr-un hap. Mai rău chiar, ea îşi dădea seama că ar fi fost cazul să înceapă deja. Să parcheze pur şi simplu lângă dubita soţului ei, să intre în restaurant şi să se prefacă imediat că n-avea nici o problemă cu „tăvăleala regulată”. Să stea lângă Walt şi să se uite la el în timp ce boul risipea banii lor la jocul de cărţi cu Horace, apoi să-i strecoare mâna în buzunarul de la pantaloni şi să se asigure că mai era acolo singurul lucru pe care nesimţitul dracului putea să i-l ofere.

  Poate că mâine va fi în stare. De fapt, va trebui să fie în stare. Dar nu în acest moment, se hotărî ea. Nu, nu pentru că ştia unde se aflau cuţitele, iar dacă s-ar duce acolo în această clipă, ar da fuga în jurul tejghelei, ar smulge unul şi şi-ar tăia nasul numai ca să-şi strice faţa. Janine conduse mai departe, fără să oprească la restaurant.

  Cum singura maşină de poliţie camuflată din tot oraşul nu se afla la locul obişnuit de pe aleea de lângă magazinul Firestone, acum închis, Janine întoarse în mijlocul drumului şi intră pe celălalt sens, îndreptându-se înapoi pe Empire Avenue, în direcţia din care venise. Nu făcuse nici jumătate de kilometru când observă silueta slăbănoagă a fiicei sale mergând singură pe stradă, aplecându-se în faţă, ca de obicei, sub greutatea ghiozdanului. Când Janine claxona şi apoi trase maşina lângă trotuar, fiica ei se uită bănuitoare la Jeep, de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă pe Silver Fox ghemuit pe undeva pe bancheta din spate. Se apropie şovăitoare de maşină.

  — Încotro? spuse Janine, coborând geamul şi uitându-se la fiica ei care se aplecase înainte pentru a arunca un ochi în maşină.

  — La bunica.

  — Urcă atunci.

  Janine se întinse să-i deschidă uşa, fără a băga de seamă expresia fiicei sale, care parcă spunea că tocmai i se ceruse să împingă vehiculul în sus pe stradă. Deschizând uşa din spate, Tick se întoarse şi intră cu spatele în maşină, rezemând fundul rucsacului de banchetă şi apoi eliberându-se de sub povara lui, o manevră atât de elegantă şi de exersată încât, observând-o atent, ochii lui Janine se umplură de lacrimi. La vârsta lui Tick, ea nu numai că era supraponderală, dar şi bleaga şi neîndemânatică, reuşind întotdeauna să calce sau să dea peste orice lucru aflat în imediata ei apropiere. Tick avea acel gen de graţie cu care te naşti, pentru care nu trebuie să te înfometezi sau să-ţi dai duhul pe un stepper dintr-o sală de gimnastică, pe care probabil nici nu l-ai fi recunoscut decât dacă îţi lipsea cu desăvârşire.

  — Dar ce-i aşa grozav la bunica? întrebă Janine.

  Da, în fine, puştoaica se pricepea de minune să se uite la mama ei într-un fel care instiga de îndată la violenţă. La bunica părea să transmită acum expresia de pe chipul fiicei sale, e la bunica.

  — E linişte acolo, bine? Pot să-mi fac temele în pace spuse Tick în momentul în care îşi dădu seama că Janine n-avea de gând să mişte maşina de lângă trotuar până nu primea un răspuns direct. Nimeni nu mă deranjează, adăugă ea.

  Nimeni însemnând Walt, la asta se referea. Probabil nici nimeni ca Janine. Şi nici nu i se şterseră bine din minte aceste gânduri, că avu brusc în faţa ochilor o imagine mentală înfiorătoare, în care fiica ei mergea noaptea pe marginea străzii, gârbovită ca de obicei, dar nu din cauza ghiozdanului. De data aceasta greutatea din spatele ei^ era chiar Janine, iar fiica ei se îndrepta spre groapa de gunoi. În fiecare zi din săptămâna aceasta îşi pusese în gând să vorbească cu Tick despre băiatul acela John Voss, care era prezent în toate buletinele de ştiri, transformându-se în subiectul preferat al tuturor locuitorilor din Empire Falls, dar cumva reuşise să piardă ocazia de fiecare dată. Ştia că Tick lucrase cu băiatul la restaurant şi că erau colegi la cursul de artă, la care fuseseră aleşi amândoi pentru un fel de expoziţie. La care avea de gând să meargă ca să vadă imaginea aia cu şarpele despre care a tot auzit, dar despre care fiica sa nu i-a suflat niciodată măcar un cuvânt Era adevărat, Janine fusese foarte ocupată cu nunta, dar asta nu era o scuză onorabilă. Pe de altă parte, nici nu prea avea rost să şi-o imagineze pe Tick ducându-i în spate hoitul ca să-l arunce la groapa de gunoi. Cu toate acestea, simţea că sosise momentul să mai repare toată porcăria asta de relaţie dintre mamă şi fiică.

  Dar în timp ce Janine se pregătea să formuleze o întrebare care s-o poată ajuta să agate de undeva subiectul cu băiatul acela, se trezi spunând ceva mult mai simplu.

  — Deci cum se face că mie nu-mi spui niciodată vreuna dintre chestiile alea amuzante pe care le vezi pe tot soiul de panouri şi pe care i le povesteşti imediat lui taică-tău?

  Din câte se părea, răspunsul era la fel de simplu.

  — Ţie nu ţi se par niciodată amuzante.

  — Ia pune-mă la încercare.

  — Nuuuuu, spuse fiica ei, transformând această negaţie într-un cuvânt multisilabic şi psalmodie.

  Numai atâta îi trebui lui Janine ca să se enerveze din nou.

  — Adică eu nu sunt destul de deşteaptă ca să înţeleg ce dracu' e aşa de amuzant în ele, asta vrei să zici?

  Mucoasa asta scârboasă chiar se gândi serios la întrebarea ei înainte să-i răspundă.

  — De fapt, le înţelegi. Numai că niciodată nu ţi se par amuzante.

  — Păi poate că nu sunt.

  — Şi atunci de ce vrei să-ţi spun una?

  — Poate că nu vreau. Poate că vreau doar ca noi două să fim prietene, da? Poate că mi-ar plăcea să te duc la Boston la vreo expoziţie de artă la un moment dat, dacă m-ai ruga pe mine în locul lui taică-tău. Poate că m-ar face şi pe mine să mă simt mai bine dacă aş şti că fiică-mea mă place.

  — Walt nu te face să te simţi bine?

  Janine trase imediat pe dreapta, la câteva sute de metri de cârciuma mamei sale.

  — Mişcă.

  — Poftim?

  Ei bine, cel puţin reuşise să atragă atenţia fetei. Tick se uita acum nedumerită la Janine, speriată, dându-şi seama că mersese prea departe de data aceasta.

  — Mişcă repetă Janine, nevrând să-şi ducă la capăt impulsul, dar simţind că trebuia s-o facă. Dacă vrei să te porţi cu mine de parcă aş fi nu ştiu ce căcat, n-ai decât să mergi frumuşel pe jos.

  Ceea ce spera era ca fiica sa să nu facă aşa cum i se spusese, iar asta nu era mare brânză, din moment ce aproape niciodată nu se supunea. Dar bineînţeles că tocmai de data asta Tick se conformă. Deschise uşa şi se dădu jos, lăsând-o mască pe Janine, prinsă ca de obicei în propria capcană. În loc să se uite, preferă să-şi întoarcă privirea în altă parte, de parcă nu i-ar fi păsat deloc, iar când auzi uşa trântindu-se, aruncă o privire scurtă peste umăr, pentru a se asigura că nu venea nici o maşină din spate, pe Empire Avenue, şi porni motorul, apăsând imediat pe pedala de acceleraţie, auzind-o în acelaşi timp pe fiica sa urlând:

  — Opreşte!

  Primul gând care îi trecu prin cap fu că îi mersese cu cacealmaua aia, că Tick voia să-şi ceară iertare, dar ţipătul acela era mult mai disperat, iar când se uită în spate, peste umărul drept, înţelese imediat ceea ce se întâmplase. Atunci când trântise portiera din faţă, Tick o deschisese pe cea din spate pentru a-şi scoate rucsacul, îşi petrecuse una dintre bretele pe sub cot, moment în care Janine demarase atunci, rucsacul rămăsese cumva prins între banchetă şi podea, aruncând-o cât colo pe Tick. Prin portiera întredeschisă, Janine nu putea zări decât ceafa fiicei sale, dar când, în fuga ei, ajunse pe partea cealaltă a Jeep-ului, îşi dădu seama că Tick nu era rănită. De fapt, datorită înălţimii automobilului, fundul fiicei sale se afla la doi sau trei centimetri deasupra trotuarului. Lui Janine i se păru că arăta ca un personaj de desene animate căruia nu i se deschisese paraşuta. Cu toate acestea, expresia de pe chipul fiicei sale nu avea nimic comic în ea. Faţa i se descompusese, apoi se refăcuse într-un soi de mască de durere, de frică şi de furie clocotitoare.

  — Pleacă de lângă mine! urlă ea atunci când Janine se aplecă s-o ajute să-şi dea jos rucsacul. Nu pune mâna pe mine!

  — Termină imediat, Tick! izbucni Janine, înspăimântată la rândul ei. N-ai păţit nimic. Încerc doar să te ajut.

  Apoi, dintr-odată, fiica sa se eliberă de sub greutatea rucsacului, se ridică în picioare şi porni înainte, frecându-şi umărul şi plângând în hohote în timp ce mergea pe trotuar.

  — Tick strigă Janine, încercând să pară severă, dar cu o voce care-i trăda îngrijorarea. Întoarce-te. Te rog, puişor.

  Nimic. Tick nu se oprea din mers. Pe strada nu erau mai mult de cinci-şase persoane, dar Janine era sigură că toţi asistaseră la ceea ce se întâmplase şi acum urmăreau restul scenei.

  RTick!

  În acel moment, fata se răsuci pe loc şi urlă la ea.

  — La-să-mă în pa-ce! strigă către mama ei, destul de tare ca să se audă dintr-un capăt într-altul al bulevardului.

  Jeepul era încă pornit, rucsacul fiicei sale rămăsese acolo prins între scaune, iar când Janine încercă să trântească portiera, văzu că nu se mai închidea, iar după ce împinse rucsacul şi uşa tot nu se închidea, Janine se puse pe plâns, de frustrare şi disperare, lovind cu piciorul, din toate puterile, uşa Jeep-ului Grand Cherokee, cu singura plăcere de a vedea cum îndoitura se adâncea din ce în ce mai mult.

  Cât timp plânse Janine Roby nu, Janine Comeau – lovind întruna portiera Jeep-ului? Până când se auzi declicul încuietorii. Nu se închisese complet, evident, pentru că n-avea cum, nu cu rucsacul fiicei sale înţepenit atât de tare, dar destul de mult ca să nu se deschidă imediat.

  Janine mai tremura încă atunci când se urcă din nou la volan. Ce trebuia să facă era s-o prindă din urmă pe fiica ei şi să îndrepte lucrurile, cu forţa dacă era nevoie, să repare totul, cumva, deşi încă nu ştia cum, dar până când porni cu maşina pe Empire Avenue, fiica ei dispăruse şi era deja prea târziu, îşi dădu ea seama, într-un ultim suspin, era al dracului de târziu.

  CAPITOLUL 29

  — CE CREZI DESPRE toate astea? îl întrebă David când trecură pe lângă fosta fabrică de cămăşi.

  Se întorceau de la localul lui Bea în camioneta lui, iar David încetini când se apropiau de intersecţia cu Empire Avenue. Pentru prima dată de la închiderea fabricii, cel puţin din câte îşi mai aducea aminte Miles, poarta uriaşă de fier era deschisă. Înăuntru se vedea o limuzină albă cu număr de Massachusetts, iar în spatele ei Miles zări o lucire de metal roşu. Pe treptele clădirii vechi de cărămidă se afla un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre, care o ascultau pe o femeie pe care Miles o recunoscu imediat: doamna Whiting.

  — Doar nu crezi că zvonurile or fi adevărate? spuse Miles.

  De săptămâni întregi, atmosfera de la Empire Grill se încingea cu discuţii despre cineva care ar vrea să cumpere fabrica de textile. Ca de obicei, Miles nu crezuse o iotă, considerând că nu erau decât dorinţe deşarte. Acum, prezenţa doamnei Whiting, în compania acestor domni în costum, le-ar ajunge locuitorilor din Empire Falls pentru a-şi alimenta optimismul acela prostesc de-a lungul iernii interminabile din Mâine.

  — Ar fi drăguţ dacă s-ar întâmpla ceva, recunoscu David, intrând pe Empire Avenue. Unde mai pui că aşa s-ar explica de ce ne-a lăsat în pace, fiind prinsă cu chestii mult mai importante.

  Nu dispăruse încă dintre ei acel măr al discordiei susţinut de faptul că Miles nu o anunţase oficial pe doamna Whiting cu privire la ceea ce aveau de gând să facă. Miles recunoscuse de la bun început că fratele său ar fi putut avea dreptate, dar din acea dimineaţă din luna trecută, când îl recunoscuse pe Charlie Mayne în poza din ziar, devenise şi mai puţin dispus să dea ochii cu doamna Whiting, de parcă el ar fi fost cel care o înşelase cu toţi acei ani în urmă, pe Martha's Vineyard. Şi chiar dacă era o idee prostească, nu putea scăpa de impresia că doamna Whiting Şi-ar da seama, doar uitându-se la el, că aflase, în sfârşit, adevărul. Dintotdeauna, lui Miles i se păruse că femeia aceea căuta pe chipul lui, de fiecare dată când se întâlneau, seninele unui înţelegeri speciale; apoi, cum nu găsea niciunul, permitea ca lucrurile să se desfăşoare ca de obicei. Din punct de vedere raţional, ştia că fratele său avea dreptate, că era mai bine să dea totul pe faţă, dar intuiţia lui îl sfătuia să adopte o direcţie mai ascunsă.

  Nu că ar mai fi fost un mare secret. El şi David îşi petreceau, de ceva vreme, fiecare clipă liberă la Callahan's, iar Miles lucra până seara târziu, făcând tot ce-i stătea în puteri, pentru că nu voia să mai adune şi alte datorii decât cele strict necesare mai ales din moment ce Bea era în criză financiară din cauza lucrărilor de renovare, care la fiecare oră păreau să scape de sub control. Astăzi, Miles îl lăsase pe Buster să-i ţină locul la schimburile de mic dejun şi de prânz, în timp ce el se străduia să repare vechiul aragaz de la Callahan' s, care nu mai fusese folosit de douăzeci de ani. David, care trebuia să prepare şi să servească mâncare mexicană la restaurant, chiar în seara aceasta, îşi petrecuse aproape toată după amiaza încheind socotelile cu distribuitorii şi făcând orice putea face un bărbat cu o singură mână utilizabilă. Nici nu încerca să-şi ascundă implicarea în redeschiderea bucătăriei de la Callahan's, deşi povestea pe care o băgau pe gâtul curioşilor era că nu făceau altceva decât să-i dea o mână de ajutor unei vechi prietene.

  Un lucru era sigur. Doamna Whiting, care ştia întotdeauna totul, nu se putea să nu ştie despre asta. Deşi se putea ca David să aibă dreptate, iar ea să fie prea ocupată cu noile clădiri de birouri pentru a se consuma cu chestii minore.

  Dar Miles nu reuşea să creadă varianta asta.

  PARCARĂ ÎN SPATELE containerului de gunoi şi intrară în rotiserie pe uşa din spate, ca de obicei. În fiecare zi de săptămâna aceasta, Miles se tot aşteptase să-l vadă pe John Voss dând târcoale prin parcare, cu privirea aţintită asupra pantofilor şi părând în acelaşi timp grijuliu şi îngrijorat, înfometat şi pierdut. Când începu să circule vestea despre bunica lui John Voss, iar băiatul dispăru, Horace Weymouth, simţindu-se vinovat pentru că păstrase secretul şi gândindu-se că nu mai putea face rău nimănui, îi spuse, în cele din urmă, lui Miles ceea ce văzuse din maşină pe când trecea pe lângă casa dărăpănată, în urmă cu o lună. Câinile care urla fusese legat de ţăruş, iar băiatul însuşi scosese nişte sunete îngrozitoare, guturale, în timp ce-l lovea cu un băţ. Animalul, încercând din răsputeri să scape, alerga în cercuri de panică din ce în ce mai strâmte, cu lanţul înfăşurându-se şi mai mult în jurul ţăruşului până când se redusese la un ghem, iar profilul capului câinelui era lipit de pământ. Chiar şi atunci bietul animal încerca să scape, reuşind doar să strângă şi mai tare laţul în jurul gâtului, ştrangulându-se. Doar atunci când câinele înţelesese imposibilitatea fugii se opri şi băiatul, aruncând băţul şi începând să calmeze creatura înfricoşată, ţinându-se însă la distanţă de fălcile sale neliniştite, până când animalul se potoli şi se puse pe scâncit. Atunci băiatul se aşezase în patru labe, târându-se din ce în ce mai aproape, gângurind spre câine, lovindu-i uşor coastele rănite, până când câinele îşi iertă, într-un final, atacatorul şi începu să-i lingă faţa. Horace îşi dădu seama că băiatul plângea şi-i cerea iertare câinelui, încă atent, totuşi, pentru că animalul era încă tulburat şi contrariat, iar în orice moment ar fi încetat să-l lingă şi ar fi sărit să-l muşte. Apoi se pusese din nou pe scâncit, în timp ce băiatul continua să îngâne: „Ştiu, ştiu”, de parcă l-ar fi înţeles perfect.

  Horace zise că i se păruse cea mai îngrozitoare şi sfâşietoare scenă pe care o văzuse vreodată. Primul lui impuls fusese să denunţe cele văzute, iar dacă ar fi ştiut atunci ceea ce ştia acum, ar fi făcut-o fără ezitare. Dar pe băiat îl mai zărise prin oraş şi ştia câte ceva despre familia lui şi despre reputaţia lui în liceu, iar Horace ştia din proprie experienţă cum era să fii considerat un anormal. Dacă ar fi denunţat scena la care asistase, băiatul ar fi fost luat probabil din casa bunicii sale şi dus la şcoala de corecţie din Sunderland, un loc cu adevărat macabru.

  Horace îi mai spuse lui Miles ceva ce nu apăruse la buletinele de ştiri: că în aceeaşi parte a gropii de gunoi unde fuseseră descoperite rămăşiţele lui Charlotte Owen, se mai găsiseră şi hoiturile unor câini, fiecare prezentând semne de tortură şi indicând că muriseră din pricina bătăilor.

  Miles nu-i spusese nimic din toate acestea fiicei sale, bineînţeles, pentru că ştia foarte bine cât de tulburată era deja din cauza dispariţiei băiatului, dar îi povesti despre sacul de rufe şi o făcu să înţeleagă, pentru binele ei, ceea ce credea el că John Voss era un băiat maltratat îngrozitor, că ceva dinăuntrul lui se sfărâmase şi că simpla bunătate a oamenilor nu mai ajungea pentru a remedia situaţia. Tick dăduse din cap fără a părea foarte convinsă, iar în final Miles nu reuşi să-şi dea seama cât din ceea ce-i spusese chiar se prinsese de ea. Întreaga discuţie îl făcuse să-şi aducă aminte de o alta, care avusese loc pe la începutul anului, înpreajma despărţirii lui de Janine, care avea să conducă la divorţ. În ambele cazuri, nevoia cea mai mare a fiicei sale păruse a fi ca Miles să tacă din gură.

  Horace şi Walt jucau cărţi atunci când intrară Miles şi David în restaurant. Walt se dezbrăcase deja în tricoul său mulat cu dungi albe. Oare câte asemenea tricouri avea, până la urmă, Silver Fox?

  — Bună, Walt oftă el. Bună, Horace. Buster.

  — Nu mai vreau schimburi duble, zise Buster. Deşi ochiul i se curăţase aproape de tot, părea ca un om care îşi risipise ultimele urme de putere şi energie.

  — Vrei să te duci acasă?

  — Şi să nu mă mai întorc niciodată, adăugă Buster, trăgându-şi şorţul peste cap.

  — Lasă-mă numai să-mi fac un duş, zise Miles. Apoi poţi s-o întinzi de aici.

  — Ai văzut limuzina aia albă, Barosane? Aia cu număr de Massachusetts?

  Miles dădu din cap.

  — Am mers cu maşina pe Empire Avenue până la fabrica de cămăşi. Să nu te aud că la fabrica aia nu se întâmplă nimic. Poţi să simţi mirosul banilor plutind în aer.

  Pe fereastra din faţă, Miles văzu Hyundai-ul lui Charlene, cu semnalele clipind în timp ce aştepta să întoarcă în parcare. În seara aceasta o să fie şase, Miles pe post de amfitrion şi de supraveghetor, David la bucătărie cu un ajutor pentru salate şi deserturi, Charlene şi încă o fată lucrând în sală, plus noul ajutor de ospătar pe care îl angajase în locul lui John Voss. Pentru Empire Grill, aceasta reprezenta o echipă completă. La localul lui Bea, pentru că erau de aproape trei ori mai multe mese, vor trebui să-şi dubleze sau să-şi tripleze numărul de angajaţi. David va trebui să instruiască cel puţin încă o persoană care să pregătească tăiţei, iar Charlene fusese deja promovată. La modul ironic, Charlene fusese cea care vrusese să treacă la servit băuturi, ceea ce i-ar dubla bacşişurile. Cu toate acestea, înţelegea că, la patruzeci şi cinci de ani, după douăzeci şi ceva de ani şi cine ştie câţi kilometri dintr-o parte într-alta a sălii de la Empire Grill, îşi dorea şi poate chiar avea nevoie de o schimbare.

  Acesta nu fusese singurul lucru nou pe care îl aflase despre femeia pe care o iubise încă din perioada liceului. Mai aflase şi că Charlene avea o relaţie cu fratele lui, care probabil dura de multă vreme, deşi se înţeleseseră să ţină totul secret pentru a nu-l răni pe el. Se prea poate ca David să fi pledat pentru sinceritate, iar Charlene să i se fi opus, să fi spus că nu, nu încă. Această concluzie i se formase treptat, începând din acea seară din septembrie, când ieşiseră toţi trei la Lamplighter, acea seară când el intrase şi o găsise pe Charlene stând singură în separeul în formă de semilună. Alături de halba ei de bere se afla paharul de apă tonică al lui David, două băuturi care conturau un tablou intim, chiar şi în absenţa unuia dintre băutori. Mai târziu, când ea se dusese afară după fratele lui, Miles îi urmărise pe fereastră, iar felul în care stăteau împreună în parcare îi rămăsese întipărit în minte, chiar fără ca el să-şi dea seama. Îi aruncă o privire lui David peste tejgheaua barului, în timp ce fratele său o urmărea şi el pe Charlene învârtindu-se prin restaurant, zâmbind până ce îşi dădu seama că Miles se uita la el. Poftim? îl întrebase Miles printr-o ridicare din sprânceană. Poftim, răspunsese fratele său cu o încuviinţare din cap.

  Poate că ar mai fi avut multe să-şi spună pe această temă, dar chiar atunci sună telefonul.

  — Miles Roby? spuse o voce pe care Miles nu o recunoscu.

  — Da.

  — Ştiţi că soţia dumneavoastră se află pe Empire Avenue, strigând obscenităţi şi lovind în aripa Jeep-ului dumneavoastră?

  — Poftim, zise Miles, întinzându-i telefonul lui Silver Fox. Te caută pe tine.

  CÂND IEŞI de LA duş, telefonul suna din nou, de această dată pe linia personală. Janine, îşi zise. Nu vrusese să divorţeze de soţia lui, iar pe măsură ce se apropia pronunţarea hotărârii, îi trecu prin cap că s-ar putea să-i fie dor, mai încolo, s-o audă bombănind, lăudându-se, plângând până la epuizare. De când o cunoştea, Janine strânsese în ea o grămadă de frustrări şi adevărul era că de abia aştepta ca Walt Comeau să-şi asume răspunderea de a-i face faţă. N-avea nici cea mai vagă idee ce anume o făcuse pe Janine să se oprească în mijlocul bulevardului şi să-şi persecute maşina, dar era sigur că proaspătul ei soţ merita să afle primul. Din păcate, Walt nu făcuse altceva decât să pălească şi să pună receptorul la loc în furcă.

  Dar de data aceasta se înşela, deşi aproape că ar fi preferat ca la celălalt capăt al firului să se fi aflat Janine.

  — Ai terminat cumva zugrăvirea bisericii? întrebă tatăl său de îndată ce Miles acceptă convorbirea cu taxă inversă.

  Oare Max îşi pierduse complet minţile sau pur şi simplu uitase că îşi începuse ultima convorbire cu aceeaşi întrebare?

  — Nu, tată, n-am terminat.

  — Bine. Nu-ţi doreşti oricum să lucrezi pentru ăia.

  Ştia că nu era cazul să se arate curios, dar nu se putu abţine.

  — Cine sunt ăia, tată? Despre ce vorbeşti?

  — Despre tâmpiţii ăia de la Vatican, care au venit porniţi la Captain Tony's şi l-au săltat de coate pe Tom, direct de pe scaunul lui de la bar.

  — Tâmpiţii de la Vatican?

  — Exact, zise Max, aparent uşurat că aveau parte de o legătură bună. Asta a fost ieri. Nu l-am mai văzut de atunci. Fătălăul ăla şi-a găsit camioneta?

  Miles îi spuse că o găsise, refuzând de data aceasta momeala aflată la vedere. Pe la începutul săptămânii, Max dăduse o fugă până pe coastă ca să recupereze acel Crown Victoria abandonat acolo.

  — Exact unde ţi-am spus că era, pun pariu.

  — Stai să ne înţelegem, tată. Vrei să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai spus unde ai lăsat o maşină furată?

  — Eu n-am furat nimic.

  — Nu? Ce zici atunci de bancnota aia de douăzeci de dolari pe care ai luat-o din buzunarul meu de la cămaşă?

  Max se făcu că plouă.

  — Deci unde crezi că l-au dus?

  — Într-un loc sigur, unde poate fi îngrijit corespunzător.

  — Dar era deja într-un loc sigur. Iar noi aveam grijă de el. Credeam că asta era o ţară liberă. Sau voi, catolicii, nu credeţi în libertate?

  — Voiai ceva de la mine, tată?

  — Păi ai putea să-mi trimiţi nişte bani dacă ai chef. Nu ţi-ar veni să crezi dacă ai vedea cât costă berea aici. Şi nici măcar nu e sezon de vârf.

  În traducere liberă: părintele Tom nu mai e acolo, deci a rămas fără bonul lui de masă. Însă, imediat după asta, urmă o altă reflecţie de-a lui Miles:

  — Cum de-au ştiut unde să-l găsească?

  — Cine?

  — Tâmpiţii tăi de la Vatican.

  — Probabil că fătălăul le-a spus.

  — Nu cred. Vrei să-ţi zic ce cred eu? Cred că atunci când s-au terminat banii, tu ai sunat la episcopie.

  — Zici şi tu aşa pentru că nu vrei să-mi trimiţi deloc bani, zise Max.

  — Cum se face că numai mie îmi ceri bani? Cum se face că lui David nu îi ceri niciodată?

  — Mă descurc mai bine cu tine. Unii oameni sunt mai sensibili, alţii au pielea mai tăbăcită. Tu eşti ca maică-ta. David seamănă mai mult cu mine.

  — Pentru un bărbat care n-a putut să stea pe acasă, văd că te bazezi cam mult pe logica geneticii.

  — Nu m-am îndoit niciodată că fratele tău era copilul meu, dacă la asta te referi. Aşa cum nici de tine nu m-am îndoit.

  La asta se referea el, din câte îşi dădea seama.

  — Să ştii că un bărbat vede dacă e copilul lui sau nu. Tick e a ta?

  — Da.

  — Şi de unde ştii? Din vreun test de ADN?

  Miles auzi paşi pe treptele care urcau spre apartamentul său. Ai lui Charlene, dacă nu se înşela, deşi nu îi venea chiar aşa de greu să îşi imagineze că erau ai mamei sale, de parcă această conversaţie ar fi invocat-o să le rezolve disputa.

  — De cât ai nevoie, tată?

  — Mă descurc pentru moment, zise el, de parcă această convorbire l-ar fi obosit. O să-ţi spun mai încolo. Pe întâi ale lunii, du-te la mine şi ia-mi cecul şi trimite-mi-l încoa', bine?

  — Bine, tată.

  Miles nu închisese uşa de tot, aşa că Charlene bătu uşor după care băgă capul pe uşă. Bineînţeles, îşi zise el dacă îl eă' sea numai cu un prosop înfăşurat înjurai brâului, o să aibă vreun comentariu deştept de făcut. Dar nu şi de data aceasta

  — Ai face bine să vii jos atât îi spuse înainte să traeă ura în urma ei. Te u? aiu

  — Barosane! – striga waltdin toate puterile. Întotdeauna ii deranjase când se întâmpla ceva într-un capăt al tejghelei iar el se afla la celălalt. Nu i se păru a fi chiar o pură coincidentă faptul caMiles, David şi Charlene se îngrămădiseră în colhil ăla ca să şuşotească.

  Miles spuse pe o voce joasă şi cu mai multă stăpânire de sine decât avea în realitate:

  — Dacă nu mă întorc într-o oră, sunaţi-o pe Brenda Dacă ea nu poate, încercaţi Ia Janine.

  Fosta lui soţie probabil că ar reacţiona imediat asta dacă ter minase de distrus Jeep-ul.

  — Cineva ar trebui să se ducă şi la Bea, spuse David Mi s a părut că era destul de tulburată.

  , rH n,! ci Cinci minute după ce Miles şi fratele său Plecaseră de laCallahan s, apăruseră doi inspectori şi, în jumătate de oră în chiseseră localul. Lista lungă de încălcări ale legii cuprindea în stalaţia electrică, despre care Miles ştia, toaletele murdare şi necorespunzătoare nimic de comentat aici şi excrementele de rozătoare la vedere în bucătărie la vedere pentru că Miles mu tase de la perete şi frigiderul, şi aragazul, lucru pe care nu-l mai tăcuse nimeni de peste zece ani. Contravenţiile referitoare la să nătate şi siguranţă continuau în josul paginii, unele fiind minore şi deci mai uşor de remediat, altele mai substanţiale şi evident scumpe. La capitolul „Recomandări (nu obligaţii)”, inspectorii trecuseră un acoperiş nou, lumini corespunzătoare de-a luneul pereţilor dinăuntru şi estimaseră că tot costul reparaţiilor obligatorii„ putea ajunge cam la o sută de mii de dolaricu două” zeci de mii mai mult decât plătiseră pe local Bea şi soţul ei cu treizeci de ani în urmă.

  ~ Poţi să lipseşti jumătate de oră? o întrebă Miles pe Charlene In acest moment, David era singura persoană care nu nutea să părăsească restaurantul.

  Ea dădu din cap.

  — Dar nu mai mult de atât, o avertiză David. Puhoiul de ioi începe să se strângă destul de devreme.

  Apoi, întorcându-se către Miles:

  — Tu eşti cel care ar trebui să se ducă la Bea, nu Charlene

  — O să mă duc şi eu acolo după ce termin de vorbit cu doamna Whiting.

  — Te tot rog să vorbeşti cu ea de…

  — Şi eu tocmai mi-am dat seama că aveai dreptate, i-o tăie scurt Miles.

  — Să ştii că şi acum am dreptate, îl asigură fratele său. Lua-o-ar dracu'. Te-am mai văzut în starea asta, Miles. Ar trebui să aştepţi să te mai linişteşti puţin. Dacă aş avea două braţe bune, te-aş obliga.

  — Atunci fii mulţumit că nu ai, se trezi Miles spunând brusc, apoi închise ochii şi clătină din cap, dându-şi seama ce spusese. Îmi pare rău…

  — Până n-o să păţeşti şi tu ceva de genul ăsta, zise David ridicându-şi braţul distrus, habar n-ai ce înseamnă să-ţi pară rău.

  — David…

  Dar fratele său se îndepărtase deja.

  — Am de făcut o sută cincizeci de enchiladas, zise el. Fă cum vrei.

  Charlene îl apucă de coate.

  — Miles, nici măcar nu ştii sigur că aici e mâna ei. Ar putea fi o coincidenţă.

  Miles scutură din cap.

  — O inspecţie de salubritate picată aşa, din senin, în aceeaşi săptămână cu cea pentru autorizaţia de comercializare a alcoolului?

  Asta se întâmplase marţi, când agentul de la Comisia de Control al Comercializării Băuturilor Alcoolice se prezentase după amiaza târziu, declarând că primise reclamaţii că Bea vindea alcool la minori. O a doua încălcare, o avertizase el în timp ce stătea la bar, completând hârţoage, ar putea duce la pierderea autorizaţiei. Când Bea îl întrebase care fusese prima încălcare, el făcu un semn către separeul în care stătea Tick, făcându-şi liniştită temele. Sosise cu doar câteva minute înainte, se aşezase la masa ei preferată şi dăduse la o parte două pahare de bere pe jumătate pline pe care Bea încă nu apucase să Ie strângă.

  — Doar n-aveţi de gând să-mi spuneţi că fata de acolo are douăzeci şi unu de ani, nu-i aşa?

  — Nu, pentru că pot să vă spun că este nepoata mea şi nu consumă bere, după cum puteţi vedea şi singur.

  — Stă la o masă pe care sunt două pahare de bere. Cunoaşteţi şi dumneavoastră legea, doamnă Majeski, zise el, începând să scrie procesul verbal. Puteţi să faceţi recurs, bineînţeles. Altminteri, va trebui să vă ocupaţi de această amendă în termen de şaizeci de zile.

  — Ce e cu Curtis? întrebă Bea, referindu-se la inspectorul care venea de obicei.

  — Cred că s-a pensionat, răspunse agentul în drumul spre uşă. Când ajunse în prag, se opri:

  — Aa, doamnă Majesti? Noroc cu noul dumneavoastră restaurant!

  Miles o privea fix pe Charlene:

  — Nu. N-a fost nici o coincidenţă. Iar săptămâna viitoare, când o să vină vreun străin cu o ofertă să-i cumpere localul, ei bine, nici atunci n-o să fie nici o coincidenţă.

  — Ştiu, recunoscu Charlene. Crede-mă. Numai că… nu ştiu ce o să mă fac dacă rămân fără slujbă.

  — Nu te gândi la asta, zise Miles, strângând-o uşor de mână, sigur măcar de un lucru: Doamna Whiting n-o să închidă Empire Grill. Vrea ca localul ăsta să rămână deschis. Vrea să fim toţi aici unde suntem. Sau eu să fiu aici, cel puţin.

  Charlene scutură din cap.

  — Nu înţeleg.

  — Lasă că înţeleg eu, spuse Miles, privind-o în ochi. Mi-a luat ceva timp, dar acum înţeleg.

  — Barosane! striga Walt Comeau iarăşi. Vino-ncoa'! Azi e ziua cea mare, amice! N-are rost să mai fugi de mine!

  Walt stătea cu un cot înfipt bine pe tejghea şi cu pumnul deschis, dând din degete.

  Lui Miles i se părea că vedea totul cu claritate, chiar şi pe Walt Comeau. Atunci când se căsătorise cu Janine, fără îndoială că Walt spera să-şi sporească renumele de bărbat adevărat şi de conducător abil. Silver Fox Vulpea Argintie. Acum, la o săptămână după nuntă, începea să-şi dea seama că Janine putea foarte bine să-i ia tot avântul. În spatele întregii sale bravade Miles era sigur de asta era frica lui Walt, crescând vizibil când îl zări pe Miles apropiindu-se de el cu un scaun, pe care îl aşeză în faţa lui, de cealaltă parte a tejghelei.

  — Doamne Sfinte, exclamă Horace, de parcă tocmai i-ar fi picat nişte cărţi cum nu mai pupase în toată viaţa lui.

  — Dă tu startul, Horace porunci Miles, fără să se uite la el măcar.

  — Start, zise Horace, iar Miles trânti de îndată mâna lui Walt de tejghea, atât de tare încât trei pahare de apă săriră de pe bar şi se împrăştiară pe podea, atât de tare încât picioarele lui Silver Fox se ridicară şi se răsfirară dintr-odată, iar pentru câteva secunde, întreg corpul său era oarecum paralel cu tejgheaua, de parcă ar fi căzut victimă unei crize bruşte de levitaţie, mâna trântită fiind singura legătură cu pământul. În acel moment, Miles îi dădu drumul la mână, iar Walt căzu de pe scaun, lovindu-se de podea mai întâi cu şoldurile, apoi cu ceafa, apoi cu picioarele. După care Silver Fox rămase nemişcat, cu ochii daţi peste cap.

  Miles ieşise deja pe uşă.

  POARTA ERA ÎNCĂ DESCHISĂ, dar Miles nu intră cu maşina, ci o parcă pe partea cealaltă a străzii, după care o luă pe jos printre stâlpii de piatră. În toţi anii în care mama sa lucrase la fabrica de cămăşi, el nu trecuse nici măcar o singură dată de arcada de la intrare, lucru care acum i se părea uimitor. După moartea lui Grace, bineînţeles, nu mai avusese nici un motiv să vină, dar în timp ce intra în curte nu-şi putea alunga senzaţia că, în sfârşit, se ocupa de o obligaţie îndelung ignorată.

  Limuzina albă era încă parcată acolo, iar la capătul celălalt al zidului de cărămidă se afla Lincoln-ul doamnei Whiting, imposibil de zărit din stradă. Împietrit pe bancheta din spate se afla ceva ce lui Miles i se păru a fi, la prima vedere cel puţin, un animal din acela mecanic care dă din cap cu ritmicitate atunci când automobilul se află în mişcare, dar apoi îşi dădu repede seama că era Timmy Pisica Sălbatică. Animalul se uita la el cu curiozitate, urmărindu-i înaintarea prin curte şi zâmbind, aşa părea, de parcă despre pisici, în afara celor din rasa Cheshire, se poate spune că zâmbesc. Când auzi o portieră deschizându-se, Miles zări din nou acea licărire roşie pe care o observase mai devreme era Camaro-ul lui Jimmy Minty, care nu putea fi văzut din cauza limuzinei.

  Doamna Whiting şi bărbaţii din limuzină trecuseră de la fabrica de cămăşi la cea de textile, de alături, construită cu faţa către cascadă. Grupul se adunase în faţa intrării principale, urmărind cu privirea ceva anume pe care doamna Whiting îl indica cu ajutorul braţului întins, mai întâi ridicând privirea spre vechea clădire, apoi în depărtare, spre râu. Încotro le arăta doamna Whiting? Spre casa ei, la vreo cinci sute de metri în susul apei? îşi pusese, cumva, şi casa la vânzare?

  La capătul curţii, o alee de cărămidă dădea ocol întregii fabrici de cămăşi, şerpuind apoi înclinată, către fabrica de textile, iar tocmai în acel loc se înfipsese Jimmy Minty.

  — Te afli pe o proprietate privată, Miles.

  — Credeam că toate astea aparţineau oraşului.

  — Nu vreau să ne certăm.

  Apoi Jimmy Minty ridică din umeri.

  — S-au publicat anunţuri, în orice caz.

  Nu purta haina sport ecosez, pe care o purta de obicei când era de serviciu. Cu toate acestea, Miles se gândi că era mai bine să verifice dacă Minty se afla acolo în calitate de poliţist.

  — Cu cine stau de vorbă acum, Jimmy?

  — Poftim?

  Acum se aflau faţă în faţă.

  — Eşti de serviciu?

  — Cam aşa ceva. Mai fac şi puţină consultanţă în particular.

  — Aşa cum făcea tatăl tău.

  Jimmy dădu din cap.

  — Bătrânul Honus Whiting îl mai angaja pe tata din când în când. Într-o noapte, l-am văzut spărgându-i moaca unui tip, nu prea departe de unde ne aflăm acum, de fapt. Şmercher încăpăţânat. Era o bătaie pe care ar fi putut s-o evite.

  — Atunci cum rămâne cu mama ta? Şi bătăile pe care i le trăgea ei ar fi putut să fie evitate?

  Minty se gândi un moment înainte să răspundă.

  — Nu. Nu cred. Probabil că se auzea destul de bine de la voi din casă, nu?

  Asta păru să-i aducă aminte de ceva.

  — Ţi-am povestit vreodată despre ziua aia când a venit maică-ta acasă la noi? Tu probabil că nu erai acasă. Era o după amiază caniculară de vară, stăteam cu toate ferestrele deschise. Taică-meu îi ardea vreo câteva maică-mii, aşa cum mai făcea când îl călca pe nervi, iar apoi s-a întors dintr-odată şi a dat cu ochii de maică-ta, stând chiar acolo, în mijlocul sufrageriei noastre, de parcă ar fi stat cu chirie la noi. I-a spus lui taică-meu că trebuia să înceteze „chiar în acest moment” ceea ce însemna şi că nu trebuia să mai facă asta niciodată. „Chiar în acest moment”, da, acestea au fost cuvintele ei. Avea un ciocan în mână, pe care îl ţinea invers.

  Miles nu întâmpina nici o problemă să-şi imagineze toată scena. „Chiar în acest moment” era una dintre expresiile sale preferate. Pe Grace n-o văzuse furioasă decât o dată sau de două ori, dar şi-o putea închipui acolo, cu ciocanul în mână, aşa cum şi-l putea închipui şi pe William Minty făcând un pas în spate la vederea ei.

  — Greu de spus ce s-ar fi întâmplat dacă mama n-ar fi deschis gura, chicoti Jimmy. Stătea acolo, pe podea, cu o buză spartă, iar dintr-odată s-a uitat în sus la maică-ta, rămasă acolo, cu ciocanul în mână, şi i-a spus să se mai ducă dracului şi să-şi vadă de treaba ei. Vezi tu, maică-ta, atât de frumoasă cum era, o deranja pe maică-mea mai mult decât o deranja tata.

  Jimmy se opri o clipă, după care continuă:

  — Nu ţi-a povestit nimic despre ziua aia, nu?

  — Absolut nimic. Minty ridică din umeri.

  — Eh, ducă-se-n pizda mă-sii trecutul, nu?

  Însă cum Miles nu-i răspunse dacă era ceva posibil sau măcar recomandabil, ochii lui Jimmy se îngustară dintr-odată.

  — Fi-miu Zack se gândeşte să renunţe la fotbal, ştiai? Eu tot încerc să-l fac să se răzgândească, dar nu ştiu. Antrenorul nu-1 mai bagă pe teren, aşa că poate o avea dreptate băiatul. Şi pentru ce atâta bătaie de cap? Toate căcaturile alea scârboase care s-au scris despre el în ziar, cum că ar juca murdar. Presupun că acuma toată lumea crede că e un copil rău. Prietenul tău, directorul, încearcă să dea vina pe el pentru ce s-a întâmplat cu femeia aia pe care au descoperit-o.

  Miles n-avea nici un chef să asculte aşa ceva.

  — Am venit s-o văd pe doamna Whiting, Jimmy. N-o să dureze mult.

  Poliţistul păru aproape recunoscător pentru că schimbase subiectul.

  — Mi-a zis să-ţi spun că mâine.

  — Adică ştia că urma să vin?

  — Nu e mare lucru pe care să nu-l ştie cucoana asta, Miles. E cu mai mulţi paşi înaintea unora ca mine şi ca tine. Mi se pare că acum e cam dezamăgită de tine.

  — Sunt sigură că o să-mi explice ea mai bine, zise Miles şi se pregăti să o ia pe lângă poliţist, care îl prinse imediat de braţ.

  — Da, numai că n-o s-o facă azi.

  Când Miles îl lovi cât putea de tare, Jimmy Minty se ţinu în continuare de braţul lui, ca să-şi recapete echilibrul, dar, în cele din urmă, îi dădu drumul şi se aşeză acolo, pe bordură. Avea nasul spart, atâta lucru putea vedea şi Miles. După o clipă începu să apară sânge, apoi să curgă şuvoi, murdărindu-i cămaşa albă. De unde se afla, Miles îşi putu da seama că Timmy ţopăia înnebunită în Lincoln, sărind de la un geam la altul, de parcă ar fi pus un pariu consistent pe rezultatul ostilităţilor de afară.

  Doamna Whiting şi bărbaţii din limuzină intraseră în fabrică. Miles stătea deasupra lui Minty, neştiind ce să facă mai departe. Poliţistul era acum trântit pe spate, sprijinindu-se în mâini şi uitându-se la cerul înnorat, probabil în speranţa că sângele nu i-ar mai fi curs aşa tare dacă stătea cu capul în poziţia aceea. Trase aer pe nări de vreo patru-cinci ori, apoi strănută tare de tot, stropindu-şi cămaşa de pe el, însă totodată şi pe Miles.

  — Na-ţi-o bună, zise el. Bătrânu' Miles Roby în stare de acte de violenţă. Să vezi ce uimită o să rămână lumea.

  Miles se uită în jos la el, aducându-şi aminte sfatul tatălui său referitor la poliţişti: oricât de mult rău ţi-ar fi făcut, nu era chiar aşa de rău. Lui Miles i se păru mai mult decât derutant să se trezească urmând un sfat de-al lui Max, într-o chestiune importantă pe deasupra, dar era încă departe de a regreta ce făcuse, lucru pentru care considera că avea tot timpul, mai târziu.

  După un minut, hemoragia se mai domolise, iar Jimmy Minty se putu ridica în picioare. Miles îşi dădu seama că poliţistul era cam ameţit încă, dar şi ferm hotărât.

  — Vino aici lângă maşină, zise el. Lasă-mă să-ţi pun cătuşele.

  — Nu până nu apuc să vorbesc cu doamna Whiting.

  — Am şi eu nişte ordine de urmat.

  — Asta e.

  Minty îşi ţinti pumnul către stomacul lui Miles, făcându-l imediat să se încovoaie. Încă o lovitură pe care n-o anticipase şi uite-l acolo, într-un genunchi. Încă mai încerca să-şi vină în fire când Jimmy îl lovi în spatele urechii stângi, provocându-i o explozie în creier. Se prăbuşi pe aleea de cărămidă, iar cum nu mai urmă nici o lovitură, se răsuci şi îl văzu pe Minty îndreptându-se spre Camaro şi scotocind în torpedou, ceea ce îl făcu pe Miles să se gândească imediat că poate leşinase, cel puţin pentru câteva secunde. Înainte ca poliţistul să apuce să găsească în maşină cătuşele, Miles se ridicase din nou în picioare.

  — Ai face mai bine să dai înapoi, Miles spuse prevenitor Minty. Nasul i se umfla, prinzând o nuanţă cenuşie. Tu ai provocat toată scena asta, iar eu tocmai am pus lucrurile la punct.

  Lui Miles îi trecu prin minte că, în ciuda nasului spart, aceasta era o experienţă plină de satisfacţii pentru Jimmy Minty. Mai dădu cu uşurinţă un pumn care îl lovi în plin pe Miles, trântindu-l înapoi în genunchi, cu mâna ţinându-se de burtă şi icnind acolo, pe cărămizi.

  — Acum ridică-te şi întinde-mi încheieturile mâinilor, zise Minty, dar, în loc de asta, Miles încercă să se ridice de încă două ori şi tot de două ori se trezi aruncat la pământ.

  Atunci când doamna Whiting şi bărbaţii din limuzină se întoarseră pe trotuar, Miles avea deja un ochi aproape închis, iar celălalt de abia se mai ţinea deschis. Cei doi bărbaţi şedeau faţă în faţă, pe borduri opuse, arătând de parcă ar fi luptat de aceeaşi parte a baricadei, iar învingătorii ar fi fugit în mod inexplicabil. Cătuşele încă mai atârnau de degetele poliţistului, iar Miles înţelese pe loc că lui Jimmy îi era ruşine.

  — Luaţi-o înainte, doamnă Whiting, zise Minty, ca şi când aproape că rămăsese fără aer. O să termin eu aici după ce-mi recapăt răsuflarea.

  Oamenii de afaceri, vizibil nervoşi, trecură la ceva distanţă de cei doi localnici, ţinându-se departe de aleea de cărămidă şi păşind pe iarbă pentru a-i ocoli.

  — Mă uimeşti, băiete dragă, zise doamna Whiting. Ce era aşa de important că nu mai suporta amânare până mâine?

  Din partea cealaltă a curţii, Miles auzi portierele limuzinei deschizându-se şi închizându-se, iar după aceea, sunetul consistent al banilor se înfundă, prins în interiorul automobilului. Din moment ce bătrâna se aştepta probabil ca el să spună ceva despre Callahan's, se hotărî s-o dezamăgească.

  — Am venit numai ca să vă anunţ. Va trebui să găsiţi pe altcineva care să se ocupe de Empire Grill.

  Jimmy Minty încetă să-şi tot pipăie nasul spart şi se apucă să asculte discuţia.

  — Probabil că oi fi avut vreun fel de revelaţie, băiete dragă. Uite totuşi ce-ţi sugerez eu: de ce nu te gândeşti mai bine? Deciziile pătimaşe nu sunt mai niciodată foarte înţelepte.

  — Şi de unde ştiţi dumneavoastră ce înseamnă pătimaş? Aţi simţit vreodată aşa ceva?

  — Ei bine, e adevărat că nu mă las amăgită ca cei care au nişte firi ceva mai romantice, recunoscu ea. Dar suntem ceea ce suntem, iar ceea ce nu se poate vindeca trebuie îndurat.

  — Ceea ce nu se poate vindeca trebuie răzbunat, zise Miles. Nu la asta vă referiţi?

  Ea îi zâmbi în semn de apreciere.

  — Răzbunarea este modul în care îndurăm, băiete dragă. Acum, înainte să mai scoţi vreun cuvânt la mânie, pentru care să trebuiască să te pedepsesc, vei prefera să te opreşti şi să te gândeşti nu numai la viitorul tău, ci şi la cel al fiicei tale. S-ar putea să aibă nevoie, mai încolo, peste câţiva ani, de ajutor cu cheltuielile de la facultate, cam la fel ca tine.

  Doamna Whiting se opri o clipă pentru a-şi lăsa vorbele să-şi facă efectul.

  — Şi oricum mai sunt de luat în calcul şi fratele tău şi ceilalţi ale căror mijloace de existenţă, evident reduse, depind de slujba de la Empire Grill. Totuşi, în cele din urmă, totul depinde doar de tine, la fel ca întotdeauna.

  — Putere şi control. Nu-i aşa, Francine?

  Era prima dată când îi spunea pe numele mic. De fapt, aproape că-l şi uitase de-a lungul anilor. Ce ciudat că-i venise în minte chiar în acest moment.

  Dacă o adresare atât de intimă o deranjase pe doamna Whiting, ea se chinui să nu arate nimic.

  — Vai! zise bătrâna, pe un ton de încântare prefăcută. Tu chiar erai atent la ceea ce te învăţam eu, băiete dragă! Nu-mi puteam da seama niciodată.

  Spunând aceasta, se întoarse şi păşi sprintenă către Lincoln.

  — El a preferat-o pe mama, nu-i aşa, doamnă Whiting? strigă Miles din spate. Despre asta-i vorba aici, nu?

  Femeia se opri împietrită pe moment iar apoi se întoarse către el.

  — Şi eu nu sunt oare un model de toleranţă creştinească, băiete dragă? Oare n-am iertat-o eu pe mama ta pentru păcatul ei? Nu i-am deschis eu uşile casei a cărei pace o distrusese? Nu i-am dat eu şansa să-şi răscumpere greşelile şi să se mântuiască, lucru despre care voi, catolicii, nu încetaţi niciodată să vorbiţi?

  — Răscumpărare a păcatelor? N-a fost mai degrabă răzbunare?

  — Ei bine, aşa cum i-am spus o dată soţului meu, relaţia aceea ne-a lăsat câte ceva amândurora.

  Începu să se îndepărteze din nou, apoi se opri brusc şi se întoarse cu faţa la el.

  — După ce am spus asta, băiete dragă, n-aş vrea să te las cu o impresie greşită. Am ţinut foarte mult la mama ta, aşa cum ţin foarte mult la tine. În cele din urmă, cred că ea s-a bucurat că lucrurile n-au evoluat aşa cum îşi dorise. Îmi place să cred că a reuşit să înţeleagă marea absurditate a vieţii.

  Apoi îşi întoarse privirea către poliţist.

  — Crezi că poţi să te descurci tu să încui pe aici, Jimmy? Lacătul de la poarta aia e niţel înţepenit. Nu reuşesc să-i dau de cap.

  — Mă ocup eu, doamnă Whiting.

  Miles nu-şi putu reţine zâmbetul, din moment ce şi el îi făcuse, mai mult sau mai puţin, aceeaşi promisiune femeii ăleia, vreme de aproape douăzeci şi cinci de ani adică întocmai soarta de care mama lui se temuse cel mai tare. Când Lincoln-ul trecu printre stâlpii de piatră, urmat de limuzină, Miles simţi ceva frecându-se de cotul său, iar când se întoarse dădu cu ochii de Timmy, care probabil reuşise să se strecoare din maşina doamnei Whiting, atunci când se deschisese portiera. Animalul părea satisfăcut de rănile pe care Miles le avea deja şi nu se mai deranja să-l atace.

  Jimmy Minty se ridică în picioare şi îi întinse o mână lui Miles, de care acesta se apucă pentru a se ridica de jos, după care îi întinse încheieturile ca să-i pună cătuşele. Jimmy îl conduse spre Camaro, dându-i un şut tare pisicii şi zburând-o din drum, când aceasta încercă să-i urmeze în maşină.

  Miles încercă să-şi aducă aminte când se urcase pentru ultima dată într-o maşină sport. Motorul mârâia sub picioarele lui ca un animal închis în cuşcă. Charlene îi mărturisise odată că acest zgomot i se părea atrăgător. Asta da prostie omenească. După ce trecură de poartă, Minty scoase maşina din viteză şi se duse înapoi să încuie. Aşa cum îl avertizase doamna Minty, nu se dovedea a fi o treabă uşoară, iar Miles îl auzi înjurând lacătul.

  — Tu n-ar fi trebuit să te mai întorci niciodată aici, amice, îi zise Jimmy Minty când se urcă din nou în maşină. Mama ta avea dreptate. N-o să uit niciodată cum ţipa la tine. Bănuiesc că asta încercam să-ţi spun înainte să se întâmple toate astea.

  Prin „toate astea”, părea să se refere la tot ceea ce se întâmplase din septembrie, de când dăduse peste Miles în maşina parcată în faţa casei sale din copilărie.

  — Mă simţeam foarte prost când o auzeam ţipând la tine în halul ăla, toate chestiile pe care le spunea când era pe moarte, iar tu care nu voiai decât s-o ajuţi.

  Miles închise ochii ca să audă glasul mamei sale, amintirea aceea neştearsă din capul său, atât de îngrozitoare. Pleacă de aici, Miles. Mă omori. Poţi să înţelegi asta? Prezenţa ta aici mă omoară. Mă omoară.

  — Nu că ţie ţi-ar fi păsat dacă eu mă simţeam prost sau nu, adăugă Minty.

  — Vrei să-mi faci un serviciu, Jimmy? întrebă Miles când poliţistul încetini maşina, la intrarea pe Empire Avenue.

  — Bineînţeles, sări el, părând chiar nerăbdător să-i demonstreze că, în ciuda faptului că fusese chinuit cu cruzime vreme îndelungată, nu era el genul de persoană care să refuze o favoare dacă era rugat frumos.

  — Roagă-l pe fratele meu să se asigure că Tick ajunge la Boston duminică.

  Promisiunea făcută fiicei sale era ceea ce uitase, lucrul care, dacă şi l-ar fi amintit la timp, l-ar fi putut opri s-o ia pe această cale atât de greşită. Îşi aduse aminte că, în urmă cu câteva minute; îşi spusese că avea tot timpul din lume să regrete, mai târziu. Însă cât de repede sosise clipa acelui „mai târziu”.

  CAPITOLUL 30

  MASA ALBAŞTRILOR E melancolică. Tick se întreabă dacă e oare cu putinţă ca asta să se datoreze cumva absenţei prelungite a lui John Voss, care oricum fusese mai mult absent decât prezent în tot timpul în care stătuse acolo. Până şi Candace, care de obicei e în stare să vorbească de când se sună de intrare până când se sună de ieşire, e liniştită astăzi. Ceea ce Tick încearcă să măsoare nu e tăcerea fetei, pe care o înţelege, ci modul în care decurg lucrurile: mai concret, dacă totul se întâmplă repede sau încet. Ştie din experienţă proprie că întreaga lume se poate schimba într-o singură clipă, sau că cel puţin ţi se poate părea că se întâmplă într-o singură clipă, dar are senzaţia că această repeziciune e mai degrabă o iluzie.

  Uite-o pe Candace, de exemplu. S-au împrietenit cumva ieri, sau prietenia lor s-a consolidat treptat din septembrie? Cu siguranţă că niciuna dintre ele nu s-ar fi aşteptat. Expresia de pe chipul lui Candace ieri, un amestec de recunoştinţă şi neîncredere, fusese dovada clară a faptului că rămăsese mută de uimire s-o vadă pe Tick la uşa ei, cu ochii umflaţi de plâns. De o lună întreagă îi tot spunea lui Tick să treacă pe la ea într-o după amiază, după ore, şi să meargă amândouă la o plimbare pe malul râului, dar modul neglijent în care i-o propusese arăta cât de puţin se aştepta ca asta să se şi întâmple.

  Lui Tick nu-i fusese deloc greu să ajungă la casa în care locuia Candace, împreună cu mama ei şi cu prietenul provizoriu al mamei ei o clădire de trei etaje de pe Front Street. Front era o stradă paralelă cu râul, mai jos de cascadă, cel mai prost cartier din Empire Falls, creat de cei mai săraci dintre imigranţii canadieni francezi care sosiseră pe vremea când era un oraş industrial. Se construiseră case doar pe partea de la nord a străzii, iar asta dintr-un motiv întemeiat. În perioada de înflorire a fabricii de textile, dizolvanţii şi coloranţii folosiţi pentru vopsirea ţesăturilor erau aruncaţi direct în apele râului, mânjindu-i malurile, înainte de cascadă, cu roşu, verde şi galben, în funcţie de mărimea lotului şi de ce zi a săptămânii era. Malurile abrupte rămâneau cu nişte cercuri ca cele de pe trunchiul unui copac numai că aceste cercuri erau în culorile curcubeului şi nu măsurau trecerea anilor, ci creşterea şi descreşterea râului. Chiar şi acum, după cincizeci de ani, doar cele mai rezistente buruieni şi tufe pipernicite creşteau la sud de Front Street, iar când desişul era defrişat, la intervale regulate, ieşeau la iveală neaşteptate pete şterse de verzui sau purpuriu.

  Apartamentul era la etajul al doilea, cu intrarea în dreptul unei scări exterioare destul de şubrede. Femeia care răspunsese bătăii la uşă a lui Tick era masivă, cu părul murdar şi fără sutien şi nici măcar nu părea destul de matură ca să aibă o fiică de şaisprezece ani. Când îi deschisese uşa, Tick simţise brusc un suflu de căldură nesănătoasă şi văzu un bărbat care părea de vârsta tatălui ei şi care stătea într-o chicinetă, purtând un maiou de plasă cu model de camuflaj şi concentrându-se asupra unei broşuri de la supermarketul Wal-Mart din Fairhaven.

  — Hei, idioato! strigă femeia peste umăr, fără să se deranjeze să o salute pe Tick. Candy! Treci încoa'! Ai musafiri!

  Apoi se îndepărtase de uşa deschisă, lăsând-o pe Tick nedumerită dacă putea să intre sau nu. Vederea acestei femei îngrozitoare o făcu pe Tick să privească dintr-o perspectivă complet diferită cearta pe care tocmai o avusese cu mama ei.

  Când Candace o văzu din pragul bucătăriei, chipul i se lumină şi aproape imediat i se întunecă de ruşine în faţa prezenţei unei fete ca Christina Roby în cartierul ei sărăcăcios. Ultima oară când rămăsese aşa de surprinsă fusese în septembrie, când aceeaşi fată se instalase, la ora de artă, alături de ea şi de ceilalţi rataţi ca ea.

  — Bună, zise Candace, de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze. Am putea cumva să facem plimbarea aia acum?

  — Sigur.

  Chipul lui Candace se aprinse din nou, de parcă s-ar fi aflat în faţa celei mai importante şanse a vieţii sale.

  — ÎN ORICE CAZ, acum sunt îndrăgostită de Justin, zise Candace după ce urcară din nou povârnişul malului.

  La sfârşitul unui octombrie atât de secetos, apele râului scăzuseră considerabil, iar acum cele două fete puteau să sară din piatră în piatră, până departe în mijlocul curenţilor. De pe mal, li se păruse că puteau ţopăi aşa până pe partea cealaltă, dar Tick îşi dădea seama acum că la fiecare pas de înaintare în apele râului aveau tot mai puţine pietre pe care să sară. Vântul era şi el mai puternic cu cât se îndepărtau de mal, aşa că îşi schimbară direcţia şi se îndreptară în josul apei, către cotitură. Acolo, ţărmul dantelat avea să le apere de vânt.

  — Justin, repetă Tick când în sfârşit găsiră nişte bolovani destul de mari pe care să se aşeze. Nu putea să-şi reţină zâmbetul gândindu-se la cuplul format din Candace şi Justin Dipple, care îşi petrecuse aproape tot trimestrul tachinând-o cu descrierile acelei scandaloase pasiuni pe care el susţinea că ar fi simţit-o John Voss pentru Candace. Mai bănuia şi că Candace nu îşi dădea seama că, zburdând aşa, emoţional dacă nu şi fizic, între un băiat şi altul, nu făcea altceva decât să-şi imite mama.

  — Chiar mă iubeşte, explică ea, de parcă sentimentele băiatului ar fi fost factorul decisiv, fără a ţine cont de ceea ce simţea ea pentru el.

  — Şi unde rămâne Zack în toată povestea asta?

  — Probabil că o să se ia la bătaie când o să iasă din spital. Era ciudat, dar bătăile din cauza lui Candace păreau să se tot adune în ultima vreme. Pe la începutul săptămânii, Bobby, băiatul acela din Fairhaven despre care Candace spusese că era prietenul ei, pretinzând totodată că se afla în închisoare, îşi făcuse într-o zi apariţia la şcoală, căutându-l pe Zack Minty, pe care nu îl cunoştea din vedere, fără să ştie că băiatul pe care venise să-l spargă în bătaie fusese internat în spital în acea dimineaţă, din cauza unei răni la picior care i se infectase. Dintr-un motiv necunoscut, lăsase să treacă prea mult timp înainte să se prezinte la doctor, susţinând că nici nu-şi mai aducea aminte când se rănise, dar presupunând că se întâmplase în timpul antrenamentelor de fotbal. Doctorului de la urgenţă rana nu i se păruse una normală pentru un antrenament, aşa că îl trecuse imediat pe antibiotice. Febra lui Zack nu dăduse înapoi destul de mult timp, iar ieri medicii spuseseră că încă voiau să-1 mai ţină sub observaţie, deşi îi promiseseră şi lui şi tatălui lui că dacă febra nu îi revenea, aveau să-l externeze vineri, fără să aibă nimic împotriva ideeii ca băiatul să joace fotbal sâmbătă, din moment ce era ultimul meci din sezon jucat pe teren propriu.

  — Crezi că Justin ar putea să câştige? întrebă Candace nepăsătoare, de parcă aceasta ar fi fost o ghicitoare, ceva de genul: cine e mai tare dintre Superman şi Hulk.

  — În faţa lui Zack sau a lui Bobby? întrebă Tick, deşi nu conta deloc, atâta vreme cât Justin nu avea nici o şansă în faţa nici unuia dintre cei doi.

  — In faţa lui Zack, o lămuri Candace. Nu cred că Bobby ar sări la Justin. Cu Zack voia să se ia la trântă pentru că auzise că e tare.

  Chiar şi aşa, adăpostite de suflarea violentă a vântului, tot era frig şi se mai şi întuneca, deşi nu era încă nici măcar ora patru. Totuşi, fusese o idee bună să vină aici. Tick îşi dădea seama că-şi venea treptat în fire. Umărul o mai durea după ce fusese târâtă de rucsac, dar episodul de mai devreme avusese darul s-o sperie mai degrabă decât s-o rănească. Şi, aşa cum se întâmpla adesea, discuţia cu Candace îi redase buna dispoziţie, deşi chiar se întreba dacă faptul că cineva se află într-o situaţie mai proastă decât tine poate reprezenta o bază pentru construirea unei prietenii. Cele două fete rămaseră tăcute o vreme, ascultând şipotul apei care curgea la picioarele lor.

  — Când erai prietena lui Zack, ai jucat vreodată jocul ăla cu arma? întrebă Candace, într-un sfârşit.

  Tick se uită lung la expresia lui Candace şi-i văzu frica din ochi.

  — O dată, recunoscu ea.

  — Pentru că el a zis că tu jucai tot timpul. Aşa încerca să mă convingă şi pe mine.

  Zack îi spunea „Ruleta poloneză”, care se presupunea că era o glumă. Desfăcuse unul dintre revolverele tatălui său şi-i arătase lui Tick că nu erau gloanţe înăuntru. Apoi trebuia să pui ţeava pistolului la tâmplă şi să apeşi pe trăgaci. Ideea, după cum îi explicase el lui Tick, era să-ţi dai seama cât de raţional eşti. Dacă ştiai sigur, dacă te convinseseşi cu ochii tăi că arma nu era încărcată, atunci nu aveai de ce să te temi. Numai că era totuşi vorba despre o armă, iar mintea ta nu putea trece peste acest amănunt. „E un moment de cumpănă, totuşi”, recunoscuse Zack, rânjind la ea „pentru că, să zicem, te întrebi ce te faci dacă totuşi mai era un glonţ înăuntru şi ţie ţi-a scăpat când le-ai scos pe celelalte?”

  — Nu te scoate din sărite când afli că lumea te minte? zise Candace, părând să se refere la spusele lui Zack, cum că el şi Tick intrau tot timpul în jocul acela.

  — Candace zise Tick îmi promiţi că n-o să-l joci niciodată?

  — Bine.

  Fata ridică din umeri, de parcă teama i s-ar fi evaporat în momentul în care îi spusese totul prietenei sale.

  — Nu, vorbesc serios. Îmi promiţi acum sau n-o să mai fim prietene.

  — Bine-bine, spuse Candace, pe un ton mai sincer de această dată.

  Apoi, dintr-odată, către Tick:

  — Suntem prietene? Pot să spun la toată lumea că suntem prietene?

  — Sigur. De ce nu?

  Văzând cât de mult îşi dorea Candace prietenia ei, Tick se întrebă dacă totul nu s-ar fi desfăşurat altfel în cazul în care i-ar fi spus acelaşi lucru şi lui John Voss. Dar dacă tot ce voia orice persoană de pe lumea asta era să aibă măcar un prieten? Dacă tu erai acel prieten şi refuzai să spui nişte cuvinte atât de simple?

  De acum era aproape întuneric afară, iar când porniră înapoi peste râu, o mişcare de pe mal le atrase atenţia. La vreo cincizeci de metri în susul apei, acolo unde râul îşi începea cotitura spre Empire Falls, se afla un grup de bărbaţi în costume negre, strânşi grămadă şi tremurând, dar foarte concentraţi la ce le spunea o femeie, pe care Tick o recunoscu imediat drept doamna Whiting, care era proprietara restaurantului Empire Grill şi care, din câte spunea tatăl ei, deţinea aproape tot oraşul. Abia vizibilă printre copacii goi ai toamnei târzii, pe şosea se afla parcată o limuzină albă, iar această maşină îi atrase atenţia lui Candace.

  — Măi să fie, zise ea, oftând. Nu ţi-ar plăcea să te plimbi în aşa ceva într-o zi?

  Totuşi, ceea ce observase Tick era că şi femeia aceea le observase pe ele. Şi deşi stăteau amândouă pe aceeaşi piatră, ceva îi spunea lui Tick că doamna Whiting nu îi zâmbea lui Candace, ci numai ei.

  LENT, ÎŞI SPUNE TICK. Lucrurile se întâmplă lent. Nu e sigură de ce această formă de a înţelege mersul lumii ar trebui să fie importantă, dar ei i se pare că este. Acesta chiar ar putea fi motivul pentru care tipul acela, Bill Taylor, nu este un pictor foarte bun. Arta lui e produsă repede, iar el vorbeşte tot timpul despre cât de rapid se schimbă lumina, despre cât de important este să-ţi „ataci” pânza, să obţii o reproducere a ceea ce ai înaintea ochilor, pentru că nu vei mai vedea niciodată acelaşi lucru. Tick înţelege la ce se referă el, dar nu se poate abţine să creadă că şi contrariul e la fel de adevărat.

  Părinţii ei, de exemplu. La momentul respectiv, despărţirea lor i s-a părut ca un duş cu apă rece, deşi acum îşi dă bine seama că a fost un proces lent, născut din nemulţumirea şi nevoia din fiecare dintre ei. Poate că totul s-a prăbuşit prea repede în capul lui Tick, dar, în realitate, drumul lent al mamei sale de la priviri la flirt, de la flirt la infidelitate, de la infidelitate la divorţ şi de la divorţ la recăsătorire era ca un fel de călătorie pe un stepper, al cărei punct culminant era probabil începutul unei alte călătorii care se va dovedi la fel de lentă şi de implacabilă.

  Asta e, îşi zice Tick în concluzie. Doar pentru că se întâmplă nişte lucruri nu înseamnă că eşti şi pregătit pentru ele. Dacă s-ar întâmpla repede, ai fi atent la orice fel de evenimente neaşteptate, ştiind prea bine că viteza e un atu. Însă „lentoarea” funcţionează după un principiu total diferit, se bazează pe impresia falsă că ai tot timpul din lume să te pregăteşti, iar asta ascunde problema cea mai importantă, şi anume că oricât de lent s-ar întâmpla totul, tu vei fi şi mai lent, întotdeauna.

  Clasa în care se ţine ora de artă are un şir lung de ferestre care dau în spatele liceului, spre o parcare enormă, care nu se umple decât în zilele în care au loc meciuri de baseball. În după amiaza asta, sunt ocupate doar primele patru sau cinci rânduri de locuri de parcare, iar de pe scaunul ei, de la masa Albaştrilor, Tick poate vedea departe, prin coridorul dintre rândul al treilea şi al patrulea, ceea ce înseamnă că vreo opt sau zece şoferi chiar au respectat liniile galbene desenate pe asfalt. Dincolo de parcare se află povârnişul acela lin şi pista ovală de zgură despre care tatăl său i-a povestit mai de mult o istorioară foarte hazlie. Mai departe de asta nu se vede decât câmpul deschis, până la un pâlc de copaci, dincolo de care începe terenul mlăştinos. Acolo Tick observă o mişcare aproape imperceptibilă, care pare a fi o minge micuţă, sărind în adierea uşoară a unui lac liniştit, numai că Tick ştie că nu se află nici o apă în direcţia în care se uită ea.

  Tick se uită indiferentă la chestia aia care sare în sus şi-n jos, iar apoi în laterală, după care se întoarce la pictura cu natura moartă, pe care o terminase în urmă cu două zile, dar pe care o simte încă neîncheiată, fără a şti sigur de ce. Poate pentru că nu reuşeşte să înţeleagă cum ceva atât de prost făcut poate fi considerat încheiat. O mai deranjează şi faptul că nu se poate abţine să se gândească, totuşi, că ceea ce e în neregulă cu pictura este rezultatul unei hotărâri proaste pe care a luat-o înainte. Mai rău chiar, nu e sigură dacă hotărârea proastă a fost a doamnei Roderigue, care alesese bujorul ăla urât de la bun început, sau poate a ei. Îşi zice că decizia ei de a picta bujorul în toată urâţenia sa este de înţeles, dar acum îşi dă seama că a pictat florile din jur ca şi cum ar fi fost şi ele stricate de apropierea bujorului. Dacă e o minciună să faci lucrurile să arate mai frumoase decât sunt în realitate, atunci e la de fals să le înfăţişezi mai urâte. Poate încerca să repare pictura, să o îmbunătăţească pe ici pe colo, dar nu va reuşi să schimbe minciuna din spatele ei. Ar putea face asta numai dacă ar începe de la zero, dar este prea târziu. Săptămâna viitoare vor trece la altceva.

  Aruncă o privire la pictura lui Candace, rămânând surprinsă să vadă că nu e chiar aşa de rea. Până acum, n-a făcut altceva decât să repete eforturile de anul trecut, o strategie pe care Tick n-ar fi recomandat-o, ţinând cont că Candace a urmat şi a picat la acest curs anul trecut, tocmai la această temă de lucru. Dar doamna Roderigue nu pare să-şi mai aducă aminte nimic, iar niciuna dintre lucrările lui Candace n-au mai primit nota de acum un an lucru pe care Tick crede că ar trebui să-l afle şi domnul Meyer. Faptul că sistemul de notare al doamnei Roderigue corespunde în mod cât se poate de neplăcut cu nivelul salarial al părinţilor elevilor săi după cum zice tatăl ei i-a fost adus la cunoştinţă domnului Meyer, iar astfel s-ar putea explica de ce Candace se descurcă mult mai bine anul acesta.

  Ceea ce o impresionează cel mai mult pe Tick la pictura prietenei sale este că ea a reuşit să facă exact ceea ce ceruse doamna Roderigue, şi anume să-şi amintească frumuseţea bujorului şi să picteze acea amintire. Într-un fel, floarea aia a dragostei, mare şi vulgară, este subiectul perfect pentru Candace. Văzând ce lucrare bună i-a ieşit, Tick se simte de îndată fericită şi întristată, în acelaşi timp, pentru prietena ei. Ieri, pe când se întorceau acasă de la râu, ea şi Candace îşi consolidaseră prietenia cu un schimb nevinovat de secrete. Candace, bineînţeles, o folosise pe Tick tot trimestrul pe post de magazie de secrete, dar aceasta fusese prima dată când Tick îi răspunsese corespunzător.

  Secretul pe care i l-a spus Candace este că s-a culcat deja cu Justin, ceea ce explică de ce băiatul a fost atât de liniştit la oră astăzi şi de ce au tot schimbat între ei priviri timide, zâmbete temătoare, pline de recunoştinţă şi de uimire şi de regret de fiecare dată când el îşi ridică ochii de deasupra lucrării. Ceea ce i-a spus Tick lui Candace a fost că ea a luat curtenii în ziua aceea din septembrie şi că nu mai fusese găsit de atunci pentru că îl băgase pe furiş într-un buzunar lateral al rucsacului ei. Mai mult chiar, a recunoscut în faţa lui Candace că nu a dus înapoi cuţitul la magazia de rechizite pentru că îi place ideea de a avea o armă, ceea ce e absurd în cazul unei pacifiste, aşa cum se crede Tick. De fapt, de fiecare dată când îl scoate din rucsac şi îi simte suprafaţa rece, braţul stâng începe să-i amorţească şi se vede nevoită să lase cuţitul din mână înainte să i se facă rău. Ştie foarte bine ce e de făcut: trebuie să ducă înapoi cuţitul în magazie după ora de azi, dar Tick mai ştie şi că n-o s-o facă, asta pentru că Zack Minty a fost externat din spital de dimineaţă. Trecuse pe lângă el pe hol, într-o pauză, şi văzuse cum o privise, şi pe ea şi pe Candace. De zece minute tot aşteaptă să vadă uşa clasei deschizându-se vijelios, iar Zack să li se alăture la masa Albaştrilor. Tick nu se poate abţine să se aştepte la lucruri rele, mai ales după ce s-a întâmplat ieri între tatăl ei şi tatăl lui Zack.

  E greu de crezut, dar tatăl ei chiar va fi dus la închisoare. Din câte i-a zis unchiul David, va ajunge acolo după ce-şi va reveni şi va fi externat din spital. Tatăl lui Zack vrusese să-l arunce într-o celulă încă de ieri, când ajuseseră la secţie, dar şeful poliţiei îi trimisese direct la spitalul Empire General, unde Tick n-a avut voie să-l viziteze până acum. Unchiul ei şi Charlene, care o aşteptaseră acasă, spun că avocatul pe care îl angajeseră nu credea că o să-l ţină mult timp acolo. Totuşi, nu încăpea îndoială că aveau să-l aresteze şi că va trebui să plătească o cauţiune. Unchiul David zice că, dincolo de orice altceva, tatălui ei îi este ruşine. N-a vrut ca Tick să-l vadă aşa cum arăta acum. Şi voia ca ea să ştie că îi părea rău pentru că îi stricase excursia la Boston, deşi David şi Charlene ar fi dispuşi s-o ducă în locul lui. Şi-i mai transmisese că totul va reveni la normal cât de curând.

  Când Charlene şi unchiul ei se ridicaseră să plece, lui Tick îi dădu prin cap să întrebe unde se afla mama sa. Venise târziu acasă tocmai pentru a evita o scenă urâtă. După altercaţia lor de pe Empire Avenue, fusese sigură că mama ei trebuia să fie cu nervii întinşi la maxim, oscilând între supărare şi îngrijorare şi oricum nu vrusese să dea ochii cu Walt, care furişa tot timpul prin casă, reuşind doar să înrăutăţească lucrurile.

  Cei doi adulţi schimbaseră o privire stingheră, care lăsa să se înţeleagă că tocmai aceasta fusese întrebarea pe care speraseră să nu le-o pună.

  — Va ajunge în curând acasă, îi spusese Charlene. E acolo, la spital.

  — Ea poate să-l viziteze pe tata şi eu nu?

  Atunci ei îi spuseseră că Janine nu era acolo ca să-l vadă pe Miles, ci pe Walt, care fusese internat cu o contuzie şi o mână ruptă. Cu chiu cu vai, cei doi îi explicaseră ce anume se întâmplase.

  Apoi o altă întrebare îi veni în minte.

  — Şi cine se ocupă de restaurant?

  — L-am închis în seara asta, recunoscuse David. N-aveam de ales. Vrei să te întorci cu noi şi să mănânci o enchilada? Avem cam o sută cincizeci la cuptor.

  Şi chiar asta făcuseră cei trei. Se aşezaseră într-un separeu din colţ, cu toate luminile aprinse, mâncând în tăcere enchiladas şi uitându-se la maşinile care opreau în parcare, după care vedeau anunţul de închis de pe uşă şi plecau mai^departe.

  Între timp, Tick făcu o socoteală în minte. Într-o singură zi, mama ei o târâse de rucsac pe Empire Avenue; ea şi Candace deveniseră cele mai bune prietene; tatăl ei îi rupsese mâna lui Walt Comeau la scandenberg, apoi se luase la bătaie cu un poliţist şi terminase pe un pat de spital, de unde avea să fie dus direct la puşcărie. Iar la intrarea în Empire Grill fusese pus un anunţ care zicea ÎNCHIS PE TERMEN NEDEFINIT. Şi asta fără să mai pună la socoteală şi evenimentele îngrozitoare de săptămâna trecută.

  Dar totul va reveni la normal cât de curând?

  ORICE AR SĂRI ACOLO, îşi spune Tick, încă mai sare, dar din ce în ce mai aproape. Pare să fie un cap de om, deşi asta bineînţeles că n-are nici o noimă. Priveşte plină de curiozitate să vadă dacă problema va căpăta sens sau va rămâne un nonsens, fiind pe punctul de a paria pe ultima variantă o recunoaştere, pesemne, a lumii iraţionale, în care oameni pe care ea îi cunoaşte, precum tatăl său, se transformă în oameni pe care nu îi cunoaşte, o lume în care totul stă să se prăbuşească, iar obiectele solide devin lichide precum cele din picturile lui Dalf, în care capetele de oameni separate de trunchi sunt purtate pe valuri de iarbă însufleţită de adierea vântului. Şi se gândeşte la toate acestea până când capul săltăreţ i se dezvăluie, făcând lumea să se apropie şi mai mult de colaps, deşi nu chiar de tot. Pentru că acel cap, îşi dă ea seama acum, este al lui John Voss, şi de fapt nu saltă peste apă sau peste valuri de iarbă, ci chiar pe umerii lui. Ceea ce i-a atras atenţia n-a fost decât mersul firesc al băiatului, care acum se apropie de liceu, traversând câmpul îndepărtat, iar apoi pista de zgură, cu trupul ascuns acum sub curbura terenului. De abia atunci când ajunge la povârnişul unde tatăl ei a pierdut odinioară controlul maşinii doamnei Whiting, încep să se vadă şi gâtul, umerii şi pieptul băiatului, căpătând o formă umană. Iar apoi, dintr-odată, îşi schimbă direcţia şi se face nevăzut printre rândurile de maşini, atât de brusc încât Tick se întreabă dacă nu cumva şi l-a imaginat ea acolo.

  Cea mai bună dovadă că ceea ce a văzut n-a fost o iluzie e faptul că braţul stâng i-a amorţit deja.

  Îşi DĂ SEAMA ATUNCI când îl vede intrând pe acest băiat de şaisprezece ani cu o pungă de băcănie la subsuoară cât de uşurată s-a simţit după dispariţia lui. Deşi îi este foarte ruşine să creadă aşa ceva, nu poate nega adevărul. Îi ajunge să se uite o singură dată la el capul plecat, umerii arcuiţi înainte, mut ca întotdeauna, de parcă are impresia că poate intra la ora de artă pentru a-şi relua treaba ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ca să-şi aducă aminte ceva ce a încercat din greu să ignore toată săptămâna trecută, un gând de care îi e atât de ruşine încât nu-i vine să-l recunoască nici măcar în faţa tatălui ei că ar fi mai bine pentru toată lumea ca băiatul ăla să dispară de tot.

  Nu că el ar fi cauza tuturor acestor probleme, doar ştie şi ea că nu e aşa. Nu poate fi acuzat nici măcar pentru ceea ce s-a întâmplat cu bunica sa. Într-un fel, John Voss e ca Isus fără vină, poate, dar, cu toate acestea, în miezul problemei. Dacă Isus ar fi dispărut de tot, lucrurile ar fi revenit la normal în Galileea, la fel cum îi promisese tatăl său că avea să se întâmple în Empire Falls. Aşadar, în timp ce Tick se uită la John ea fiind prima care l-a văzut, pentru că stătea cu ochii pe uşa clasei, aşteptând s-o vadă deschizându-se înainte să-şi dea seama, îi scapă o dorinţă, şi anume ca băiatul să dispară din nou şi, de această dată, pentru totdeauna. Să moară? Oare la asta se referă? Speră că nu. Nimeni nu ar vrea să existe acest băiat, acest copil care se legănase într-un sac de rufe dinăuntrul unui dulap. Doar atât, să nu existe aici, pentru că aici s-a dovedit a fi un loc nepotrivit pentru el. Se simte aşa cum probabil se simţeau apostolii lui Isus. Nu au vrut niciodată să-l vadă crucificat, desigur, dar ce uşurare trebuie să fi simţit atunci când au văzut piatra rostogolită peste intrarea în mormânt, pecetluind astfel totul pentru ca ei să se poată întoarce la vieţile lor de pescari, căci erau mult mai obişnuiţi să fie pescari pe apă decât pescari de oameni. Cum să te mai miri că nu l-au recunoscut mai târziu, pe drumul acela. Nu voiau să-l recunoască, aşa cum nici Tick nu vrea să-l primească înapoi, în mijlocul lor, pe acest biet băiat.

  În afara faptului că nu are nici o vină, John Voss nu este, bineînţeles, la fel ca Isus. Căci ce-a fost el vreodată decât o povară tăcută, posacă, supărată, pe care nimeni, nici măcar Tick, nu vrea s-o ia pe umerii săi? In afară de tatăl său, care îi oferise o slujbă, şi Tick, care îi arătase un dram de bunătate, singura persoană care se dovedise cât de cât generoasă cu el fusese bunica sa, iar el îi răsplătise acea bunătate aruncându-i trupul neînsufleţit la groapa de gunoi, de parcă ar fi fost o cârpă zdrenţăroasă. Nu, dispariţia sa chiar a fost o binecuvântare, permiţând ca toată povestea aia înfiorătoare să dispară din atenţia tuturora. E adevărat, în ultimele cinci zile, toată lumea din Dexter County e în căutarea lui, deşi e la fel de adevărat că nimeni n-a sperat vreodată să-l găsească. Există oare un termen pentru asta? se întreabă Tick. Pentru lucrul pe care îl caută toată lumea, sperând să nu-1 găsească? Lucrul a cărui dispariţie te bucură, numai dacă tu însuţi ai fi de vină pentru găsirea lui?

  John Voss traversează liniştit sala, îndreptându-se spre masa Albaştrilor şi se opreşte la câţiva metri de Tick, fără îndoială contrariat de faptul că nu are unde să se aşeze. De fapt, încă de a doua zi după dispariţia sa, de la masa aceea fusese luat un scaun, ceea ce reprezenta, din punctul de vedere al lui Tick, dorinţa secretă a tuturora. Tick observă că doamna Roderigue s-a ridicat de la catedră şi chiar pare să se gândească să traverseze sala în direcţia lor. Toţi ceilalţi se holbează, consternaţi.

  Fără să se uite la nimeni, John îşi pune punga împăturită pe masă, cu o bufnitură surdă. Acum că îl are aproape, Tick îi poate simţi mirosul. E aceeaşi duhoare acră pe care o avea în septembrie, înainte să înceapă să lucreze la restaurant. Hainele îi sunt umede şi pline de noroi întărit, iar în părul încâlcit se văd bucăţele de frunze şi de rămurele. Sala zace în tăcere. Tick nu îşi mai simte deloc partea stângă a corpului. Întinde mâna după rucsac, unde se află, pe lângă cutter, şi sandvişul în plus, pe care l-a luat cu ea în fiecare zi, în cazul în care băiatul s-ar fi întors.

  Justin Dibble este primul care deschide gura.

  — Hei, John, spune el, de parcă aceasta ar fi o zi normală, o oră de curs normală. Ce ai în pungă?

  La început, el nu dă semne că ar fi auzit întrebarea. Când, în cele din urmă, bagă mâna în pungă şi scoate pistolul, lui Tick i se pare că s-ar putea să fi făcut asta nu atât din cauza lui Justin, cât datorită unei voci care îi şopteşte în ureche. Pistolul arată ca un obiect dintr-un magazin de antichităţi sau ca un articol de recuzită de la teatru, cu mânerul lui de lemn şi ţeava lungă. Ţinteşte şi apasă pe trăgaci fără să ezite, iar atunci Justin Dipple se face nevăzut în bubuitul acela. Pur şi simplu nu se mai află acolo. Doamna Roderigue, care a ajuns în mijlocul clasei, se opreşte lângă vaza de flori, neputând să mai facă un singur pas, nici înainte, nici înapoi, şi nici măcar să ţipe, iar înainte să se stingă ecoul primei împuşcături, se mai aud încă două, iar doamna Roderigue se prăbuşeşte în genunchi, cu un bujor imens înflorindu-i pe piept, iar vaza de lângă ea se clatină pe masă şi cade, zdrobindu-se de podea.

  — O-Doamne-o-Doamne, scânceşte Candace, iar Tick se repede către băiat chiar înainte să se audă cea de a patra împuşcătură asurzitoare.

  Nu e sigură dacă chiar l-a atins, dar se pare că da, pentru că John Voss se întoarce lent s-o privească. Acum amândoi stau în picioare, deşi ea nu-şi aduce aminte să se fi ridicat de pe scaun. În spate aude sau îşi închipuie că aude uşa deschizându-se şi pe ceilalţi copii dând năvală afară, ceva ce şi-ar dori să poată face şi picioarele ei. Observă cum câmpul vizual se îngustează şi îşi dă seama că în scurt timp îşi va pierde cunoştinţa. Întoarce privirea spre scaunul lui Candace, dar fata nu mai este acolo, ceea ce o face să spere că prietena ei a fugit sau s-a ascuns sub masă. Nu vrea să i se întâmple nimic rău lui Candace, acum că sunt prietene.

  Lui Tick îi trece prin cap că jocul tâmpit al lui Zack Minty a pregătit-o pentru momentul acesta. Îl priveşte pe John Voss cu tot curajul de care se simte în stare, ştiind că totul se va termina în curând^ Vederea i s-a redus atât de mult acum încât de abia îi distinge chipul însângerat, ochii aproape trişti. Când băiatul începe să vorbească, vocea lui pare să vină de undeva departe.

  — Asta visez eu îi spune, răspunzându-i la întrebarea pe care Tick i-a pus-o cu mult timp în urmă.

  Apoi apasă pe trăgaci, iar ea aude ceea ce crede, cu toată fiinţa ei, că este ultimul sunet pe care îl va mai auzi vreodată şi apoi simte cum se cufundă în întuneric.

  CAPITOLUL 31

  ÎN PARTEA cealaltă a oraşului, Miles Roby stătea pe marginea patului de spital, făcându-şi în minte o listă cu toate persoanele cărora le datora scuze, când una dintre acestea, fosta sa soacră, intră în încăpere, se aşeză pe scaunul de lângă uşă şi izbucneşte într-un hohot de râs. Miles se uită lung la Bea cu ochiul pe care îl putea ţine deschis, celălalt fiind încă lipit de la mucozităţi, sânge şi umflare. În cele din urmă, bătrâna se opri şi îşi trase răsuflarea.

  — Îmi pare rău, Miles, zise ea, oftând. Nu de tine râd.

  În ceea ce privea minciunile, aceasta părea destul de plăpândă în ochii unui bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de spital atât de uzată încât devenise aproape transparentă. Avea o rezervă de două persoane numai pentru el, aşa că fosta lui soacră nu avea de cine altcineva să râdă. La început, celălalt pat fusese ocupat de nimeni altul decât de Jimmy Minty, făcându-l pe Miles să se întrebe ce măsură spitalicească atât de perversă ar fi cerut ca două persoane care se rupseseră în bătaie să stea în aceeaşi încăpere după aceea. De fapt, varianta potrivită era că Jimmy Minty îl bătuse pe Miles şi tocmai de aceea poliţistul fusese externat deja, iar Miles, cu rinichii zdrobiţi şi cu o coastă fracturată, doi dinţi sparţi şi sânge în urină, fusese lăsat acolo, încă ameţit de la medicamente şi numai bun ca vizitatorii să râdă de el. Primise vreo şase de azi noapte până dimineaţă, deşi vizitele erau puţin cam confuze, datorită analgezicelor de noaptea trecută. David şi Charlene veniseră să-l vadă, bineînţeles, iar părintele Mark îi adusese vestea că, în cele din urmă, se întâmpla ce-i spusese mai demult: Sacre Coeur şi St. Catherine's aveau să devină o singură parohie. Părintele Mark aştepta să fie trimis în altă parte, deşi nu ştia unde, undeva la nord, într-un loc şi mai friguros, bănuia el. Chiar şi Janine dăduse o fugă. Îi spusese că era ceva atât de tipic pentru el, să facă, în sfârşit, ceva interesant, după ce divorţase de ea. Îl întrebase dacă îşi dădea seama că acum, cu cei doi dinţi sparţi, începea să semene cu Max. Cel puţin, Janine nu o lăsase pe Tick să vină, iar el îi era recunoscător pentru asta.

  În urmă cu o oră îi ceruse unei asistente încă unul dintre analgezicele acelea delicioase din care primise noaptea trecută, dar ea se mulţumise să-i zâmbească, spunând:

  — Vai, nu, nu cred.

  De parcă ar fi ştiut ce băieţel neascultător fusese el, ca să se bucure atât de mult văzându-l în starea asta. În schimb, ea îi oferise două calmante mai uşoare, însă Miles încă îşi mai simţea capul ca un yo-yo spânzurat la capătul sforii unui copil răutăcios. Cu câteva minute înainte ca Bea să intre în cameră în hohote de râs, trei ambulanţe din garajul aflat chiar sub rezerva lui o eroare de proiectare, desigur porniseră urlând Dumnezeu ştie unde, cu sirenele date atât de tare încât simţise că-i exploda capul. Toate astea fiind, din punctul lui de vedere, cam ceea ce merita, de fapt.

  — Am băgat capul pe hol mai devreme, îi explică, în cele din urmă, Bea. Ar trebui să-l vezi pe amărâtul ăla de cocoşel.

  Numele lui Walt Comeau era în fruntea listei de persoane cărora Miles le datora scuze, bineînţeles, iar motivul pentru care stătea acum pe marginea patului în loc să se întindă era că se gândea dacă, mergând încetişor, poate cu ajutorul cadrului de care se folosise mai devreme ca să ajungă la baie, ar fi putut să se deplaseze pe hol, până în locul unde David şi Charlene îi spuseseră că-l văzuseră pe Silver Fox în convalescenţă. Miles se gândea că poate Walt s-ar fi simţit niţel mai bine dacă ar fi văzut în ce stare jalnică se afla acum bărbatul care-i rupsese mâna şi-1 pricopsise cu un cucui.

  Pe de altă parte, de ce să pornească într-o călătorie atât de anevoioasă pentru a-şi cere scuze unei persoane când aici de faţă avea un alt candidat?

  — Bea, zise Miles plecându-şi capul, n-am cuvinte să-ţi spun cât de rău îmi pare.

  — Să nu-ţi pară rău, spuse ea. O merita cu vârf şi îndesat.

  — Nu la asta mă refeream, o asigură Miles.

  Vocea îi răsuna ciudat în creier, ca o convorbire internaţională ricoşând într-un satelit.

  — Localul. Ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva. La ce avea să facă ea, vreau să spun.

  Atunci Bea îl luă de mână, uitându-se atent la degetele lui încă umflate.

  — Dacă tot veni vorba despre bar, am primit o ofertă în această dimineaţă,

  Bătrâna îşi ridică privirea către chipul lui.

  — Tu nu pari foarte surprins.

  — Doamna Whiting? Bea ridică din umeri.

  — A venit printr-o firmă din Boston, prin intermediul unui agent imobiliar de aici, dar da, presupun că în spate se află doamna Whiting.

  — Ţi-au propus o afacere bună?

  — Probabil cu treizeci sau patruzeci de mii mai mult decât valorează.

  — Ar trebui s-o accepţi.

  — Ştiu. Poate o s-o fac.

  Îl privi în ochi, fix şi lung.

  — Fă-o.

  Ea dădu din cap, apoi începu din nou:

  — Şi totuşi, mă gândesc uneori: ia să se mai ducă dracului. Acum se întâmpla ceva pe hol. Mai întâi nişte strigăte, apoi un doctor, două asistente şi un infirmier trecură prin faţa uşii într-o goană nebună.

  — Nu sunt sigur dacă măcar F. Lee Bailey ar putea câştiga vreo luptă cu femeia aia, zise Miles, simţind cum îl năpădea o epuizare teribilă numai când se gândea la ea, dar apoi adăugă: nu în Dexter County, în orice caz.

  — De unde ştii? zise Bea. Au trecut peste douăzeci de ani de când n-a mai încercat nimeni.

  — Şi pe bună dreptate.

  Bea se ridică în picioare în acel moment, evident dezamăgită.

  — Ei bine, ar trebui să plec înainte să te obosesc prea tare. Insă spune-mi doar un lucru, te rog. N-ai prefera să te duci la fund încununat de glorie?

  Miles nu-şi putu reţine un surâs.

  — Uită-te la mine, Bea, deşi ea se uita deja. Tocmai asta am făcut.

  După CE plecă bea, Miles se apropie de fereastră şi rămase acolo, uitându-se la parcarea din faţă şi, mai departe, la un pâlc de copaci desfrunziţi spre care curgea râul cenuşiu.

  Mai avusese un vizitator. Noaptea trecută, la un moment dat. Nu-şi mai amintea exact când. Poate chiar dis-de-dimineaţă. Alunecase într-un somn indus de tranchilizante şi se trezise tresărind la vederea lui Cindy Whiting la căpătâiul patului. Apariţia ei îl şocase aproape la fel de mult ca înfăţişarea ei. Miles nu se putuse abţine să se gândească atunci cât de uimitor semăna cu mama ei. Sau, mai degrabă, cu înfăţişarea pe care Miles îşi imagina că ar fi avut-o doamna Whiting după o boală lungă, asta în cazul în care ai fi fost dispus să crezi că exista vreun virus atât de neînfricat încât să vrea s-o paraziteze. Era greu de spus câte kilograme slăbise Cindy de la meciul de fotbal să fi fost acum trei săptămâni? Avea chipul palid şi supt, iar pielea de pe partea de sus a braţelor îi atârna zbârcită.

  — Te-ai trezit, zise ea.

  — De cât timp ai venit?

  — De ceva timp, recunoscu ea. Ştii la ce mă gândeam adineauri? Mă gândeam ce ciudat că s-a întâmplat să ne naştem amândoi în aceeaşi zi, în acest spital.

  — Aproape la aceeaşi oră.

  — Pentru multă vreme am crezut că era un semn. Că eram făcuţi unul pentru celălalt. Iar acest lucru aproape că s-a întâmplat, nu-i aşa, Miles?

  Cum el nu răspunse nimic, Cindy continuă:

  — Îţi mai aduci aminte data aceea când ne-am sărutat?

  Îşi amintea. Fusese doar un impuls născut din starea lui de confuzie, şi, totuşi, rămăsese ceva ce nu-şi putuse niciodată scoate din minte. Dumnezeu îi era martor că, de-a lungul anilor, încercase de multe ori. Se întâmplase în noaptea în care Grace, de acum în stadiul terminal al bolii sale, fusese mutată de la reşedinţa Whiting la spital, acolo unde avea să mai trăiască încă patruzeci^şi opt de ore, dintre care cea mai mare parte, în stare de comă. In acel an, iunie părea o lună caniculară, iar la insistenţele lui Grace, Max, de abia revenit din Keys, îl luase pe David pe coastă cu două săptămâni înainte, sub pretextul de a da o mână de ajutor echipei sale de zugravi, când, de fapt, ideea era să nu o vadă pe mama sa murind. Roger Sperry murise deja, iar Miles, care nu mai plecase de acasă încă din octombrie, lucra până târziu la Empire Grill. Era recunoscător pentru acest mod de a-şi îngropa toată atenţia în alte lucruri, astfel că trăgea de timp de câte ori putea, deşi îi era ruşine că se lăsase de şcoală pentru a rămâne la căpătâiul mamei sale muribunde, când el, de fapt, se ascundea la restaurant, fără să fie mai pregătit, la douăzeci şi unu de ani, s-o vadă pe mama sa murind decât era David la doisprezece. Grace se folosea de puţina tărie care îi mai rămăsese pentru a-şi exprima supărarea de fapt, era furie pentru hotărârea lui de a pleca de la St. Luke's. Deşi anul universitar se încheiase luna trecută tocmai se întorsese de la ceremonia de absolvire a lui Peter şi a lui Dawn şi, deşi nu avea nici un rost ca ea să se supere pentru un fapt deja consumat, Grace, în tulburarea şi durerea sa, se agăţa de această furie de parcă ar fi fost singurul lucru care o ţinea în viaţă. Oare el nu-şi dădea seama, îl întreba ea tot timpul, că simpla lui vedere îi intensifica suferinţa? Pe măsură ce starea ei se înrăutăţea, Miles începuse să-şi întârzie vizitele cât de mult putea, adesea ajungând la reşedinţa Whiting la o oră la care avea toate şansele s-o găsească dormind sau sub efectul ameţitor al morfinei.

  Cindy Whiting, întoarsă din Augusta la Empire Falls, fusese cea care avusese tot timpul grijă de mama lui, fiind asistenta şi însoţitoarea ei permanentă. Miles o găsea adesea plângând în tăcere la căpătâiul lui Grace, atunci când sosea târziu, după ce închisese restaurantul. În noaptea de care îşi amintea acum Cindy, mama lui era trează când apăruse el, iar de îndată ce îl văzuse în pragul uşii îşi întorsese privirea în altă parte, un gest atât de grăitor, în inutilitatea lui, încât se dăduse încet în spate, ieşind pe hol. Cindy se ridicase să-l urmeze, sprijinindu-se cu toată greutatea pe bastonul ei, pentru a putea închide fără zgomot uşa de la camera lui Grace. Avea ochii umflaţi de la propria ei suferinţă, aşa că nu i se păruse deplasat s-o ia în braţe. Când Cindy îşi ridicase capul către el, se sărutaseră, dar ce rău era într-un sărut atât de plin de nefericire? Miles se gândea că ar fi trebuit să se desprindă din îmbrăţişare, desigur, dar n-o făcuse, iar în febra momentului îşi strecurase mâna sub puloverul ei, acoperindu-i sânul şi simţind-o înfiorându-se la atingerea lui. Rămăseseră aşa până ce se auzise un geamăt de durere din cameră, iar Cindy şoptise: „Vin imediat”, după care se întorsese la căpătâiul mamei sale.

  Biată fată şchioapă, ea nu putea să facă nimic destul de repede, aşa că, până se întorsese, el nu mai era acolo.

  — Da, îmi aduc aminte, spuse Miles, clipind uşor în faţa imaginii neşterse de vreme.

  Apoi Cindy spuse ceva care îl surprinse.

  — Tu ştii că am avut iubiţi, nu-i aşa, Miles?

  — Mă bucur, Cindy, zise el, simţind cum se îmbujora pe loc din cauza ruşinii care îl năpădea, căci nu, nu ştiuse nimic despre asta.

  — Voiam să ştii, pentru că mâine plec. Adevărul este că nu mă simt prea bine acasă. Niciodată nu m-am simţit prea bine acolo. În Augusta e un bărbat care ţine la mine, iar mie îmi place destul de mult de el. Nu e o viaţă minunată, dar acolo cel puţin pot gândi clar, iar pentru mine este important să pot gândi clar. Vreau să ştii despre acest bărbat, pentru că mereu îţi închipui că sunt nefericită, iar asta mă doare. E ca şi cum ţi-ai fi pus în cap, cu mulţi ani în urmă, că cineva ca mine nu se poate bucura de viaţă. Te doare să te gândeşti că viaţa mea e un mister, aşa că nu te gândeşti la mine deloc. Nu mă suni să mă întrebi ce fac, pentru că tu crezi că ştii deja. Nici nu-ţi trece prin cap că aş putea fi fericită… că mi-ar plăcea să împărtăşesc asta cu tine.

  — Îmi pare rău, Cindy.

  Când deveni clar că el nu putea să scoată alt cuvânt în plus, ea spuse:

  — E atât de îngrozitor pentru tine să ştii că te voi iubi totdeauna?

  — Nu, bineînţeles că nu. Nu ţi-am fost un prieten aşa de bun, Cindy, niciodată.

  — E adevărat că întotdeauna ai reuşit să mă răneşti mai rău decât toţi ceilalţi, dar asta se întâmpla pentru că la tine ţineam. Tu n-ai vrut niciodată să-mi faci rău. Ştiu asta.

  Apoi se ridică în picioare.

  — Iţi aminteşti cum încercai să mă faci să înţeleg poezii? Miles dădu din cap.

  — In realitate, am înţeles mai mult decât credeai tu. Numai că era aşa de amuzant să te văd cât de mult te frustrai.

  — Mulţam frumos.

  — Semăn mai mult cu mama decât ţi se pare ţie.

  — Nimeni nu seamănă cu mama ta.

  Ajunsă în dreptul uşii, Cindy se opri, apoi se întoarse să-1 privească în ochi:

  — Să ştii că n-a terminat cu tine, Miles. El dădu din cap.

  — Ştiu.

  Îl luă ceva vreme, DAR reuşi să se îmbrace, din moment ce nu voia să traverseze holul, care era ciudat de pustiu, în cămaşa asta de spital. Uşa de la cel mai apropiat capăt al culoarului tocmai se trântise, iar vuietul oamenilor alergând şi urlând la etajul inferior încă mai răsuna pe casa scărilor. Asistenta nu era în cabina ei, iar undeva în preajmă, un aparat de emisie-recepţie urla tare, deşi erau prea multe bruiaje pentru a se înţelege cuvintele. Ajunsese pe la jumătatea culoarului, când uşile duble din capăt se deschiseră dintr-odată, iar Bill Daws, şeful poliţiei, arătând palid, păşi pe hol.

  — Eram la radiologie când am primit apelul, Miles, zise el.

  Asta explica de ce un bărbat de obicei atât de atent în privinţa înfăţişării sale se prezenta acum în faţa lui cu cămaşa de abia pe jumătate băgată în pantaloni.

  — Ai face bine să vii cu mine, adăugă el.

  DE ABIA MAI TÂRZIU REUŞI Miles să-şi aducă aminte o mare parte din amănunte. De-a lungul multor săptămâni şi luni, îi veneau în minte aşa cum fulgerele luminează un peisaj nocturn, ajungând, în cele din urmă, să formeze o poveste închegată: băiatul acela, John Voss, arătând ca o statuie, cu chipul plin de sânge, închis de unul singur pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie; apoi, în corpul modular care cuprindea clasele unde se ţineau orele de artă şi atelierul, o bună parte din tabloul acela înfiorător fiind vizibilă încă de pe hol; înăuntru, o măsuţă de lemn aşezată în mijlocul clasei, lângă care zăcea întinsă, cu faţa în jos şi cu picioarele răsfirate, Doris Roderigue, cu fruntea căzută într-o băltoacă de apă, plină de cioburi; lângă o masă de alături, cadavrul unui băiat pe care Miles îl ştia de la restaurant, linul din gaşca lui Zack Minty, cu o rană larg deschisă în cap; şi, în cele din urmă, prăbuşit lângă peretele de la uşă, cu o mână pe stomac şi arătând de parcă ar fi fost lovit de o criză gravă de indigestie, cadavrul lui Otto Meyer Jr.

  Pe moment, Miles nu înţelese, chiar nu înţelese, nimic din toate acestea, nu mai mult decât mulţimea de elevi de afară, unii năuci, alţii plângând, iar printre ei, câţiva profesori zguduiţi de şoc. Bill Daws îşi făcuse drum printr-un coridor de trecere pregătit în grabă de la intrarea din stradă până în şcoală, dar primii părinţi înnebuniţi începuseră deja să sosească, părăsindu-şi maşinile în mijlocul străzii, pe peluze, oriunde, alergând prin curţi şi peste terenul din jurul şcolii, venind din toate direcţiile, femei de vârstă mijlocie, greoaie, multe dintre ele, unele alunecând şi căzând pe iarba umedă, apoi ridicându-se gemând în picioare şi continuându-şi fuga, aproape complet orbite de lacrimi şi de o groază pe care n-o mai simţiseră niciodată, pe care nu şi-o imaginaseră niciodată. Miles vedea şi totuşi nu vedea toate astea, aşa cum nu vedea nici o fiinţă vie în timp ce intra pe urmele lui Bill Daws în sala în care Justin Dibble şi Doris Roderigue şi Otto Meyer Jr. Zăceau morţi. Mai mulţi poliţişti şi reprezentanţi ai primăriei schimbau vorbe în şoaptă, de parcă n-ar fi vrut să fie auziţi de altcineva sau de morţi. Jimmy Minty era şi el printre ei, cu ochii vineţi şi cu o placă metalică protectoare deasupra nasului, încercând să vor” bească cu fiul său, care încerca tot timpul să se îndepărteze şi care, în cele din urmă, îşi împinse tatăl cu amândouă mâinile, dintre care una era înfăşurată într-un bandaj însângerat.

  Miles nu-şi dădu seama când poliţistul îl prinse de cot pentru a-l împiedica să calce printre bălţile de sânge, apă şi cioburi, cum nu văzu nici mâna îndrumătoare a lui Bill Daws pe umărul său uimitor de puternică pentru un bărbat atât de grav bolnav, avea să se mire el mai târziu. Bill întrebă, în cele din urmă, umplând sala cu vocea sa, acest bărbat care avea să moară încă înainte de Crăciun:

  — Unde este fiica bărbatului de aici? în perioada de chin sfâşietor care urmă, ceea ce Miles nu putea să-şi ierte sub nici o formă era faptul că, atunci când intraseră în clasă, el trecuse chiar pe lângă ea. Care zăcea ghemuită într-un colţ, în spatele uşii, aşa cum avea să şi-o aducă aminte el, încercând să privească lucrurile raţional, deşi sentimentul lui de vină era prea puternic pentru a mai lăsa loc raţiunii. Trecuse pur şi simplu pe lângă ea. Oare un tată nu trebuia să aibă ceva în plus, un simţ aparte, care să-i spună exact unde se afla copilul lui? Oare nu era aceasta singura lui fiică? Un tată mai bun ar fi reuşit s-o găsească legat la ochi, în întuneric, atras doar de semnalul invizibil al suferinţei ei. Cât timp stătuse în sala aceea, cu spatele la ea, de parcă ar fi vrut să-i spună acestei fete care era lumina ochilor lui că ceilalţi erau mai importanţi? Acest gând avea să-l scoale în miezul nopţii luni la rând, la mult timp după ce ajunsese să se împace cu celelalte orori din jur. Tânărul poliţist care stătea lângă uşă, acelaşi care îi făcuse probleme lui Miles, în septembrie, în faţa casei sale din copilărie, fu cel care îl bătu pe umăr pe Bill Daws şi spuse:

  — Aici, domnule.

  Păru să îl observe pe Miles de abia după ce acesta făcuse un pas către fiica sa, iar atunci îi spuse:

  — Aveţi grijă.

  Fata din colţ nu prea semăna cu Tick, deşi, bineînţeles, Miles ştia că era ea. Avea întipărită pe chip o expresie pe care el n-o mai văzuse niciodată înainte şi pe care nici nu-şi închipuia că ea ar fi putut s-o simuleze. La început nu-şi dădu seama ce obiect ţinea încleştat la piept: un cutter pe care îl ţinea cu amândouă mâinile, de parcă lama lui ar fi avut un metru lungime. Iar când Miles, care pesemne nu era aşa de uşor de recunoscut cu un ochi umflat şi lipit şi cu doi dinţi sparţi, făcu prima mişcare către ea, fiica lui îi răspunse printr-un gest brusc, smucind cuţitul, ca să-1 îndepărteze, iar din gâtul ei ieşi atunci un gâlgâit şuierător.

  Prăbuşindu-se în genunchi în faţa ei, spuse doar atât: „Tick”, propria-i voce sunând doar puţin mai ciudată decât a ei, acea voce severă pe care o folosea atât de rar, doar atunci când avea nevoie de atenţia ei imediată. Nu era sigur dacă nimerise tonul potrivit, nu era sigur dacă făcuse bine îngenunchind acolo lângă ea, pronunţându-i numele iarăşi şi iarăşi, pentru că habar n-avea cât de adânc se retrăsese în sine fiica lui. După aceea nu avea să-şi mai aducă aminte de câte ori o strigase pe nume înainte ca ochii ei să răspundă printr-o licărire, sau de câte alte ori îl pronunţase pentru ca privirea din ei să se limpezească şi să-l recunoască. În acea clipă, Tick era dintr-odată ea însăşi, iar expresia de pe chip i se destinse mai întâi, ca apoi să se descompună, în timp ce începea să plângă în hohote şi să repete neîncetat „Taţi, taţi, taţi”, de parcă n-ar fi putut să ştie cât de departe se afla el sau de parcă, din locul în care fusese adineauri, numărase de câte ori el îi pronunţase numele şi acum îi răspundea la fel.

  David Roby avea să se întrebe mai târziu cum de un bărbat în starea în care se afla fratele său putuse să facă ceea ce făcuse, să-şi ridice fiica în braţe şi, în acea uşoară strânsoare de urs a lui, să iasă cu ea pe uşă şi să plece. Mai târziu, Miles însuşi avea să-şi aducă aminte comentariul lui Jimmy Minty în timp ce se îndepărta.

  — Şi îl lăsăm să plece aşa, nestingherit, de aici?

  Şi avea să-şi aducă aminte şi răspunsul lui Bill Daws.

  — Tu vezi-ţi de băiatul tău, Jimmy. Hai să ne vedem fiecare de copiii noştri, da?

  CAPITOLUL 32

  LA Începutul lui aprilie se făcu cald, iar Miles vedea pe harta meteo din ziar că temperaturile nepotrivite pentru această perioadă se întindeau până sus în Mâine, care tocmai trecuse printr-o iarnă neaşteptat de aspră, o vijelie după alta, aducând câte treizeci de centimetri de zăpadă în fiecare săptămână. Vorbise cu fratele său după ultimele ninsori, iar David îi spusese că, de la întâi aprilie, jumătate din locuitorii din Empire Falls aveau steguleţe roşii prinse de antenele maşinilor, ca să poată fi văzuţi printre nămeţi, în timp ce scoteau automobilul din garaj în stradă. Bugetul pentru deszăpezire al primăriei se epuizase încă de la sfârşitul lui ianuarie.

  — Afacerile or s-o ia din loc în curând, adăugase David.

  Mersese cam prost pe timpul iernii, în parte din cauza vremii, în parte pentru că după ce Empire Grill fusese închis, mulţi dintre clienţii de acolo, mai ales studenţii din Fairhaven, nu se grăbiseră să frecventeze barul lui Bea, în ciuda anunţurilor pe care le publicaseră, în cele din urmă, în ziarul universităţii.

  — Ne-ai putea fi de folos, mai devreme sau mai târziu.

  — Îmi pare rău, dar nu cred, zise Miles.

  — Ce mai face Tick? întrebă fratele său, dându-şi amândoi seama că asta nu schimbase subiectul, de fapt.

  — Bine, îi răspunse Miles. Din ce în ce mai bine.

  — Şi nu vrea să se întoarcă acasă?

  Adevărul era că voia. Săptămâna trecută îl întrebase dacă nu puteau merge în vizită în timpul vacanţei de primăvară de la liceul Vineyard High, iar dacă ar fi spus că îi era dor de mama ei, Miles ar fi cedat. Dar ea se gândea mai degrabă s-o vadă pe Candace, care era tot în spital, şi pe John Voss, care, cu o lună în urmă fusese declarat inapt pentru a apărea în faţa justiţiei, drept pentru care fusese trimis la sanatoriul de boli mintale din Augusta. Miles nu era sigur că vreuna dintre aceste vizite ar fi fost o idee bună pentru moment.

  În lunile care trecuseră de la masacru, Tick se împăcase oarecum cu gândul celor petrecute în acea după amiază. Că John Voss îi împuşcase mortal pe John Dibble şi Doris Roderigue, că o împuşcase pe Candace Burke în gât, iar glonţul aproape că îi rupsese coloana. Mai înţelese şi că, după aceea, se întorsese către Tick şi ar fi împuşcat-o dacă Otto Meyer Jr. Nu s-ar fi pus între ei. Ştia până şi că băiatul îşi dusese pistolul la gură apoi şi că apăsase pe trăgaci de mai multe ori, dar singurul glonţ care mai rămăsese înăuntru un glonţ la fel de vechi ca şi pistolul, care aparţinuse bunicului său, mort demult nu se urnise.

  Măcar atâta lucru putuse înţelege şi Tick, dar ceea ce Miles nu ştia era cât de multe dintre toate imaginile acestea se regăseau în memoria ei. Deşi avusese nişte coşmaruri îngrozitoare timp de aproape două luni, nu voia să vorbească despre ele, aşa că el nu ştia dacă ce-şi amintea Tick venea din amintire sau erau analogii visate. După un timp, i-a spus ceea ce considera că trebuia să ştie. I-a spus că prietena ei Candace era în viaţă de îndată ce auzise vestea de la fratele său. Iar mult mai târziu i-a spus despre Otto, care o dată se aruncase de pe bancheta din spate ca să salveze echipa de baseball de lipsa de experienţă la volan a lui Miles, şi care acum îi salvase viaţa lui Tick cu preţul propriei sale vieţi. Alte lucruri le păstră sub tăcere. Chiar şi acum, în aprilie, fiica sa nu dădea nici un semn că şi-ar fi adus aminte cum, atunci când John Voss îndreptase pistolul către Candace, se întinsese şi-i tăiase faţa cu cutterul, de la sprânceană până la ureche. Şi nu părea să mai ţină minte nici ce se întâmplase după ce îşi venise în fire şi îl văzuse pe Zack Minty aplecat asupra ei, cum îi brăzdase atunci palma cu aceeaşi armă.

  Nu, dacă reuşise să-şi reprime aceste amănunte, puteau foarte bine să rămână reprimate. Întoarcerea din abisul în care se prăbuşise atunci fusese un drum lung, iar Miles refuza să rişte o recidivă întorcându-se acasă prea curând. Nici măcar nu voise s-o înscrie la liceul de pe Martha's Vineyard la jumătatea lui ianuarie şi încă nu era sigur dacă făcuse bine lăsând-o să se întoarcă la şcoală. Noii ei profesori, ca toată lumea, de altfel, ştiau despre cele întâmplate în Empire Falls, dar era ca şi cum n-ar fi făcut legătura între acel masacru şi Tick. Păreau să ţină la ea şi bănuiau că era inteligentă, dar nu ştiau ce să înţeleagă din lipsa ei de concentrare şi de atenţie. Miles preferă să nu-i lămurească.

  După ce-şi dedicase ultimele cinci luni recuperării ei, doar de curând începuse să simtă siguranţa că fiica sa îşi va reveni complet. Partea de pe insulă unde stăteau acum era aproape nelocuită în timpul iernii, aşa că, în loc să se plimbe pe plaja goală sau pe aleea bicicliştilor, la sfârşit de săptămână Miles se obişnuise să meargă cu maşina la Edgartown, unde făceau plimbări lungi pe străduţele înguste şi liniştite, oprindu-se la magazine, la galerii şi la bibliotecă, precum şi în orice alt loc în care erau oameni şi surse de distracţie. Masacrul, îşi dăduse el seama, făcuse ca lumea să pară şi mai periculoasă în ochii fiicei sale, iar acum Miles credea că ea îşi putea reface legătura cu lumea numai dacă ar fi căpătat certitudinea că lucrurile acelea rele nu aveau să se mai întâmple vreodată. La început, mersul lucrurilor fusese atât de lent încât începuse să se îndoiască de valoarea acestui plan. Uneori, o simplă conversaţie mai aprinsă, într-un restaurant sau altul, era de ajuns pentru a o face să se pună pe plâns şi pe tremurat. Dar, încetul cu încetul, Tick începu să-şi revină. Într-o zi de la sfârşitul lui februarie, se opriseră la piaţa de peşte, unde văzuseră un bilet scris de mână şi lipit pe un bidon cu homari: NU ATINGEŢI HOMARII MASCULI ŞI FEMELE.

  — Deci, mai concret, ce homari putem atinge? îl întrebase ea pe bărbatul din spatele tarabei.

  Miles trebuise să-şi folosească toată stăpânirea de sine pentru a se abţine s-o strângă în braţe şi s-o învârtă în paşi de dans până în mijlocul străzii.

  Aşa că săptămâna trecută, atunci când îl întrebase de ce era aşa pornit împotriva vizitelor în Empire Falls în timpul vacanţei de primăvară, o minţise, amintindu-i că el ar putea fi arestat. Posibilitatea de a fi despărţită de el era destul de îngrozitoare pentru a o face să renunţe imediat la acea idee. Miles se simţea vinovat pentru că se juca astfel cu frica ei, dar ce altă opţiune avea? In mod previzibil, fratele său fusese mai greu de convins. Ultima dată când vorbiseră la telefon, David îl întrebase verde-n faţă dacă rămâneau pe insulă pentru binele lui Tick sau al lui.

  — Te-ai gândit măcar la Janine? Să ştii că nici pentru ea n-a fost o perioadă prea uşoară, îi spusese David.

  Miles nu putea comenta nimic. Nu după ce-şi urcase fiica în maşină, demarând în trombă, de parcă ar fi fost singurele tutore legal, de parcă mama fetei nu avea nici un cuvânt de spus. La momentul respetiv, desigur, nu se putea gândi la altceva decât la o evadare. În timpul iernii lungi şi mohorâte de pe Martha's Vineyard, avusese totuşi vreme să se gândească la toate, însă asta nu schimbase nimic. Nu se punea problema că nu i-ar fi părut rău pentru fosta lui soţie, care nu merita aşa ceva, şi bineînţeles că îi era recunoscător că nu venise după el cu o droaie de poliţişti şi avocaţi. La şase luni după fuga din Empire Falls, tot nu vorbise niciodată cu Janine, şi nici Tick. De fapt, numai lui David îi spusese unde se aflau, deşi presupunea că şi Janine ştia. După ce se mai calmaseră lucrurile, ea îşi dăduse seama că ple7 case, iar dacă i-ar fi sunat pe Peter şi pe Dawn, ei i-ar fi spus.

  Aceea fusese singura lor condiţie. Desigur, spuseseră ei, putea folosi casa câtă vreme voia el. Urmăriseră şi ei ştirile, aşa că erau de acord cu Miles că cel mai bun lucru pentru Tick era să o ducă departe de Empire Falls, departe de şcoala aceea, de reporteri şi de tot restul. Dar niciunul nu vrusese să o mintă pe Janine. Din fericire, ea nu sunase. Aşa cum nu sunase nimeni altcineva, în afară de Horace Weymouth sau de părintele Mark, însă era foarte probabil ca aceştia doi să-şi fi dat seama unde o dusese pe Tick. Poate nu cu exactitate, dar Matha's Vineyard era o insulă mică, mai ales în lipsa turiştilor.

  Nu se putu abţine să zâmbească atunci când se gândi că tocmai David, care de abia vorbise cu Janine de când fosta lui soţie se încurcase cu Walt, era cel care îi atrăgea atenţia asupra acestor lucruri. Din câte spunea David, Janine trecuse şi ea printr-o transformare, renunţând la slujba de la clubul lui Walt şi începând să lucreze ca chelneriţă la restaurantul mamei sale, unde pusese la loc aproape toate kilogramele pe care le dăduse jos în cursul anului anterior. Nu spunea mare lucru despre căsnicia ei, despre care David credea că scârţâia serios. Silver Fox suportase destul de uşor trecerea de la Empire Grill la Callahan's, dar nu se mai dezbrăca până la maiou şi nu mai juca cărţi cu Horace. Dacă îi venea ideea să comenteze că soţia lui se îngraşă, îşi controla impulsul, ceea ce era un lucru deştept din partea lui.

  — Nu mă pot obişnui cu tine luându-i aşa partea lui Janine, îi spusese Miles fratelui său.

  — Nu fi bou, răspunsese David. Eu ţin cu Tick. Şi cred că îţi place s-o ai numai pentru tine. Iţi place să simţi că are nevoie de tine. Zi-i aşa mai departe şi n-o să se mai desprindă de tine niciodată.

  — N-o să pună niciodată mâna pe fiica mea, îi spunea Miles. O clipă de tăcere la celălalt capăt al firului.

  — Presupun că acum vorbim despre doamna Whiting?

  — Exact, zise Miles, ruşinat nu atât de această declaraţie, cât de uşurinţa fratelui său în a-şi da seama.

  — Miles, dă-mi voie să-ţi spun, cred că o iei razna pe tema asta. Ea a plecat din oraş la o săptămână după tine. A stat plecată toată iarna. Şi-a pus casa la vânzare.

  — Anunţă-mă când o vinde.

  — A dat deja cea mai mare parte dintre clădirile de birouri, chiar până la Empire Grill. A făcut o avere cu proiectul de pe râul Knox, iar de când Bea i-a refuzat oferta şi şi-a luat un avocat, ne-a lăsat pe toţi în pace. Doamna Whiting se retrage, Miles.

  — S-ar putea să ai dreptate, zise Miles, deşi nu credea deloc asta.

  — Dacă te îngrijorează Jimmy Minty, nu te mai obosi. Ar trebui să fie treaz ca să-ţi facă probleme, dar el stă în fiecare seară la Lamplighter cu faţa aia de beţiv ordinar.

  De fapt, Miles ştia despre această evoluţie a lucrurilor. Printre nenumăratele tăieturi din ziare pe care fratele său i le trimisese în timpul iernii, majoritatea legate de proiectul de restaurare al râului Knox, mai erau şi câteva despre problemele agentului Minty, care îi parveniseră lui Miles cu tot cu mici comentarii scrise de mâna delicată a lui Charlene. La puţin timp după incidentul de la liceu, care devenise imediat o ştire difuzată în toată ţara până când un episod şi mai urât avusese loc în vest, soţia lui Jimmy apăruse în Empire Falls împreună cu noul ei logodnic şi cu un avocat din sud, care-i servi soţului ei o cerere de divorţ ce conţinea referiri la cruzime emoţională şi, într-o singură ocazie, abuz fizic, pe care avea de gând să le facă publice dacă soţul ei nu era de acord cu divorţul sau cu încredinţarea custodiei, după cum se preciza în documentele anexate. O săptămână mai târziu, când ea se întorsese la Seattle, unde locuia acum, îl luase cu ea şi pe fiul ei, Zack.

  Minty poate că s-ar fi opus dacă n-ar fi trebuit să facă faţă unei alte probleme, apărută în acelaşi timp. Într-o bună dimineaţă, chiar înainte ca Jimmy să apuce să se bărbierească, şeriful se prezentase la uşa lui, cu un mandat de percheziţie şi cu o echipă dejioliţişti în uniformă care păreau să ştie foarte bine ce să caute. În timp record, găsiseră câteva obiecte boxe audio scumpe, un cuptor cu microunde nou nouţ, un video, iar Minty nu putea arăta cum intrase în posesia lor şi nici nu putea explica de ce numerele de serie fuseseră şterse. Susţinuse că le cumpărase din Portland, cu banii jos, şi că nu păstrase chitanţele, şi se declarase jignit de aluzia că nişte articole asemănătoare dispăruseră în cursul unor furturi de noapte, de la mai multe magazine din oraş. Ar fi scos-o basma curată dacă nu i-ar fi scăpat un număr de identificare din interiorul unei imprimante laser, care se dovedi a fi exact cea furată de la Knox Computer cu câteva luni în urmă. Poliţiştii îi confiscaseră şi aparatul pe care îl folosea pentru copierea cheilor şi pe care îl găsiseră la subsol, împreună cu o legătură de chei pe care ei le numiseră şperacle. Deşi nu fusese pus sub acuzaţie, povestea apăruse în ziar, după care fusese nevoit să demisioneze. Din câte îi spusese David, îşi pusese casa la vânzare în speranţa că va putea să-şi recupereze de acolo banii pentru amenzi şi în prezent lucra ca paznic la hacienda Whiting.

  — Să ştii că şi-a făcut apariţia pe la restaurant acum vreo două săptămâni, adăugase David. A zis că i-a scris Zack, întrebând ce mai face Tick. Mi-a mai spus să-ţi transmit că nu trebuie să existe ranchiună între voi doi.

  Lui Miles îi înflori din nou un surâs în colţul buzelor.

  — Ce frumos din partea lui. M-a rupt în bătaie al dracului de bine.

  — Adevărat, recunoscu David. Să ştii că, oricum, nasul nu i s-a vindecat. Arată de parcă şi l-ar fi pierdut pe al lui şi ar fi împrumutat unul de la un cadavru. E cam cenuşiu la culoare. Totuşi, cred că dacă l-ai minţi şi i-ai spune că-ţi pare rău, ai putea pune punct şi gata.

  — Păi chiar îmi pare rău, zise Miles, deşi nu-i grea venea să creadă în capacitatea de a ierta a lui Jimmy Minty. Iţi spun de nu ştiu când, nu e din cauza lui Minty. Eu o cunosc, David. Poate că mi-a luat o viaţă întreagă, dar o cunosc.

  — Foarte bine atunci, spuse David, aştept să-mi explici. Miles nu avea nici o intenţie să facă aşa ceva, mai ales dându-şi seama cât de paranoic putea să pară. Printre celelalte tăieturi din ziare pe care le primise de la fratele său, se afla un articol despre cumpărarea bisericii St. Catherine's de către un consorţiu din Massachussets, care avea de gând s-o transforme într-un bloc de apartamente cu trei etaje. Cel mai extravagant dintre acestea avea un jacuzzi în clopotniţa pe care Miles nu se încumetase niciodată s-o văruiască. Planurile arhitecţilor ilustrau perfect viitoarea întrebuinţare a clădirii în care Miles mergea la slujbă împreună cu mama sa, iar articolul cuprindea şi poze cu părintele Tom (pre-demenţă) şi părintele Mark, care acum locuiau amândoi la Sacre Coeur. Poate că nu exista nici o justificare pentru convingerea lui Miles că în spatele cumpărării bisericii se afla doamna Whiting sau că ea avea să se mute într-unui dintre apartamente, asta ca să-şi petreacă o parte din an în mijlocul unui loc pe care el îl iubise atât de mult înainte ca ea să-l cumpere şi să-l distrugă. Putere şi control, din nou. Şi chiar dacă n-avea nici un argument serios pentru convingerea lui, asta nu-1 făcea să fie mai puţin sigur.

  — Uite ce e, îi spusese David, mă bucur că starea lui Tick se îmbunătăţeşte. Dar nu ţi-a dat prin cap că starea ta se înrăutăţeşte?

  Cum Miles nu zise nimic, fratele său continuă:

  — N-o să fie o mare reuşită dacă o salvezi pe ea şi te distrugi pe tine.

  — E un risc pe care mi-l asum, îi răspunsese Miles, dându-şi foarte bine seama că era acelaşi risc pe care şi-l asumase sau încercase să şi-l asume mama sa.

  — Şi aş putea înţelege asta dacă chiar ar trebui s-o faci. Dar nu te-ai gândit că poate sacrificiul ăsta nu e necesar? Spune-mi cine câştigă atunci tu sau ea?

  — Eu nu încerc să mă sacrific, David.

  — Zău? Sper că n-ai avea proasta inspiraţie să încerci să-1 minţi pe un mincinos.

  — David…

  — Pentru că am mers şi eu pe acelaşi drum pe care te afli tu acum, frăţioare, şi apoi, de pe acel drum am intrat direct în nenorociţii ăia de copaci şi nu m-am ales decât cu o mână făcută praf.

  — De fapt, te-ai ales cu mai mult de atât, îi atrase atenţia Miles, referindu-se la Charlene şi ştiind că fratele său o să se prindă imediat. Tăcerea de la celălalt capăt al firului îi demonstra că nu se înşelase, iar imediat Miles se simţi prost pentru lovitura sub centură.

  — Ştii ceva, hai să lăsăm asta deoparte, nu ţi se pare?

  — Bine.

  Apoi, după o pauză:

  — Bea mi-a zis să te salut. Şi, de asemenea, să-ţi aduc aminte că eşti asociat cu drepturi depline la Callahan's.

  — Mulţumeşte-i din partea mea.

  — Pierzi o grămadă de lucruri, Miles. Mai mult nu pot să-ţi spun. Nu ţi-ar veni să crezi dacă ai vedea ce se întâmplă la râu. Noua berărie se deschide pe patru iulie. Compania de cârduri de credit a băgat milioane în renovarea vechii fabrici de textile. Fabrica de cămăşi o să se transforme într-un centru comercial. Au început să se vândă chiar şi câteva case.

  — Parcă ai fi un agent de publicitate.

  — Ei bine, nu văd de ce n-ar putea să se întâmple şi lucruri bune din când în când.

  Dacă ceea ce descrisese David ar fi fost fericirea desăvârşită, arunci Miles s-ar fi bucurat. Pentru fratele său, pentru Bea, pentru Charlene, pentru toată lumea. Nu se aştepta ca cineva să-i împărtăşească amărăciunea faţă de modul în care evoluau lucrurile, şi anume că asta era tot o fază după care avea să iasă la iveală că „partea leului” din averile nou produse nu avea să ajungă niciodată la cetăţenii din Empire Falls. Şi bineînţeles că Francine Whiting era cea care pusese torul la cale, ceea ce însemna că, de fapt, vânduse acelaşi lucru de două ori, mai întâi fabricile în sine, apoi parcelele riverane pe care le păstrase cu viclenie. Şi, pe deasupra, mai exista şi o senzaţie iraţională pe care nu putea s-o ignore, că toate aceste speranţe noi erau clădite pe temelia unei pierderi pe care toată lumea se grăbea s-o uite. Prietenul său Otto Meyer reprezenta o mare parte din acea pierdere, precum şi băiatul acela mort, Justin Dibble, chiar şi Doris Roderigue. Dacă fata aia, Candace Burke, supravieţuia, poate că peste câţiva ani ar putea fi recunoscătoare pentru o slujbă de agent de promovare, dând telefoane toată ziua pentru a convinge oamenii să ceară cârduri de credit, o slujbă pe care şi-o permitea chiar şi dintr-un scaun cu rotile. Şi mai era şi John Voss, acum întors, într-un fel, în dulapul întunecat în care era uitat în copilărie-o pierdere de care nimeni n-ar vrea să-şi mai aducă aminte.

  Dar fratele său avea dreptate, bineînţeles. Doamna Whiting nu împuşcase pe nimeni şi nici nu i puteau pune în spinare toate relele de pe lume.

  — Stai bine cu banii? îl întrebă David.

  — Pentru moment.

  — Şi pentru mai încolo?

  — Mai încolo, David, va trebui să mă descurc şi singur.

  Banii ERAU SINGURUL LUCRU la care promisese că nu se va gândi. Datoriile i se acumulau, fireşte, încă din ziua în care îşi luase fiica şi fugise din oraş. Nu trecuseră nici pe acasă la Janine şi nici pe la apartamentul său. Ar fi fost mai bine să fi pregătit măcar o valiză la repezeală, dar Miles se temea atunci că până şi cea mai mică întârziere ar fi putut conduce la reţinerea lor, aşa că plecaseră fără nimic altceva decât hainele de pe ei, îhdreptându-se spre o destinaţie pe care Miles o descria doar prin cuvântul „departe.” Şi cum Tick nu întrebase încotro mergeau, nu fusese nevoit să-i explice.

  Până când intraseră pe autostradă la Fairhaven, îndreptându-se spre sud, scâncentele ei convulsive încetaseră, iar Tick se retrăsese în sine iarăşi, cufundându-se într-o tăcere sumbră, înfricoşătoare. Când se opriseră în Kennebunk să pună benzină, ea încetase să-i mai răspundă la întrebări, aşa că trebuise să se ducă pe partea ei, să deschidă portiera şi s-o forjeze să-şi întoarcă privirea spre el în timp ce-i spunea că totul avea să fie bine, că o ducea departe de acel loc, că trebuia să aibă încredere în el. Când terminase de vorbit, Tick încuviinţase din cap, dar părea că se străduia din toate puterile să-şi aducă aminte cine era el, iar faptul că dăduse din cap păruse mai degrabă o apreciere de moment.

  Întorşi pe autostradă, lui Miles îi trecu prin cap că mergeau în direcţia în care se afla Martha's Vineyard, unde puteau sta în casa de vară a lui Peter şi Dawn. Acum că putea înlocui cuvântul „departe” cu „Martha's Vineyard”, se simţea mai înviorat, fireşte că într-un mod iraţional, ajutat însă de ideea absurdă că, dacă cineva era pe urmele lor, ar fi trebuit să înoate ca să ajungă acolo. Gândindu-se că şederea pe Martha's Vineyard ar putea s-o ajute şi pe Tick, îi spuse unde voia s-o ducă, dar avu din nou senzaţia că nu-l înţelesese, iar când ajunseră la peajul din New Hampshire, se uită la ea şi o văzu plângând din nou. După un moment, înţelese de ce. Făcuse pe ea, chiar acolo, în maşină.

  Înainte de intrarea în Massachusetts, ieşi de pe autostradă şi cutreieră zona până când găsiră un centru comercial. Atunci când îi spuse că intra pentru câteva minute, iar Tick începu să tremure de groază, înţelese şi el, în cele din urmă. Avusese nevoie să meargă la toaletă pe drumul din Kennebunk, dar îi fusese prea frică să intre singură, frică pentru că îl pierdea din ochi pe Miles.

  — Nu e nimic, o asigură el. Poţi să vii cu mine.

  Aşa că intrară împreună, cu Tick ţinându-l strâns de mână. Magazinul era aproape gol, ajunseseră cu o oră înainte de închidere, dar tot atrăgeau multe priviri Tick duhnind a urină şi Miles cu vânătăile lui şi cu un ochi umflat încă închis cu totul. Pe lângă un set de chiloţi şi o pereche de jeanşi ieftini se asigură că erau mărimea potrivită verificând eticheta de pe spatele pantalonilor pe care îi avea Tick pe ea mai luă şi o rolă de prosoape de hârtie, un pachet de bureţei, un lichid de curăţat tapiţeria şi un flacon mare de ibuprofen. De când plecaseră din Mâine, durerile lui de cap, de rinichi, de coaste răbufniseră şi mai tare, iar Miles ştia că nu putea să conducă până la Woods Hole fără să ia un analgezic. Alese baia femeilor şi nu pe cea a bărbaţilor, văzu că era goală şi încuie uşa în urma lor. Desfăcu setul de chiloţi, rupse etichetele de pe jeanşi, scoase rola de prosoape de hârtie şi umezi câteva, explicându-i lui Tick să intre într-una dintre cabine şi să se cureţe cât putea de bine. Îi promise să rămână în faţa uşii, astfel încât ea să-i poată vedea picioarele pe deasupra pragului, apoi îi vorbi neîncetat tot timpul cât fata stătu înăuntru, oprindu-se doar pentru a mesteca o pumn de pastile de ibuprofen dezgustătoare.

  La casă ceru o pungă de plastic în plus, pentru jeanşii uzi fleaşcă ai lui Tick şi apoi plăti toate cumpărăturile, căci avusese inspiraţia să păstreze toate ambalajele şi etichetele care erau trecute acum pe sub cititorul de bare. Această dovadă de precauţie din partea lui nu păru să o impresioneze pe casieriţă, care îl privi pe Miles cu o scârbă făţişă, iar pe Tick, cu sinceră simpatie, de parcă ar fi vrut să-i spună că înţelegea şi ea despre ce era vorba.

  Ajunşi din nou în parcare, Miles se aştepta să vadă maşinile de poliţie sosind în orice moment, înainte ca el să apuce să cureţe pata de urină de pe scaunul din dreapta şoferului. Se pregătea să demareze când dădu cu ochii de o bancă dotată cu un bancomat. Se îndreptă într-acolo şi retrase trei sute de dolari, suma maximă permisă pentru o zi. Asta însemna că mai rămăseseră încă vreo trei sute de dolari în cont. După ce se terminau şi aceia, cine ştia ce avea să se întâmple?

  LA DOUĂ ZILE DUPĂ convorbirea telefonică cu fratele său, Miles se afla la o cafea într-un separeu la fereastră dintr-un restaurant cu specific pescăresc din Portul Vineyard. Datorită absenţei unui profesor, Tick avea un orar scurt azi şi scăpa mai devreme de la şcoală, iar când Miles ridică privirea din ceaşca de cafea, se trezi în faţa unei vedenii uluitoare. Bărbatul care se îndrepta şontâc pe stradă către el, dând impresia că ştia foarte bine încotro se ducea, era Max Roby, care nu ştia niciodată unde îl purtau picioarele, iar Miles era absolut sigur că bătrânul nici măcar nu călcase vreodată pe insulă. Tatăl său trecea pe trotuarul de vizavi, dar când ajunse la o distanţă de vreo cincizeci de metri, bătrânul schimbă brusc direcţia şi traversă strada, părând să ştie nu numai că fiul său se afla pe această insulă (improbabil), ci chiar în această clădire (imposibil). Din moment ce nu avea de unde să ştie de prezenţa sa pe Martha's Vineyard, era normal ca Miles să tragă concluzia că tatăl lui chiar nu ştia, dar apoi rămase surprins când îl văzu pe Max trecând de uşa restaurantului. De fapt, bătrânul se opri de abia când Miles ciocăni în geam.

  După un moment, Max Roby, recent venit din Key West, Florida, se strecură în separeu, pe băncuţa din faţa fiului său, recent venit din Empire Falls.

  — Nu pot să cred, zise Miles, holbându-se la el.

  — M-am gândit eu că puteam să dau de tine, spuse Max, părând foarte mulţumit de sine.

  — Zău aşa?

  — Poate nu aşa de repede, recunoscu Max, deşi nu părea să-şi dea seama pe deplin, aşa cum făcea Miles, de puţinele şanse dintr-un caz precum cel de faţă.

  — Noi locuim pe cealaltă parte a insulei, tată, îi explică Miles, în timp ce nuanţele de exasperare începeau să i se strecoare uşor în glas, deşi conversaţia nu începuse nici măcar de un minut. In timpul săptămânii nu vin aproape niciodată în oraş, decât poate când trebuie să cumpăr ceva de mâncare. Asta e prima dată când vin în restaurantul ăsta, unde s-a întâmplat pur şi simplu să mă aşez la singura masă de la fereastră.

  — Am fost destul de norocos în ultima vreme, replică Max, de parcă ar fi vrut să spună că nu exista nici un motiv pentru care fiul lui să nu fie la fel de norocos, ţinând cont de cum decursese viaţa sa până în acest moment. Nu ţi-am spus că am câştigat la loterie, acolo, în Florida?

  Max murea de dragul acestui gen de întrebări, din moment ce răspunsul era unul evident pentru ambele părţi şi, pe deasupra, unul pe care era mai bine să-l ignori şmecherie cu care Miles nu se deprinsese niciodată.

  — Nu, tată. N-am mai vorbit de şase luni. Nu ştiai că eram aici. Deci, cum ai fi putut să-mi spui?

  — Să crezi tu că nu ştiam unde erai, îl asigură Max. Doar pentru că am şaptezeci de ani nu înseamnă că sunt senil. Să ştii că şi bătrânii au creier.

  Miles se frecă la ochi cu dosul palmei.

  — Vrei să-mi spui că tu chiar ai câştigat la loto?

  — N-am avut lozul cel mare, recunoscu Max. N-am ghicit toate cele şase numere. Doar cinci din şase. Destul de binişor, totuşi. Peste treizeci de mii.

  — De dolari?

  — Nu, de şerveţele de hârtie, zise Max, fluturând un şerveţel în scop demonstrativ. Bineînţeles că de dolari, deşteptule.

  — Adică tu ai câştigat treizeci de mii de dolari.

  — Mai mult. Aproape treizeci şi două de mii. Max dădu din cap.

  — Tu singur. Ai câştigat treizeci şi două de mii. De dolari. Max dădu iar din cap, iar Miles se gândi dacă mai exista vreun fel de a pune aceeaşi întrebare. De obicei, când venea vorba despre Max, modul de exprimare era crucial.

  — Eu şi încă nouă ţipi de la Captain Tony's, clarifică Max dilema după o tăcere sănătoasă.

  — Adică aţi luat fiecare câte treizeci şi două de mii de dolari.

  — Nu, adică am luat fiecare câte trei mii. Ne-am strâns zece ţipi să luăm un loz, aşa că a trebuit să împărţim câştigul.

  Acum îi venise rândul lui Miles să dea din cap. Jocul acesta de a smulge adevărul de la tatăl său era una dintre puţinele plăceri ale relaţiei lor, iar lui Max îi făcea la fel de multă plăcere să ascundă adevărul cât mai mult timp.

  — Şi cât ţi-a mai rămas?

  Max îşi scoase portofelul şi aruncă o privire înăuntru, de parcă ar fi murit de curiozitate bruscă.

  — Destul ca să-mi cumpăr prânzul. Nu sunt zgârcit, ca alţi oameni. Mie nu mi-e frică să cheltuiesc bani atunci când am.

  Şi tocmai din acest motiv nu prea avea niciodată, asta i-ar fi putut răspunde Miles. În schimb, se mulţumi să-l întrebe:

  — Deci, tată, ce faci aici?

  — Am luat vaporul până la Hilton Head, dar acolo era cam linişte, cică pentru încă o lună, două, aşa că am prins autobuzul de Boston, apoi încă unul până la Woods Hole, iar de acolo am venit încoa' cu feribotul. Geanta am lăsat-o într-un dulap cu cheie de la debarcader.

  — Tocmai mi-ai spus cum ai ajuns aici, tată. Numai că ai cam uitat să-mi spui de ce ai venit.

  Max ridică din umeri.

  — E vreo lege care să spună că bătrânii n-au voie să-şi viziteze copiii şi nepoţii?

  Miles, care de nenumărate ori ar fi votat pentru această lege, trebuia să recunoască totuşi că nu exista încă o asemenea reglementare.

  — M-am gândit c-aş putea s-o înveselesc, zise el. Probabil că Miles arăta destul de neîncrezător, pentru că bătrânul continuă:

  — Să ştii că pot să înveselesc lumea, din când în când. A fost o vreme când obişnuiam s-o înveselesc până şi pe mama ta, n-ai decât să nu mă crezi dacă nu vrei.

  — Şi când se întâmpla asta?

  — Înainte să te naşti tu, recunoscu Max. La început, ea şi cu mine aveam o grămadă de lucruri în comun.

  — Şi eu am distrus asta?

  — Ei bine, zise Max gânditor, sigur n-ai fost de folos, dar nu, n-a fost din vina ta. Nu chiar.

  — Şi atunci?

  Tatăl său ridică iar din umeri.

  — Cine ştie? O să-ţi spun un lucru, totuşi. E ceva îngrozitor să dezamăgeşti o femeie bună.

  — Ştiu şi eu câte ceva despre asta, recunoscu Miles, din moment ce se părea că, pentru prima dată, se aflau în postura de confesional.

  Max se strâmbă la el.

  — Ce, Janine? Aia s-a născut nefericită. Nu poţi s-o compari cu maică-ta. Lui Grace îi dădeai orice să fie fericită, şi să mor io dacă nu era. Dacă l-ar fi cunoscut pe soţul femeii ăleia înaintea mea, totul ar fi fost altfel.

  Miles nu se putu abţine să zâmbească. De mult timp, cam la fel vedea şi el lucrurile, dar şi aşa rămase surprins să observe că tatăl său ajunsese la aceeaşi concluzie.

  — Ţi-e clar, tu n-ai mai fi existat atunci.

  — Mare brânză.

  — Şi nici Tick. Corect, nici Tick.

  — Ei bine, mi-aţi fi lipsit amândoi. Max rânji la el.

  — Ea, mai ales.

  — Dacă o luăm în sus pe stradă, zise Miles, uitându-se la ceas, o s-o prindem când coboară din autobuz. După aia, poţi să ne faci cinste cu un prânz.

  — Arăţi de parcă ţi-ar trebui o masă sănătoasă, spuse Max când ieşiră din separeu. Câte kile ai dat jos de când nu te-am mai văzut eu?

  — Nu ştiu, răspunse Miles. Multe, cred.

  — N-ai şi tu cancer, nu?

  — N-am cancer, am un copil. Unii oameni îşi fac griji pentru copiii lor.

  — Crezi că poţi să mă jigneşti cu vorbe de-astea, dar să ştii că nu poţi, îl asigură Max, şi nu pentru prima oară.

  Aşa că o luă în sus pe stradă împreună cu tatăl său, iar lui Miles îi dădu prin cap că evenimentul atât de puţin probabil de care se temuse în urmă cu peste treizeci de ani avea loc în sfârşit: tatăl său venise să-l caute pe Martha's Vineyard.

  Aşa CUM PROMISESE, MAX chiar îi înveseli. Tick întotdeauna se simţise bine în compania bunicului său, iar sentimentul era reciproc. Tabloul pe care îl formau cei doi împreună îl fascinase dintodeauna pe Miles, iar acum, într-un târziu, începea să priceapă de ce se înţelegeau atât de bine. Asemeni lui Miles, fiica sa îi scotea ochii lui Max cu problemele lui de igienă, dar tonul ei era diferit, iar Miles îşi dădu seama, pentru prima oară, că aceeaşi observaţie, venită însă din partea lui, suna mai degrabă a morală. Să ţii pasul cu ceilalţi era întotdeauna o obligaţie implicită şi anume că Max ar trebui să facă, totuşi, ceva care, bineînţeles, îl făcea pe tatăl său să se ţină tare pe poziţie. Când Tick spunea: „Ai mâncare în barbă, bunicule”, era clar că fata îi făcea pur şi simplu un serviciu. Dacă el voia să aibă mâncare în barbă, era treaba lui. Când Max răspundea: „Şi ce?”, ea se mulţumea să ridice din umeri. Însă, dacă ceea ce îi rămăsese în barbă era ceva deosebit de scârbos, ca gălbenuşul de ou care i se întărise în dimineaţa aceea pe firele de păr, Tick întindea mâna după un şerveţel, îi ordona bunicului ei să nu se mişte şi îl curăţa imediat, gest care de fiecare dată îl făcea pe Max să zâmbească din cale afară de fericit. Miles bănuia de mult că tatăl său era, în esenţa lui, un mamifer din speciile inferioare de primate. Îi plăcea să fie puricat şi ţesălat.

  La numai câteva zile după sosirea lui Max, după ce Miles o condusese pe Tick pe poteca de pământ până la locul de unde lua autobuzul, se întoarse în casă şi îi scrise un bileţel tatălui său, care dormea dus, spunându-i că îşi petrecea dimineaţa citind la biblioteca din Portul Vineyard, lucru pe care îl tot făcea de când Tick începuse să meargă la şcoală. Biblioteca era o clădire mică şi frumoasă, iar Miles întotdeauna găsea un colţ liniştit lângă Colecţiile Speciale, citea până i se făcea fpame, cumpăra un sandviş de la un restaurant din apropiere, iar apoi se întorcea să mai stea pe acolo cât timp îi mai rămânea din după amiază înainte să se termine orele la şcoală. După puţin timp, le cunoscuse pe toate cele trei bibliotecare, dintre care una îi mărturisise că îl luase drept profesor universitar sau scriitor în căutarea unei cărţi. El îi zâmbise şi îi spusese că nu, că era doar un bucătar de comenzi rapide, dar comentariul ei îi rămase întipărit în minte, căci ceea ce îşi imaginase ea era exact ceea ce îşi dorise el odinioară, adică tocmai viitorul pentru care se pregătea atunci când se îmbolnăvise Grace. El, Peter şi Dawn erau cei mai înzestraţi studenţi care scriau în revista literară, iar dacă cei doi nu aveau mai multe motive să creadă că vor ajunge să scrie seriale comice pentru televiziune decât avea Miles să creadă că va primi diplomă de bucătar de hamburgeri la Empire Grill, cel puţin prietenii săi ajunseseră acum în acel punct din univers în care visaseră odinioară că vor locui. Dar să i se spună, la patruzeci şi trei de ani, că arăta precum ceea ce îşi dorise odată să devină nu tăcu altceva decât să-i sporească lui Miles senzaţia de eşec.

  Aici pe insulă, mai ales după apariţia lui Max, îi era imposibil să nu se gândească la mama sa, iar acea Grace pe care îşi dădu seama că şi-o amintea acum era încă supărată pe el pentru că îşi trădase destinul. Multe zile la rând, numai imaginea fiicei sale coborând din autobuz, arătând şi purtându-se tot mai mult ca fiica lui de odinioară, îl ferise de o scufundare într-o depresie adâncă. Din fericire, faptul că o vedea pe Tick arătând bine şi fericită îi era de ajuns pentru a-şi întări convingerea că destinul său în această viaţă fusese tocmai acela de a fi tatăl acestei fete.

  Cu toate acestea, sentimentul că mama lui se răsucea în mormânt, numai din cauza lui, îl făcuse pe Miles să mintă, în această dimineaţă, în bileţelul lăsat tatălui său. Pentru că, după ce se sui la volan, în loc să pornească spre bibliotecă, se îndreptă către celălalt capăt al insulei, unde se afla Casa de Vară, în care stătuse cu mama sa odinioară. Deşi era la zece minute de mers cu maşina de la casa lui Peter şi a lui Dawn, Miles nu se mai întorsese niciodată acolo, nici în timpul iernii lungi, dar nici în nenumăratele vacanţe pe care le petrecuse cu Janine şi cu Tick în decursul timpului. De fapt, prima oară când veniseră în vizită la Peter şi la Dawn, Miles îi spusese lui Janine că acea Casă de Vară nu mai exista acum, ca nu cumva soţia lui să se arate doritoare să meargă acolo.

  Dar casa exista încă, iar în timp ce Miles mergea cu maşina prin sat, aproape pustiu în această perioadă moartă, amănuntele începură să-l copleşească. „Balena însetată”, unde micul Miles devora scoici, era încă un restaurant, dar acum purta alt nume şi era închis până pe întâi septembrie. Satul în sine părea în acelaşi timp mai mare şi mai mic decât în amintirea sa. Erau mai multe clădiri, care păreau mai apropiate una de alta, iar distanţa eroică până la căsuţa lor, atunci când el era mort de somn şi plin de scoici cu unt, nu avea, de fapt, mai mult de o sută de metri întortocheaţi.

  Poarta se afla mai încolo, pe drumul de pământ care se termina pe faleza plină de arbuşti, aşa că Miles se văzu nevoit să-şi parcheze maşina şi s-o ia pe jos. Clădirea principală, cu veranda sa amplă, care se întindea de jur împrejurul casei, era exact aşa cum şi-o amintea, iar acelaşi lucru se putea spune despre căsuţele de mai jos, cu împletiturile lor de nuiele deja înmugurind în soarele cald de primăvară. O găsi repede pe care în care stătuseră atunci, cu numele „Sejur” scris deasupra uşii, iar cuvântul acela ciudat îi înapoia atâtea amintiri, după atâtea zeci de ani. Trăgând cu ochiul prin fereastra micuţă în ceea ce fusese odinioară dormitorul său, aproape că se aştepta să-şi vadă acolo mănuşa de baseball, aşezată pe noptieră, unde o lăsase. Faptul că se lăsa dus de valul acestor trăiri nostalgice îl făcu să se simtă mai mult decât ridicol şi oricum nu-i foloseau drept scuză pentru a explica de ce ignorase la poartă panoul cu TRECEREA INTERZISA. Totuşi, dacă ajunsese atât de departe, se hotărî să-şi termine excursia, ceea ce însemna să coboare pe potecă până la plajă. Şi acolo îl întâmpinară buruienile de un verde crud, căci primăvara părea să se apropie cu paşi repezi, pe când în Mâine ar fi trebuit să mai aştepte cel puţin o lună. Plaja era încă pustie, aşa că rămase puţin acolo unde credea că mama sa îşi întinsese pe vremuri pătura şi se uită lung la un nor de ceaţă plutind deasupra apei, la vreo sută de metri de ţărm. Oare a cui fantomă se aşteptase s-o găsească acolo, se întrebă el a mamei sale sau a copilăriei?

  Nu-şi dădu seama că ceaţa se apropiase cu paşi grăbiţi până când se întoarse şi o văzu înghiţind faleza, care acum de abia se mai zărea. Până când reuşi să găsească din nou poteca, pâcla aceea era atât de groasă încât de abia putea să se orienteze numai uitându-se la pământul de sub picioare, iar odată ajuns pe stâncă găsi din nou numele „Sejur”, din noroc de această dată. De pe veranda din faţă a căsuţei nu se zărea nici clădirea principală şi nici cea mai apropiată căsuţă, cea în care stătuse Charlie Mayne. În timp ce stătea acolo pe trepte un om în toată firea, indiferent dacă îi convenea sau nu îşi dădu seama că venise în căutarea fantomei lui Charlie Mayne, de fapt. Miles şi mama sa plecaseră împreună de pe insulă în acea dimineaţă, cu peste treizeci de ani în urmă, întorcându-se la vieţile lor din Empire Falls, iar acum Grace zăcea într-un mormânt din cimitirul oraşului. Insă pe Charlie Mayne îl lăsaseră în urmă, pe debarcader, în timp ce feribotul se îndepărta, aşa că ar fi fost normal, bineînţeles, să-l mai găsească aici. Nici măcar faptul că îl recunoscuse în acea fotografie a lui CB. Whiting nu putea schimba această senzaţie. Charlie Whiting era cel care zăcea în mormântul de pe lângă cel al mamei sale, dar Charlie Mayne era un bărbat cu totul diferit, iar pe el voia să-l invoce Miles acum.

  Aşa că atunci când bărbatul apăru din ceaţă şi se aşeză lângă el, pe treptele casei, Miles îl privi atent şi văzu că era într-adevăr Charlie Mayne cel întotdeauna proaspăt bărbierit şi nu CB. Whiting, cu barba lui ciudată. Încă elegant şi grizonat, Charlie nu îmbătrânise deloc şi nici nu avea o gaură de glonţ în tâmpla dreaptă din ziua în care celălalt Charlie pusese mâna pe pistolul pe care îl cumpărase din Fairhaven şi pornise înspre râu.

  Când Miles văzu expresia familiară şi tristă, spuse:

  — Mama a murit, Charlie.

  Nu voia ca bărbatul de lângă el să creadă că ea era înăuntru, îmbrăcându-se în rochiţa albă, ca să poată merge cu toţii la cină.

  Charlie Mayne dădu din cap, de parcă ar fi vrut să spună, bineînţeles, că exact asta era ceea ce s-ar fi întâmplat.

  — Te-a aşteptat, să ştii, zise Miles, din moment ce Charlie tăcea.

  — Aveam de gând să vin. Am vrut să vin.

  — Şi atunci de ce n-ai venit? pronunţă Miles întrebarea care îl măcina de treizeci de ani.

  — Când o să creşti, vei înţelege. Există lucruri pe care adulţii intenţionează să le facă şi vor să le facă, dar pur şi simplu nu pot.

  Această explicaţie îl făcu pe Miles să se simtă ca un băieţel din nou, iar atunci când vorbi, o făcu pe tonul tânguit al unui copil de zece ani.

  — Dar ţie ţi-au adus scoici fierte în abur, într-un restaurant care nici măcar nu le avea pe meniu.

  — Ei bine, scoicile fierte în abur sunt o treabă diferită, îi explică Charlie Mayne.

  Ceea ce-l făcu pe Miles şi mai capricios.

  — Tu ai omorât-o, zise el. Tu ai omorât-o pe mama.

  — Nu, răspunse Charlie. Mă tem că mama ta a murit de cancer.

  — De unde ştii tu? Nu erai aici. N-ai venit niciodată. Ai făcut-o fericită, apoi ţi-ai călcat promisiunea, iar ea a murit.

  — Şi ce-ar fi trebui să fac?

  — Ceea ce ai zis.

  — Am încercat.

  — Ba nu, n-ai încercat.

  Miles plângea deja, aşa cum nu mai plânsese din copilărie, genul de plâns care te face să te simţi mai bine.

  — Niciodată n-a încetat să te aştepte.

  — Te înşeli. Chiar a încetat, la un moment dat. Nu-ţi mai aduci aminte? Tu eşti cel care n-a uitat niciodată.

  Charlie Mayne se întinse şi îi ciufuli uşor părul lui Miles.

  Când Miles se uită în jos îşi dădu seama că chiar era un băieţel, că niciodată nu fusese altceva decât un băieţel, că viaţa sa adultă, de tată şi de soţ, fusese doar un vis.

  — Te urăsc, rostise el printre suspine.

  — Şi eu te urăsc, răspunse cu amabilitate Charlie Mayne.

  — De ce? Eu nu sunt decât un băieţel.

  — Pentru că, dacă n-ai fi fost tu, mama ta şi cu mine am fi putut să fugim împreună, aşa cum vruseserăm încă de la bun început. Tu ai fost motivul care ne-a oprit.

  — Ba nu-i adevărat, scâncise el, deşi ştia că era foarte adevărat.

  — Deci, acum înţelegi cum stăteau lucrurile? zise Charlie Mayne, dându-i un ghiont. Tu eşti cel care a omorât-o pe mama ta, nu eu.

  SE trezise BĂRBAT ÎN toată firea, neştiind cât timp aţipise acolo, pe treptele verandei. Ceaţa era încă groasă şi prin ea răzbăteau nişte voci, însă nu-şi dădea seama din ce parte veneau. La început, unul dintre vorbitori părea să stea la căsuţa de alături, dar apoi vocile se mutară, părând să vină din direcţia casei principale.

  — Probabil o fi cineva care pescuia pe aici.

  — Pe-aici?

  — E unu' cu număr de Mâine. Cine de pe aici are număr de Mâine?