— Nu ştiu. Am impresia că mureau de frică. Toate vibraţiile nefaste din astfel de locuri trebuie să vină de undeva.

— E puţin cam mult. S-au îndreptat spre ieşire, ca să ajungă din urmă grupul. Dacă ne gîndim cît e de vechi. Ca monumentul de la Stonehenge.

— Nu ştiu dacă e vechi. Dacă stăm să ne gîndim la felul în care distrugem Londra. San Francisco. Andrea voia să organizeze o expoziţie aici: Magalopolisul de-a lungul timpului.

Jane zîmbi şi ieşiră în soare. Dan îi aruncă o privire.

— Doriţi să vi se restituie banii?

Ea rîse şi făcu semn din cap că nu.

— Îmi pare bine că văd toate astea mai tîrziu în viaţă.

— Am mai văzut lucruri din astea la Roma. Cred că am înţeles cum trebuie. Deja de atunci.

— M-am gîndit şi la asta. Că sînt foarte romane.

— Şi Roma era foarte egipteană.

— Bineînţeles. Presupun că toate civilizaţiile mari au nevoie de propriii lor etrusci.

S-au apropiat de un grup în mijlocul căruia se afla ghidul.

— Sau de francezi?

Jane aruncă o privire ironică în direcţia grupului.

— Le iau pe toate aşa de în serios. L-ai văzut pe cel cu aer de actor-regizor de pe vremuri?

Dan îl remarcase, era însoţit de un tînăr revoltător de frumuşel şi, fără urmă de îndoială, homosexual, un domn către cincizeci de ani cu o expresie care oscila între entuziasmul estetului şi dispreţul aristocratului – în orice caz, exprimînd un dispreţ suveran pentru întreaga lume heterosexuală din jur.

— Eu ţi-l pusesem de-o parte, Jane.

— Haide să-l botezăm „Regina de pe luntre“.

Ea-şi muşcă buzele, Dan rămînînd acum, cînd se amestecară în grup, cu imaginea figurii ei muşcîndu-şi buzele, cea mai clară străfulgerare a vechiului ei eu. Ea o luă înainte, răspunzînd privirii pline de reproş pe care ghidul, ca un bun profesionist, i-a adresat-o, ca unei mieluşele rătăcite. Dan nu-i mai zărea decît capul. Era copleşit de sentimentul prezenţei morţilor în jurul lui, morţii istoriei şi morţii propriilor lor istorii. Anthony şi Andrea; un sentiment intens, poetic, în soarele tîrziu al după-amiezei. Se gîndea că în fond poate că nici nu se afla chiar atît de departe de toţi aceşti regi şi aceste regine, cum ar fi vrut să creadă. Şi el era obsedat de existenţa celorlalţi în memoria lui, de existenţa sa în memoria celorlalţi, de moarte, de propria moarte; indicaţii moralizatoare – dar erau gînduri ce căpătaseră o patină de mulţumire. Sigur că omul murea, dar învăţase, simţise, văzuse. Era vorba de ceea ce înţelesese ea cînd a spus „mai tîrziu în viaţă“.

La întoarcere, în drum spre vapor, s-au oprit o jumătate de oră să vadă al doilea mare templu din Luxor, unde infamul Ramses II, „II Duce“ al tuturor dinastiilor, se celebrase pe sine, ad nauseam , în granit, din toate unghiurile şi perspectivele. După asta li s-a acordat o oră liberă. Assad îi dăduse numele „unicului anticar cinstit“ din Luxor, domnul Abdullam; Jane şi Dan au plecat agale pe jos, să caute prăvălia. Păreau să existe magazine de antichităţi la fiecare colţ de stradă şi de peste tot îi asaltau negustori ambulanţi. Un individ pe bicicletă, exact ca traficanţii de marfă din anii ’40, se apropie de ei şi le vîrî sub nas un obiect înfăşurat în ziar; piciorul unei mumii, o formă hidoasă ca ieşită dintr-un tablou suprarealist al lui Bacon, un obiect uscat, într-un pergament răsucit, colorat în galben şi negru.

— Nu astăzi, mulţumesc, spuse Dan politicos.

Omul insistă, ca un lup hămesit.

— E veritabilă, e veritabilă.

— Da, sînt sigur.

— Doamnă!

Obiectul oribil a fost îndreptat către Jane, care a răspuns ridicîndu-şi mîinile şi clătinînd din cap. A mai insistat cîţiva paşi apoi s-a întors să agaţe o pereche de francezi din spate. După o clipă, se auzi o exclamaţie furioasă în franceză.

— Ce a spus?

— Oh, toi, tu m’emmerdes. Ia mai du-te dracului!

— Am impresia că franţujii ăştia se descurcă mai bine cu indigenii decît noi.

— Asta pentru că a fi francez este o stare de spirit. Am auzit-o pe una din franţuzoaice spunîndu-i, cu o voce cumva surprinsă, unei prietene: „Il y a des abeilles “. Sînt albine aici. Şi a adăugat: „Am văzut şi muşte“. Nici insectele nu există pînă nu sînt menţionate în singura limbă adevărată.

— Aş vrea să pot vorbi şi eu franceza.

— N-ai pierdut mare lucru. Din cîte îmi dau seama, sînt o adunătură de nouveaux riches de-ai lui de Gaulle.

— Chiar aşa?

— De fapt aş fi preferat să vorbim nemţeşte. Am impresia că ghidul lor e egiptolog de profesie.

— Se vede. Arată ca un bătrîn savant.

Au ajuns la prăvălia pe care o căutau şi, intrînd în încăperea îngustă cu pereţi îmbrăcaţi în vitrine de sticlă, l-au găsit, vorbeau de lup, pe „bătrînul savant“. Le-o luase înainte cu grupul în timpul excursiei. Stătea în fundul prăvăliei la taifas cu proprietarul, un tip ceva mai în vîrstă, cu nasul coroiat. Lîngă ei aveau două ceşcuţe cu cafea. De cum îi văzu, negustorul se apropie de ei. Vorbea englezeşte stricat. Doreau să cumpere antichităţi? Dan îi spuse că doreau doar să privească; apoi adăugă că îi trimisese Assad. Bătrînul înclină respectuos din cap, însă Dan bănuia că numele, sau felul în care-l pronunţase, nu-i spunea nimic. Doreau să cumpere scarabei, mărgele, figurine? Era cam pripit bătrînul.

— Dacă s-ar putea să ne uităm doar deocamdată… Dan făcu un gest către capătul camerei. Vă rog…

Dar cel de acolo ridică o mînă în semn de refuz politicos.

— Eu nu sînt cumpărător, sînt prieten.

Au zîmbit, miraţi de cît de bine vorbea englezeşte. Era slab, în păr mai avea o ultimă meşă de păr blond-cenuşiu, cu o barbă aproape albă tunsă scurt, ca Van Dyck sau poate ca Ulbricht. Alături se afla bastonul. La Karnak îl folosise ca baghetă indicatoare. Domnul Abdullam începu să scoată tăvi cu scarabei şi mărgele pe tejgheaua în faţa cărora stăteau puţin încurcaţi de amabilitatea şi de privirea bătrînului negustor, care nu-i scăpa din ochi nici o clipă. Lui Jane i-au plăcut nişte şiraguri de mărgele făcute din nenumărate discuri minuscule, verzi ca marea şi cornaline roşcate presărate din loc în loc şi a întrebat de unde proveneau. Din morminte. Da, dar ea dorea să ştie din ce zone. Încurcat, negustorul se întoarse şi spuse ceva în arabă musafirului său din fundul prăvăliei, care vorbi din nou.

— Mărgelele provin din diverse locuri, madame. Domnul Abdullam le montează aici. Sînt vechi, dar nu prezintă valoare arheologică.

— Înţeleg. Mulţumesc, spuse Jane.

Domnul Abdullam scoase o cheie şi descuie un sertar de sub tejghea. Era plin de coliere mai „autentificate“, dar preţurile erau mult mai mari; oracolul din fundul prăvăliei nu spunea nimic. Nu ştiau dacă, în raport cu valoarea reală, erau ieftine sau exorbitante. S-au întors la colierele montate, ale căror preţuri variau de la trei la cinci lire. Jane a ales două pentru fiicele ei şi l-a ajutat pe Dan să aleagă unul pentru Caro. Cînd el descoperi două cornaline cu tăieturi suspect de noi, intuind că trebuie cel puţin să te prefaci că te tocmeşti cu un negustor arab, îi spuse negustorului că are dubii în legătură cu pietrele. Din nou fu invocată autoritatea din fundul încăperii. El întinse o mînă.

— Pot să văd?

Dan se duse la el cu colierul şi bătrînul scoase o lupă de buzunar şi le examină suprafaţa de jur împrejur.

— Eu zic că sînt autentice. Îi arătă cu degetul. Acestea tocite sînt aşa pentru că nu sînt scoase acum din pămînt, au mai fost purtate de femeile de la ţară.

— Înţeleg.

Jane se apropiase de ei şi spuse, mai mult adresîndu-se lui Dan decît bătrînului, deşi acesta din urmă răspunse.

— Cred că tocmai asta le face mai frumoase, faptul că au fost purtate atît de mult.

— Sînt absolut de acord, madame . În orice caz, asta le umanizează. Bătrînul i le dădu înapoi.

— Sîntem nişte ignoranţi, mă tem.

— A, atunci staţi să vă arăt ceva.

Se întoarse către măsuţa de aramă cu ceştile de cafea de lîngă el şi apucă un scarabeu lung de trei centimetri, tăiat într-o piatră curioasă, cu aspect de carne de vită împănată cu fire de grăsime.

— Şi acesta a fost purtat ca ornament de o femeie de la ţară. Vedeţi cît e de tocit. I-l dădu lui Jane, care îl întoarse ţinîndu-l între degete şi apoi i-l întinse lui Dan. Şi observaţi gaura prin care au trecut firul de atîrnat… A devenit ca o pîlnie, după atîtea generaţii.

— Da, văd. Extraordinar.

— E un scarabeu dintr-o clasă foarte rară, din dinastia a unsprezecea. Eu mai cunosc încă zece. Aruncă o privire înspre negustor. Tocmai îi spusesem domnului Abdullam că, personal, cred că e autentic. Îşi deschise uşor braţele. Mi-au trecut prin mînă mii de scarabei, madame. Nu pot fi uşor păcălit.

— Dar…?

— Domnul Andullam mi-a spus că a fost făcut anul trecut de un bătrîn dintr-un sat din apropiere. A lucrat sub ochii dînsului.

— Dumnezeule.

Bătrînul ridică privirea spre ei, cu un zîmbet plin de înţelepciune.

— Regula este: cu cît obiectul e mai umil, cu atît are mai multe şanse să fie autentic.

Luă scarabeul înapoi şi îl aşeză cu o grijă afectuoasă lîngă ceştile de cafea.

Jane murmură:

— Sînteţi foarte amabil că ne-aţi arătat.

Deschise braţele: fusese plăcerea lui.

— Caveat emptor, nu? Dar trebuie să aveţi încredere în prietenul nostru. Preţurile lui sînt rezonabile.

I-au mulţumit încă o dată, au cumpărat ce aleseseră, au dat din cap şi i-au zîmbit bătrînului cu barbă, care le răspunse printr-o plecăciune gravă, apoi domnul Abdullam i-a condus la uşă. Nici nu ajunseseră la cîţiva metri de prăvălie, cînd Jane se opri brusc.

— Dan, vrei să mă aştepţi o clipă? spuse şi adăugă repede: Te rog, fără întrebări.

Se uită lung la ea în timp ce se îndrepta spre prăvălie. După trei minute, se întoarse cu un pacheţel rotund ca o portocală, învelit în hîrtie albă şi i-l oferi.

— O, Jane… Ce Dumnezeu…

— Nu am putut rezista. Era mai în spate, într-una din vitrine. Tu nu l-ai văzut.

— Nu-i frumos ce faci.

— Măcar uită-te.

Desfăcu banda adezivă şi despachetă hîrtia. Era un fragment dintr-un cap de ceramică, o faţă lată, simple crestături în loc de ochi şi de gură.

Jane întrebă:

— De cine-ţi aminteşte?

Dan se uită lung, apoi zîmbi.

— Assad. Se mai uită o dată. Fantastic. Seamănă ca două picături de apă.

— E capacul unui vas copt. Prietenul nostru, neamţul, m-a asigurat că e mult prea obişnuit ca să fie fals.

— Ce vechime are?

— El crede că e din anul 300, era noastră. Cu aproximaţie de un secol.

Dan se uită la ea, apoi o apucă de braţ, se aplecă şi o sărută pe obraz, intimidînd-o. Ea zîmbi şi-şi lăsă privirea în jos, ca şi cum ar fi vrut să spună că exagerează.

— Dacă tot nu ai plătit pentru el…

— Nici o grijă.

— E delicios.

— Un suvenir.

— Nu. Îmi place tare mult.

Întinse braţul, ţinîndu-l în palmă; asemănarea era extraordinară, impresionantă, rezistenţa rasei, genele.

Au pornit din nou spre vas, vorbind despre prăvălie, despre amabilitatea egiptologului. Lui Dan îi treceau prin minte scenele în contratimp din taxi seara precedentă: lecţia pe care i-a ţinut-o, înainte de a pleca la Cairo, despre sensul gesturilor de recunoştinţă; şi îşi aminti acea mică ezitare înainte să cumpere capul de ceramică, cumva aceasta îi făcuse la fel de multă plăcere cît cadoul în sine; victoria hotărîrii asupra prudenţei, a timidităţii, a principiilor de economie, în virtutea impulsului. La Cairo pretinsese mult prea mult crezînd că va regăsi o Jane plină de naturaleţe sau cel puţin vechea lor camaraderie. Speranţa fusese lipsită de temei.

Treptat, Dan îşi dădea seama că dorea să o regăsească pe Jane cea din tinereţe, ca şi cum aceasta ar fi fost o realitate pe care i-o ascundea în mod deliberat; bineînţeles, pentru a anula realitatea mult prea vastă a tot ce se întîmplase de atunci, dar această dorinţă trăda totodată o rămînere a sa în trecut, aproape în sensul freudian al pierderii ireparabile a mamei dispărute. Acest lucru, ca şi memoria pe care o păstra tatălui său, îi condiţiona viaţa mai puternic decît era dispus să recunoască. Ceva din fiinţa lui o căuta pe mamă chiar şi în personalitatea femeilor cu mult mai tinere – se putea inversa chiar situaţia, spunînd că acum o căuta pe Jenny în Jane. Toate relaţiile lui cu femeile, chiar şi cele mai banale (ca aceea pe care o avea cu Phoebe, în care recunoscuse de mult o vagă nuanţă comică a relaţiei mamă-fiu), constituiau variaţii ale aceluiaşi model; şi se destrămau tocmai pentru că nu reuşeau să satisfacă ceea ce inconştientul său le pretindea. Fundamental, era absurd, această redundanţă compulsivă provocase mare parte din decepţiile şi resentimentele din relaţia cu Jane. În mintea sa, luă o hotărîre: voi începe să o privesc pe această femeie aşa cum este.

Au ajuns la o galerie recent construită care ducea la cornişa de lîngă Nil, de-a lungul căreia prăvăliile ofereau turiştilor obiecte în culori ţipătoare. Treceau de la o vitrină la alta, comparînd preţurile. Jane căuta să-şi cumpere un coş în care să-şi pună lucrurile cînd mergeau în excursii. Au intrat deci într-un bazar de unde au ieşit zece minute mai tîrziu, în mînă cu un coş ieftin de trestie. Cînd au ajuns înapoi la galerie, l-a ridicat să-l vadă mai bine. Din spatele lor auziră o voce:

— Nu e antic.

Era bătrînul neamţ cu bărbuţă, aflat şi el în drum spre vas. Era îmbrăcat sobru, într-un costum gri-deschis, cămaşă cu cravată, o pălărie de panama cu panglică neagră şi boruri răsucite în sus; arăta ca cei care cunosc de mult timp clima, dinaintea perioadei hainelor „comode“. Probabil bastonul şi garoafa albă de la butonieră îl făceau să arate ca un cosmopolit de pe vremuri. Au zîmbit auzindu-i gluma şi Dan i-a mulţumit încă o dată pentru ajutor, a făcut o remarcă în legătură cu engleza perfectă pe care o vorbea; apoi, ar putea oare să-l însoţească pînă la vas?

Şi-au continuat drumul, Jane între ei doi. Ea se arătă mirată de numărul imens de antichităţi care erau de vînzare.

— E o problemă foarte complicată. Aici cel puţin se face la vedere. Ridică din umeri. Dacă faci ce încearcă turcii…

Dan întrebă care va fi soarta scarabeului.

Ochii albaştri ai bătrînului căpătară o clipă un luciu destul de îngheţat.

— Sigur că, într-o bună zi, va face fericirea vreunui muzeu american. Va trece din mînă în mînă. Pînă atunci, adevărata provenienţă, cum să spun, se va fi pierdut.

— Cred şi eu, dacă vă poate înşela chiar şi pe dumneavoastră, ca specialist…

El ridică o mînă.

— M-am lăsat înşelat de aparenţe. Dar am destulă experienţă ca să ştiu că niciodată, dar niciodată, nu trebuie să-ţi crezi ochilor. Chiar şi atunci cînd ai scos obiectul tu însuţi din pămînt. Pentru că sînt expediţii care plătesc muncitori pentru descoperiri excepţionale. Aşa că descoperirile sînt uneori dinainte aranjate. Arătă cu bastonul spre dealurile tebane. Acolo se află un sat. Qurnal. Cu meşteri în tot felul de falsuri care se pricep să le îngroape acolo unde ştiu că ai vrea să le găseşti. Din punctul lor de vedere, nu e nici un păcat în asta. Excavaţiile înseamnă efort, aşa că de ce nu? Le zîmbi. Egiptologia nu e o distracţie pentru naivi.

— Aveţi încredere în domnul Abdullam?

— „încrederea“ e o vorbă măreaţă, madame. Am încredere în ştiinţa dînsului. O piesă contrafăcută trebuie să fie excepţională pentru a putea să-l înşele. Le cunoaşte toate şmecheriile şi toate tehnicile. Are „mai multe urechi“, cum se spune în arabă.

— Se ocupă de mult cu asta?

— De mai mult timp decît vă închipuiţi, poate. A fost de faţă la deschiderea mormîntului lui Tutankamon în 1922. A fost unul din oamenii lui Howard Carter.

— Extraordinar.

— Un individ foarte interesant.

Apoi, aparent ca să nu-i plictisească, a întrebat-o pe Jane unde locuia în Anglia.

— Eu locuiesc la Oxford.

Bătrînul a fost atît de încîntat, încît a pierdut cuvîntul cel mai semnificativ din propoziţiune.

— Ha! Deci aşa. Eu am lucrat la Muzeul Ashmolean. Mi-e tare drag Oxfordul. E unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Apoi îşi întoarse privirea spre Dan. Şi dumneavoastră, domnule, probabil sînteţi profesor.

Dan se simţi obligat să explice situaţia – soţul lui Jane, care predase la Oxford, murise de puţin timp. Bătrînul îşi exprimă condoleanţele. Filozofia era o materie nobilă, şi el în tinereţe avusese de gînd să o studieze. Cuvîntul „nobilă“ le-a dat amîndurora impresia că omul avea o noţiune învechită despre filozofie. Statutul academic aducîndu-i într-un plan comun, îi permise să fie mai puţin rezervat. În timp ce coborau panta cornişei, le povesti cîte ceva despre viaţa lui.

La început nu fusese arheolog de teren, specialitatea lui fiind economia Egiptului antic. Avusese o criză cardiacă cu cinci ani în urmă, motiv pentru care a părăsit catedra de la Leipzig. Acum locuia la Cairo, ca profesor onorific, studiind papirusuri din domeniul cercetărilor pe care le întreprindea şi care, de multe ori, îl duseseră în Anglia.

Nu a găsit necesar să explice de ce era ghid aici, un motiv în plus pentru ca Jane şi Dan să îl găsească simpatic. Au presupus că, probabil, îi aducea un cîştig în plus – o condiţie, ca cetăţean al unui stat socialist, pentru a fi ţinut în post. Avea şaptezeci şi doi de ani şi se numea Otto Kirnberger. Doi ani mai tîrziu, Dan avea să-i regăsească numele la rubrica necrologuri din Times şi să afle de acolo că acest bătrîn prietenos şi amabil fusese de fapt o autoritate recunoscută internaţional în domeniul sistemului de taxe şi impozite al faraonilor şi unul dintre celebrii papirologi cu o „neîntrecută experienţă“.

Cînd au ajuns la vapor, Jane îi spuse că le pare rău că nu ştiu nemţeşte ca să vină în grupul lui, dar el respinse complimentul.

— Cred că dumneavoastră sînteţi mai cîştigaţi, madame.  Eu sînt mult prea pedant.

S-au despărţit, iar Dan şi Jane coborîră la cabine.

— Ce bătrînel civilizat.

— Da.

— Mă întreb ce face cu grupul lui.

— Presupun că îi face un pic mai civilizaţi, Dan.

Dan zîmbi, înţelegînd din tonul ei sec că ştia ce vrusese să întrebe de fapt: ce intenţiona ea însăşi să facă din ei doi. Fidel noii sale hotărîri, consideră că, de data aceasta, nu i se dăduse peste nas, ci fusese, pe bună dreptate şi elegant, luat peste picior.

 

Dan o aşteptă pe Jane la el în cabină înainte de masă. Probabil că la bar era multă lume şi trebuia să plăteşti un preţ exorbitant pentru două înghiţituri de whisky. În cabine abia dacă era loc pentru ca două persoane să stea jos. Cabinele lor dădeau spre tribord şi, prin geamurile mari, se vedea Nilul şi soarele apunînd. Examină din nou cadoul de la Jane. Îi plăcea mult, deşi nu era colecţionar. Se afla pus pe masa pliantă de sub fereastră şi, în ultimele raze ale soarelui, avea o expresie de oarecare superioritate şi de îngrijorare redată prin cele cîteva linii trasate deasupra crestăturilor ochilor.

Jane bătu la uşă, el îi deschise şi apoi telefonă să le aducă gheaţă, în timp ce ea se aşeză lîngă fereastră. După ce veni gheaţa, el turnă băutura în pahare şi se aşeză la un capăt al patului. Admirară apusul soarelui, amestec magnific de nuanţe de roşu, galben şi portocaliu. Culorile s-au schimbat şi s-au stins, cu viteza caracteristică tropicelor, lăsînd în urmă o radiere superbă, reflectată delicat în apa mătăsoasă. Două feluci pluteau în josul apei, elegante siluete negre, cu velele latine fluturînd de catargele arcuite; lumina reflectată în apă de-a lungul dîrei pe care o lăsau în urmă era deosebit de frumoasă. Pilcurile de palmieri se decupau ca nişte umbre de catifea pe cerul luminos, iar mai în spate, stîncile de la Teba treceau de la roz la violet şi apoi la un cenuşiu-închis. Liliecii începură să zboare în dreptul geamului, cîte unul se apropia atît de mult, încît îi putură vedea detaliile trupului, în cabină, ca şi afară, era o atmosferă blîndă, liniştită, calmă. Au privit această inegalabilă moarte a luminii în tăcere.

Jane se îmbrăcase într-o fustă lungă şi o bluză crem şi avea la gît unul din colierele pe care le cumpărase, „în caz că purtau în ele cine ştie ce blestem“. În faţa scaunului ei, Dan pusese unul din geamantane, ca să-şi menajeze piciorul bolnav. O durea puţin, nu de la mers, mai mult de la statul în picioare. Jane îşi cocoţase pe geamantan un pantof negru, ca de balerină, destul de copilăros, cu vîrful în sus; se sprijinea într-o mînă, iar cu cealaltă ţinea paharul din care sorbea din cînd în cînd, privind apusul soarelui. Profilul ei deveni pentru o clipă un contur profilat pe cer.

Dar liniştea fu întreruptă. Auziră motoarele huruind, apoi pulsînd mai uşor şi vasul se mişcă din loc. Croaziera începea cu o coborîre pe fluviu, înspre Cairo, ca să viziteze Abidos; apoi se întorceau la Luxor o zi, ca să viziteze valea Regilor. Jane se duse să-şi ia pardesiul şi, împreună cu ceilalţi pasageri, urcară pe punte ca să asiste la momentul plecării. Umbrele negre ale templelor de la Luxor şi Karnak se îndepărtau. Călătoria lor începuse.

Dan ştia că atmosfera discretă din timpul prînzului nu putea dura tot timpul croazierei. Bineînţeles, cum s-au aşezat la masă, inginerul s-a prezentat: Mitchell Hooper, ea era soţia lui, Marcia; Dan, la rîndul lui, le-a spus că „dînsa“ era Jane Mallory şi… Spera ca numele lui să nu le spună nimic, dar a fost imediat dezamăgit. Tînăra i-a aruncat o privire scurtă.

— Scenaristul?

— Mă tem că da.

— Am citit într-un articol din ziarul englezesc din Cairo. Că sînteţi aici. Pentru Kitchener, nu?

— Sperăm. De abia sîntem la început.

Soţul îşi privi soţia, apoi le zîmbi larg cuplului de englezi.

— Acum nu-i mai trebuie nimic.

— Mitch.

Făcîndu-se că nu aude vocea ei plină de reproş, continuă cu zîmbetul pe faţă:

— Înghite cărţi şi filme cu duiumul. Eu sînt doar un om de ştiinţă.

— Noi sîntem acum în vacanţă. Nimic mai mult. Ca şi dumneavoastră.

— Sigur. Grozav.

Dan prea le tăiase din scurt elanul de a mai pune întrebări, aşa că Jane a intervenit cu o diversiune mai subtilă. Se adresă tinerei.

— Aţi reuşit să urmăriţi ce spunea ghidul?

— Cumva… ştiţi. Aşa şi aşa.

— Poate vă ajut eu.

— Mulţumesc.

— V-a plăcut?

Fata ridică ochii către ea.

— Incredibil de mult. Apoi: Nu aveţi aceeaşi impresie?

— M-a impresionat foarte mult. Jane zîmbi. Aş putea spune chiar că m-a copleşit.

— Tocmai asta îi spuneam şi eu lui Mitch, înainte să veniţi la masă. E mult prea mult dintr-o dată.

— Aveţi dreptate.

Ospătarul le-a adus primul fel şi au întrerupt conversaţia. O fracţiune de secundă, privirea lui Jane o întîlni pe a lui Dan, doar cu o corectitudine studiată a expresiei. Perfidul Albion lovise din nou; iar complicitatea fu stabilită între cei doi. Conversaţia s-a reluat între feluri, Dan şi Jane ascultînd mai mult decît vorbind. Americanii veneau de la Joliet, de lingă Chicago, dar „Mitch“ lucrase cîţiva ani buni în California. Le plăcea Cairo, Egiptul, poporul egiptean. Trebuia să le înveţi obiceiurile şi, după cum se spunea, dacă nu aveai răbdare la venire, învăţai să ai; dacă aveai răbdare, o pierdeai. Oare ei ştiau cuvîntul „mallesh“? însemna, se pare, „ce să-i faci, asta este“; kismet. Trebuia să înveţi să trăieşti cu astea. Ăsta era „modul în care e structurată societatea lor“. Nu doreau să se întoarcă în Statele Unite, se gîndeau să mai prelungească cu un an şederea aici sau, poate, în Liban ori în Europa. Nu ştiau încă nici ei sigur, vor merge la inspiraţie.

După-masă, Dan şi Jane au urcat pe punte. Aerul de deşert era mai tăios, mai ales în curentul de pe punte, dar suportabil.

S-au oprit într-un loc adăpostit, pe puntea superioară. Aplecaţi peste bord, priveau malurile întunecate şi tăcute alunecînd pe lîngă ei. Uneori silueta albă a unei case sau a unei vile se lăsa surprinsă de luminile vasului, ici şi colo cîte un punct strălucind plăpînd ca lumina unei lămpi cu gaz; stelele, curgerea tăcută a fluviului. Au vorbit despre perechea de la masă.

— Nu puteam să sufăr cînd o auzeam pe mama cum le răspunde tăios uneori. Acum nu ştiu dacă nu e mai cinstit aşa, decît să le faci jocul.

— Vrei subtilităţi din partea unora care vin din fundul Illinois-ului.

— Eu nu spun că ei sînt de vină.

— Noi sîntem?

— Într-un fel.

— Dacă e să găsim o vină, presupun că e pretenţia ridicolă că tehnologia produce oameni cu o mai mare bogăţie sufletească. S-a dovedit contrariul. Cei doi sînt pe jumătate conştienţi de asta. I-am simţit în defensivă.

— Da, am simţit şi eu.

— Probabil că vor să iasă din angrenaj. Cred că noi avem noroc. Ne-am născut într-o ţară care nu impune un astfel de angrenaj.

Jane privea malul care se afla la trei sute de metri de ea.

— Uiţi ce înseamnă să fii englez. Pînă cînd ajungi într-un moment ca acesta.

— Cred că acum, la bătrîneţe, am devenit patriot. Probabil din cauză că mi-am petrecut aşa de mult timp în Statele Unite.

Se amuză.

— Mica Britanie?

El şopti:

— Dacă nu mi-ai fi dat acel cadou adorabil…

— Dar chiar ne-am purtat ca nişte micuţi britanici. Cel puţin ei sînt oneşti.

— După o scară de valori inadecvată.

— Dar noi o ascundem pe a noastră, ca şi cum ne-ar fi ruşine.

Cu ochii aţintiţi asupra apei, el o imită:

— Sînt o doamnă marxistă cu înalte principii. Nu accept glorificarea individului în nici un moment şi în nici o perioadă. Ai impresia că o să înghită chestia asta?

Îi aruncă o privire şi-i văzu expresia contrariată.

— Parcă am căzut de acord că sînt doar o idealistă confuză.

— Nici asta nu o să priceapă. Ea nu răspunse. Au dat o grămadă de bani cîştigaţi cu greu ca să vadă toate astea. În ghid scrie că e lucru mare. Cum vrei să gîndească altfel?

— Dar chiar e lucru mare.

— Acum eşti încăpăţînată.

— De ce?

— Ştii bine că nu despre asta vorbeam.

— Ştiu că nu au imaginaţie ca turişti. Mă gîndesc la perioada cînd eram acolo, la şcoală. Întotdeauna erau mai sinceri, cel puţin cînd era vorba de chestiuni de gust. Spuneau ce simt.

— Eu nu-i acuz că nu spun ceea ce simt.

— Că nu simt îndeajuns?

— Nici măcar. Că nu cunosc îndeajuns. Că nu au voie să cunoască îndeajuns. Ce-mi spuneai din Gramsci. Apoi adăugă: întotdeauna fac totul după carte.

Jane rămase tăcută un timp.

— Peter spunea ceva de genul ăsta într-una din scrisori. Că la început îţi place formula directă şi… mai tîrziu îţi doreşti meandre.

— Asta am trăit şi eu. Transparenţa e bună. Pînă cînd realizezi că se bazează mai puţin pe onestitate, cît pe lipsă de imaginaţie. Aşa-zisa deschidere cînd vine vorba de sex. Nu-şi dau seama ce pierd.

— Unii îşi dau seama.

— Bineînţeles. Puţinii norocoşi.

— Nu e la fel peste tot?

— Se poate. Dar ei posedă condiţiile esenţiale de a mări numărul celor norocoşi. Numai să-şi dea seama.

— Dacă priveşti aşa lucrurile.

— E absurd cum au reuşit să devină, printre occidentalii progresişti, populaţia cea mai săracă în materie de cultură. Cu excepţia marilor oraşe. Sînt cei mai insulari. Altfel cum se explică alegerea unui porc ca Nixon drept preşedinte? Şi cu o asemenea majoritate covîrşitoare?

— Nu pot să sufăr politica bazată pe imagine.

Dan s-a oprit din vorbit, dar Jane, cu privirea aţintită asupra malului, prefera să-l asculte decît să vorbească. El ridică din umeri.

— Cum altfel ar putea să funcţioneze Madison Avenue? Nu au concepţii construite dinlăuntrul lor. Asta îi face victime ale primului şmecher cu papagal. După o pauză, reluă: Totul reclamă libertatea totală ca fiind bunul cel mai de preţ al omului. Deşi e clar ca lumina zilei că, în ultima sută de ani, libertatea totală a însemnat libertatea de a exploata. Supravieţuiesc cei care se îmbogăţesc primii. Trase aer în piept şi se uită la ea. E absurd. Mă faci să vînd castraveţi grădinarului.

Jane lăsă capul în jos, schiţînd un zîmbet. A rămas tăcută încă puţin, iar cînd a început să vorbească, dădea impresia că o face pentru sine sau pentru noapte.

— Sînt curioasă de ce nu vor să se întoarcă în Statele Unite.

Acum hotărîrea pe care o luase nu l-a ajutat: se simţea dezumflat. El vorbise mult prea mult şi în termeni mult prea generali, ca să-i facă ei plăcere, în vreme ce ea era cu gîndul la doi oameni care se aflau împreună cu ei pe acelaşi vapor, ale căror opinii ea le considera simpliste, Dan ştia asta, şi pe care-i ascultase aşa cum un pianist ascultă un amator netalentat; dar fără să o recunoască de fapt.

— Nu cred că e greu de aflat.

Jane continuă, încercînd parcă să se explice:

— Înainte de a veni la tine în cabină, am citit din cărţulia despre felahi.

— Da?

Ea ezită.

— Timp de cinci mii de ani nu au căpătat nimic, au fost ignoraţi şi exploataţi. Nu au fost ajutaţi cu nimic. Se pare că nici antropologic nu au fost studiaţi decît recent.

— Şi?

După o nouă ezitare, ea zise:

— Astăzi la Karnak mă gîndeam dacă e vreo diferenţă între noi, puţinii norocoşi de astăzi, şi cei de atunci. În sensul că nici noi nu ştim ce se petrece în afara lumii noastre.

Vocea ei trăda nesiguranţă, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o ironie dispreţuitoare.

— Jane, cineva trebuie să toarne apa simbolică. Pentru amărîţii din jur.

— Da, dar acum cînd trăim cu ameninţarea secetei, la propriu şi la figurat, eu nu mai văd necesitatea apelor simbolice.

— Civilizaţia? Cultura, arta? Tot ceea ce a însemnat Herr Profesor azi-dimineaţă pentru noi. Toate acestea vin din interiorul zidurilor. Nu?

— Argumentul ăsta l-am auzit de nenumărate ori la Oxford. Existenţa unei presupuse hoarde de barbari ca scuză pentru miopia egoistă a unora.

— Nu asta apăr eu. Dacă însă vezi sentimentele şi gusturile complicate ca fiind o crimă, vei începe să interzici orice cunoaştere aprofundată.

— Dacă preţul nu ar fi atît de mare.

— Ghilotina e un răspuns? Au nevoie de Herr Profesor. Şi de noi întrucîtva. Aşa cum sîntem, în ciuda defectelor noastre.

Jane urmări cu privirea o fantomă albă înaripată, o egretă tulburată din somn.

— Numai că aş vrea să nu mai fie atît de mulţi dintre „noi“ care neagă primordialitatea necesităţilor. Care văd în privilegii un drept axiomatic pe care unii îl au prin naştere.

— Nu putem fi toţi activişti. Ea nu spuse nimic şi el continuă: Cred că anumite climate intelectuale trebuie păstrate. Discipline. Cunoştinţe. Chiar plăceri. Pentru momentul de după revoluţie.

Cu asta a făcut-o să nu mai argumenteze, în sfîrşit, fie că îi acordase punctul, fie că renunţase să-l mai convingă. Privindu-i pe furiş profilul, descoperi însă altceva, o retragere în sine, o concentrare asupra gîndirii sale în spaţiul nopţii, care nu marca nici un semn că ar fi trebuit să evite această discuţie. Altceva l-a uimit însă: timiditatea, ezitările, ocolişurile, tăcerile. Presupunerea că era obişnuită cu discuţii cu mult mai elevate, cu polemici, cu argumente sofisticate despre subiecte asemănătoare. Ceva din Anthony, modul de a gîndi şi de a se exprima probabil că-i estompase în toţi aceşti ani gîndirea proprie şi comportamentul. La început a crezut că era pur şi simplu amabilă, din condescendenţă, în stilul adoptat faţă de americani pe care ea însăşi îl criticase.

Dar acum, în timp ce stăteau tăcuţi, se gîndea că s-ar putea ca distanţa care îi era impusă nici să nu fie prea mare şi că ceea ce lui i se părea că îi este interzis, de fapt îi este oferit. Ea de fapt mărturisea sentimente, dubii, nu raţiuni intelectuale, afirma năzuinţe, nu făcea propagandă. Şi începuse să ghicească şi altceva, că pasul enorm şi concret pe care Jane nu era capabilă să-l facă era cel între simpatia ei personală pentru ideile marxiste sau neomarxiste şi manifestarea acestora în public într-o formă practică, organizată. Nu era greu să-i desluşească spaimele pînă în îndepărtatele momente catolice din existenţa ei; să traseze o paralelă între conflictul dintre marxism ca teorie umanistă nobilă şi marxism ca totalitarism în practică şi acelaşi conflict între creştinismul intim şi vulgarităţile şi naivităţile bisericii publice de la Roma. Aceasta trebuie să fi fost marele ei obstacol: teama de a nu-şi vedea încă o dată propriile sentimente şi judecăţi înşelate. Concluzia era importantă pentru Dan, pentru că şi el îi ascundea ceva. În ciuda aşteptărilor, textul lui Lukăcs nu l-a trimis prea repede la culcare în noaptea precedentă la Cairo. Ca şi sentimentele pe care i le atribuise ei, şi sentimentele lui căpătaseră forme contradictorii: ca individ, ideile îl tentau, ca membru al societăţii însă, era sceptic, era de acord cu un număr de premise generale, totuşi se îndoia de consecinţele lor politice. În clipa de faţă, sesiza o similaritate nedeclarată dar fundamentală între situaţiile lor. Era un sentiment straniu, ca şi cum o mînă invizibilă se întinsese şi îl atinsese liniştindu-l.

Brusc, Jane începu să vorbească.

— Dan, povesteşte-mi de Andrea.

El zîmbi, uitîndu-se la apă.

— E curios cum schimbi subiectul.

— Nu chiar. Ca şi cu americanii, şi cu ea am intrat în joc. Sau poate am urmărit-o pe Nell cum intră în joc.

— Nu ţi-e frig?

— Nu, dacă ne plimbăm pe punte. E un aer atît de curat.

În timp ce se plimbau de-a lungul punţii, printre şezlongurile goale, Dan îi povesti despre Andrea. Greşelile ei, de ce a îndrăgit-o, de ce s-au despărţit, de ce credea el că s-a sinucis. Mai tîrziu au intrat în salon, s-au aşezat pe o canapea şi au băut cîte o ceaşcă de ceai, ca o ironie la adresa englezismului lor. Discuţia a continuat alunecînd pe nesimţite la motivele care au dus la divorţul lui de Nell… cel puţin motive domestice şi psihologice. Amîndoi s-au limitat cu prudenţă la o atitudine obiectivă şi Dan vorbi despre sine, aşa cum o face acum, la persoana a treia; un tînăr inconştient şi obstinat, la acea vreme, de-abia ieşit din adolescenţă. Ar fi vrut să-i povestească cealaltă infidelitate de neiertat, dar asta ar fi însemnat să-i amintească de ziua cînd au descoperit femeia dintre trestii.

În cealaltă parte a salonului, „Regina de pe luntre“ adunase în jur o mulţime de curteni. Patru sau cinci francezi stăteau la masă cu el. Tînărul Ganimede, într-un costum care părea scump, în cămaşă neagră descheiată şi cu o eşarfă legată neglijent la gît, introducea monede în jukebox-ul din colţ. Dan şi Jane priveau în tăcere menajeria din faţa lor.

— Ce discută?

— Nu prea aud din cauza ţăcănitului. Cred că despre arta modernă. Pictură.

— Drăguţii de franţuji.

— Polemizezi. Discuţi logic, faci caz de retorică. În fond, şi ce este mai important, îţi demonstrezi superioritatea faţă de cuplul caraghios de englezi care stă în faţa ta. Jane îi dădu un cot. Ce păcat că ţi-ai uitat melonul acasă.

— Eşti sigură să nu vrei să stai cu ei la masă?

— Absolut. Şi că mă duc la culcare.

Îl privi zîmbind, îi atinse uşor mîna, apoi se ridică.

Au ieşit din salon, a lăsat-o să coboare singură în cabină şi el a urcat pe punte să mai fumeze o ţigară. Noaptea, stelele, înaintarea lentă deveneau monotone, lipsite de semnificaţie, deprimante. Trecînd în dreptul salonului văzu prin geam că grupul de francezi se dispersase. Nu mai rămăseseră decît „Regina“ şi bărbatul. Individul în vîrstă îi reproşa ceva; iar băiatul, cu faţa către uşă, privea mohorît masa la care stăteau.

 

Nil

 

Cele şase zile ale croazierei s-au scurs însoţite de curgerea molcomă, perpetuă a rîului între maluri, de parcă ar fi fost una singură. Nilul şi peisajele sale s-au transformat la Dan în iubire. Apele fluviului păreau să vină nu doar din inima Africii, ci din străfundurile timpului însuşi. Vechile aşezări şi străvechile obiceiuri de viaţă ale satelor de felahi, cîmpiile înşirate de-a lungul rîului, minaretele, pilcurile de palmieri, femeile cu ulcioare, felucile, şadufurile, bărbaţii uscăţivi afundînd roţile de apă pe care se aflau în cerc vase de ceramică trase de cîte un bou sau un măgar creau efectul unei senzaţii adînci de efemer şi etern, care reflecta un simţ mai acut al propriului prezent şi trecut… pe care amîndoi o trăiau.

Fluviul se mişca şi fluviul stătea, dacă priveai cu ochii sau cu ochii minţii. Era conceptul lui Heraclit, acelaşi şi totuşi altul. Era fluviul existenţei care-i amintea lui Dan de acele minunate versuri de început ale Ecleziastului, din care majoritatea oamenilor îşi amintesc doar cuvintele: „Deşertăciunea deşertăciunilor“ şi care, paradoxal, i se păruseră revelatoare şi reconfortante pe vremuri, cînd formau unul dintre subiectele preferate ale tatălui său. Pămîntul rămîne etern; nimic nu este nou sub soare. Amîndoi înregistraseră aceste ecouri biblice, amintiri dintr-o imagistică neînţeleasă, dar obsedantă a copilăriei. Au căzut de acord că acest lucru venea de la fluviu, care era, ca şi Biblia, un imens poem, bogat în metafore încă relevante.

Tuturor acestor lucruri le corespundeau în plan vizual echivalentul a ceea ce T.S. Eliot numea în poezie „corelativul obiectiv“; şi aşa cum există pasaje din Biblie care impresionează pe cel mai convins dintre atei, Nilul emana un farmec metafizic alături de acela vizibil, material. Purifica şi simplifica lucrurile, dînd perspectivă vieţii. Amintirea sutelor de generaţii, a nenumăratelor rase – a tot ceea ce dispăruse perpetuu în nămol, aducea omul la raţiune, la recunoaşterea micimii, a dimensiunii sale reale, mai mică decît cel mai infim fir de nisip din deşertul nesfîrşit care, dincolo de valea mănoasă, cuprindea orizontul de la un capăt la celălalt. Totuşi atît de multe dintre dispoziţiile, luminile schimbătoare şi panoramele marelui fluviu erau tulburător de frumoase, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui; şi păreau să justifice însăşi viaţa pe care o nega eterna sa indiferenţă, simpla sa prezenţă fizică. Deşi exista sărăcia şi bilharzioza şi thalasemia şi cîte şi mai cîte, nici Jane, nici Dan nu s-au simţit capabili să compătimească această lume ţărănească antediluviană.

Grupuri de femei ca nişte statui greceşti se îmbăiau cu hainele ude pe ele sau spălau rufe la malul apei, se opreau, îşi ridicau privirile spre ei şi, rîzînd, fugeau de năvala valurilor izbindu-se de ţărm de trecerea vaporului alb, opulent. Prima dată, scena i-a făcut să se simtă jenaţi, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o cavalcadă regală care traversa un sat medieval sau ca şi cum s-ar fi aflat într-un Versailles plutitor. Asaltate de inevitabila baterie a aparatelor de fotografiat, atunci cînd se aflau aproape de mal, unele femei întorceau spatele, altele îşi acopereau faţa cu mîinile pînă ce intruşii treceau mai departe. Acest gest avea o demnitate musulmană, simplă şi gravă, sau plină de cochetărie, căci cele tinere, evocînd haremul şi zenana, aruncau priviri jucăuşe printre degetele răsfirate aşezate în dreptul obrazului. Au simţit invidie pentru această viaţă simplă, dusă într-o lume verde, lichidă, permanent fertilă, sub cerul albastru. Erau ca locuitorii unei planete reci şi aspre, invidioşi pe cei de pe Pămînt. Privind scenele idilic-pastorale, viaţa suprasolicitantă a secolului XX apărea ca umbra unui nor trecător; o nebunie, simplul rezultat al unui ghinion climateric. Jane îşi aminti afirmaţiile lui Montesquieu şi se întrebară dacă progresul occidental nu era pur şi simplu rezultatul nevoii de a umple timpul unei după-amieze ploioase istorice. Într-o dimineaţă, cînd amîndoi stăteau în soare cu coatele pe parapet, Jane a găsit atributul cel mai potrivit rîului: era înţelept; în sine şi în ceea ce năştea din sine.

Ceilalţi pasageri furnizau şi ei, în felul lor, situaţii parabolice. Era şi interesant, şi amuzant să-i urmărească, pe cît era de interesant să-şi studieze propriile reacţii faţă de acest microcosmos poliglot în mijlocul căruia erau temporar izolaţi. Dacă Nilul era istoria omenirii, vaporul lor era o caricatură în format mic a rasei umane sau cel puţin a celei occidentale. După prima zi, cele două grupuri distincte, francezii şi est-europenii, au început să se amestece. În timpul croazierei, între vizite la diverse locuri celebre, toţi membrii croazierei şi-au satisfăcut mania comună pentru fotografiat şi filmat. Cînd pe cele două maluri apăreau simultan subiecte fotogenice, puntea înţesată de lume arăta ca într-un film cu scene groteşti de Tati, toţi fotografii amatori alergau frenetic de la un parapet la celălalt, îmboldiţi de tirania lentilelor şi de propriile exclamaţii entuziaste.

Dan şi-a folosit foarte puţin aparatul Nikon, ca să-i facă lui Jane cîteva instantanee, în care apărea ea sau peisaje mai deosebite, pe care dorea să le arate copiilor. Pe acestea le-ar fi putut face foarte bine şi cu un Instamatic. Toată viaţa evitase turiştii şi uitase în ce măsură oamenii sînt acum propriii făuritori de imagini. Era aproape înspăimîntătoare această obsesie de a înregistra totul cu un singur simţ, unul care necesita (cel puţin în stilul în care Jane şi Dan îi vedea fotografiind) un minimum de gîndire şi concentrare: un declic automat. Cel care declanşa automatul era încurajat să nu gîndească; să nu-şi folosească imaginaţia; să nu-şi amintească; mai mult chiar, să nu simtă. Probabil că era un ultim privilegiu pe acest vapor care adunase beneficiarii tuturor avantajelor economice şi culturale: posibilitatea de a consuma un duplicat a ceea ce văzuseră şi de a-şi face reclamă cîndva în viitor; fuseseră într-adevăr acolo. I-a spus lui Jane ceea ce gîndea, dar ea l-a ironizat, răspunzîndu-i că-şi trădează propriul mediu.

A doua zi, cînd au coborît, Jane s-a apropiat de el cu privirea în jos, prefăcîndu-se spăşită.

— Dan, ştiu că e îngrozitor de vulgar şi de filistin din partea mea, dar mă întrebam dacă ai putea să-mi faci un duplicat după ceva ce am văzut. Friza de acolo.

A fotografiat ce l-a rugat, bombănind:

— Degeaba, tot eu am dreptate.

Jane zîmbi.

— Eu nu am spus că nu ai dreptate.

O atmosferă de camaraderie internaţională se instala pe măsură ce oamenii schimbau păreri despre calitatea aparatelor de fotografiat, despre frumuseţea peisajelor, a problemelor obţinerii planului de perspectivă. Dar cuplul englez avea impresia că est-europenii erau mai reţinuţi, şi cumva în defensivă, francezii prea hedonişti şi egocentrişti, simţul datoriei obsedîndu-i pe primii, dorinţa de plăcere pe ceilalţi. Sigur, nu fără excepţie. S-a aflat repede că Jane vorbea franţuzeşte, iar cîţiva est-europeni vorbeau destul de bine englezeşte. Toţi se grozăveau că vorbesc limbi străine.

Dan şi Jane s-au împrietenit cu un ceh, inginer de mine, un om liniştit, care în timpul războiului fusese în Scoţia; cu doi tineri francezi, un fotograf profesionist şi un ziarist, care pregăteau un articol despre croazieră pentru o revistă ilustrată. Aceştia doi vorbeau destul de bine englezeşte şi farmecul galic se îmbina cu o privire cinică asupra vieţii, care coincidea cu cea a lui Dan. Erau destul de puţini tineri pe vapor şi cei doi s-au împrietenit cu Dan şi cu Jane, găsindu-i, poate, mai amuzanţi decît propriii compatrioţi sau pur şi simplu pentru a-şi etala anglofilia. S-a confirmat părerea lui Jane, pe care şi-o făcuse încă de la Luxor. Alain, tînărul ziarist, făcu un gest de dispreţ, trecîndu-şi podul palmei pe sub bărbie, atunci cînd a venit vorba despre grupul de francezi. Îi considera un grup rasant – de-a dreptul obositori, plaţi şi groaznic de conservatori. Ca majoritatea tinerilor educaţi de stînga, păstrase un respect nesănătos faţă de stil, dar împărtăşea impresia resimţită tot mai puternic de Jane şi Dan, că felahii erau tot atît de interesanţi ca şi vechile aşezări pe care le vizitau. S-au distrat cu toţii pe seama celor două figuri: „Regina de pe luntre“ şi junele său prieten. Se pare că primul era un critic de artă, un personaj al Parisului monden, îl cunoscuse pe Jean Cocteau şi avea grijă ca nimeni să nu uite acest lucru. Junele, „Carissimo“ – nu numai Dan şi Jane porecleau lumea – era italian.

Francezii erau pasagerii care îi interesau cel mai mult, poate din cauza individualismului lor marcat, a egocentrismului evident. Nu era uşor de spus dacă faţă de restul Europei erau în urmă sau înainte. În comparaţie cu pasagerii din estul Europei, sobri şi solizi, francezii erau ca nişte păuni din alte vremi; nişte individualişti luptînd într-un război de gherilă pierdut, dus împotriva procesului global de uniformizare. Alteori păreau că sînt o epifanie a ceea ce şi britanicii încercaseră timid în ultimii treizeci de ani – să se debaraseze de puritanism, să se concentreze asupra propriei persoane şi să facă unele concesii acesteia, să devină tot ceea ce fusese proscris prin conotaţiile termenului de „britanic“: datorie, interes naţional, cît şi obiceiul de a implica permanent „ceea ce se cuvine“. Uneori Dan îşi imagina cum ar fi apărut scenele comediei umane contemporane la care asista privite cu ochii albaştri, feroce ai lui Kitchener. Evalua experienţa aceasta cu ochiul profesionistului care în scenariu tratase cu mult curaj ceea ce acum considera o găselniţă fericită – incidentul Fashoda din 1898. Şi-l imagina pe maiorul Marchand, întrepidul soldat-explorator francez care provocase incidentul, cu expresia mobilă şi sarcastică a tînărului ziarist Alain şi încerca să conceapă un mod de a introduce în scenariu ideea că secolul XX dădea cu tifla secolului al XIX-lea. Dan se gîndi la cîteva modalităţi de a face vizibilă ideea că, încă de atunci, cauza imperialismului era pierdută.

Într-o seară, a discutat cu Jane dacă noua conştiinţă acută a eului – cu dezideratele, drepturile, privilegiile ei, care invadase sufletul colectiv occidental după primul război mondial, era un lucru bun sau o consecinţă nefastă a liberei iniţiative capitaliste. Oare oamenii fuseseră traşi pe sfoară de către mass-media, astfel încît să creadă în conştiinţa de sine, pentru a mări profiturile meşterilor păpuşari, sau aceasta era o forţă care acţiona în direcţia liberalizării societăţii umane? în mod previzibil, Jane a susţinut prima alternativă, iar Dan pe a doua, părerea lui fiind că astfel se introducea în relaţiile dintre oameni mai multă sinceritate. În sinea lui nu mai putea aduce argumente în plus avînd în vedere respectul de-o viaţă, destul de asemănător cu al francezilor, pentru propriile decizii şi dorinţe. Jane, pe de altă parte, vedea morcovi agăţaţi ca momeală la botul asinilor. Refuza să accepte ideea că existau şi demolări utile, iar Dan o acuza că doreşte o societate care, în perspectivă, chiar dacă se baza pe alte concepte privind simţul datoriei şi preocupările faţă de destinul naţional, nu era mai puţin rigidă decît cea veche. Părerea ei se baza pe sentiment; cultul eului canaliza toate sentimentele spre interior, un gest sinucigaş, într-o lume care avea nevoie de deschideri în afară.

Jane îşi punea întrebarea dacă nu era cumva de preferat atitudinea lui Kitchener; el, cel puţin, încercase să vadă dacă a acţionat bine sau nu (Jane citise biografia pe care Dan o folosise pentru scenariu), este adevărat, într-un context eronat. Împărtăşea dispreţul lui Dan faţă de imperialism, dar raţiunea era diferită. Ea gîndea că Imperiul Britanic risipise o energie morală benefică în esenţă dar, pentru că se sprijinise pe putere şi nu pe lege, reuşise să ne facă, în mod iremediabil, reputaţia praf. Pierduserăm ca naţiune speranţa de a deveni arbitri printre celelalte naţiuni.

Dan a declarat puţin maliţios că va putea supravieţui ideii că în secolul XXI Marea Britanie nu va juca rolul Elveţiei.

Jane a zîmbit, dar s-a abţinut să răspundă. El ştia că ar fi răspuns că existau şi roluri mai nefaste.

Dacă este vorba de roluri, se distrau pe seama rolurilor pe care le jucau pe vas: englezi, măşti politicoase, dar şi festele pe care le jucau uneori ca să infirme tot felul de idei preconcepute. Ca aproape toate minorităţile, vrînd-nevrînd, jucau rolul de arbitri şi aceasta îi apropia. Datorită noilor cunoştinţe şi pentru că nu erau aproape niciodată singuri la masă în salonul veşnic aglomerat, de abia reuşeau să rămînă singuri. Continuau, printr-un consens tacit, să chiulească de la bar înainte de masă. Cînd s-a terminat whiskyul său, Dan a început să comande de băut în cameră. Începuse să-i facă mare plăcere această jumătate de oră cînd puteau să fie singuri şi se gîndea cu groază la nesfîrşitele taclale de după masă. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi dus în cabină imediat după masă, dar lui Jane îi plăcea în lume mai mult decît lui. Ea nu vorbea mult, de obicei, însă el o urmărea cum adesea manevra discuţia printr-o întrebare profesională sau printr-o afirmaţie polemică, dar politicoasă. Într-o seară, tîrziu, cînd se plimbau pe punte, i-a spus ce observase. Jane s-a necăjit crezînd că era un reproş. Nu era vina ei, zicea, era a Oxfordului, metoda socratică de a vedea întreaga lume în postură de elevi… era îngrozitor, ea nu-şi dăduse seama. În seara următoare, a tăcut în mod deliberat. Dinadins, Dan a suplinit-o punînd cam acelaşi tip de întrebări, provocînd discuţii identice în contradictoriu. La un moment dat, după una dintre cele mai flagrante intervenţii ale lui, privirile li s-au întîlnit. Ea avea expresia ironică a femeii provocate pe nedrept, aproape ca şi cum i-ar fi reproşat că e impertinent. Dar nu a comentat nimic.

L-a mirat cît de repede se integrase Jane în societatea de pe vas. Se aşteptase la asta şi sperase să se întîmple, dar nu şi-a închipuit că va funcţiona atît de simplu şi discret în acelaşi timp şi înţelegea acum mai bine cum a putut fi indusă Carol în eroare de comportamentul ei anterior. Era ridicol să o mai iei în serios atunci cînd se plîngea că a uitat să fie în rîndul lumii. A descoperit că pierduse foarte puţin din vechea ei pricepere de a se adapta la maniere şi circumstanţe. Ştia că la ea nu e o manifestare de afectare conştientă – aşa cum păruse adesea genul acesta de diplomaţie la sora ei –, ci faptul că o interesau cu adevărat oamenii. O dată sau de două ori, chiar cînd discuta cu Alain pe un ton foarte vioi sau cînd asculta cu atenţie ce spunea unul dintre francezii mai convenţionali (ale cărui idei era sigur că nu o interesau), îi arunca o privire ironică pe care Dan i-o returna cu tandreţe, nicidecum provocator.

În afară de două franţuzoaice drăguţe, cam de treizeci de ani, ai căror soţi erau mai în vîrstă, Jane nu prea avea rivale printre doamnele de vîrsta ei. Dan a observat la un moment dat că era invidiat pentru că era împreună cu ea, nu numai pentru dezinvoltura şi inteligenţa ei, dar şi pentru că se presupunea că-l primea la ea în cabină. Inginerul de mine era văduv de puţin timp şi evident că nu pe Dan îl căuta cînd se aflau cu toţii pe punte. La fel, dar într-o manieră diferită, se întîmpla şi cu cei doi tineri francezi: Alain, în mod special, a adoptat foarte repede stilul tipic francez de a face curte unei femei, cînd tandru, cînd ironic. O făcea deschis, uneori avînd aerul că-l tachinează pe Dan, din prietenie, provocîndu-l; aparteuri în franceză, jocuri galante. Dan bănuia că Jane îi explicase francezului situaţia reală, deşi nu o întrebase ca să-i confirme. Cum putea să-l acuze pe tînărul cu ochii negri, plăcut la înfăţişare, că-şi permite anumite libertăţi? Nu o făcea în serios. Se purta la fel şi cu una din cele două franţuzoaice tinere atunci cînd soţul acesteia nu era în preajmă.

În această atmosferă, Jane arăta mai tînără sau cel puţin mai tînără decît în Anglia; acea mască a ei interioară, se părea, îi fusese rezervată exclusiv lui Dan. Părea, atunci cînd o vedea singură, dar şi la masă, că acest eu mai grav şi mai supus era fondul ei real, adevărat, că în rest juca teatru.

Într-o zi, pe cînd stăteau de vorbă, deveni evident că distanţele psihologice dintre ei începuseră să se dizolve. Ea îi povesti, poate pentru că şi el povestise despre Andrea, despre relaţia ei cu Peter, despre calităţile şi defectele lui. Vorbea cu dezinvoltură şi detaşare, fără jalnică disperare, ba chiar cu un sentiment de uşurare, ca atunci cînd i-a spus la Thorncombe că se despărţise de Peter. Se pare că nici Peter nu trecuse niciodată cu adevărat testul ei. I-a mai vorbit puţin despre Anthony şi despre căsătoria lor, tot pe un ton detaşat, dar ascunzînd totuşi ceva. Dan nu a insistat. Afecţiunea îi dicta să tacă dacă ea aşa dorea.

Într-o altă seară, a profitat de ocazie ca să-i vorbească lui Jane, imitîndu-i dezinvoltura, despre Jenny McNeil şi despre propria lui dilemă. La început a vrut să discute cu francheţe sentimentele şi legătura dintre ei, dar apoi a ajuns să analizeze cum viaţa stresantă căreia Jenny îi este supusă îl obliga automat pe partener să o protejeze. Dacă a fost răutăcios zicînd că Jenny nu a putut să nu se îndrăgostească de California, de modul de viaţă de acolo, de limba pe care o vorbeau, Dan a încercat să fie cinstit în privinţa altor lucruri: bunul-simţ, cinstea ei, eforturile de a nu pierde şi de a nu-şi corupe propriile criterii de judecată.

Discuţia a fost neobişnuit de complicată pentru că Jane, ca şi înainte, susţinea că femeile sînt capabile să hotărască singure ceea ce aveau de cîştigat dintr-o astfel de legătură. Încercînd să fie cinstit cu Jenny şi lăudîndu-şi inteligenţa, Dan şi-a tăiat craca de sub picioare, nu fusese destul de clară ideea că el ştia că e egoist, însă nu orbit. În tot ce spunea, detecta ipocrizie, artificialitate (şi, de asemenea, trădare, pentru că, deşi îi trimisese o carte poştală de la Luxor, nici măcar nu se sinchisise să se intereseze asupra modalităţii de a da un telefon în America). A primit din partea ei o reacţie simpatetică – de fapt era mai mult un fel de toleranţă indulgentă – diferită de aceea pe care o solicitase de fapt: să i se spună că greşise… nu că de fapt acţionase bine, că poate avusese dreptate. Paradoxal, discuţia i-a făcut plăcere mai mult pe parcursul pauzelor şi tăcerilor decît în cursul ei. Căci, acum, din nou, ca în trecutul îndepărtat, se înţelegeau şi fără ajutorul cuvintelor. Erau puşi chiar în situaţia de a comunica prin tăceri atunci cînd nu puteau vorbi din cauza celor de faţă cum era, de exemplu, familia Hooper. Chiar cînd se aflau singuri, tăcerile nu mai erau tensionate. Într-o seară, cînd Jane a venit la el în cabină să bea amîndoi aperitivul dinainte de masă, ea s-a aşezat să scrie ilustrate, ca şi cum uitase de existenţa lui; şi acest lucru, în secret, îi făcu la fel de mare plăcere ca şi cînd ar fi purtat o discuţie. Existenţa în doi era acum mai normală, cel puţin din acest punct de vedere, printr-o evoluţie abia perceptibilă, pe care Dan a realizat-o mai tîrziu, amintindu-şi şi retrăind clipele acelei călătorii.

 

Şi se mai schimba ceva în el, se schimba chiar în acele clipe cînd ea scria ilustrate la el în cabină, în timp ce el citea, nu din politeţe, cartea lui Lukács pe care ea i-o dăduse în avion. Întîmplător, răsfoind-o în prima noapte la Cairo, a găsit un pasaj care l-a impresionat pentru că în el regăsea ecoul unor lucruri spuse de Anthony în cursul acelei nopţi pe care nu o va uita niciodată. Pasajul era următorul:

 

„Scriitorul burghez contemporan va avea de ales între cele două metode reprezentate de Franz Kafka şi Thomas Mann. Atunci cînd scriitorul alege între sănătate şi morbiditate socială, sau cînd renunţă la marile tradiţii literare progresiste ale realismului şi preferă experimentul formal, el nu este obligat să renunţe la modul de viaţă burghez. (Sigur că mulţi scriitori vor alege socialismul pentru a ieşi dintr-o dilemă personală. Eu încerc să evidenţiez faptul că aceasta nu este singura alternativă a scriitorului contemporan.) Ceea ce contează este opţiunea personală. Astăzi, opţiunea depinde de răspunsul la întrebarea dacă omul acceptă sau respinge angoasa. Angst-ul trebuie fie să fie luat ca element absolut, fie trebuie învins. Acestea nu sînt în primul rînd întrebări de ordin literar, ele se referă la comportamentul uman şi la experienţa de viaţă. Problema crucială este dacă omul evadează din viaţa materială a epocii sale în spaţiul conştiinţei, moment care generează angoasa în conştiinţă, sau se confruntă cu existenţa modernă, hotărît să lupte împotriva racilelor şi să încurajeze ceea ce e bun în ea. Prima hotărîre duce la întrebarea: este oare omul victima neajutorată a unor forţe transcendentale, imposibil de explicat, sau este membrul unei colectivităţi în care poate juca un rol indiferent cît de mic, pentru a o modifica şi schimba?“

 

Dan reciti acest pasaj, apoi îl adnotă; apoi citi mai departe. Încă o dată, nu reuşi să fie convins din punct de vedere politic; era clar faptul că, în amara polemică dintre Lukács şi Brecht, din 1930, Dan era de partea acestuia din urmă. L-a uimit totuşi celebrul eseu asupra lui Walter Scott, dacă nu pentru altceva, pentru faptul că scrisese cu ani în urmă un scenariu de film după Ivanhoe, care nu s-a mai turnat, şi recunoştea cît de folositoare i-ar fi fost remarcele făcute dintr-un unghi de vedere total nou asupra virtuţilor şi defectelor lui Walter Scott, despre mediocritatea perfidă a personajelor acestuia.

Pe scurt, Daniel s-a pomenit dintr-o dată cuprins de farmecul criticului maghiar, dacă nu în totalitate, cel puţin sub latura sa umanistă, a lui Erasmus, ce curgea prin vinele culturii apusene ca Nilul prin Africa. La asta contribuia şi faptul că el găsea întotdeauna ce să abstragă prin analogie, să depolitizeze şi să aplice la propria lui viaţă; după cum şi-a dat seama mai tîrziu, procedase la fel Lukács cînd refuzase cu violenţă să accepte opinia lui Brecht despre Thomas Mann ca fiind „un burghez arivist tipic, un neserios ale cărui cărţi sînt inutile şi artificiale“. Era o încercare emoţională de a vedea viaţa ca totalitate în esenţa şi manifestările sale; avea forţă, gîndire, gravitate. Era într-un fel ca un medicament pe care Dan, burghezul ajuns din el, nu-l gusta întotdeauna. A fost totuşi neaşteptat de impresionat; şi-a simţit atît concepţia despre viaţă, cît şi personalitatea de scriitor redimensionate şi redefinite.

A fost mai impresionat decît i-a mărturisit lui Jane; nu i-a ascuns faptul că-l interesa, că i-a plăcut introducerea, dar, ca şi atunci cînd au vorbit despre Jenny, o oarecare atmosferă de artificialitate plana şi asupra discuţiilor neutre, prudente, despre concepţiile şi teoriile lui Lukács. El ştia că nu spune tot ce gîndeşte despre Lukács şi că atitudinea lui era mai curînd de circumstanţă, acceptînd sau respingînd părerile lui Jane sau, pentru a fi mai exact, încercînd să o facă să accepte ceea ce intuise cînd stătuseră de vorbă pe punte în prima seară… faptul că exista o diferenţă între ideile cărora, teoretic, le acorzi credit total şi la care aderi şi realitatea punerii lor în practică.

Costul eliminării inegalităţii în Europa de Est şi în alte regiuni era îndeobşte cunoscut; iar Europa de Est în carne şi oase, din jurul lor, nu prea se agita pentru un umanism mai liber, mai fericit, pentru o contrahegemonie triumfătoare. Exista un formalism rigid şi foarte burghez la ei, mai mult ca şi cînd s-ar fi simţit goliţi pe plan personal, decît eliberaţi pe plan filozofic şi pe plan politic. Jane a trebuit să admită acest argument – deşi continua să susţină că era o chestiune rasistă această impunere a comunismului rusesc, neadaptat altor nevoi naţionale – dar el detectă vechiul, iraţionalul sentiment de vinovăţie în fundal. Nu putem judeca cu adevărat, părea ea să spună, sîntem prea condiţionaţi de cultura proprie. Cu toate acestea, el ajunsese să se convingă că, sub această mască, existau mai puţine neînţelegeri decît ar fi putut părea; totuşi era într-un fel contraproductiv să o sugereze. Ea ar fi devenit suspicioasă pe dată, ca şi cînd el ar fi fost doar drăguţ, plin de compasiune, ascunzîndu-şi adevăratele gînduri. Şi mai cîştigase încă o perspectivă: ea îl ignora cu desăvîrşire pe el, aşa cum devenise acum, şi felul în care devenise astfel, un alter ego al ei.

 

Dar existau şi lucruri asupra cărora cădeau de acord, ca de exemplu atitudinea lor în relaţiile cu perechea de tineri americani şi cu Herr Profesor. În primul caz, ei erau cei care dădeau sau încercau să dea; în al doilea primeau.

A doua zi după vizita de la Luxor şi Karnak, o flotilă de taxiuri cam decabrate i-a dus la Abydos. Ei doi au mers într-o maşină cu familia Hooper. Şoseaua traversa cîmpii nesfîrşite de trestie de zahăr, de-a lungul unui canal de irigare cu apă stătută. Era foarte cald şi mult praf, iar sărăcia satelor şi a populaţiei era jalnică. Fuseseră preveniţi că în zonă bîntuia bilharzioza. Printre fetiţele care ieşeau în întîmpinarea cortegiului de maşini întinzînd mîna să primească niscaiva piaştri, unele erau vioaie, drăgălaşe, îmbrăcate în rochiţe colorate. Femeile, îmbrăcate în negru, arătau epuizate, foarte slabe. Bărbaţi nu prea erau. Au văzut copii înotînd în canalul infect şi femei care umpleau de acolo vasele cu apă. Deşi Mitchell le-a spus că nu mureau de foame, că fasolea pe care o consumau, denumită foul , era foarte bogată în proteine şi că se cîştiga destul de bine la trestia de zahăr, aveau impresia că aceşti oameni acceptau un stupid fatalism animalic. Faptul că citise cartea despre felahi se pare că nu o pregătise pe Jane pentru demonstraţia practică la care asista. Dan îi urmărea dezorientarea şi încremenirea, avînd impresia, mai mult sperînd de fapt, că şocul pe care-l trăia la vederea imensităţii neajutorate a Lumii a Treia să o facă să realizeze inutilitatea stilului de politică parohială pe care ei o duceau acasă.

Deprimaţi probabil din cauza drumului, nici unuia nu i-a plăcut la Abydos, deşi basoreliefurile erau elegante, degajînd în acelaşi timp o senzaţie de ofilit, de decadent; senzaţia de claustrofobie din cîteva capele mai mici şi lipsa luminii i-au făcut pe ei şi pe americani să se detaşeze discret de grup şi să rămînă destul de mult în urma ghidului şi a grupului de francezi. Un basorelief mare o înfăţişa pe Isis masînd penisul lui Osiris, în momentul ceremoniei reînvierii anuale a soţului ei. Dan şi-a amintit foarte bine basorelieful de cînd fusese cu Andrea şi de expresia stranie, amestec de tandreţe şi dorinţă, pe care figura lui Isis o reda, aplecată asupra soţului care hiberna, ca un ecou al legendei Persefonei… Şi-a mai amintit că Andrea, care din cauza bolii nu-l mai voia, după ce a văzut acea imagine erotică antică, expurgată atît de creştinii copţi, cît şi de musulmani, în seara aceea a fost cu mult mai tandră. Acum el şi ceilalţi trei priveau imaginea, fiecare dintre perechi jenată de prezenţa celeilalte. Cineva trebuia să spargă gheaţa. Dan spuse mai mult în şoaptă:

— D.H. Lawrence şi Frieda, nu credeţi?

Americanii au rîs şi Jane i-a răspuns:

— Nu-i frumos.

— Cenzura e inclusă.

— Cu asta sînt de acord.

— Religia şi una din şmecheriile ei obişnuite. Să omoare trupul. De cum a spus-o, şi-a dat seama că poate a ofensat pe careva şi, cu ochii la americani, adăugă: Mă scuzaţi. Nu am vrut să supăr pe nimeni.

Tînăra spuse:

— Dar nu, noi… Eu îl ador pe D.H. Lawrence.

Apoi timid, ca şi cum nu ar fi crezut-o dacă nu aducea o dovadă serioasă, le-a spus că la universitate a şi scris o lucrare semestrială despre scriitorul englez.

După ce au ieşit din capelă, Jane a întrebat-o la ce universitate fusese şi amîndouă au început să discute un subiect care a continuat sincopat pînă la sfîrşitul acelui tur. Dan, din spate, se uita la Jane şi o urmărea cum parcă se ţinea de o promisiune de a face o faptă bună. El îi dăduse doamnei Hooper calificativul de ştearsă şi neinteresantă, deosebită de mii de alte americance semidocte ca ea numai prin lipsa ei de siguranţă. Pe Mitchell – Dan aplica propriului sex criterii mult mai aspre – îl considera îngrozitor de lipsit de imaginaţie. Deşi fotografia cu duiumul, nu părea să posede nici un dram de simţ estetic. Îl impresionau marile dimensiuni, „cum naiba tipii au reuşit să ridice astea“, reacţionînd în spiritul practic al tuturor americanilor.

Dan îl identificase pe Mitchell cu un egiptean din perioada veche. La Abydos şi în alte locuri pe care le-au vizitat în zilele următoare, exista o obsesie a multiplicităţii, a numerelor, a listelor, a acelui spirit de a folosi cît mai multe elemente atunci cînd unul ar fi fost de ajuns. Intuia în spatele panteonului egiptean un zeu suprem matematician, contabil al averilor sale, cu un profund horror vacui sau mai exact horror uni. Mai tîrziu, Herr Profesor avea să-l corecteze, dar în cursul acelor zile Dan îşi imagina fiecare civilizaţie ca pe o echipă de crichet, imagine puerilă dar îndeajuns de englezească. Adversarii echipei sale se aflau aici, la Roma, în America modernă, în Rusia, în Britania lui Kitchener, în vreme ce echipa lui alerga de la popoarele minoice şi etrusci, prin Renaştere şi prin… ei bine, nu chiar Anglia aşa cum era ea, dar cel puţin Anglia aşa cum încă mai era uneori; Anglia lui.

Probabil că cea mai profundă antipatie faţă de acest „unsprezece“ al cărui căpitan era Egiptul, era provocată de neputinţa artei egiptene de a fi romantică, fiind iremediabil bazată pe lux şi pe rang; faraonii şi zeii lor au fost primii burghezi infatuaţi din lume, Alain Maynard o denumise prima formă de artă pompieristică din lume, datorită preciziei calculelor şi formalismului rece al picturii, cît şi al sculpturii. Într-un fel, excluseseră sensibilitatea, dragostea de viaţă, exuberanţa impulsivă, tot ceea ce produce exagerare şi abstractizare spontană. Se folosiseră de artă, în loc de a lăsa arta să-i folosească pe ei; Stalin şi Jdanov apăruseră deja.

Două zile mai tîrziu, Dan s-a aflat în situaţia de a fi mai binevoitor cu Mitchell. Jane aflase la Abydos că cei doi nu aveau copii. Cînd s-au întors din turul de-o zi de la Teba şi cînd vaporul a revenit la Luxor, Jane i-a povestit lui Dan că cei doi trăiau o mică tragedie. Îi dăduseră toate detaliile ginecologice: nu vor putea niciodată să aibă copii, cel puţin Marcia era sigură de acest lucru. Mitchell încă mai spera ca ştiinţa să găsească un remediu. Ea dorea să adopte un copil, dar pentru el aceasta ar fi fost o recunoaştere finală a eşecului şi nu voia să o accepte. Egiptul le salvase căsătoria, presiunile sociale care-i obligau să fie ca toată lumea erau groaznice în Statele Unite, părinţii lui Mitch… timiditatea lor interioară provenea, se pare, dintr-un sentiment al pierderii, lipsei.

Aşa vedea Jane lucrurile şi Dan nu a contrazis-o. A încercat să fie amabil cu Marcia, care părea tulburată de celebritatea lui şi de anturajul său din lumea filmului şi ar fi vrut să afle exact acele amănunte şi bîrfe pe care Dan nu avea chef să le discute cu Jane de faţă… totuşi i-a făcut cheful, ca să-i liniştească curiozitatea. La masă, Marcia se adresa totuşi mai mult lui Jane, de parcă ar fi ştiut că la ea va afla mai multă înţelegere şi indulgenţă. Odată, la Edfu, Dan i-a surprins Marciei o privire furişată spre Jane, care la rîndul ei îi povestise despre recenta ei tragedie; era o privire de căţeluş curios, lipsit de invidii. Într-o zi i-a spus lui Dan, care sosise la masă înaintea lui Jane, că „doamna Mallory“ îi amintea de o tînără englezoaică pe care o cunoscuse la Michigan. Ea vedea Anglia populată numai cu femei pline de blîndeţe şi compasiune. Ea nu fusese în Anglia, aşa că nu a decepţionat-o.

Nu doreau neapărat să ştie ce-i determinase pe cei doi să plece din America, totuşi Dan şi Jane puseră cap la cap amănuntele şi construiră o imagine: cei doi tineri trăiau metamorfoza criteriilor de valoare ale existenţei, din cauza evenimentelor internaţionale, pe de o parte, şi din cauza nefericirii personale, pe de alta. Ea era marcată mai mult decît el, revelaţia sterilităţii ei rănind-o cu mult mai profund. Erau amîndoi democraţi, dar, într-o zi, la masă, au avut o controversă în legătură cu Vietnamul. Marcia pretindea că americanii trebuiau să se retragă neavînd nici un drept acolo, soţul ei, cu un soi de şovinism încăpăţînat, deşi recunoştea că războiul nu ar fi trebuit să înceapă, considera că acum trebuiau să meargă pînă la capăt. Cei doi se întinseseră. Ea era blindată cu un întreg arsenal statistic despre pierderile materiale şi umane.

— Nu te contrazic, Marcia. Cunosc şi eu cifrele. Dacă ar fi vorba numai de cifre, nici o problemă. Tragem linia la pierderi şi abandonăm.

Fata ţinea ochii în jos.

— Dar tu, cînd descoperi un virus într-un program, îl duci pînă la capăt?

— Doamne, Dumnezeule, nu e acelaşi lucru Aici e vorba de fiinţe omeneşti. Nu putem întrerupe proiectul. Ce le spui oamenilor cărora le-ai distrus viaţa? Scuzaţi, băieţi, v-am trimis din greşeală unde nu trebuia?

— Dar nu trebuie să te şi repezi la mine.

— Ei da, mă reped. Bietul om, cu un aer de victimă, dădu din cap de cîteva ori, apoi reuşi să-i zîmbească lui Dan. Iertaţi-ne, dar ne enervăm cînd discutăm astfel de lucruri. Nu avem experienţa necesară ca să batem în retragere.

Fata nu avea aerul că ar fi afectată şi se uită la Jane.

— Ce păreri au cei din Anglia?

— Divergente. Ca şi voi.

Dan interveni.

— Jane a organizat la Oxford campania împotriva războiului din Vietnam.

— Dacă a organiza înseamnă să distribui cîteva broşuri.

— Eşti împotrivă? întrebă Marcia.

— Sigur. Categoric sînt împotrivă.

Tînăra aruncă o privire scurtă spre Mitchell.

— De fapt şi Mitch e împotrivă. Dar nu vrea s-o recunoască.

— Nu vrea să recunoască că e sigur de ce gîndeşte. Asta-i tot. Se uită la Dan. Europa, da? De acord, e a naibii de departe. Dar eu compar cu situaţia voastră faţă de nazişti. În cel de-al doilea război mondial. Adică, dacă nu lupţi pînă la capăt împotriva lor, ei nu se opresc niciodată.

Jane interveni:

— Hitler a declarat că are de gînd să invadeze Anglia. Nu cred că nord-vietnamezii intenţionează să traverseze Pacificul.

— Exact, spuse Marcia cu pasiune.

— Staţi puţin. Iertaţi-mă, dar nu e asta cumva o gîndire simplistă referitoare la comunism? Din cîte am auzit eu, altcineva e creierul din spatele Hanoi-ului.

— Bine, aşteaptă să vedem ce o să se întîmple, sări Marcia înainte ca Jane să apuce să răspundă.

— Fată dragă, dar se întîmplă deja. Iisuse!

Discuţia a mai durat cîteva minute, timp în care lui Dan i se părea că problema luase o întorsătură lingvistică, poate în acest caz chiar psihologică, un caz de virilitate personală ameninţată şi teama că forţa de procreare a naţiunii era în pericol. Registrul şi dimensiunile discursului luaseră o întorsătură greşită. Mitchell era obsedat de libertate ca de un panaceu universal, deşi el însuşi era un individ multiplu condiţionat. Jane a încercat să aducă în discuţie corupţia guvernului din Vietnamul de Sud, care nu se lega de ideea unei societăţi libere, dar Mitchell refuza argumentele. Trebuiau organizate alegeri libere. Poate că acestea constituiau privilegiul democraţiilor avansate? Un asemenea elitism şi pesimism monstruos îl revoltau în mod simptomatic. El spunea că nu avea nimeni dreptul de a hotărî, că oamenii sînt atît de ignoranţi, că nici nu li se putea permite să aleagă, încă o dată, Dan îşi punea întrebarea în ce fel ajunseseră oamenii la concluzia că pragmatismul era pilonul caracterului american.

Dan vedea aici încă un aspect al manifestării Egiptului antic în formele americane existente. În ghid (Jane îi atrăsese atenţia cu un zîmbet) a găsit un fapt concret. În concepţia egiptenilor, tărîmul morţii se afla la soare-apune, la vest, iar eufemismul pentru „morţi“ era „vestic“. Teama atotcuprinzătoare a egiptenilor de a nu-şi pierde viaţa se transformase la americani în teama atotcuprinzătoare de a nu-şi pierde libertatea; şi această atitudine exagerată şi implicita orbire a raţiunii erau la fel de patetice, de absurde ca şi mania faraonilor de a-şi asigura o viaţă de apoi. Un milion de ţărani din Asia trebuiau să moară pentru ca iluzia să se păstreze. Adevăratul pericol era determinismul existenţei, cu atît mai periculos cu cît îşi avea „Coloana a cincea“ – agenţii, elementele subversive – spălătorii de creiere în toate domeniile vieţii… şi nu mai puţin în limbajul zilnic.

Au plecat cu toţii de la masă ca să se pregătească pentru programul de după-amiază, dar discuţia nu ajunsese la nici un rezultat. Marcia nu a mai spus nimic şi nu a revenit cînd s-au întîlnit cu toţii pe punte ca să meargă pe ţărm. Mitchell spunea că era obosită pentru că nu prea dormise noaptea. Cînd a rămas singur cu Dan, i-a povestit la un moment dat, ca de la bărbat la bărbat, că nu vor putea avea copii, neştiind că Marcia îi spusese acelaşi lucru lui Jane. Asta, zicea el, o făcea pe Marcia uneori dificilă: ea de fapt făcea un transfer al sentimentelor faţă de propria problemă la cele ale războiului. Îşi dădea seama că nu ar fi trebuit să o contrazică.

— E greu. Viaţa poate fi o porcărie cînd vrea ea, îi spuse Dan zîmbindu-i înţelegător.

— Şi încă cum.

— Aţi încercat?

— Tot ce se putea. Am un prieten doctor. Mă ţine la curent cu cele mai noi rezultate în cercetare. Dacă se iveşte o şansă, chiar mîine luăm avionul.

Era tristă această minusculă credinţă în tehnologie ca fiind drumul cel mai sigur spre cea mai bună dintre lumi. Acest mit celebru şi pernicios se afla la baza atitudinii lui Mitchell. Transferînd cazul la o fază de baseball – jocul preferat al americanului –, mingea lovită căzuse în afara terenului; dar încă nu putea să-şi imagineze că nu va mai avea dreptul la nici o altă lovitură de bîtă sau că nu mai exista nici un prinzător prin apropiere care să-l ajute, ci doar că, pur şi simplu, era în natura lucrurilor să se întîmple aşa. Pentru această gîndire naivă, Vergiliu şi Voltaire ţineau de domeniul viitorului. În ziua aceea nu a mai fotografiat nimic, ţinîndu-se amărît în urma celorlalţi. Dan îl compătimea sincer.

Marcia a apărut totuşi la masa de seară. Părea refăcută, dormise, ordinea domestică fusese bineînţeles restabilită şi, demonstrativ, au adus în discuţie Libanul, Siria, vacanţa petrecută acolo înainte de venirea lor în Egipt: Beirut, Damasc, Byblos, Palmyra… acesta din urmă, incredibil, cel mai tare şi al naibii loc de pe Pămînt. Jane mai auzise de acest loc, la Oxford. Nu era acolo un castel din vremea cruciaţilor? Le-a dat apă la moară; sigur că fuseseră şi acolo. Se numea Castelul Cavalerilor; te credeai în altă lume, Dan şi Jane nu aveau idee… ce păcat că Mitch nu adusese cîteva din pozele de acolo, erau mortale. Dan era convins că pentru el ar fi fost „mortale“; entuziasmul lor îl plictisea din ce în ce mai mult. Şi totuşi asculta, zîmbea, ridica din sprîncene, conştient că se supunea comandei lui Jane, ca englezii generalului Nelson la Trafalgar.

Nu-şi dăduse seama, în timpul acelei mese plicticoase, probabil din caza imaginilor recent văzute, prea exact pictate, ale divinităţilor egiptene, că de fapt i se acordase o cinste nemaipomenită. El nu s-a supus numai unei obligaţii, dar s-a întîlnit cu materializarea celui mai întunecos, mai straniu şi mai omnipotent dintre toţi zeii.

 

Fluviul care desparte

 

Una din plăcerile lui Dan din timpul croazierei era să observe viaţa păsărilor, plăcere pe care Jane nu o împărtăşea pe de-a-ntregul. De data asta nu a mai făcut greşeala de a-şi lăsa binoclul acasă. Nilul este drum şi adăpost al păsărilor migratoare, care se aflau peste tot, sute de codobaturi de jur împrejur şi uneori chiar şi pe punte; lăstuni ca norii plutitori, rîndunici minunate roşii ca sîngele sau indigo; nesfîrşite stoluri de tot felul de raţe sălbatice, cenuşii, lişiţe şi altele pe care nu le cunoştea, gîşte sălbatice de Egipt ai căror strămoşi din vremuri îndepărtate îi vedea îndeaproape pictaţi pe pereţii templelor; bîtlani şi stîrci, nagîţi şi şoimi. În ochii lui Dan orice peisaj îşi avea o pasăre emblematică; aici erau, a hotărît el, fluierarul, un frate mai rafinat al nagîţului englez pe care-l putea vedea deasupra pajiştilor de la Thorncombe, deosebindu-se unul de celălalt ca Nefertiti de o fată de la ţară. Aici, ca în Mexic şi în multe alte locuri, în mijlocul naturii se simţea fericit şi încîntat. Pămîntul rămînea etern şi, în spatele aparenţelor, şi a penajelor, nu era nimic nou sub soare.

Păsările erau, într-un fel, versiunea primară a felahilor, rezistînd prin simplitate; era o lume deosebită de cea de pe punte, constituia un sanctuar, un refugiu împotriva nevrozelor, hipertensiunilor, a timpului irosit, a iluziilor şi deziluziilor propriei specii umane hipersofisticate. Subiectul păsărilor l-a adus din nou în contact cu Herr Profesor. Navigau de la Abydos spre Dendera. Dan se afla la parapet, Nilul se întindea pe o suprafaţă mare, pînă la malurile nisipoase. Auzi o voce în spatele său.

— Vă uitaţi la păsări?

Dan lăsă binoclul în jos.

— Da. Deşi mă simt un pic cam depăşit.

Bătrînul arătă cu bastonul în direcţia unui stol mai numeros.

— Acelea sînt Chenalopex aegyptiacus. Gîsca egipteană.

— Cînd aţi venit mă uitam la ele. Zîmbi spre profesor. Sînteţi şi ornitolog?

Profesorul ridică o mînă în semn de negaţie.

— Am învăţat cum se numesc datorită cercetărilor mele. Pe vremuri, păsările făceau parte din tributul faraonilor.

— La Karnak am văzut o pasăre minunată. Verde… un albinărel?

— Albină… a, da. Bienenfresser. Verde ca un papagal? E un Merops superciliosus. A ridicat din umeri, vizibil stînjenit că denumirea latinească îi trăda stilul pedant. Şi această pasăre era cerută ca tribut. Pentru penaj. Aşa credem noi. Hieroglifele sînt încă discutabile. Apoi adăugă: Ştiţi că egiptenii acordau acestei păsări cea mai mare cinste? I-au permis să simbolizeze cea mai importantă noţiune din orice limbă. Sufletul. Spiritul.

— Nu ştiam.

Jane stătuse pînă atunci într-un şezlong, la cîţiva metri de ei, citind biografia lui Kitchener. Se apropie de ei. Bătrînul o salută ridicîndu-şi pălăria de panama.

Dan spuse:

— Nu mai permit nimănui să mă ironizeze că-mi plac păsările. Domnul profesor Kirnberger mi-a dat o justificare.

Îi povesti şi lui Jane ce aflase. Jane lăsă capul în jos într-un gest de falsă căinţă, apoi se adresă profesorului:

— Întrebarea mea e mult mai banală, domnule profesor. Eu mă întreb ce plantă e aceea cultivată de-a lungul rîului.

Arătă în direcţia malului mai apropiat de vas un cîmp împărţit în parcele foarte verzi.

— Este barsim . Un fel de trifoi de iarnă. Pentru vite.

— Presupun că de mii de ani se cultivă aceleaşi plante.

— Nicidecum. Numai metodele nu s-au schimbat.

Un ospătar s-a apropiat cu cafelele, iar ei l-au convins pe bătrîn să rămînă lîngă ei. Stătea drept în picioare, ţinînd în palme capătul bastonului. Din cînd în cînd, dădea din cap atunci cînd cîte unul din membrii turmei sale trecea pe acolo. Jane îi zîmbi cînd se aşezară.

— Oare e absurd să consider că felahii sînt la fel de interesanţi ca şi templele vechi?

A ezitat, în stilul care-l caracteriza, trebuind să-şi conceapă răspunsul cu grijă. Ochii îi sclipiră puţin.

— Madame , îmi închipui că ştiţi că persoanele de sex feminin sînt încîntătoare tocmai cînd sînt absurde. În colţul ochilor ridurile se adunau rînduri, rînduri. Şi nu trebuie să vă mai spun că, de fapt, nu sînteţi absurdă. Îşi întoarse privirea spre malul fluviului. Pînă acum noi nu am făcut decît să dezgropăm trecutul. Se întoarse spre ei şi le zîmbi: Acum lucrurile s-au schimbat. Colegii noştri, antropologii, fac descoperiri deosebit de interesante.

Şi a început să le povestească despre felahi, lucruri pe care se prefăceau că nu le ştiu, deşi le citiseră în cartea lui Jane. Numele venea de la felaha, „a ara pămîntul“. În satele lor locuiau musulmani şi copţi laolaltă. Blestemul istoriei lor era că aceste sate au fost lipsite de o aristocraţie rurală. Au fost exploataţi de stăpîni pe care nu-i vedeau, care timp de mii de ani delegaseră o castă nemiloasă de administratori. De la reformele agrare ale lui Nasser, lucrurile se schimbau rapid. Dan şi Jane să nu se lase totuşi înşelaţi de aparenta linişte pe care o vedeau; în spatele acesteia aveau loc vendete, rivalităţi violente, oamenii îşi furau reciproc vitele. Toţi aveau arme, deşi legea le-o interzicea, iar onoarea femeii era păzită cu străşnicie. În fiecare zi puteai asista la versiuni felahe ale tragediei Romeo şi Julieta.

Jane întrebă dacă aceştia erau de acord cu politica de stînga a Egiptului.

Bătrînul dădu din cap.

— Asta-i depăşeşte. Cairo e la fel de departe de aici ca şi Berlinul sau Londra. Acesta e un popor străvechi, care a văzut trecînd atîtea civilizaţii aşa-zise superioare, cu toate actele lor de cruzime şi minciunile şi promisiunile obişnuite. Pentru ei, ceea ce rămîne e fluviul lor şi pămîntul lor. Asta îi interesează. Pentru ei socialismul nu e decît o altă cultură străină. Poate fi şi bună, şi rea. Colonelul Nasser le-a dat pămîntul înapoi. Asta le-a convenit. El a construit însă barajul de la Assuan; pămînturile nu vor mai fi îngrăşate de aluviuni în fiecare an, ceea ce nu e bine. Ce le trebuie hidroenergie? Ei stau şi aşteaptă. Se uită spre malul rîului. Eu îi admir. În ciuda defectelor. Sînt un popor curajos.

În cele din urmă, le-a spus două cuvinte fără de care nimeni nu putea descifra caracterul felahilor. Unul era qadirn, care însemna „străvechi“, puterea venită din trecut ce nu trebuia abandonată. Era cheia vieţii lor, paşaportul lor pentru supravieţuire. Celălalt era cuvîntul kayf, care însemna „a sta“, a gîndi şi a nu face nimic, o rezistenţă dusă ca într-o gară, în aşteptarea unui tren care nu va veni niciodată – imagine folosită de profesor.

— Mi se pare foarte trist, a spus Jane.

— Este o filozofie a nevoii. Aceste filozofii sînt întotdeauna triste.

— Dar dumneavoastră o priviţi cu simpatie?

— Să spunem că am trăit prea mult în această ţară ca să nu o înţeleg. Cu mîinile pe mînerul bastonului, cu o uşoară clătinare, ca de pasăre, a capului, îşi lăsă privirea în jos şi continuă: Sau poate e o filozofie pentru bătrîni. Zîmbi ironic şi le căută privirile. Sau poate mai ales pentru bătrîni egiptologi.

— Domnule profesor, cred că aveţi simţul umorului mult prea dezvoltat ca să fiţi fatalist.

Aceasta l-a luat puţin prin surprindere pe bătrînul neamţ. O privi cu severitate, cu aerul că ştie că-l tachinează, apoi lăsă ochii în jos şi răspunse după o clipă de ezitare:

— Eu am învăţat umorul de la sursă, madame. Cu ani în urmă, am făcut ceva ce nu şi-ar fi permis nici un neamţ adevărat sau un savant la începutul carierei. M-am îndrăgostit de o englezoaică. Şi chiar mai rău, m-am însurat cu ea. O clipă, profesorul savură efectul de surpriză pe care-l avusese această declaraţie asupra lor, zîmbetele pe care le provocase. Din nefericire, a murit de mult. În timpul anilor noştri celor mai fericiţi, a reuşit să mă convingă că dacă eşti savant, nu trebuie să fii neapărat şi grav. Adăugă apoi cu o voce mai blîndă: O lecţie de care îmi amintesc cu plăcere.

— Cînd a murit?

— Demult. Imediat după război.

— Se ocupa de arheologie?

— Nu, madame , de medicină. Cred că a fost primul medic femeie din Cairo.

Le-a zis cum se numea înainte de căsătorie, dar lor numele nu le spunea nimic. Tatăl ei, de asemenea doctor, fusese director de spital în perioada Protectoratului Britanic. Era un nume respectat şi azi în capitală, în ciuda laturii anglofobe a naţionalismului său egiptean. Profesorul avea doi fii. Unul se afla în Germania Democrată, iar cel mic era în America: şi el studiase arheologia, dar domeniul lui de cercetare era civilizaţia maya. Bătrînul avea şi mulţi nepoţi.

După ce le-a povestit toate acestea, i-a lăsat singuri să comenteze aspectele care lipseau din ce le povestise, ca de exemplu, ce politică făcea acum şi ce făcuse în timpul naziştilor. Aveau sentimentul că depăşise de mult toate acestea şi că, în spatele autoironiei, autorităţii, vastelor cunoştinţe, se afla calmul unui înţelept indian… care era greu de definit ca provenind de la quadim sau de la kayf, de la profesiune şi îndelunga şedere departe de patrie sau de la afecţiunea sa cardiacă. Probabil că acum trăia ultima perioadă care i se mai acordase, aşteptînd criza finală.

De atunci au stat de multe ori de vorbă împreună. Erau invidioşi pe cei din grupul est-europenilor cînd vizitau alte locuri decît ei. Grupul francezilor începuse să se impacienteze cînd ghidul egiptean îi asasina cu intervenţii oratorice. Dan şi Jane au putut constata odată, cînd grupurile se aflau aproape unul de celălalt, ce rataseră. În timpul unei pauze de zece minute la templul reginei Hatshepsut din Teba, Herr Profesor i-a chemat să le arate în galeria Punt cîteva detalii cu păsări, într-una din picturile care înfăţişau una din expediţiile navale ale reginei în Somalia; apoi le-a povestit pe scurt viaţa reginei şi perioada istorică. Era o mare diferenţă între prezentarea mecanică a ghidului şi experienţa cunoaşterii ca trăire pe care profesorul le-o oferea.

Au pornit încet apoi, împreună cu bătrînelul cu barbă în josul pantei, spre autocare, şi l-au întrebat discret de ce acceptase această însărcinare relativ ingrată de a fi ghid. A sărit repede în apărarea grupului pe care-l conducea. Erau toţi experţi valoroşi în diverse domenii şi aduceau servicii deosebite acolo, în Egipt. După părerea lui, el era cel cîştigat; venea în contact cu persoane cu preocupări diverse şi variate, de la care afla şi veşti de acasă. Cu ocazia unor asemenea excursii, primea întotdeauna mai mult decît dădea. Oare profesorii de la Oxford nu conduceau şi ei grupuri turistice în Grecia şi Turcia? Dan şi Jane i-au răspuns afirmativ, dar nu ştiau cum să-i spună că aveau sentimentul că ceea ce făcea el era diferit, într-un spirit mult mai democratic. Dan s-a aventurat să pună o întrebare indirectă. A întrebat dacă exista vreo abordare marxistă asupra Egiptului Antic. A înclinat din cap.

— Bineînţeles. Din acest punct de vedere, Egiptul Antic este una dintre cele mai studiate culturi vechi. Pe lîngă cele ale Greciei şi Romei. Răspunsul era voit neutru, dar probabil că ghicise adevărata direcţie a întrebării lui Dan. Îl privi dintr-o parte. Ştiţi ce înseamnă ka, domnule Martin?

— Sufletul?

Bătrînul ridică un deget.

— Nu chiar. Etimologic, are sensul grecescului pneuma,  adică respiraţie. Era o caracteristică personală. Fiecare om avea propriul său ka. Mai clar, era imaginea ideală a omului despre propria viaţă. Ka supravieţuia morţii numai în relaţie cu propriul trup, motiv pentru care în antichitate exista grija conservării cadavrelor. Aceasta se înţelege mai bine în contrast cu noţiunea de 6a, independentă de trup. Era un element individual, dar după moarte se integra în khu, spiritul divin, da – care nu se întrupa. Este complicat, ka şi 6a, am putea spune, sînt moduri de a vedea omul mai întîi ca individ… apoi ca unitate. Argumentă mai departe, ridicînd bastonul şi arătînd mai întîi într-o direcţie, apoi în cealaltă. Aşa cum face artistul. Ca omul de ştiinţă. Trăirea experienţei unice. Ca proces. Privi înainte, spre cele două grupuri care se adunau în jurul autocarelor, apoi le aruncă celor doi un mic zîmbet. În ce mă priveşte, nu ştiu cum e mai bine. Cred că anticii erau nişte înţelepţi. Ştiau că nici un element din cele două nu e suficient în sine. Înţelegeţi?

Dan îi zîmbi bătrînului, apoi lui Jane şi apoi privi în jos.

— Da. Sînt de acord.

— Bun.

Au mai aflat astfel încă ceva despre bătrîn şi Dan a învăţat un nou concept, acela de ka sau nemurire a trupului şi a tot ceea ce îi aparţinea material şi ceea ce rămîne, chiar dacă aceasta era numai amintirea doamnei Dalloway în mintea celorlalţi.

În seara respectivă, au reluat discuţia, punînd-o în legătură cu Kitchener, numai ei doi, înainte de masă, pentru că Dan găsise o posibilă idee pentru o scenă dintre Kitchener şi un egiptolog victorian, o asemenea explicaţie a ceea ce însemna ka şi ba, un moment de lucire în privirea militarului; chiar dacă scena nu va fi foarte explicită, spunea Dan, va fi o scenă în care vicleanul promotor al propriei persoane îşi dădea seama de adevărul conceptului, contemplînd un monument antic… ca reguli pentru cucerirea timpului; fiecăruia propria piramidă. Deşi nu au discutat în contradictoriu, în sinea lui, Dan considera că cei doi termeni ka şi ba se aplicau şi propriei lor relaţii. El era ka, Jane era ba, un exces de ambiţie, un exces de altruism, amîndouă la fel de insuficiente.

L-au convins din nou pe profesor să rămînă cu ei, într-o dimineaţă, la cafea, deşi de data aceasta inginerul de mine, cehul, era cu ei. Dan îi spusese de ce venise în Egipt şi bătrînul se arătase interesat. Nu venise în Egipt decît după ce Protectoratul Englez se terminase, în 1922, dar ţinea minte perioada respectivă. Fiind englez, socrul lui îl întîlnise de mai multe ori în tinereţe pe Kitchener şi pe lordul Cromer; le păstrase o amintire plină de respect pe care o transmisese şi ginerelui său. La rîndul său, Dan jucă şi el rolul de profesor şi, în minte cu scena pe care de abia o concepuse, încheie spunînd că faraonii cei mai megalomani probabil că fuseseră un exemplu prost pentru proconsul. Bătrînul se arătă foarte amuzat şi adresîndu-se cehului, zise:

— Englezii ăştia constituie un exemplu prost pentru noi, celelalte naţiuni. Nu-şi respectă eroii.

Inginerul spuse că din contră, acesta era motivul pentru care-i admira cel mai mult pe britanici. Dînd din cap înspre Dan, bătrînul continuă:

— Bine, de acord. Puteţi să fiţi ironic cu lordul Kitchener. Dar nu şi cu Ramses II.

Dan zîmbi.

— Erau chiar atît de diferiţi?

Răspunsul veni însoţit de o privire severă.

— Atîta cinism, domnule Martin. Sînt foarte şocat.

— Eu aş fi sperat mai degrabă că e un gest permis de la al XII-lea Congres încoace.

Era un lucru deja stabilit că cehul nu era membru de partid şi era departe de a fi un admirator pasiv al planului cincinal şi al birocraţiei statale; şi din nou, făcîndu-i cu ochiul, îi dădu dreptate lui Dan.

— Cred că avem aici de-a face cu un cult al personalităţii exagerat.

— Nu avem voie să folosim concepte atît de moderne, prietene. Nu se potrivesc. Bătrînul îl mustră cu degetul pe ceh. V-am spus, dacă m-aţi ascultat, la primul tur, că însuşi cuvîntul „sclav“ este înşelător.

— De ce, domnule profesor? întrebă Jane.

— Pentru că implică conceptul de libertate, acela de a nu fi sclav. Conceptul de liber arbitru, care nu exista în Egiptul antic. În secolul al V-lea, în Grecia, da… poate. Dar nu aici.

— Cel puţin, primii jefuitori de morminte au avut noţiunea liberei iniţiative.

Dar bătrînul nu acceptă să mai trateze acest subiect în glumă.

— Sigur că nu asta am vrut să spun. Au existat oameni răi. Oameni ambiţioşi. Oameni necinstiţi. Dar nu grupuri organizate care să pună la îndoială chiar principiile propriei societăţi. Cum ar fi putut să o facă? Nu aveau alte modele. Nu aveau cum să facă comparaţii. Nu avem voie să gîndim cu mintea noastră modernă, domnule Martin, pentru că riscăm să nu înţelegem nimic, îl mustră blînd pe Dan.

Apoi Dan se plînse de multiplicitate, de obsesia listelor; şi din nou fu pus la punct pentru această grosolană erezie a anistorismului.

— Aceşti oameni au trăit la începutul epocii modeme. Viaţa e foarte precară, toate procesele sînt misterioase. Cu încetul, aceşti oameni constată că anumite zone mici pot fi controlate. Fac multe greşeli. Dar constată că a controla înseamnă a şti şi că unealta cea mai importantă a cunoaşterii este simbolul, care îţi permite să-ţi reprezinţi ceea ce nu e prezent în faţa ochilor. Ei sînt ca şi copiii, poate prea mîndri de acest control foarte limitat. Cum poţi să rîzi de un copil care doreşte să înveţe?

— Exact acest lucru mi se pare că le lipseşte. Naivitatea şi simplitatea copilărească a artei miceniene şi etrusce.

— Scuzaţi-mă, dar vă trădaţi ignoranţa. În culturile antice, ca cea egipteană şi cea miceniană, nu exista artă conştient elaborată. Ei nu voiau decît să deţină controlul. Se cer judecaţi după măsura în care erau capabili să controleze. Nu după cît de frumoase ne par nouă, oamenilor moderni, astăzi. Şi de ce oare au durat celelalte civilizaţii la care v-aţi referit atît de puţin? exclamă, făcînd un gest de deschidere a braţelor.

— Poate că eu consider… metodele lor de cunoaştere mai interesante.

Profesorul negă din cap.

— Nu, domnule Martin. Mai ignorante. Mai primitive, dacă vreţi. Eu cred că vă atrag atît de mult pentru că sînteţi hipercivilizat. Ridică o mînă, înainte ca Dan să poată răspunde. Ştiu. Uneori pare atît de rece… atît de formal, atît de regal totul. Vreţi mai multă artă populară, o artă a oamenilor de rînd. Aşa cum tînjesc şi eu uneori după muzica de la Kaffeehaus, din tinereţea mea. Nu trebuie să învinovăţiţi faraonii. Trebuie să daţi vina pe timp. Timpul este originea tuturor iluziilor omului.

— Ai căror sclavi sîntem condamnaţi să fim?

— Trupeşte. Dar cred că putem încerca cu imaginaţia. Ieri m-aţi ascultat cu compasiune cînd v-am vorbit despre proprietarii care cîndva îi exploatau pe prietenii noştri felahii. Nu? Dan zîmbi şi aprobă cu un gest al capului. În istorie noi sîntem ca aceşti proprietari absenţi, în capul nostru spunem: aceşti ignoranţi, dacă ei ar şti ce ştiu eu. Dacă ar fi muncit mai mult să-mi satisfacă mie gusturile. În fond, cine a făcut toate sculpturile şi picturile minunate pe care le vedeţi în fiecare zi?

— Asta e. Cred că greşim atunci cînd amintim numele faraonilor.

Bătrînul zîmbi.

— Aceasta este vocea epocii noastre. Nu a trecutului.

Dan murmură.

— Este vocea acelei părţi din mine pe care ei o numeau ka.

— Normal. Sînteţi scriitor. Încă de pe vremea vechilor greci toţi artiştii ar vrut să-şi facă un nume pentru eternitate, ca şi faraonii. Poate că ei sînt singurii faraoni adevăraţi rămaşi pe lume. Cred că v-aţi răzbunat.

Apoi au început să vorbească despre altceva. Dan a remarcat că vraja artei egiptene era pentru creaţie, în general, un permanent etalon acum, mai mult ca altădată, deoarece, pe măsură ce oamenii încetau să mai creadă în viaţa de apoi, se întorceau spre artă ca formă de evaziune… inversul resemnării felahilor – gestul aşteptării unui tren care nu va veni –, o artă asemănătoare freneziei egiptene a zidirii în mormînt, a mumificării, dorinţei de a se înconjura cu obiecte agonisite; o nevoie morbidă de a-şi fauri o crisalidă înainte ca larva să se fi dezvoltat, chiar în ciuda raţiunii că nu există o lume spre care un imago, un ka eliberat să se îndrepte. Oare Dan era cu mult diferit de sculptorul necunoscut care dăltuise chipul lui Ramses? El putea să pretindă că studia modelul sau că-l minimaliza, nicidecum că-l glorifica. Faptul însuşi de a atrage atenţia asupra unui subiect era un gest de glorificare atunci cînd nu obiectul, de exemplu Kitchener, constituia scopul, ci propria persoană şi reputaţia. Parazitismul, în acest caz, era evident. Rîzînd o clipă de sine, Dan se întrebă dacă nu ar trebui să fie primul scenarist care, în loc de a pretinde laude, să ceară să nu fie menţionat deloc.

Toate acestea i-a întărit hotărîrea de a se angaja într-un alt fel de viaţă după ce va fi terminat scenariul despre Kitchener; fapt paradoxal, căci, pe zi ce trecea, ideile pentru scenariul care începuse să capete formă deplină se înmulţeau. Răspunsul se afla probabil în ceea ce Herr Profesor emisese cu privire la artişti, ca singurii faraoni care mai rămăseseră; atunci lasă-i să-şi fie propriii constructori de monumente funerare şi întoarce-te la propriul eu, abandonează construcţia oricăror alte morminte şi mausolee. Dan simţea o imensă nevoie de a simplifica, de a înlătura tot ceea ce era în plus aşa cum un gurmand obez îşi doreşte un regim simplu, natural. Pînă şi acest lucru avea ceva paradoxal, în chiar acest moment vedea arta doar ca pe o variaţie modernă a monumentelor funerare, o absurd de elaborată şi inutilă asigurare împotriva necunoscutului, dar, realizînd aceasta, simţi o eliberare… sau o retragere în britanismul lui, o certitudine crescîndă că era caraghios să iei totul foarte serios în viaţă (aşa cum o lua Lukăcs şi teoreticienii conştiinţei totale şi a responsabilităţii auctoriale). Era şi un joc al şansei, în care rolul jucat de măiestrie era cu mult mai mic decît voiau unii să accepte. Dacă nu vedeai acest lucru, erai ca tînărul american, căci şi de la el se putea învăţa ceva.

Trebuia să renunţe la persoana întîi şi să încerce să exprime totul la persoana a treia, la modul pasiv.

 

Zilele treceau, deşertul se tîra tot mai aproape şi ei se apropiau de Tropicul Cancerului. Fotografii amatori obosiseră şi renunţaseră să mai imortalizeze malurile sau felucile de pe fluviu.

Au vizitat Esna, un oraş murdar, în centrul căruia se afla un templu aşezat pe un teren ca o căldare imensă. La ducere şi la întoarcere, i-au atacat pîlcuri, pîlcuri de cerşetori. Un bărbat cu două coşuri de nuiele acoperite cu capac, legate de talie, era extraordinar de insistent şi după ce unul dintre francezi i-a dat „bacşişul“ pentru care vociferase, a scos la iveală un şarpe; din al doilea coş a extras un scorpion imens pe care-l ţinea suspendat de coadă, după ce îi tăiase vîrful periculos, şi care mişca picioarele căţărîndu-se parcă pe aer. Ca la ordin, o mulţime de aparate de fotografiat au reapărut, aşezîndu-se în cerc în jurul demonstraţiei. Un amic al celui cu scorpionul le bloca vizorul cerîndu-le mai mulţi bani. Pitorescul se plătea. Fără nici un avertisment, a început o mică busculadă, omul împingînd un aparat de fotografiat şi, fiind la rîndul său împins, era gata să cadă. Era italianul, prietenul „Reginei de pe luntre“. Pe el l-au calmat, dar arabul nu contenea cu insultele.

În fundal, în faţa unei cafenele, cîţiva bătrîni, dintre care doi fumau narghilele, stăteau înşiraţi pe scaune privind imperturbabili. Dan, Jane şi ziaristul francez Alain stăteau la o oarecare distanţă. Tovarăşul lui, fotograful, era ocupat, un ochi neutru, fotografiind fotografii, concentrat numai asupra unghiurilor de vedere şi a vitezei de înregistrare a imaginilor. Alain îi spuse ceva lui Jane în franceză şi ea îi traduse lui Dan: „Prostul nu are nevoie de prea mult ca să se distreze “. Scena era ca o triplă blasfemie; la adresa naturii, a umanităţii, a lor înşile… maimuţe ale turismului organizat, cu strîmbăturile şi falsele lui motive.

Mai tîrziu, în cursul aceleiaşi zile, au acostat la Edfu să viziteze templul ptolemeic al lui Horus, zeul-soare înaripat, celebru pentru cei doi magnifici şoimi din granit. Şoimi-vînturei vii băteau din aripi şi lumina amurgului dădea locului un aer senin. Zidurile masive de fortăreaţă creau ambianţa unui cult ermetic, baricadat de realitatea exterioară; şi erau la fel de îndepărtate, de respingătoare, poate, ca şi forma albă a vaslui lor văzută de agricultorii pe lîngă care treceau zilnic.

Fuseseră anunţaţi că după cină vor avea un spectacol de cabaret, urmat de dans. Cînd au ajuns în sufragerie, şi-au dat seama că acordaseră serii prea puţină atenţie în comparaţie cu ceilalţi pasageri. Dan îşi pusese costum şi Jane aceeaşi rochie neagră pe care o scosese în lume la petrecerea lui Assad. Ceilalţi o consideraseră o seară de bal mascat. Printre est-europeni, unii purtau costume naţionale originale, francezii, majoritatea, se costumaseră în toreadori şi corsari şi alte asemenea personaje. Singurul care purta un costum adus special pentru această ocazie era tînărul fluturaş, prietenul „Reginei de pe luntre“. Era împopoţonat cu mai multe şiraguri de coliere masive atîrnate pe pieptul gol, ca Tutankamon. Avea un machiaj foarte lucrat, care-i dădea un aspect neplăcut, de hermafrodit. „Regina“ îşi pusese o haină în roşu-brun, cu o eşarfă legată neglijent la gît. Mai tîrziu au aflat că se costumase în Baudelaire. Tînărul uitase să mai mănînce, fîţîindu-se printre mesele unde se aflau compatrioţii lui, etalîndu-şi torsul gol şi pozînd ţipător, nerealizînd cît era de grotesc.

Chiar şi familia Hooper căzuse în capcana acestei nebunii colective. Marcia purta o rochie lungă şi o coroană aurie pe cap, sub pieptănătura republicană. Nu ştia ce personaj era, luase coroana de la casierul vaporului. Tot de la el luase şi Mitch – în virtutea naţionalităţii, explică el, nu că ar fi avut vreo legătură cu Texasul – o pălărie de cowboy. Văzînd că Jane şi Dan erau îmbrăcaţi atît de obişnuit, au intrat în panică şi le-au spus că dulapul casierului era bucşit cu îmbrăcăminte şi cu pălării şi că precis mai găsesc şi ei vreun costum.

După un timp, au renunţat la coroană şi la pălărie şi toţi patru făceau acum un front comun anglo-saxon în refuzul de a se conforma aiurelii celorlalţi. Jane spuse uitîndu-se la Dan:

— Probabil că ne consideră nişte snobi insuportabili.

— Cineva trebuie să-şi manifeste dezaprobarea faţă de acest narcisism burghez dezlănţuit. Îmi pare rău că nu m-am costumat în KGB-ist.

Zîmbind, Jane se uită la el ezitant, apoi lăsă ochii în jos. Încă nu avea voie sau de-abia îşi cîştigase dreptul de a face asemenea glume.

— Te-ai bronzat astăzi, spuse Dan.

— Da, simt că-mi ard obrajii.

— Ai un aer sănătos de ţigancă.

— Nici o grijă, se duce cînd ajung acasă.

Jane se uită dincolo de el, la celelalte mese, toate foarte animate. Chiar şi est-europenii se relaxaseră. Ei doi aşteptau acum următorul fel, fără să vorbească, parcă ar fi fost căsătoriţi; erau cei mai în vîrstă de acolo. Bronzată, ea nu-şi arăta vîrsta. Rochia îi venea bine, iar cînd se îndreptau spre masă Dan observase gestul discret, tipic francez, de admiraţie al lui Alain Maynard.

După masă, au rămas printre ultimii înainte de a urca în salonul de sus. Toate mesele de acolo păreau ocupate. Salonul era împodobit de la un capăt la celălalt şi se improvizase o orchestră din membrii echipajului. Printre ei l-au zărit pe ospătarul lor nubian, cel care avea obiceiul să vorbească foarte încet; era acum în costum naţional, ghemuit în faţa a două tobe. Mai era un toboşar, un tip cu tamburină, mai era unul cu rebec; un microfon şi un amplificator. Vacarmul era indescriptibil. Dan şi Jane s-au oprit o clipă în faţa uşilor de sticlă, s-au uitat şi au renunţat. S-au întors la bar, au cumpărat două coniacuri cu care s-au retras în salonul mic, cel care dădea spre puntea de comandă, în spatele vasului. Credeau că nu vor găsi pe nimeni, dar, spre surpriza lor, Herr Profesor era acolo.

Îi remarcaseră lipsa de la masă. Se mai întîmpla să nu vină la masă, poate mînca la el în cabină. Stătea într-un loc retras, cu o sticlă de apă minerală şi un pahar alături şi citea o carte. Cînd au apărut, a ridicat privirea şi i-a salutat convenţional, dînd din cap.

— Nu suportăm hărmălaia, explică Dan.

— Te înţeleg perfect. Cabina mea e plasată sub orchestră. În noaptea asta nu am culcuş.

Le-a explicat că, datorită faptului că avea un somn foarte uşor, compania i-a dat o cabină departe de motoare, dar în serile de gală trebuia să plătească pentru liniştea de care se bucura de obicei. Dan a vrut să-i ofere un coniac. Bătrînul a refuzat: avea o uşoară indigestie, dar trebuia să ia loc lîngă el, citea doar ca să treacă timpul, împrumutase cartea de la unul din turişti. Era un studiu în germană despre progresul economic în R.D.G. din momentul divizării Germaniei, după sfîrşitul războiului. Bătrînul se uită o clipă la copertă, apoi zîmbi fin şi puţin ambiguu.

— Nu se citeşte uşor.

— Vă duceţi des acasă?

Făcu semn din cap că da.

— Am o soră. Şi fiul şi nepoţii. De ajuns ca să mă duc.

— Probabil că s-au schimbat multe lucruri.

— Schimbările sînt opera generaţiei mele în mod special. Nu avem de ce să ne plîngem.

Jane îl întrebă ce făcea fiul său în Germania.

— E medic. În tradiţia bunicului şi a mamei mele.

— Cred că sînteţi mîndru de el.

— Da. E chirurg. Oculist. Foarte bun, am auzit.

Îi simţeau în voce un uşor regret patern, accepta soarta, dar nu din tot sufletul.

— V-aţi fi dorit să nu trăiască atît de departe de dumneavoastră? întrebă Jane pe un ton blînd.

— El are profesiunea lui, prietenii lui… Eu am rămas cel puţin cu amintirile. Ridică din umeri şi îi zîmbi lui Jane. Amintiri pe care dumneavoastră, madame , mi le-aţi trezit zilele trecute.

— Cum aşa?

— O să spuneţi că sînt un sentimental.

— Vă rog.

Ezită.

— Pacienţii soţiei mele erau adesea atît de săraci, încît nu aveau bani să-i plătească. În schimb, îi aduceau coliere din cele pe care spuneţi că le-aţi cumpărat în prăvălioara domnului Abdullam. Ca arheolog, îi spuneam că nu aveau nici o valoare. Dar ea răspundea… ce aţi spus dumneavoastră în după-amiaza aceea, madame . Şi mai era ceva în felul în care le ţineaţi în mînă. Şi vocea dumneavoastră. Zîmbi uşor jenat spre Dan: Mă iertaţi, vă rog.

Dan îi spuse că nu era vorba de aşa ceva. Jane avea ochii aţintiţi în poală. Au tăcut toţi trei cîteva clipe. Apoi Jane ridică privirea.

— Domnule profesor, sînt geloasă pe soţia dumneavoastră, nu s-a limitat la sentimente, a făcut bine oamenilor în mod concret.

— Şi chiar foarte mult. Din nefericire, nu mai este printre noi.

— A murit aici?

— În Germania. La Leipzig. După război.

— Aţi locuit acolo în timpul războiului?

Bătrînul negă cu un gest din cap, apoi vorbi cu oarecare asprime în glas.

— În Palestina. Într-un lagăr de internare britanic.

Apoi încet, ca răspuns la întrebările lor şi observîndu-le curiozitatea, începu să le vorbească despre trecutul lui, dîndu-le amănunte – într-un stil obiectiv, ca şi cum ar fi fost vorba de un loc, nu de propria persoană; aproape aşa cum le vorbise despre viaţa reginei Harshepsut la Teba.

Nu fusese fascist, dar nu făcu din asta un merit deoarece în anii ’30 fusese mai mult plecat din Germania. Respinsese demagogia, imensele adunări de mase, apelurile la Volk , cît şi sforăriile vulgare despre un guvern fundamental necesar. Îşi amintea cum „Der Führer“ şi jargonul naţional socialist erau comentaţi cu ironie în cercul său de prieteni şi colaboratori. Pe atunci toate acestea aparţineau unei alte lumi, nu merita să discuţi aşa ceva în mod serios. Atitudinea era exprimată din momentul în care refuzai să discuţi. Apoi le-a vorbit de soţia lui şi cum, datorită ei, a intrat în cercul englez din Cairo. Şi acolo subiectul era rar abordat. Momentul adevărului a început atunci cînd Hitler şi-a arătat adevărata intenţie în 1939. Mulţi dintre colegii lui germani au fost rechemaţi din Egipt, ca şi el de altfel.

— În cele din urmă, am fost obligat să concep existenţa unei alte lumi pe lîngă cea a Egiptului antic, a soţiei mele şi a copiilor. Ea m-a ajutat foarte mult. Amîndoi am hotărît că familia noastră era mai presus de diferenţele naţionale şi că o să-mi încerc aici norocul. Începusem să am sentimentul că ţara mea greşea. Eram hotărît să nu lupt împotriva ei. Dar nici pentru ea.

Timp de un an, cît a durat simulacrul de război de la început, el a avut voie să-şi continue activitatea ca arheolog. Apoi a fost internat şi a petrecut restul războiului într-un lagăr, în Palestina. Spunea că nu avusese condiţii prea bune, dar anturajul fusese excelent. Acolo învăţase multe despre un subiect în legătură cu care pînă atunci fusese „un pic ignorant“: ceilalţi oameni.

— Bineînţeles că ştiam, atunci cînd războiul a luat sfîrşit, că ţara mea îşi merita soarta. Genocidul evreiesc. Ştirea despre lagărele de concentrare mi-a adus-o soţia mea, mi-a arătat-o într-un Daily Telegraph , parcă văd şi astăzi fotografiile. Am plîns, dar nu soarta evreilor care muriseră, mă tem, ci propria mea soartă. A poporului meu. Nu puteam să mă uit în ochii soţiei mele. Ea fusese cea care a menţinut cu atîta curaj echilibrul familiei, al meu, al băieţilor în timpul acelor ani nefericiţi.

— Nu putea să vă acuze pe dumneavoastră, spuse Jane blînd.

— Nu, nici gînd. Dar băieţii… pentru ei, bieţii, a fost greu. Cred că ei au judecat mai corect. Ei şi-au dat seama că tatăl lor a greşit. Patria lui greşise.

— Greşeală prin omisiune?

— M-am gîndit la aceasta prin analogie cu activitatea mea, domnule Martin. Ca şi cum aş fi transcris numai ceea ce citeam la prima vedere într-un papirus, făcîndu-mă că ceea ce impunea mai multă răbdare, mai multă insistenţă nu există. Mi-am amintit de atîtea lucruri, de atîtea semne pe care am preferat să nu le văd sau să nu le iau în seamă înainte de război. Acea porţiune din papirus pe care evitasem să o citesc, dar care apărea foarte clar.

Circumstanţele au avut un rol important în perioada care a urmat. Atitudinea lui „lipsită de patriotism“ de la izbucnirea războiului şi faptul că foarte mulţi dintre contemporanii săi muriseră, dispăruseră sau hotărîseră să rămînă în vest, l-au făcut să fie căutat ca specialist. S-a pomenit invitat la Leipzig să pună pe picioare facultatea – „dacă se poate numi facultate un hangar imens, fără nici un student. O colecţie de lăzi de împachetat. Practic nimic nu mai era înregistrat“.

— Am avut discuţii în contradictoriu. Băieţii nu voiau să meargă. Am încercat să le explicăm de ce era de datoria noastră să ne întoarcem.

— V-aţi făcut probleme de ordin politic?

— Puţine. Ştiţi, nu eram genul de oameni care să complice lucrurile. Constance, care era fericită să aibă de a face cu copii, avea slujba asigurată. Eu mă întorceam la vechea mea universitate. Simţeam că trebuie neapărat să dau o mînă de ajutor acum, chiar dacă era prea tîrziu.

Astfel s-au întors la Leipzig. Soţia lui a murit în cursul celui de-al treilea an de şedere în oraşul devastat – o hemoragie puternică după o histerectomie. El a suferit un şoc. Ultima ei hotărîre fusese de a-l lăsa pe el, german fiind, în Germania căreia îi aparţinea mai mult din datorie, şi mai puţin din ataşament. A fost obligat să-şi reexamineze poziţia. Nu se înscrisese în Partidul Comunist, dar statutul de om de ştiinţă îi acordase anumite privilegii în ceea ce privea „presiunile oficialităţilor“. Ajunsese totuşi la concluzia că socialismul era cel mai bun lucru pentru Germania în acel moment istoric. Anumite aspecte erau inumane, „punctele sale oarbe“; dar probabil că aşa era începutul tuturor societăţilor noi mai bune.

Deşi se trecuse repede peste moartea soţiei, lăsînd foarte multe lucruri nespuse, Dan şi Jane aveau sentimentul că cei doi se bucuraseră de o căsătorie adevărată şi că fuseseră amîndoi de o nemaipomenită inocenţă, doi oameni alienaţi, despărţiţi de Cortina de Fier şi care aveau ca reazem numai dragostea şi respectul reciproc, pe lingă activitatea profesională. Mai spuse că diferenţele de opinii ale celor doi fii practic reflectau propriul său dualism…

Le-a mai spus că fiul mai mic, arheologul, cel care trăia în Statele Unite, plecase întîi în Anglia. Bătrînul zîmbi.

— Are firea mamei lui. Eu îi spun „fiul meu englez“.

La douăzeci şi cinci de ani, băiatul a plecat la nişte rude ale mamei de la Londra. Profesorul a încercat să-l cheme înapoi, dar nu insistase.

— La vîrsta lui, e uneori mai important să iei hotărîri, decît să fii sigur că sînt bune.

— Nu la toate vîrstele? întrebă Dan.

— Poate că da.

Jane întrebă dacă fraţii se înţelegeau bine.

— Da, madame . Apoi adăugă: Acum da. Hans, fiul meu cel mare, doctorul, nu voia să accepte ceea ce el numea trădare. Acum nu mai e atît de îndîrjit. Cred că uneori, cînd se întîlnesc, au dispute serioase. Dar ca între fraţi.

— Luaţi partea vreunuia din ei?

— Cel mic mi se pare puţin prea american. Nu vedem lucrurile în acelaşi fel. De ce le-am vedea? Generaţia mea a fost oarbă, în special noi, aşa-zişii studenţi de la istorie. Trebuie să plătim pentru asta. El este inocent. Cum spuneam, el seamănă cu mama sa. Sau cu ţara ei de origine. Le zîmbi. „Sfinxul Europei.“

Dan adăugă:

— Mai bine cunoscut sub numele de „Bolnavul Europei“.

— Dacă încăpăţînarea este o boală.

— Cu siguranţă, o boală nu prea enigmatică?

— Aici nu sînt de acord. Pentru noi, străinii…

— Dar se pare totuşi, judecind după cît de bine vorbiţi englezeşte…

— Da, e adevărat. Vorbesc englezeşte. Înţeleg stilul englezesc. A ajuns chiar să-mi placă bucătăria englezească – plăcinta cu costiţă şi rinichi… A rămas puţin pe gînduri, ca şi cum şi-ar fi amintit de o mîncare rară. Dar sufletul vostru. Asta e altceva. Ridică un deget, de parcă ar fi vrut să-i mustre. Şi mai mult decît orice este problema libertăţii. Un german nu poate concepe libertatea în afara regulilor. Nu mă refer la bucuria de a mărşălui în pas de gîscă şi nici la disciplina militară, astea sînt oricum prusace. O găseşti la filozofii noştri. La Kant, la Marx. La Bach. Goethe. Pentru noi, libertatea este nonlibertate. Noi discutăm regulile, dar nu faptul că există.

Dan zîmbi.

— Dar libertatea noastră e în mare parte o iluzie. După cum începem şi noi să ne dăm seama.

Cîteva clipe, bătrînul tăcu, apoi îl întrebă:

— Ştiţi povestea vărului din Germania de Vest care şi-a vizitat rudele din Germania de Est? Au început s-o dea pe politică. Vest-germanul le-a reproşat rudelor lui că vieţile lor erau dictate de stat, de ruşi. El a replicat că nici partea lui din Germania nu-i cu mult mai brează – e cea mai americanizată din Europa. Poate că da, zice el, dar cel puţin noi am ales-o prin voinţa noastră, în stilul democratic anglo-saxon. Ei da, zice unchiul lui, dar şi noi am ales-o prin voinţa noastră, băiete dragă. Şi ce e mai important – în stilul democratic german. Bătrînul observă zîmbetele lor, dar continuă: Cred că întrebarea ar fi împotriva cui e adresată gluma asta. Eu am auzit-o povestită ca satiră în Europa de Est. Totuşi cred că ar putea fi spusă şi în favoarea lor. Totul depinde, vedeţi voi, de cum definiţi contrariul libertăţii. Pentru noi, el este haosul. Pentru voi…

— Autoritate?

Înclină din cap:

— Asta e adevărata cortină dintre Est şi Vest. După părerea mea. Noi sacrificăm ceva din libertatea noastră, ca să avem parte de disciplină – şi liderii noştri pretind dreptate socială, egalitate, toate celelalte. În vreme ce voi sacrificaţi disciplina, ca să aveţi parte de libertate. Adică ce numiţi voi dreptate naturală, drepturile individuale ale omului. Deodată zîmbi, ca şi cum ar fi realizat că discuţia luase o întorsătură prea gravă. Pot să vă spun o poveste? Se referă la englezi, dar mi-a povestit-o un compatriot de-al vostru, în urmă cu foarte mulţi ani.

— Fireşte.

— Într-o colonie franceză din Africa, un englez înoată spre un loc unde se află crocodili. Un indigen, văzîndu-l, îi strigă: „înapoi, e periculos! Repede, înapoi!“ Englezul aude, se uită împrejur, negrul mai strigă o dată. Englezul nu îi dă nici o atenţie, înoată mai departe şi crocodilii îl mănîncă. Autorităţile franceze fac investigaţii, nimeni nu înţelege de ce victima nu a ascultat avertismentul. Un alt englez se oferă să dea explicaţii. Avertismentul a fost transmis într-un limbaj incorect, victima nu putea să-l înţeleagă. A! Dacă domnul este atît de amabil să explice comisiei cum ar trebui omul să strige, în caz că se mai întîmplă ceva? Englezul stă, se gîndeşte, se gîndeşte, apoi spune: „Sînteţi atît de amabil să vă întoarceţi înapoi, domnule, vă rog frumos!“

Au zîmbit amîndoi, un pic forţat de data aceasta.

— E dur. Dar am impresia că majoritatea englezilor ar prefera să se înece mai curînd decît să accepte un sfat bun de la un străin. Aceasta este libertatea pe care eu nu o pot înţelege.

— Nici noi nu o înţelegem prea bine.

Bătrînul zîmbi.

— Nu are importanţă. Cine ştie? Poate că englezul dorea să sfîrşească mîncat de crocodili.

Dan aruncă o privire înspre Jane, care stătuse tăcută o vreme, dar ochii ei exprimau căldură şi înţelegere pentru bătrînul savant. Amîndoi îşi lăsară privirile în jos, apoi Dan vorbi din nou:

— Aveţi vreo speranţă de rezolvare a conflictului dintre Est şi Vest?

— Multă vreme, m-am simţit vinovat pentru că petrecusem prea mult timp studiind trecutul. Mi-am văzut papirusurile în chip de paravane – ca să nu văd ceea ce nu voiam să înţeleg. Acum văd că orice poate sluji drept paravan, dacă aşa vrea cineva. O scuză ca să nu înţelegi. Se opri un moment, apoi continuă. Îmi aduc aminte – asta era înainte de război – de un conflict între două triburi din nişte sate aflate pe malurile opuse ale Nilului. În nordul Luxorului, unde lucram. Conflictul era pe tema dreptului de a pescui. Povestea atinsese un punct critic. Se vărsase şi sînge. Într-o bună zi, l-am întrebat pe unul din conducătorii celor două tabere – un ţăran analfabet, dar un bătrîn grozav de înţelept – de ce nu putea el şi conducătorul celuilalt sat să încheie pacea, făcînd un compromis. El m-a admonestat pentru că dădusem dovadă de un asemenea optimism nesăbuit. Mi-a spus că n-o să fie niciodată pace pe nici unul dintre maluri. Doar în fluviul care le desparte.

— Singurul loc în care nu se poate trăi.

Bătrînul făcu un gest de neputinţă.

Şi le-a mai spus o ultimă poveste: o întîmplare personală, căreia îi spunea „o poveste cu fantome fără fantome“. Se întîmplase puţin după prima sosire în Egipt, spre sfîrşitul anilor ’20, înainte de a se specializa în domeniul căruia îi aparţinea acum. Într-o zi, lucrase într-un mormînt de nobil diferit de mormintele de regi, recent descoperit, şi care se afla în stîncile din faţa Assuanului. Absorbit de o frescă pe care o înregistra, a rămas pînă tîrziu. Lucrînd la lumină artificială, nu a observat că afară se lăsase noaptea. Deodată, probabil din cauza lungilor ore de concentrare sau datorită realizării subconştiente a unei linişti totale pe şantier, s-a întîmplat un lucru curios. A avut senzaţia prezenţei cuiva. Pentru o clipă, s-a speriat, a îndreptat lampa spre mormînt, deşi nu credea în fantome… în „blesteme sau alte prostii“. Teama lui privea ceva fizic, material, ca vreun hoţ să nu se fi strecurat înăuntru. Exista însă un paznic la intrare în şantier. La un moment dat, a crezut că este paznicul şi l-a strigat pe nume. Nu a răspuns nimeni şi s-a apucat din nou să lucreze la frescă. Aceasta era, din întîmplare, extraordinar de bine conservată.

Aici s-a oprit din povestit. Cineva a intrat în salon, dar ei se aflau cu spatele şi nu s-au întors şi, oricine o fi fost, s-a retras.

— Am mai avut această experienţă, dar nu s-a mai repetat cu aceeaşi intensitate. E foarte straniu… ca o întrerupere a timpului.

— O dislocare?

— Da, mulţumesc. Acesta e un cuvînt mai potrivit. Ca şi cum timpul încetează să mai existe pentru un interval scurt. Simţi că nu eşti cel care a pictat fresca, dar nici tu însuţi, arheologul modern. Dacă eşti ceva, eşti pictura însăşi, mă iertaţi că trebuie să mă exprim metaforic, nu găsesc alte cuvinte. Exişti, dar nu în timp. Într-o realitate mai vastă, dincolo de iluzia pe care o numim „timp“. Ai fost acolo dintotdeauna. Fără trecut sau viitor. Datele de istorie, cronologie sînt paravane, ca cele de care vorbeam adineauri. Bătrînul zîmbea. Nu e de domeniul misticismului. E ceva fizic, ascuns în natura lucrurilor. Am mai avut o dată această senzaţie, tot după multe ore de lucru, cu un papirus pe care îl descifram. Ieşisem din timp, devenisem papirusul însuşi. Dar asta nu m-a ajutat să-l descifrez. Nu în acest sens eram papirusul. Poate eram fluviul. Fluviul care desparte. Pentru cîteva clipe, eram partea din fluviu care încetase să curgă. Acel fluviu care desparte. S-a oprit cîteva secunde şi i-a privit pe Dan şi Jane. Mă tem că asta nu vor înţelege ei niciodată. Fluviul care desparte.

— Care ei, domnule profesor? întrebă Jane în şoaptă.

Se uită la ea cu bănuiala că e tachinat.

— Cred că dumneavoastră şi domnul Martin ştiţi la cine mă refer, madame. A mai făcut o pauză şi în privirea veche, albastră, apăru o lucire de ironie latentă, de complicitate. Pe planeta noastră se vorbesc multe limbi. Sînt multe frontiere. Am învăţat însă din experienţă că nu există decît două naţiuni.

În tăcerea care a urmat, se auzeau bătăile şi bubuiturile tobelor din salonul cel mare. Ştiau că nu se referea la Est şi Vest şi cu atît mai puţin la Germania şi Anglia lor.

 

Insula lui Kitchener

 

În mod misterios, permanenta înaintare a vaporului, peisajele efemere accentuaseră în sinea lui Dan o curioasă nelinişte metafizică în loc să-l facă să se relaxeze, într-o minunată stare de indolenţă. Profesorul vorbise despre timp ca despre o iluzie, dar timpul, în cursul acestei călătorii înspre sud, avea dubla calitate de prezent permanent şi timp distorsionat totodată. Trecuse extraordinar de repede, croaziera nici nu începuse bine, că aproape ajunsese la capăt, aproape ca o păcăleală, o prestidigitaţie.

Din această cauză, Dan avea o stare de disconfort psihic, care se accentua datorită unei vagi senzaţii că echilibrul său emotiv suferea modificări fără ca el să poată schimba ceva conştient. Constata, pe măsură ce trecea timpul, că aceste modificări erau un rezultat al senzaţiei de neîmplinire legate de un presentiment. Era ceva de dincolo de evenimentele şi întîlnirile din timpul croazierei şi de revederea Nilului; ceva mult mai adînc decît toate acestea. În taină, încă se mai agăţa de convingerea sa că libertatea, în primul rînd libertatea cunoaşterii de sine, era principalul motor al evoluţiei umane şi nici un sacrificiu nu trebuia făcut pe seama complexităţii de sentimente sau formelor care le exprimă pentru că acestea produseseră mutaţiile magice ale evoluţiei încă din interiorul primei celule vii. În tot timpul discuţiei pe care o purtaseră cu Herr Profesor, Dan se uitase fără să fie observat spre Jane, pentru a vedea cum reacţionează la argumentele pe care profesorul le aducea în favoarea ideilor lui. După ce a găsit o impresionantă formulă de a reduce conflictele Turnului Babei la cel dintre două triburi, profesorul a plecat, iar Dan nu a mai reluat subiectul. Au vorbit despre bătrîn, dar nu şi despre ceea ce spusese; se întrebau dacă el discuta în aceiaşi termeni cu compatrioţii săi de pe vapor. Dan sesizase că Jane, deşi era de acord cu sentimentele umaniste ale bătrînului, nu era prea convinsă. Conţineau prea mult chietism. Occidentul era un copil nedisciplinat care avea nevoie de mustrările partidelor de stînga.

În concluzie, Dan şi-ar fi dorit o călătorie mai lungă, cel puţin cu o săptămînă, deşi ideea că de un lucru bun nu trebuie abuzat era o regulă a propriei filozofii despre plăcere. Călătoria întrerupea, amîna luarea oricărei decizii. Aşteptai, priveai; nu trebuia să acţionezi nicicum. Vedea acum cum trăise zilele croazierei suspendat între plăcere şi nelinişte, plăcerea acumulării momentului prezent şi neliniştea la gîndul momentului viitor… o nelinişte anormală, aproape frica de ce va fi. Era neliniştit şi de faptul că nu putea motiva prin nimic acest presentiment de teamă. Nu mai era cazul să recitească pasajul pe care şi-l notase în Lukács ca să simtă că era îngăduitor cu sine, inutil. În fond resimţea magia acestor zile petrecute pe Nil: îl liniştiseră şi neliniştiseră totodată.

Fără să vrea, Herr Profesor contribuise la modificarea echilibrului interior al lui Dan, fără ca acesta să observe. La un moment dat, în dimineaţa zilei cînd au făcut ultima escală, înainte de Assuan, şi-a dat seama că direcţia către care navigase el nu fusese numai punctul geografic de la capătul croazierei.

 

Ultima escală a fost o scurtă vizită la templul de la Kom Ombo. Aşezat în deşert, pe un promontoriu nu foarte înalt deasupra Nilului, se reflecta în apele albastre, semănînd prin izolarea, nobleţea şi pacea sa însorită cu un templu grec. Era aşa cum ar fi trebuit să fie şi celelalte temple, frumos şi, în acelaşi timp, minunat amplasat. Dan nu-şi amintea să-l fi văzut în timpul croazierei precedente.

Vaporul era acostat la mică distanţă, iar ei traversară o porţiune de deşert. Un grup de copii beduini neastîmpăraţi alergau şi făceau giumbuşlucuri printre dunele vălurite din jur, iar de pe malul apei, dintre frunzele arborilor de acacia se auzea gînguritul turturelelor cu guler auriu. De data aceasta, au renunţat să mai meargă cu grupul. Era mult prea plăcut să se plimbe pe terasele şi aleile cu dale de pe faleză. Apoi Dan avu parte de un regal ornitologic. Urmări cu binoclul o pasăre; semăna cu prigorul şi ţopăia în umbră pe malul apei. Era o pasăre pe care nu o mai văzuse, încîntătoare, cu penaj albastru la gît. A privit-o vreo două minute, iar Jane s-a îndreptat încet să se aşeze într-un colţ al terasei cu faţa spre susul rîului. S-a răzgîndit şi s-a mutat puţin mai jos, unde el nu o putea vedea.

Cînd a ajuns la colţ, a găsit un loc pe unde să coboare mai aproape de apă, printr-o porţiune de zid dărîmat. În umbra rară a unui salcîm, Jane se aşezase pe capitelul unei coloane retezate şi se afla cu spatele spre el, privind bucla apei, spre sud. Dan coborî spre ea.

— Nu ţi se pare un loc formidabil, Jane?

Dădu din cap afirmativ, într-un fel care-l avertiză că lui Jane expresia i se părea deplasată. Se apropie de ea. Ea lăsă privirea în jos, ca fîstîcită, şi o îndreptă din nou spre peisaj. O clipă mai tîrziu, îşi şterse ochii cu mîna.

— Iartă-mă. Nu-i nimic. Îl opri din gestul protector cu o mişcare a capului. A trecut. Mă gîndeam la Anthony. Cît de mult i-ar fi plăcut aici.

Dan se aşeză lîngă ea pe coloană şi o întrebă cu blîndeţe:

— De ce acum?

Jane nu răspunse.

Pe neaşteptate, îl prinse de mînă, parcă cerîndu-i iertare pentru slăbiciunea ei de femeie. Înainte ca ea să şi-o retragă, îi opri mîna sub a lui, ţinînd-o cuminte pe piatră. Au stat aşa cîteva clipe. El o strînse uşor de mînă şi simţi o mişcare uşoară de răspuns; Jane se uita la mîinile lor ca şi cum ar fi fost separate de trupuri. Din felul în care privea, din felul în care-i întinsese mîna, Dan înţelegea că Jane îi mai spunea ceva. Era impresionat, dar şi bizar de împietrit de liniştea acelui moment, de gestul simplu, de încercarea de a exprima ceva prin acele gesturi. Ar fi vrut să o prindă pe după umeri, dar ştia că impulsul era asemenea vitezei croazierei, momentele treceau prea repede ca să fie percepute. Gestul trebuia făcut spontan sau deloc.

— Draga mea, Anthony nu ar fi vrut.

— Ştiu.

— Şi ne-ar fi foarte uşor să facem din asta o chestie anuală.

A reuşit să o facă să zîmbească, aşa cum şi dorise, şi să-l citeze pe T.S. Eliot: „Citesc mai toată noaptea şi iarna plec în sud“.

— Într-un fel, da.

Din colţul terasei, în spatele lor, se auzeau voci. Jane îşi trase mîna, dar nu se întoarseră; rămaseră aşezaţi în linişte, în umbra străpunsă de pete de soare. Trei egrete albe ca zăpada zburau deasupra rîului. Dan le vedea însă fără să le dea atenţie, cu gîndul la privirea ei îndreptată spre mîinile lor împreunate. În acel moment ieşiseră din jocul convenţional din timpul croazierei, o stare nouă se stabilise nu numai între ei, dar în sinea fiecăruia, comparabilă cu schimbarea direcţiei pe o pantă. Privirea ei nu mai fusese cea a unui tovarăş de călătorie, căpătase căldura ochilor de femeie. Aproape negîndu-se pe sine, neadmiţînd decît foarte scurta ei existenţă; şi totuşi reală.

Privirea a lămurit acel „A trecut“ care nu se referea numai la croazieră, la experienţă. El ştia că se referea la trecut, nu la o anume posibilitate, ci la toate posibilităţile trecute; ceea ce ea ştia că şi el ştie că s-a terminat pentru totdeauna; dar care cuprindea un sens al regretului prezent pentru ceea ce redescoperiseră că se păstrase în ciuda schimbările survenite. Totuşi privirea scoase cu adevărat la suprafaţă ceva din propriul eu: dorinţa de a o cuprinde pe după umeri, conştiinţa faptului că nu examinase cinstit motivul pentru care ar fi dorit ca această croazieră să continue şi pentru care era trist că se termina. Nu se gîndise pînă acum că îi era greu să renunţe la această existenţă zilnică împreună cu ea, la modul în care îşi împărtăşiseră experienţa de viaţă, a vîrstei, a gîndirii, a intuiţiei în sensul reinstaurării vechii empatii într-o măsură chiar mai mare decît era el pregătit să recunoască. Era un ataşament curios, independent de atracţia fizică, încă legată de gîndul la Jenny, nu numai din motive de fidelitate. Cu Jane era mai mult sentimentul a ceva care-i va lipsi şi care se va accentua cînd fiecare va pleca pe drumul propriu, era regretul vechiului mit platonic, un ecou al sfatului rabelaisian Fais ce que uoudras… şi asta îl speria.

Dan scoase pachetul de ţigări. Jane a luat una şi au fumat, privind fluviul. Jane nu mai plîngea, la un moment dat a rupt tăcerea.

— Plîngeam şi pentru că mi-am dat seama dintr-o dată că mă bucuram din nou de viaţă, Dan. După atît de mult timp.

— Aşa e mult mai bine.

— Atunci cînd te-ai oprit să priveşti pasărea… mi-am adus aminte cum m-am certat cu Anthony în Grecia, acum trei ani… ultima noastră vacanţă adevărată. El ţinuse să facă pe botanistul toată după-amiaza, cînd eu nu doream decît să stau pe plajă şi să înot. El era fericit şi eu eram absurdă.

— Nu crezi că şi el era absurd?

— Eu m-am aşezat atunci să citesc sub un copac. M-am plîns mult mai tîrziu. Atunci nu a ştiut nimic. Fiecare stătea după paravanul lui, spuse Jane, scuturîndu-şi ţigara.

— O condiţie a oricărei căsătorii civilizate.

Ea zîmbi trist, apoi reluă:

— Cred că tinerii au dreptate cînd spun că e o instituţie depăşită.

— Şi teoria lor are preţul ei.

Ea tăcu din nou.

— Ai mai simţit nevoia să te recăsătoreşti?

— Uneori. Răspunsul nu era complet. El privi în jos. Nu prea, ca să fiu sincer. Apoi adăugă: După ce te frigi cu ciorbă, sufli şi-n iaurt. A fost şi lenea la mijloc, te obişnuieşti cu un alt fel de relaţie cu femeile.

— Dar libertatea?

— Să fii un Don Juan pe cale de îmbătrînire?

— Tînărul încîntător şi inocent pe care l-am cunoscut la Oxford, murmură ea.

— Acum e pierdut. Ea îl privi, dar el îi evită privirea, ştiind ce însemna. Zîmbesc pentru că ştii foarte bine că nu a fost niciodată inocent. Poate doar încîntător.

Cu privirea tot în jos, ea spuse încet, ca pentru sine:

— În mintea mea, ai rămas acelaşi inocent.

— Tu nu erai?

— Mi-era teamă de propriile mele sentimente.

Înainte ca Dan să răspundă, din spatele lor se auzi sirena vaporului. Era momentul să se întoarcă.

— Şi asta e tot o coincidenţă.

— Nu părea să fie. Nici chiar atunci.

— Cred că încerci să joci rolul Casandrei, dar invers. Amintirea mea despre tine e exact contrariul a ceea ce spui. Întotdeauna îţi manifestai adevăratele sentimente. Atunci cînd era cazul. În orice caz, mai bine decît noi, ceilalţi.

— Emoţii. Asta e altceva. Adăugă apoi mai dezinvolt: încerc să-ţi mulţumesc, Dan. Acesta e un sentiment adevărat.

Se auzi încă un avertisment irevocabil dinspre vapor. Jane se ridică în picioare, îi întinse mîna, zîmbi convenţional… trăiască formalismul, gata cu nebuniile. El îi strînse mîna uşor şi porniră spre vas.

Dan rămase descumpănit. Discuţia şi acea privire diferită de oricare alta de pînă atunci îl tulburaseră. Ea şi-a pus ochelarii de soare şi au luat-o înapoi printre ruine, către intrare. Pe dreapta şi pe stînga se înşirau zeităţi cu capete de crocodil. Alain le ieşi în întîmpinare, spuse o glumă… Jane zîmbi, răspunzînd pentru amîndoi. Ea părea să-şi fi revenit din momentul de sentimentalism, invulnerabilă ca mai înainte. Dan avea sentimentul că ratase o şansă, trebuia să o fi cuprins pe după umeri, cel puţin să fi suprimat acel spaţiu… acel absurd tărîm al nimănui pe care-l decretaseră între ei şi pe care ea dorea să-l reaşeze după ce s-au ţinut de mînă. Parcă ar fi zărit, din întîmplare, prin uşa de la dormitor o femeie aproape dezbrăcată. Chiar dacă dezgolirea fusese de altă natură, cu totul diferită, nu putea nega faptul că, pentru el, ca şi în cazul strîngerii de mînă, avusese o încărcătură erotică.

Mai tîrziu, după ce vaporul pornise din nou la drum şi ei stăteau împreună cu cehul şi cu Alain pe punte, înainte de masa de prînz, Dan se surprinse contemplînd-o pe furiş… dacă nu la modul propriu, cel puţin mental. Alain îi făcea curte, dar într-un mod foarte inocent, vorbea englezeşte, zicea că trebuie să vină la Paris, să o ducă în boîtes şi prin restaurante. Dan se substitui imaginaţiei lui Alain. Poate acesta era motivul: Jane era contrariată, mai mult ca sigur inconştient, de faptul că el ignora cu atîta scrupulozitate ceea ce realizau toţi bărbaţii din jurul ei. Că nu-şi arăta vîrsta, că era încă o femeie atrăgătoare. Pe el acest lucru l-a deranjat de cînd au început călătoria, şi de aceea se limitase la cîteva complimente de circumstanţă la adresa ei şi a vestimentaţiei ei.

Pe de altă parte, ştia clar că orice ar fi însemnat acel gest, în orice caz, nu fusese o invitaţie. Era fără sens să-l interpreteze astfel, avînd-o în vedere pe Jenny; şi mai era şi ce îi spusese Jane lui Caro despre el, că e un individ în permanent zbor, veşnic nehotărît; mai existau şi alte o mie de motive.

Foarte multe îi ţineau departe unul de celălalt, printre care, în primul rînd, totala necunoaştere reciprocă a sentimentelor şi emoţiilor intime – lucru pe care ea îl dovedise explicînd diferenţa dintre cele două cuvinte. Şi totuşi Dan, în stilul lui obişnuit ipotetic, încercă să-şi imagineze cum ar reacţiona ea dacă, o dată ajunşi la Assuan, i-ar propune să ia o cameră dublă. Nu putea specula decît asupra modului în care va fi refuzat: cu mînie, cu neîncredere, cu ironie, poate cu tandreţe? Ceea ce ştia sigur, dacă într-adevăr cunoştea femeile, era că ea îl va refuza. Se întrebă ce-l deranja mai mult în acest caz – imposibilitatea ei sau imposibilitatea amîndurora de a acţiona astfel, îşi aminti că, pînă de curînd, Jane avusese o legătură şi şi-o putea imagina mergînd mai departe şi cu Alain. Dacă el nu s-ar fi aflat acolo – ar fi fost foarte posibil să se culce cu Alain, dar cu el, cu Dan, imposibil. Şi mai ştia că şi dacă ea ar fi acceptat acest lucru, dintr-un îndemn interior pe care el nu-l putea intui şi ar fi cedat unui impuls sentimental, afectiv, Dan s-ar fi considerat trădat.

Fiind şi familia Hooper la masă, Dan aproape că nu scoase nici o vorbă. Ca un cîine care-şi roade osul, nu-şi lua gîndul de la acele cîteva lacrimi, privirea îndreptată spre mîinile lor, oare ce însemna: era un avertisment, era un reproş? Acum nu mai afla nimic de la ea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Reuşise să-i sugereze că orice aluzie la incident ar fi fost o exagerare. Dar nu avea de gînd să o lase să scape atît de uşor. Pe cînd aşteptau felul trei, ea îi zîmbi stînd cu bărbia sprijinită în mîini.

— N-ai fost prea vorbăreţ.

— Aşa plîng bărbaţii.

— Care-i necazul?

— Simt că se apropie momentul întoarcerii la realitate.

— Mai e insula ta. Credeam că pentru asta am venit aici. El dădu din cap, recunoscînd şi nu prea: da, a mai rămas un lucru bun. Vrînd să-l înveselească, adăugă:

— Şi amintiri frumoase.

El se ascunse în spatele unui zîmbet şi în eschiva unei priviri, apoi, fără să vrea, conştient că zîmbetul fusese cam forţat, îi căută privirea din nou. De data asta el era deconcertat, întrebător. Poate că ei privirea lui i se părea doar insistentă, într-un fel negînd ceea ce ea abia spusese.

— Nu? întrebă ea, cu un gest interogativ.

Dan zîmbi acum mai natural.

— Voi încerca să uit mîncarea de aici.

Ospătarul le aduse desertul, orez cu lapte, aromat cu scorţişoară. Jane începu imediat să mănînce, ca pentru a-i arăta că nu avea dreptate, că se răsfăţa.

 

Pe măsură ce se apropiau de Assuan peisajul se schimba. Nilul curgea traversînd deşertul. Nisipuri nesfîrşite, întrerupte din loc în loc de formaţiuni de bazalt pîrjolite de mii de ani de arşiţă, păreau să aştepte ca marele fluviu să sece şi el. Singurii copaci existenţi pe mal erau palmierii de deşert, iar singurele păsări erau corbii nisipurilor, evocînd pentru unii scene din Biblie – mana cerească; lui Dan însă îi trezeau amintiri personale. Soarele pîrjolea, deşi bătea şi un vînt răcoros dinspre nord.

Assuanul a fost un şoc, la capătul unei solitudini din ce în ce mai aride. Oraşul se schimbase mult din 1950, cînd Dan îl văzuse ultima oară. Acum arăta ca un oraş înfloritor cu un trafic impresionant pe malul apei, blocuri impunătoare, un hotel nou, monstruos de mare, pe Insula Elefantina. Traversarea fluviului era asigurată de vase şi feluci cu motor, iar spre sud cerul albastru avea o tentă gălbuie de la praful dinspre baraj şi industriile din zonă. Într-acolo, orizontul era brodat cu fire electrice şi piloni, radare, cu toate accesoriile hidoase ale tehnologiei secolului XX şi ale războiului. Trei MIG-uri au irupt la distanţă mică, deasupra capetelor lor, exact în momentul cînd acostau; iar la mare înălţime cerul arăta ca flagelat de spirale albe.

Dan şi Jane îşi amintiră ce auziseră la petrecerea lui Assad: ce s-ar întîmpla dacă barajul s-ar rupe, ce groaznică ar fi apa dezlănţuită, care ar distruge toată valea Nilului pe o distanţă foarte mare şi jumătate din oraşul Cairo… Pagubele actualului război ar fi o joacă de copii – Ahmed Sabry, în stilul lui sarcastic, numise această sabie a lui Damocles „ultimul plan de irigare“. Oraşul Assuan însemna întoarcerea la realitate şi la riscurile ei, lucru pe care Dan nu-l suporta. Avea un sentiment al sfîrşitului de călătorie şi al sfîrşitului visului unei alte călătorii, mai lungi.

Assad dorea să-l pună în legătură cu directorul unei case de filme locale şi se oferise să vină cu avionul, dar Dan refuzase. Pe el nu-l interesau condiţiile de lucru, ştia că era o abundenţă de exterioare în deşert, el nu dorea decît să cunoască atmosfera locului. Acum era bucuros că fusese categoric. Încă nu trebuiau să părăsească vasul pînă a doua zi, cînd se vor muta pentru cîteva nopţi la Hotelul Cataracta, acum un pitic pe lîngă hotelul nou, cu acelaşi nume care fusese ridicat alături. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi mutat imediat pe ţărm, dar ştia că asta nu era în stilul chibzuit al lui Jane; astfel încît a încercat o formulă de compromis propunîndu-i să renunţe la programul oficial al excursiei şi să închirieze o luntre. Şi-a susţinut ideea invocînd obligaţiile lui profesionale, pentru că nu voia s-o preseze, dar Jane s-a arăta încîntată.

Au aşteptat pînă au plecat ceilalţi şi apoi au coborît panta cornişei pînă la flotila de feluci de mici dimensiuni. Ca să nu se mai complice, au plecat cu primul luntraş care s-a apropiat de ei. Era un tînăr cu aer grav, îmbrăcat într-o galabyia albă şi cu o eşarfă în dungi albe şi negre legată în jurul capului. Împreună cu el se afla un băieţel. Se numea Omar şi vorbea foarte rudimentar englezeşte. Avea pielea închisă, dar trăsăturile erau neobişnuit de anglo-saxone şi ochii de culoare deschisă. Avea, parcă, ceva din înfăţişarea lui T.E. Lawrence. Au cîrmit pe direcţia vîntului de nord, au ocolit extremitatea Insulei Elefantine, spre stîncile acoperite cu nisip de pe malul nelocuit. Mişcarea lentă şi lină era plăcută după vapor. Deasupra capului planau ereţi, rîndunici de mare îşi căutau hrana în fluviu, un şoim făcea rotocoale deasupra stîncii galbene şi o egretă imensă a ţîşnit dincolo de baliza de lîngă insulă. Dan era fericit că lăsau fierberea oraşului în urmă. Ce bine că luntraşul era un tip tăcut. În faţa lor, în susul apei, apăru Insula lui Kitchener, verde, plină de vegetaţie; aici, cel puţin, nu va fi decepţionat. Se vedea că lui Jane îi plăcea acest peisaj nou.

Au coborît pe insulă şi au urcat pe stîncile Kobbet şi Hawa, ca să vadă mormintele săpate în piatră, acolo unde Herr Profesor trăise acea experienţă a ieşirii din timp. Locul fusese traversat de generaţii de nomazi; din decoraţiile vechi nu rămăseseră decît fragmente. Dan, care refuzase să admire aşezările regilor, acum regreta armonia sculpturilor de acolo şi fineţea detaliilor. Din faţa mormintelor puteau privi înapoi spre insulele din mijlocul fluviului, înspre oraşul supraaglomerat care se întindea spre est şi peisajul industrial din spatele lui şi dinspre sud. Era ca un imens scorpion cuprinzînd ameninţător în cleşti micuţa oază albastră şi verde de la picioarele lor; lui Dan îi amintea cumva de Los Angeles, cum se vedea dinspre Mulholland Drive – de fapt, din apartamentul lui Jenny. Această senzaţie deprimantă de invazie a spaţiului îşi găsi echivalentul la nivelul timpului personal… ce scurtă le era şederea aici, cît de puţin li se permitea să rămînă în oază. Omul care-i ghida la morminte le arăta cu degetul diferite locuri din oraş, Dan însă era pierdut în propriile gînduri.

Pentru cîteva clipe, se simţi dezorientat. Poate chiar exista un genius loci , deşi experienţa lui nu era de ieşire din timp, era de ieşire din sine, ca şi cum ar fi fost o cameră de luat vederi, înregistrînd numai şi excluzîndu-se din realitatea imediată. Pentru un moment scurt dar abisal, nu a mai avut cunoştinţa locului în care se afla, a ceea ce făcea. Peisajul, ghidul volubil, felul în care vîntul mişca părul femeii de lîngă el… le înregistra mecanic în conştiinţă, simţea un gol, un fel de stare epileptică de cîteva secunde groaznice, infernale; ca şi cum el, tot ce-l înconjura, erau o idee în mintea altcuiva, nu în a sa.

A plătit şi a dat un bacşiş şi apoi a coborît în spatele lui Jane, în josul potecii înguste care ducea la felucă şi la cei doi companioni. Ar fi vrut să-i descrie şi ei ce i se întîmplase, dar bătrînul profesor anticipase cumva experienţa sa. Ar fi fost caraghios, ca şi cum s-ar fi extaziat în faţa unei impresii de déjà vu, ale cărei manifestări metafizice bizare nu se redau uşor şi sună întotdeauna dubios unui outsider. Evanescenţa obiectelor din jur, impresia de a fi pierdut punctul de vedere… mai avusese această senzaţie înainte, de vreo două ori, cînd fusese obosit, după filmări. Nu exista nimic în afara a ceea ce o altă pereche de ochi, o altă minte înregistrase; lumea percepută avea consistenţa cojii de ou, o pictură fragilă, o proiecţie pe un ecran… dincolo nu mai exista nimic. Umbre, întuneric, gol.

O privea pe Jane din spate, coborînd panta abruptă. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi, o bluză de un cărămiziu-deschis şi o haină de lînă prea lungă să fie jachetă, prea scurtă să fie pardesiu, pe care o purtase de multe ori în timpul croazierei, cînd coborîseră pe uscat. Era suigeneris, dar reprezenta, mai mult decît alte obiecte din vestimentaţia ei obişnuită, amestecul între vechea ei indiferenţă aristocratică faţă de haine şi o contradictorie dar comună părere că personalitatea individului se exprima prin ele. Coşul de paie îi dădea un aer domestic de femeie plecată la cumpărături: purta pieptenele de argint în păr, dar o şuviţă scăpase.

Dan şi-a imaginat din nou, ca în acea zi în Dorset, că sînt căsătoriţi, că s-ar fi căsătorit atunci; o vedea ca pe soţia lui, nu ca pe văduva lui Anthony, îşi imagina că pune mîna pe umărul ei, că se opreşte o clipă, că îi prinde şuviţa de păr în pieptene, gesturi mici de soţ. I se făcu din nou frică. Poate că experienţa trăită acolo sus, la care nu voia să se gîndească, socotind-o o simplă şi curioasă păcăleală a creierului său timp de două secunde, în care celulele răspunzătoare de menţinerea stării de conştiinţă nu au lucrat, fusese o premoniţie. Aşa cum, mai înainte, făcuse saltul, prin analogie, de la imaginea exterioară, spaţială a oraşului invadator la cea interioară, temporală, poate că era prevenit că un salt mai grav va avea loc, de ordin patologic, o nebunie, poate schizofrenie… Pe o platformă, o ajunse din urmă şi dădu dracului ideea morţii şi introspecţia.

Au urcat în felucă şi au plutit contra curentului, dar împinşi de vînt, în direcţia Insulei lui Kitchener. Soarele apunea şi sus, pe dunele de nisip care încoronau stîncile din vest, se adunase un pîlc de ereţi, vreo douăzeci, treizeci, cocoţaţi pe nisip, maronii şi hieratici. Omar a apropiat feluca de ţărm trecînd pe lîngă zidurile de copaci ale insulei; flori necunoscute, frunze, ramuri atîrnînd în apă. Pe acest mal nu se aflau locuinţe, oraşul nu se zărea şi ai fi putut crede că în acest loc, de-a lungul zidului de vegetaţie luminată de soare, unde apa era calmă, te afli, vara, pe un canal de la Oxford. Pe o insulă, o pasăre îşi zicea cîntul fără anotimp. După deşertul arid din ziua precedentă, această pace verde, eternă, profundă, lichidă era delicioasă. Omar acostă. Au coborît pe insulă şi, după cîţiva paşi, pe sub un imens baldachin de frunze, au ajuns pe o alee.

Deşi se făcuseră eforturi mari de a menţine insula ca una din cele mai mari grădini botanice, aşa cum intenţionase Kitchener, iar grădinarii îşi făceau de lucru peste tot, doar cîte o plăcuţă cu nume latineşti, exotice şi denumirea îndepărtatei ţări de origine se mai ţinea, ici şi colo, agăţată de trunchiuri, locul avînd o înfăţişare în acelaşi timp fermecătoare şi părăginită. Era bine să vezi că un loc menit unui scop ştiinţific rigid îşi regăsise exuberanţa şi fantezia naturală, cu locuri umbroase, păsări nenumărate, răcoare, simplitate… o simplitate soră cu cea a celei mai rafinate arhitecturi islamice, rezultatul secolelor de ştiinţă populară exersată în sanctuarele de umbră şi cel mai fermecător lucru era că nu se schimbase aproape deloc faţă de felul în care şi-o amintea Dan – una dintre cele mai încîntătoare şi mai civilizate locuri din această parte a lumii, din cîte ştia el, o bonne vaux a tropicelor. Deşi nu a încercat să o influenţeze, Jane s-a îndrăgostit şi ea de acel loc de cum l-a văzut. După ce parcurseră cam o sută de metri, îl prinse de braţ spunîndu-i:

— Dan, aş vrea o casă aici. Te rog.

Zîmbi.

— Asta am vrut şi noi, Andrea şi cu mine.

— E ca grădina paradisului în versiunea lui Rousseau Vameşul. Ai ştiut tu de ce ai ales locul ăsta pentru exterioarele filmului.

— Sper să mă asculte. Locul se poate relua din cînd în cînd pe parcursul filmului.

După un timp, s-au aşezat pe o bancă, pe o alee laterală. Pe aleile principale se vedeau alţi oameni plimbîndu-se, pete de culoare, în perspectivă, pulsînd în umbra străpunsă ici-colo de razele soarelui, nu ca într-un tablou de Rousseau Vameşul, ci ca într-un Manet sau Renoir. Au discutat ce trebuiau să facă în zilele următoare, ce vor să mai viziteze, dacă să meargă cu avionul la Abu Simbel sau nu… Mai mulţi pasageri de pe vas aveau de gînd să meargă. Familia Hooper le spusese că aflaseră că ar merita să vadă extraordinarele peisaje ale lacului Nasser şi performanţa inginerească şi bineînţeles formidabila lucrare de deplasare a templului de pe locul original. Jane s-a opus iniţial, pe parcursul croazierei, dar acum a cedat, nu se ştie dacă se va mai ivi o asemenea ocazie… deci vor merge poimîine. O ceată de vreo zece tineri egipteni veneau înspre ei, erau fete şi băieţi în haine europene. Apropiindu-se de ce doi de pe bancă, comentau, privindu-i insistent, în dreptul lor, unul din băieţi le strigă, în engleză, puţin în glumă:

— Bună dimineaţa.

— Bună seara, răspunse Dan zîmbind.

— Englezi?

— Englezi.

— Foarte bine. Englezi foarte bine.

Şi imediat puştimea făcu un mic semicerc de ochi căprui, cu priviri amuzate, în jurul lui Dan şi Jane. Fetele îşi muşcau uşor buzele.

— Voi aici face vacanţă?

— Da. Şi voi?

Băiatul nu a priceput întrebarea. O fată de lîngă el a intervenit; era drăguţă, cu o faţă mai puţin lată decît o aveau femeile arabe în general, cu părul lung, negru şi ochi elegant conturaţi.

— Azi avem liber. Noi nu lucrează.

— Vorbeşte foarte bine engleză, spuse primul băiat.

Era timidă, însă vorbea englezeşte mai bine decît băiatul. Tatăl ei era inginer şi lucra la baraj, ea stătuse trei luni, acum un an, la Londra, cu mama ei şi cu o soră bolnavă de inimă, pe care o duseseră să fie operată acolo. Ea avea şaptesprezece ani şi toţi cei din grup erau elevi la cel mai bun liceu din Assuan. Ar fi preferat să locuiască la Cairo, toţi ar fi vrut să locuiască la Cairo sau Alexandria. Aici era prea cald, prea „murdar“. Jane a întrebat-o dacă ploua vreodată.

— Eu locuieşte aici doi ani. Nu văzut niciodată plouă.

Ea vorbea şi cei din grup chicoteau şi şopteau în arabă; cînd şi cînd, le reproşa ironiile, săgetîndu-i cu privirea. Vorbea mai mult cu Jane, iar puştii ceilalţi au început să se împrăştie. Au rămas lîngă ei fata cu ochii de gazelă şi două prietene. Învăţau engleza la şcoală, dar învăţau şi rusa obligatoriu. Nu le prea plăcea. Engleza le plăcea mai mult. Ar fi vrut să aibă o adresă a unui tînăr cu care să corespondeze. Jane zîmbi.

— Dacă-mi dai numele şi adresa, încerc eu să-ţi găsesc cînd ajung acasă.

Fata îşi muşcă buzele, ca şi cum fusese luată prea repede şi spuse ceva în arabă uneia dintre fete. Jane căută în coşul de pai şi scoase un creion şi un carnet. Fata ezită, îmboldită însă de una din prietene, se aşeză lîngă Jane şi scrise citeţ cu litere de tipar numele şi adresa.

— Vrei să corespondezi cu o fată sau cu un băiat?

— Băiat. Îşi muşcă buzele. Nu o să uitaţi?

— Sigur că nu.

— Sînteţi foarte amabilă.

Nerăbdător, un băiat o strigă din capătul care dădea în aleea principală.

— Trebuie să plec. Avem barcă. A mai zăbovit o clipă. Aveţi fiică?

— Da. Două fiice.

Cu un gest impulsiv, direct, fata scoase colierul de mărgele de la gît, trăgîndu-l peste cap şi peste părul lung şi-l aşeză pe bancă, lîngă coşul lui Jane.

— Da, dar… apucă să spună Jane.

Fata se înclină, cu mîinile aşezate cruciş pe piept.

— Vă rog. Fleac. Să nu uitaţi. Se mai înclină o dată. Acum trebuie să plec.

Jane ridică spre ea colierul de mărgele.

— Dar, sincer, eu…

Fata făcu un gest, deschizînd braţele larg, în semn că soarta e soartă şi fapta se comisese, aşa că nu avea rost să protesteze şi imediat o apucă de mînă pe una dintre colegele ei şi o luară la fugă, ca nişte fetiţe. Rîdeau strident, ca după o faptă extraordinar de curajoasă. Prietenii lor s-au regrupat în jurul lor cînd au ajuns pe aleea principală, ca să afle tot. Au mai rîs puţin şi, înainte de a se îndepărta, le-au mai făcut un semn cu mîna, printre verdeaţa copacilor. Jane se ridică în picioare şi amîndoi le-au răspuns. Se uită apoi la mărgelele pe care le ţinea în mînă. Erau maronii, lustruite, făcute dintr-un soi de sîmbure. Se uită apoi la Dan, amuzată şi încă nedumerită.

— Ce gest nemaipomenit.

— Numai dacă nu cumva e înmuiat în vreo otravă.

Îi aruncă o privire de reproş că a putut să gîndească ceva atît de urît, apoi, ca pentru a-l contrazice încă o dată, se aşeză pe bancă şi îşi puse şiragul la gît. Dan zîmbi.

— Drăguţă puştoaica.

— A fost tare drăguţă. Le mai examină o dată, apoi le ridică şi le mirosi. Au un miros ciudat. Ca de paciuli.

Dan se aplecă şi mirosi capătul şiragului pe care i-l întinsese: o aromă dulce-acrişoară.

— Mmmm.

Jane le mai adulmecă o dată, apoi murmură:

— E atît de trist. Toţi tinerii ăştia atît de dornici să întîlnească alţi oameni.

— Tocmai mă gîndeam adineauri. Oare ce-ar dori să facă orice israelian dacă i-ar ieşi în cale o fată ca asta? Poate doar să o sărute.

— Mi-aş dori ca Paul să fie mai în vîrstă, măcar cu un an sau doi.

— Ai putea încerca. S-ar putea să-i placă scrisoarea săptămînală de zece pagini despre modul de amplasare a gardurilor vii în Evul Mediu.

Jane zîmbi, cu ochii la mărgele, dar nu răspunse; el ştia că acest dar ieftin – erau evident mărgele cumpărate din bazar, fără valoare –, o mişcare, reuşise să-i atingă acel vechi instinct ce o făcea să se deschidă şi să accepte orice era simţit ca „bun“. Tăcu o vreme, apoi spuse încet:

— Chiar te bucuri că eşti în viaţă, Jane?

— Da.

— M-am simţit mult mai bine zilele astea decît m-aş fi aşteptat vreodată. Sună teribil de clişeizat. Dar e adevărat.

— Nu-i drept. Asta a fost o ironie la adresa limbajului meu.

— E unul dintre privilegiile unui scriitor.

Continua să surîdă şi să privească în jos; ezita.

— Ai avut dreptate. Chiar aveam nevoie de aşa ceva.

— Şi de acum încolo nu te mai gîndeşti la trecut, da?

— În măsura în care pot.

— Ai ispăşit destul.

Înclină din cap.

— Poate după criteriile catolice.

— Ei, haide. Cum era ideea aceea existenţialistă? Să-ţi construieşti prezentul pornind de la trecut.

— Cred că asta a apărut de fapt la faimosul filosof presartrian Samuel Smiles.

— Recunoaşte, călătoria nu a fost zadarnică, insistă el.

— Bineînţeles că nu.

Cu un zîmbet reţinut, a întărit cele spuse, aproape închizîndu-se în sine, dorind să nu mai continue.

— Nu aş vrea ca toate acestea să se termine aici, Jane. Asta-i tot.

Jane nu răspunse, aprobă doar din cap. Stătea cu capul plecat, cu un aer timid, aparent nestudiat, de şcolăriţă, ca o emanaţie a acelor mărgele. Îşi reveni, se îndreptă şi privi drept în faţă, printre copaci. Ceea ce el luase drept stînjeneală fusese probabil doar un moment în care pur şi simplu se gîndise la altceva.

— În noaptea aceea… cînd s-a sinucis. Ceea ce m-a distrus a fost faptul că mă transformase într-un impediment. Într-o persoană inutilă pe capul celorlalţi.

— Ridicol.

— Nu apăr ce am simţit. Şi nu avea de-a face cu faptul că sînt femeie… orice am spus după aceea. Dar simţeam că rolul meu era să devin o pacoste pe conştiinţa celor din jur.

— Chiar dacă ar fi aşa, să ştii că pe cei din jur nu i-ar deranja.

— Experienţa acestor zile mi-a demonstrat că nu am făcut tot ce trebuia ca să-l înţeleg pe Anthony în ultimii lui ani. De asta am plîns azi-dimineaţă. Dar sînt mai împăcată cu mine însămi. Mai puţin isterică. Se uită la el dintr-o parte. Indiferent cît de exagerată a fost rugămintea lui Anthony din testamentul său neoficial, consideră că ai împlinit-o.

— Nu a fost exagerată. Asta tocmai doream să-ţi spun. Şi eu mi-am dat seama că, în toţi aceşti ani, am fost în pierdere, nefiind în preajma voastră. Datoria e reciprocă.

— Trebuia să te faci diplomat, spuse Jane zîmbind.

— Nu asta am vrut să înţelegi din ce-ţi spun.

— Eu cred că datoria mea e mai mare.

— De ce?

Răspunse foarte ocolit, venind în completarea uneia din replicile lui anterioare.

— Cred că e momentul să probez realitatea independenţei mele şi să nu mă mai bizui atîta pe prieteni amabili şi pe fiicele mele.

— Poate lor le face plăcere să te bizui pe ei.

— Nu ar fi cinstit nici faţă de ei, nici faţă de mine.

— Deci trebuie să laşi toate acestea în urmă? Dacă nu, ajungi iar în închisoare?

— Nu mă exprim corect, spuse ea şovăind.

— Mai încearcă.

— Doar că…

— Ce anume?

— Nu ştiu dacă de bunătate am eu nevoie. Poate nu este ăsta medicamentul.

— Şi care e teoria doctoriţei, prietena ta?

— Cam asta: ea predică femeilor rănite încrederea în ele însele. Uneori e prea agresivă, însă cred că are dreptate.

— Şi, bineînţeles, bărbaţii trebuie evitaţi, mai cu seamă cei care oferă cadouri.

— I-am făcut un portret greşit. Nu asta spun eu. Ea insistă că trebuie să accepţi evidenţa trecutului şi că, atunci cînd un bărbat greşeşte, greşeala este şi a femeii.

— I-ai cerut părerea dacă să vii?

— În calitate de prietenă, nu de medic.

— Ce a spus?

— Că a venit timpul să decid singură ce am de făcut. Dădu din cap, ca şi cum nu ar fi fost chiar adevărat. Şi a mai spus că am nevoie să mă detaşez de anumite lucruri.

Au tăcut. Dan văzu printre copaci grupul de francezi care veniseră cu ghidul să facă programul de după-amiază. Înaintau pe una dintre aleile principale, pe stînga; vreo doi s-au uitat în direcţia unde se aflau Dan şi Jane. Alain, fotograful, „Regina“ şi „Carissimo“ lipseau. Cei din grup începuseră deja să se îndepărteze, iluzoria apropiere se făcea uitată. El vorbi pe un ton mai blînd:

— Înţeleg că trebuie să învăţ să fiu mai aspru.

Jane zîmbi.

— Mai înţelegător. Faţă de o persoană care e mai recunoscătoare dacă reuşeşte să o arate. El nu spuse nimic. Ea îşi băgă mîinile în buzunare şi continuă: Tu ai dus o viaţă mult mai bogată decît mine, Dan.

— Sigur nu vrei să spui mai coruptă?

— Nu, deloc. O viaţă… cu alte criterii valorice.

— În care tu nu ai încredere?

— De care mă cam tem, spuse ea ezitînd.

— De ce?

Cu expresia unui jucător de şah prins într-o poziţie greşită, strînse din buze şi nu răspunse imediat.

— Tu te bucuri de succes, eşti sigur de ceea ce eşti. Ai tot dreptul, într-un fel, problema mea e aceeaşi cu cea pe care tu ai rezolvat-o acum douăzeci de ani. Părăsind Oxfordul.

— Ce Dumnezeu te face să crezi că dacă ştii ce eşti înseamnă că eşti sigur pe tine şi că-ţi şi place?

Prinsă iar pe picior greşit, căută o nouă ieşire; de data aceasta, o mişcare foarte veche.

— Poate că e legat de gîndirea bărbatului, spre deosebire de a femeii. Spuneai şi la Thorncombe, înţeleg ce simţi tu faţă de munca ta. Eu nu am nici măcar atît. Îmi lipseşte o direcţie.

— Ai una politică.

Jane oftă adînc.

— Sentimentele mele se schimbă pe zi ce trece. Cu fiecare oră care trece uneori. Stătea cu ochii pironiţi în pietrişul drumului. Cred că blestemul existenţei mele vine de la faptul că m-am născut cu un pic de talent pentru teatru. Că am urît faptul că pot să mă prefac că sînt altcineva. Apoi să mă folosesc de o mască pe care o urăsc.

Dan, cu o mînă întinsă pe speteaza băncii, se aplecase spre ea; intenţionat, ca ea să realizeze că o studia; şi, la fel de calculat, nu-i spuse nimic, aşa cum ar fi scris scenariul pentru un film, lăsînd locul să vorbească pentru el. Pacea locului, intensitatea prezentului; se întreba în sinea lui cum de o lăsau rece. În cele din urmă, ea mai spuse:

— Nu prea ştiu cum de am ajuns să vorbim despre toate astea.

— Simplu. Pentru că nu vreau să crezi că, o dată ajunşi la Roma, te voi părăsi răsuflînd uşurat. Jane nu părea convinsă. El îşi retrase braţul de pe spătarul băncii şi se aplecă înainte, cu coatele pe genunchi. Jenny e foarte tînără. Cu ea sînt obligat să trăiesc foarte mult în prezent. Ziua de azi. Trecutul devine o infidelitate, ceva de care nu trebuie să-ţi aminteşti sau la care să te referi… ca o fostă iubită. Cu tine a fost extraordinar, m-am destins. Şi, după un moment de tăcere, adăugă: Aceasta e datoria mea. Şi să ştii că nu voi lăsa ca o tovarăşă de călătorie ideală să mă părăsească şi să plece de una singură, independentă.

Urmă o scurtă tăcere, apoi Jane se aplecă, apucă mînerele coşului şi, cu vioiciune, profită de ocazie ca să readucă lucrurile la normal.

— Care ideală? înainte de a se îmbarca, vrea la toaletă.

Cu un zîmbet chinuit, Dan se dădu bătut, cînd era gata să se creadă învingător, şi se ridică de pe bancă.

— E la capătul aleii.

S-au îndreptat într-acolo, cu paşi repezi. Era mai răcoare decît la venire. El îi ţinu coşul. Se uita de-a lungul aleii pietruite, la fluviul tăcut şi la stîncile umbroase de pe celălalt mal. Discuţia pornise prost de la bun început, era ca o scenă pe care o simţi că scîrţîie încă de la prima citire; o pisică învîrtindu-se în jurul propriei cozi. Era nervos atît din cauza lui, cît şi a lui Jane. Îşi aduse aminte de Jenny, de scrisoarea pe care i-o scrisese pe vas şi pe care trebuia să i-o trimită. Minţise scriindu-i că a vrut să-i telefoneze din Luxor şi că nu a obţinut legătura.

Minciuni: asta se întîmplă cînd nu spui ce simţi.

În mod misterios, îi reveni ecoul experienţei trăite în urmă cu două ore, în faţa mormîntului de piatră. Acum se amesteca şi cu sentimentul de păcat. Nu avea nici un drept să se afle aici, în acest colţ îndepărtat al unei ţări necunoscute, uitase ce căuta aici; după-amiaza se desfăşurase ca sub vrajă… avea un straniu sentiment al lipsei de finalitate. Simţea nevoia să se scuture fizic. Se lega şi de apariţia fetiţei egiptene, de ochii ei umezi, migdalaţi, de tricoul strîns pe trup. În timp ce vorbea cu Jane, o vedea ca pe o femeie, îi căuta un loc în film pentru perioada cînd Kitchener trebuie să fi întîlnit astfel de tinere… Se gîndea că adevăratul scenariu, care-l obseda, nu era despre Kitchener, era acela despre sine. Se apropia de o bifurcaţie, de un moment asemănător celor pe care romancierii moderni le rezolvă lăsînd libere ambele drumuri. De multe zile încoace se simţea scindat, rupt, dacă nu exterior, cel puţin interior, între un trecut pe care-l cunoştea şi un viitor necunoscut. De aici venea senzaţia care-l tulbura, de a nu mai fi propriul stăpîn, de a fi un personaj în piesa pe care altcineva o scria. Propriul trecut fusese scris de teama de schimbare, teama de a nu da foc propriilor corăbii.

Jane reveni, îşi luă coşul şi se îndreptă spre felucă. Au mers spre sud, către Vechea Cataractă, să verifice dacă aveau camerele reţinute. Briza se liniştise şi alunecau printre insuliţele stîncoase verzi din mijlocul Nilului. Dinspre oraş venea un bocet lung, planînd trist în aerul liniştit al verii: era al muezinului, răsunînd prin megafoane. Omar l-a rugat pe Dan să ţină vîsla, apoi, împreună cu băiatul, a îngenuncheat la prora, cu faţa către Mecca, bombănind ceva şi aplecîndu-şi fruntea pe marginea felucii. Dan şi Jane stăteau la celălalt capăt, intimidaţi puţin, ca toţi intelectualii, în faţa unui ritual religios primitiv. Cînd luntraşul a luat cîrma în mînă, Jane spuse:

— Casă încă nu mi-am luat, dar mi-am găsit şofer.

— Grozav o să fie. Cu ce-o să te ocupi?

— Sînt sigură că o să găsesc eu ceva.

— Fapte bune.

— Bineînţeles.

— Îngerul din Assuan.

Jane zîmbi.

— Cu harfa dezacordată.

După un moment, el îi întinse mîna.

— Nu ţi-e frig?

— Nu mă deranjează. Lumina e atît de frumoasă.

Au ajuns pe fluviu, în spatele grădinii celebrului hotel. Omar era dispus să-i aştepte, dar Dan i-a plătit. Se vor întoarce pe jos la vapor, de-a lungul falezei; poate mîine… pînă la urmă, de ce nu, şi-au dat întîlnire pentru a doua zi, să-i ducă din nou la Insula lui Kitchener. Au urcat traversînd grădina. Dan era mulţumit că în interiorul hotelului nu se schimbase nimic. Erau aceleaşi paravane de traforaj, evantaie imense, mobilă veche colonială în stare proastă, podea de piatră, linişte, servitori nubieni în picioarele goale şi cu fesuri roşii, vestigiile demodate ale unei burghezii mijlocii; parcă era un muzeu. Dan a lăsat-o pe Jane la o masă, a comandat băuturi, apoi a traversat încăperile boltite, căutînd recepţia. Camerele fuseseră reţinute, iar fata a telefonat să facă rezervarea locurilor pentru Abu Simbel. Au avut norocul să găsească ultimele două locuri pentru a doua zi. Apoi a rugat-o pe fată să-i facă legătura cu Cairo şi a intrat în cabină ca să vorbească.

Jane terminase de băut berea cînd el se întoarse şi se aşeză.

— Iartă-mă, dar m-am gîndit să-l sun pe Assad. Iţi trimite complimente.

— Mi-a fost bine aici. M-am bucurat de atmosferă.

— Păcat că nu ai o rochie imprimată cu flori, în stilul anilor ’30.

— Şi tu costum de pînză şi cravata cu blazonul universităţii.

— Mai curînd unul indigen.

— Bine că mi-ai adus aminte. Trebuie să cumpăr două galabyia înainte de a pleca.

— Şi pentru Caro una.

— Nu ştiu dacă nu ar trebui să-i trimit o telegramă lui Anne, să-i confirm că sosesc luni. Toată lumea spune că poşta nu e de încredere.

El ezită, cu ochii aţintiţi asupra mesei de alamă la care stăteau, apoi zîmbi uitîndu-se la ea.

— Crezi că te mai poate aştepta încă trei zile?

— De ce?

Privirea ei se înviorase alarmată.

— Putem să ne întoarcem în Europa via Beirut. Nu ne costă nimic în plus. În cîteva ore vedem castelul tău sirian şi Palmyra. Apoi ne ducem la Roma.

Umerii îi căzură.

— Dan, nu e bine.

— Miracolele transportului modern.

— Dar ştii că şi aşa mă simt prost că…

— Îmi vei plăti în douăzeci şi patru de rate lunare.

— Nu asta am vrut să spun.

— Trebuie să mergem cu taxiul. Altfel sirienii nu te lasă să intri. Dar sînt ieftine. Cel mult treizeci de lire, spunea Assad.

Ea îşi încrucişă braţele pe piept şi îşi îndreptă spatele.

— Pentru asta l-ai sunat?

— Nu e sigur că putem aranja. E perioada pelerinajului la Mecca şi toţi o iau prin Liban. Încearcă totuşi să ne obţină un taxi. O privea neutru, abţinîndu-se să zîmbească. În acest moment, doamna Assad îi dă un telefon surorii ei ca să ne găsească un şofer bun.

Ea tăcu un timp, apoi spuse:

— Mă simt luată pe sus. Nu părea încîntată. Aveam atîtea de făcut la…

— Nu trebuia să te prefaci atît de tentată cînd am stat de vorbă cu Hooperii.

— Încercam să fiu politicoasă.

— Acum plăteşte. Îi răspunse la zîmbet cu o privire neîncrezătoare. Fii curajoasă. Palmyra merită. Şi Assad spune să nu pierdem ocazia. Şi eu vreau să o văd.

— Ce faci cu scenariul?

— Dacă stă trei zile, nu i se întîmplă nimic.

— Nu avem nevoie de vize?

— Ni le dau la frontieră. El îşi muşcă buzele, văzînd-o cum pierdea lupta cu propria tentaţie de a accepta. Pe cuvînt de cercetaş.

Dan nu scăpase încă. Ochii ei căprui deveniră brusc cercetători, obsedaţi de autenticitate, disecau problemele morale cu microtomul.

— Asta tu ai pus-o la cale, Dan?

Negăsind un răspuns mai glumeţ, Dan lăsă ochii în jos, ca un băieţel acuzat de o viperă de învăţătoare că a făcut prostii şi bolborosi, în speranţa de a nu fi crezut:

— Nu! Te rog.

 

În tăcerea altor voci

 

Era ultima seară pe vapor şi nu puteau să rămînă în doi, izolîndu-se de ceilalţi. În timp ce Jane se dusese să se îmbrace pentru masă, Dan parcurgea scrisoarea încă neterminată pentru Jenny. Îi scrisese ca să-i facă plăcere, minimalizînd momentele frumoase, exagerîndu-le pe cele plicticoase… pentru a-i sugera că nu prea avea de ce să fie invidioasă. Nu era cinstit să scrie despre Jane descriind-o numai ca pe o persoană cu vederi de stînga, o activistă mondenă, idealistă, obligată acum să se confrunte cu realitatea, şi să nu scrie absolut nimic despre propriile sentimente şi senzaţii. Nu era decît un şir de minciuni prin omisiune, un gest ieftin prin care-i arunca lui Jenny praf în ochi, un paliativ îngrozitor, o insultă, ţinînd cont de scrisorile ei oneste. A luat foile, le-a mototolit, a deschis hubloul şi a aruncat ghemotocul de hîrtie jos în apă, unde a plutit puţin şi apoi a dispărut. A luat o ilustrată cu insula lui Kitchener pe care o cumpărase la hotel şi a scris:

„Adaugă aceasta la New Mexico, Jenny. M-am îndrăgostit din nou de aceste locuri. Apă, linişte, frunziş, pace, ieşire din timp – e prea frumos ca să poată fi redat în film. Din fericire, nici adevărata lui esenţă nu poate fi filmată. Dacă acest fluviu minunat şi nobil ar avea inimă, aici s-ar afla. Toate acestea mi-au fost de folos la scenariu mai mult decît aş fi crezut“. Aici Dan s-a oprit, a ezitat cam un minut, apoi a continuat să scrie. „Am făcut bine că am luat-o şi pe Jane. Am impresia că i-a priit. Mai stăm două zile aici, apoi plecăm la Beirut să vedem Palmyra, despre care ne-au vorbit doi pasageri de pe vas. Pe curînd, D. “

Reciti ceea ce scrisese. Minciuna era şi mai gravă, iar prima frază tot o insultă (va realiza mai tîrziu), luînd în consideraţie acea ultimă „contribuţie“ aflată chiar în acel moment la Thorncombe, nedesfăcută şi necitită. Omisiunile şi ambiguităţile erau atît de flagrante, încît se simţea cu conştiinţa împăcată. În drum spre masă, puse ilustrata în cutia poştală a vaporului.

După-masă, toată lumea s-a amestecat, renunţîndu-se înainte de a-şi lua la revedere la bariera tacită dintre francezi şi est-europeni. Toate declaraţiile de prietenie erau ca cecurile postdatate, nu vor servi la nimic în viitor, iar amabilităţile sunau fals. Ideea despărţirii de Herr Profesor, de Alain şi chiar de cei doi americani îi întrista sincer. Pe profesor nu l-au mai întîlnit singur, era sărbătorit de grupul lui de turişti. Se temeau pentru viitorul căsniciei familiei Hooper; era posibil să se despartă. Dan s-a îndurat să le dea satisfacţie, comunicîndu-le că el şi Jane le-au urmat sfatul şi speră să vadă Palmyra înainte de a porni spre casă. Englezul din el nu accepta ideea că părerea lor fusese bună la ceva; lăsînd însă la o parte snobismul, entuziasmul cu care au primit vestea l-a impresionat şi amuzat. Extraordinar, fantastic; i-au potopit cu sfaturi inutile şi noi descrieri ale locului. Siria în sine era a naibii de neinteresantă, un stat poliţienesc de fapt, nici nu prea aveai voie să fotografiezi orice… Jane nu s-a amestecat în vorbă, continuînd să-i dea lui Dan impresia că încă nu era pe deplin de acord cu abaterea de la planul iniţial, dar că era mulţumită că Dan satisfăcea amorul propriu al americanilor cu amabilitatea sa.

A doua zi dimineaţa, au ajuns cu bagajele la hotel, în tropăitul cailor de la droşcă. Aici îi aştepta o telegramă de la Assad. Aveau la Beirut rezervările pentru avion şi hotel, iar un şofer cu taxiul se afla la dispoziţia lor. Nemaiavînd nici un motiv de ezitare, Jane i-a trimis o telegramă lui Anne, anunţînd-o că va sosi la Roma cu o întîrziere de trei zile. Au mers să cumpere nişte galabyia pentru acasă, apoi la templul Philae, făcînd o plimbare lungă cu barca pe lac, printre coloane cufundate în apă şi stîlpi reflectaţi în undele verzui, translucide. O lumină nemaivăzută dansa printre ruinele pe jumătate scufundate. Aveau ghid, iar la rame trăgeau doi bătrîni cu încheieturi noduroase şi picioare goale, mumificate de soare şi vîrstă. La răstimpuri, cei doi fredonau, alternînd vorba cu melodia, un cîntec de luntraşi. Ghidul îi informă plin de mîndrie că lucrările pentru deplasarea templului vor începe în cîteva luni. În curînd templul scufundat va avea onoarea de a fi abusimbelizat. Nu i-au spus nimic, dar la prînz, reluînd ideea, au căzut de acord că tot proiectul era de prost-gust, cum de altfel era şi hotelul Noua Cataractă unde trebuiau să mănînce, pentru că la Vechea Cataractă nu mai era restaurant.

Hotelul era plin, erau mulţi ruşi de la lucrările barajului. Dar au întîlnit şi salutat cu o clătinare a capului o parte din foştii pasageri de pe croazieră. Dar ruşii păreau dominanţi: solizi, cu figuri imobile, de vîrstă mijlocie. Lui Dan mîncarea nu i se părea mai bună decît pe vapor, dar interiorul era mai urît, era ornamentat într-un stil hibrid, combinînd prostul gust egiptean cu cel european. Era de neiertat, avînd în vedere că alături exista modelul vechiului hotel, sobru şi elegant; apărea ca un exemplu evident de prostie a secolului XX, al progresului care nu era progres. Toate principiile de bun-simţ arhitectural erau sacrificate pe altarul zeilor acestui secol, Mammon şi Chauvin.

— Ori la Miami, ori aici, e la fel. Tocmai se aşezaseră la masă. Şi indivizii sînt la fel.

— Estetule, murmură Jane.

— Iartă-mă. Dan privea maliţios pe toată lungimea imensei încăperi. Am uitat cît sînt de utile din punct de vedere social.

Ea zîmbi, dar nu spuse nimic. El simţea că-i vine să se certe, dintr-o enervare provocată de Jane, de restaurantul oribil sau de soarta templului Philae. Dar gîndindu-se la Philae, îi veniră în minte imaginile apei verzi, ale umbrelor, imaginea unei raze de soare reflectate o clipă din apă pe figura lui Jane, o lumină naturală şi artificială în acelaşi timp, scoţînd în evidenţă pe faţa ei dulceaţa, seriozitatea cu care privea adîncul fluviului. Ar fi fost frumoasă într-o fotografie, dar momentul fusese mult prea scurt şi tocmai de aceea minunat.

Cu ani în urmă, manifestase un oarecare interes de scurtă durată faţă de filozofia zen, pe acea vreme la mare modă în California. A avut atunci surpriza să constate că existau asemănări între zen şi modul lui de a privi lucrurile, pe care îl considerase ca o consecinţă a copilăriei petrecute în Anglia, cînd se învăţase cu singurătatea şi fusese obligat să-şi înfrîneze sentimentele. Pe atunci clipe de intensă trăire imaginativă îl scăpaseră de monotonia scurgerii previzibile a săptămînilor şi chiar a anilor. Sigur că el era mult prea englez pentru a lua gîndirea zen în serios, ca pe o filozofie, dar i-a justificat încrederea că în perceperea lucrurilor trecătoare se aflau adevăruri esenţiale. I-ar fi fost greu să explice şi să definească ce  credea, dar acel ce îl considera atît de important, încît atunci cînd momentul prezent nu-i oferea ce voia, se simţea înşelat. Aşa se explică de ce, de exemplu, nu avea convingeri politice ferme, căci acestea se bazau pe un model, oricît de vag, de perfecţiune, de încredere în viitor. De aceea îl supăra ideea deplasării templului de la Philae, un prezent distrus pentru vecie, şi îl enerva oroarea de restaurant, un prezent pe care l-ar fi distrus definitiv. Jane reprezenta o combinaţie a celor două: un prezent care dispărea şi un eu independent pretins socialist, încrezător în progres, care împiedica trăirea efemerului moment prezent pe care-l aveau la dispoziţie.

Se gîndea la toate acestea pe fundalul unei discuţii, reluare a ceea ce ei deja comentaseră, despre greşeala deplasării templului de la Philae, despre programul de după-amiază, despre mîncarea din Egipt. Dar imaginea tranzitorie a chipului ei reflectat în lumina lichidă, mobilă dintre coloanele templului îi dăduse lui Dan certitudinea că se apropia de acea răscruce, de acel moment de opţiune cînd va trebui să facă un gest. Pentru el momentul fusese intens senzual. Pe cînd stabileau ce vor face după-amiaza, el îşi dorea de fapt să stea în apropierea ei, într-o cameră încuiată, cu jaluzelele lăsate şi să-i spună ce nu reuşea să-i spună. Nu era dragoste, nu era atracţie fizică, era nevoia de a exterioriza, poate chiar a exorciza parţial, un sentiment profund şi din ce în ce mai puternic de afecţiune.

Nu avea încredere în această dispoziţie, ştiind că era în parte narcisiacă, în parte atavică, moştenire a copilului lipsit de mamă care fusese. Toate relaţiile sale afective cu femeile fuseseră motivate de îndelunga lipsă de afecţiune maternă pe care încerca să o mascheze, uneori inconştient, alegîndu-şi cu grijă partenere foarte tinere. Se întreba dacă Jane nu se răzbuna puţin rămînînd atît de înduplecată în privinţa frontierelor, atît de implicit sigură că nici un fel de fir nu i-ar putea lega fizic, ea nemaiconsiderîndu-se îndeajuns de atrăgătoare. Nu, nu era asta. Era prea mîndră, prea raţională sau poate prea sigură că el nu o atrage fizic, Dan trecînd astfel pe poziţia celui umilit. Nu încetase să se gîndească la Jenny. Acesta era un viciu al lui din copilărie: să-şi dorească imposibilul şi să-l împlinească în imaginaţie.

Cînd au coborît la pontonul din spatele hotelului, l-au găsit pe Omar la datorie, aşteptîndu-i. Au luat-o iar printre insule, pînă la malul îndepărtat. Au acostat mai jos de mausoleul Aga Khan, apoi au mers pe jos peste dune, pînă la mănăstirea coptă a Sfanţului Simeon. Fusese devastată în cursul celor şase secole de existenţă a beduinilor nomazi, dar continua să existe ca o fantomă încă impresionantă.

Locul emana liniştea morţii, a singurătăţii; o frumuseţe contrastantă, însă egală cu cea a templului Philae. Comentau ceea ce vedeau ca nişte turişti cuminţi. Dan avea însă conştiinţa din ce în ce mai clară că nu spuneau totul. El era nu atît emoţionat, cît stînjenit ca un adolescent. Se gîndea, ca un caraghios, de două ori înainte de a întinde mîna să o ajute să sară peste grămăjoare de pietre ori să urce treptele delabrate către terasele superioare ale mănăstirii; cînd ea îi spunea cîte un fleac, el socotea cu prudenţă ce fleac să răspundă.

S-au întors şi Omar i-a dus din nou pe Insula lui Kitchener. S-au plimbat fără ţintă, Dan a făcut absolut fără rost cîteva fotografii. S-au aşezat puţin pe o bancă, în alt loc decît cu o zi înainte, într-o grădină mai ordonată, cu răzoare de gerbere şi jeranii. Ceea ce cîştigase ieri, astăzi pierduse; şi nici nu mai avea energia să încerce să reia scena din ziua precedentă. Avea impresia că Jane era, dacă nu plictisită, cu gîndurile aiurea, în nici un caz la el sau la relaţiile dintre ei.

Cînd au ajuns la hotel, au urcat în camere mai devreme decît cu o zi înainte; au auzit muezinul din cameră. Ea urcase să facă o baie şi nu a coborît la bar înainte de cină. Timp de o jumătate de oră, a aşteptat-o nefericit. I-a telefonat de la recepţie. Ea adormise şi a apărut după zece minute, ascunzîndu-şi faţa în mîini şi mimînd consternarea.

Masa lor era ocupată şi încăperea imensă părea şi mai aglomerată decît la prînz. Cineva i-a strigat. Alain şi fotograful îi chemau la masa lor, unde mai erau două locuri. Dan ar fi refuzat, însă pe Jane a tentat-o; dintr-o dată s-a înviorat, de parcă se simţea uşurată că găsise oameni noi cu care să mai schimbe cîteva cuvinte.

S-a vorbit despre Philae, unde francezii fuseseră în ziua aceea: dacă era bine sau nu să-l mute. Discuţia nu prea înainta, fiind cu toţii de acord să nu-l mute şi, pentru a găsi neapărat motiv de controversă, au îndreptat discuţia spre arta publică, argumentînd ce conta mai mult: utilitatea sau estetica. Dan neavînd curajul de a tăcea, lucru pe care l-ar fi făcut cu dragă inimă în acel moment, a spus ce gîndise în cursul dimineţii: prezentul îşi avea dreptul său şi tot ce distrugea calitatea vieţii în prezent constituia o greşeală. Jane susţinea că dacă era de ales între a avea clădiri urîte sau deloc, atunci cînd ele erau necesare, sigur că… şi aşa mai departe, despre arta socială, răspunderea educaţiei, elitismul lui de Gaulle, gloire şi patrie… o puzderie de vorbe. Dan, disperat, nu mai spunea aproape nimic. Alain era de partea lui Jane şi Dan avea poftă să-i ia peste picior, într-atît i se părea de sofisticată discuţia. Pentru a justifica de ce renunţau la anumite valori intelectuale şi estetice foloseau cuvintele fără discernămînt în numele unui scop social măreţ, ceea ce lui Dan i se părea un gest sinucigaş, o dorinţă secretă de moarte, exact inversul argumentaţiilor lui Lukăcs, care erau împotriva tendinţei de a arunca apa din copaie pînă ce nu ai scos copilul. Pînă la urmă, Dan a renunţat şi a tăcut.

Grupul s-a împărţit, Jane şi Alain au început să discute politică, din cîte a înţeles Dan prinzînd din cînd în cînd cîte un cuvînt, iar el şi fotograful au trecut la probleme de tehnică cinematografică. Dan se prefăcea interesat, de fapt însă trăgea cu urechea la ceilalţi. Era convins că Jane se folosea de Alain ca să-i demonstreze cum funcţionau în realitate acele „valori diferite“.

Au plecat cu toţii în direcţia hotelului. Alain şi fotograful îşi petreceau restul serii într-un club de noapte, însă Dan şi Jane au refuzat invitaţia de a merge cu ei. Trebuia să se trezească devreme ca să prindă avionul de Abu Simbel.

Au tăcut vreme de cîţiva paşi, apoi ea spuse:

— Iartă-mă. Tu ai fi vrut să pleci.

— Nu-i nimic.

— Ar fi trebuit să-mi faci un semn discret cu piciorul, Dan.

— Cînd ţie ţi-era bine?

— Eu nu mi-am dat seama decît tîrziu că tu nu te distrai.

— Nu-i nimic. Din cauza nenorocitului ăluia de restaurant.

Jane reluă după o pauză:

— Sigur vrei să mergi mîine la Abu Simbel?

— Tu nu vrei?

— Da, dar… adică, poate ai vrea să mergi singur, să-ţi vezi de treabă. Te aşteaptă mult de lucru. Adăugă pe un ton ironic adresat sieşi în egală măsură: Sînt îngrijorată. Credeam că o să-ţi petreci tot timpul scriind.

— Nu mă ocup de chestiile exterioare.

— Am uitat, tu te ocupi de suflete.

— Plus dialogul.

Au intrat în hotel. Se gîndise să o invite la un pahar, dar o nevoie chiar mai imperioasă de a o pedepsi, ori poate de a se pedepsi pe sine, a învins. A luat cheile de la recepţie şi au urcat pe scări. Camerele lor se aflau la distanţă de cîteva uşi. Jane întinse mîna şi o apucă pe a lui, o strînse o clipă, cu ochii aţintiţi pe plăcile din podea.

— Sigur nu din cauza mea?

— Sigur.

Îl privi pe sub sprîncene, de-abia acum văzînd cît era de prost dispus. Această întîrziere din partea ei l-a enervat şi mai tare; ea îi mai strînse mîna o dată.

— Somn uşor.

— Şi ţie.

După cîteva secunde, Dan se afla la el în cameră. Sunetul înăbuşit, obsedant, al unui cîntec arab de la un difuzor de pe turnul de nord se strecura printre jaluzele. S-a dezbrăcat încet, şi-a pus pijamaua şi un halat, apoi a deschis obloanele să fumeze, complăcîndu-se într-un tradiţional atac de greaţă atît de răspîndit în secolul XX: alteritatea celui de lîngă tine. Totul era alteritate: propriile greşeli, propriile experienţe, propria orbire, slăbiciunile, amărăciunile, plictiselile. Existau în sine, străine, indiferente ca o mobilă obosită într-o cameră obosită. Se uită la ceas. Era de-abia ora unsprezece. S-a dus să ia din valiză un caiet cu învelitori galbene ca să noteze scena în care Kitchener îşi întîlneşte ka-ul sub forma unui monument străvechi. Dînd peste cartea lui Lukács, o scoase şi pe aceasta, o deschise la o pagină pe care o citise pe vapor şi pe care o marcase, fiindu-i de folos la scenariu. Se afla în studiul despre Walter Scott.

 

„«Eroul» lui Walter Scott este întotdeauna un gentlemen englez obişnuit, mai mult sau mai puţin mediocru. Face dovadă în general de o oarecare, niciodată deosebită, inteligenţă practică, de bun-simţ şi dîrzenie morală ce se pot ridica pînă la sacrificiu de sine, niciodată însă la pasiune devastatoare sau exces de entuziasm faţă de o cauză măreaţă.“

 

După ce citi pasajul, Dan căută un altul pe care-l adnotase, mai la începutul studiului.

 

„Walter Scott se plasează printre membrii cinstiţi ai Partidului Conservator din Anglia contemporană lui, cei care nu găsesc scuze pentru nici unul dintre aspectele negative ale dezvoltării capitalismului, care nu numai că văd clar, dar şi suferă pentru mizeria poporului provocată de prăbuşirea vechii Anglii. Totuşi aceştia, exact din cauza conservatorismului lor, nu atacă violent aspectele noii dezvoltări economice pe care le resping.“

 

Oglinzi: ştia de ce marcase aceste pasaje, ştia că definiţia se proiecta nu asupra lui Scott sau Kitchener: ci asupra lui însuşi şi înfrîngerilor sale. Ar fi putut întoarce pagina ca să citească pledoaria pe care Lukács o făcea în apărarea personajelor mediocre ale lui Scott împotriva protagoniştilor demonici de tip romantic popularizaţi de opera lui Byron. Citise pasajul, dar nu era decît critică literară, nu găsise explicaţia a ceea ce el, Dan, era sau a ceea ce însemna Anglia în acest moment. Poate secretul lui Kitchener consta în acea ambiţie nemăsurată pentru atingerea scopului, fără a ţine cont de decenţă (din contră, antrenînd decenţa celorlalţi în favoarea lui), fără a se sinchisi de pierderi.

Daimon: alegerea propriului eu. Dan rătăci cu privirea prin cameră. Se vedea pe sine ca un admirator profund al artei, dar incapabil să o creeze; avea un sentiment identic cu cel încercat în confruntarea cu maFii compozitori sau interpreţi, cu marii pictori, în faţa unor spectacole extraordinare de pe scenă sau de pe ecran, în faţa acelora care ştiau să facă dovada forţei talentului lor… ceea ce, implicit, demonstra propria lui incapacitate şi dispreţ pentru arta comercială căreia i se dedicase, o artă fără riscuri, dependentă, plină de compromisuri.

Teatrul fusese unica lui speranţă, dar o înăbuşise chiar de la naştere. Ideea de a scrie un roman i se părea acum o fantasmagorie, o altă dovadă că tînjirea după imposibil.

Teroarea în faţa demersului: îi era teamă să construiască o lume singur, neghidat, să-şi facă un scop iluzoriu ca un vîrf de munte îndepărtat, el, întruchiparea mediocrităţii în halat de casă. Nu va fi niciodată în stare să scrie acel roman. Chiar dacă toţi romancierii, toţi artiştii treceau obligatoriu prin această incertitudine înainte de a începe o operă (inexistenţa ei fiind de rău augur); chiar dacă în mîna lui se afla un ghid excelent… nu era în stare să-l scrie. În primul rînd, îl împiedica propria gîndire în metafore, dar nu asupra creativităţii artistice, ci asupra chipului femeii căreia îi spusese noapte bună pe coridor.

Meşteşugarul la lucru: căutînd un refugiu în ceea ce ştia să facă, Dan, inteligent şi practic, puse deoparte cartea lui Lukács, se aşeză la masa de scris pentru a contura scena pe care o concepuse. După o jumătate de oră, recitea cele trei pagini pe care le umpluse. Începu să elimine din dialog, ajungînd la concluzia că esenţa putea fi redată prin gesturile lui Kitchener, marcate de intrarea şi ieşirea din scenă, prin privire şi expresia figurii; personajul nu trebuia să spună nimic. Scena putea fi realizată prin tăcerea altor voci, era mai bine aşa.

Dan scrise o a doua versiune numai de o pagină, ştiind că era genul de scenă care se elimină dacă se pune problema limitării timpului. Fără îndoială va fi o limită de timp. Recitind această nouă versiune, a subliniat cuvintele: în tăcerea altor voci.

Apoi s-a dus la culcare. Acum putea să doarmă.

 

Zboruri

 

Ziua petrecută la Abu Simbel nu a fost deloc reuşită.

Aeroportul de la Assuan fusese preluat de armată, aşa că au trebuit să traverseze deşertul cîteva mile bune înapoi spre Luxor, pînă la cel nou amenajat. Zborul spre sud, pe deasupra lacului Nasser şi a insulelor în formă de amoebe, a dunelor vălurite la nesfîrşit ale deşertului nubian a fost foarte spectaculos, cum de altfel păreau şi templele repuse în circuit. Cînd le-au vizitat, impresia a fost de irosire monumentală – la propriu şi la figurat – de bani şi timp, mai ales cînd au ajuns în interiorul dealului artificial, o replică modernă a megalomaniei lui Ramses al II-lea. Acolo se afla o cupolă placată cu fier, un labirint de scări din oţel, generatoare, aparatură… o desfăşurare de procedee ingenioase prost direcţionate. Dan îşi aminti de instalaţiile de pe un platou de filmare şi de excesul de artificii costisitoare cerut de propria profesiune.

Au ciugulit cîte ceva din mîncarea rece din pachet pe malul apei, avînd în faţă orizontul traversat de liniile cenuşii, brutal conturate, ale colinelor; apoi un autobuz i-a hurducăit pînă la aeroportul din deşert. După zbor, a urmat un drum plicticos pînă la Assuan. Ziua era ca pierdută pentru Dan. I s-a făcut teamă de Siria, de zile nesfîrşite cu excursii aiurea prin praf.

Totuşi şi-a mascat reacţiile mai bine decît în ziua precedentă. Jane ajuta şi ea, jucînd perfect rolul tovarăşei de călătorie, pentru a minimaliza inconvenienţele şi neplăcerile zilei precedente. De fapt, atitudinea ei grijulie şi atentă din acel moment îl irita pe Dan mai mult decît argumentele ei raţionale din ziua precedentă. Dan ştia că bunătatea ei era un fel de pocăinţă, dar discreţia cu care se purta nu făcea decît să menţină o insuportabilă distanţă între ei. Era mai mult amabilitate condescendentă decît căldură sufletească. Dar nu avea dreptul să se plîngă.

Pe la patru şi jumătate, au ajuns înapoi la hotel şi au băut un ceai. A întrebat-o dacă vrea să mai facă o ultimă plimbare pe insulă, în speranţa că va refuza şi va putea merge singur. Nu mai suporta prezenţa ei absentă a acestei ultime zile.

— Vrei să mergi singur?

Era pe punctul de a se trăda. Şi-a amintit însă lacrimile ei de la Kom Ombo şi ce se întîmplă cînd întorci capul spre Euridice venind din lumea umbrelor.

— Nu. Doar dacă tu nu mai ai chef…

Jane zîmbi.

— Aşteptam să-mi propui. E exact ce-mi doresc ca ultimă amintire.

Cerul era acoperit de un val străveziu de nori înalţi, cirus, era însă cald. Briza obişnuită se oprise şi atît peisajul, cît şi pînzele felucii păreau cuprinse de letargie. Ajunşi în dreptul Insulei Elefantine, cei doi barcagii (nu l-au mai găsit pe Omar) au început să vîslească. După locurile aride pe care le traversaseră cu maşina şi cu avionul în cursul dimineţii, Insula lui Kitchener, deşi o cunoşteau, era şi mai delicioasă, cu pacea ei aeriană, cu păsările şi apa ei. Insula era singulară, cu o personalitate aproape umană, vag feminină, contrastînd într-un fel cu personalitatea bărbatului al cărui nume îl purta. Palmierii, florile şi copacii exotici emanau o atmosferă misterioasă, englezească; loc verde care te îmbie spre visare. Alain şi fotograful îi contrariaseră considerînd insula cu nimic deosebită de o jardin public  oarecare, în schimb vorbeau cu entuziasm despre un sat bisharin pe care îl vizitaseră.

Dan şi Jane se plimbau acum, comentînd gustul francezilor, obsesia lor pentru formă, stilul ca element esenţial al gîndirii. Revenit în sanctuarul său natural, Dan se simţea mai relaxat. Pentru ca Jane să-şi odihnească piciorul bolnav care o durea, s-au aşezat pe treptele unui dig aproape dărîmat de pe malul stîng al insulei; jos apa, în jur aerul static şi lumina rarefiată a amurgului.

Jane s-a lăsat pe spate, ţinîndu-şi mîinile în jurul genunchiului ridicat, cu ochii spre apă.

— Dan, aseară am luat o hotărîre.

— Da?

Luat prin surprindere, se uită la ea întrebător.

Jane ridică din umeri.

— Nimic prea monumental. Cînd ajung acasă, mă voi înscrie, cred, la un curs de pregătire pentru profesori. Dacă mai pot să mă înscriu.

Zîmbi ca şi cum ar fi sperat că această modestă traversare a Rubiconului o să-i facă plăcere. El îşi aminti că o încurajase cînd discutaseră la Thorncombe. Acum însă, cine ştie de ce, ideea nu-i mai plăcea, reprezenta o altă manieră de a transforma în gest noţiunea de „valori diferite“, totul căpătînd alte sensuri. Ea era probabil mulţumită că reuşise să ia o hotărîre.

— Ce te-a făcut să te hotărăşti?

— Zilele astea m-am tot gîndit. Şi apoi mai e ceva ce ai spus tu aseară. Despre lumea pe care oamenii o doresc, împotriva lumii care există. Prezentul devenind cantitate neglijabilă, cum spuneai tu.

— Nu prea văd cum aşa ceva se poate preda la şcoală.

— Nici eu. Cred însă că mi-ar face bine să încerc.

Cuvintele ei aveau un fel de limpezime mată, ca lumina din jurul lor.

— Acum am impresia că am corupt o socialistă revoluţionară.

— Era şi timpul să fiu coruptă. Dar nu de la socialism. Spre scopuri mai realiste.

Avea un ton hotărît, ca şi cum totul de acum încolo ar fi fost foarte clar: în faţa ei se afla o datorie simplă, nu mai avea de ce să-l deranjeze in viitor. Se purta ca un orăşean cu ţăranul care i-a arătat pe unde să o ia şi căruia acum îi mulţumea cu excesivă politeţe urbană.

— Eu credeam aseară că predic în pustiu.

— Trebuie să înţelegi că abia acum realizez că m-am aflat tot timpul sub dominaţia intelectuală a lui Anthony. Chiar şi atunci cînd nu eram de acord cu el. Privi scurgerea molcomă a apei la capătul de jos al treptelor deteriorate pe care se aşezaseră. Am uitat cum e să te afli în preajma cuiva care îţi dă de înţeles în mod constant că s-ar putea să se înşele. Adăugă pe un ton mai vioi: în special atunci cînd respectivul ştie că în general are dreptate. Se aplecă şi ridică de lîngă picior o frunză prelungă, netezind-o în mînă. Mă simt prost pentru că am impresia că, în după-amiaza cînd am venit aici prima dată, te-am jignit, Dan. Prin „valori diferite“ nu înţeleg inferioritatea.

— Nu. Am priceput foarte bine.

Bineînţeles că nu pricepuse şi simţea că ceva din resentimentul lui faţă de ea se topea şi se transforma într-un reproş adresat sieşi pentru că îi pusese la îndoială sensibilitatea la lucrurile nespuse.

— Eu doream să spun că mă îndoiesc de propriile mele valori. Aşa e cînd schimbi gama, intri greu în noile acorduri. Ea netezea marginile frunzei, zîmbea enigmatic; ştia ce spune, dar nu mai argumenta. Se lăsă tăcerea, ca şi cum nu aveau altceva de făcut decît să omoare timpul, să pălăvrăgească alene, în aşteptarea trenului care nu mai vine. El fu cuprins de acea senzaţie de ireal, de a se afla în afara lui însuşi. O simţise de multe ori de cînd veniseră la Assuan, dar acum o realiza şi o accepta ca pe o fatalitate. Se întreba: Oare chiar doresc o rezolvare? Nu era o reacţie a copilului din el cu permanenta sa nevoie de a se răzbuna pentru privaţiunile trăite pe filozofia detaşării practicate la maturitate? Poate tocmai de aceea fusese atras atît de timpuriu de cinematograf, o zonă „în permanentă mişcare“, opium pentru handicapaţii intelectuali.

Orice om inteligent care intră în lumea filmului ca într-o afacere trebuie să accepte compromisul, să facă jocul murdar al unor zei imprevizibili. Dorinţa sa secretă de a crea o legătură mai profundă cu această femeie atît de ambiguă de lîngă el contrazicea tot ceea ce viaţa de la Hollywood îl învăţase practic. Dacă această dorinţă a lui se va finaliza, i se vor limita opţiunile de ordin sentimental sau în carieră, chiar şi cele domestice; îl speria însă mai mult iremediabila încăpăţînare şi comportamentul ei psihic incomod. Jane purta acum la gît colierul antic de la Luxor, mărgelele cu faţete tocite, cu asperităţi, colţuri care nu se puteau rotunji nici într-o viaţă de om.

Era destul de caraghios. Fiecare făurise un mit despre celălalt. Jane vedea cu siguranţă în el omul cu o experienţă a societăţii mai vastă decît era de fapt, el o vedea – ca studentul din anul întîi care nu-şi poate închipui că profesorii sînt şi ei oameni ca toţi ceilalţi – ca pe produsul unei lumi cu mult mai morale decît a lui. Gîndul îl duse cu mulţi ani în urmă, pe malul unui alt rîu… cel puţin atunci avuseseră inteligenţa şi fantezia şi voinţa de a-şi asuma riscurile.

— Şi ce-o să predai? Fluviul care desparte?

Îl privi amuzată, apoi mimă o voce afectată:

— Voi preda texte din manual şi gramatică franceză. Racine şi Balzac şi acordul participiului trecut.

— Orzul pe gîşte tinere.

Continua să zîmbească; mărturisi că de fapt ar prefera să predea la ciclul primar, dar pentru asta ar trebui să urmeze un curs mai lung. Au mai discutat în continuare avantajele predării la ciclul primar faţă de clasele superioare. Hotărîrea avea un pic de-a face cu Paul, Jane spunea că şcoala nu se ocupase de el cum trebuia în cursul primar.

Dan simţea un fel de scuză în ce spunea şi că ea considera această afinitate recent descoperită între ei doi mai importantă decît neînţelegerile de ordin intelectual; că îi era recunoscătoare pentru această vacanţă, pentru obiectivitatea cîştigată în aceste zile… şi aşa mai departe. În sinea lui, găsea soluţia ei la fel de absurdă ca acelea pe care le mimase la Oxford. Acum Jane nu mai voia să schimbe lumea, acum voia să fie „profă“. Probabil că ea a intuit ce gîndea. După un răstimp de tăcere, cu mîinile în jurul genunchilor, cu privirea pierdută în depărtare, în direcţia rîului, spuse:

— Dan, trebuie să fac ceva. Am un sentiment acut că mi-am irosit viaţa şi… Se întrerupse. Nu viaţa mea. Lucrurile cărora puteam să le dau viaţă.

— Cu toţii am trăit asta. Am făcut asta.

— Nu atît de constant ca mine. El nu răspunse şi, după un moment, ea îl provocă să vorbească. Tu crezi că nu e o soluţie bună?

— Fată dragă, e hotărîrea ta. Dacă ţie ţi se pare… instinctul ăla al tău faimos.

— Atunci?

— Château Lafite în cană de metal, spuse el cu voce scăzută.

— Nu-i cinstit faţă de cană. Iar vinul respectiv nu e de viţă atît de nobilă.

El privea peste rîu, către malul întunecat.

— Nu ştiu de ce doi oameni ca noi sînt meniţi să trăiască în această epocă. Nu-ţi oferă decît două alternative… sentimentul frustrării, sau sentimentul culpabilităţii. Sau joci rolul liberalului, sau al inconştientului. Mie mi se par în egală măsură piedici în calea unei existenţe normale. Cred că dacă ar fi să mai am un copil, aş vrea să fie subnormal.

— E groaznic ce spui.

— Într-o lume la care, pe zi ce trece, te uiţi mai îngrozit? Jane privea neîncrezătoare. Da. Ştiu, eu călătoresc, eu scriu. Sînt înconjurat de celebrităţi ale filmului. Sînt un tip foarte norocos. Apoi adăugă: Unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei lumi apuse.

Vocea lui sunase sec, apoi din ce în ce mai amar, iar întîrzierea răspunsului ei nu făcu decît să o sublinieze.

— O formă de pesimism privilegiat.

— De lene spirituală. De neputinţă.

— Nu se vede, Dan. Eu cred că cine nu te cunoaşte ar spune că ai atins o formă de echilibru remarcabilă.

— Da, la punctul mort al inerţiei.

— Eşti un om care produce totuşi scenarii pentru filme urmărite de milioane de oameni.

— Pe care a doua zi le uită.

— Nu eşti cuminte.

Zîmbi, acceptînd reproşul.

— Nu e greu să pară echilibraţi cei care niciodată nu riscă.

— Simularea cere şi ea un oarecare efort. Aş spune chiar curaj.

— N-aş zice. Face viaţa de fiecare zi mai uşoară. Într-o lume dezechilibrată, e ca un fel de capitulare.

Jane păru să analizeze ce-i impusese, apoi schimbă direcţia.

— De ani de zile n-am putut să te cunosc decît prin ochii lui Caro.

— Un tată lamentabil.

— Incomod, adăugă el blînd.

— Mulţimea de oglinzi şi măşti din camera mea de student. Cred că mă reprezentau perfect.

— Trebuia să fi încercat să te înconjuri cu pereţi îmbrăcaţi în cărţi. Şi cu raţiune.

Amîndoi urmăreau cu privirea o felucă încărcată cu marfă alunecînd încet dusă de curent în josul rîului, pe lîngă malul nisipos. Aruncă o privire spre Jane. Avea o expresie calmă, încremenită, urmărindu-şi propria hotărîre. Nu ştia ce gîndea, dar simţea că între ei se restabilise înţelegerea de odinioară şi nu se putea ca ea să nu simtă acelaşi lucru… se aflau pe acel mal de rîu depărtat, un moment trecut pentru vecie, interzis pentru vecie, al lor pentru vecie. Îi reveniră în minte cuvintele pe care le subliniase în seara precedentă. Adevărul amîndurora se afla în tăcerea lor, nu în acele voci prin care vorbiseră. Dan simţea impulsul de a vorbi, era pe punctul de a izbucni: trebuia să mărturisească, trebuia să o facă pe Jane să simtă, să ştie… dar ceva îl reţinea în mod fatal. Se îndoia de ea, se îndoia de sine, îi era teamă că-l va respinge, îi era teamă că-l va accepta. Şi deodată ea aplecă zîmbind capul spre el.

— Mi-am ratat şansa de a face o faptă bună pe ziua de azi.

Avusese dreptate să tacă.

— Adică?

— Să te binedispun.

— Urăsc ultimele zile petrecute într-un loc.

— Dar o să te întorci la…?

— Nu cred. Şi o să-mi lipsească tovarăşa mea ideală de călătorie.

Jane zîmbi, ca şi cum ar fi considerat complimentul la fel de neadevărat ca şi stilul lui de a se subestima; şi se uită la ceas. Dan constată, clinic şi resemnat, că Jane profită de compliment ca să readucă discuţia într-un plan practic.

— Trebuie să fac o baie şi să mă spăl pe cap înainte de masă. Cu praful de azi…

— Da, şi eu.

Dar nu se mişcă, rămînînd cu privirea aţintită în jos, în apă. Jane se mai uită puţin la el, apoi îi prinse mîna sub marginea mînecii şi-l strînse uşor de încheietură, un gest de încurajare, de simpatie, un acord tacit; în orice caz, nimic mai mult decît afecţiune şi prietenie. Chiar dacă ar fi vrut să-i reţină mîna, nu ar fi reuşit, căci ea şi-o retrase imediat. Era din nou într-o situaţie oximoronică: se simţea ofensat de cît de scurt fusese gestul, de plin de tact, dar impresionat de tot ceea ce părea să însemne şi să evoce. S-au ridicat în picioare, au urcat treptele, timp în care ea a întrebat dacă în Liban va fi mai rece. El ştia că de fapt voia să spună că nu era ultima lor zi în Egipt, dar tot ce auzea în acel moment erau alte voci. Simţea fizic greutatea tuturor compromisurilor pe care le făcuse în viaţă, îl dureau ca nişte răni. Nu mai ştia prea bine ce se întîmpla cu el şi nici ce făcea.

 

Singur în cameră, la hotel, a luat hotărîrea să pună capăt acestei agitaţii inutile de adolescent. Demonstra că nu ştia ce vrea. În mod curios, ştia mai bine ce voia Jane, dar nici asta nu era prea încurajator. Deja îi dezvăluise mult prea mult. Dacă pe vremuri se înţelegeau din priviri, acum nu-i ajuta cu nimic. Probabil că ea şi-a dat seama că el făcuse cîteva tentative, dar nu i-a răspuns. Avusese o şansă pe trepte, lîngă apă, şi a lăsat momentul să treacă. Se vedea pe sine povestindu-i totul lui Jenny, folosind inerentele litote, făcînd-o geloasă, apoi făcînd-o să rîdă. În fond, şi el ştia să ia hotărîri.

Cînd Jane a coborît să-l întîlnească la bar, Dan era cel din primele zile de croazieră. Şi ea era mai relaxată, acum cînd el se recunoştea învins. Au luat masa, evitînd cu grijă tot ceea ce ar fi putut să-i arunce din nou în zona introspecţiei; cafeaua au băut-o la ei în hotel, într-un salon paralel cu terasa dinspre grădină. De obicei, acolo veneau puţini vizitatori, dar s-a umplut imediat după ce s-au aşezat. Au recunoscut cîteva figuri de ruşi care fuseseră şi la masă. Apoi o doamnă între două vîrste, plinuţă, îmbrăcată într-o rochie de seară demodată, cu braţele pline şi mîini neobişnuit de fine, s-a îndreptat spre pianul de la capătul salonului, iar un bărbat a ridicat capacul. Ea s-a aşezat şi, fără nici o introducere, a început să cînte. Vocile au tăcut, cei din jur şi-au tras scaunele în jurul pianului; era clar că nimeriseră fără să vrea în mijlocul unui concert impromptu. Prima piesă a fost o mazurcă de Chopin. Dan nu cîntase niciodată la vreun instrument, dar şi-a dat seama că era fie o talentată pianistă amatoare, fie o profesionistă în vacanţă. Cînd a terminat prima piesă, lumea a aplaudat-o discret şi Dan s-a uitat întrebător la Jane. Ea şi strînse buzele: era impresionată. La celălalt capăt al salonului, s-au mai adunat şi alţii, est-europeni, ruşi, ingineri cu soţiile lor şi probabil cîţiva dintre colegii lor egipteni. Stăteau în picioare, toate scaunele fiind ocupate. Pianista a mai cîntat o mazurcă. Cînd a terminat, au urmat aplauze mai lungi; cel care ridicase capacul pianului a rostit ceva în limba rusă – bineînţeles, ce interpretase şi titlul următoarei piese. Dan îi spuse lui Jane:

— Am impresia că sîntem de trop.

— Da, ştiu. Dar e aşa de plăcut să mai asculţi puţină muzică.

— Nu am putea asculta de pe terasă?

— Ba da.

S-au ridicat repede şi au plecat; Dan a făcut semn unui cuplu care stătea în picioare lîngă uşă să ia loc la masa pe care o eliberaseră.

— Eu mă duc să-mi iau o haină.

— Bine. Eu mă duc după coniac.

A adus paharele cu coniac pe terasă, la o masă din dreptul jaluzelelor, cît mai aproape de pian. Noapte, un vag miros dinspre fluviu, stele, lumini filtrate din interior, reflectate în verdeaţa exotică de sub balustrada terasei: Jane apăru, o siluetă neagră, şi se apropie de el prin lumina zebrată de jaluzele. În salon, pianista cînta încă o bucată de Chopin.

— Ţie nu ţi-e frig?

— Nu. În seara asta parcă e mai cald.

Jane luă loc alături de el.

— Cîntă bine, nu?

— Tuşeul ruşilor e extraordinar. Cred că l-a ascultat de multe ori pe Richter.

Au stat să o asculte. După încă o bucată de Chopin, a cîntat o sonată de Mozart; au aplaudat-o; a urmat o pauză, zgomot de voci în surdină, care a încetat cînd s-a auzit din nou vocea rusului care o anunţa. Pianista a început să cînte o piesă de Bach. Dan se uită la Jane întrebător, ea zîmbi.

— Variaţiunile Goldberg. Eşti iertat dacă nu mai vrei să stai.

— Ba da. Nu le-am mai auzit de ani de zile.