JOHN FOWLES

 

DANIEL MARTIN

 

 

 

 

„Criza constă tocmai în faptul că ceea ce e vechi moare, iar noul nu se poate naşte; în acest interregn se dezvoltă o mare varietate de simptome morbide.“

Antonio Gramsci, Caiete din închisoare

 

 

Recolta

 

„Oare ce s-a întîmplat cu acest om?

Toată după-amiaza (ieri, alaltăieri şi azi) a stat privind o flacără.

Seara s-a năpustit pe scări la mine şi mi-a spus:

— Trupul moare, apa se înnourează, sufletul ezită şi vîntul uită, veşnic uită, dar flacăra rămîne aceeaşi.

Mi-a mai spus:

— Ştii că iubesc o femeie care a plecat poate către celălalt tărîm; nu pentru asta par eu atît de pustiit.

Încerc să merg înainte ca o flacără pentru că ea rămîne mereu aceeaşi.

Apoi mi-a spus povestea vieţii lui.“

George Seferis, Domnul Stratis Thalassinos descrie un om

 

Vedere de ansamblu; sau tot restul este pustiire.

Pe sub coasta de răsărit a văii înguste, pe un povîrniş prea abrupt şi pietros pentru tăişul plugului, se întindea odată o pădure. Acum era ceva mai mult decît un hăţiş îngust de fagi. Cîmpul aluneca într-o pantă dulce dinspre zidul de copaci, spre vest, către poarta deschisă, şi mai departe înspre Fishacre Lane. Aici se aflau hainele de culoare închisă, rezemate de gard, peste damigeana de cidru şi bocceaua cu mîncarea de prînz, lîngă cele două coase folosite dis-de-dimineaţă în acea zi pentru a curăţa fîşia de gard viu încă umed de rouă. Grîul era pe jumătate secerat. Lewis stătea cocoţat în partea din spate a secerătorii cîndva roşii; scormonea pietrele din marea de tulpini blonde ţinînd cu o mînă mînerul secerătorii, gata să ridice lamele. Captain nu mai avea nevoie de hăţuri după atîţia ani de trudă anevoioasă, mereu aceeaşi; lăsă în urmă o bucată de mirişte, îndreptîndu-se către spicele nesecerate. Doar cînd ajungeau la capătul lanului, Lewis, cu un îndemn blînd, mîna bătrînul cal înapoi. Sally, iapa cea tînără, care ajutase acolo unde locul era mai costiş, sta priponită sub un porumbar, nu departe de poartă, şfichiuind întruna gardul cu coada.

Volbura se ridica pe spicele de grîu; mănunchiuri de ciulini, maci roşii, iar mai jos panseluţe de cîmp şi ochi-albaştri-de-şopîrliţă şi roşiatice pimpinee, buruieniş de tot soiul. Cîmpul se chema Vatra Veche, de la cuptorul care cocea pe vremuri pîinea cine ştie cărei gospodării. Cerul de deasupra se chema, anticipînd, California; un cer albastru, încremenit, de august.

Pe cîmp se află patru siluete în afară de Lewis, cel de pe secerătoare. Domnul Luscombe: roşu la faţă, cu un rînjet strîmb, un ochi zbanghiu pe după ochelarii cu ramă de metal, cămaşă peticită, fără guler, în dungi cenuşii subţiri, cu manşetele roase, pantaloni de catifea cu agăţători la spate pentru bretele, susţinuţi şi de o curea lată de piele. Bill, fiul său mai mic, de nouăsprezece ani, voinic, cu un cap mai înalt decît toţi ceilalţi, cu şapcă şi braţe groase ca nişte jamboane. Un uriaş greoi, stîngaci la toate, numai la cîmp nu… să-l vezi cum coseşte, lama şi mînerul cotit ale coasei sînt jucării în mîinile lui. Mişcările largi, ritmul neobosit, forţa pură şi princiară a meşteşugului său. Bătrînul Sam, în pantaloni cu bretele, ghete şi ghetre, chipul dat uitării, dar nu şi mersul şchiopătat; tot în cămaşă fără guler, calota pălăriei de pai plesnită într-o parte („Să mai intre aerul şi p-acolo, nu?“) şi un smoc de panseluţe ofilite înfipte în panglica neagră. Şi, în sfîrşit, un băiat de vreo cincisprezece ani, venit să ajute, îmbrăcat total nepotrivit, pantaloni de bumbac, cămaşă vernil, pantofi de gimnastică uzaţi.

Oamenii lucrează în două echipe, una într-o parte a cîmpului, cealaltă în partea opusă; clădesc clăi înaintînd din cele două direcţii. Apucă snopul cu mîna dreaptă pe deasupra legătorii, niciodată de legătoare, apoi înaintează spre următorul snop şi-l ridică tot aşa, cu mîna stîngă, şi merg mai departe cu cei doi snopi la cea mai apropiată claie neterminată, o claie avînd patru perechi de snopi, plus încă unul la fiecare capăt, „să închidă poarta“; apoi se proţăpesc în faţa celorlalţi snopi sprijiniţi unul de altul, îi ridică perechi-perechi în cîte o mînă şi-i înfing în mirişte cu spicele împreunate. Lui Queenie, care s-a oprit o clipă pe uliţă, lîngă bicicleta ei, probabil că asta i se pare cel mai uşor lucru din lume. S-a întors de la casa parohială unde a făcut curat şi acum se uită prin poarta deschisă, doar de dragul de a privi. Din celălalt capăt al cîmpului, băiatul îi face semn cu mîna şi ea îi răspunde. Cînd se uită din nou, o clipă mai tîrziu, o vede tot acolo, vede pălăria bej, cu panglică albă de mătase, de care este prins în faţă un trandafir artificial, ponosit, rochia cafenie, decolorată şi bicicleta greoaie, veche, cu apărătoare de sîrmă la roata din spate, ca să nu-şi rupă fusta.

Băiatul aşază primii snopi la baza unei alte clăi. Stau ce stau în picioare şi după aceea dau să se răstoarne; îi prinde înainte de a cădea, îi ridică şi îi pune mai bine. Bătrînul domn Luscombe, la vreo doi metri mai încolo, clădeşte cu mişcări sigure cele două legături ca pe o casă. Snopii aşezaţi de el nu se dărîmă niciodată. Zîmbeşte într-o parte, lăsînd să i se vadă dinţii stricaţi, clipeşte din ochiul zbanghiu, sticla ochelarilor luceşte în bătaia soarelui. Mîini bronz-roşcat, ghete vechi, maronii. Băiatul se strîmbă, apoi aduce snopii şi îi reazemă de ceilalţi doi ai fermierului. Deja îl dor braţele, pentru că degetele nu-i sînt destul de puternice ca să ducă snopii prea departe. Pînă la clăile mai depărtate îi saltă sub braţ, deşi sînt plini de scaieţi. Dar îi place această durere – o durere a secerişului, parte a ritualului, ca şi senzaţia de oboseală a muşchilor a doua zi de dimineaţă şi somnul din acea noapte, care vine imediat, în care se cufundă adînc.

Foşnetul miriştii, fîşîitul snopilor clădiţi. Huruitul secerătorii, zăngănitul lamelor şi, deasupra lor, mişcarea braţelor morii de vînt. Vocea lui Lewis cînd ajunge la un capăt: hai, uşurel, Cap’n, ţuruc, dii, băiatule. Apoi un plescăit: plici, plici, şi din nou huruitul, zornăitul de lanţuri şi zăngănitul lamelor. Puful de scaieţi pluteşte, dus de vîntul cald, uşor peste cîmp, de la nord la sud, urcînd stele noi pe firmament.

Astfel vor trudi toată ziua, clădind claie după claie de grîu, sub cerul de azur imaculat. Cînd şi cînd, bătrînul Luscombe va rupe cîte un spic de pe lujer şi va freca boabele între palmele grele pentru a le dezghioca; îşi va face palma căuş şi va sufla pleava; va privi fix; va lua între dinţi cîte un bob, îl va sparge în două cu dinţii, germene cu gust de ţărînă şi de praf, apoi îl va scuipa şi va vîrî într-un buzunar al pantalonilor restul boabelor, ca să le dea seara la găini. De cîteva ori zgomotul secerătorii se va întrerupe brusc. Oamenii de la clăi se vor opri uitîndu-se la Lewis cum coboară din cabină ca să vadă ce s-a mai întîmplat: legătoarea de snopi s-a înţepenit. In spatele maşinii – un snop nelegat şi cutia de scule deschisă. Lewis, mecanicul familiei, este tăcut, brunet, timid, cu mult mai mic decît fratele său. Doi dintre oamenii de la clăi, cei mai apropiaţi, se vor îndrepta într-acolo pentru a strînge cu braţele grîul nelegat; vor trece apoi pe sub snopul din braţe vreo trei fire rezistente de pai pe care le vor răsuci la capete într-un nod puternic, îl vor vîrî capetele firelor pe sub legătoare, ca să nu se desfacă; îl vor lăsa pe Lewis să meşterească la maşina de legat snopi, iar ei se vor îndrepta din nou înspre rîndurile neterminate. Tăcuţi, fiecare separat, păşind pe miriştea foşnitoare.

La ora unu, domnul Luscombe va scoate din buzunar ceasul vechi, apoi va face o strigare în direcţia cîmpului şi va începe să-şi răsucească o ţigară. Pe rînd, oamenii asudaţi se vor aduna la gard, nu departe de hainele din dreptul porţii, Lewis ultimul, după ce îl va fi luat pe Captain de la clăi şi priponit la umbră, alături de Sally. Se va destupa damigeana cu cidru. Băiatul capătă prima înghiţitură, dintr-o cană de metal. Bill ridică damigeana de cinci litri şi o duce la gură. Bătrînul Sam rînjeşte. Băiatul simte cum alunecă poşirca verde şi acră pe gîtul lui şi pe gîtul lui Bill; băutura de anul trecut, desfătătoare ca umbra din livadă, după arşiţă şi pleavă. Lewis soarbe ceai rece dintr-un bidon cu mîner de sîrmă.

În planul îndepărtat, dincolo de lanurile încă nesecerate de grîu: cei cinci bărbaţi se îndreaptă de-a lungul gardului dinspre drumeag, către umbra unui frasin. Bătrînul Sam se opreşte să urineze pe marginea drumului. Unii se aşază, ceilalţi se întind la umbra copacului, în jurul feţei de masă albe cu marginile albastre; pe ea, un morman de pîini mari cît roata carului, cu coaja neagră, arsă; untul galben şi gros, şunca tăiată în felii mari cît farfuria, o farfurie de carne trandafirie cu grăsime albă, felia de pîine groasă de două degete; untul galben marmorat şi perlat de zer, fiecare porţie cît pentru o săptămînă.

Na şi ţie, na şi ţie, zice domnul Luscombe împărţind merinde, dar unde-or fi merele alea?

Mama a zis să le mîncăm pe toate, spune Bill.

Frumoasele de Bath, cu pulpă fragedă şi galbenă ca de chihlimbar, coaja subţire, cu gust înţepător. Băiatul se gîndeşte că primăverile sînt ca o poezie, mai bune decît văduvele de Pelham, lovite şi înecăcioase. Dar cui îi pasă? Toţi şi-au înfipt dinţii în felia albă şi mare cît roata carului, pîine şi şuncă gustoasă, viaţa le stă înainte.

După ce s-au ospătat, mai stau la o vorbă, mai beau un pic de cidru şi ronţăie mere. Lewis fumează ţigări Woodbines cu ochii la secerătoarea bătută de soare. Băiatul, întins pe spate, simte ţepii din mirişte, e uşor ameţit, scăldat de şuvoiul verde al vocilor cu accent de Devon, Devonul său şi Anglia sa, voci străvechi, grăbite, şerpuitoare, sfătuindu-se ce să pună la anul pe cîmpul de aici; apoi pe celelalte. O limbă atît de regională, atît de condensată fonetic, în care sunetele se întrepătrund, această limbă în mintea băiatului nu poate şi nu va putea fi despărţită de peisajul de aici cu viroagele, cu ogrăzile, iazurile şi hambarele sale. Se simte ruşinat şi intimidat de propriul limbaj educat.

Peste sunetul vocilor se suprapune, venind din depărtare, de la opt, nouă kilometri, vaietul slab al unei sirene.

Cred că-i din Torquay, zice Bill.

Băiatul se ridică în capul oaselor pentru a scruta orizontul spre sud. Toţi tac. Vaietul sirenei se opreşte, cu o schimbare de ton. Un fazan ţipă bisilabic din pîlcul de fagi de la capătul văii. Bill ridică energic un deget; nici nu l-a ridicat bine, că se aude o detunătură îndepărtată. Apoi o alta. Apoi, înăbuşit, sunetele de bas ale unui tun antiaerian. Trei secunde de linişte; apoi din nou tunul şi ţipătul fazanului.

Iară i-au pălit din senin, zice domnul Luscombe.

Dau şi p-ormă o iau la sănătoasa, întăreşte Bill.

Oamenii ies din umbra frasinului, cu privirile îndreptate spre sud. Dar cerul este gol, albastru, în pace. Cu mîinile pavăză deasupra ochilor, caută o pată, o urmă, un fir de fum; nimic. Dar deodată se aude un motor, la început slab, apoi brusc mai tare, mai aproape, ţîşnind puternic. Precauţi, cei cinci se întorc sub frasin. Toată lungimea văii e inundată de zgomotul înnebunitor, de violenţa maşinăriei dezlănţuite, ţipînd în agonia unei spaime feroce. Băiatul, cu imaginaţia sa deja literară, ştie că se află la un pas de moarte.

Apoi, timp de cîteva clipe care par să despice lumea în două, îl văd deasupra, la numai şaizeci de metri înălţime, zburînd deasupra capătului îndepărtat al lanului, un Heinkel cu două motoare, camuflat în negru şi verde-închis, cu cruce balcanică şi burtă albăstrie, zvelt, enorm şi real, ca războiul însuşi, stîrneşte groază şi fascinaţie. Înspăimîntaţi, porumbeii se împrăştie ţîşnind dintre fagi, Sally se cabrează, la fel şi Captain, care-şi rupe funia cu un nechezat sălbatic. Se îndepărtează în galop şi apoi se potoleşte, într-un trap greoi de-a curmezişul cîmpului. Dar tăunele uriaş a dispărut, lăsînd în urmă un răget sălbatic. Domnul Luscombe începe să strige şi o ia la fugă aproape la fel de greoi ca şi calul. Hooo, aici, Captain, uşor, băiatule, uşor. Apoi fuge şi Bill, depăşindu-l din urmă pe tatăl său. Calul cel bătrîn se opreşte tremurînd la margine, acolo unde începe grîul nesecerat. Se mai aude un nechezat.

Băiatul se întoarce spre Lewis:

L-am văzut pe pilot!

Era de-al lor ori de-al nostru? întreabă bătrînul Sam.

German! Era german! strigă băiatul.

Lewis ridică un deget. De undeva dinspre nord, aud Heinkel-ul luînd-o spre vest.

Dartmouth, spune Lewis liniştit. Zboară peste albia rîului.

Parcă ceva din această cumplită descărcare a maşinăriei de război, iuţeala, lipsa ei de omenie, forţa ei, l-au impresionat; el asudă la fermă alături de mîrţoagele bătrîne, scutit de armată pentru munca lui… vechea slăbiciune celtă pentru armurile romane. În mijlocul cîmpului, tatăl său îl linişteşte pe Captain şi-l îndreaptă încet înapoi către secerătoare. Bill se uită înspre ceilalţi trei oameni de lîngă gard; apoi se face că trage cu puşca în urma Heinkel-ului, arătînd spre un loc, sus pe deal, unde l-ar fi făcut să cadă. Pînă şi Lewis zîmbeşte.

Dar în momentul următor, deşi au urechile ciulite, cînd intră în lan, nu se aude nici un sunet, nu mai este război, nu se mai aude ropotul de ciocane al antiaerienei, nici exploziile de la Totnes ori Dartmouth, nici avioane engleze pornite în urmărire. Doar cînd Lewis şfichiuieşte crupa lui Captain ca să-l pornească din nou şi cînd secerătorii se apleacă să adune primii snopi, din înaltul cerului se mai aude un sunet aspru, răguşit. Băiatul priveşte într-acolo. Foarte sus, patru puncte negre se rostogolesc, se joacă, se aruncă unul într-altul, zburînd înspre vest. Doi corbi şi puii lor; eterna voce somnoroasă a cerului, rîzîndu-şi de om.

Mistere: cum de a auzit fazanul bombele înaintea oamenilor? Cine a trimis corbii şi avionul?

Pîinea noastră cea de toate zilele: snopi şi clăi, după-amiaza pe sfîrşite, umbra frasinilor lungindu-se pe mirişte. Inexorabil, secerătoarea doboară grîul. Ţîşneşte primul iepure, Lewis scoate un ţipăt. Iepurele aleargă în zigzag printre snopii neproptiţi, sare peste unul, se ascunde într-o claie, Bill, fiind cel mai aproape, apucă o piatră şi pîndeşte. Dar iepurele a întins-o, o codiţă albă în mişcare, iar piatra zboară pe deasupra capului, fără să-l atingă.

Puţin după ora trei, pe cîmp încep să se adune oameni, de parcă ar fi pîndit pînă în acel moment, ştiind exact cînd să apară. Vreo trei bătrîni, o tînără grasă cu un cărucior, un ţigan înalt cu un copoi care se ţine după călcîiele lui: saturnianul „Babe“, cu obraji scofîlciţi, omul tenebrelor, spaima poliţiştilor, zice-se că ar distila rachiu de mere în Thorncombe Woods. Mai sînt copiii din cătunul Fishacre, vreo şapte sau opt, cinci băieţi şi două fetiţe mai mici şi încă una ceva mai mare, întorcîndu-se ţopăind de la şcoală. Poarta deschisă ca o gură înghite toţi oamenii de pe uliţă. Pe Queenie şi pe bătrîna doamnă Hellyer, care trebuie să fi venit special pînă aici, şi pe mulţi alţii, mari şi mici. Vine apoi micuţa doamnă Luscombe, cea cu sprîncene negre, împovărată de coşurile cu merinde. Lîngă ea, o femeie cu înfăţişare blîndă, într-o rochie în alb şi cenuşiu, sobră şi demodată chiar şi pentru atunci, cu părul tuns băieţeşte… mătuşa băiatului care face clăi. Şi mai sînt şi alţii.

Griul este acum strîns în şase ori şapte rînduri de snopi pe o întindere de vreo cincizeci de metri. Lewis strigă dintr-un colţ către cel mai apropiat dintre gură-cască:

Aţi venit cu toţi neisprăviţii.

Se adună toţi în jurul ultimei clăi: culegători, copii, bătrîni, Babe şi copoiul său negru, cu pete vineţii, cu o privire speriată de animal bătut, permanent încovoiat, nevrotic, hiperalert, cu ochi de Argus, nu se îndepărtează un pas de călcîiele stăpînului. Cu gleznele umflate, cu copilul în braţe, tînăra urcă dealul; a lăsat căruciorul lîngă poartă. Unii au bîte, alţii au pietre. Un cerc de feţe atente, pîndind orice mişcare din dreptunghiul de grîu; se dau ordine, cei bătrîni le ştiu pe toate, gravi şi precauţi. Nu te pripi, flăcăule, stai unde eşti. În chiar inima dreptunghiului, un tremur al spicelor, o unduire a lanului, ca un rîu liniştit la trecerea unui păstrăv. Un fazan ţîşneşte cu mare tărăboi, păpuşă pestriţă, cu resort, rostogolindu-se pe panta dealului şi apoi pe Fishacre Lane. Rîsete. O fetiţă scînceşte. Un iepuraş cît două palme iese dintr-o margine a lanului, se opreşte năucit şi o ia din nou la sănătoasa. Băiatul care ajutase la clăi priveşte totul de la vreo zece metri; zîmbeşte cînd o ceată de copii nebunatici se năpustesc claie peste grămadă după micuţul animal, care o zbugheşte îndărăt, se opreşte, ţîşneşte iar şi în sfîrşit îşi găseşte locul înapoi în lan.

Ian vezi să nu prăpădeşti griul, strigă domnul Luscombe cît poate de tare către cel mai vijelios din ceata de băieţi. Drac de copil. Din cealaltă parte a lanului, Lewis arată cu degetul şi fluieră ascuţit. De data aceasta este un iepure mare care fuge spre gardul dinspre uliţă, chiar prin dreptul ogarului. Iepurele a ajuns în mijlocul cercului format din oameni, gonind printre pietre, printre beţe şi clăi. Ţiganul fluieră prelung, pe un ton scăzut. Cîinele se năpusteşte, cu toată forţa şi dibăcia sa mortală de ogar. Iepurele scapă în ultima clipă, schimbînd direcţia. Copoiul ţîşneşte pe lîngă el, apoi se răsuceşte brusc, stîrnind un norişor roşiatic de praf pe mirişte. Toţi ochii sînt aţintiţi într-acolo; chiar şi Lewis s-a alăturat. De astă dată, cîinele nu face nici o greşeală. Apucă iepurele de grumaz; îl scutură violent. Ţiganul fluieră din nou şi cîinele aleargă spre stăpîn şi se culcă la pămînt, cu iepurele zbătîndu-se între fălcile prelungi. Ţiganul apucă iepurele de picioarele dinapoi, îl saltă în aer şi, cu mîna liberă, îi frînge gîtul dintr-o singură mişcare. Toţi ştiu cum a ajuns Babe să aibă un copoi. Este o glumă ştiută de tot satul, ca şi porecla sa. Se zice că Ucigă-l Toaca a venit în Thorncombe Woods într-o noapte şi i-a adus ogarul în semn de mulţumire pentru cîtă răchie vînduse yankeilor la cazarmă. Oamenii se uită la om şi la cîine ştiind că el nu se află acolo pentru că ar avea nevoie de iepuri; pentru asta are la dispoziţie nopţile cu lună plină şi cîmpul cit vezi cu ochii. Prezenţa lui este străveche, aproape divină, din vremea cînd oamenii erau vînători, nu agricultori; el cinsteşte pămîntul la vremea secerişului.

Lewis porneşte iar secerătoarea. Iepurii sar la fiecare pas, mari şi mici, unii înspăimîntaţi, alţii curajoşi. Bătrînii se năpustesc, lovesc cu bastoanele, se poticnesc, cad pe brînci; tot aşa şi copiii. Hohote de rîs, ţipete, înjurături, strigăte de triumf; fară nici un sunet, ogarul aleargă, coteşte, înhaţă fără milă. Ultimul snop. Un scîncet de durere ca de sugar, din lamele secerătorii. Fără să se oprească, Lewis face un semn în spate. Un iepure se tîrăşte pe mirişte, cu picioarele dindărăt retezate. Băiatul care a ajutat la clăi vine în goană şi-l ridică: cioturile roşii. Din blana din spate cad cocoloaşe verzi de excremente. Un tremur convulsiv, încă un scîncet. Băiatul îi retează capul, o lovitură, două, trei, se întoarce şi, cu un gest nepăsător, aruncă trupul mort peste grămada celorlalte. Luciri din ochi de iepuroaice, mustăţi, urechi pufoase, codiţe vătuite. Se apropie şi priveşte în jos la grămadă, să tot fie vreo douăzeci. Inima i se strînge la presentimentul că într-o zi, în mijlocul unui cîmp pustiu, o să plîngă pentru tot ce s-a săvîrşit acum.

Îşi ridică privirea şi o vede pe mătuşa şi pe doamna Luscombe, singurele care nu au participat la masacru. Stau de vorbă lîngă faţa de masă întinsă pe mirişte, sub frasin, şi privesc. De lîngă ele urcă în rotocoale un fir de fum albăstrui; un ceainic negru vechi, sprijinit pe cîteva pietre. Şi cel din urmă iepure, cea mai sigură pradă, înconjurat de vînători, fuge printre picioarele bătrînului miop Sam şi-i întrece pe toţi băieţii care-l urmăresc. Ogarul vrea să-şi facă loc printre ei, îşi pierde echilibrul şi ţinta, în cele din urmă îşi acordă răstimpul unui scheunat de neputinţă, priveşte nedumerit împrejur, atîţia bipezi care strigă, dau din mîini, îndeamnă. Cînd vede codiţa dansîndu-i în faţă, o ia din nou la goană, dar iepurele a şi ajuns cu cîţiva metri înainte la gard. Ţiganul fluieră. Cîinele face un salt înapoi, cu coada între picioare.

Urmează decernarea premiilor. Bătrînul Luscombe stă în picioare lîngă vînatul făcut grămadă; puţin încurcat, neobişnuit să joace rolul lui Solomon. Unul ţie, unul lui, unul mic pentru puşti, unul gras lui Babe, încă unul lui moş Sam. Şi şase pentru băiatul care a muncit la clăi.

Du-i jos la frasin, Danny.

Şi „Danny“, care preferă să i se spună Dan, coboară panta ca biblicul Nimrod, cu cîte trei iepuri în fiecare mînă, îndreptîndu-se spre locul unde se află ceaiul pregătit.

Lîngă focul de găteje, stînd cu mîinile în şold, îi zîmbeşte micuţa doamnă Luscombe, cea cu sprîncene ca două virgule.

Tu i-ai prins pe toţi ăştia, Danny?

Eu doi, unul nu contează. S-a prins între lame.

Sărăcuţul, spune mătuşa.

Politicos dar ferm, doamna Luscombe îi dă peste nas.

Dacă n-ai avea gard de piatră în jurul grădinii, draga mea, n-ai mai plînge de mila lor.

Mătuşa îi zîmbeşte matern, în timp ce doamna Luscombe apucă iepurii, îi cîntăreşte, îi caută la pulpe, îi aprobă; alege o pereche bună.

Asta-i cina ta, Danny.

Vai, săru’ mîna, doamna Luscombe.

Chiar aşa? întreabă mătuşa. Ce ne-am fi făcut fără tine?

Unde-i tata? întreabă băiatul.

Pare-se că l-a chemat preotul din sat. Pentru portic.

Băiatul dă din cap: îşi ascunde singurătatea, marele său secret oedipian, ajuns deja la răscrucea pe care orice fiu trebuie să o traverseze.

Trebuie să terminăm clăile, spune el.

Se întoarce pe cîmp, unde oamenii s-au reapucat de treabă, dar acum sînt mai mulţi, ca într-un Breughel. Copiii se întrec să tîrască snopii mai aproape de oameni; chiar şi Babe s-a pus pe treabă în astea douăzeci de minute.

Apoi iar sub frasin, ca la împărtăşanie, faţa de masă veche, ca o tablă de şah cu pătrate albe şi roz, pîinea, ulcica de două kilograme cu smîntînă, castroanele cu dulceaţă de zmeură şi coacăze negre, cănile albe ciobite, cele două ceainice, unul maroniu-închis cu dungi galbene, culoarea prăjiturii doldora de stafide, mai mari şi mai mici. Cea mai bună este smîntînă, crusta gălbuie îngropată în albul voluptuos. De cînd lumea şi pămîntul, nu a existat ceva mai bun; foamea de la vremea culesului, soarele, roata de copii gură-cască, mirosul de transpiraţie. Staul şi pajişte şi mireasmă dinspre Red Devons. Ambrozie, moarte, dulceaţă de zmeură.

I-ai văzut, mamă? I-aţi văzut, do’n’şoară Martin? Toţi am fi pus mîna pe ei, zi şi tu, Danny.

Mai tîrziu.

Băiatul se află singur printre fagii cei mai înalţi de pe coasta de marnă, deasupra cîmpului cules, acum pustiu; unde vine în fiecare primăvară să găsească prima frăguţă, stranie plantă trecătoare cu patru petale şi miros de mosc. Şi acesta e un mister, emblema şi floarea sa preferată, din motive pe care nu le poate spune. Soarele departe, la apus, cum îi place lui mai mult. Razele luminează păşunile de pe cealaltă parte a văii, brazdele paralele, urme ale unui plug tras de boi acum cîteva secole; unde va trebui să se întoarcă în curînd cu sufletul copilului de atunci; o altă floare secretă a sa, micuţa orhidee Spiranthes spiralis , cu miros de fagure, trebuie să fi înflorit la vremea asta acolo. Pentru că îi lipsesc atîtea altele, se agaţă de tot ceea ce ştie; semne ale păsărilor, locuri unde cresc anumite plante, frînturi de latină şi folclor. Frunzele fagilor sînt translucide în lumina soarelui la apus. Un porumbel sălbatic gîngureşte, o ciocănitoare bate pe aproape.

Cu spatele sprijinit de trunchiul unui fag, stăruie cu privirea, dincolo de frunziş, asupra cîmpului pustiu. Fără de trecut, fără de viitor, în afara timpurilor verbale, adăugind această zi grea de fiinţă, încă necopt, dar una cu acest pămînt; tocmai aceasta îl făcuse să se sperie într-atît. Nu se temea de moarte, de agonia cuţitelor secerătorii, de vaietul şi cioturile însîngerate… ci de posibilitatea de a muri, de a muri înainte ca grîul celălalt să fie copt.

Închis în sine, inocent, deja în exil.

Culcat, pe jumătate acoperit de frunze. Punctul de vedere al unei păsări ascunse.

Îi caut în buzunar şi scot un briceag; înfig lama în pămîntul roşu, ca să-l curăţ de murdăria de la cei doi iepuri pe care i-a despicat; burta spintecată; ficatul, intestinele, duhoarea. Se ridică şi începe să-şi scrijelească iniţialele pe fag. Face incizii adînci, desprinde scoarţa cenuşie, pînă la verdele mustind de sevă al trunchiului viu. Adio, copilărie, adio, vis.

Gros-plan.

D.H.M.

Şi dedesubt: 21 aug. ’42

 

Jocuri

 

— O scrii.

— Nu.

— Ba trebuie.

El zîmbeşte în întuneric.

— Nu există „trebuie“ atunci cînd scrii, Jenny.

— Atunci poţi.

El spune părinteşte:

— La ora asta ar trebui să dormi.

Stă însă mai departe nemişcat, în întunericul camerei, cu ochii ţintă pe fereastră, afară în noapte, peste palmieri, peste poinsetia, peste arbuştii de ricin, dincolo de grădină, spre centrul oraşului, cîmpia nesfîrşită de lumină, sclipind ca bijuteriile ieftine. Alungă imaginea, ţinînd o vreme ochii închişi.

— Fantomele astea de aici. Pînă la urmă te prind.

— Eşti de un romantism desuet.

— Vrei să spui că încă nu am fost văzut zăcînd beat mort, într-un colţ la comisariat.

— Hai, Daniel. Fii serios!

El tace. Linişte. O scăpărare a brichetei. În sticla geamului se reflectă o clipă imaginea feţei ei, părul lung, umbrele de chihlimbar ale canapelei. Albeaţă acolo unde chimonoul indigo stă desfăcut, nelegat. O imagine frumoasă; cu atît mai frumoasă cu cît nici o lentilă, nici o peliculă nu ar putea-o reda. Oglinzi. Camera cufundată în întuneric. Punctul roşu al ţigării, semn al nesupunerii, rămîne pe suprafaţa de sticlă, una cu albastrul îndepărtat, lac smălţuit cu semne cereşti din diamante şi granate.

Ea murmură:

— Fii un pic mai indulgent.

În astfel de momente, are o senzaţie îngrozitoare de rău, dar adolescentul din el, care nu a murit, îndrăgeşte ceea ce vede chiar şi pentru a mia oară; contemplă emoţionat, infatuat, satisfăcut; dispreţuieşte tot ceea ce a cunoscut, a învăţat, a apreciat raţional.

Se întoarce şi traversează camera, spre o masă de lîngă uşă, o imitaţie stil Biedermeier.

Doreşti ceva de aici?

— Doar pe tine. Simplu. Măcar o dată.

El îşi toarnă apă în paharul cu whisky, îl gustă, mai toarnă; se întoarce.

— Chiar ar trebui să te duc la culcare. E foarte tîrziu.

— Pentru numele lui Dumnezeu, vino şi aşează-te. Îşi întoarce brusc faţa spre el, privindu-l fix peste speteaza canapelei, apoi spune:

— Mă faci să joc teatru.

— Nu am vrut.

— Poate nu ştii, dar porţia din timpul zilei mi-ajunge.

Se apropie şi se aşază lîngă ea, apoi se înclină şi soarbe din paharul cu whisky.

— Cînd a început?

El împarte conversaţiile în două categorii: cînd vorbeşti şi cînd te asculţi pe tine însuţi vorbind. În ultima vreme, conversaţia lui prea făcuse parte din a doua. Narcisism: atunci cînd ajungi destul de în vîrstă ca să nu mai crezi în propria unicitate, te îndrăgosteşti de propria complexitate – ca şi cum straturi de minciuni ar putea înlocui iluzia crudă; sau sofismele eşecului, mirosul greu al succesului.

— Astăzi după-amiază. Cînd tu îţi reciteai rolul. Am ieşit şi m-am învîrtit prin studiouri. Toate platourile alea pustii. Un sentiment de… timp irosit. Efort. Nu ştiu, ceva.

— Şi că trebuia să mă aştepţi.

— Nu era vina ta.

— Totuşi asta era? El face semn din cap că nu. Vedeta şi victima.

— E doar vechea formulă. Mitul.

— Ei tot mai cred în asta.

— Trebuie să le dăm şi băştinaşilor o satisfacţie, Jenny.

Cu un braţ îndoit pe speteaza canapelei, ea îi studiază profilul.

— Uite, asta nu-mi place mie la Puţă. Se crede stăpîn pe situaţie, marele succes al zilei. De cîte ori te vede pe tine, mie-mi aruncă una din ocheadele alea. O privire din aia, retro. Într-o bună zi, o să-l întreb de ce poartă prezervative în ochi.

— Asta o să facă scenele voastre mai savuroase.

Jenny se ridică şi traversează camera în direcţia ferestrei, stinge ţigara într-o farfurioară de ceramică de lîngă telefon – da, joacă teatru – apoi, ca şi el mai înainte, priveşte afară, în noaptea artificială a infamului oraş.

— Un lucru nu o să pricep niciodată la oraşul ăsta înfiorător. Cum au reuşit să-i interzică total naturaleţea. Se întoarce, se opreşte în faţa lui cu braţele încrucişate, îl priveşte de sus. Adică, de ce se tem cu toţii? De ce nu vor să accepte că avem dreptul la această mică doză de englezism… o, Dan. Se aşază, îl face să o cuprindă cu braţul, îi sărută podul palmei şi o aşază peste unul din sînii goi şi o ţine acolo. Şi, cum spuneai, te învîrteai prin studiouri. Asta nu explică de ce… hai, spune.

El rămîne cu privirea în gol.

— Cred că era ceva legat de realitate. Imposibilitatea de a o surprinde. Platourile, apartamentele montate. Filme de care nimeni nu-şi mai aduce aminte. Cum toate jocurile şi scenariile marilor regi ai ecranului… nu mai au nimic în comun cu prezentul tău.

— Spune-mi cînd să-mi scot batista.

Pufneşte uşor; îi strînge sînul cu blîndeţe, apoi îşi retrage braţul.

— Dovadă că am dreptate.

— Cineva umblă după complimente.

— N-am mişcat nici măcar un deget.

— Tu nici măcar… şi o ştii foarte bine.

— Doar după standardele locale.

— Gogoşi.

— Dragă, atunci cînd eşti…

— Doamne, iar o luăm de la capăt.

El tace un timp.

— La vîrsta ta, eu mă uitam numai înainte. La a mea, tu…

— Atunci, poate ai nevoie de ochelari.

— Nu-i aşa. Dacă vrei să cunoşti valoarea sfărîmăturilor de la ţărm, întreabă ruinele.

— „De ce atunci răul te încolţeşte? Hieronimo e nebun iarăşi.“ Stînd la o oarecare distanţă de el, îi zîmbeşte ironic şi ridică un deget mustrător. Apoi continuă:

— Ai uitat că ăsta-i versul următor. Nu? Să nu o faci pe literatul cu actriţele. Om fi noi gîşte, dar oricînd putem să vă găsim o replică.

— Pe scenă, nu şi în viaţă.

Jenny se uită în jos.

— Eşti execrabil în rolul ăsta.

— Orgoliu pe invers. Dacă privesc în urmă la opera mea nemuritoare.

— O, ho, ho. Deci nu sîntem Shakespeare.

El spune în şoaptă:

— Cred că ar trebui să plec.

Îl face să stea, să o cuprindă iar cu braţul, apoi îşi lipeşte faţa de umărul său.

— Sînt o superficială.

— Pe bună dreptate.

Îl sărută prin cămaşă; apoi îşi îngroapă fruntea la pieptul lui.

— Ştiu că eşti la pămînt, pe undeva. Doar că nu pot să suport ideea că mai contribui şi eu la asta.

O strînge mai tare.

— Tu, însă, eşti unul dintre foarte puţinele lucruri care mă mai ridică puţin.

— Dacă aş…

— Doar am mai discutat asta.

Ea îl apucă de mînă.

— Spune-mi de azi după-amiază. Ce s-a întîmplat de fapt?

— Eram în vechiul decor de la Camelot. M-a izbit pe neaşteptate. Cît de bine mi se potrivea. Trădarea miturilor. Ca şi cum aş fi fost iremediabil exilat din ceea ce ar fi trebuit să fiu. Sau să fac, adăugă el.

— Şi ce-ar fi trebuit să faci?

— Bună întrebare.

— Încearcă.

— Ceva în legătură cu artificialitatea mediului.

— Şi?

— Dacă aş putea vreodată spera să descriu asta, ar trebui să merg dincolo de teatru sau filme. Altfel ar însemna… o nouă trădare a realului.

— Ce să descrii?

— Dumnezeu ştie, Jenny. Poate povestea reală a ceea ce sînt eu de fapt? Un lucru dezgustător de solipsist.

— Aşa m-ai convins cîndva că e toată arta.

El aşteaptă, cu privirea rătăcindu-i în gol prin cameră.

— Mi-am petrecut mai toată viaţa de om matur învăţînd cum să folosesc cît mai puţine cuvinte, cum să comprim scenele. Cum să strecor sensul printre rînduri. Cum să creez alţi oameni. Întotdeauna alţi oameni. Face o pauză. Ca şi cum altcineva a pus stăpînire pe mine. Cu ani în urmă.

— Cine altcineva?

— Un fel de escroc.

— Prostii. Nu-i nimic, continuă!

O mîngîie pe tîmple.

— E o opţiune atît de simplă. Scrii: Scenă de interior, plan mediu, o tînără şi un bărbat pe o canapea, noaptea. Apoi te retragi. Laşi pe altcineva să fie Jenny şi Dan. Altcineva le spune ce să facă. Sînt fotografiaţi. Persoana ta nu riscă nimic. Să nu mai existe nimeni altcineva. Doar tu. Se opreşte, o mîngîie uşor pe cap. Asta-i tot, Jenny. De fapt, nu vreau să mă apuc de altă meserie. Doar că m-am săturat de scenarii.

— Şi de Hollywood. Şi de mine.

— De tine, nu.

— Ai vrea totuşi să poţi merge acasă.

— Numai metaforic.

— Deci iată-ne de unde am pornit. De la memorii.

— Am inventat destui oameni de hîrtie, fără a mă include şi pe mine. Adaugă: Oricum, asta tot calomnie se numeşte. Nu am fost capabil să redau cinstit realitatea.

— Atunci scrie un roman. El pufneşte. De ce nu?

— Nu aş şti de unde să încep.

— De aici.

— Aiurea.

Ea se îndepărtează puţin, se aşază în genunchi şi îl priveşte.

— Vorbesc serios.

El zîmbeşte.

— Despre delirurile unui individ la andropauză şi despre o starletă goală în Ţara lui Harold Robbins?

Ea îşi strînge chimonoul.

— E urît ce spui. Despre amîndoi.

— Sătul de sex şi încercînd să-şi amintească filozofia lui Aristotel, el a pus bazele teoriei…

— Nu sînt starletă, sînt Jenny a ta.

— Care continuă să fie prea îngăduitoare.

— Bani ai, timp ai putea să-ţi faci.

— Prea multe cadavre pe conştiinţă.

— Adică?

— Le-am tot scos maţele mortăciunilor ălora, tocmai ca să creez ceva viu.

— Deci cunoşti riscurile. Nu văd ce ai avea de pierdut.

— Lucrul cel mai important.

— Care?

— Limita aia la care trebuie să se oprească cizmarul.

Jenny tace şi îl priveşte lung.

— Apropo de ultimul scenariu?

El face semn că nu.

— Mă plictiseşte de moarte, dar ştiu să scriu un scenariu şi în somn. Ca un computer.

Se ridică şi se apropie din nou de geam. Ea se răsuceşte pe canapea şi-l priveşte din spate. După o clipă, el continuă, cu o voce mai calmă: Atunci cînd fugi de ceva, Jenny, nu mai găseşti drumul de întoarcere. Asta voiam să spun. Încercarea… E doar o fantasmagorie. Încercarea de a te tîrî înapoi în pîntecele matern. De a da ceasul înapoi. Se întoarce spre ea şi zîmbeşte. Vorbim ca să nu adormim.

— Eşti atît de defetist. Nu ar trebui decît să pui pe hîrtie exact ce-ai spus pînă acum.

— E ultimul capitol. Ceea ce am devenit.

Ea priveşte în jos; un scurt moment de tăcere; „sincopă de conversaţie“, cum se spune în jargon.

— Bill a adus vorba despre tine ieri. De ce nu ai regizat niciodată.

— Şi?

— I-am spus ce mi-ai spus tu.

— Şi ce-a zis?

— Un lucru destul de deştept. Că a fi perfecţionist e adesea acelaşi lucru cu a fi speriat.

— Drăguţ din partea lui.

— N-are dreptate?

El zîmbeşte în întuneric, observînd expresia acuzatoare de pe chipul ei.

— Nu ajungi nicăieri dacă mă faci fricos.

Jenny aşteaptă o clipă, se ridică, se apropie de el, îl sărută repede pe gură; îl împinge făcîndu-l să se aşeze într-un fotoliu de lîngă fereastră; îngenunchează pe covor aşezîndu-şi braţele pe genunchii lui. De afară, dinspre cerul de deasupra oraşului, o lumină slabă.

— Gîndeşte pozitiv.

— Da, Jenny.

— Străbunica mea, munteancă din Scoţia, era clarvăzătoare.

— Mi-ai mai spus.

— Asta e primul capitol.

— Şi următorul?

— Se va întîmpla ceva. Ca o fereastră care se deschide. Nu, ca o uşă. Ca o uşă în zid.

Se lasă în genunchi, îşi încrucişează braţele pe piept, îşi muşcă buzele, joacă rolul sibilei.

— Şi dincolo de ea?

— Povestea ta. Adevărata poveste a vieţii tale.

Zîmbetul lui este obosit.

— De cînd?

— Din clipa cînd vei fi luat propria ta hotărîre şi noi… vom fi plecat fiecare pe propriul său drum. Zîmbetul lui se stinge. Poţi să reconstitui discuţia noastră? E foarte important. Să nu o uiţi.

— Vreau să plec pentru că te iubesc. Ştii?

— Răspunde-mi la întrebare.

— Nu prea cred.

— Atunci o să încerc să scriu pentru tine, o parte. Mîine. Între filmări. Doar ideea de bază.

— Inclusiv întrebarea mea?

— Sau o versiune a ei, în orice caz.

Se privesc. În cele din urmă, el spune calm:

— Doamne, cît pot să urăsc generaţia asta a voastră!

Ridicîndu-şi privirea spre el, zîmbeşte ca un copil lăudat, atît de copleşită, încît, într-un final, lasă capul în jos. Dan întinde mîna şi o ciufuleşte, apoi dă să se ridice. Dar ea îl opreşte.

— Stai puţin. Încă n-am terminat cu tine.

— E o nebunie. Trebuie să dormi.

Jenny se întoarce spre măsuţa cu telefonul; se aşază acolo în genunchi, aprinde veioza; trage pe covor cartea de telefon a Los Angeles-ului, se uită o clipă la copertă, apoi îi aruncă lui Dan o scurtă privire speculativă. Bărbatul se ridicase pe jumătate de pe canapea, părînd pe picior de plecare.

— Jenny.

Ea priveşte din nou în jos.

— Ceva să sune a singuratic. Ceva lunecos.

Apoi deschide cartea de telefon, se ghemuieşte ca să distingă literele imprimate mărunt.

— Doamne, nu-i nici un nume englezesc aici.

— Spune-mi şi mie ce faci.

Dar ea tace. Brusc, deschide cartea mai spre sfîrşit, o răsfoieşte în fugă; se opreşte, îşi întinde gîtul, găseşte ceva; zîmbeşte radios.

— Evrica. Wolfe.

— Wolf?

— Cu „e“ la sfîrşit. Din nou urmăreşte cu degetul lista de nume. Aici. S. Nici nu se poate mai „cotit“ de-atît. Altadena Drive, pe unde naiba vine asta?

— Dincolo de Pasadena. Şi dacă tu…

— Taci. Stanley J. Nu merge.

Închide cartea, îl examinează ca un geambaş în faţa unui cal dubios şi sare brusc:

— Simon. Îşi încrucişează braţele. Şi cum eşti foarte modest, poţi să renunţi la J.

El priveşte fix covorul.

— De cînd n-ai mai luat bătaie?

— Nu poţi să-ţi foloseşti numele în roman. Nu spune nimic. Pe cine crezi că ar atrage un personaj cu numele de Daniel Martin?

Fiind amîndoi obişnuiţi cu aluziile la trecut şi cu schimbările bruşte de direcţie ale discuţiei, el răspunde, pe un ton ceva mai blînd:

— Pe mine, uneori.

Ea îşi încrucişează mîinile în poală, jucînd acum rolul inocenţei neajutorate.

— Încearcă şi fata să-şi cîştige dreptul la o dedicaţie.

El se ridică.

— Dacă fata nu e în pat într-un minut, o să capete ce merită. O palmă peste obraz pentru că apare pe platou cu pungi sub ochi.

Deodată, din spatele ei, telefonul începe să sune strident, făcîndu-i pe amîndoi să tresară. Jenny, tot în genunchi, întreabă, toată numai zîmbet:

— Vorbesc eu sau vorbeşti tu cu domnul Wolfe?

El se întoarce să plece.

— Ar trebui să-l las să sune. O fi vreun nebun.

Această remarcă a lui o face să-i rostească acum numele pe un ton serios, chiar cu o umbră de teamă. El stă pe loc, privindu-i spatele indigo, în timp ce ea se întoarce să ridice receptorul de fildeş. Aşteaptă cît ea răspunde cu o voce rece, impersonală.

— Da, este aici, vi-l dau.

Îi întinde receptorul, muşcîndu-şi buzele.

— Internaţional. De acasă. Au dat legătura aici.

— Cine e?

— Telefonista nu mi-a spus.

Respiră adînc şi se întoarce lîngă ea. Aproape că-i smulge receptorul din mînă. Ea se întoarce cu faţa spre fereastră. Îşi confirmă numele şi este rugat să aştepte. Studiază profilul fetei. Ea, simţindu-se privită, îşi răsfiră părul cu un gest al mîinilor; ca şi cum abia s-ar fi trezit din somn. Nu-şi poate stăpîni un zîmbet.

— Trebuie să nu mă înfurii. Pariez că e vreun tîmpit de ziarist de scandal în lipsă de subiect.

— Sau străbunica mea din Scoţia.

Insuportabil de englezoaică şi de bine dispusă, contemplă spaţiul infinit al Los Angeles-ului în miez de noapte. El se întinde, o apucă de braţ, o trage cu brutalitate spre sine şi încearcă să o sărute cu furie, dar ea rîde prea tare.

În ureche, zgomote din depărtare.

Apoi o voce; şi, de necrezut, ca în romane, uşa din zid se deschide.

 

Femeia dintre trestii

 

Vîntul mişcă alene ramurile leneşe ale trestiilor, încreţind uşor apa rîului din vale. Spre apus, norii, plutind uşor pe cerul de vară, presară pete de umbră peste colinele împădurite, ca şi pe pajiştile ce se întind pînă la poalele lor. De-a lungul malului îndepărtat al Cherwell-ului, un tînăr student împinge cu prăjina o lotcă în susul rîului. În barcă, în faţa lui, stă aplecată o fată cu ochelari de soare. Degetele mîinii drepte îi atîrnă uşor în apă. El are douăzeci şi trei de ani şi studiază engleza; ea este cu doi ani mai tînără şi studiază franceza. El poartă pantaloni militari de doc şi o bluză de bumbac bleumarin; ea – o fustă tiroleză de pînză verde-închis, brodată bogat cu alb şi roşu; o bluză albă şi o băsmăluţă roşie. Pe jos, lîngă picioarele-i goale, se află un coş de papură, nişte sandale şi cîteva cărţi risipite.

Băiatul ar putea trece drept un tînăr din ziua de azi; toată înfăţişarea lui, în afara părului tuns scurt, ar merge. Dar şi la vremea aceea fusta largă, ţărănească, a fetei, lungă pînă la jumătatea pulpei, mînecile scurte şi bufante ale bluzei păreau demodate; culorile prea ţipătoare, din dorinţa mult prea evidentă de nu fi luată drept o intelectuală sofisticată… puţin enervante, pentru că demonstraţia e inutilă. Pentru a folosi o expresie studenţească obişnuită pe vremea aceea, fata este foarte nubilă; posedă atît distincţie, cît şi sex-appeal, un soi de eleganţă caldă, de care este perfect conştientă, ce aproape aduce a indiferenţă. Sora ei mai tînără, de pildă, se îmbracă mult mai bine; nici moartă n-ar ieşi într-o fustă ţărănească ponosită. Dar fata din barcă îşi asumă riscuri mai mari, poate pentru că este logodită (deşi nu cu gondolierul de azi), poate pentru că este conştientă că poziţia, reputaţia ei, înlătură orice pericol de a fi considerată stîngace, vulgară sau afectată. Nu mai departe decît iarna trecută, în ciorapi de plasă şi robă studenţească, cu perucă roşcată, fusese ovaţionată de o sală arhiplină într-o scenetă. Dacă Rita i-ar studia pe marii clasici… numele de familie al Ritei fiind Hayworth. Şi succesul nu se datorase numai poantelor inteligente despre Aspasia, despre marile curtezane sau cupletului (compus de tînărul din barcă), punctul culminant al spectacolului: Seminariile sînt mai comode cînd mă-mbrac în neglijeu ; ci, în mod evident şi categoric, contribuise şi farmecul personal al interpretei.

Fata are sprîncene frumos arcuite, ochi căprui, foarte limpezi, care te privesc drept în faţă, armonizîndu-se cu părul aproape negru în anumite nuanţe de lumină; un nas clasic, o gură frumos conturată, veşnic surîzătoare, chiar şi în somn; chiar şi acum, cînd îşi priveşte degetele mişcîndu-se în apă; ca şi cum şi-ar aminti mereu de ceva amuzant spus ei cu o oră înainte. Ea şi sora ei au o poreclă printre băieţi. Li se spune „Gemenele cereşti“, deşi nu sînt gemene, existînd între ele o diferenţă de un an ca vîrstă şi ca studii şi în multe alte privinţe. Pe cînd erau în primul an, respectiv al doilea, se îmbrăcau uneori la fel şi astfel se crease o impresie falsă. Acum s-a impus fiecare în felul său şi au hotărît să fie ele însele.

Printre studenţii de la Oxford, păreau nişte fiinţe mai deosebite. Trăiseră multă vreme în străinătate, căci tatăl lor fusese ambasador. Murise în anul în care începuse războiul; iar mama lor se recăsătorise, un an mai tîrziu, cu un alt diplomat, american de data aceasta. Fetele locuiseră în Statele Unite cît durase războiul şi încă mai aveau ceva de americance în ele – o francheţe, un uşor accent (pe care mai tîrziu l-au pierdut), o anume libertate care lipsea altor studente englezoaice, crescute printre cartele de alimente, în urletul sirenelor. În plus, deşi nu făceau niciodată caz de asta, erau şi bogate. Părinţii lor englezi nu fuseseră săraci; iar despre tatăl lor vitreg american, deşi avea şi el copii din altă căsătorie, se spunea că e departe de fi sărac. Erau privilegiate din atîtea puncte de vedere; şi faptul că mai erau şi frumoase, şi deştepte părea aproape nedrept. Nici una din ele nu avea prietene apropiate la universitate.

Fata îşi ridică privirea spre băiatul care mînuieşte prăjina.

— Oferta mea rămîne valabilă.

— Îmi face plăcere. Sincer. Simt nevoia să fac puţină mişcare. De trei zile tocesc ca nebunu'.

Împinge prăjina în apă, o ridică, o înfige mai în faţă pînă simte că a atins fundul rîului, aşteaptă pînă ce mişcarea înainte a bărcii o aduce în poziţie aproape verticală, o afundă din nou, corectează puţin direcţia bărcii. Se strîmbă uşor spre fată.

— Cred că am să pic. Am o presimţire.

— Aşa zici tu mereu. Pun pariu că ieşi primul.

— Locul întîi i-l las lui Anthony.

— Îi e teamă la istoria antică. Crede că nu va lua decît minus 10.

Priveşte doct peste ochelari, imitînd îngrijorarea tînărului.

— Tucidide este punctul meu vulnerabil.

Băiatul zîmbeşte larg. Fata se întoarce şi priveşte în susul rîului. O barcă cu patru studenţi coboară în aval; sînt în anul doi, o fată şi trei băieţi. Îi privesc pe cei doi din barca ce merge în sens invers. Unul dintre tineri se întoarce şi-i spune ceva fetei; şi toţi patru îi privesc din nou, indiferenţi, aşa cum trecătorii care nu vor să se arate impresionaţi aruncă doar o privire fugară spre celebrităţile locale, stelele şi prinţii din ultimul an. Cei doi care constituie centrul atenţiei nu le acordă nici o importanţă; sînt obişnuiţi.

Cîteva sute de metri mai departe, tînărul lasă prăjina să plutească mai mult ca de obicei şi-şi şterge fruntea cu dosul mîinii.

— Îmi cam ajunge, Jane. Şi mor de foame. Nu cred că e deschis la Victoria’s.

Fata se ridică şi-i vine în ajutor.

— Hai să legăm barca aici. N-am nimic împotrivă.

— E un canal puţin mai sus. Putem să mergem pînă acolo. Să fim mai la adăpost.

— Bine.

Într-o clipă zăresc canalul, un vechi canal de scurgere, perpendicular pe malul de est al rîului, şerpuind între două cîmpuri mărginite de sălcii. Aleea publică se află pe celălalt mal. La gura canalului se află o placă cu vopseaua scorojită: Proprietate particulară. Acostarea interzisă. Dar cînd ajung aici, descoperă o altă barcă trasă la mal. Doi studenţi citesc, tolăniţi la cîte un capăt al bărcii, cu o sticlă deschisă de şampanie aşezată între ei. Gîtul învelit în poleială galbenă al unei alte sticle se zăreşte în apa verde şi răcoroasă, agăţat de o sfoară, la pupa. Cel înalt, cu o claie de păr blond şi o faţă uşor congestionată, ridică ochii spre intruşi. Are o privire stranie, lipsită de expresie în ochii său gri-verzui.

— Doamne, Dumnezeule. Jane, dragă. Daniel. Prietenii nu-ţi pot da niciodată pace?

Daniel încetineşte plutirea bărcii, zîmbeşte larg în jos, spre capul blond şi cartea din mînă.

— Andrew, prefăcut nenorocit. Înveţi.

— Ei, nu tocmai, băiete dragă. Afurisitul de babac. A pariat cu mine pe o sută de lire că n-am să trec.

Jane zîmbeşte.

— Ce pacoste pe capul tău. Bietul de tine!

— De fapt, pînă la un anumit punct, materia e chiar fascinantă. Nu-i aşa, Mark?

Celălalt student, un tip mai în vîrstă, îşi exprimă dezacordul printr-un mormăit.

— Luaţi o gură de spumos.

Jane zîmbeşte din nou.

— Spre deosebire de tine, noi chiar am venit să învăţăm.

— Cît de revoltător de conformişti puteţi să fiţi!

Zîmbesc. Daniel le face semn cu mîna şi vîsleşte mai departe. După ce s-au îndepărtat cu cîţiva metri, Jane îşi muşcă buzele de ciudă.

— Acum va vorbi tot Oxfordul că e ceva între noi.

— Fac pariu că nu scoate o vorbă. Îi e prea frică să nu se afle la Bullingdon că l-am prins tocind.

— Săracul Andrew.

— Bogatul Andrew.

— M-am întrebat întotdeauna ce s-o fi petrecînd în căpşorul ăla al lui.

— Nu-i chiar atît de prost pe cît pare.

— Doar o mimează la perfecţie?

Rîde şi cîrmeşte barca printre frunzele imense, agăţătoare, ale nuferilor, peste covorul de joian înflorit. Vîntul scutură o ploaie de petale albe dintr-un porumbar de pe mal. Fata ridică un lujer de aglică şi-l ţine deasupra apei; o ploaie de picături se prelinge pe lîngă barcă. Apoi îi dă drumul înapoi.

— Aici nu-i bine?

— E un fel de iaz puţin mai încolo. Sau, mai bine zis, era anul trecut. Veneam aici cu Nell.

Pe deasupra ochelarilor de soare, fata se uită cercetător la băiat. El dă din umeri şi zîmbeşte.

— Doar pentru puţină linişte şi o gură de aer proaspăt.

— Cît de revoltător de pastoral din partea voastră!

Băiatul rîde afectat. O pitulice ciripeşte între trestii; barca ocoleşte primul paravan de papură. În spatele lui, o perdea şi mai deasă de trestii şi rogoz se întinde peste apă.

— Fir-ar să fie. A crescut peste tot. Am să fac totuşi o încercare.

Scufundă prăjina şi împinge cu toată puterea, îndreptînd barca spre locul unde pare să fie un ochi mai mare de apă, printre rădăcinile care le taie calea. Fata scoate un ţipăt slab cînd se lovesc de prima barieră verde şi, cu un gest de apărare, îşi acoperă faţa cu mîinile. Prova plată alunecă înainte vreo trei metri, apoi se izbeşte de ceva moale, se ridică puţin şi se opreşte.

— Fir-ar…!

Jane se întoarce şi se uită peste marginea bărcii. Şi atunci – pe cînd el se străduieşte să smulgă prăjina din mîl – ea se întoarce brusc cu faţa spre el, cu gura deschisă, uluită, îngrozită.

— Daniel!

Îşi îngroapă faţa în mîini.

— Jane?

— Dă înapoi, dă înapoi.

— Care-i treaba?

Fata se ghemuieşte în colţul cel mai îndepărtat al bărcii, astupîndu-şi cu mîinile nasul şi gura.

— Ah, se simte şi mirosul. Te rog, dă înapoi!

Dar el dă drumul prăjinii, face un pas peste băncuţa de scînduri din barcă, se apleacă peste margine; şi vede.

Chiar la suprafaţa apei, împins în jos de vîrful bărcii, fundul gol, alb-verzui, al unei fiinţe omeneşti. Mai încolo, între trestii, există un loc liber, unde probabil se află capul şi restul corpului. Partea de jos a picioarelor e în apă, acoperită de barcă.

— Iisuse!

— Cred că o să vărs.

Băiatul se repede spre fată, îi împinge capul în faţă, pînă ce-i atinge genunchii; apoi se întoarce repede în partea din spate a bărcii, smulge frenetic prăjina din mîl, aproape răsturnînd barca, o redresează şi începe s-o împingă înapoi. Barca ezită, apoi alunecă uşor, eliberată dintre trestii. Vede forma hidoasă, obscură, ridicîndu-se încet la suprafaţă.

— Jane, ţi-e mai bine?

Stă tot cu capul plecat, dar face încet semn că da. Băiatul face manevre stîngace pentru a întoarce barca, apoi o îndreaptă cu putere înapoi spre rîu, dincolo de prima barieră de trestii, apoi de-a lungul malului, fixînd-o bine cu prăjina. Îngenunchează lîngă fată.

— Ţi-e mai bine?

Face semn că da, apoi ridică încet capul şi, cu o mişcare ciudată, îşi scoate ochelarii de soare şi-l priveşte fix.

— Vai, Dan.

— Al naibii de oribil.

— Era…

— Ştiu.

O clipă urmăresc unul pe faţa celuilalt neînţelegerea în faţa morţii; lumea lor, din dimineaţa aceea, e sfărîmată. Băiatul îi strînge mîinile şi priveşte spre gura canalului.

— Ar trebui să-i spun lui Andrew.

— Da, sigur. Mă simt mai bine acum.

O mai priveşte îngrijorat o clipă, apoi se ridică şi sare pe mal. O ia la fugă prin iarba înaltă spre rîu; o dată se întoarce şi se uită înapoi. Fata stă cu capul rezemat de genunchii îndoiţi, ca şi cum n-ar mai vrea să vadă nimic.

— Andrew! Andrew!

Cele două feţe printre frunzele sălciilor; băiatul e deasupra lor, pe mal.

— Tocmai am dat peste un corp în apă.

— Peste ce?

— Un corp. Un cadavru. Cred că-i o femeie. Printre trestii.

— Doamne, Dumnezeule.

Studentul pe care-l cheamă Mark, cu cîţiva ani mai mare decît ceilalţi doi, bronzat, mustaţă, ochi limpezi cenuşii, despre care Daniel ştie doar că e unul dintre prietenii lui Andrew Randall, care are tot felul de prieteni dubioşi peste tot, se ridică în picioare şi păşeşte pe mal.

— Eşti sigur?

— Absolut. Am intrat chiar în el. Peste el.

Andrew vine în spatele lor.

— Unde-i Jane?

— A rămas în barcă. N-are nimic. A avut doar un şoc.

— Hai mai bine să vedem, spune Mark.

— Stai aşa, băiete dragă.

Andrew se întoarce la barcă, scotoceşte printr-o haină şi scoate o sticluţă plată din argint, cu toc de piele. Cei trei pornesc repede înapoi, de-a lungul malului. Jane îşi ridică privirea. Andrew se aşază lîngă ea, destupînd sticla.

— Bea un strop din asta, Jane.

— Acum mi-e bine.

— E un ordin. Hai, o sorbitură.

Ia sticla, înghite, se îneacă puţin. Mark se uită la Daniel.

— Hai să-mi arăţi unde e.

— E o privelişte a naibii de oribilă.

Privirea ochilor cenuşii nu şovăie.

— Am debarcat la Anzio, bătrîne. Ai văzut vreodată o oaie înecată de multă vreme?

— Pentru Dumnezeu, ne-am trezit chiar peste…

— Da. Bine. Hai să ne asigurăm.

Daniel ezită, apoi îl urmează de-a lungul malului, spre locul unde păpurişul acoperă apa.

— Cam pe-acolo. Arată cu mîna. Spre mijloc.

Mark îşi aruncă pantofii din picioare şi coboară printre trestii, apoi face cu grijă un pas înainte. Piciorul i se înfundă. Pipăie cu tălpile căutînd un loc mai sigur mai încolo. Daniel se uită înapoi. Jane e acum în picioare, în iarba înaltă, privindu-i de la vreo patruzeci de metri. Andrew vine şi el, întinzîndu-i sticla. Daniel refuză. Trestiile se închid în urma lui Mark, ascunzîndu-l pe jumătate, în timp ce se afundă pînă la genunchi. Daniel priveşte fix o tufă de isop cu flori purpurii de pe mal. Două libelule strălucitoare, cu aripile muiate în cerneală, zboară pe deasupra florilor, apoi se îndepărtează. Undeva departe, în susul canalului, ţipă o potîrniche. Acum nu mai poate vedea decît, din cînd în cînd, un crîmpei din cămaşa albastră a lui Mark printre tulpinile dese şi verzi care s-au închis în urma lui; pîrîitul trestiilor călcate în picioare şi plescăitul apei.

Lîngă el, Andrew şopteşte:

— Fac pariu pe cinci lire că e vreo tîrfă. O nouă ispravă a galanţilor noştri aliaţi americani. Mark?

— Recepţionat. Am găsit.

Dar Mark nu mai spune nimic. Pare să stea inexplicabil de mult ascuns acolo între trestii, tăcut; cîte o trestie se apleacă uneori într-o parte. În cele din urmă, Mark se întoarce greoi, se caţără sus pe iarbă, ud pînă la brîu, cu picioarele acoperite de mîl negru şi un miros greu de apă stătută; iar în aer pluteşte ceva dulceag, hidos.

Se strîmbă spre ceilalţi doi, se uită înapoi spre locul unde se află Jane, vorbeşte în şoaptă:

— E moartă de ceva timp. Un ciorap în jurul gîtului. Părul plin de viermi.

Se apleacă, smulge o mînă de buruieni şi-şi şterge grosul mîlului de pe picioare. Continuă:

— Ar trebui să dăm o fugă pînă la Victoria. Să anunţăm poliţia.

— Ce ghinion! Tocmai începusem să bag cîte ceva la cap. De rumegat nu mai vorbesc.

Daniel priveşte în jos, fără să guste gluma. Simte la cei doi un oarecare dispreţ faţă de el… boemul, estetul mic-burghez decadent. E ca şi cum i-ar fura propria descoperire. Dar el n-a debarcat la Anzio; de fapt, n-a avut parte de nimic măreţ în cei doi ani pe care şi i-a irosit în armată. Se întorc la Jane. Mark preia comanda.

— Voi doi ar fi mai bine să aşteptaţi aici pînă vin poliţaii. Şi, pentru Dumnezeu, nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. Nu vor să se mai învîrtă şi alţii pe aici. Hai, Andrew.

Andrew îi zîmbeşte lui Daniel.

— Îmi datorezi cinci lire, bătrîne.

— N-am acceptat pariul.

Şi lui Daniel i se aruncă o privire amuzată, străvechea atitudine zeflemistă a aristocratului. I se întinde sticla.

— Sigur nu vrei o înghiţitură? Eşti cam palid la faţă.

Daniel refuză cu o mişcare bruscă a capului. Andrew îi trimite o bezea lui Jane şi porneşte pe urmele prietenului său.

Daniel bombăne:

— Zău că-ţi lasă impresia că de fapt se distrează.

— Cine-i celălalt?

— Dracu’ ştie. Vreun erou din timpul războiului.

Jane trage aer în piept şi schiţează un zîmbet.

— Ei, am intrat în gura lumii.

— Îmi pare îngrozitor de rău, Jane.

— A fost ideea mea.

Mark întoarce capul şi le strigă ceva arătînd spre malul pe care se află. Daniel îi face semn cu mîna.

— Du-te tu, Jane. Eu aduc barca.

Cînd ajunge din nou la gura canalului, o găseşte stînd printre sălcii. La picioare e sticla nedeschisă de şampanie. Fata se strîmbă la Daniel.

— Darul de despărţire al fălosului sir Andrew.

Privind înapoi, vede că cealaltă barcă făcuse deja vreo sută de metri, îndreptîndu-se spre malul opus ca să se ferească de curent. Acostează, apoi se urcă pe mal lîngă Jane, aprinzîndu-şi o ţigară. Se aşază amîndoi cu faţa spre rîu, cu spatele la grozăvia ce se află la vreo sută de metri distanţă; privesc fix apa. O altă barcă coboară pe lîngă malul opus, cinci-şase persoane, o fată vîsleşte stîngaci, un ţipăt, rîsete, căci e gata-gata să scape prăjina.

— A spus ce vîrstă avea femeia?

— Nu.

Fata se întinde şi îi ia ţigara din mînă, trage un fum şi i-o dă înapoi.

Băiatul spune:

— Cînd eram puşti şi ajutam la strînsul recoltei, în timpul războiului, s-a prins un iepure în lamele treierătorii.

Dar nu continuă povestirea. Fata priveşte fix spre rîu.

— Înţeleg ce vrei să spui. Ca în vise.

— Acum, asta-i tot ce-mi amintesc din ziua aceea. Din toată vara aceea.

Ea se reazemă de trunchiul unei sălcii, întoarsă puţin spre el, cu capul uşor dat pe spate. Şi-a lăsat ochelarii de soare în barcă. După o clipă închide ochii. Băiatul îi priveşte chipul, genele, gura, o observă pe fata cea serioasă ce se ascunde în spatele fetei prea îndrăzneţe uneori. Ea şopteşte:

— Pe malurile rîului liniştit.

— Da, ştiu.

Între ei se lasă tăcerea. Alte două bărci trec în jos spre Oxford. Dinspre apus, norii se adună într-un munte abrupt, opac, aducător de ploaie, peste Cumnor Hills. Soarele dispare. Băiatul se uită în sus, pe cer.

— Ţi-e frig?

Fără să deschidă ochii, fata face semn din cap că nu. Peste capetele lor un imens bombardier american, supranumit „Fortăreaţa zburătoare“, uruie uşor, sub perdeaua de nori, în drum spre Brize Norton. Poate că Andrew are dreptate, ucigaşul se află în acest avion: e acolo sus, poartă o şapcă de baseball şi mestecă gumă, cu ochii pe tabloul de comandă. Avionul e la vreo trei kilometri depărtare, doar un punct pe cer, cînd fata vorbeşte din nou.

— Poate că aşa e bine. Că l-am descoperit noi.

Băiatul se întoarce spre ea şi vede că-l urmăreşte cu privirea.

— Ce vrei să spui?

— Doar că… felul în care am trăit noi toţi în aceşti trei ani… Şi realitatea.

— Au fost cei mai minunaţi ani din viaţa mea.

— Şi dintr-a mea.

— Am întîlnit-o pe Nell… şi pe tine. Şi pe Anthony. Priveşte în jos. Toate astea.

— Dar a fost oare real?

Băiatul se propteşte în cot, smulge un fir de iarbă şi-l muşcă uşor.

— Credeam că tu şi Anthony sînteţi foarte reali.

O clipă, fata nu spune nimic.

— L-am răsfoit pe Rabelais aseară. Fais ce que voudras.

— Şi de cînd e asta un păcat?

— Poate că ce dorim noi nu e ceva ce există. Sau va putea exista vreodată.

— Dar am făcut ce-am dorit. Cel puţin în parte.

— În interiorul a ceva ce e… literar? Ca l’Abbaie de Thélème. În care nimic nu este real.

Băiatul arată cu degetul în spatele lor.

— Dacă vrei să spui că aia de acolo e realitate… Îţi spun sincer, vreo curvă din Carfax, agăţată de vreun…

— Ca iepurele tău din treierătoare?

— Dar n-are nici o legătură cu noi.

— Eşti sigur?

— Bineînţeles că sînt. Zîmbeşte sec. Anthony ar fi profund şocat să te-audă vorbind astfel.

— Poate că ăsta-i defectul lui Anthony.

— Am să-i repet fiecare cuvînt pe care l-ai spus.

Fata îi zîmbeşte, apoi se apleacă şi-şi reazemă fruntea de genunchii îndoiţi; vorbeşte cu faţa îngropată în fusta ţărănească.

— Mi-e foarte teamă ca nu cumva aceştia să se dovedească a fi fost anii cei mai fericiţi din toată viaţa noastră. Pentru toţi patru. Pentru că am iubit, ne-am maturizat, ne-am distrat atît de bine. Nici o răspundere. Am jucat teatru. Ne-am jucat.

— Dar ne-a fost totuşi bine.

Acum îşi propteşte bărbia în palmă şi îl priveşte. Apoi, pe neaşteptate, se ridică, se îndreaptă spre sticla de şampanie şi o ridică apucînd-o de gîtul învelit în poleială. O aduce lîngă el, apoi, din nou fară veste, ridică braţul şi aruncă sticla în rîu. Apa plescăie, sticla se scufundă, e ridicată o clipă la suprafaţă, apoi se duce definitiv la fund.

Băiatul o priveşte uimit.

— De ce-ai făcut asta?

Cu privirea aţintită spre rîu, spre locul unde s-a scufundat sticla, ea întreabă:

— Dan, tu şi Nell o să vă căsătoriţi?

Băiatul se uită la ea cu atenţie.

— Ce-ţi veni să-mi pui întrebarea asta?

Fata îngenunchează lîngă el, ocolindu-i privirea.

— Mă întrebam doar.

— Nell ţi-a spus că nu?

Clatină din cap în semn că nu.

— Amîndoi faceţi o taină din asta.

— Îţi dai seama că, în afară de Nell, eşti singura fată cu care am ieşit singur de vreo optsprezece luni? O bătu uşor pe braţ. Hai, Jane, scumpo, pentru Dumnezeu… Oţi fi voi orfanele de peste ocean, dar nu-i nevoie s-o faci pe sora bătută în cap. Adică de ce naiba crezi că îmi caut ca un disperat o slujbă aici pentru la anul?

Ea îi răspunde, cu un mic zîmbet în colţul gurii:

— Scuză-mă.

— Nell e de părere că absolvenţa şi căsătoria nu prea merg împreună. Şi asta-i şi părerea mea. Şi să te logodeşti cu toată pompa e… Se opreşte brusc şi-şi ascunde faţa în mîini. Of, Doamne! Ce gafă am făcut!

— Chiar atît de vieux jeu ?

— Of, Doamne!

— Nu. Fii sincer.

— Ştii foarte bine ce-am vrut să spun.

— Că nu sîntem normale?

— Sigur că nu. Doar că… Ei, tu nu eşti Nell. Şi eu nu sînt Anthony. Fata aprobă din cap.

— Înţeleg.

Băiatul se uită la ea, apoi se ridică.

— Jane, de asta ai venit azi cu mine aici?

— Într-un fel.

— Prostuţo!

— Mama cloşcă.

— Anthony ştie?

— A fost ideea lui.

Chicoteşte amuzat în direcţia dealurilor.

— M-am prins. Mîine, cînd se întoarce, o s-o şteargă singur cu Nell. Adevărată conspiraţie.

— Convertirea păgînilor.

— Presupun că nu se poate abţine. Dar trebuie să spun că aveam o părere mai bună despre tine.

Fata zîmbeşte. Băiatul adaugă:

— Mă întreb unde vor găsi şi ei un cadavru?

— Prostule!

După o scurtă tăcere, băiatul întreabă:

— Şi dacă tot s-a ajuns la secrete… Tu ai într-adevăr de gînd să-l laşi să te convertească?

— Încă nu m-am hotărît, Dan.

— Ar fi trebuit să-l fi cunoscut pe taică-meu. Te-ar fi lecuit pe toată viaţa.

— Trebuie să judecăm credinţa după oameni?

— Eu tot mai sper că Anthony nu va reuşi.

— De ce, mă rog?

Dan priveşte dincolo de rîu, spre norii adunaţi la asfinţit.

— Tu nu ştii ce înseamnă. Nici măcar Anthony. Să trăieşti în umbra bisericii. Te obligă să ascunzi atît de multe. Nu-ţi poţi închipui dacă n-ai trăit astfel. Atît de departe de realitate. Exact ce spuneai tu despre Oxford. Dar mult mai rău. Nici măcar distracţia.

Priveşte peste rîu, spre colinele umbrite din depărtare, apoi continuă:

— Aş putea deveni orice, dar creştin n-am să mai fiu cît voi trăi.

— Expresia unui adevărat complex al lui Oedip.

Privirile li se întîlnesc, îşi zîmbesc, apoi amîndoi îşi lasă ochii în jos, cu acea acută conştiinţă de sine a tinerilor adulţi, sensibili la situaţii noi, la cunoştinţe noi, la noi conştiinţe; scufundaţi în interesul faţă de ei înşişi, orbi la orice afară doar de tentaculele noului moment. Băiatul se uită la ceas.

— Ar fi trebuit să sosească deja. Mă duc să văd.

Face cîţiva paşi pe cîmpul din spatele sălciilor, încercînd să vadă vreo siluetă înspre est. După cîteva minute, fata vine lîngă el, scrutînd şi ea zarea. Vorbeşte fără să-l privească.

— Cred că Nell e o fată foarte norocoasă, Dan. Ăsta-i un alt lucru pe care voiam să ţi-l spun.

— Nu-i mai norocoasă decît Anthony.

Fata şopteşte:

— Toţi norocoşii ăştia în viaţă!

Şi, înainte ca el să poată înţelege sensul ironiei din vocea ei, fata vorbeşte pe un ton normal, arătînd cu mîna.

— Uite acolo!

La celălalt capăt al cîmpului, mai la sud decît se aşteptaseră, se zăresc cinci siluete ieşind dintre sălcii: două în uniformă, trei îmbrăcate civil. Cei doi în uniformă cară costume de cauciuc. Un altul duce o targă pliantă. Şi al patrulea poartă o cutie neagră, agăţată de umăr. Daniel le face semn şi unul dintre poliţişti ridică grav mîna în semn că l-a văzut.

Privindu-i cum înaintează prin marea de mătasea-broaştei, băiatul întreabă:

— De ce-ai aruncat sticla de şampanie în rîu?

Îşi întoarce privirea spre fata care stă lîngă el. Ea îşi coboară ochii spre iarba de la picioarele lor.

— Am simţit că aşa era bine.

O cuprinde pe după umeri şi o sărută uşor pe tîmplă. Fata rămîne cu privirea aţintită în iarbă.

— De ce-ai făcut asta?

Băiatul zîmbeşte.

— Din acelaşi motiv.

 

O perspectivă obiectivă

 

Nu asta am promis să scriu atunci, cu puţin înainte ca tu să fugi. E totuşi pură ficţiune. Bineînţeles.

Despre domnul Wolfe. Nu despre tine.

Era la Claridge’s. Un apartament la etajul întîi, plin cu mobilă Ludovic al nu-ştiu-cîtelea. N-a fost rău, poate pentru că fiecare dintre cei trei îl anula pe celălalt şi, de data asta, dădeau cel puţin impresia că erau cu adevărat în căutarea unei actriţe, nu doar a unei posibile partide de sex. Mi-am dat seama că Dan era cam băut şi nu m-a impresionat deloc. Sau poate m-a dezamăgit. După citirea scenariului. N-a scos aproape nici un cuvînt, nici măcar cînd i-am fost prezentată. O mutră afanisită (era probabil beat, în mod normal nu-şi dă atîtea aere în faţa unor oameni complet necunoscuţi). Toată conversaţia au susţinut-o Bill şi tipul acela, Gold. Am simţit că Dan vrea să se ţină deoparte. Atunci de ce mai venise? Cred că am gîndit că e patetic, zău aşa. Ca un personaj din Hemingway. Sau ca bărbatul din Sub vulcan.  Se vede că sînt un tip dur, şi înţelept, şi sensibil, şi viril, şi literar, şi neadaptat, şi mai presus de toate astea, pentru că sînt beat.

Cumplit de demodat.

La un moment dat, am menţionat faptul că am jucat într-una dintre piesele lui. O jucasem două săptămîni la Birmingham ca un fel de prolog al stagiunii, o minoră pretenţie de sinceritate înainte să înceapă porcăria. I-am spus cît de mult mi-a plăcut. De fapt nu prea îmi plăcuse cine ştie ce, e una dintre cele mai slabe piese ale lui (o ştiu acum, după ce le-am citit şi recitit pe toate), dar voiam să spun şi eu ceva. Ştiam că Dan nu are un cuvînt prea greu în luarea hotărîrii, că probabil se afla acolo mai mult din politeţe. Poate că mi-era deja puţin milă de el.

Bine, a zis.

A fost singurul moment cînd mi s-a părut interesant. A zis „bine“ ca şi cum ar fi spus: tîrfuliţă proastă şi plină de ifose. Ca şi cum aş fi fost o gîsculiţă din Chelsea.

I-am spus, încercînd să-i reamintesc că eram cu mult peste nivelul obişnuit al studentelor de la teatru:

Şi profesorul meu din Sussex e un admirator al dumneavoastră. (Mă rog, pomenise odată, în treacăt, numele lui Dan.)

Îi privi pe furiş pe ceilalţi doi.

Am impresia că fata asta ţine morţiş să capete rolul, a spus.

S-au hlizit şi a trebuit să zîmbesc şi eu. La asta n-a zîmbit, dar mi-a ocolit cu grijă privirea, ticălosul.

Mai tîrziu mi-a spus odată: Ştii de ce mă chinui atît de mult să evit dialogurile? Pentru că mi-e silă de actori. Întotdeauna au existat la el aceste două lucruri. Nu era un autor dramatic, un dramaturg devenit scenarist. Tot ce făcea era să scrie dialoguri. Odată mi-a zis: Eu montez şi repar dialoguri. Altă dată: Cel puţin majoritatea actorilor de film nu învaţă niciodată să joace. Asta a fost greşeala mea în ziua aceea.

Rezolvaseră celelalte două roluri – se pare că pe mine deja mă aleseseră. Era o simplă formalitate. A pretins că fusese beat mort în ziua aceea la Claridge’s, nu doar uşor băut şi că nu-şi mai amintea nimic. Aşa că ar fi bine să nu încerce s-o mai întoarcă.

Puţin peste înălţimea medie, cu tîmplele uşor argintii. Părul tuns mai degrabă după moda americană decît după cea britanică. Tipul funcţionarului de stat american în pas cu moda. Buclele zbîrlite şi mustaţa mexicană a lui Bill îl făceau pe Dan să pară foarte demodat. Întotdeauna a avut acest uşor aer, fizic, seamănă cu Ducele de Windsor în tinereţe. O figură ursuz-timidă, dar un trup suplu. O gură frumoasă, cea mai reuşită trăsătură a sa. Ochii, prea ficşi şi spălăciţi, nu prea mi-au plăcut niciodată; în ciuda privirii uneori senzuale. Ca un soi de provocare, priveşte întotdeauna un pic în gol, distrat. Cînd se plictisea, o făcea conştient, ca şi cînd ar fi fost undeva departe, lucru pe care ţi l-ar fi dorit şi ţie. O impoliteţe care a ajuns să-mi placă, poate pentru că am învăţat s-o controlez. Dacă eu eram ţinta, ştiam cum să-l aduc înapoi cu o glumă. Şi era folositoare cînd ţinta era cineva care mă plictisea şi pe mine. Lucru care se întîmpla, evident, de cele mai multe ori. Faptul că pe doi oameni îi plictisesc aceleaşi lucruri e un motiv esenţial pentru care apare o legătură între ei.

Am recitit acest ultim paragraf şi se concentrează prea mult pe reacţiile mele din timpul acelei prime întîlniri. L-am prezentat prea rece, prea static. Şi nu era deloc beţiv. Se mişca uşor, fizic, nu era deloc greoi. Uneori aş fi preferat să fie, părea să fi învăţat cum să nu fie greoi, cum să fie sprinten. Contrazicînd astfel propria-i părere despre interpretarea actoricească. Aşa că de obicei se prezenta într-o lumină puţin prea cizelată (asta cînd era în public). Genul omului de lume care a călătorit mult şi chestii de-astea. Pe de altă parte (după cum o ştie prea bine), nu-mi plac bărbaţii care nu ştiu să se descurce în hoteluri, restaurante, cu chelnerii – să facă faţă unei vieţi pline de succes, dacă asta ţi-e dată. Presupun că ştiinţa de a te descurca bine în astfel de situaţii implică, inevitabil, interpretarea unui rol.

Un bărbat cu care dădea bine să fii văzută în lume, cum ar spune biroul de publicitate.

Tot nu reuşesc să-i definesc esenţa. Ceva veşnic în trecere, niciodată pe de-a-ntregul lîngă tine. La început am crezut că e vîrsta, dar era mai mult decît atît, nu erau numai momentele acelea cînd afişa figura tatălui sau a unchiului, ca atunci cînd a pomenit prima oară de căsătorie, sus, în Mojave. Cînd i-am explicat de ce nu, a reîntinerit pe loc. Absurd. Încurcase complet ordinea expresiilor feţei. Dacă m-ar fi cerut în căsătorie cu expresia tînără, totul ar fi fost poate altfel. Pe atunci mă îndrăgostisem de el (sau de ideea mea despre el), eram pe punctul de nu mai judeca la rece, ştiam că-mi va vorbi despre asta şi ştiam că răspunsul nu va fi rezultatul unei hotărîri prestabilite, dacă alegea momentul potrivit. Aş fi acţionat din instinct, în funcţie de timp, de loc şi de dispoziţie. Într-un scenariu n-ar fi ratat niciodată replica în halul ăsta.

Nu numai în trecere. Introvertit. Foarte planificat şi concis, cum îi era şi scrisul. Ca un geamantan elegant din piele, încuiat cu grijă, în sala de aşteptare a unui aeroport, purtînd o etichetă cu numele unei destinaţii foarte greu de descifrat. Şi dacă reuşeai într-un final să te apropii şi să citeşti, vedeai că e doar un nume şi un aeroport, dar nici unul, nici altul nu-ţi spunea nimic. La început, toate astea mi s-au părut foarte incitante. Că nu-l puteam descifra însemna că eram conştientă că nu va dura, că-şi va vedea de drumul lui. Îmi dădeam seama că era (nu numai în sens propriu) total divorţat. Fără cămin, mai tot timpul pe undeva pe la mijlocul Atlanticului – în ciuda modului în care se agăţa de britanismul său prin accent şi expresii, un soi de paranteze ostentative în jurul americanismului şi al bizarului său patriotism de modă veche – ceea ce consideram eu uneori ca latura „Vizitaţi Marea Britanie“ a personalităţii lui, sporovăială cu bătrîni pitoreşti într-o cîrciumă de ţară cu bîrne de stejar pe tavan, sorbind liniştiţi din halba de bere (genul ăsta de viziune contrafăcută a ceea ce în realitate e de fapt un grup de oameni care la sfîrşit de săptămînă se îmbată cu votcă, în interiorul unor ziduri acoperite cu trofee metalice „made in Hong Kong“). Îmi cam băteam joc de el în privinţa asta, o pipiţă afurisită stil anii ’70: dacă-i plăcea atît de mult acolo, ce căuta aici?

Exista un punct asupra căruia nu eram de acord. Nu mi-a plăcut niciodată viaţa la ţară (Slavă Domnului, zice ea). L-a şocat faptul că n-am urît din prima Los Angeles-ul. Sau că nu vreau să mă întorc în plicticosul ăla de deşert Mojave.

Şi Tsankawi. Sfinte Doamne. Dar nu pot să vorbesc despre asta acum.

Îmi amintesc de ziua, pe la început, de fapt era noapte, cînd mi-a pomenit prima oară de casa de la ţară unde se retrăgea cînd era în Anglia. Cînd îmi vorbea despre peisajul din Devon, fauna, flora, copilăria lui – ca şi cînd de asta casa însemna atît de mult pentru el, eu înţelegeam de fapt altceva. Nu de casă în sine avea el nevoie, ci de un pretext pentru a vorbi despre ea. Rareori locuia acolo, era un simplu hobby, ceva achiziţionat în timp ce se ridica la situaţia la care a ajuns acum. Lucru pe care, bineînţeles, îl ştie – sau mai degrabă, fiind la fel de speriat că nu-şi înţelege propriile paradoxuri ca un bun şahist care-şi expune regina, crede că-l ştie. A spus-o odată, cînd vorbeam despre Cetăţeanul Kane (poate să mă corecteze dacă am înţeles eu greşit): că marea lovitură de maestru a fost acel ultim cuvînt, Rosebud, cum că cel mai cumplit act de corupţie al practicanţilor corupţi ai unei arte corupte era ideea că puteai răscumpăra inocenţa. Ca un fel de donaţie a Mafiei făcută bisericii din localitate – ca şi cum asta te-ar salva dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu care ne-ar judeca. Şi nici nu i-am spus că nu puteam înţelege de ce trebuia să se simtă exclus dacă devenea obiectiv faţă de pseudoferma aia a lui.

Dar nu-mi displăcea din cauza asta. Nu-şi dădea niciodată seama că nu devenea brusc urît cînd se arăta supus greşelii.

Şi faptul că tatăl său fusese vicar (nu-mi dădusem încă seama că Biserica pustie conţinea elemente autobiografice). Am rîs, pur şi simplu nu mi-a venit să cred. Şi nici n-am crezut pînă în ziua cînd am plecat cu maşina la Marineland şi am intrat într-un ambuteiaj, iar el a început să cînte imnuri bisericeşti. Ridiculizînd tot creştinismul lor fără sens. Dar îşi amintea atît de multe. Ăsta a fost un alt moment cînd mi-a fost tare drag. Uneori era o companie foarte plăcută.

Astfel, introvertirea lui era doar un simptom al incapacităţii sale de a se lega de ceva, cu atît mai mult de un loc de care nu era nevoit să se ataşeze, decît verbal şi numai după cîteva pahare de Dettol. N-am reuşit să pătrund acest secret. Să ajung să le dezleg pe cele reale, ca, de pildă, Caroline. Îmi displăcea profund modul în care obişnuia să vorbească despre ea (înainte de a avea explicaţia cu el), cu implicaţii atît de dispreţuitoare, ca despre ceva lipsit de importanţă, ca şi cînd n-ar fi fost fiica lui, ci o secretară inutilă cu care se pricopsise în casă. Foarte bine, mamă-sa o răsfăţase şi o învăţase să aprecieze valori pe care el le dispreţuia. Dar era limpede că de fapt se simţea pur şi simplu lezat, ofensat… şi nu numai pentru trecut şi pentru că o pierduse, ci şi pentru că se ataşase de mine, ideea incestului (dar el ce credea oare că era uneori pentru mine?), plăcîndu-i această situaţie şi totodată urînd-o.

Apoi toată mizeria din spatele căsătoriei lui destrămate. Am renunţat să încerc s-o mai înţeleg şi pe asta. Şi celelalte femei din viaţa lui, răspunsurile lui evazive, de-a dreptul groteşti dacă deveneam prea curioasă. Ca şi cînd m-aş fi putut simţi ofensată, ca şi cînd un astfel de trecut l-a făcut vreodată pe vreun bărbat mai puţin atrăgător. N-ar trebui să-l compar cu un geamantan elegant din piele. De fapt e un pachet vechi, plesnit, budrugălit cu cincizeci de mii de noduri de sfoară. Scoţianca din mine se simte ultragiată.

Toate acestea au fost rezumate în acea ultimă noapte (povestea cu clarviziunea era o prostie, dar, ciudat, Dan, am simţit într-adevăr că ceva avea să se întîmple cu noi). Cînd tu, adică el, mi-a vorbit despre bariere. Şi eu i-am spus că vrea să zică baricade. Sper că va reflecta adînc la toate astea, dacă va citi vreodată aceste rînduri.

Îl ponegresc din ce în ce, dar toate astea de fapt ne apropie şi mai mult. Niciodată înainte nu mi-am dat seama atît de limpede că minţile „îmbătrînite“ pot fi şi minţi tinere în trupuri îmbătrînite. (Nu-i frumos, de fapt vreau să spun trupuri frumoase care nu mai sînt tinere.) Existau din ce în ce mai multe situaţii în care eu mă simţeam mai bătrînă. Eram mai bătrînă. Cînd a primit telefonul acela extraordinar, era ca un copil, un copil mic, un băieţaş speriat şi emoţionat care încearcă să-şi ascundă şi spaima, şi emoţia prefăcîndu-se „matur“. Doamne, Dumnezeule, exista cineva acolo care avea sincer, cu adevărat, nevoie de el. S-a simţit descătuşat, mi-am dat imediat seama. Am fost foarte furioasă, dar nu m-am dat în vileag. Nu pentru că a hotărît să plece, doar pentru că a avut neruşinarea să mă folosească pe mine ca pretext. Nu ştiu de ce m-a frămîntat atîta gîndul că eu mă folosesc de el. Eu, cel puţin, am fost sinceră.

Privesc în urmă şi, acum cînd văd tot ce se întîmplă, îmi dau seama că ceva în sensul ăsta era inevitabil. După ce am rupt-o cu Tim şi mi-am făcut de cap, plutea oarecum în aer. În cele din urmă, trebuia să fie cineva în genul lui Dan. Acesta a fost un element pe care l-am introdus de la bun început (deşi nu a fost calculat, vreau să spun că, de fapt, el m-a învăţat să fiu mai sinceră). Fusese necesar să se întîmple, existase un fel de inevitabilitate dialectică, prin urmare , într-o bună zi, trebuia să se transforme în altceva. Acest „prin urmare“ a existat mereu în jurul meu. Marcînd o punere în scenă, în ambele sensuri.

Harold mi-a deschis ochii, pe vremea cînd eram la Birmingham. Mi-a spus: Toate marile actriţe sînt curve. Pentru că, pe lîngă nevoia obişnuită de noi experienţe, avem şi datoria  profesională de a experimenta. Eram conştientă de asta cu mult înainte să apară Dan. Eram foarte conştientă de asta cînd m-am despărţit de Timothy. Chiar şi în momentele cele mai rele, în toiul certurilor şi al ţipetelor, o micuţă păpuşă-Jenny din creierul meu îşi lingea satisfăcută buzele pline de frişcă. Sincer vorbind, acel prim rol într-un film a fost plin de crema pe care o linsesem.

La Los Angeles, Dan a venit să mă întîmpine la aeroport. Cu cucoana de la biroul publicitar al studioului şi fotograful ei şi cu trandafiri înveliţi în celofan. Mi-a spus că Bill nu putuse să vină, el îi ţinea numai locul. Ceea ce stricase totul. Oarecum. Dar nu era beat, era treaz şi chiar patern, o persoană diferită de cea de la Claridge’s. Şi cînd, în cele din urmă, ne-am urcat în limuzină şi am pornit-o prin ţara cartofilor prăjiţi şi a hamburgerilor, mi-a descris prima lui sosire, cu ani în urmă, neîntîmpinat de nimeni. Se simţise complet străin şi pierdut. M-a văzut uitîndu-mă la un imens panou de afişaj cu o absurdă toboşăriţă gigantică rotindu-se încet în vîrf. Mi-a zis: Aici trebuie să hotărăşti de la bun început un lucru – care din voi e real, tu sau Los Angeles-ul? Corect?

Corect, am spus.

Am transformat asta într-o mantra. A fost lucrul cel mai drăguţ şi cel mai preţios pe care mi l-a dat vreodată. „Los Angeles“ înseamnă oriunde.

Eram frîntă şi, cînd am ajuns la hotel, m-au expediat direct la culcare. Urma să am o zi liberă înainte de a intra în moara publicitară, probe şi tot restul. Făcuseră o listă de locuinţe, apartamente pe care să le văd. Am hotărît că un apartament ar fi ca şi cum aş sta în pensiune în turnee. O cană de cafea, o cutie de detergent, un ceainic de pus pe foc. Poate că de asta aş avea nevoie. Femeia de la biroul publicitar îşi făcuse planul să mă însoţească în aceste vizite, însă Dan s-a oferit să le combine cu o plimbare cu maşina pentru a-mi arăta oraşul. Cred că mi-a citit ceva pe figură, individa nu era deloc genul meu. Mă speria tipul ei de femeie independentă, de carieră, farmecul imaginii ei artificiale de păpuşă sexy.

A venit să mă ia a doua zi dimineaţa, la zece. Nu putusem să dorm, toată noaptea mă sculasem şi mă uitasem pe fereastră. Deci asta e America şi acolo jos e Sunset Boulevard. Nouă zecimi din mine se aflau încă la Londra, în micuţul Belsize Park, care-mi plăcea atît. Mi-era teamă, mă bucuram că Dan va fi aici să se ocupe de mine toată dimineaţa. L-am găsit în holul hotelului bînd cafea şi citind ziarul londonez Times din ziua precedentă. Îţi dădea curaj. Şi o clipă m-am simţit chiar entuziasmată, doar o turistă. Dar a fost prea mult, am văzut prea multe case, aşezate la distanţe foarte mari, şi am intrat din nou în panică, luînd hotărîri de moment în loc să fiu practică. El era răbdător şi neutru. Ca un agent imobiliar cu o clientă bogată, plictisit dar nearătînd-o. Şi atunci am început să mă gîndesc că de fapt mă studia în secret, încercînd să hotărască dacă eram cu adevărat potrivită pentru rol şi m-am simţit iritată că nu avea încă această siguranţă. Mai tîrziu mi-a spus că-i plăcuse faptul că fusesem „mofturoasă“. Fusese pur şi simplu curios din punct de vedere „antropologic“. Nu m-am gîndit deloc la el ca la un tip „la pat“. Ba nu. M-am gîndit o dată, într-un dormitor oribil în care intraserăm amîndoi. Am alungat imediat gîndul. A încercat să mă facă să mă răzgîndesc asupra locuinţei pe care în cele din urmă am luat-o. Dar m-a fascinat priveliştea. Îmi dădusem seama că nu voi găsi nici camere, nici mobilier în mijlocul cărora să-mi facă plăcere să trăiesc. Aşa că am închiriat priveliştea. Am luat dejunul la hotel. S-a oferit să mă mai plimbe un pic cu maşina, dar eu voiam să scap de el. M-am dus la culcare.

În seara aceleiaşi zile, Bill s-a întors cu avionul de la New York şi, împreună cu soţia lui şi cu Dan, m-a invitat la cină în oraş. Urma să-l întîlnesc şi pe Steve, dar el n-a apărut, deşi ar fi trebuit să sosească cu acelaşi avion ca şi Bill. Care s-a pierdut în scuze. Steve, bineînţeles, era ocupat să se culce cu o femeie (după cum mi-a spus-o chiar el de cum ne-am văzut a doua zi după-amiază). A fost ca buchetul de la el însoţit de un bileţel (Încîntat să lucrez cu tine – Steve), pe care l-am găsit aşteptîndu-mă cînd am sosit în apartamentul meu, cu toate florile de care probabil goliseră florăria. Din partea hotelului, de la Bill, de la tipul acela Gold, din partea studioului, dar nici unul de la Dan. Toate cartonaşele scrise de aceeaşi mînă. Cînd i-am mulţumit lui Steve pentru flori şi pentru bilet, a făcut un gest cu palmele, o mişcare tipică de actor prost. Nu înţelegea despre ce dracu’ vorbesc.

Dar la vremea aceea auzisem deja destule despre el. La cină, în prima seară, Bill şi Dan băuseră în cele din urmă destul pentru a deveni răutăcioşi şi ceva mai cinstiţi. Am aflat pentru prima oară că Steve nu fusese alesul lor iniţial – sforile le trăsese tipul acela, Gold.

Steve are unele pile, a zis Bill.

E o puţă, a spus Dan.

Mă ocup eu de el, m-a asigurat Bill. Îl am la degetul mic.

Şi atunci Dan mi-a zîmbit, făcîndu-mi uşor cu ochiul, parţial pentru modul cam grosolan în care se exprimase Bill, dar şi ca un semn de bunăvoinţă. Ceva tandru şi ironic deopotrivă, un soi de curent britanic între noi, în acel oribil restaurant de lux. O alianţă. Şi-mi transmitea că a hotărît să-i placă de mine şi că vom găsi o cale să-i ţinem piept lui Puţă. Ceea ce n-am reuşit, dar n-are importanţă.

Apoi, zilele următoare: întîlnirea cu Puţă, tracasarea alegerii costumelor, groaznicele şedinţe de citire a scenariului, rescrierile, disputele, încercarea de a-l face pe P. să înţeleagă că nu doream să mă vîr chiar imediat în patul lui, oricum mersi pentru intenţie. O îngrozitoare seară oficială singură cu el şi pilele lui – despre care Dan ar spune că sînt interesante din punct de vedere antropologic, păreau toate atît de calculate, parte din imaginea lui despre sine, abundent asezonate cu opinii despre problema Vietnamului şi toate atitudinile politice acceptate. Am devenit foarte înţepată şi englezoaică în faţa clişeelor lui penibile. Ar fi făcut figură frumoasă ca disc-jockey sau gigolo. Partea groaznică era că încerca să fie un actor care gîndeşte. Şi mascul irezistibil. La sfîrşit, l-am lăsat să mă sărute. Am pus capăt pipăitului înainte de a merge mai departe, tăindu-i orice poftă să mai încerce.

Toate astea se petreceau pe fundalul (pentru mine) ciudat al întregii poveşti, turnarea unui film la Hollywood, ce Dumnezeu, poate că ar trebui să pornim o industrie aici. Ha, ha. Bineînţeles că ştiam că adevărata mea carieră (o, tu, taină de nepătruns) nu depindea prea mult de filmul ăsta, dacă depindea de ceva. Nu era nevoie să mă înveţe Dan asta. Dar am trecut printr-un fel de şoc cultural. Nu-i puteam spune lui P. ceea ce gîndeam despre el, aşa cum aş fi făcut acasă. Trebuia să-l fac să vrea să mă ajute puţin, cu toate scenele alea erotice pe care le aveam de turnat. Şi apoi acea oribilă strălucire sintetică (nu uita că nu-i întîlnisem încă pe Abe şi pe Mildred) aşternută peste ceilalţi oameni din lumea asta, permanentele tranzacţii comerciale, bîrfe, aranjamente, ca sute de minuscule rotiţe dinţate din plastic în interiorul unui ceas care oricum nu va arăta niciodată ora exactă. Nimic nu părea să se oprească vreodată, întotdeauna trebuia să faci ceva, să pui la cale ceva, să spui ceva „profund“. Era ca o limbă străină pe care n-o puteam vorbi (nu e vorba de engleza americană, ci de jargonul folosit în cinematografie), dar pe care trebuia s-o ascult pentru că o puteam înţelege. Toate serile acelea plictisitoare cu oameni pe care nu doream să-i mai văd niciodată. Chiar mai groaznici decît plicticoasa publicitate. Senzaţia că eşti cufundat într-o falsă strălucire, în plastic, în propria-ţi importanţă meschină, mă făcea să duc dorul Angliei şi al oamenilor care-şi rezolvă problemele cu naturaleţe, şi nu după ultima frază la modă. Să tînjesc după ore care să se scurgă alene şi conversaţii care să se lege spontan şi lungi tăceri, cînd nici unul nu-l crede pe celălalt cu adevărat şi nici nu se aşteaptă să fie crezut, pentru că totul este un joc. Tot ce mi-ai spus mai tîrziu despre vechii şi actualii mînuitori ai limbii. Groaznicul spectacol publicitar al sforţărilor de a fi „profund“.

Scuze. Asupra tuturor acestor lucruri, Dan mi-a atras atenţia.

Ceea ce mă făcea să aştept cu nerăbdare – mai mult decît pe Dan – o seară în compania lui. Sugestiile sale, foarte nesigure, o seară între exilaţi englezi, numai noi doi. Ne îndepărtaserăm puţin unul de celălalt, după acea primă zi. Era pe aproape în timpul repetiţiilor şi am ajuns să-l admir din punct de vedere profesional. P. propunea veşnic replici „mai bune“ (mai scurte) sau chiar nici o replică pentru că putea sugera ideea prin vreun truc fantastic de subtil à la Brando (Iisuse), pe care nu reuşea niciodată să-l demonstreze, iar să-l explice nici pomeneală. Probabil că Bill şi Dan se înţeleseseră cum s-o scoată la capăt cu el. Bill părea aprobator şi interesat, iar Dan, în cele din urmă, îl torpila. Cred că aveau dreptate, era singura cale. Dar dura atît de mult. Şi P. a început să cîrtească împotriva lui Dan şi a întregului scenariu şi încerca să mă atragă şi pe mine de partea lui. Eu stăteam acolo tăcută în toată tevatura asta şi mă gîndeam cît de simplu era tot procesul ăsta afurisit la noi acasă.

Deci despre seara noastră. Ne-am dus cu maşina de partea cealaltă a colinei, la San Fernando Valley, într-un restaurant amărît rusesc, unde mîncarea sosea în porţii minuscule şi neapetisante, cu interminabile pauze şi nu era ce crezusem noi că am comandat, dar totuşi delicioasă. M-am interesat discret despre trecutul lui. Am aflat că era divorţat, avea o fiică mai tînără cu doar trei ani decît mine şi pe aici trecerea strict oprită. M-am conformat. Dar cariera lui, piesele de teatru, de ce a încetat să mai scrie, filmele, America… a vorbit o mulţime şi eu am făcut acelaşi lucru şi el a ascultat cînd am început să-mi descarc toate impresiile mele naive despre California. Mi-am dat seama că ne aflam pe aceeaşi lungime de undă, fapt de care mă îndoisem pînă atunci. Cînd ne-am întors la mine, a intrat să bea un ultim pahar înainte de culcare. Zece minute mai tîrziu, m-a pupat pe obraz şi a plecat. Voiam să plece. Ceea ce nu înseamnă că nu fusese o seară plăcută şi o mare uşurare.

A început turnarea, exterioarele şi ne-am văzut foarte rar atunci, îşi făcea uneori apariţia, începuse deja să lucreze la scenariul despre Kitchener. Dar a venit într-o zi în timp ce filmam la Malibu şi am stat de vorbă între secvenţe. Eram terminată, le trebuia atîta timp ca să aranjeze scenele şi Bill nu era niciodată mulţumit pînă nu trăgea vreo trei duble mai mult decît era nevoie. De obicei ceream să fiu dusă acasă imediat după filmare şi nu mai plecam nicăieri, mă culcam la unsprezece, uneori chiar şi la zece. O tînără actriţă model. Dar decît să mă îmbrac, să ies în oraş, să devin un obiect plin de sex-appeal şi înfiorător de plictisit… Am început să refuz toate invitaţiile. Din politeţe, am luat masa într-o seară cu Bill şi cu soţia lui, dar cred că a fost singura ieşire într-o săptămînă întreagă. Părea ciudat, dar îmi făcea plăcere să-mi gătesc lucrurile pe care i le notam Marthei pe o listă ca să mi le cumpere cînd venea să facă curat. Sau uneori mă opream cu maşina studioului şi intram la vreun magazin de produse dietetice sau de delicatese. Făceam un pic de bucătărie, mă uitam la programul insipid de la televizor. Citeam. Scriam acasă ca o şcolăriţă. Era vina lui Dan. Încercam prea mult să-i dovedesc că nu eu eram ireală, ci California.

Unele din acestea (nu partea asta de la sfîrşit) m-am trezit povestindu-i-le lui Dan, între filmări la Malibu. Ne plimbăm încet, tîrşîndu-ne picioarele prin valurile de la mal, ca un cuplu de excursionişti în vîrstă la Southend. Operatorul ne-a făcut o poză pe care am păstrat-o. Amîndoi priveam fix marea de la picioarele noastre. Probabil că încercam să-i spun că originea mea simplă, anglo-scoţiană, era mai puternică decît această cultură străină. Şi, ca să fiu cinstită, nu, nu mă simţeam deloc singură. Da, sigur, îl voi suna dacă… şi deodată mi-am dat seama că de fapt mă simţeam singură. Atunci mi-am dat seama că ideea pe care mi-o făcusem, că locuinţa mea era ca o pensiune, nu era decît o iluzie. Atunci aş fi avut o colegă cu care să sporovăiesc şi căreia să-i plîng pe umăr. Acum adunam totul în mine, de aceea scriam atîtea scrisori. Constituiau, de fapt, un interlocutor, cineva cu care să stau de vorbă, nimic altceva. Pusesem capăt vieţii frivole, mă simţeam perfect în rolul călugăriţei.

Am spus:

Am descoperit un magazin senzaţional cu produse dietetice.

Mă privi cu coada ochiului.

E o invitaţie, Jenny?

De fapt nu fusese. Apoi deodată a devenit.

În seara asta? Dacă promit să plec la zece?

De îndată ce i-am spus da, mi-am dat seama că trebuia să iau o hotărîre. Totul fusese foarte reţinut, natural, cu posibilităţi de retragere pentru amîndoi. Dar ştiam că se va face o tentativă de verificare. M-am gîndit mult la asta, adică la un aspect în legătură cu Dan pe care nu l-am menţionat pînă acum – faptul că reprezenta un nume. Pe de altă parte, ştiind că, după cele mai înalte standarde, nu ajunsese chiar o celebritate, că piesele lui sînt destul de plate, că, după părerea oamenilor de teatru din generaţia mea, există alţi vreo doisprezece dramaturgi mult mai interesanţi, mai „de-ai noştri“… şi Dan o ştie, deşi între noi subiectul a fost întotdeauna tabu. El presupune că îl dispreţuiesc ca dramaturg sau că, în cel mai bun caz, îl tolerez. Sau poate că am mers prea departe presupunînd că de fapt nici nu-i pasă. Apoi altceva: faptul că, din punctul (stupid) de vedere al frecvenţei cu care îţi apare numele în ziare, pînă acum îmi alesesem bărbaţi ale căror nume erau menţionate mai rar decît al meu. Îmi dădusem seama de cîtva timp că nu era corect. Ca şi cînd n-ar fi fost destul că le ofeream corpul meu frumos cu suflet cu tot, le mai aduceam în plus şi tăieturile din ziar.

În parte, o făceam din vanitate. Oferindu-le privilegiul de a se culca cu Jenny McNeil în schimbul privilegiului ei de a-i dispreţui pentru a nu fi reuşit în carieră – cum mi-a trîntit-o odată Timothy. Şi m-am simţit ultragiată, eram atît de sigură că faptul că trăiam cu el dovedea că sînt o democrată, că nu mi se urcase la cap, că eram eu vedetă în devenire, însă eram cu picioarele pe pămînt. Dar o făceam şi din teamă, aproape ca teama unei fetiţe, că într-o zi am să mă trezesc şi că toate astea vor plesni ca nişte baloane de săpun, aşa că era mai înţelept să nu risc prea mult. Dar celălalt aspect era mult mai important. Întotdeauna m-am simţit mai sigură cînd exista ceva la iubiţii mei pentru care să-i pot dispreţui. Nici măcar nu puteam spune că era ceva politic sau o atitudine justificabilă a unei membre a mişcării de emancipare a femeii. Era ceva mult mai profund, o mică teamă groaznic de egoistă de a fi provocată şi scoasă dintr-ale mele. Redusă la egalitate.

M-am gîndit adesea la toate astea de cînd am sosit în California. Poate că pe Dan îl va şoca, dar adevărul e că asta a contat destul de mult. Nu era foarte cunoscut şi nici cineva pe care să-l admir din suflet ca scriitor. Era doar destul de cunoscut şi destul de apreciat – ceea ce însemna că tot mai puteam să-l dispreţuiesc puţin şi totuşi să am senzaţia că e departe de a fi o nonentitate. Poate că el cobora, în timp ce eu eram în ascensiune, dar, pentru moment, în privinţa succesului, şi a experienţei, şi a respectului profesional, şi toate celelalte, balanţa înclina puternic în favoarea lui. Singura favoare pe care i-o făceam era din punct de vedere fizic.

Toate acestea par atît de calculate şi de meschine. În ziua aceea, la lucru, mă tot gîndeam şi mă răzgîndeam în legătură cu el (sau cu situaţia). Şi, cinstit vorbind , existau tot soiul de lucruri mai simple. Dorinţa de a-l cunoaşte mai bine, gîndindu-mă cum îi voi da lui Puţă peste nas, un sentiment de exaltare emoţională şi sexuală. Presupun că am văzut în Dan un fel de provocare. Îmi amintesc că, înainte să vină, am făcut un duş şi m-am privit goală în oglindă. Aveam o senzaţie ciudată. Faptul că încă nu ştiam. Pînă atunci, întotdeauna ştiusem dinainte.

Apoi dorind, mult mai tîrziu în seara aceea, după unsprezece, ca el să facă un gest. Mă descususe, mult mai bine decît încercasem eu s-o fac în seara petrecută în restaurantul rusesc. Cred că au dreptate catolicii, avem într-adevăr nevoie să ne spovedim regulat. Ca ciclul la femei. Scosese de la mine tot ce gîndeam cu adevărat despre film, despre Bill, despre Puţă (în seara aceea am căzut de acord că era numele potrivit pentru Steve). Totul. Faptul că nu ştiam niciodată foarte bine ce vrea Bill sau ce improvizaţii noi i se năzărea lui P. să introducă în vreo scenă şi de ce Bill i le accepta atît de des. Dan a fost drăguţ: nu mi se permitea să văd primele probe, dar mă descurcam foarte bine. Chiar şi Gold, eternul pesimist, era impresionat. Dar ceea ce mi-a făcut cea mai mare plăcere a fost să aflu că lui Dan personal îi plăcea cum joc.

Apoi, în cele din urmă, conversaţia lîncezi, ca şi cînd aş fi încercat să-l fac să înţeleagă că sosise timpul să plece, dar asta numai pentru că nu ştiam cum să-i spun că putea să rămînă.

O pauză fantastică. Părea să nu se mai termine. Stătea lungit pe canapea, cu picioarele ridicate, cu ochii pironiţi în tavan. Eu stăteam pe covor lîngă locul în care se face focul (cuvîntul „cămin“ e prea frumos şi prea vechi pentru a denumi acel obiect), cu spatele rezemat de perete, privindu-mă atentă degetele de la picioare. Purtam o cămaşă – fără sutien – şi o fustă lungă. Nu eram fardată. El venise într-un blazer, cu un fular la gît, o neglijenţă studiată, ca un elegant locuitor al Los Angeles-ului. Doar că-şi scosese blazerul. Purta o cămaşă bleu cu floricele.

A spus:

Dacă ăsta ar fî un scenariu, ar trebui să fac bărbatul să se ridice şi să plece. Sau fata să se ridice şi să vină. Irosim peliculă.

Întoarse capul şi mă privi de pe canapea. Nu-mi plăcea modul sec în care prezentase situaţia. Nu zîmbea şi n-am zîmbit nici eu. O clipă mai tîrziu, îmi studiam iar degetele de la picioare. S-a ridicat, şi-a luat blazerul de pe scaun şi a ieşit. Fără o vorbă. Nici măcar noapte bună sau mulţumesc pentru masă. Uşa s-a închis şi eu am rămas şezînd acolo. Perversă: putea să facă şi mai rău şi eu tot n-aş fi vrut să plece.

Dar a plecat. Am auzit uşa de la intrare deschizîndu-se, apoi închizîndu-se cu zgomot. Linişte. Am alergat să… nu ştiu, să spun măcar ceva. Şi l-am găsit acolo, rezemat de uşă, înăuntru , cu ochii în podea. Vechiul truc.

M-am întors în cameră şi a venit după mine, stingînd luminile. Îmi amintesc că m-a luat pe după umeri şi m-a sărutat pe ceafă.

Dan, n-am mai luat pilula în ultima vreme. Asta-i tot, am spus.

Nici o problemă. Dacă într-adevăr asta-i tot.

I-am acoperit mîinile cu ale mele şi i-am spus:

Nu voiam să pleci.

A început să-mi descheie cămaşa, să mă dezbrace, fără să mă sărute din nou, după acea primă atingere. Apoi s-a dezbrăcat şi el, în timp ce eu, încă pe jumătate perversă, stăteam pur şi simplu aşteptînd, privind afară spre şirul de lumini ce se întindea pînă la ocean, auzind zgomotul traficului jos în stradă: toate aceste gînduri ciudate, şovăielnice, nesigure, cînd ştii că asta e, un lucru nou, un om nou, unde e camera asta, cine sînt eu, cui îi pasă, de ce.

A venit, m-a luat pe după umeri şi m-a dus spre canapea. Ne-am întins unul lîngă celălalt şi el şi-a plimbat mîna peste trupul meu, uitîndu-se la mine. Aproape de parcă s-ar fi gîndit că aş putea da înapoi. Ca şi cînd nu m-aş mai fi culcat cu nici un bărbat pînă atunci.

A spus:

Toată săptămîna am dorit să-ţi telefonez.

Ai fi făcut bine, am răspuns.

Atunci ne-am sărutat. Eu am fost simplă, pasivă, fără jocuri, l-am lăsat să facă ce-a vrut, reacţionînd atît cît să-i arăt că doream să facă ce vrea – mai aveam încă un sentiment de incertitudine, nu eram sigură că de asta aveam nevoie de el, deşi nu-mi displăcea. Oricum, prima oară nimic nu vine de la sine, observi, compari, îţi aminteşti, aştepţi. În cele din urmă, am alunecat pe podea şi m-am gîndit la ziua de mîine. Cum voi da ochii cu el, după asta. Apoi la trupul lui. Cît de fericiţi sînt bărbaţii pentru că pentru ei totul este atît de simplu.

N-am spus nimic. Un timp nici unul din noi n-a scos o vorbă. Stăteam întinşi acolo, aşa cum ieşi uneori de la un film şi nu vrei să discuţi despre el. M-am gîndit cît de puţine ştiam despre el. Mă întrebam de cîte ori mai făcuse lucrurile astea. Circulau foarte puţine bîrfe despre el. Mă întrebam ce crede cu adevărat despre mine. Vîrsta lui, trecutul, vîrsta mea, trecutul meu. Rupse tăcerea. Întîi întinse mîna şi-mi desenă conturul buzelor.

Jenny, în dialectul acestei provincii barbare, ceea ce am făcut eu acum se numeşte că mi-am tras-o cu o bucată bună. Singurul mod de a ucide acest argou este să calci regulile ritualului cu care este asociat. După regulă, ar trebui să-ţi mulţumesc pentru o partidă plăcută de sex, să mă îmbrac, să mă urc în maşină şi să plec acasă. Dar eu am de gînd să te duc în pat şi să dorm, chiar aşa, să dorm cu tine. Să te sărut dimineaţa. Să-ţi fac cafeaua cînd sună deşteptătorul. Mă înţelegi? Dacă mîine îţi dai seama că totul a fost o greşeală, bine. Vreau numai să mă asigur că, în ceea ce priveşte clipa de faţă, ne comportăm ca doi europeni. Nu ca gorilele din ţara filmului.

Stătea rezemat în cot, privindu-mă atent prin întuneric. Am zis:

E deja mîine. Şi sînt încă aici.

Mi-a sărutat mîna.

Foarte bine, atunci un ultim discurs. În viaţa mea am fost de destule ori îndrăgostit pentru a cunoaşte simptomele. În opoziţie cu tipul „o femeie de-o seară“. Dar dragostea e o boală a generaţiei mele. Nu a generaţiei tale. Nu mă aştept nicidecum să te molipseşti de la mine.

E o rugăminte sau o previziune?

Amîndouă.

Şi asta a fost tot. Ne-am dus la culcare. N-am dormit. Există ceva în legătură cu propriul tău pat, faptul că acolo ţi-e locul. Şi felul în care m-a luat în braţe. Şi gîndul la ce spusese şi cum nu fusese nevoie s-o spună, era aproape o insultă, pentru că de fapt însemna că s-ar putea să nu fiu decît o femeie uşoară care îşi dorise doar o aventură de-o noapte şi mai însemna că eram prea tînără, prea superficială, prea 1970 pentru a înţelege dragostea. În orice caz, era foarte convenţional. Dar mai dovedea şi că era mai puţin rece sau mai vulnerabil decît crezusem. Şi ceva răutăcios: Tăticu’ mă doreşte. Toţi anii lui, femeile lui. Pînă cînd, deodată, am dorit cu adevărat să-i spun da şi m-am întors spre el să i-o spun.

(Va urma. E 1.30, sînt nebună.)

 

Uşa

 

— Daniel? Nell la telefon.

— Cine?

— Soţia ta de pe vremuri.

Braţul îi cade de pe umerii lui Jenny.

— Caro?

— E bine. O ezitare. Îmi cer scuze pentru ora asta barbară. N-am putut calcula decalajul orar.

— N-are importanţă. Nu m-am culcat încă.

— Dan, îţi telefonez în legătură cu Anthony.

— O, Doamne. S-a sfîrşit?

— Nu, e… de fapt sînt cu Jane. La Oxford. Vrea să vorbească cu tine. El tace. Mai eşti acolo?

— Mi-a pierit numai o clipă graiul.

— Îţi explică ea. Ţi-o dau.

Se uită la Jenny, apoi îşi duce mîna liberă la tîmplă ca un pistol. O clipă ea se uită mirată la el, fară să rîdă, apoi coboară privirea şi se întoarce spre mijlocul camerei.

— Dan?

— Jane.

În vocea lui e un amestec straniu: căldură şi ofensă, dar mai ales uimire. O scurtă pauză pe fir.

— Mă simt îngrozitor că te deranjez atît. Aşa, din senin.

O pauză mai lungă. Apoi:

— Mă auzi?

— Doar că, din toate vocile de pe lume, a ta e ultima pe care…

— Îmi pare rău. A fost drăguţ din partea ta să-mi transmiţi acel mesaj prin Caro.

— Regret numai că a trebuit să treacă atîta timp.

El aşteaptă o reacţie la vorbele sale; dar ea tace din nou. E prins ca într-o cursă între două trecuturi, unul imediat, încă prezent aici în cameră, şi altul foarte îndepărtat; între două lucruri de care se teme, emoţie şi lipsă de raţiune.

— Cum se simte?

— Acum e la spital. Aici, la Oxford.

— Groaznică nenorocire pentru voi toţi.

— Ne-am învăţat s-o acceptăm.

Din nou tăcere, el caută cu disperare un motiv pentru care toate astea i se aruncă lui în cîrcă.

— E cumva vreun tratament aici de care vrei să…

— Mă tem că s-a depăşit acest stadiu. Acum nimeni nu mai poate face nimic. O nouă pauză. Dan, am încercat toată săptămîna să-mi adun curajul să-ţi telefonez. Nu prea ştiu cum să-ţi spun, după toate cîte s-au întîmplat. Din nou o pauză, apoi se hotărăşte. Vrea să te vadă înainte să moară.

— Să mă vadă!

— Mă tem că da. Cu disperare. Adaugă: E foarte bolnav. Dar are mintea limpede.

Se simte ca un om care păşeşte în gol.

— Dar, Jane, am toată înţelegerea, vreau să zic, toate astea sînt atît de…

Acum devine un om care-şi caută refugiul în tăcere. Vocea îi sună altfel, mai puţin doritoare să se eschiveze.

— Voi aţi avut dreptate, pentru Dumnezeu. V-am iertat de mult pe amîndoi. Spune-i-o. Cînd vede că ea nu zice nimic, insistă: Despre asta-i vorba, nu?

— Da… în parte.

— Ştii doar. Din toată inima. V-am absolvit total. În ceea ce mă priveşte.

— M-a rugat în mod special să-ţi spun că e vorba de… ceva neterminat.

— Dar, draga mea, eu… vreau să zic… Nu poţi să-i spui? Poate să considere totul încheiat.

— Dan, nu e un capriciu. Altfel nu te-aş deranja.

Şi aşteaptă; aşa cum făcea întotdeauna, o dată ce se punea o întrebare, se formula o cerere. Insista mai mult prin tăcere decît prin cuvinte.

— Pot să-i telefonez?

Tăcere totală.

— Alo?… Alo!..

Atunci se aude iarăşi prima voce, a lui Nell, voalată şi neutră.

— Sînt eu iar.

— Ce s-a întîmplat?

— Nimic… Nu poate vorbi pentru moment.

— Nell, ce dracu’ vor să fac? M-am oferit să telefonez la spital.

— Mă tem că doreşte prezenţa ta fizică.

— Dar de ce, pentru Dumnezeu?

— Nici eu nu ştiu. Doar că pare să fie singura problemă care-l preocupă.

— Înainte să plec am rugat-o pe Caro să-mi spună dacă pot să-i ajut cu ceva.

— Ştiu. Presupun că e ceva legat de faptul că va muri.

O simte că încearcă să găsească un motiv.

— Am încercat să-i explicăm că-ţi vine foarte greu. Dar e obsedat de povestea asta. L-am văzut chiar ieri seară. Nu e vorba numai de Jane.

— Nu înţeleg de ce n-am putut fi avertizat.

— Jane l-a tot minţit. A rămas cu impresia că ea încearcă să ia legătura cu tine. Dar ea nu vrea să te amestece. Şi eu am picat acum în toate astea. Eu am obligat-o să acţioneze. Ne-am ciondănit aproape toată noaptea. Eu sînt de vină!

— Cît timp îi mai dau?

— Nu prea mult. Nu e vorba numai de moarte, ci de cît timp va mai putea vorbi coerent. Am înţeles de la Caro că ai terminat cu ultimul film.

— Oarecum. Nu-i vorba de asta.

— A, da. A apărut o fotografie a ei în Express , mai zilele trecute. Felicitări.

— Ei, Doamne.

Ea spune sec:

— Dacă-ţi închipui că ne-a fost uşor mie şi lui Jane să privim…

— Nu sînt complet lipsit de imaginaţie, Nell. Încetează, ce naiba.

În vocea lui răzbate ceva rar: o francheţe brutală. Tăcere. Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit satisfăcută că vechea armă îşi dovedise din nou eficacitatea, Nell recurge din nou la simplitate.

— Îmi pare rău. Nu e un şantaj. E numai o rugăminte fierbinte.

— E o poveste atît de veche.

— Nu şi pentru Anthony. Dar totul rămîne la latitudinea ta.

El şovăie, calculează, priveşte în zare spre centrul Los Angeles-ului, la opt, nouă kilometri depărtare; se simte neobişnuit de speriat, ca şi cînd ceea ce se reflectă în geam este propria-i fantomă, care-l acuză; ca un filozof empirist ameninţat de ceva supranatural, deşi nu se gîndeşte la uşi, ci la trape, la întoarceri din libertate, la dezgroparea cadavrelor; la mai mult decît o singură moarte.

— Jane mai e acolo? Pot să vorbesc cu ea?

— Aşteptă… Da, bine. Poftim.

— Dan, îmi pare rău. Sîntem amîndouă destul de obosite.

— E-n regulă, Jane. Înţeleg. Acum ascultă. Întoarce-te cu mintea cu mii de ani în urmă. Îţi aminteşti de o zi cînd ai aruncat în rîu o sticlă de şampanie plină? Şi cînd te-am întrebat de ce ai făcut-o, ai spus, nu-mi pot aminti exact cuvintele, dar ceva de genul: Am simţit că aşa e bine. Îţi aminteşti?

— Vag.

— Atunci uită toţi anii de tăcere dintre noi. Toată supărarea. Trădarea. Şi mai acordă-mi încă o dată o judecată la fel de totală şi de inspirată. Ai simţi că e rău dacă nu aş veni? Tu  vrei să vin?

— N-am dreptul s-o spun, Dane.

— N-ai avea, dacă nu te-aş întreba. Dar tocmai am făcut-o. Adăugă: Sînt între filmări. Aş fi venit oricum acasă, în curînd.

Şi aşteaptă, vede deja, aşa cum i se întîmplă uneori la începutul unui nou scenariu, permutări, ramificaţii, deschideri ce pot fi exploatate.

— Anthony ţi-ar fi etern recunoscător. Dacă răspunsul meu nu-ţi sună prea stupid.

— Şi tu?

În cele din urmă, spune:

— Te rog. Dacă e posibil.

— Şi mai are foarte puţin timp?

— Da.

Hotărîrea i se impune, aproape chiar înainte de a-şi da seama că trebuie s-o ia şi se simte – imaginea e mai degrabă legată de o intuiţie decît de o experienţă personală – ca un surfer prins deodată pe o creastă de val şi aruncat înainte. E un moment de încordare a voinţei, ca şi cînd, ca şi surfer-ul, se aşteptase la aşa ceva; în acelaşi timp, un moment de abandonare… în care voinţa omului este imediat transferată valului.

— În regulă. Telefonul ăsta te costă a avere, aşa că ascultă. Spune-i lui Anthony că vin. Transmite-i gîndurile mele bune. Şi mai dă-mi-o o clipă pe Nell, te rog.

— Uneori mă gîndesc că, decît să fi aruncat sticla, mai bine mă aruncam eu.

— Am să-ţi cer să te explici cînd ne vedem.

Urmează o tăcere. Ultima. Apoi vocea ei:

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Dan. Iartă-mă.

Şi iarăşi vocea lui Nell.

— Am să încerc să-mi iau bilet la avion mîine. Te rog, anunţ-o pe Caro că mă întorc, bine?

— Ii telefonez chiar astă-seară.

— Mersi.

Şi închide, meschin, înainte ca ea să poată găsi tonul cu care să-şi exprime remuşcarea sau gratitudinea. Apoi priveşte fix cîmpia scăldată în lumină în noaptea californiană, văzînd de fapt Oxfordul, o dimineaţă cenuşie de iarnă, la peste şapte mii de kilometri depărtare. De undeva de jos răzbate sunetul jalnic şi nevrotic al unei sirene de poliţie. Fără a întoarce capul:

— Doar două degete, Jenny. Simplu, te rog.

Rămîne cu ochii aţintiţi pe pahar, cînd ea i-l aduce în tăcere, apoi se uită în ochii ei zîmbind strîmb.

— Lua-o-ar dracu’ pe străbunica aia a ta.

Ea îi susţine privirea, iscodindu-l:

— Ce s-a întîmplat?

— Fostul meu cumnat vrea să mă vadă.

— Dar credeam… Cel care are cancer?

Dă pe gît jumătate din whisky. Priveşte în gol paharul. Se uită în sus la ea, apoi din nou în jos.

— Pe vremuri, am fost foarte apropiaţi, Jenny. Nu ţi-am vorbit niciodată de timpurile alea.

— Mi-ai spus că te-au excomunicat.

El îi evită ochii, întorcîndu-şi din nou privirea spre oraşul întins.

— A fost cel mai bun prieten al meu la Oxford. Eram… un fel de cvartet. Cele două surori, el şi eu. O priveşte neîncrezător, scrutîndu-i reacţiile. Fantome.

— Dar… Lasă fraza neîncheiată. Te duci?

— Se pare că nu mai are mult.

Jenny îl priveşte fix şi în ochii ei se citesc două feluri de cinste rănită, una de copil şi alta de adult. Dacă o minte acum, se minte întrucîtva şi pe el.

— E vorba de Caro, Jenny. A fost sfîşiată între noi atîta vreme. Nu pot refuza ramura de măslin, acum că mi se întinde.

— De ce vrea atît de mult să te vadă?

— Dumnezeu ştie.

— Dar trebuie să bănuieşti ceva.

Suspină.

— E de profesie filozof şi mai e şi catolic. Ei trăiesc într-o lume a lor. Se întinde şi o ia de mînă, dar priveşte din nou în noapte. Soţia lui e un om deosebit. Foarte… meticuloasă în ceea ce priveşte relaţiile personale. Foarte scrupuloasă. N-ar fi pus capăt atîtor ani de tăcere fără să… Dar nu termină fraza.

Ea îşi trage mîna şi se întoarce cu spatele. El o priveşte în timp ce îşi aprinde o ţigară lîngă canapea.

— De ce părea bine să arunci o sticlă de şampanie în rîu?

— A fost odată modul ei de a sugera că am trăit cu toţii într-un paradis iluzoriu, la Oxford. Continuă un pic cam prea grăbit: E o poveste foarte complicată. Am să ţi-o spun altă dată.

— Nu-i nevoie să începi să-ţi aperi teza. Am pus doar o întrebare.

Dar îi evită privirea.

— Poate că e mai bine aşa, spuse el.

— Îţi foarte mulţumesc.

— Ne mai tragem sufletul.

— Nu mi-am dat seama că de fapt sîntem într-o întrecere. Ia o scrumieră şi, fară să fie necesar, o goleşte într-un coş de hîrtii. Nu te mai întorci?

— Nu vor mai avea nevoie de tine decît maximum trei săptămîni. Cu puţin noroc.

Ea tace.

— Ei, asta să-mi fie învăţătură de minte să mai fac glume despre clarviziune.

— Da. Toată faza asta a fost puţin cam ciudată.

Îl priveşte acuzator.

— Mai cere-mi o dată să mă mărit cu tine.

— Mă străduiesc să nu repet greşelile prosteşti.

— Toată viaţa ta e o greşeală. Chiar tu mi-ai spus-o.

— Un motiv în plus să nu te trag şi pe tine în ea.

— N-aş fi acceptat.

— Atunci?

Ea se apleacă şi bate uşor o perniţă.

— Mă gîndesc la asta. Destul de mult. Mult mai serios decît tine, cred. În ciuda vorbelor tale.

— Atunci ar trebui să-ţi dai seama de ce nu va merge.

— Ştiu că pare o greşeală. Tot ce spui.

Continuă cu încăpăţînare să aranjeze pernele, apoi ia una şi îi inspectează atent o cusătură desfăcută.

— Mă întreb numai dacă faptul că nu te vei mai ţine după mine, iar eu nu voi mai renunţa la orice pentru a-ţi cîrpi ciorapii n-ar putea fi de fapt un lucru bun. Poate cel mai bun care mi se poate întîmpla vreodată. Rolul nevestei nu mă atrage deloc. Mă gîndesc că mi-ai distrus singura… relaţie serioasă. Că asta îmi va distruge întotdeauna orice relaţie cu orice om normal de vîrsta mea. Încerc să fiu sinceră, spune ea.

— În acest caz, e clar că lucrurile nu vor putea merge, Jenny. Componenta indispensabilă a unei astfel de căsătorii e un nucleu de nesinceritate. Nu cred că noi doi am reuşi aşa ceva. Pe termen lung.

Lasă perna din mînă:

— Nu pari să-ţi dai seama că am nevoie de tine. Din atîtea puncte de vedere.

— Ai nevoie de cineva.

Ea se îndepărtează de canapea şi se aşază într-un fotoliu, cu umerii căzuţi, cu capul plecat.

— Încep deja să mă simt speriată.

— Asta dovedeşte că nu sînt omul potrivit pentru tine. Şi nu voi fi niciodată.

— Trebuie să iau o hotărîre în legătură cu noul rol.

— Cunoşti părerea mea. E un om bun. Va ridica scenariul. Ar trebui să accepţi.

— Şi să nu-ţi mai fiu ţie o povară. Mi-ar plăcea să ştiu că mă aştepţi. Că eşti aici şi că mă aştepţi.

— Te voi aştepta. Cît timp vrei tu. O ştii prea bine. Caută o compensaţie, apoi continuă: Şi poţi să te muţi în cabană. Abe şi Mildred vor fi încîntaţi.

— Poate c-am s-o fac. Şi nu schimba subiectul.

Trage din ţigară, dă fumul afară şi se uită la el. E tot lîngă telefon.

— Observ că nu găseşti că eu sînt de fapt lucrul cel mai bun pe care ţi l-ar putea oferi viaţa.

— Vorbeşti de parcă am pune la cale vreo afacere profitabilă.

— Iar tu te ascunzi. Şi asta e şi mai rău.

— Ce ascund?

— Trecutul.

— E încă prea dureros. Trecutul.

— E un răspuns prostesc, evaziv şi necinstit.

Foloseşte adjectivele ca pe nişte mici plesnituri de bici. El îşi întoarce privirea.

— Aşa e cea mai mare parte a trecutului meu.

— Doar atunci cînd îl pui în scenă, nu şi cel adevărat.

El tace. Ea continuă:

— Aşa e cea mai mare parte din trecutul oricui. Nu ştiu de ce găseşti că al tău e mai groaznic decît al altora.

— N-am spus groaznic. Neispăşit. Se aşază pe canapea, în unghi drept cu scaunul ei. Nu e vorba de o statistică, Jenny. Şi nici măcar de istoria unui individ. Ci strict de măsura în care fiecare om este conştient. Ea nu-l ajută. El continuă: Te-am indus în eroare, azi după-amiază nu aveam tocmai un sentiment de gol. Mai degrabă opusul. Ca şi cînd aş fi mîncat prea mult. Un rest nedigerat. Ca un pietroi.

Ea se uită atent la vîrful ţigării.

— Ce anume ţi-a spus fosta ta soţie de te-a supărat atît?

— Despre chestia aia din Express. N-a rezistat să nu mă împungă.

Acum priveşte fix covorul.

— Şi tu simţi acelaşi lucru?

— Ce să simt?

— Ură. Te-am auzit cînd ai spus. Toate astea sînt atît de vechi.

— Oare peste douăzeci de ani şi ce se întîmplă acum va părea învechit?

— Orice s-ar întîmplă, n-aş vrea să-ţi mai fac nici un rău.

Îi evită privirea; el îi studiază o clipă chipul, copilul frustrat din ea, tînăra adultă geloasă; şi simte o puternică dorinţă s-o cuprindă în braţe, să topească gheaţa – dar o reprimă, îşi dă seama şi se felicită că o reprimă. Se uită în pahar la ce-a mai rămas din cele două degete de whisky.

— Ne-am încurcat toate valorile. Ne-am aşteptat la prea mult. Am fost prea încrezători. Există o mare prăpastie în interiorul secolului XX. O barieră. E important dacă te-ai născut înainte de 1939 sau după. Lumea, timpul… a zburat. A sărit trei decade într-una singură. Noi, antediluvienii, am pierdut definitiv pasul, Jenny. Generaţia ta ştie totul despre aparenţe. Despre lucrurile vizibile. Despre felul în care arătau sau cum sunau anii ’30 şi ’40. Dar nu ştiţi cum era să-i trăieşti. Tot acest ridicol decor al inimii cu care ne-a lăsat împovăraţi.

Ea tace un timp îndelungat.

— N-ar fi mai bine să telefonezi la aeroport?

— Jenny.

— Nu e nici o prăpastie, Dan. E o baricadă pe care tu o ridici în mod deliberat.

— Ca să ne apere pe amîndoi.

Ea stinge ţigara.

— Mă duc la culcare.

Se ridică şi porneşte spre dormitor; dar se opreşte în uşă şi se uită înapoi spre el.

— Te rog să observi cu cîtă meticulozitate şi scrupulozitate nu trîntesc uşa.

Şi ajunsă în partea cealaltă, o lasă, cu ostentativă precizie, pe jumătate deschisă. Apoi se uită din nou la el.

— În regulă, bătrîne?

Dispare. El stă nemişcat cîteva minute, apoi îşi termină paharul de whisky. Pe urmă se îndreaptă spre locul unde şi-a lăsat haina, scoate din buzunar o agendă, pe care o răsfoieşte în timp ce se îndreaptă spre telefon. Formează un număr şi, aşteptînd să i se răspundă, priveşte fix uşa dormitorului – care, ca şi cealaltă uşă, ca realitatea însăşi, acea supremă ficţiune ambiguă a trecutului pus în scenă, pare să rămînă etern nehotărîtă; invitaţie, interdicţie, acuzare, iertare; şi în perpetuă aşteptare… ca, în cele din urmă, cineva să simtă ce e bine.

 

Consecinţe

 

Maşina poliţiei i-a lăsat la capătul lui North Oxford Road, unde locuia Dan. Cerul se înnorase complet şi începuse deja să picure. Păşeau repede printre cele două şiruri de case victoriene plicticos de solemne şi prea uzate ca să pară reale. Vîntul smulsese cîteva frunze. Toamna se apropia tristă şi răutăcios de prematură. Nu rostiră aproape nici un cuvînt pînă nu ajunseră în camera lui Dan.

Era cea mai bună cameră din casă, la etajul întîi, ferestrele dădeau spre grădina din spate; Dan o alesese şi din cauza proprietăresei, o marxistă din Woodstock Road care, reuşind să-şi includă numele pe lista celor care aveau dreptul să închirieze camere, îngăduia chiriaşilor ei studenţi libertăţi neobişnuite pentru vremea aceea. I se treceau cu vederea mesele frugale şi broşurile Partidului Comunist în schimbul privilegiului rar de a putea face ce pofteşti cu şi în intimitatea camerei tale. A lui Dan vădea un gust care în 1950 trecea drept avangardist. Avea ceva bani în afara bursei acordate de stat şi aveau să mai treacă vreo douăzeci de ani pînă cînd Art Nouveau să devină pretutindeni la modă. Mici fleacuri în acest stil încă mai puteau fi cumpărate cu un şiling sau doi din orice magazin cu mărunţişuri.

Ce ar putea cineva deduce azi dintr-o fotografie a acestei camere? Interesul locatarului pentru teatru: pe pereţi, o colecţie de poze ale starurilor de comedie şi music-hall dinainte de 1914 (pe care o mai are pe undeva şi la care încă mai adaugă uneori cîte una), un teatru în miniatură, aşezat cam prea la vedere pe o măsuţă lîngă fereastra dinspre grădină, deasupra şemineului, o schiţă originală de Gordon Craig (pe atunci proprietatea cu care se mîndrea cel mai mult şi pe care mai tîrziu a oferit-o prosteşte femeii cu care Nell îl acuzase de adulter în acţiunea de divorţ), un afiş înrămat care menţiona şi numele său (în calitate de colibretist al spectacolului de revistă din iarna trecută), cîteva măşti dintr-o reprezentaţie a Antigonei a lui Anouilh (care nu avea nimic de-a face cu stilul fin de siecle , prevestind deja un eclectism suspect). Interese academice: o bibliotecă cu texte din literatura engleză şi, pe perete, o caricatură înfăţişîndu-l pe profesorul Tolkien călcat în picioare de un stahanovist rus purtînd o pancartă; examinat de aproape, acesta se dovedea a fi un student purtînd o proclamaţie cu litere runice: Jos anglo-saxona. Această caricatură va deveni extrem de valoroasă de cînd cu Stăpînul inelelor , dar, din nefericire, a fost arsă la numai trei săptămîni după momentul în care ne aflăm, mai precis, în ultima zi de şcoală a proprietarului, împreună cu abominabilul Beowulf şi cu o serie de alte antice instrumente tipărite de tortură – în chip de răzbunare pentru interogatoriul la care fusese atît de des supus şi pentru desele admonestări pe care fusese nevoit să le înghită la vremea lor.

Familia şi viaţa personală: greu de spus, dar numărul redus al mărturiilor e grăitor în sine. Nu îmi amintesc să fi existat vreo fotografie de familie, deşi exista totuşi una, o poză neclară a unui vechi portal de piatră cu data ilizibilă pe fronton (dar el o ştia pe dinafară), 1647, care putea fi eventual inclusă în această categorie; şi, foarte probabil, mai erau expuse şi unele fotografii din diferite spectacole universitare la care Daniel colaborase; şi mai exista desigur una, cu marginile estompate, o fotografie a lui Nell într-o postură convenţională, pe masa folosită drept birou – în prezent încărcată cu cărţi, dovada unei panici de ultim moment. Dar impresia cea mai puternică pe care ţi-o lăsa această cameră era a unui narcisism împins la extrem (şi cumva de o lipsă de subtilitate penibilă), deoarece pe pereţi se aflau cel puţin cincisprezece oglinzi. Fuseseră, e drept, colecţionate pentru ramele lor Art Nouveau sau cel puţin aşa se pretindea; dar nici o altă cameră din Oxford nu ţi-ar fi putut oferi un acces atît de uşor la contemplarea propriului aspect fizic. Această mică slăbiciune fusese crunt satirizată (dacă n-am ţine seama de faptul că la Oxford orice fel de satiră este mai puţin crudă decît indiferenţa). În urmă cu un semestru, o revistă studenţească publicase o listă de „caractere“ în genul lui La Bruyère. Daniel fusese poreclit „domnul Specula Speculans“, care „sucombase în urma şocului suferit cînd se privise din greşeală într-o oglindă fără sticlă şi astfel descoperise adevărata înfăţişare a talentelor sale în locul minunatelor trăsături ale chipului său“.

Nu trebuie să uităm că această încercare timidă de a crea un decor personal fusese făcută pe – sau din cauza – unui fundal de austeritate, de raţionalizare şi de conformism universal. Marea Britanie avea încă mentalitatea unei ţări asediate. La vremea aceea, un astfel de decor era o îndrăzneală. Persoanele invitate la petreceri într-un asemenea loc se simţeau onorate şi după aceea povesteau despre ele prietenilor mai puţin norocoşi. O picanterie în plus o constituia şi sus-menţionata proprietăreasă de la parter, care perora furibundă împotriva viperei pe care o luase la sînul ei, a decadenţei burgheze a fleacurilor neobişnuite pe care le avea în cameră şi a atitudinii lui faţă de viaţă în general – sau cel puţin aşa îi plăcea lui Dan să le spună oaspeţilor săi. De fapt, în ciuda excentricităţii sale, bătrîna „tovarăşă“ nu era deloc proastă şi-şi cunoştea tinerii şi potenţialul lor de a acţiona în favoarea cauzei sale cu mult mai bine decît şi-l cunoşteau ei înşişi. Nici unul dintre cei cu care Dan a împărţit această casă şi care, ca şi el, mai tîrziu în viaţă, au ajuns la o oarecare notorietate nu a devenit comunist; dar, lucru şi mai remarcabil, nici conservator n-a devenit vreunul.

Jane cunoştea camera prea bine ca să-i mai acorde vreo atenţie în după-amiaza aceea. Se duse la fereastră şi se uită jos în grădină.

După o clipă, îşi scoase basmaua roşie şi-şi lăsă părul negru să-i cadă pe spate; dar rămase tot acolo, gînditoare, cu basmaua în mînă.

— Vrei să bei ceva, Jane?

Ea se întoarse şi-i zîmbi uşor.

— Ceai?

— Mă duc să umplu ceainicul.

Cînd se întoarse din baie cu ceainicul plin de apă, o găsi în colţul unde îşi amenajase el o minusculă bucătărie.

— N-am decît lapte praf.

— Nu-i nimic.

— Pot să şterpelesc nişte lapte proaspăt de la Nadia Constantinovna.

— Nu-i nevoie.

— Nu-i acasă.

— Sincer.

Şi veni spre el cu două ceşti, un ceainic de porţelan şi linguriţe şi se aşeză în genunchi lîngă cămin. El puse ceainicul pe micuţa plită electrică pe care fierbea de obicei apa, apoi se duse în bucătărie şi se întoarse cu lapte praf, ceai, zahăr. Se aşeză jos pe covor, în faţa ei, şi o privi în timp ce ea punea frunzele negre în ceainic.

— Vine şi Nell?

Dan făcu semn din cap că nu.

— Trebuie să-şi termine eseul pentru mîine.

Ea dădu din cap. Simţi că nu avea chef să vorbească. Totuşi senzaţia de gol a casei pustii, în ziua şi la ora aceea, făcea ca tăcerea să i se pară mai stînjenitoare.

— Să aprind focul?

— Dacă vrei.

Cînd apropie chibritul, gazul pocni uşor şi începu să ardă cu o flacără auriu-albăstrie; scîntei roşietice, incandescente. Apa din ceainic începu să fiarbă cu un susur molcom. Pentru Dan zgomotele creau un ecou interior, un fel de tors plăcut, în ciuda uşoarei lui nelinişti şi a tăcerii lui Jane. Mintea lui, care deja zămislea dialoguri, monstrul care pe atunci părea încă un dar ce-l umplea de veselie, începuse să repete cîteva posibile variante de a povesti cu haz cele întîmplate: accentul pompos semidoct al poliţiştilor, purtarea groaznic de blazată a lui Andrew, acel „Am debarcat la Anzio, bătrîne“… şi apoi mai era încă ceva, nu numai trupul descoperit, fundul cenuşiu ca un drob necopt, viermii care i se spusese că-i colcăiau în păr (pe care Dan va pretinde că i-a văzut cu ochii lui) – dar şi faptul că fusese cu Jane, idolul anului ei, deja aproape celebră.

Tot tineretul din Oxford ştia că într-o zi va deveni cu siguranţă celebră, cu frumuseţea şi cu talentul pe care-l avea (şi care se ridica mult peste întruchiparea Ritei Hayworth, aşa cum o dovedise fără putinţă de tăgadă modul în care o interpretase pe Vittoria din Diavolul alb). Şedea sprijinită în cot, lungită puţin într-o parte, cu privirea aţintită spre foc. În adîncul sufletului ei, nu era persoana plină de vioiciune, mobilitate, înzestrată cu un deosebit talent de a imita, aşa cum era pe scenă, ci aşa cum o dezvăluia expresia chipului ei în acel moment, un soi de interiorizare meditativă. În ea erau, de fapt, două persoane deosebite, îşi dăduse de mult seama că era mult mai complicată decît Nell; şi, contrar aparenţelor, asta o făcea persoana potrivită pentru Anthony care, din atîtea puncte de vedere, reprezenta antiteza lor, a tuturor celorlalţi – savantul clasicist venit de la colegiul din Winchester, cu o minte ce dovedea înclinaţie spre analiză şi aforism rapid, pe cale de a deveni curînd profesor universitar; serios, logic (în toate în afara credinţei religioase, care pe vremea aceea trecea drept o afectare asemănătoare cu colecţionarea ramelor de oglinzi stil Art Nouveau). Oxfordul era plin de tineri ca Mark, pe care războiul şi vederea morţii îi maturizaseră. Toată lumea cunoştea povestea cu iscoada supraveghetorului care îl luase de guler pe un student prins bînd într-o cîrciumă – pentru a descoperi că victima nu era altul decît colonelul a cărui ordonanţă fusese în timpul războiului. Dar maturitatea lui Anthony era de altă natură, părea să fie mult mai sigur de ceea ce reprezintă şi de ceea ce intenţiona să devină. Toţi îl invidiau pentru Jane, dar legătura lor părea nepotrivită doar celor care nu-i cunoşteau bine pe nici unul din ei. Dincolo de aparenţe, de fapt se completau uimitor unul pe altul.

Aşa cum probabil ar fi spus-o şi la vremea aceea, deşi poate mai puţin concis, Dan era pur şi simplu îndrăgostit de Jane. De aceea se simţea atît de stînjenit. O ştia de cîteva luni, de cel puţin două semestre; şi se simţea prins în cursă. Viitoarea lui căsătorie cu sora ei era de mult sortită eşecului. Aici se potriveau cuvintele nemuritoare ale lui Webster: „straniile joncţiuni geometrice“ ale vieţii omeneşti. Sentimentul de vinovăţie pe care ar fi trebuit să-l aibă faţă de Nell îl avea mai degrabă faţă de Anthony, dar în acel moment era aproape inexistent sau oricum foarte redus, pentru că la vremea aceea Anthony îşi oferise o scurtă vacanţă la sfîrşit de săptămînă (într-o mănăstire din Gloucestershire în care se retrăsese), înainte de a intra în moara examenelor finale.

Dan încă mai considera un privilegiu faptul că se înţelegea atît de bine cu Anthony – inexplicabil pentru că încă nu putea să priceapă ce văzuse la el acest strălucit produs al renumitului colegiu din Winchester. Era mult mai conştient de ceea ce cîştigase el personal din această prietenie – contactul cu o inteligenţă mult mai exigentă şi mai incisivă, un simţ mult mai sigur al valorilor exterioare şi interioare, ce nu se lăsa corupt de idei noi şi mode trecătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, se putea spune că la Oxford Anthony era la el acasă, în timp ce Dan era doar un simplu vizitator. Dacă ar fi să spunem adevărul, Dan învăţase mai multe de la Anthony decît de la profesorii săi. Dar în prietenia lor exista totuşi o fisură: Dan nu reuşise niciodată să se dezbare de o profundă convingere, ascunsă cu grijă, că prietenul său îl domina prin superioritatea sa.

Ca să fim cinstiţi faţă de Dan şi pentru acurateţea povestirii, trebuie să spunem că se bucura de atîta prestigiu printre studenţi – am putea spune chiar notorietate –, încît sentimentul său de inferioritate ar fi părut de neînţeles contemporanilor săi. Era într-adevăr mult mai cunoscut, poate chiar mai invidiat, decît Anthony; făcea parte dintre aceia care reuşesc să scape de academismul universitar, a căror reputaţie nu se limitează la succesul academic şi care, mai tîrziu, se vor distinge printre toţi cei care au aparţinut aceleiaşi generaţii de studenţi din Oxford, asupra cărora îşi vor lăsa o amprentă caracteristică. Dar, ca şi în cazul lui Jane, şi în el existau două persoane, deşi el era mai puţin pregătit sau mai puţin capabil s-o recunoască decît ea. Poate că numai sentimentele sale ascunse faţă de Anthony îl făceau să-şi dea seama de acest fapt; şi ceea ce simţea pentru Jane. Era chiar uneori puţin gelos pe condiţia ei de femeie tînără care, după părerea lui, îi permitea o atitudine mai naturală şi, în acelaşi timp, mai matură; ea putea să fie ironică sau afectuoasă în diverse feluri care lui nu-i erau la îndemînă. De fapt, în discuţii se coalizau deseori împotriva lui Anthony, luîndu-l cu blîndeţe peste picior dacă devenea prea ostentativ profesoral. Dar era o alianţă, se voiau doi experimentaţi oameni de teatru combătînd intelectualismul; şi această complicitate ascundea chiar faţă de ei înşişi adevăratele afinităţi existente între ei.

Astfel, Dan contempla această aparentă dovadă, premiul pe care el nu-l obţinuse – şi, pentru a complica şi mai mult lucrurile, premiul care i se părea că-i fusese întrucîtva furat, din moment ce el o cunoscuse pe Jane înaintea lui Anthony, chiar el îi prezentase unul altuia şi, pînă la această primă întîlnire a lor, stătuse retras numai pentru că fusese prea copleşit de ea. Acum se consola şi el cu această întîmplătoare intimitate, în liniştea plăcută a camerei, unde nu se auzea decît focul arzînd încet. Cerul parcă se întunecase şi mai mult, era neobişnuit de întunecat pentru o zi de miez de vară. Afară, ploaia se porni cu furie. Ceaiul fierbea şi Jane se aplecă şi îl dădu la o parte; apoi umplu ceainicul de porţelan. Pe cînd turna apa, îi puse întrebarea care-l ului:

— Dan, te-ai culcat cu Nell?

Stătea cu capul plecat, privind atent în jos.

— O, draga mea…

Rîse uşor, şocat şi amuzat; de fapt, numai şocat. Fără să zîmbească, Jane puse cu grijă ceainicul jos lîngă cămin. Dan credea că avea totuşi o calitate: simţea imediat starea de spirit a celorlalţi; sesiza intonaţia, exprimarea, schimbarea imperceptibilă a expresiei gurii sau a ochilor; dar numai starea de spirit, nu şi intenţiile.

Dan şopti:

— Nell nu ţi-a…?

— Surorile nu-şi împărtăşesc totdeauna astfel de lucruri.

Puse cîte o linguriţă de lapte în fiecare ceaşcă.

— Vrei să spui că da?

— Am fi o excepţie?

Bineînţeles că da, în vremurile acelea astfel de lucruri nu se întîmplau cu atîta uşurinţă; şi cei comparativ puţini care o făceau obişnuiau să păstreze cu grijă secretul. Dar Dan nu fusese niciodată genul care să-şi ascundă firea sofisticată cu greu dobîndită, şi nicidecum înnăscută. Sinceritatea trebuie şi ea înlocuită cu ceva.

— Eu nu mă culc cu Anthony.

Nu putea pricepe de ce ţinea să i-o spună. Cunoscînd concepţiile lui Anthony, nici n-ar fi putut crede altfel; el şi Nell căzuseră de acord asupra acestui lucru.

— Principiile catolice?

Îi întinse ceaşca, în care pluteau minuscule grăunţe de lapte nedizolvat.

— Da.

— Joacă un rol important în viaţa lui?

— Da.

— În ciuda tonului satiric şi a butadelor.

Ea zîmbi uşor, dar, pentru a doua oară în ziua aceea, părea să aibă ceva de reproşat lui Anthony. Obscure mişcări subterane, un mister dezvăluindu-se pe neaşteptate, primul scîrţîit slab al unei balamale. Luă o gură de ceai.

— Nu sînt virgină, Dan. A existat altcineva. Cînd eram în anul întîi. Înainte să-l cunosc pe Anthony.

O mărturisire care străpunse ceva ce pînă în clipa aceea rămăsese virgin între ei.

— El ştie?

Făcu o strîmbătură.

— Tocmai de asta îţi spun. Fac un fel de repetiţie.

— Doamne sfinte.

— E atît de stupid. De ce nu i-oi fi spus de la început. Pe urmă mi s-a părut prea tîrziu. Acum mă simt ca prinsă în cursă. Nu pentru ce am făcut. Pentru că nu i-am spus nimic pînă acum.

Îi oferi o ţigară, aprinse o bucăţică de hîrtie şi i-o aprinse, apoi o aprinse pe a lui.

— Şi lui nu i-a trecut niciodată prin cap să te întrebe?

— Pentru o persoană atît de inteligentă, e curios de încrezător, în privinţa oamenilor, consideră de la sine înţelese o mulţime de lucruri pe care nu le-ar accepta niciodată dacă ar fi vorba de o teorie a logicii sau de un silogism. Trase din ţigară. Cel puţin aşa am crezut multă vreme.

— Şi acum?

— Mă întreb dacă nu cumva îi e frică. Asta mă înspăimîntă ori de cîte ori încerc să-mi adun curajul să-i spun.

— O dată şi o dată tot va trebui să-i spui.

— Nu pot acum, chiar înaintea examenelor finale. Ar lua-o cu siguranţă drept…

— Drept ce?

Avea ochi atît de frumoşi, de adînci; uneori părea foarte tînără, ca în clipa aceea, cu privirea aţintită asupra focului, mai tînără decît Nell.

— Iezuitul din el cine ştie ce-ar deduce. Momentul e atît de nepotrivit. Poate că şi-ar închipui că încerc să-i spun altceva.

— Eşti sigură că nu se gîndeşte la tine ca la un nou pas în necunoscut?

Zîmbi.

— Acum că mi-o spui tu, presupun că reprezint o întruchipare a dezordinii.

— Te presează cu povestea asta cu catolicismul?

— Îl cunoşti doar. Ridică din umeri. Nu e omul care să-mi impună o lege. Nu vorbeşte decît despre Gabriel Marcel şi ideea alegerii personale. Se frămîntă tot cum să nu hotărască el pentru mine.

Se rezemă în cot, îndepărtîndu-şi picioarele de dogoarea focului, dar continuînd să privească flăcările. Apoi continuă:

— Săptămîna asta am înţeles deodată ce vrea să spună Rabelais. Cum de fapt el e mult mai modern decît toată fauna din St Germain-des-Pres. Mult mai existenţialist. Asta încercam să-ţi spun adineauri cînd eram la rîu. Cînd te gîndeşti cît de obsedată de abnegaţie a devenit Anglia. În afara micii lumi pe care ne-am creat-o aici. Am senzaţia că există ceva similar la Anthony în legătură cu latura sa religioasă. Gîndindu-se permanent la trecut, veşnic îngrijorat de viitor. Niciodată în stare să se bucure de momentul prezent. Şi la toate astea Rabelais le dă genial cu tifla. Există pasaje cînd ai… ai deodată senzaţia că el e singura persoană zdravănă la cap care a trăit vreodată. Se uită fix la ţigară. Am încercat să-i explic toate astea lui Anthony.

— Şi n-a prea priceput?

— Dimpotrivă. A înţeles tot. Afară de faptul că tocmai făcusem dragoste cu Rabelais. Spiritual vorbind.

Dan îi zîmbi.

— Dar nu te-ai exprimat chiar în termenii ăştia.

— Dar asta simţeam. Atît adulter, cît şi erezie. În special cînd m-a lăsat să înţeleg că, avînd o minte palidă de femeie, aş face mai bine să tac din gură.

— Haide, haide. Nu face el aşa ceva.

— Sigur că nu. Era chiar amuzant. Pentru că era atît de sigur că nu vorbeam serios. Începu să urmărească cu degetul desenul covorului uzat. Problema lui e că nu poate fi decît el însuşi. Tu şi cu mine putem fi altcineva.

— Acum îl acuzi de lipsă de imaginaţie. Nu-i cinstit.

— Nu lipsă de imaginaţie. Ci de posibilitatea de a o folosi creator. Niciodată nu va fi în stare să scrie piese. Romane. Nimic care să-i ceară să fie altcineva. Nici într-o mie de ani.

Urmă un moment de tăcere; deodată Jane schimbă discuţia.

— Mă întreb dacă Nell îl simpatizează sau nu.

Reuşise să-l şocheze din nou.

— Bineînţeles că-l place. O ştii şi tu.

— Ea nu-şi dă seama că el nu-i de acord cu purtarea ei?

Dan îi aruncă o privire fugară; dar fata stătea cu ochii aţintiţi asupra covorului.

— Asta-i ceva nou şi pentru mine, Janey.

Mincinosul: de mult o simţise şi se temuse. Şi începînd din acel moment, după-amiaza începu să dezvăluie faţete stranii, fisuri nebănuite, răsturnări de situaţie; adevărata dezordine. Aproape că-ţi făcea impresia că Jane vorbeşte cu maliţiozitate; hotărîrea de a-l forţa pe Dan să privească adevărul în faţă; şi în acelaşi timp o dezgolire, de vreme ce nu ezita să-i dezvăluie toate sentimentele pe care pînă atunci le ţinuse ascunse.

— Încearcă să o ascundă. Chiar şi faţă de mine.

— Dar, pentru Dumnezeu, ce-i reproşează lui Nell?

— Presupun că bănuieşte că faceţi sex. Există ceva la mine pe care-l simte şi la ea şi care-i stîrneşte teama. Ia destul de în serios felul ei de a o face pe femeia libertină.

— Dar e numai o mască, în parte cel puţin. O ştie doar.

— Bineînţeles.

— Şi eu? Nici eu nu sînt cu nimic mai bun.

— Nu, pe tine te acceptă. Tu eşti un copil al naturii. Dovada că e un om cu vederi largi. Se uită la el cu coada ochiului. Te şochează toate astea?

— Cred că Anthony e total lipsit de autenticitate.

— Dar în acelaşi timp ţine în mod autentic la voi amîndoi.

— Mii de mulţumiri.

— Şi se străduieşte să înţeleagă.

— Bine, dar se contrazice. Nu poate să pretindă că ţine într-adevăr la Nell şi în acelaşi timp să-mi plîngă de milă că am picat în ghearele prostituatei din Babilon.

— Se teme pentru tine.

O privi uimit, dar ochii ei rămîneau aţintiţi asupra focului. Simţi din nou că nu putea ţine pasul cu ea.

— Asta încercai să-mi spui cînd eram la rîu? Cînd m-ai întrebat dacă Nell şi cu mine vrem să ne căsătorim?

— Ce vrei să zici?

— După părerea ta şi cea imuabilă a lui Anthony, n-ar trebui?

— Nu este ceva despre care să-mi permit să emit eu păreri imuabile.

El tăcu, apoi pufni uşor, cu amărăciune:

— Credeam că avem cel puţin aprobarea ta. Continuă: Atunci de ce-ai mai spus că Nell e norocoasă?

— Pentru că aşa consider eu. Adăugă încet: Şi nu pot să-ţi spun părerea mea definitivă pentru că nu sînt capabilă să judec destul de imparţial astfel de lucruri.

Din nou încercă s-o forţeze să-l privească.

— De ce nu?

— Aşa.

— Ei, hai! Spune-mi!

Vocea îi deveni o şoaptă.

— Pentru că sînt geloasă pe Nell.

— Pentru că nu-şi face probleme să se culce cu un bărbat?

— Asta ar fi numai invidie. Am spus că sînt geloasă.

Abia peste vreo cîteva minute pricepu. Dar privirea ei fixată cu intensitate asupra covorului… El îşi privi picioarele întinse, stătea rezemat de peretele de lîngă cămin; şi se simţi ca un om legat la ochi, împins spre o prăpastie. În tăcerea ce se lăsase, ea murmură:

— Fais ce que voudras.

— Lucrurile încep să se complice.

— Poate că e o simplificare ce trebuia de mult făcută.

— Dar tu şi Anthony, credeam…

Se întoarse cu spatele, sprijinindu-se în celălalt cot. Dan rămase cu privirea aţintită pe spatele ei.

— Toată vara, ori de cîte ori eram toţi patru împreună, nu te uitai niciodată la mine. Doar dacă nu aveai încotro. Iar eu a trebuit să-mi impun să te privesc normal.

Jane îşi plecă fruntea, ascunzîndu-şi chipul şi aşteptă.

— Nu mi-am dat seama.

— Că-mi ocoleai privirea?

— Nu, că tu…

— Nu bănuiai deloc?

— Doar… o dată sau de două ori. În seara aia, la Trout.

— De ce credeai că te ţineam de mînă în felul ăla?

Cînd se închisese cîrciuma, făcuseră o plimbare pînă la Rosamund’s Bower. Nell şi Anthony o luaseră înainte. În întuneric, fusese foarte conştient de mîna ei într-a sa… dar nu se gîndise la gestul ei în felul ăsta.

— Am crezut că o faci dintr-o dragoste de soră.

— Toată seara aceea am urît-o pe Nell. Nu aveam nici un fel de sentimente de soră.

Tăcură amîndoi. Îi privi ceafa, conturul trupului. Ploaia se mai domolise, dar cerul era tot înnorat. Încet, începu să-i mărturisească totul, ca şi cum şi-ar fi smuls cuvintele cu cleştele. Dar, de fapt, începea să simtă o emoţie delicioasă.

— E o nebunie. Dar cred că sînt îndrăgostit de voi amîndouă.

— Şi eu simt exact acelaşi lucru.

— Doamne. Ce încurcătură.

— E vina mea. Nu aveam de gînd să deschid discuţia, dar…

— Chestia aia dintre trestii.

— Probabil.

— În ceea ce mă priveşte, e o poveste care durează de mult. Aveai atîta succes… Nu ştiam cum să ajung în preajma ta.

O nouă pauză.

Ea spuse:

— E ca gripa. O iei înainte de a putea face ceva s-o preîntîmpini.

— Doar că pentru gripă există tratamente simple.

Ea aşteptă. Apoi, după o clipă, zise:

— De obicei se tratează cu patul, nu?

O pauză lungă. O şoaptă:

— Jane? Ea stă ghemuită, sprijinită în cot. Nu cred că vorbeşti serios.

Scutură din cap.

— E atît de greu de explicat. Am senzaţia că, într-un fel, Anthony mă face să pierd ceva. Ceva ce tu şi Nell împărtăşiţi. Ceva la care trupul meu visează.

— Rabelais?

— Dorinţa de a fi sălbatică şi desfrînată, cred.

„Sălbatic şi desfrînat“ era un clişeu studenţesc de pe vremea aceea, folosit întotdeauna cu ironie.

— Dar ce spui tu…

— Îl iubesc cu adevărat, Dan. Sună ciudat, dar o fac tocmai pentru că-l iubesc. Apoi adăugă: Pentru că vreau să-l iubesc.

Se simţea din ce în ce mai stînjenit, şi totuşi nu se putu abţine să nu continue:

— Pentru că vrei să ştii dacă poţi să-l iubeşti?

Ea nu spuse nimic şi, cînd vorbi din nou, vocea îi era atît de şoptită, încît cu greu desluşi cuvintele.

— Doar o dată. Un acte gratuit ?

El îşi privea fix pantofii.

— Şi mîine?

— Dacă am şti exact ce facem. Că putem păstra totul… în afara timpului. Ca un exorcism.

El îşi ţinu respiraţia.

— Exorcism pentru ce?

— Pentru ceea ce trebuie să se întîmple. Pentru ceea ce se va întîmpla negreşit.

— Pentru că ştim că ne iubim?

— Pentru că ştim că odată ne-am dorit. Şi că cel puţin am avut curajul s-o acceptăm deschis.

Simţea crescînd în el atracţia faţă de ea; şi o dorinţă nebună de a nu i se opune, în ciuda vorbelor pe care le rosti:

— Nu ştiu cum am mai putea vreodată să-i privim în faţă.

— Pînă acum se pare că ne-am priceput destul de bine să ne ascundem. Chiar şi unul faţă de celălalt.

El spuse:

— Nu-i vorba de…

Dar fraza îi rămase din nou neterminată. Se simţea paralizat, împietrit de grozăvia celor ce se petreceau, irezistibil atras de straniul situaţiei. Tăcerea devenise apăsătoare, iar ea nu făcea nici o mişcare. Dinspre grădina din spate se auzi prin ploaie sunetul unui oboi, cineva care făcea game, cu iuţeală şi pricepere. Apoi din nou linişte.

Jane se ridică şi se întoarse spre el. Dan avea impresia că acum îl privea pentru prima oară. Ochii ei aveau ceva straniu de virginal în clipa aceea, ceva de şcolăriţă; o fată de şaptesprezece ani, speriată de ce făcuse femeia matură din ea; dar care arbora un surîs ce nu anula, ci cumva contrabalansa inocenţa. Era poate un răspuns la ceva încă nesigur din expresia feţei băiatului, căci zîmbetul avea şi o uşoară nuanţă de sfidare; sau de maliţiozitate, ca şi cînd fata n-ar fi vrut decît să-l pună la încercare.

Persoana care studia la oboi începu să cînte Delius şi Jane îi întinse mîna peste covor, aproape ceremonios, un gest de mireasă medievală.

 

Traversare

 

Daniel era pe punctul de a pierde avionul, din cauza unui ambuteiaj. Era una din zilele acelea rare cînd cerul nu era acoperit de pîclă, o splendidă dimineaţă de iarnă californiană. Şoferul taxiului, un polonez cărunt, înjura întruna autostrăzile în general şi autostrada San Diego în special, mult mai preocupat de starea drumului decît clientul său: un eu în voia sorţii, aparatul de filmat al lui Isherwood, căruia nu-i displăcea ca, măcar de data asta, să se studieze pe sine, ca şi cînd ar fi fost o ficţiune, un personaj din scenariul altcuiva… germenele unei ipoteze, ca ideea cu „Simon Wolfe“ ce i se strecurase în minte în seara precedentă. Poate că vechea sa poreclă, domnul Specula Speculans, nu fusese tocmai îndreptăţită: căci dacă pasiunea pentru oglinzi poate constitui, prima fade , o dovadă prea concretă de narcisism, ea mai poate reprezenta, simbolic, şi o încercare de a se vedea fără complezenţă, cu ochii altuia – evitînd persoana întîi pentru a deveni propria persoană a treia.

Romanul nu era genul care să-l atragă pe Daniel (deşi această respingere se datora, cum o ştia prea bine, pe de o parte unei condiţionări meschine proprie meseriei sale, iar pe de altă parte presupoziţiei comode că trecuse de mult vremea cînd ar mai fi putut găsi în el, biet infirm astmatic, imaginaţia viguroasă, de cursă lungă, pe care o cerea genul). În mod simptomatic, avea o deosebită antipatie faţă de naraţiunea la persoana întîi; şi cu cît eul narativ se apropia mai mult de ceea ce s-ar fi putut deduce ca fiind eul autorului, cu atît mai antipatică îi devenea ideea. În realitate, obiectivitatea aparatului de filmat răspundea mult mai bine necesităţilor sale interioare profunde decît principiului fundamental estetic (cvasi-moral aproape) al bunului-gust care, pretindea el uneori, s-ar ascunde în spatele opţiunii sale artistice.

În timp ce stătea în taxi, ascultînd distrat pledoaria şoferului, care se străduia să-l convingă că acum era cu adevărat american – America e o societate perfectă, societăţile perfecte nu au nici ambuteiaje, nici alte defecte şi atunci ce dracu’ se întîmpla –, ideea care începea să prindă contur în mintea lui Dan în momentul acela era că poate dorinţa de a evita orice recapitulare onestă a vieţii sale nu era altceva decît teama de a fi judecat; şi că (sus-pomenita remarcă a lui Jenny în legătură cu perfecţionismul său îşi atinsese mult mai bine ţinta decît îşi închipuise ea) recunoştea în sinea lui că ceea ce dorea în secret se împletea strîns cu ceea ce, tot în secret, ura. Încercă chiar să-şi formuleze ideea în minte: „Am pierdut avionul (sau am fost pe punctul de a pierde avionul) din cauza aglomeraţiei de pe autostrada San Diego“ – dar nu i-a plăcut deloc efectul şi nici cum suna.

În cele din urmă începură să se tîrască încet, apropiindu-se de locul accidentului, zăriră şirul panourilor de protecţie, cauza formării coloanei de maşini şi a neputinţei omului modern pe patru roţi. În felul său tipic britanic, Dan adăugă cu grijă, pe lista deja existentă, această nouă dovadă că era condamnat fără drept de apel să fie ceea ce era; cît de limpede i se arăta acum faptul că, în cazul foarte puţin probabil în care va încerca vreodată să scrie un roman, orice artificiu, fie chiar şi ideea absurdă a unui mitic Simon Wolfe, ar fi preferabil unei povestiri la persoana întîi.

 

În dimineaţa aceea eram şi foarte obosit. Jenny mă mai ţinuse o oră. Plînsese, nu pentru prima oară de cînd ne cunoscuserăm, dar era prima oară cînd plîngea din cauza relaţiei noastre.

Ideea pentru scenariul filmului în care ea avea rolul principal îmi venise la Hollywood, cu trei ani în urmă, în timp ce lucram la alt scenariu. Studioul îmi pusese la dispoziţie una dintre secretarele acelea care vin din Anglia şi lucrează ba ici, ba colo, plătindu-şi astfel un tur al Americii. Deşi nu era prea atrăgătoare, avea în schimb simţul umorului şi era bună de gură. În timpul pauzelor îmi plăcea s-o ascult povestindu-mi despre experienţele sale în diverse servicii şi aventurile romantice ratate pe care le avusese înainte de a lucra cu mine. De mult doream să scriu ceva despre diferenţele culturale uneori comice dintre englezi şi americani… aşa că Jenny era acum o guvernantă englezoaică în casa unui milionar american dintr-unul din cartierele ultraelegante, luptînd fără succes atît împotriva patronilor, cît şi împotriva prietenului ei din afara orelor de serviciu – rolul lui Steve Anderson. Jenny avea astfel posibilitatea de a interpreta un personaj destul de apropiat de ceea ce era în realitate. Steve era şi continua să fie un tînăr teribil de pisălog, dar rolul îi permitea şi lui să-şi folosească egocentrismul şi alte cîteva fixaţii reale din viaţa sa personală. Mă tem că regizorul şi scenaristul au provocat în mod deliberat, în afara platoului, o oarecare antipatie între cei doi protagonişti. Nu i-am spus-o lui Jenny, dar de fapt ajunsesem să-l respect pe Steve nu ca om, ci ca profesionist. Pe ecran, în proiecţiile de probă, aşa cum speraserăm şi noi, insularitatea ei reţinută se împletea destul de bine cu ceea ce numea el stilul său „voit natural“. Am minţit-o şi cînd i-am spus că nu ne gîndiserăm de la început la el pentru acest rol.

Era o minciună convenţională, pentru că ne doream foarte mult o actriţă care să trăiască acut coşmarul californian nu doar în film, ci şi în realitate. Ştiam cît de perfid e locul acesta, cît de repede îl prinde pe străin în mreje şi-l face să se supună legilor sale, aşa că era foarte important ca, din acest punct de vedere, Jenny să fie „virgină“. Dar asta mai însemna şi că, pentru ea, filmul avea să fie o încercare mult mai grea decît îşi închipuia. Dacă mă comportasem ca un porc la Claridge’s, o făcusem în parte şi din acest motiv; s-o avertizez că, indiferent de succesele pe care le avusese acasă, acum se lansa în cu totul alt gen de filme, într-o lume foarte diferită, în care se va simţi poate mult mai singură. Apoi m-am temut că s-ar putea să se simtă copleşită de reputaţia nemeritată, consideram eu, a lui Steve (şi să-i ajungă la urechi că era mult mai bine plătit decît ea). În acele zile de început o urmăream ca un vultur din motive pur profesionale… care, bineînţeles, au devenit curînd personale, deşi am apreciat-o şi mai mult pentru faptul că părea hotărîtă să nu-mi ceară sprijinul. Afişa un amestec de tact şi independenţă, două calităţi scoţiene ancestrale pe care le apreciam mult mai mult decît darul clarviziunii.

Ca atîtea alte fete drăguţe şi deloc proaste care-şi aleseseră meseria asta, se afla într-o situaţie paradoxală: era condamnată din start să poarte povara propriei frumuseţi. Poate că unor fete obişnuite nici prin cap nu le trece să se plîngă că au de înfruntat o asemenea crucificare; dar ea totuşi există… iar imaginea de pe ecran a lui Jenny se conformează prea mult tuturor noţiunilor curente despre ceea ce se consideră atrăgător din punct de vedere sexual la o femeie. O anumită fragilitate, picioare lungi, o expresie deschisă şi vioaie a feţei cu trăsături regulate, buze fine şi ochi candizi… o fată încîntătoare, care va ajunge departe, spune aparatul de filmat, cineva cu care puteai şi să stai de vorbă, şi să faci dragoste; o prinţesă a secolului XX, capabilă să stîrnească aproape aceleaşi vise ca şi prinţesele de altădată, care lîncezeau în castelele lor cu ziduri crenelate, bîntuind un alt ev, vrăjit de conceptul de intangibilitate.

În Anglia fusese o vreme manechin şi ştia deci cum să se îmbrace ca să te dea gata, cum să proiecteze o imagine ideală, mici vanităţi cărora nu reuşea totdeauna să le reziste. Chiar şi cînd era obosită şi complet nefardată, nu reuşea să-şi piardă acel aer de distincţie uşor detaşată pe care o au femeile frumoase deosebit de fotogenice, acele Shrimpton şi Twiggy ale acestei lumi. Era, bineînţeles, conştientă de asta; şi avea un anume fel de a se strîmba ca un clovn la mine ori de cîte ori îşi dădea seama că i-am surprins această poză. Îmi amintesc de o seară cînd ne duseserăm la o petrecere şi fusese de departe cea mai încîntătoare femeie din încăpere, chiar şi în faţa unei concurenţe strînse, cvasiprofesionale. I-am spus-o cînd am ajuns acasă. S-a dus direct în baie şi s-a demachiat. Cînd s-a întors, mi-a spus: „îţi interzic să mă placi pentru artificiile astea“.

Această strădanie de a fi femeie după propriile reguli, şi nu întruchiparea unui ideal născocit de lumea masculilor misogini, o deformase şi din alt punct de vedere: răceala cu care se comporta faţă de bărbaţii care nu vedeau în ea decît aparenţele fermecătoare era uneori dureros de stîngace şi, într-adevăr, la început m-a indus şi pe mine în eroare. Atitudinea asta distantă era foarte potrivită pentru rolul ei; dar în intimitate găseam că e o prostie – gazela speriată, care la cea mai mică alarmă o ia la goană. Deşi, în cele din urmă, reuşise totuşi să o ascundă destul de bine. Cealaltă faţetă a personalităţii ei, mai caldă şi mai puţin sigură de ea, o întrezărisem cu intermitenţe doar la început. Nici unul dintre noi nu reuşeam să ne apropiem cu adevărat de ea şi era greu de spus dacă rezerva ei era autentică sau dacă era doar o poză, preocuparea de a menţine şi în anturajul ei cotidian situaţia personajului pe care îl interpreta pe ecran.

Bill a fost acela care mi-a atras atenţia că era cam prea retrasă. La vremea aceea, ideea de a-i oferi un umăr de care să se sprijine încetase să mai fie exclusiv o obligaţie profesională sau un simplu gest de caritate, deşi conţinea şi un element de calcul… element care a dăinuit ca substanţă, deşi şi-a schimbat întrucîtva natura. La Los Angeles avea cu adevărat nevoie de mine sau de cineva ca mine; dar nu reieşea de nicăieri că ar avea nevoie de mine şi în altă parte. Asta nu înseamnă că nu simţeam o afecţiune foarte sinceră unul pentru celălalt. Aş fi putut să mă îndrăgostesc nebuneşte de ea şi să devin groaznic de posesiv; dar păcătuisem îndeajuns în direcţia asta cît să fiu pe deplin conştient că încercarea de a lupta permanent împotriva spiritului de independenţă al partenerei este cea mai sigură cale spre dezastru. Posesivitatea se confunda în mintea mea cu dorinţa de a o transforma şi-mi plăcea prea mult aşa cum era. Aşa cum „Cred în Dumnezeu“ este în general sinonim cu „Cred că nu trebuie să gîndesc“, tot astfel, prea adesea, „te iubesc“ devine un eufemism pentru „vreau să fii proprietatea mea“. Doream sincer s-o las pe Jenny în galeria publică a propriei sale libertăţi; şi, în acelaşi timp, eram îndrăgostit atît de trupul ei, cît şi de independenţa ei.

Lacrimile ei nu erau doar lacrimi de copil răsfăţat, picături de glicerină, ci şi durere sinceră. Am cedat şantajului. Vom da uitării seara aceea, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Jenny se va întoarce acasă de îndată ce va fi liberă. Era numai o despărţire temporară. O simplă repetiţie, a zis ea; iar eu n-am contrazis-o.

Apoi m-am urcat în maşină şi am plecat la Bel-Air, un cartier în care un englez venit la Los Angeles nu-şi poate permite să locuiască – eu locuiam acolo doar prin amabilitatea unui vechi prieten. La începuturile carierei mele, un scenariu pe care-l făcusem pentru Columbia a fost respins de studio şi l-au adus pe Abe Nathan să mă ajute să-l rescriu. La vremea aceea se cam lăsase de meserie, dar le stătea la dispoziţie în momentele grele. Mă simţisem jignit şi eram pregătit să-l găsesc foarte antipatic. Dar nu toate hotărîrile luate de studiouri sînt tîmpite. Povestea scrisă de mine avea nevoie de „doctor“, iar mie îmi trebuia o lecţie; am fost cucerit de profesionalismul său şi mai ales de Abe însuşi – aşa cum am fost cucerit şi de soţia sa, Mildred, de îndată ce am cunoscut-o. Abe purta livreaua pe care bătrînul Hollywood o impunea sclavilor săi bine instruiţi – fii cinic, lugubru, obscen, suspectează de tot ce e mai rău pe oricine şi orice. Dar eşua lamentabil în încercarea de a ascunde faptul că acest personaj era în mare măsură o simplă ilustrare a mimetismului mulerian (la o specie inofensivă pot apărea deseori caracteristicile exterioare ale unei specii periculoase); îndărătul împunsăturilor veninoase se ascundea o minte şireată, caritabilă, profund tolerantă. De atunci i-am dat să citească toate scenariile mele. Deşi reţetele din vremurile lui de glorie nu mai erau valabile în epoca noastră, avea un fler sigur şi detecta imediat punctele slabe din scenariile noi – şi nu numai din ele.

El şi Mildred locuiesc în zona cea mai retrasă şi mai puţin elegantă din Bel-Air – „unde prepeliţa încă mai vorbeşte spanioleşte“. Casa lor nu este tipul de vilă opulentă pentru care e îndeobşte vestit acest cartier… n-are nici măcar piscină, deşi asta e de fapt un semn de snobism în sens invers. Are în schimb o grădină inundată de verdeaţă, presărată cu statui clasice total nepotrivite, decoruri din ghips ale unei epopei romane uitate, care au rezistat intemperiilor, şi mai e „cabana“ din vîrful colinei. Abe a construit-o singur ca să scrie în ea, dar de mult mi-a cedat-o mie ori de cîte ori vin la Los Angeles. Îi mai lipseşte cîte ceva din confortul oferit de un hotel, dar e năpădită de verdeaţă şi răsună de ciripitul păsărilor. Pot să stau acolo singur sau pot să cobor la ei. Los Angeles-ul nu-mi place şi detest din ce în ce mai mult sutele de suburbii vestite, aflate în căutarea unui oraş. Dar Abe, Mildred şi Cabana lor ar reuşi să facă şi iadul un loc suportabil.

Mi-am făcut bagajele de cum am ajuns şi reuşisem să fur vreo patru ore de somn, cînd am fost trezit de vocea lui Jenny, care îmi telefona imediat ce o sunase centrala, s-o trezească la ora cerută. Era din nou ea însăşi; şi-a cerut scuze că fusese „o proastă“. Mi-a reconfirmat că avea nevoie de mine. Am adus în discuţie mutarea ei în Cabană. I-am mai spus că o voi suna din Anglia imediat ce voi putea.

Am coborît colina spre casă. Abe se sculase deja şi mi-a oferit o ceaşcă de cafea în timp ce îi comunicam vestea. Bineînţeles că Jenny putea prelua Cabana dacă-i facea plăcere; oricum, el şi Mildred vor avea grijă să nu se simtă prea singură. Aveam motivele mele să mă bucur de dispoziţia sa prietenoasă. El şi Mildred reprezintă o formidabilă combinaţie de francheţe din New England şi bun-simţ evreiesc. Alături de ei, puţine secrete rămîn nedezvăluite. Trebuia ca Jenny să-i cunoască pe amîndoi în lipsa mea, pentru a deveni temporar fiica lor adoptivă, încetînd să mai fie micuţa mea prietenă englezoaică. Nutream speranţa că de îndată ce le va dezvălui modul în care înţelegeam eu legătura noastră, ei se vor declara de partea mea. Aveau multă simpatie pentru Jenny ca persoană, dar nu aprobau ca la vîrsta mea să mă leg de o fată „încă în faşă“. De asemenea, îmi cunoşteau mult mai bine decît ea trecutul… şi slăbiciunile.

Pe undeva, exista ideea că plecarea prezenta un dublu avantaj. Legătura noastră nu era viabilă decît în lumea de acolo, în care nimeni nu îmbătrîneşte niciodată (mai ales dacă e vorba de oameni bogaţi, care au reuşit în viaţă) şi unde însoţirea cărnii ofilite cu una mai tînără şi mai proaspătă este un mod de viaţă acceptat. Cunoscusem acolo numeroase cupluri care-ţi lăsau impresia că sînt tată şi fiică. Genul ăsta de soţii nu mai erau toate prostituatele platinate, de mare clasă, de pe vremuri; cele mai multe păreau rezervate şi modeste, unele degajînd chiar un soi de demnitate sau poate că nu era decît satisfacţia de a fi ştiut să evite plictiseala de a fi tînăr şi lefter. În genul ăsta de căsătorii bărbaţii erau cei care mi se păreau mai ridicoli. Jenny era mult prea raţională, ţinea prea mult la libertăţile generaţiei sale, pentru a se lipsi vreodată de posibilităţile pe care i le oferea viitorul… oricît m-aş fi străduit eu s-o subminez. Avea, sau uneori pretindea faţă de mine că avea, un vag aer de blazare; că eu eram, aşa cum aprecia ea (prea tăios pentru a fi convingătoare), tot ce putea fi mai bun în viaţa ei. E o idee absurdă, pe care timpul o va spulbera. N-aveam nici un drept să încurajez o astfel de iluzie; şi nu, categoric, nu aveam chef să suport consecinţele şi reacţiile emoţionale ale unei tardive reveniri la realitate.

Probabil că experienţa cu Nell, după un tipar freudian la care eram fără îndoială predispus, mă marcase astfel. Viaţa alături de o femeie mi s-a părut întotdeauna o situaţie artificială, de natură pseudo-dramatică; adică o sferă unde imaginaţia şi disimularea sînt la fel de importante ca realitatea şi cinstea. Am simţit întotdeauna nevoia să am secrete. O consemnez ca pe un fapt clinic, nu din vanitate. Am luat atîtea hotărîri greşite, nu pot să le elimin din viaţa mea; tot ce pot face e să-mi ascund greşelile faţă de femeile care rămîn provizoriu alături de mine… teoretic, pare soluţia cea mai bună, în orice caz. Poate că, dacă am ajuns să ţin atît de mult la Abe şi Mildred, e numai pentru că ei reprezintă dovada clară a faptului că teoria mea e greşită şi că între oameni se pot realmente stabili relaţii mult mai sincere. Într-o oarecare măsură, am definit trăsăturile caracteristice ale cetăţeanului britanic prin ceea ce lor le lipseşte, dar ştiu că la mine există. Într-o zi i-am scandalizat argumentînd că antisemitismul englez, ca şi antiamericanismul englez, se datorează, în cea mai mare parte, numai invidiei. Nu au apreciat acest mod de a explica un rău pur şi simplu printr-un complex al lipsurilor sau prin dificultatea de a evolua. Vai, sărmane scîrnăvii afurisite ce sînteţi, bombănea Abe, aţi fost lipsiţi de camerele de gazare… Dar nu asta era problema.

Avionul a decolat. O clipă mai tîrziu, uitîndu-mă pe fereastră, puteam distinge Burbank şi acoperişurile platourilor de la Warner, unde Jenny probabil se pregătea chiar în acel moment pentru prima filmare a zilei. Atunci am avut un sentiment de vinovăţie, de tandreţe, am fost cuprins de dorinţa de a o proteja. Nu va fi niciodată o mare vedetă, aşa cum ar fi putut probabil deveni femeia de vîrstă mijlocie cu care vorbisem la telefon în seara precedentă şi ştiam că Jenny nu acceptase încă acest adevăr şi consecinţele sale: opţiunile limitate, compromisurile ce aveau să vină.

Ne îndreptam spre est, luam altitudine, pe deasupra munţilor pustii din nordul Arizonei şi depresiunilor în miniatură ale Marelui Canion: plănuisem cu Jenny să traversăm continentul cu maşina de îndată ce va termina cu filmările. Dar asta era o experienţă pe care o abandonam fără regret, deoarece între noi mai exista încă o prăpastie, în afară de vîrstă. Viaţa pe care o dusesem în Los Angeles ne permisese s-o trecem cu vederea, s-o transformăm într-o altă depresiune miniaturală neînsemnată; dar într-un alt context, confruntaţi cu probleme concrete, ştiam că avea să reprezinte întotdeauna un obstacol de netrecut. Era vina mea, ţinusem din nou secret o parte din trecutul meu… deşi, de data asta, secretul nu era numai faţă de Jenny.

 

Iniţial, Anthony şi cu mine am fost simple cunoştinţe – studenţi în acelaşi an, la acelaşi colegiu, urcînd aceeaşi scară spre camerele noastre.

Prietenia noastră ulterioară s-a datorat „secretului“. Mă străduiam să-l îngrop sau să-l înăbuş, dar era prea legat de trecutul meu apropiat pentru a nu fi parţial descoperit.

Ultimul semestru din 1948, spre sfîrşitul primului nostru an universitar: într-o zi m-am dus din întîmplare în camera lui. Omul de serviciu care ne servea pe amîndoi ieşise la pensie şi adunam bani să-i facem un cadou. Pe biroul lui Anthony am văzut o floare într-un borcan de gem – o orhidee, Aceras antropophorum. Cîteva minute mai tîrziu, am descoperit că aveam o pasiune comună, deşi în ce mă privea era mai degrabă o amintire, ecou al zilelor copilăriei mele. La el era ceva mult mai serios; aşa cum se întîmpla cu atîtea alte lucruri din viaţa lui, la el o pasiune era fie metodică, perseverentă, fie inexistentă. Din punct de vedere ştiinţific, învăţasem la şcoală destulă botanică pentru a mă descurca cu vechiul exemplar din manualul lui Bentham şi Hooker pe care-l aveam acasă; şi, adolescent fiind, căzusem oarecum pradă teoriilor despre puterea mistică a orhideelor. Nu i-am dezvăluit nimic lui Anthony, ascunzîndu-i deci continentul misterios care fusese pentru mine natura, în anii adolescenţei. Îmi era deja ruşine şi mi-am dat seama că, între noi doi, expertul era el, fapt care nu m-a încurajat să-i dezvălui adevărul… nici atunci şi nici mai tîrziu.

Întotdeauna am considerat că Anthony era şi se simţea deasupra noastră, a celorlalţi, tipul perfect al universitarului clasicist erudit. Se îmbrăca destul de convenţional şi, cînd traversa curtea interioară, avea mersul rapid, pasul studiat al omului care are o direcţie precisă în viaţă, un lucru pe care l-am considerat întotdeauna o afectare. Părea să aibă foarte puţini prieteni. Pe de altă parte (sînt nevoit să mă exprim în termeni destul de copilăreşti), nu purta ochelari, nici nu avea cocoaşă şi nici nu aparţinea acelei dezagreabile facţiuni: exaltaţii. Era puţin mai înalt decît mine, cu trăsături foarte regulate şi ochi uşor provocatori – deşi cred că asta se datora mai degrabă obiceiului său foarte neenglezesc de a te privi în faţă cînd ţi se adresa. Pe cînd vorbeam despre orhidee, am descoperit că privirea lui putea fi şi amuzată şi prietenoasă. Voia să ştie mai multe; unde botanizasem, cît de mult mă interesa acest subiect. Presupun că m-am simţim măgulit – acest tînăr aparent greu abordabil, considerat deja un strălucit profesor universitar în devenire, avea timp pentru mine. Odată, cîţiva ani mai tîrziu, cînd îl tachinam în legătură cu un articol din ziar care relata o chestiune cu nişte stigmate, care se petrecuse în Italia şi se dovedise a fi o şarlatanie bazată pe trucaje, Anthony mi-a spus: „Mă surprinde, Dane, că nu crezi în miracole. Nu printr-un miracol ne-am întîlnit?“

Curînd după aceea, m-a dus într-o zi la Watlington; ziua aceea a fost urmată şi de altele şi a dus la o mai bună cunoaştere între noi. Dar, iniţial, bariera dintre noi a fost depăşită datorită orhideelor. Bariere mai existau; eram doi tineri foarte diferiţi, chiar şi în modul în care înţelegeam să ne trăim viaţa de studenţi. Eu scriam deja la cîteva reviste, îmi făcusem deja intrarea în lumea dramaturgiei universitare; afişam o personalitate frivolă (şi foarte falsă), acordînd minimum de atenţie studiilor. Cunoşteam o mulţime de oameni, pe care i-aş fi putut numi prieteni, dar erau toţi aidoma mie, veniţi la Oxford să-şi facă relaţii, să-şi dea aere şi să se distreze. Ceea ce ne lega nu era atît afecţiunea sinceră sau aceleaşi interese, cit dorinţa comună de exhibiţionism. Propria mea personalitate trecuse printr-o adevărată revoluţie faţă de adolescenţă şi chiar faţă de sosirea mea la Oxford, după satisfacerea stagiului militar. Respinsesem atîtea. Mă scriam oarecum pe mine însumi, transformîndu-mă în personajul principal al unei piese, astfel încît nu eram numai personajul creat, protagonist şi actor totodată, ci şi spectatorul din fundul sălii, care admiră ceea ce a scris. Toţi ceilalţi „prieteni“ ai mei erau şi ei mai mult sau mai puţin pe scenă; spre deosebire de ei, Anthony şedea alături de mine în stal.

În privinţa orhideelor, am adoptat punctul lui de vedere: trebuie să-ţi păstrezi astfel de pasiuni numai pentru tine şi puţinii prieteni care îţi împărtăşesc entuziasmul şi să nu-i plictiseşti cu asta pe cei indiferenţi. Nu era deloc un iubitor al naturii, dar de asta nu mi-am dat seama decît mai tîrziu. Se întîmplase numai să fie un botanist de mîna întîi în ce priveşte florile de cîmp – tot aşa cum presupun că s-a dovedit a fi şi în activitatea lui ulterioară ca filozof. Dar n-am avut niciodată răbdarea (sau cunoştinţele necesare) să-i citesc cărţile. Cînd a devenit profesor universitar, a adoptat faţă de filozofie aceeaşi atitudine ca faţă de botanică: nu le vorbea niciodată despre ea neiniţiaţilor. Mult mai tîrziu am realizat un alt fapt deosebit de important: deşi eram foarte apropiaţi ca vîrstă, pentru mine era un fel de locţiitor de tată. La vremea aceea, ideea m-ar fi şocat şi ar fi ucis prietenia dintre noi, căci consideram că reuşisem să „ucid“ spiritul tatălui meu şi lumea lui învechită. Nu ştiu dacă Anthony şi-a dat seama de asta. Era cu siguranţă destul de perspicace, dar îl respingea pe Freud. Încerc să spun că prietenia lui mi-a fost benefică în sensul că a reînviat în conştiinţa mea, fie şi numai voalat şi cu intermitenţe, un ins sau o dilemă nerezolvată pe care încercasem prosteşte s-o resping; dar mi-a fost şi nefastă în sensul că relaţia dintre noi s-a construit pe un teren minat.

La vînătoarea noastră de orhidee, nu mă ridicam niciodată deasupra rolului de hăitaş – eu găseam vînatul, el îl împuşca. Marea mea plăcere era să descopăr orhidee rare – prima (şi din păcate ultima) mea Orhis simis în apropiere de Goring; o Orhis apifera solitară, sub un sorb scăldat în soare, la marginea unei păduri de fagi, la Chiltern Hills. Paradisul pentru el era o pajişte udă de rouă, acoperită de plicticoasele Dactylorhiza fuchsii. Aici număra, măsura, îşi nota gradul de hibridizare. Eu doream să descopăr florile, în timp ce el dorea să stabilească subspecii noi. Eu trăiam (fără s-o mărturisesc) momente poetice; el trăia în lucrările lui Druce şi Godfery, mari specialişti în orhidee sălbatice. Copilăria mea solitară mă forţase să-mi găsesc refugiul în natură ca într-un poem, un mit, o cataliză, singurul teatru pe care mi se permitea să-l cunosc. Era în cea mai mare parte emoţie şi sublimare, dar dobîndise o aură specială, ceva misterios şi magic în sensul antropologic al cuvîntului. Ani de zile din viaţa mea de adult am făcut tot posibilul ca să uit, dar emoţiile din adolescenţă lasă o amprentă puternică. Chiar şi acum, nu e nevoie decît de foarte puţin, o bălărie înflorită lîngă un zid de beton, zborul unei păsări prin faţa ferestrei unei camere din centrul oraşului, pentru ca farmecul să mă cuprindă din nou; şi cînd mă simt eliberat de toate obligaţiile mele, vechiul eu revine la suprafaţă. Mă temeam să iau maşina şi să străbat America cu Jenny, pentru că ştiam că vom trece prin atîtea locuri unde, dacă aş fi fost singur, m-aş fi oprit; nu aşa cum s-ar fi oprit un adevărat naturalist, deşi poate că aşa aş fi pretins, ci aşa cum ar fi făcut-o copilul de altădată, care-şi ascunsese amărăciunea într-un sat plin de verdeaţă din Devon.

Această latură a personalităţii mele a fost complet anihilată la Oxford de prezenţa antiseptică a lui Anthony; indiferenţa sa la tot ce nu era observaţie ştiinţifică – nici nu o consideram atunci un defect – nu făcea decît să dovedească propria mea naivitate şi slăbiciune. Nevoia de a minţi pentru a ascunde toate astea a început cu el… dar şi cu Nell şi Jane.

În anul întîi o cunoşteam prea puţin pe Jane; se vorbea deja despre ea, făcuse deja vîlvă în cercul de artă dramatică al universităţii, pe cînd eu mă ştiam încă boboc. Pe vremea aceea, Nell nu apăruse încă. Într-o zi la Kemp, vrînd să fac pe grozavul faţă de Anthony, i-am prezentat-o. Jane se văita din cauza lui Descartes, avea de făcut nu ştiu ce eseu; Anthony a început să-i explice. Eu aveam un seminar, aşa că i-am lăsat, amuzat în sinea mea că două persoane pe care le credeam atît de deosebite şi-au putut găsi ceva în comun. Dragostea lor nu a apărut peste noapte. Cred că a invitat-o de vreo două ori în oraş înainte de sfîrşitul semestrului. În vacanţa mare n-au fost împreună, dar se pare că şi-au scris şi, pe la sfîrşitul anului calendaristic, formau deja un cuplu. Şi sosise Nell, premiul meu de consolare. Era mai drăguţă decît Jane şi ardoarea ei sexuală era încă mascată de aerul rezervat al studentei din anul întîi. Găseam că ne potrivim foarte bine toţi patru. Cînd, în anul următor, mi s-a acordat accesul la goliciunea trupului lui Nell, a fost o desfătare şi m-a făcut să devin orb faţă de propriile mele sentimente.

În timpul ultimelor două veri pe care le-am petrecut ca studenţi, fetele ne-au însoţit deseori în expediţiile noastre în căutare de orhidee; ne tachinau întotdeauna, fiecare în felul ei. N-aş vrea să las impresia că Anthony era lipsit de umor, doar că, în viaţa lui, totul era metodic compartimentat. Orice obsesie era considerată de prost gust. Rareori i se întîmpla să facă haz de propria persoană, dar îl distrau la culme ironiile fetelor. „Cred că am să fac iute o schiţă a acestei corole labiale“ devenise o glumă numai de noi înţeleasă. N-am fost niciodată prea sigur de ce era atît de amuzantă, dar de fiecare dată ne făcea să ne tăvălim de rîs. O foloseam mai ales ca o armă faţă de ceilalţi, într-un fel, îl situa pe Anthony în afara grupului şi ascundea adevărul. Anume faptul că, în realitate, intrusul eram eu. Pentru fete, natura era numai o ocazie de a face lungi plimbări pe jos, de a organiza picnicuri odihnitoare, de a asculta cîntecul privighetorilor pe pajiştile din Otmoor, în timp ce eu şi Anthony botanizam; pentru el era ce înseamnă pentru unii dezlegarea cuvintelor încrucişate: evadarea în concret, după atîtea idei abstracte. Iar pentru mine reprezenta ceva definitiv pierdut.

Cînd, mult mai tîrziu, după povestea cu divorţul şi vitriolul, am simţit că ajunsesem în cele din urmă să înţeleg ce se petrecea cu mine, soluţia mi s-a părut simplă. Trebuia să mă întorc la natură. Dar împlîntarea unor noi rădăcini într-un peisaj nou, după toate cîte se petrecuseră, era mult mai grea decît îmi închipuisem. Nici nu m-am instalat bine la ferma din Devon, că am şi început să mă plictisesc; m-am simţit singur, am descoperit că farmecul pe care îmi aminteam că-l trăisem odată se spulberase, că tot ce-mi rămăsese era o senzaţie de repetare, de monotonie. Nu reuşisem, bineînţeles, să înţeleg că farmecul din trecut se datora, în mare parte, frustrărilor pe care le suferisem la vremea aceea; acele frustrări fuseseră cu grijă înlăturate, iar farmecul dispăruse. Mi-am început existenţa peripatetică lucrînd tot mai des departe de Thorncombe. Numai desele perioade de exil transformau ferma într-un loc suportabil.

Căzusem de asemenea în capcana unui alt mit mult mai fals, o dată cu primele succese în lumea filmului, care mi-au oferit ocazia ideală să-mi reiau vechea comportare, de pe vremea cînd eram la Oxford, şi să port din nou o mască, să mă creez ca personaj… să mă scriu din nou. M-am lăsat vrăjit de himera strălucitoare a carierei: fericirea consta în a avea mereu de lucru, în a fi mereu solicitat, nelegat de nici un loc anume, o viaţă petrecută în avioane şi în lungi convorbiri telefonice peste ocean, despre tot felul de fleacuri. Am devenit o treime american şi o treime evreu; ultima treime, cea britanică, era comprimată sau suprimată, după cum era cazul. Jenny are dreptate: cînd mă plictiseam în societate, o foloseam ca pe o armă şi o renegam cînd eram bine dispus; a degenerat treptat într-un rol de Cenuşăreasă. Această ultimă treime era ruşinos exploatată de celelalte două existente în mine.

M-am gîndit chiar să scap de Thorncombe. Cînd mă întorceam după lungi infidelităţi, mă simţeam deprimat, urmărit peste tot de privirea aceea plină de reproş pe care o capătă grădinile şi clădirile abandonate. Vedeam cum a crescut vreun pom sau vreo tufă sădită de mine şi tînjeam după acea cunoaştere intimă a lumii mărunte din jurul meu pe care numai ţăranii o înţeleg. Atunci mă îndrăgosteam din nou de Thorncombe. Cu timpul, a început să nu mai conteze faptul că ştiam că peste două săptămîni aveam să fiu din nou cuprins de dorul de ducă. Thorncombe triumfa întotdeauna; eu eram cel care greşea.

Poate că sînt pe punctul de a defini noţiunea de „englez“: să te simţi fericit în nefericirea ta în loc să iei măsuri ferme pentru a rezolva situaţia. Ne mîndrim cu geniul nostru pentru compromis, care nu e, în realitate, altceva decît refuzul de a face o alegere; ceea ce, la rîndul său, implică multă laşitate, apatie şi lene egoistă, dar – şi pe măsură ce îmbătrînesc îmi întăresc convingerea – este în acelaşi timp şi o funcţie a imaginarului nostru specific, a talentului nostru ca indivizi şi ca naţiune de a crea metafore; a capacităţii noastre de a construi ipoteze în legătură cu noi înşine, cu trecutul şi viitorul nostru, care conţin în ele aproape tot atîta realitate ca şi întîmplările adevărate, adevăratele destine. Alte naţiuni se privesc în oglindă şi acceptă imaginea pe care o văd reflectată sau iau măsuri concrete pentru a o îmbunătăţi. Noi, englezii, proiectăm în oglindă o imagine ideală, onirică, iar discrepanţa dintre ea şi realitate ne produce o amară bucurie. Nimic nu ne deosebeşte mai mult de americani, nimic nu caracterizează mai bine modul diferit în care folosim o limbă comună; ei o folosesc ca pe o unealtă chiar şi atunci cînd se exprimă poetic, pe cînd noi îi sesizăm aspectele poetice chiar şi atunci cînd o folosim ca pe o unealtă; la fel şi incredibilele subtilităţi semantice ale intonaţiei englezilor din clasa de mijloc, cărora nu le corespunde la americani – chiar şi la intelectualii cei mai sofisticaţi – decît o gamă foarte săracă de nuanţe.

Aceste două dialecte îmi apar ca două reacţii la aceeaşi aspiraţie: setea de libertate. Mitul american este liberul arbitru în accepţiunea sa primară. Omul se poate alege pe sine, îşi poate controla destinul; şi această presupunere absurd de optimistă domină regimul Statelor Unite într-atît, încît a devenit sursa tuturor nedreptăţilor sale sociale flagrante. Eşecul este considerat o greşeală de ordin moral, nu genetic. „Toţi oamenii se nasc egali“ se transformă în „Nici o societate respectabilă nu-i poate ajuta pe cei care nu reuşesc să rămînă egali“. Mitul pătrunde peste tot şi sfîrşeşte prin a deveni crezul celor vitregiţi de soartă, al celor care au cea mai mare nevoie să creadă în el. L-am observat pînă şi la cei mai inteligenţi liberali americani, oameni ca Abe şi Mildred, care aprobă deschis asigurările sociale, revendicările oamenilor de culoare, protejarea mediului înconjurător şi toate celelalte; dar ei tînjesc încă după celălalt vechi vis american, al unei libertăţi care îţi permite să tragi foloase de pe urma inferiorităţii altor popoare. De la bun început, pionierii au venit în America pentru a scăpa de două lucruri: tirania politică şi şansele limitate ale individului în lupta pentru existenţă. Şi nu şi-au dat niciodată seama că cele două obiective sînt incompatibile – că nedreptatea fundamentală, genetică, a existenţei este la fel de mare ca vechea nedreptate economică europeană. În ce priveşte acest ultim aspect, sistemul lor pleacă de la premisa că toţi oamenii sînt înzestraţi în mod egal cu energie, talent şi noroc; şi abia acum îşi dau seama că nedreptatea are rădăcini mult mai adînci decît au crezut.

Bineînţeles că acesta era şi punctul de vedere naiv al englezilor din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Dar noi l-am abandonat de mult. Pentru noi nedreptatea şi inegalitatea sînt în firea lucrurilor, ca lacrimile lui Vergiliu, şi am extrapolat libertatea din întreaga realitate istorică. E ceva ce există numai în mintea noastră, o utopie în care ne retragem în secret din banalitatea cotidiană; aşa cum eu am trăit la Thorncombe mult mai mult în lumea minţii decît în lumea reală. Iată ce explică extraordinara toleranţă a englezilor faţă de decăderea noastră ca naţiune, confuzia şi compromisul; conservatorismul nostru socializant şi socialismul nostru conservator. Societatea noastră şi situaţia ei actuală nu înseamnă nimic; nu reprezintă decît moartea lumii reale, nu cea a lumii noastre imaginare; şi de aceea am produs o limbă care semnifică mai mult decît spune de fapt, atît pe plan emoţional, cît şi imaginativ. La americani este invers: ei gîndesc şi simt mult mai puţin decît obişnuiesc să exprime. În ambele cazuri, scopul este acelaşi: găsirea unui spaţiu al libertăţii. Cinicii auto-declaraţi pot trăi în Statele Unite; dar cei profunzi, adevăraţii chietişti, trăiesc în Marea Britanie.

De fapt, încerc să mă disculp, nu să explic culturile. Atitudinea mea faţă de natură, de trecut, Thorncombe, trebuie să fie în parte produsul propriei mele istorii şi zestre genetice, dar se datorează şi faptului că sînt englez.

 

Dar să pretind că fuga mea de Jenny şi de California, accesul de autocompătimire din noaptea trecută, reprezintă un soi de reacţie pozitivă (sau americană) la toate astea ar fi o minciună. Nu simţeam cu adevărat nevoia de a-mi examina sau recrea trecutul sub nici o formă; şi, bineînţeles, aici trişez. Nimeni nu poate gîndi coerent fără un pretext mai puternic decît simplul fapt că are timp liber s-o facă. Ar fi absurd să luăm drept certitudine tot ce gîndea în ziua aceea pasagerul somnolent de la bordul avionului Boeing 707. El se afla de fapt blocat într-o simplă secvenţă de legătură, un traveling deasupra peisajului monoton, cu lanuri dreptunghiulare de grîu din vestul mijlociu al Americii.

Poate că unicul simptom al unei iminente schimbări în viaţa mea era unul negativ. După nenorocitul ăla de scenariu despre Kitchener, nu aveam nici un plan. Nu puteam scăpa de el, eram constrîns prin contract; dar, în cele treizeci de zile în care mă chinuisem cu el, atît omul, cît şi perioada istorică mă plictisiseră de moarte. Acum că fiica mea Caro îşi luase serviciu şi Nell se recăsătorise de mult, nu puteam să mai pretind că avusesem nevoie de bani, aşa că am fost nevoit să caut alt motiv; şi hotărîsem că acesta era, în esenţă, nevoia de a-mi valida dispreţul de sine, de a adăuga acea ultimă picătură care să reverse paharul deja prea plin.

Îmi amintesc cum, în vara pe care Anthony, Jane, Nell şi cu mine ne-am petrecut-o la Roma, am stat în faţa unui tablou comic în urîţenia lui, reprezentînd un sfînt autoflagelîndu-se. Pînă şi Jane, care se convertise deja la catolicism, îl găsise ridicol – catolicism împins la extrem –, ceea ce i-a permis lui Anthony să ne explice principiul din spatele acestei manifestări: automortificarea este universal acceptată pentru că e absurdă şi necesară. Pe vremea aceea se bizuia mult pe absurd şi pe necesar şi, în privinţa asta, eu nu-l prea luam în serios, căci îmi perfecţionasem deja destul de bine arta de a nu căuta în viaţă nimic altceva decît plăcerea. Şi totuşi iată-mă acum, după mai bine de douăzeci de ani, autoflagelîndu-mă cu Kitchener, un om care îmi plăcea tot mai puţin, pe măsură ce aflam mai multe lucruri despre el şi cu un proiect care avea să ridice formidabile dificultăţi tehnice.

Nu-mi era permis, datorită costului imens, să filmez scufundarea vechiului crucişător, refuzîndu-mi-se deci şi singura scenă pe care mi-ar fi plăcut s-o scriu… bătrînul chefliu dispărînd pe vecie în valuri, dincolo de insulele Orkneys.

Ce avea să mai urmeze după asta, nu ştiam. Pentru mine, avionul nu se îndrepta spre New York, în drum spre casă, ci zbura, pur şi simplu, într-un spaţiu gol.

 

Umbrela

 

„Ce-şi poate aminti o flacără? Dacă-şi aminteşte o idee mai puţin decît e necesar, se stinge; dacă-şi aminteşte o idee mai mult decît e necesar, se stinge. De ne-ar putea învăţa pe noi, cît mai arde încă, să ne amintim corect.“

George Seferis, Om

 

Mama a murit cu puţin înainte de a împlini eu patru ani şi nu mi-o pot aminti deloc; doar imaginea foarte ştearsă a unui pat în care se afla o faţă obosită, maronie – din cauza bolii care a ucis-o, maladia lui Addison. În problemele gospodăreşti, tata era teribil de incompetent şi una dintre cele două surori ale lui, cea necăsătorită, se mutase la noi cu mult înainte de moartea mamei. Faptul că eram fiu de preot mi-a fost de ajutor. Cît am fost copil, n-am avut nici o îndoială că faţa maronie „se înălţase la ceruri“. În această privinţă, cel puţin, am avut noroc că m-am născut în familia în care m-am născut, de patru generaţii slujitori ai bisericii anglicane. Aveam o „mamă-surogat“ care ar fi putut fi o perfectă călugăriţă anglicană, deosebit de credincioasă. Mătuşa Millie era inefabil preocupată de ideea de a face bine şi unul din puţinele lucruri pe care le regret amarnic (spre deosebire de cele pe care pur şi simplu le regret) este că n-am apreciat-o niciodată suficient, din acest punct de vedere. De cîte ori nu mi-am vărsat asupra ei tot focul pentru lucrurile pe care nu i le puteam reproşa tatălui meu. Cît am fost mic, mi se părea că e normal să facă tot ce făcea pentru noi; cînd am mai crescut, am început s-o dispreţuiesc din cauza aspectului ei şleampăt şi pentru simplitatea sa; la înmormîntarea ei, acum zece ani, mi-au dat lacrimile şi poate că acest fapt mă va ajuta cît de cît în ziua Judecăţii de Apoi. Deşi n-aş merita-o.

Pe tata nu mi-l pot aminti altfel decît bătrîn, aducînd mai degrabă a bunic decît a tată. Căsătorindu-se foarte tîrziu, cînd m-am născut eu, avea aproape cincizeci de ani, iar părul îi devenise aproape alb. Dacă ar trebui să descriu în cîteva cuvinte atitudinea lui faţă de mine, aş califica-o drept un soi de perplexitate distantă şi ironică. Judecind după fotografii, mama nu a fost o frumuseţe; cînd s-au căsătorit, avea treizeci de ani şi asupra ei plana un secret pe care n-am reuşit niciodată să-l descopăr. E cert că nu era vorba de un păcat, ci, dacă ar fi să mă iau după unele aluzii ale tatii, era mai degrabă vorba de pericolul unei posibile nebunii ereditare. Tata nu vorbea niciodată despre ea; mătuşa Millie o pomenea din cînd în cînd, în cuvinte frumoase (blîndeţea ei, respectul pe care l-a purtat tatii, talentul muzical), dar care te lăsau să presupui că ar fi existat şi defecte ce trebuiau trecute cu vederea. Unul dintre defecte era cu siguranţă obîrşia ei. Fusese una din enoriaşele tatii din Shropshire, unde slujise înainte de venirea mea pe lume, şi părinţii ei fuseseră zarzavagii cu o situaţie bunicică – „comercianţi de alimente“ era termenul folosit de mătuşa Millie. Ca şi fiul ei, şi ea fusese copil unic. La moartea părinţilor, se pare că devenise deja una dintre domnişoarele bătrîne ale satului; cu educaţie şi ceva avere, dar presupun că fusese trecută la categoria „fiică de negustor“. Cînta la orgă în biserica tatii. Nu-mi pot închipui ce s-a întîmplat – dacă, prin vreun procedeu rural inocent, mama îl atrăsese pe taică-meu în cursă sau dacă era vorba de două timidităţi sexuale împinse la extrem, cea a cărturarului şi cea a domnişoarei caste, care se refugiaseră una în braţele celeilalte.

Mult mai tîrziu, prin anii ’50, a sosit din senin o scrisoare de la o femeie care citise în ziar un interviu al meu şi care pretindea că este un fel de verişoară de-a doua. Scria mai mult despre ea, avea un magazin de îmbrăcăminte la Birmingham, dar îşi amintea de mama aşa cum era înainte de căsătorie, că se pricepea să coasă foarte frumos şi că avea un moşmon în grădină. Nici ea nu ştia de ce-şi aminteşte de moşmon, cuvînt pe care l-a scris greşit, de altfel. I-am răspuns politicos la scrisoare, dar într-o manieră care să descurajeze orice încercare de menţinere a corespondenţei. Cînd am cumpărat casa de la Thomcombe, am făcut rost de un moşmon şi l-am plantat în curte; dar peste doi ani s-a uscat.

Tatăl meu: abia cînd am intrat la liceu mi-am dat seama cît de plictisitoare erau predicile pe care le ţinea. Faptul se datora parţial lipsei sale de umor şi parţial imposibilităţii de a se coborî cu predicile la nivelul ascultătorilor. Nu era cîtuşi de puţin religios sau vreun sfînt, nici chiar după standardele modeste ale bisericii anglicane. Era mai degrabă un fel de teolog, dar interesat de teologie aşa cum se interesează un ofiţer de istoria regimentului său. Avea o colecţie interesantă de predici din secolul al XVII-lea; dar elocvenţa lor şi limbajul pitoresc al acelei epoci nu l-au însoţit niciodată în amvon. Jenat, mă făceam mic în strana parohială văzînd cum enoriaşii începeau să se foiască în timp ce el turuia la nesfîrşit, cu glasul său monoton. Cînd ţinea predica, avea un ton anume pe care băieţii mai obraznici din sat se pricepeau de minune să-l imite, mai ales cînd mă prindeau singur. Tata se încăpăţîna s-o ţină cu predica pînă spre ora mesei sau a prînzişorului, cum i se spunea. De atunci i-am admirat întotdeauna pe cei care ştiu să vorbească concis, cu fraze scurte şi fără înflorituri. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, m-a influenţat prin contrast.

În primul meu semestru la Oxford, cu puţin înainte să moară, i-am trimis o ediţie nouă, îngrijită de Arber, a cărţii lui Hugh Latimer din 1549, Predici despre plugari , una dintre cele mai frumoase poeme în proză din istoria limbii engleze, nu numai din cea a bisericii anglicane. Mi-a mulţumit, dar n-a făcut nici un comentariu. Fusese un gest de blîndă răzbunare din partea mea, dar cred că el a luat-o ca o dovadă că, în ciuda îndoielilor pe care le simţise la mine, sentimentele mele religioase ar putea totuşi supravieţui „capcanelor învăţămîntului superior“, o expresie pe care l-am auzit folosind-o o dată, în modul irelevant ce-l caracteriza, într-o predică dedicată uneia din ideile sale fixe de amvon: recrutarea de noi preoţi.

În afara unor referiri absolut accidentale, nu amintea nimic despre evenimentele curente în predicile sale pe care, fără nici o remuşcare, le concepea întotdeauna seci şi dezlînate. În timpul războiului, unul dintre epitropii săi mai cu carte a îndrăznit să-i sugereze că poate cîteva aluzii la evenimentele actuale ar putea fi binevenite; dar tata a rămas neclintit în convingerea lui că satul era sătul de cîte citea în ziare sau auzea la radio în legătură cu războiul şi şi-a continuat neabătut vechiul drum. Altă dată, tot în timpul războiului, un pastor de culoare de la un regiment american cantonat în apropiere a venit să ţină o predică în faţa unei biserici arhipline – oameni veniţi nu din pietate, ci din curiozitatea de a vedea spectacolul pe care avea să-l ofere acest misterios cimpanzeu. Era o prezenţă agreabilă; avea un timbru plăcut şi ceva dintr-un pastor metodist în comportare; am rămas cu toţii înmărmuriţi, era atît de cald şi de elocvent. Toţi în afară de tatăl meu care, după slujbă, într-unul din rarele sale accese de meschinărie, l-a acuzat în particular că ar fi dat dovadă de „entuziasm excesiv“. Folosea, bineînţeles, expresia cu nuanţa peiorativă pe care i-o dau teologii; şi săptămîna următoare, ca să nu ne lase s-o luăm razna, şi-a mai lungit predica cu vreo cincisprezece minute, ţinînd-o întruna cu erezia ariană.

De fapt, lucrul de care se temea în primul rînd, acum pot să-mi dau seama, era scoaterea la lumină a oricăror sentimente. Avea un mod bizar de a folosi cuvîntul „demonstraţie“, al cărui sens îl deforma sau îl lărgea pentru a include aici orice exteriorizare a furiei, suferinţei, afirmarea oricărei convingeri ferme… orice emoţie puternică, oricît de nevinovată şi de îndreptăţită ar fi fost. Orice predicator care ne vizita şi care dovedea puţin cam prea multă fervoare, orice persoană care nu ceda într-o dispută, chiar şi eu cînd eram pe nedrept învinuit de vreo păcătoşenie eram imediat puşi la punct… dacă bietul om s-ar bizui mai puţin pe capacitatea lui de demonstraţie; toată această demonstraţie nu rezolvă cu nimic problema acestei doamne; gata, Daniel, fără demonstraţii. Nu că s-ar fi aşteptat să tac dacă aş fi avut vreo scuză rezonabilă; îi făcea pur şi simplu rău să mă vadă manifestîndu-mi temperamentul cu care mă înzestrase natura, în încercările mele de a mă dezvinovăţi. Cînd era vorba de mine, „a demonstra“ mai însemna şi alte lucruri: firea mea închisă, agitată, sau chiar şi simplul fapt că mă arătam plictisit. Avea o noţiune extraordinară, conform teoriei lui Platon, despre perfecţiunea sufletului omenesc, potrivit căreia toate manifestările pe care le considera „demonstraţii“ trebuiau evitate sau, oricum, total controlate. Mă îngrozesc cînd mă gîndesc cum trebuie să fi reacţionat la sensul politic, mai recent, al acestui verb sau substantiv.

Cu toate acestea – sau, dacă ţinem seama că englezii sînt cum sînt, poate tocmai din cauza aceasta –, era considerat un paroh bun. Avea o răbdare îngerească pînă şi cu cea mai pisăloagă dintre fetele bătrîne din sat şi era cordial cu cei a căror conversaţie era cît de cît mai interesantă. Ca în multe alte sate din Devon, nici la noi nu exista un mare moşier; erau cîteva conace mai mari în împrejurimi, unde eram invitaţi, dar în satul nostru el era de facto şeful social şi simbolic al tribului; prezent la toate întrunirile, consultat în orice problemă. Consider că îşi îndeplinea destul de bine acest rol în care, în mod evident, credea, ceea ce dovedeşte că, de fapt, nu era cu adevărat religios. Mai presus de orice, credea în ordine; şi în locul oarecum privilegiat ce îi revenea în cadrul ordinii. Existau ţărani; existau fermieri şi negustori şi, în timpul războiului, o adunătură eterogenă de evacuaţi, oameni în vîrstă care stăteau cum puteau, cu chirie; şi existau oameni ca noi. Nu mi se permisese niciodată să mă îndoiesc cîtuşi de puţin (poate pentru că adevărul despre originea mamei mele ar fi putut da naştere la unele dubii) de faptul că noi reprezentam altă clasă socială. Dovada atîrna pe peretele din sufragerie; un portret în ulei al străbunicului meu, care fusese nici mai mult, nici mai puţin decît episcop. Ca să fiu cinstit, chiar dacă n-am considera căsătoria lui drept o dovadă suficientă, tata nu era snob. Chiar dacă ne situam undeva, într-un sertar plasat mai sus decît restul satului, nu ne era permis s-o arătăm. Nu se cuvenea să facem nici o diferenţă între cei pe care aveam datoria să-i vizităm pentru că tata era preotul lor şi ceilalţi, cei pe care îi vizitam pentru că ne făcea plăcere.

În esenţă, era un exemplu subtil – mai degrabă decît clasic – al motivului pentru care armata şi clerul, crucea şi spada, apar atît de des ca faţa şi reversul aceleiaşi monede. Nu era un om sever, în ciuda lipsei de umor, ce se datora mai mult faptului că era distrat, aproape total absent, nu că ar fi condamnat veselia ca atare. Nimic în firea lui nu-l împingea să-i tiranizeze pe cei din casă. De fapt, se dovedise întotdeauna deosebit de răbdător în cazuri în care alţi taţi ar fi protestat cu emfază şi ar fi bătut cu pumnul în masă; şi sînt convins că n-o făcea numai pentru că eram unicul său copil şi pentru că nu aveam mamă. La paisprezece ani, cînd m-am mutat la internat, eram departe de a fi un înger şi totuşi nu m-a supus niciodată vreunei pedepse corporale. Era împotriva acestui sistem, chiar şi în şcoala din sat, deşi în cele din urmă m-a trimis într-un liceu unde tinerii erau bătuţi, cu monotonă regularitate, o dată la fiecare două săptămîni. Adevărata sa tiranie provenea din credinţa lui imuabilă în sistem, în cadrul social existent. Aşa cum un soldat nu discută ordinele primite, ierarhia gradelor şi toate cîte decurg din ea, tot aşa şi noi nu se cuvenea să discutăm nimic. Ni se permitea, la rigoare, să ne exprimăm discret unele obiecţii maliţioase în legătură cu atitudinea vreunui alt vicar de prin împrejurimi sau a vreunei persoane sus-puse de la cartierul general al clerului din Exeter, sau chiar a episcopului însuşi; dar nu i se permitea nimănui să nu le recunoască dreptul de a fi exact ceea ce erau. În timpul războiului, această atitudine părea, bineînţeles, în firea lucrurilor; orice evoluţie socială fusese paralizată şi acesta a fost motivul esenţial pentru care laburiştii au cîştigat primele alegeri de după aceea. Inconştient şi în pofida aversiunii sale extreme faţă de demonstraţie, tata trebuie să-l fi aprobat pe Hitler pentru că ştiuse să împiedice cu atîta fermitate progresul.

Am încercat să vorbesc despre toate astea în piesa în care el era personajul central, introducînd o paralelă încă valabilă, cred: că englezii transformă orice libertate (exceptînd-o pe cea a imaginaţiei) într-un joc cu reguli fixe; un joc în care sînt permise toate libertăţile în afara celei de a încălca aceste reguli. Am impresia că anglo-saxonii de altădată au fost mult mai puternic dominaţi de ideea de tabu decît celţii pe care i-au alungat din Anglia. Dacă romanii au adus civilizaţia, triburile germanice au adus codurile rituale, care au supravieţuit în capacitatea noastră hidoasă de a inventa jocuri potrivite pentru orice situaţie, în arta de a-ţi pierde timpul conform unor reguli elaborate de un necunoscut. Mi-au displăcut întotdeauna jocurile de echipă. Îmi displăceau şi cînd eram la şcoală, deşi, la vremea aceea, am crezut că repulsia mea se datora numai faptului că erau, în mod evident, emblematice pentru stratagemele sadice ale sistemului de impunere a unui comportament stereotip. Dar îmi dau seama acum că atitudinea mea nu era decît un alt mod în care tata, cu concepţia lui despre lume, mă condiţionase prin contrast.

Trăiam foarte simplu, mai mult dintr-o modestie ecleziastică decît de nevoie. Salariul tatii (sau cele două salarii ale tatii, căci de parohia noastră mai aparţinea şi biserica unui cătun din apropiere) era destul de bun. În plus, tata mai avea o rentă de cîteva sute de lire pe an; mai erau şi banii pe care mi-i lăsase mama; chiar şi Millie avea un mic venit personal. Cînd mi-am dat seama, mai tîrziu în adolescenţă, că presupusa noastră sărăcie nu era de fapt decît curată zgîrcenie, asta mi s-a părut ipocrizie. Desigur, o mare parte se ducea pe opere de binefacere şi pentru întreţinerea celor două biserici; caritatea, contrar dictonului englezesc, la noi nu începea acasă; căci cadourile la aniversări, banii de buzunar şi celelalte erau oferite cu multă parcimonie. De atunci am aruncat întotdeauna cu banii în stînga şi în dreapta – încă un punct de adăugat la lista influenţelor lui negative.

Tata avea o singură pasiune, care-l făcea să fie simpatizat de săteni şi mai tîrziu şi de mine: mania grădinăritului. Deşi se tot uita după flori cînd se întîmpla să mergem la iarbă verde şi botaniza cu mine, nu-i prea plăceau, de fapt, plantele sălbatice şi natura. Făcea oarecare analogie între horticultură şi Dumnezeu care veghează peste lume; în natură, lucrurile se întîmplă fără ştirea ta, nu pot fi supravegheate şi dirijate. În schimb, îşi adora grădina şi sera. Acestea şi textele din secolul al XVII-lea, în căutarea cărora îi plăcea să scotocească pe la anticari, erau singurele sale slăbiciuni, iar în ce priveşte grădina, era aproape un păcat. Dacă nu-şi putea face cinstit rost de butaşi pentru vreun arbust rar, nu ezita să-i fure, cu un delicios amestec de detaşare plină de îndrăzneală şi de remuşcare prost ascunsă. Îşi lua întotdeauna umbrela, chiar şi în zilele în care nu era nici un semn de ploaie, ca să-şi ascundă în ea altoiurile şi răsadurile dobîndite ilegal. Era unul din puţinele lucruri în legătură cu care ne era îngăduit, mătuşii Millie şi mie, să-l tachinăm; şi care căpătă proporţii monstruoase într-o zi, cînd una din victimele sale s-a întîmplat să intre în grădina noastră şi să descopere altoiul unei plante deosebit de rare, provenite din grădina sa. De ruşine, tata a mers pînă acolo încît a minţit pentru a explica provenienţa, iar noi nu l-am lăsat niciodată s-o uite.

Toate amintirile mele mai afectuoase despre el sînt legate de prezenţa lui în seră, cu şorţul vechi, de un purpuriu şters episcopal, pe care-l purta la grădinărit. Uneori cînd era cald, îşi scotea gulerul alb al reverendei şi un străin neavizat îl putea lua drept grădinarul angajat de noi, pe care nu ni-l puteam de fapt permite. În adolescenţă mă plictisea partea asta a vieţii lui, preferind în timpul vacanţelor să citesc şi să colind împrejurimile, dar cînd eram mic îl ajutam la grădinărit, la curăţat uscăturile şi la cîte altele. Creştea în special garoafe şi primule; înainte de război se prezenta chiar la expoziţii şi a făcut parte din jurii pînă la sfîrşitul vieţii. Dacă în casa aceea s-a dus lipsă de umor şi de veselie, au existat în schimb întotdeauna flori, sentimentul că grădina noastră întinsă făcea parte din familie.

Acum mi se pare absurd. Un puşti care dă năvală în casă la micul dejun: A înflorit Osmanthus! Şi Clematis armandii! Şi Trichodendronul! Pentru mine nu erau cuvinte în latină sau greacă. Erau fiinţe iubite şi foarte familiare, ca pisicile sau cîinii noştri. Aveam şi o grădină de zarzavat, împrejmuită cu un zid, dar pe tata nu-l interesau legumele. Renunţa la zgîrcenie şi permitea unui om să vină de două ori pe săptămînă să se ocupe de ele. Acolo, mîndria lui erau pomii fructiferi, merii şi perii, unii sădiţi de vreun alt locatar, la care tata mai adăugase cîţiva în plus, arborii bătrîni crescuţi într-o reţea de spaliere, cu tulpini noduroase fixate cu nuieluşe subţiri, sfărîmicioase ca bucăţile de cărbune. Presupun că mai e lume care cultivă Jargonella şi Glou Morceau, bergamote şi mere creţeşti; şi parmeni aurii, şi ionatane, şi mere verzi, şi altele fără nume. Şi Diavolii Galbeni din pomul mătuşii Millie (numite astfel pentru că se stricau de cum le ducea în cămară) şi merele domneşti. Le ştiam pe toate, aşa cum alţi copii ştiau numele jucătorilor de crichet sau al echipelor de fotbal.

Îi mai datorez şi un alt fel de poezie, la propriu de data asta, deşi, aşa cum se întîmplă cu multe dintre adevăratele daruri oferite copiilor de către părinţi, pe acesta nu l-am apreciat decît peste ani. Pe vremea cînd eram copil, îi plăcea – sau poate considera că e de datoria lui – să vină să-mi citească ceva, seara la culcare, dacă munca sa i-o permitea. Cînd am mai crescut (deşi nu eram destul de mare ca să înţeleg), îmi citea uneori cîte un pasaj mai simplu dintr-unul din textele sale din secolul al XVII-lea – presupun că o făcea mai mult pentru muzicalitatea limbii decît pentru conţinutul religios, deşi poate că sperase şi el să obţină ceva folosind metoda Coue. Uneori încerca să-mi explice doctrina ce stătea la baza unui pasaj sau altuia, în termeni pe care îi credea pe înţelesul unui puşti, aşa cum un părinte mai puţin sofisticat ar fi încercat să explice copilului adevărul istoric dintr-o poveste cu cowboy şi cu pieile-roşii. Aşa se explică faptul că am crescut cu ideea că în vechime avusese loc o bătălie teologică foarte confuză şi cu sentimentul clar că biserica fusese pe vremuri un loc mult mai palpitant.

Acum îmi dau seama că întotdeauna şi-a dorit ca eu să fi fost mai mare; era ca şi cum ar fi ştiut că puştiul de nouă ani căruia obişnuia să-i citească, o dată ajuns tînărul de nouăsprezece ani, aşa cum îl visa în secret, n-ar mai fi luat parte la asemenea conversaţii; că-i voi scăpa printre degete. Dar nu vreau să-l prezint ca pe un om prea auster şi rupt de realitate. Rareori se întorcea din ieşirile lui ocazionale la Exeter, unde îşi găsea întotdeauna timp să stea o oră-două prin anticariate, fără să-mi aducă ceva: de obicei vreo poveste a unuia dintre scriitorii din copilăria lui, Henty sau Talbot Baines Reed, deşi eu aş fi preferat ultimul Biggles sau un Beano Annual, dar îmi făcea totuşi plăcere.