Mi-am primit şi eu porţia cuvenită, riscul care îl îngrozeşte pe orice profesionist din lumea filmului: nesfîrşite întrebări naive cu privire la detaliile tehnice, urechile ciulite şi zîmbetele încîntate cînd se rosteşte numele unei mari vedete (ca gîştele la vederea orzului), dar aici mai inteligente decît în alte părţi. Conversaţia devie spre profesiunea mea şi scenariul despre Kitchener, la care lucram în prezent. Am vorbit puţin despre erou, deşi în această companie n-am mai insistat pe tema „nebuniei imperialismului“, concentrîndu-mă mai mult asupra enigmei psihologice. Fenwick mă ascultase tăcut, dar acum îmi zîmbi.

— L-am întîlnit o dată. Am dat mîna cu el. Aveam şapte ani.

— Doamne, Dumnezeule! Unde?

— La Taplow, Desboroughs. În 1914, chiar înainte de război. Avea nişte ochi extraordinari. Un albastru foarte deschis, cu un strabism îngrozitor. În celebrele afişe au corectat acest defect oribil. Era fantastic de înalt. Parcă dădeai mîna cu un zgîrie-nori.

— V-a spus ceva?

Fenwick îmi atribui brusc rolul copilului de şapte ani care fusese el pe atunci; mă privi sever pe sub sprîncenele stufoase.

— „Uită-te întotdeauna în ochii oamenilor, băiete.“ Eu trebuie să fi fost cu ochii pironiţi pe cizmele lui. Cunoaşteţi descrierea pe care i-a făcut-o Osbert Sitwell?

— Kitchener-zeul olimpian?

— Pot să vă asigur că aşa era. O prezenţă fizică copleşitoare. Era ca un magnet. Nu mai vedeai nimic în jur.

— Continuaţi să-l admiraţi şi acum?

— Ca pe un animal splendid. Ca general… îmi amintesc că am auzit odată un obiter dictum al lui Winston în legătură cu el. Continuă pe un ton à la Churchill: „Eroul de la Omdurman l-ar fi pupat în fund şi pe Maiestatea sa Satanică, mai curînd decît să ia o decizie strategică“.

Am rîs şi Fenwick îşi frecă nasul, apoi ridică degetul, revenind serios:

— Şi totuşi îmi amintesc ce şoc a fost moartea lui în 1916. Bineînţeles că nimeni nu ştia de greşelile de neiertat pe care le făcuse în culise. Eram elev pe atunci. Am fost scoşi din clasă şi s-a făcut o adunare solemnă cu toţi profesorii, chiar şi cu personalul de serviciu. Îmi amintesc chiar că una dintre femei a izbucnit în lacrimi… apoi directorul… groaznica veste, ni se părea că de acum înainte nimic nu mai stă între noi şi hoardele prusace.

Mi-am notat toate astea în minte, le-aş putea, eventual, folosi într-o scenă. Fenwick se rezemă de spătarul scaunului, întinse mîna şi apucă paharul cu vin de Burgundia. Îl deplasă puţin; o ajustare judicioasă, nu numai a poziţiei paharului. Mă privi zîmbind:

— Mă întreb dacă astăzi mai sîntem capabili să judecăm oameni ca el. La urma urmei, nu greşelile sînt adevărata esenţă a vieţii lui. La fel şi cu bătrînul Montgomery. Presupun că nu calităţile lui umane, nici chiar cele de general, au făcut din el un simbol naţional. E o insignă, întreaga naţiune l-a purtat, în acei doi ani de la începutul războiului.

Îşi ridică sprîncenele stufoase şi mă avertiză:

— Veţi găsi pe cineva care să interpreteze rolul, dar nu va putea avea prestanţa lui… şi calitatea asta emblematică.

— Ştiam că va fi destul de greu. Ne întrebam dacă Max von Sydow poate… actorul suedez? Va trebui evident să-i dublăm vocea.

Am continuat să discutăm despre actori şi interpretări. Fenwick pomeni de diverşi actori distribuiţi în rolul lui Churchill, nu-l găsea pe nici unul reuşit. Apoi am discutat despre alte lucruri.

În cele din urmă, Nell se ridică. Domnii trebuiau, se pare, lăsaţi singuri să bea un pahar de porto, dar ca şi cum ar fi vrut să atenueze ridicolul acestui vechi ritual, îl avertiză pe Andrew, întinzînd un deget acuzator:

— Douăzeci de minute. Sau vin să vă arunc afară, de ceafa.

— Prea bine, doamnă.

Paul plecă cu femeile şi eu am rămas cu Andrew, cu Fenwick şi cu sticla de porto; puteam, în sfîrşit, discuta politică. Subiectul fusese interzis din cauza lui Jane, nu a mea. Andrew îşi părăsi locul din capul mesei şi se aşeză lîngă Fenwick, plasîndu-l în mod tacit în centrul grupului; dar mie mi se adresă privirea cercetătoare a ochilor săi; şi îmi puse o întrebare pe care ştiam că de mult ar fi vrut să mi-o pună:

— Tot mai eşti socialist, Dan?

— Trebuia să mă aştept la o asemenea întrebare.

— Aşa cred şi eu, zise Fenwick.

Dar Andrew insistă. I-am zîmbit lui Fenwick.

— Votez cu socialiştii, dar nu pentru că aş avea prea mare încredere în candidaţii lor.

— Dragul meu, e problema noastră, a tuturor. Sau, mai bine zis, a ţării.

— Lipsa de credibilitate?

Îmi aruncară o privire scrutătoare. Ochii săi cenuşii erau sceptici.

— Cred că „orbire electorală“ ar fi expresia adecvată.

— În ce sens?

Din nou Fenwick apucă cu două degete paharul de coniac – refuzase portoul – rotindu-l uşor. Mă privi:

— Oameni ca dumneata? O persoană atît de inteligentă care îşi ascunde capul în nisip?

O spusese oarecum în glumă, nu ca pe o provocare – şi îţi lăsa chiar impresia că nu ţinea să insiste asupra acestui subiect.

— Aş vrea să ştiu la ce sînt orb.

— La „gloatocraţie“.

— Cam tare cuvîntul.

— Există toate indiciile. Dispreţul pentru noi, bieţi prostănaci, care trebuie să vă reprezentăm, pentru exercitarea democraţiei, pentru legi, pentru tot ce îi împiedică să fie şi cu slănina în pod, şi cu varza grasă. Îşi încrucişă braţele şi se dădu puţin pe spate. După părerea mea, nu mai este o chestiune de partide. Singura deosebire e că cei care sînt de partea mea – unii dintre noi – spun că situaţia ameninţă să ducă la sinucidere. Iar cei care sînt de partea dumitale pretind că nu e aşa. De fapt, sînt nevoiţi s-o facă, pentru ca stăpînii să fie liniştiţi. Dar ei o ştiu.

— Sindicatele?

— Au şi ei stăpînii lor.

— Acum şi sub pat?

Asta îl amuză.

— Ba chiar în pat, cred.

— Dar orice remediu aduce a vînătoare de vrăjitoare.

Îl privi pe Andrew cu un uşor reproş, ca şi cum ar fi regretat că se lansase într-o discuţie pe această temă; apoi mă privi cu mai multă seriozitate, ca şi cum şi ceea ce presupuneam eu merita să fie luat în consideraţie, dar, pentru moment, era dispus să-mi acorde beneficiul îndoielii.

— Între noi fie vorba, absolut neoficial şi după o masă excelentă, eu aşa văd lucrurile. După o scurtă pauză, continuă: Nu cred că e cazul să mai amînăm confruntări inevitabile. Voi doi sînteţi prea tineri, dar eu am văzut acest joc de-a struţul în anii ’30 – jucat chiar de cei din partidul meu, printre alţii. Generaţia mea a plătit scump chestia asta. Sperînd că lucrurile se vor putea aranja.

Mă privi cu un soi de bunăvoinţă sardonică.

— Dacă nu crezi în democraţia parlamentară, în ordinea socială şi într-o oarecare libertate de iniţiativă particulară, foarte bine, stai liniştit şi priveşte-ţi ţara îndreptîndu-se spre haos şi, eventual, vărsare de sînge. Dar dacă tot mai crezi, cît de cît, în aceste lucruri, chiar dacă eşti îngrijorat pentru cei mai puţin privilegiaţi – un sentiment demn de admiraţie, fără îndoială –, atunci mă văd nevoit să-ţi atrag atenţia că nu sprijini partidul potrivit. Ridică repede mîna. Sînt şi cîţiva oameni buni, fără îndoială. Atît printre lideri, cît şi printre ceilalţi. Dar cuvîntul lor are din ce în ce mai puţină greutate. O dată cărţile date pe faţă, le dau tot atîtea şanse cîte au avut şi moderaţii cînd Robespierre şi acoliţii săi au preluat puterea.

— Sîntem încă departe de a ajunge acolo…

— Cred că această teorie ar putea deveni un excelent epitaf pe mormîntul englezilor. „Aici zace o naţiune care s-a crezut deasupra timpului.“

— Vrei să spui că procesul e ireversibil? Că e prea tîrziu?

— Dragul meu, istoria acestui secol este cea a unei nebunii care nu încetează să crească. Dacă vrem să rămînem rezonabili în ce priveşte problemele publice, nu ne putem păstra minţile decît dacă pornim de la ideea că jocul e aranjat dinainte. E adevărat, nu prea văd vreo şansă ca procesul să nu fie ireversibil, cum spui dumneata. Şi în nici un caz atîta vreme cît majoritatea oamenilor ca dumneata – şi faceţi parte din majoritatea educată – par să se mulţumească să stea deoparte şi să privească cum se duce totul de rîpă.

Am luat carafa pe care Andrew o împinsese spre mine.

— Nu consideraţi că o oarecare reducere a iniţiativei particulare ar fi preţul ce trebuie plătit ca societatea să fie mai dreaptă?

— Atunci poate îmi spuneţi dumneavoastră ce e drept la o societate în care nu va mai exista deloc libertate.

— Dar e ca şi cum aţi spune că holocaustul nuclear e inevitabil. E posibil, poate chiar probabil, dar în realitatea prezentă există destule şanse de schimbare.

Mi-am dat seama că mă privea la fel cum o privise şi pe soţia lui, mai devreme, în timpul mesei.

— Foarte bine. Să spunem că ai dreptate. 1984 nu va veni niciodată. Dar am impresia fermă că, în douăzeci de ani, poate şi mai devreme, societatea noastră nu va mai fi liberă. Partidul vostru va fi fost spulberat ca puful de păpădie. Iar al meu nici măcar nu va mai exista. Dacă Parlamentul va supravieţui sub o formă oarecare, va fi sub forma unei ştampile aplicate automat în josul unei pagini, întreaga putere va fi în alte mîini. N-ai decît să mă consideri, dacă vrei, un pasager bătrîn şi fricos care are tupeul să avertizeze căpitanul şi echipajul că felul lor de a naviga nu-l satisface. Dar nu văd nici un motiv pentru care aş face-o după ce Titanicul s-a lovit de aisberg. Şi dacă dumneata ai impresia că nava acestui stat este în prezent pe mîini bune şi navighează cum trebuie… atunci…

Ridică uşor din umeri. Tonul său, deşi părea să ia lucrurile uşor, devenise ceva mai sarcastic, ca şi cînd acestui Tony Lumpkin şi tipului din lumea filmului ar trebui să li se ţină o lecţie despre realităţile vieţii.

— Mă întreb, zise Andrew, dacă drăguţii de proletari au într-adevăr atîta energie.

— Scuză-mă, Andrew, dar asta e total irelevant. Viitorii lor stăpîni au energie. Mie apatia celor care ar trebui să-şi dea seama de pericol mi se pare atît de descurajantă. La ambele partide, din păcate. Îmi adresă un zîmbet ironic. Nu sînteţi singurii care purtaţi vina.

— Şi nici progresul social atît de necesar, sper.

Acum, cred că mă găsea impertinent.

— Accept în principiu tot ce au făcut după război ambele partide pentru a îmbunătăţi soarta celor lipsiţi de privilegii. Bolnavii, nevoiaşii… bineînţeles. Lovi cu palma în masă. Dar ce nu accept este tendinţa de a nivela totul – de a trata talentul, energia, sacrificiul de sine, munca asiduă ca pe o crimă. Nu voi accepta ideea că o normă universală de o cruntă mediocritate poate conduce la o societate sănătoasă. De ce să fii plătit cu acelaşi salariu ca un scriitor de zece ori mai prost ca dumneata? De ce să nu i se acorde lui Andrew, aici de faţă, o recompensă cinstită pentru toate îmbunătăţirile pe care le-a adus domeniului său? Ce nu puteţi înţelege voi, socialiştii, e că ideea de a coborî pe toată lumea la acelaşi nivel nu e doar o himeră – o imposibilitate genetică, dacă nu altceva –, dar e şi cel mai sigur mijloc de a distruge productivitatea. Nu-i ajută cu nimic pe cei din jumătatea de jos a scării sociale. Dreptatea absolută va fi întotdeauna un mit, pentru că viaţa este fundamental nedreaptă. Dar e nedreaptă cu un scop anume.

Am încercat să vorbesc, dar mîna se ridică din nou.

— Iartă-mă. Hai să lăsăm deoparte orice implicaţie politică. Nici o formă de viaţă nu poate dura pe baza unei egalităţi forţate. E un fapt biologic. Întreaga evoluţie depinde de libertatea individului de a se dezvolta în maniera sa personală. Toată istoria, istoria naturii şi istoria popoarelor, demonstrează neîncetat acest lucru.

— China?

Mă privi ca un judecător care examinează, pe deasupra unor ochelari pe care nu-i poartă de fapt, vreo propunere stupidă din partea unui stagiar fără experienţă.

— Cu China rămîne de văzut, prietene. Ce-ţi spun eu este cu siguranţă valabil pentru occident. Pentru Europa şi America.

— Dar dacă cel puţin jumătate din Anglia crede că mai multă egalitate este de dorit, nu înţeleg cum poate fi oprită să-şi îndeplinească dorinţa – afară doar de cazul în care se foloseşte forţa, bineînţeles.

Acum făcusem un faux pas şi ochii demonului străluciră cu maliţioasă încîntare, ascunsă sub masca unei false tristeţi.

— Trebuie să neg orice dorinţă de a deveni un colonel à la grecque.

— N-am intenţionat nici un moment să sugerez aşa ceva.

Dar de fapt asta şi făcusem şi el o ştia. Refuză să mai ia coniac.

— Ultima şansă a acestei ţări de a ieşi din comă se risipeşte văzînd cu ochii. Asta-i tot.

— Aşa văd lucrurile cei de la Westminster?

Pufni uşor în rîs, la această demonstraţie de simplicitate.

— Cei de la Westminster văd lucrurile într-un singur fel. Independenţa trebuie călcată în picioare cu orice preţ. Noua Sfîntă Treime e constituită din cei trei şefi de partide. De aceea o problemă care, într-o ţară rezonabilă, ar domina dezbaterile electorale este dată cu grijă la o parte. Factorii de răspundere din toate cele trei partide sînt perfect de acord asupra acestui punct. Ferească cerul să cerem vreodată electoratului să se oprească şi să se gîndească la lucruri care sînt de o importanţă majoră în viaţă. În afară de bani, bineînţeles.

Urmă un moment de tăcere, apoi îmi zîmbi ceva mai natural, ca şi cînd ar fi vrut să-mi spună să nu-l iau prea în serios.

— Pot să te asigur că, pe plan electoral, vederile mele sînt considerate o otravă de majoritatea colegilor. Se uită la Andrew. Inclusiv de prietenul nostru comun, cred.

Andrew murmură:

— Care e un tip destul de ambiţios, nu?

— Aşa se pare. Ei, atunci să-i urăm noroc.

— Şi chiar credeţi că totul se va sfîrşi într-o baie de sînge?

— Cred că ideea că vom sta cu toţii la coadă ca să obţinem un loc în paradisul viitorului se bazează pe o înţelegere greşită a britanicilor. Ne pricepem, desigur, foarte bine să îndurăm privaţiuni, cînd sîntem confruntaţi cu un Hitler, cu o ameninţare externă. Dar părerea mea este că ne vom pierde sîngele rece cînd ele ne vor fi impuse din interior. Deodată, un număr destul de mare de oameni, nu numai liberali din clasa de mijloc, ca dumneata, îşi vor da seama că au fost duşi de nas într-un mod ruşinos. Nu mă îndoiesc că se vor simţi nespus de frustraţi şi teribil de furioşi. Şi în acelaşi timp vor fi puşi şi în faţa unui foarte puternic aparat represiv, organizat de stat împotriva disidenţei. Şi mă îndoiesc foarte că etica de pe terenul de cricket o să ne scoată din impas.

Uşa dinspre salon se deschise şi Caro apăru zîmbind. Ţinea în mînă o cravaşă de vînătoare.

— Mi s-a ordonat să vă arăt asta.

Fenwick ridică mîinile, prefăcîndu-se înspăimîntat:

— Draga mea, eşti un hăitaş încîntător. Tocmai acum, cînd tatăl tău mă încolţise din toate părţile.

Am părăsit camera cu o senzaţie de absurd – de lipsă de raţiune aproape calculată. Vinul de porto, coniacul, camera asta din secolul al XVIII-lea şi lumina luminărilor – generaţii de castelani ţinuseră discursuri similare, despre o lume care dispărea… poate cu mai puţină raţiune, dar sigur cu mai multă convingere ca Fenwick. Fusese atît de evident faptul că juca un joc, susţinîndu-şi punctul de vedere fără nici cea mai mică urmă de implicare personală, ca şi cînd ar fi fost vorba de un dosar al cărui conţinut îl prezenta unor jurişti începători. Această atitudine mi se părea uşor umilitoare. Era ca un ecou al epocii vechilor burguri putrede în care i s-ar fi permis, fie şi numai parţial, să hotărască soarta întregii comunităţi; şi nu din cauza convingerilor sale politice învechite şi obscure, ci din cauza indiferenţei sale faţă de ceea ce însemnau de fapt. Părea mai degrabă amuzat decît alarmat de ele.

În realitate, în spatele tuturor raţionamentelor sale şi experienţei sale de viaţă, nu era decît un egoist – avea un lucru pe care îl detectasem şi îl urîsem întotdeauna în filozofia conservatorilor, cel puţin aşa cum îmi apărea reprezentată de membrii partidului: certitudinea că toţi cei avuţi trebuiau cu orice preţ să-şi păstreze averea. Ideea subzista în ciuda principiilor despre meritocraţie, în ciuda pledoariei pseudobiologice pe care tocmai o ţinuse Fenwick, în ciuda tuturor deplasărilor spre stînga ale partidului începînd din 1945; persista în această hotărîre fanatică, la fel ca un cîine permanent tras spre cuşcă, de a nu ceda nici o fărîmă, de a menţine statu-quo-ul. Ca toţi politicienii, nu fusese foarte preocupat să obţină un vot în plus pentru cauza sa; sau poate c-o făcuse dintr-un amuzament diabolic, ca să scape de plictiseală. Dar mi-ar fi plăcut mai mult de el – şi poate l-aş fi ascultat mai cu atenţie – dacă aş fi simţit în vocea lui o cît de vagă urmă de disperare sau de amărăciune. Andrew, cel puţin, transformase această supravieţuire, în faţa uriaşelor schimbări istorice şi sociale, într-un fel de provocare personală… poate că era tot un joc, dar un joc în care miza era absolut reală.

Simţisem la Fenwick o apatie mult mai pronunţată decît cea de care mă acuzase el pe mine – dacă eu eram indiferent la rezultatul „războiului“, lui nici nu-i mai păsa că îl pierduse; şi nu puteam decît să presupun că indiferenţa se datora faptului că ştia că nu el avea să plătească daunele. Avusese parte de o viaţă profesională şi personală bogată şi agreabilă şi acum nimeni şi nimic nu i le mai putea lua înapoi. Cinismul de care îl suspectam în legătură cu fiica sa – că sacrifica orice sentiment partern de dragul unui titlu – reflecta tocmai aceste înclinaţii. Era închis la orice influenţă din afară, satisfăcut de sine şi găseam că acest tip de tory inteligent, bine echipat intelectualiceşte şi cu multă experienţă, ar fi putut să-şi dea seama că a fi conservator nu însemna să dai dovadă de un egoism feroce; şi totuşi faptul că oferea el însuşi această dovadă, mai mult decît orice membru limitat al acestui partid, era de două ori mai dezgustător. În fundul sufletului, credea sincer în ceea ce era, iar sistemul nu era decît un aspect secundar. Bineînţeles că nu atunci mi-am analizat atît de minuţios antipatia faţă de el. Dar n-am uitat seara aceea, în parte şi pentru că, deşi mă consideram destul de liberal pentru a-i dispreţui pesimismul, ştiam că unei persoane ca Jane i s-ar fi putut părea că există o asemănare psihologică între mine şi el… un sentiment maliţios defetist pe care îl împărtăşeam amîndoi, în ciuda faptului că eu mi-l ascundeam mai bine. Cel puţin părăseam camera şi discuţia cu nevoia de a declara sus şi tare că mă disociez de el. Mi-am dat seama de acest lucru de îndată ce ne-am întors în salon. Mi-am luat ceaşca de cafea şi m-am dus lîngă Jane, mai departe – atît cît să nu fim auziţi de ceilalţi, dacă vorbeam în şoaptă.

— Aţi rezolvat viitorul omenirii?

— Vei fi încîntată să afli că în ţara asta viaţa civilizată va mai dura vreo douăzeci de ani, cel mult.

— E o veste încurajatoare.

— Şi din sursă sigură.

— Tare aş fi vrut să fiu de faţă.

— Îţi voi face mîine un raport complet şi detaliat. M-am uitat la ea. Şi pe urmă vei putea să mă sfătuieşti la ce grupare de stînga să mă afiliez. Ca să grăbim lucrurile.

Zîmbi.

— Mă bucur că n-a fost totul în zadar.

— Nu m-ar deranja atît dacă ar fi un simplu reacţionar de modă veche. Dar pe deasupra mai e şi Pilat din Pont.

— Anthony îl plăcea. AVea o slăbiciune pentru jurişti. Gelozie profesională, presupun. Modul în care sînt întotdeauna gata să găsească argumente pentru orice cauză. Dacă merită preţul.

— E cumva o elegantă aluzie că cei care trăiesc în case de sticlă nu trebuie să arunce cu piatra?

Îmi aruncă o privire fugară, pe jumătate amuzantă, pe jumătate îngrijorată.

— Nu.

— Scenariul despre Kitchener nu prea e strălucit.

Privi spre ceilalţi, care studiau un tablou situat deasupra măsuţei de cafea; coborî puţin vocea.

— Te rog, nu mă lua drept o îngîmfată, Dan. Mă simt şi aşa undeva la marginea societăţii, ca o leproasă.

— Nu e bine că ai asemenea putere de intuiţie.

— Credinţa în intuiţia feminină e primul simptom al şovinismului masculin. Sau, cel puţin, aşa îmi spunea Roz.

— Jenny McNeil mi-a servit şi ea acelaşi lucru. Rămîn neconvertit.

— Să-ţi fie ruşine.

Dar atunci, ca şi cînd ar fi vrut să pună capăt acestor plicticoase împunsături, privi spre cealaltă parte a camerei, unde Paul şi Penny stăteau aplecaţi deasupra unei măsuţe, jucînd ceva.

— Paul vrea să-ţi ceară o favoare.

— Ce favoare?

— Lucrarea lui trimestrială despre vechile sisteme de împărţire a cîmpurilor… Sînt cîteva exemple vestite în Dorset.

— Să trecem pe-acolo mîine? Foarte bine.

— Dacă nu e prea… A studiat traseul pe hartă. Dacă nu te deranjează să plecăm puţin mai devreme dimineaţă.

— Plecăm. E un drum mult mai frumos, oricum.

— E atît de absurd copilul ăsta. Se pare că ieri, venind încoace, am trecut pe lîngă un alt loc pe care ar fi vrut să-l viziteze.

— Să mă duc să vorbesc cu el despre ce vrea să vadă în Dorset?

— Ar fi foarte drăguţ din partea ta.

Penny şi Paul încercau să reconstituie din bucăţele un enorm peisaj desenat pe carton. Băiatul era tot rezervat, dar făcu totuşi un efort să fie ceva mai amabil, aflînd că sînt de acord cu vizita pe care o dorea. Plecă să aducă o hartă – şi o foaie de hîrtie pe care schiţase un itinerar, marcînd cu grijă distanţele. Îmi arătă şi o carte care trata acest subiect, cu o fotografie din avion a locului. Era „foarte important“, îmi spuse, cu un ciudat amestec de sfidare agresivă, autoritate profesională şi neîncredere că aş putea fi cîtuşi de puţin interesat. Mi-a arătat nişte ilustraţii în care se vedeau urmele unor brazde trase de un plug cu boi şi i-am spus că pe una din păşunile de la Thorncombe aceste urme încă se mai puteau vedea; şi pentru prima oară am reuşit să văd în ochii lui că exist. Cît erau de late brazdele, erau drepte sau curbe… şi cînd i-am spus că aveam pe undeva şi un vechi plan de prin secolul al XIX-lea al fermei, care pe atunci avea mult mai mult pămînt, pe care toate hotarele erau marcate, a fost clar că îl cucerisem; sau că, cel puţin, reuşisem să găsesc cheia spre sufletul „micului monomaniac“ de care vorbise Jane. Am fost salvat de la o prelegere ce ameninţa să se lungească, de Nell şi Jane, rare au venit să ia copiii la culcare. Am reorganizat programul pentru a doua zi, apoi cei doi copii au spus noapte bună şi au plecat sus.

Curînd după ora unsprezece a plecat şi familia Fenwick şi am avut o discuţie în legătură cu el. Andrew era de părere că avocatul „îşi dăduse aere“ ca să mă impresioneze pe mine; şi îmi dezvălui că Fenwick nu-l prea simpatiza pe deputatul circumscripţiei lor, un tip cu mult mai tînăr. Nell credea că Fenwick se considera un ratat, fatalmente împărţit între cele două cariere ale sale, văzuse mult prea mulţi dintre colegii săi ajungînd judecători sau obţinînd posturi în cabinetele ministeriale, pentru a nu se fi acrit. Nu s-a spus nimic despre prognoza lui apocaliptică în legătură cu Marea Britanie.

Apoi Caro se ridică şi zise că trebuie să se ducă la culcare. Era „atît de obosită“, deşi cred că „atît de plină de tact“ ar fi fost o expresie mai potrivită. Noi patru am rămas în jurul focului pînă spre ziuă, discutînd despre ea şi despre Barney, despre problemele lui Paul şi „stările lui de spirit“. Totul foarte relaxat, rezonabil şi, în ce ne privea pe mine şi pe Nell, am discutat mult mai deschis despre Caro decît oricînd în trecut. Animozităţile, pînă acum inerente, păreau să se fi domolit; am reuşit să discutăm despre Caro ca despre o fiinţă omenească, nu o permanentă sursă de certuri; şi chiar am adoptat, de comun acord, o hotărîre privind propria noastră atitudine faţă de Barney: de a nu încuraja nici o apropiere. Evident că tactul lui Jane şi bunul-simţ al lui Andrew ne-au fost de mare ajutor.

Un moment de tăcere. Nell şedea pe un scăunel cu spatele rezemat de canapeaua pe care se întinsese Andrew şi începuse să moţăie. Jane îşi scosese pantofii şi se ghemuise într-un fotoliu, de cealaltă parte a căminului. Sora sa îi aruncă o privire.

— Ei bine, nu ne-a mai rămas decît o singură problemă familială.

— Mulţumesc, nu.

— Jane, acum cît sîntem cu toţii atît de perfect rezonabili şi de înţelegători, nu văd de ce nu poţi să faci şi tu un efort.

Jane se uită la ea, apoi zîmbi şi clătină din cap în semn că nu.

— Ştiu că sîntem tare demodaţi şi că sîntem delicioşi cînd ne provoacă cineva, dar… hai, dă-i drumul.

— Unde să-i dau drumul?

— Mărturiseşte.

— Că am şi eu ideile mele personale?

— Că nu eşti sigură pe ele.

— În momentul de faţă, singurul lucru de care sînt sigură e că nu vreau să discut despre ele.

— Sîntem îngrijoraţi din cauza ta. Tot timpul. Îl înghionti pe Andrew cu cotul. Nu-i aşa, Andrew?

Andrew deschise ochii, dar vorbi în direcţia tavanului:

— Permanent subiect de discuţie.

— Sînt flatată. Dar asta nu schimbă nimic.

— Promit să nu te contrazic.

Jane respiră adînc şi se uită cu coada ochiului spre locul unde şedeam eu. Purta o bluză de seară şi o fustă lungă, ambele destul de severe, un model foarte simplu şi în culori neutre, în comparaţie cu ce purtau celelalte femei.

— Şi i-ai spus şi lui Dan, aşa că n-are rost să pretinzi că e un mare secret.

— Tocmai pentru că nu pretind că e un secret… tocmai de aceea nu vreau să discut despre asta, Nell.

— Te-ai hotărît?

— Nu încă.

Nell se uită o clipă fix la ea, ca şi cînd ar fi vrut să-i spună că pe ea nu o ducea, apoi mă chemă în ajutor.

— Dan, tu nu crezi că a înnebunit?

— Cred că dacă ea simte că aşa trebuie, aşa trebuie.

— Parcă ai fi Andrew. Îi aruncă lui Jane o nouă privire dojenitoare. E ridicol. Tu eşti mai deşteaptă decît noi toţi la un loc.

— Poate că sînt. În problema asta.

— Nici măcar nu te îmbraci ca o doamnă marxistă. Jane zîmbi. Şi nici de vorbit nu vorbeşti ca ele.

— Nu, sînt lucruri greoaie, mă cam încurcă în mişcări.

— Pentru că îţi dai seama de defectele lor.

— În parte.

— Atunci de ce?

— Pentru că un adevăr, oricît de greoi exprimat, rămîne totuşi un adevăr.

— Ai putea să te gîndeşti cel puţin la bieţii copii înainte de a te face de rîs în tot Oxfordul.

— Mă gîndesc foarte mult la copii şi la lumea în care vor trebui să trăiască.

— În minele de sare?

Jane zîmbi din nou, dar nu zise nimic. Am văzut-o cu ochii aţintiţi asupra focului şi am simţit o oarecare simpatie pentru exasperarea lui Nell în faţa acestei retrageri strategice într-o atitudine sibilină şi gnomică. Dar Nell îmi adresă o privire acuzatoare.

— Nu poţi să fii şi tu de acord cu ea.

— Eu îi înţeleg îngrijorarea, chiar dacă nu aprob întru totul soluţia ei.

— Asta înţelegem şi noi. Nimeni nu se aşteaptă ca societatea să meargă înapoi.

Jane continuă să surîdă şi să stea cu ochii pironiţi asupra focului; ca să nu fie tentată. Andrew începuse să sforăie încet. Nell se întoarse din nou spre Jane.

— Bine. Dar dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti decît cel mai groaznic şi mai alunecos ţipar care a existat vreodată.

Enervarea din voce, tonul contrariat de copil răsfăţat nu reuşeau să-i ascundă complet afecţiunea şi îmi aminti brusc de primele noastre zile petrecute împreună – de perioada cînd Nell jucase deseori acest rol în disputele dintre noi… ea, cea mai tînără dintre noi patru, cea care îşi permitea toate capriciile, clovnul conştient. Şi totuşi, paradoxal, sub această asemănare de suprafaţă, adevărata relaţie dintre ele se schimbase. Emoţional şi psihologic, Jane devenise acum sora mai tînără, mai lipsită de experienţă, mai nesigură. Şi, aproape ca şi cum ar fi vrut s-o ascundă, îşi lăsă brusc picioarele pe podea, se duse spre Nell, se aplecă şi o sărută uşor pe obraz. Apoi se ridică.

— A fost o seară minunată. Mă duc să mă culc.

De jos, Nell se uită urît la ea.

— Să nu crezi că ai să scapi cu asta.

Dar se ridică şi ea, cu un soi de indulgenţă bosumflată, şi strînse o clipă mîna lui Jane, înainte de a se întoarce spre Andrew, să-l zgîlţîie pentru a-l trezi. Jane şi cu mine am schimbat o privire: pe faţa ei apăru umbra unei grimase, ca şi cînd s-ar fi simţit stînjenită că asistasem la o asemenea discuţie; şi, mai ales, pentru că detecta la mine o uşoară compătimire faţă de o astfel de scenă.

 

Tsankawi

 

Miriam şi Marjory tocmai mă părăsiseră cînd am ajuns în New Mexico. Aveam timp din belşug. Regizorul meu era ocupat cu westernul pe care-l filma şi nu puteam discuta scenariul decît seara. Secvenţa se petrecea la Santa Fe – de data aceasta au renunţat la peisajele tradiţionale şi se filma în cea mai mare parte în zona ultimilor contraforţi ai Munţilor Stîncoşi, care se întindeau pînă înspre deşert. Vedeam locurile pentru prima dată şi, ca mulţi alţii înaintea mea – dintre care cel mai celebru era, bineînţeles, D.H. Lawrence –, m-am îndrăgostit de peisaj de cum l-am văzut.

Ca şi San Francisco sau New Orleans, Santa Fe este unul dintre cele mai umane oraşe din America; printr-un miracol au reuşit pînă acum să evite zgîrie-norii, altele fiind aici elementele care creează aspectul literalmente neplăcut. Cred că Lewis Mumford a fost cel care a spus că aproape întreaga arhitectură americană din centrul oraşelor este o încercare de a izola oamenii, de a distruge obişnuitul uman, toate proporţiile adecvate acestuia.

Poate datorită faptului că nu există competiţia construcţiilor pe verticală, Santa Fe a atras o imensă colonie de artişti şi de artizani; atmosfera este aici deosebit de relaxată; un oraş provincial, dar întrucîtva motiv de mîndrie pentru locuitorii lui. Clădirile de tip colonial spaniol, cu elegantele patios şi mirosul dulce-înţepător al bîrnelor din lemn de pihon care învăluie amurgurile din New Mexico, lumina minunată şi aerul din zona înaltă a deşertului, terenurile de bumbac, vechile magazine cu coloane din jurul somnoroasei pieţe centrale, clopotele catedralei răsunînd în noapte… totul este atît de diferit de mitul american făurit de Europa. Şi astăzi îmi place locul tot atît de mult ca în prima zi cînd l-am văzut.

Dar chiar dacă oraşul Santa Fe n-ar fi fost atît de atrăgător, nu mi-aş fi schimbat cu nimic părerea despre peisajul care-l înconjoară. Există în Statele Unite locuri şi mai spectaculoase, dar nici unul nu are echilibrul pur, perfecţiunea şi nobleţea clasică, aproape grecească, a culmilor care însoţesc Rio Grande aproape optzeci de kilometri spre nord, între Santa Fe şi Taos. Există linii ale orizontului care nu se pot uita, cum este cea văzută în copilărie pe malul de sud al Dartmoor-ului. M-a obsedat permanent şi foarte multe alte peisaje au fost incluse în acel contur cu secrete calităţi de templu. Valea Rio Grande este unul dintre marile centre ale indienilor Pueblo şi, cu toate că nu m-au pasionat satele moderne din rezervaţiile din vale, m-am îndrăgostit de zonele „medievale“ părăsite ale platformei de pe contraforţii munţilor Jemez din faţa oraşului Santa Fe, dincolo de canion.

Atmosfera aici este în mod paradoxal foarte europeană, mai precis etruscă şi minoică… adică locurile sînt bîntuite de pierzanie şi mister, în sensul unei legături magice dintre om şi natură întrezărită atît în artă, cît şi în puţinele lucruri cunoscute despre modul de viaţă al locuitorilor. Probabil că aceasta l-a atras pe Lawrence într-atîta. Satele sînt minunat aşezate în spaţiu, fiecare ca o acropolă pe un soclu de stîncă din rocă vulcanică roz, deasupra infinitelor păduri verzi de pin şi a cîmpiilor vaste. La orizont sunt munţii, la baza cărora coniferele se pierd în cenuşiul cu nuanţe de chihlimbar al pădurilor de plopi şi, tot la orizont, zăpada şi azurul pur al cerului. Priveliştile sînt infinite, aparţinînd parcă unei planete mai blînde, mai nobile şi neviciate, aşa cum majoritatea orăşenilor au uitat că mai există. Dintre peisajele pe care le-am văzut în Europa, seamănă cu cel din Phaestos, din Creta.

Am dus-o acolo pe Jenny într-o călătorie scurtă. Ea avea două zile libere şi m-a convins să mergem pentru că eu fusesem deja şi îi vorbisem cu patos despre locul pe care-l îndrăgisem. Am luat deci, într-o seară, avionul din Los Angeles pînă la Albuquerque şi am ajuns cu maşina noaptea la Santa Fe. Nu prea făceam noi bine, pentru că numai actorii cotaţi ca superstaruri aveau voie să rişte să întîrzie la filmări. De aici şi distracţia. Era prima oară cînd Jenny încerca mîncarea mexicană. I-a plăcut şi posada veche, obişnuită, pe care o închiriasem; aerul amărui al nopţii; aroma fumului de pinon ars, interminabilele magazine indiene cu ceramică populară, scoarţe şi bijuterii şi faptul că ne jucam de-a chiulangiii.

A doua zi am dus-o să vadă Puye şi canionul Frijoles din Parcul Naţional Bandelier, sub umbra ascunsă a lui Los Alamos. La Puye, a alergat fericită de colo-colo printre şirurile strînse de locuinţe săpate în stîncă, a încercat să ademenească veveriţele, punea întrebări întruna, se plimba pe deasupra acropolei; i-am arătat un cintezoi şi o ciocănitoare şi alte păsări de podiş; mă tot săruta, ca o şcolăriţă; eram aşa de bun să o aduc într-un loc atît de minunat şi atît de deştept pentru că ştiam că aşa ceva există. Scena s-a repetat la Bandelier, un loc diferit, secret – la bonne vaux acum muzeu – pe fundul unui canion împădurit, degajînd un sentiment de odihnă şi meditaţie, foarte departe de imaginea pe care o aveam noi despre pieile-roşii. O primă tentativă de plantaţii controlate, aproape ca grădinile raiului. Plantele care mai există acolo – yuccas şi cactuşii cilindrici, plantele medicinale şi cele folosite la vopsit – fac parte dintr-o realitate supranaturală, pe care tînărul Restif o simţise cîndva în cealaltă parte a lumii. E ca un zîmbet dispreţuitor, zicea Jenny, par a spune, am supravieţuit aici mai mult decît voi, bătrîne fiinţe umane terminate.

Ne-am întors cu maşina spre est, la Santa Fe. Aerul serii era minunat, un amestec crepuscular de culori trandafirii, gălbui şi verzi; în spatele oraşului văile împădurite ale muntelui se întindeau ca o imensă cuvertură de catifea verde în falduri; deasupra, un cer de iarnă curat, fără fir de nor. Nici un aparat de filmat nu a putut şi nici nu va putea vreodată să redea acea lumină, deoarece calitatea se află în adîncime, nu în culoare sau în planurile verticale. Înainte de prînz, am mai hoinărit puţin prin oraşul vechi. I-am cumpărat o brăţară din argint cu turcoaze dintr-un magazin pentru turişti deschis pînă tîrziu, am băut mărgărită , am mai mîncat ceva, am făcut dragoste; a fost o zi fără cusur.

Toate acestea Jenny urma să le descrie din punctul ei de vedere, căci acele două zile furate aveau să fie materialul ultimei sale „contribuţii“ trimise mai tîrziu, a cărei povestire scrisă o recompun acum (după cum mi-a îngăduit încă de la început) şi al cărei scop era să spună de ce, în ciuda celei de-a treia contribuţii, ce urmează a fi inserată, ea nu voia cu nici un preţ „să renunţe la mine“. În Los Angeles, va scrie Jenny, existenţa noastră în doi era întotdeauna „între paranteze“; contrazisă de unica şi scurta noastră escapadă în New Mexico.

Povestind acum, nu pot folosi versiunea ei pentru că în ea este vorba de o cruzime de care ea nu trebuie să fie acuzată, în nici un caz. A doua zi de dimineaţă, a vrut să mai facă nişte cumpărături, apoi urma să ieşim cu maşina să mai vedem o veche aşezare indiană şi apoi de acolo să o luăm pe autostradă pînă la Albuquerque, să prindem avionul de seară înapoi spre California. Locul se numea Tsankawi, mai puţin cunoscut din punct de vedere arheologic decît Puye şi vestigiile de la Bandelier; era însă cel care mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult, atuul meu, chintesenţa întregii zone. În timpul primei mele călătorii, m-am dus de mai multe ori să-l revăd şi, de atunci, încă de două ori.

Niciodată nu am înţeles prea bine de ce anumite locuri exercită o asemenea putere de atracţie, de ce acolo ai o senzaţie curioasă că propriul tău trecut se contopeşte cu viitorul, că a fi acolo înseamnă întotdeauna a fi într-adevăr real. Acest sentiment l-am trăit atunci cînd am cumpărat Thorncombe. Nevoia de a avea acest loc venea din străfundurile subconştientului, toate celelalte motive raţionale aflîndu-se pe un plan secundar. La cumpărarea fermei Thorncombe contribuiseră motive, eram conştient, de factură nostalgică şi emoţională, aşa că analogia nu este pe deplin adevărată, dar această asociere aparent absurdă între o fermă din Devon şi Tsankawi nu este chiar atît de nepotrivită. Într-un fel, podişul transcendea orice noţiune de loc şi de frontieră; avea acea obsedantă, misterioasă intimitate familiară la care m-am mai referit, dar şi una general umană care evoca nu numai un trib indian uitat şi necunoscut, dar şi momente asemănătoare de armonie supremă din sfera culturii; monumente arhitectonice, picturi, piese muzicale, poeme. Valida existenţa culturală; aceasta era de ajuns ca să explici şi restul: procesul orb al evoluţiei, îngrozitoarele distrugeri, indiferenţa, cruzimea, zădărnicia. Era un loc secret, un refugiu în fond, ceva analog spaţiului care mă obseda în cele mai secrete gînduri ale mele, dar era şi opusul – un strigăt de triumf care-l făcea altfel, diferit de toate celelalte locuri – expresii ale tristeţii, ale unui trecut demult dispărut, ale unei culturi apuse; Tsankawi însă sfida timpul, moartea de orice fel. Tăcerea sa pustie era ca o notă înaltă, susţinută, fără egal.

Trecuseră trei ani de cînd fusesem ultima dată aici cu Abe şi Mildred, pe care îi convinsesem să vină ca să văd dacă locul nu coincide cumva cu realitatea pe care – sau cel puţin Abe – şi-o reprezentau, motiv pentru care nu i-am prevenit în nici un fel că păşesc pe un teren oarecum sacru. Am urcat împreună cam o jumătate de milă, de la şosea pînă în partea superioară a podişului, avînd de suportat potopul de bancuri sinistre făcute de Abe, tipul americanului neexcursionist. Eram sigur că saint-bernarzii locali purtau la ei tequila de bună calitate? Oare de ce toţi englezii – era destul de frig – se cred căpitanul Scott, lui îi plăceau indienii doar în filme şi, apropo de rezervaţii, avea rezerve… şi cînd am ajuns la o zonă densă, ca un stup de locuinţe în peşteri, a exclamat că aici trebuie să fi fost cartierul săracilor, în sfîrşit, cînd a ajuns în vîrf, a recunoscut că era un peisaj deosebit, dar nu s-a putut abţine să nu mă întrebe cam pe unde hotărîsem să-şi cumpere şi ei un teren, Mildred, fată isteaţă, vedea că reacţionez din ce în ce mai puţin amuzat la glumele lui Abe şi a încercat să mă calmeze. Abe, zicea, avea agorafobie, spaţiul şi singurătatea de aici îl înspăimîntau. Apoi mi-a povestit despre o pădure, nu departe de casa în ce re ea îşi petrecuse vacanţele copilăriei în Florida, de senzaţia pe care ţi-o dădea că aparţine încă tribului, azi dispărut, de indieni Seminoli, cum de cîte ori intrai în pădure aveai sentimentul că eşti un intrus, că ai încălcat legea într-un anume fel. Aceeaşi senzaţie o avea şi aici. Era un loc minunat.

Mildred se gîndise să pună la cale, cu blîndeţe, o mică conspiraţie anglo-americană împotriva „prostiei“ lui Abe; dar a întrecut măsura, pe drumul de întoarcere la maşină, întrebîndu-l de ce era el aşa o pacoste, de ce nu putea să lase în urmă ghetoul, cum de avea obrazul să o numească pe ea, culmea, puritană… şi aşa mai departe. Nu era cinstit, nici adevărat, şi asta o dovedea felul total neevreiesc în care se ocupa de grădina din Bel Air. Ajunşi în maşină, Abe făcu un gest brusc, ca şi cum ar fi vrut să iasă din nou.

— Stai aşa, cred că mi-am uitat scalpul pe cărare.

Asta trebuia să mă înveţe minte să nu mai vreau ca toată lumea să-mi împărtăşească sentimentele; nu era o obsesie cauzată de faptul că eram englez, ci una personală şi am retrăit un sentiment copilăresc al eşecului aflînd că nu trebuie să aştepţi nici de la cei mai sensibili vizitatori ca, la prima vedere, să aibă reacţii pe care tu le-ai acumulat în cursul unei apropieri îndelungate. Deoarece pentru mine locul era mai mult decît pot exprima cuvintele, pretindeam ca un caraghios ca toţi ceilalţi să reacţioneze printr-o tăcere evlavioasă.

Am sosit cu Jenny la Tsankawi imediat după prînz. A doua zi a fost extraordinar de frumoasă. Bătea un vînt căldicel de vară. Am parcat lîngă o pădurice de tufe stufoase, din care a ţîşnit, zburînd din pin în pin, un stol dezordonat de sturzi; semănau cu nişte pescăruşi minunaţi în lumina soarelui; apariţia lor mi s-a părut de bun augur. Nici de data aceasta nu am avertizat-o pe Jenny că urma să treacă un test. Ţinîndu-ne de mînă, urcam prima pantă înspre o imensă platformă de piatră, un fel de scenă elisabetană naturală. Asta a satisfăcut imediat actriţa din Jenny, s-a postat pe marginea ei, a luat o poză de Sarah Siddons şi apoi mi-a zîmbit cu tîlc. În ziua aceea era îmbrăcată în albastru-deschis, pantaloni şi bluză, un batic roz, pistruii mai vizibili ca de obicei, o Jenny în cea mai inocentă ipostază. Am mai urcat o pantă către al doilea rînd de stînci cărămizii, în interiorul căreia se aflau ca nişte buzunare locuinţele-peşteri; am mers de-a lungul unei brazde făcute de nenumăratele generaţii de indieni în picioare goale sau cu mocasini; urma, de-a curmezişul ridicăturilor line de tuf calcaros moale, era adîncă pe alocuri de treizeci de metri sau chiar mai mult… desenul abstract al liniilor curbe fusese trasat cu migală de un uriaş. De jur împrejurul nostru, mai jos, o mare de pini, cîmpurile fragmentate de văi şi, în depărtare, vîrfurile înzăpezite ale munţilor. Am luat-o pe faleza cea mai înaltă, sub peretele superior al stîncii şi i-am arătat lui Jenny desenele gravate în stînca de lîngă intrarea fiecărei peşteri; mandalele jungiene şi siluetele de bărbaţi, ca nişte santinele postate la capătul drumului, ţinînd o mînă ridicată în semn de interdicţie, erau neînchipuit de maiestuoase, în ciuda simplităţii copilăreşti a desenului în stîncă; mai departe, un şarpe cu pene incizat pe un perete înnegrit, într-o mică peşteră ceremonială. Apoi am strîns conuri de pihon , am scuturat seminţele, le-am spart – miezul moale e comestibil – mînjindu-ne pe degete cu răşină aromată. Ne-am aşezat la adăpostul unei stînci imense şi am fumat o vreme, Jenny sprijinită cu spatele de umărul meu, cu privirea înspre peisajul de la picioarele noastre. Acolo, feriţi de vînt, ne era foarte cald şi Jenny şi-a scos jacheta, mai tîrziu şi-a descheiat bluza, lăsîndu-şi sînii expuşi în soare. O clipă nu am spus nici unul nimic, eu aproape adormisem de căldură cu mîna pe talia ei goală.

— Aş vrea să mă dezbrac. Şi să facem dragoste.

— Aici?

— Nu e nimeni în jur.

— Ţi-ai luat porţia aseară.

Mi-a dat un uşor brînci în umăr.

— Toate peşterile astea…

— Vrei să-ţi povestesc despre păianjenul numit Sihastrul Negru? Să mai vorbim de scorpioni, tarantule, văduve negre, lilieci vampiri, şerpi cu clopoţei, fantomele scandalizate ale vechilor indieni…

— Aşa strici tu cheful oamenilor.

— Reţin ideea.

— Ţi-e lene. Eşti lipsit de imaginaţie.

Am ciupit-o de talie.

— Prea mult.

Îşi întoarse puţin capul spre umărul meu.

— Mîine. Acelaşi oribil pretext învechit. Aici ne-am fi simţit în urmă cu o mie de ani. Ar fi fost ireal.

— Omul poate reveni în anumite locuri.

— Nu e ca prima oară. Altă dată nu e acelaşi lucru.

— Şi sexul ar schimba ceva?

Tăcu o clipă.

— Doar dacă am şti că o să fim mereu împreună, doar asta ar schimba totul.

Şi-a întors capul, m-a sărutat fugitiv pe bărbie şi s-a depărtat de mine. Apoi şi-a încheiat bluza, s-a ridicat ca să şi-o vîre în pantaloni şi a spus zîmbind, cu privirea în jos, spre mine:

— Şi acum, haide să fim iar nişte turişti fericiţi şi asexuaţi. Întinse mîna ca să mă ajute să mă ridic.

Am mai înaintat cîteva sute de metri la poalele stîncilor, pînă cînd am găsit un loc pe unde să ne căţărăm spre platoul superior. Din aşezarea centrală rămăsese, ca urmare a eroziunilor, un zid circular de pămînt. Fusese construită în secolul al XII-lea, dar nimeni nu ştia de ce – pentru că nu există dovezi că locuitorii ar fi aparţinut unei culturi războinice sau că, la acel timp, ar fi fost ameninţaţi de vreun atac. Construcţiile se aflau la o înălţime considerabilă deasupra fundului văii unde creşteau recoltele. Amplasarea lor punea lumea în încurcătură, în special pe americani, ştiut fiind faptul că ei caută o explicaţie pragmatică la orice. Mie mi se părea foarte clar faptul că acei indieni, care nu mai există, voiau, poate, din motive religioase, să se afle suspendaţi între pămînt şi cer, într-un echilibru perfect.

Ne-am aşezat pe cea mai înaltă movilă de piatră, cu faţa înspre Munţii Sangre de Cristo, care se află spre est, la vreo cincizeci de kilometri; Munţii Taos şi Stîncoşi se aflau la nord, iar dincolo de pustiu, către sud, Muntele Water-Melon, nu departe de Albuquerque. Privirea cuprindea tot peisajul, pînă la marginea curbă a globului pămîntesc. Mult mai aproape, la vreo trei kilometri, deasupra unui alt platou, doi corbi se roteau şi croncăneau, scoţînd sunete cu nimic deosebite de cele pe care şi astăzi le aud în Devon; o pasăre cu un strigăt care întotdeauna mă întoarce, într-o fracţiune de secundă, cu treizeci de ani în urmă, în adolescenţă. Şi Jenny lîngă mine, cu mîinile încleştate pe un genunchi ridicat, un fir de vînt îi răsfiră buclele scăpate de sub eşarfă.

— Ăştia ce sînt?

— Corbi.

— Credeam că sînt numai pe la noi.

— La noi şi pe toată suprafaţa emisferei de nord. Acolo unde au destul spaţiu ca să supravieţuiască.

Jenny se mai uită puţin la ei, apoi, privindu-mă din nou, spuse timid:

— Dar ăştia nu spun „Nevermore“.

— Este vina poetului. „Evermore“ era adevăratul mesaj.

— „Corb spectral, purtînd cămaşa de-ntuneric, foşnitor… Zise Corbul, «Evermore».“ Îşi muşcă buzele. Nu-i la fel de reuşit.

— A cui e vina?

Se răsuci ca să mă privească în faţă, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu capul între mîini, aruncîndu-mi o căutătură amuzată.

— Cred că cineva se simte cu musca pe căciulă.

— La propriu sau la figurat?

— Asta-i bună! Ce ai cu Edgar Allan şi cu mine?

— Singurul, adevăratul „nevermore“ se înalţă deasupra pădurii din spatele tău.

Tsankawi se afla la marginea zonei care aparţine laboratorului pentru bombe atomice din Los Alamos. De unde stăteam noi se zărea acoperişul unui imens hangar argintiu aflat la cîţiva kilometri distanţă de cîteva posturi de control înşirate de-a lungul gardului de sîrmă ascuns în pădure. Jenny se uită roată şi înapoi.

— Eu tot cred că e o poezie minunată, veche şi de doi bani.

— Pentru că tu eşti o actriţă minunată, tînără şi de doi bani.

Mi-aruncă o privire piezişă.

— Asta nu-mi place.

— O pasăre nepricepută la ornitomanţie.

— Ce-i aia?

— Ghicitul viitorului după zborul şi cîntecul păsărilor. Romanii aveau o adevărată pasiune pentru aşa ceva.

— Şi îi aruncau în groapa cu lei pe cei care nu credeau? Aşa ca tine?

Se uita în continuare la mine, de data aceasta fără nici o urmă de tachinărie.

— Azi-dimineaţă ai recunoscut un junco, mai sînt speranţe.

— Adică nu ajunge că-mi place aici? Şi dacă nu vreau să cunosc toate denumirile alea caraghioase şi toţi termenii ăştia ştiinţifici care mă sperie?

— Nu trebuie totuşi să-ţi justifici dispreţul prin ignoranţă.

— Dar exact asta faci tu. Mă dispreţuieşti pentru că nu ştii ce simt. Faptul că sînt cu tine aici înseamnă pentru mine mai mult decît faptul că sînt înconjurată de păsări şi de albine. Şi de ciori. Sînt o persoană sociabilă. Asta nu înseamnă că nu văd restul.

— Hai să nu ne certăm.

— Nu mă cert. Mă plîng.

— Bine.

— Devii aşa de scorţos cînd îndrăznesc să văd lucrurile în felul meu. Eu nu i-am răspuns, aşa încît continuă. Şi foloseşti un limbaj ermetic.

I-am zîmbit. Jenny mi-a susţinut o clipă privirea, apoi s-a întors sprijinindu-se într-un cot.

— Oricum, nu are importanţă. Următorului meu prieten îi va păsa de natură la fel de puţin ca şi majorităţii oamenilor.

— Credeam că am convenit să nu jucăm jocul ăsta.

Tăcu. Exact în faţa ei se afla o grămăjoară de pămînt scos dintr-o vizuină de cîrtiţă. Apucă un fragment de ceramică, îl curăţă încet de pămînt şi mi-l întinse să-l văd.

— Formidabil, are o gaură într-un colţ. Precis cineva a purtat-o ca bijuterie.

Era cam de cinci centimetri pătraţi, avînd pe un fond cenuşiu-deschis un model decorativ cu un desen în linii negre şi cîteva zigzaguri mai bine conturate; vedeam şi gaura perforată cu atenţie de o indiancă acum cîteva sute de ani. Jenny o aşeză pe bluza albastră.

— Ce zici, e frumoasă? Răscolea în pămînt sprijinindu-se într-o mînă. Poate mai găsesc cîteva.

Din pămînt au mai apărut două bucăţi de ceramică, erau mai mici şi cu modelul mai puţin vizibil. Le-a încercat şi pe acestea în dreptul bluzei.

— Patru sau cinci dintr-astea, prinse într-un colier, ar face o minune. Brusc, ridică mîna, lovindu-se peste frunte. Dan, am o idee grozavă. Ştii bijutierul de pe Fairfax? Ar putea să le monteze pe un fir de argint. Tot nu ştiu ce să le cumpăr celor de acasă.

Subiectul mai fusese abordat în cursul dimineţii în Santa Fe, atunci cînd ea răscolise printre inelele, brăţările şi mărgelele îngrămădite pe nişte tăvi, trăind un conflict disperat între gustul ei şi temerea de a nu fi trasă pe sfoară. Ezitarea era pe jumătate ancestrală, pe jumătate consecinţă a unei hotărîri ambiţioase de-a nu se comporta ca un star de cinema care împrăştie banii aiurea. Cu o singură excepţie, un colier pentru mama ei, a renunţat din spirit de economie la tot ce ar fi vrut să cumpere din plăcere.

— Aşa vorbeşte tot scoţianul adevărat.

— Răule. Ar fi nişte cadouri mai personale.

Se ridică în picioare privind înjur, apoi văzu o altă grămăjoară la cîţiva metri. Mă uitam la ea cum stătea în genunchi, răscolind pămîntul afinat şi aproape imediat, îmi arătă o altă amuletă mai mare.

— Uite, e frumoasă. Chiar mai frumoasă.

Era ca o fetiţă obsedată să găsească jucării. Eu am rămas pe loc, în timp ce ea se îndepărta; îngenunchind de cîte ori mai găsea cîte una. Am urmărit-o cum îşi scoate baticul roz. Cînd s-a ridicat, îl ţinea de colţuri ca pe un săculeţ improvizat.

Nici în acest moment nu sînt sigur datorită cărei combinaţii de factori m-am enervat. Poate din cauză că încercase de două ori să discute problema viitorului nostru, subiect pe care-l consideram tabu, apoi sentimentul corolar că de fapt nici nu o interesa în mod serios, era un simplu capriciu; apoi mai era mascarada indiferenţei faţă de natură. Aveam senzaţia că nu realizase unicitatea acestui loc, care pentru ea nu era decît o variaţie în raport cu celelalte. Simţeam că totul era efemer, irecuperabil, abisal, că viermele pătrunsese în fruct şi că noi doi nu mai aveam nici o şansă de a mai veni aici împreună – senzaţie adesea plăcută prin absenţa permanenţei care adaugă şi acea picanterie ai unei experienţe de care nici o căsătorie durabilă nu se bucură, dar care aici, în mijlocul acestui peisaj olimpian, era acră şi amară totodată.

Croncănitul celor doi corbi se înteţi; am văzut cum atacau un uliu cu coada roşie care pătrunsese pe teritoriul lor. Nici Jenny nu putu să nu-i observe şi veni de la vreo zece metri, ca să mi-i arate. Era o variantă a uliului din Anglia, iar comportamentul lor bătăios nu se distingea cu nimic de scenele identice de pe cerul Angliei din sud, în Devon. Asta m-a făcut să mă întorc la Thorncombe, la trecutul de acolo, la prezent şi la imposibilitatea de a o cuprinde pe Jenny între firele unui viitor durabil.

Sînt o persoană sociabilă , eu în schimb eram în sinea mea atît de puţin sociabil, încît această diferenţă cu siguranţă că ne îndepărta unul de altul, chiar dacă nu existau multe alte obstacole. Această minoră coincidenţă de a vedea două specii de păsări reproducînd un fapt obişnuit din peisajul englez într-un spaţiu străin şi îndepărtat dovedea întrucîtva faptul că legăturile mele durabile se situau în această lume a cunoaşterii şi experienţei cvasi-misterioase… nu pur şi simplu în sensul ştiinţelor naturii, ci pentru că în esenţă observ şi acumulez corespondenţe. Tot ceea ce îmi place şi mă impresionează se află ascuns sub nivelul de percepţie al celor din jurul meu, oricît mi-ar fi de apropiaţi, asemenea celor nouă zecimi ale aisbergului ascunse sub nivelul apei. Nu este cazul să spun că mă gîndeam la toate acestea cu un oarecare sentiment de vinovăţie sau cu regret, era mai mult o vanitate nostalgică, poate un fel de conştientizare arogantă a faptului că eram mai englez decît credea Jenny. Nu atît manifestările exterioare mă trădau ca atare, cît această imaginaţie structurată într-un fel special, atît de dependentă de amintiri nedezvăluite, de nedezvăluite sentimente adevărate.

Noi sîntem în primul rînd o populaţie care trăieşte momente de bruscă rememorare, în trecut şi în viitor; şi dintr-o inconştienţă prelungită, m-am angajat în singura profesiune artistică în care această esenţă a englezismului – echivalent psihologic şi emoţional al tehnicii bazate pe flashback – indiferent în ce direcţie s-ar proiecta, este refuzată de esenţa acestei arte: curgere permanentă prin momentul prezent, înlănţuirea de imaginea prezentă. Sigur că folosisem în scenariile mele de film multe flashback-uri şi eram pe cale să folosesc foarte multe în cel despre Kitchener, dar niciodată nu mă mulţumiseră. Ideile mele veneau de la lecţiile pe care le învăţasem (de la Abe, printre alţii) că erau inserţii greoaie, un fel de cîrpăceală pe care constructorii buni, cu excepţia cîtorva, printre care Cetăţeanul Kane, încercau să o evite.

Întîia sămînţă a ceea ce se vrea această carte a încolţit în mintea mea în ziua aceea: nevoia unui mediu care să se potrivească mai bine cu structura adevărată a fiinţei şi gîndirii mele de englez, ceva dens, întreţesut, care să trateze timpul ca pe o orizontalitate cuprinzătoare, ca linia orizontului, care să nu fie rigid, liniar şi progresiv. Era o dorinţă accentuată de ceea ce ştiam despre oamenii care au trăit cîndva în Tsankawi; neputinţa lor de a gîndi timpul altfel decît ca pe un prezent. Trecutul şi viitorul gîndite în termenii unui prezent absent – ei creau prin aceasta posibilitatea de a echivala amintirile cu sentimentele, avînd conştiinţa unui întreg pe care omul modern fragmentat a pierdut-o total.

Era o idee, un flash-forward, care se declara irealizabilă din chiar momentul în care s-a ivit şi nu-mi amintesc acum dacă m-am gîndit atunci la acest roman sau la un roman oarecare. Dacă însă am gîndit în termeni concreţi, m-am gîndit la o întoarcere către teatru, într-o oarecare măsură datorită lui Jenny, deoarece ea păstrase o dragoste profundă pentru teatrul serios, enervîndu-se atunci cînd eu îmi exprimam pesimismul. Eram nemulţumit că nu puteam, cu mijloacele puse la dispoziţia talentului meu, să exprim această clipă – Tsankawi, pe Jenny, corbii şi uliul, nuanţele subtile, pe care aparatul de filmat, dialogul, arta dramatică, n-ar fi reuşit să le surprindă aşa cum eu nu puteam percepe peisajul mai mult decît mi-o permitea puterea mea vizuală, în acel loc, cel mai pur şi mai deschis din cîte locuri cunosc, mă simţeam ca într-o închisoare.

Simţeam nevoia să-mi leg nemulţumirile de ceva concret şi am hotărît, pe nedrept, că motivul era Jenny şi vînătoarea ei de amulete. Deşi ştiam că asemenea bucăţi de ceramică zăceau împrăştiate cu miile pe platoul de sus, consideram că este, într-un fel, un sacrilegiu, aproape la fel de vulgar ca şi neputinţa lui Abe de a reacţiona într-un loc deosebit altfel decît cu bancuri proaste. Jenny, care se credea liberă să ia ce voia, ar fi trebuit să-şi dea seama că nu avea dreptul să pună mîna pe obiectele de artă de aici, aşa cum nu avea dreptul ăsta într-o biserică sau într-un muzeu… sau în casa cuiva.

Acum analogia mi se pare exagerată. De fapt, chiar în ziua aceea mi-am dat seama că enervarea mea era deplasată, chiar dacă avea o cît de vagă justificare (o plăcuţă jos la şosea atrăgea atenţia vizitatorilor să nu mişte vestigiile de la locul lor). Cel mai normal lucru ar fi fost să-i atrag lui Jenny atenţia cu calm, spunîndu-i că există locuri pe lume care-şi cîştigaseră dreptul la pace. Ar fi înţeles în special dacă i-aş fi spus că pentru mine asta contează. Dar, normal – sau anormal –, fiind englez, mi-a fost mai uşor să-i acord o notă proastă decît să mă hotărăsc să-i spun ceva… adică am folosit momentul ca să-mi acord mie o notă bună: nu pentru faptul că m-am prefăcut că-i acord circumstanţe atenuante, bineînţeles, ci pentru că din nou mi-am ascuns propriul refugiu din copac.

Dar nu era vorba de Tsankawi. În sinea mea, îi pretindeam lui Jenny să reacţioneze altfel decît în mod obişnuit pentru că pe ea o iubeam mult mai mult decît pe oricine altcineva de ani şi ani. Ştiam foarte bine că legătura noastră nu va dura, Jenny era în dezavantaj, că aşa trebuia să se întîmple, că eu imprimasem jocului un stil ipotetic care ar fi făcut să sune de prost-gust – presupunerea că lucrurile vor dura – sau orice altceva în legătură cu aceasta şi totuşi aş fi dorit ca ea să intuiască ceea ce se afla ascuns. Ea avea dreptate. Cînd am cerut-o în căsătorie în deşertul Mojave, am făcut-o ca pe o invitaţie la refuz; aproape din curiozitate, ca să văd ce o să răspundă. Am aprobat chiar felul ei de a spune nu, maliţios şi afectuos în egală măsură. Presupun că, în acelaşi timp, doream, ca toţi bărbaţii, ca ea să-şi sacrifice adevăratul eu sau acele părţi ale eului aflate în conflict cu cele mai ascunse elemente ale eului meu.

Permanenta tentaţie de a o păcăli, de a explora posibilitatea unei căsătorii, de a minţi şi de a sugera faptul că ar putea să-mi fie soţie, să avem copii, să fie cu mine şi să-şi continue în paralel cariera de actriţă, constituia pentru mine un motiv destul de puternic ca să mă felicit pentru faptul că renunţam. Una din nebuniile permanente din lumea filmului este hărţuiala asupra condiţiilor contractului, care merge pînă la plasarea valorică de pe generic, cine stă înaintea cui, cît de mare e litera, cît timp rămîne pe ecran. În ziua aceea, trăiam o situaţie identică. Jenny nu răsplătea cum se cuvine renunţarea mea şi acum, în retrospectivă, cred că adevărata vină a colecţionării de amulete era faptul că nu manifesta îndeajuns de mult respect faţă de civilizaţia pierdută din mine. Eu eram acele cioburi de ceramică, dar ea părea să le considere doar ornamente, cadouri la un preţ de nimic pentru surori şi pentru prieteni.

După douăzeci de minute, s-a întors cu baticul doldora şi s-a ghemuit lîngă mine să-mi arate ce găsise. Era sigură că vor fi şi mai frumoase încastrate în argint. Am tachinat-o apropo de subita renunţare la economie. Mi-am ascuns uşor adevăratele sentimente, ea fiind absorbită în compunerea pandantivelor, aşeza rînduri de cîte trei sau de cîte cinci, apoi le schimba, meditînd asupra prăzii. Locul s-a populat. O pereche de tineri şi-a făcut apariţia din josul pantei; Jenny, cu un vag aer de vinovăţie, îşi acoperi comoara cu baticul. Au trecut pe lîngă noi, am făcut un gest cu mîna şi ne-au salutat. Tînărul ducea un copil în spate ca papuaşii. Soţia, cu o figură destul de severă, era îmbrăcată într-o rochie lungă, gen hippie. Păreau apropiaţi, nesofisticaţi, direcţi, aveau aerul unor tineri cercetători care pregătesc o lucrare de diplomă, erau evident oameni cultivaţi. Pentru noi, erau nişte intruşi. Am citit aceasta şi în ochii lui Jenny, privindu-i cum se îndepărtează. A avut o reacţie neobişnuită. A luat baticul de pe amulete şi, privindu-le, a spus:

— Dan, nu-i aşa că nu e bine ce fac? Să le las aici?

Motivul nu eram eu, ci această familie de tineri, faptul că erau americani, cu aerul lor de cuplu curajos şi fericit.

— Nu cred să bage cineva de seamă.

— Vreau tare mult ceva care să-mi amintească de aceste două zile.

Şi m-a privit în ochi cu candoarea serioasă, aproape copilărească, pe care o avea uneori în intimitate. Eu am zîmbit, ea nu.

— Atunci adună-le. Dacă vrei să prindem avionul…

 

Era atît de trist; aceste neaşteptate nepotriviri de lungimi de undă între noi şi faptul că nu puteam spune nimic sau că vorbeam despre orice în afară de ceea ce ar fi trebuit de fapt să discutăm; eram conştientă că l-am pierdut pe Dan, dar nu ştiam de ce. Bănuiam de ce, încercam să aflu de ce; şi apoi era senzaţia de frică. De fapt eram furioasă, îmi doream să fi îndrăznit să vorbesc.

Sentimentul cel mai groaznic îl încerci atunci cînd îţi dai brusc seama că de fapt nu cunoşti un om. Am impresia că bărbaţilor le place asta sau nu le pasă; ori nu observă. Dar asta distruge o femeie, nici nu-ţi poţi închipui cît. Credeam că este din cauza acelei perechi, cu copilul, dar nu ştiam exact. Iar tu, tu nu ai ştiut ce au însemnat pentru mine acele două zile, pentru că mă gîndeam tot timpul: aşa ar fi dacă aş fi măritată cu el, numai noi doi, şi ştiam că n-o să vreau niciodată să mă căsătoresc cu altcineva, iar natura, cinstit, începusem să o învăţ, cel puţin să nu mai îmi vină să te contrazic, cel puţin să încep să te înţeleg în privinţa asta… tu nu poţi să-ţi dai seama cît de aproape de tine m-am simţit atunci, în ziua a doua, ca şi în prima. Acesta e motivul pentru care am vrut să facem sex, mai mult decît sex. Acesta este motivul pentru care am rîs de corbii tăi. Tu înţelegi atît de multe lucruri exterioare despre femei, dar uneori îmi spun că eşti în stare să nu vezi nimic din ce poartă ele în suflet. Sau poate mai rău, le cunoşti şi te prefaci că nu. Ştii, eu de fapt nu ştiu ce gîndesc, cine sînt, încotro merg. Fetele ca mine au realmente nevoie de societăţi înfiinţate ca să le protejeze.

Atunci cînd te retragi în felul ăsta şi mă excluzi pur şi simplu.

Voiam să-ţi propun să ne căsătorim. Mi-amintesc momentul exact: era cînd ne-am înapoiat la maşină şi tu căutai drumul pe hartă. Nu, nu am vrut, simţeam nevoia să plîng. Vreau să spun că ar fi trebuit să ne hotărîm atunci, într-un fel sau altul. Am fost laşi amîndoi. M-ai schimbat extraordinar într-un anume fel, probabil aşa cum englezii i-au dominat întotdeauna pe scoţieni. Insinuezi că stilul tău, care e mai subtil, mai sofisticat, funcţionează mai bine decît onestitatea noastră celtică prostească şi cu iz provincial.

Da. Nu am mai scris nimic timp de cinci minute. Am plîns de ciudă. Te urăsc. Urăsc faptul că nu eşti mai tînăr. Că eşti atît de departe. Că nu voi fi în stare să-ţi spun toate acestea cînd vom vorbi la telefon.

Tu ai ştiut. Ar fi trebuit să spui ceva.

 

Spre vest

 

Ne aflam deja pe drum înainte de zece jumătate, scufundaţi într-o ceaţă plăcută de sentimente bune şi hotărîri noi. Trecutul era uitat, acum eram oameni civilizaţi; ţineam neapărat să vină cu toţii în vizită la Thorncombe, unde Caro şi cu mine vom juca rolul de gazde. La un moment dat, stînd deoparte cu Nell, aceasta m-a rugat să încerc să-i bag minţile în cap încăpăţînatei de Jane („asta pentru că nu vrea să vorbească despre asta cu nimeni“). Relaţiile acestea blînd-prevenitoare erau cam exagerate, dar se datorau copiilor şi eram tentat să schimb tonul o dată ajuns în maşină cu Jane, dar faptul că Paul se afla alături, consultînd harta, ne-a făcut pe amîndoi să ne jucăm în continuare rolurile.

Era o zi de iarnă perfect încremenită, cu cer senin, dar pîclos – nu cît să creeze dificultăţi în conducerea maşinii –, numai atît cît să estompeze peisajul cenuşiu pe o distanţă de două mile; lumina soarelui era voalată deasupra noastră, iar albastrul cerului se vedea ca printr-un filtru. Totul era atît de englezesc şi-mi plăcea mult. Cînd nu se vede decît jumătate, cealaltă jumătate, ascunsă, poate fi doar imaginată…

Ziua avea să se desfăşoare într-un stil englezesc pe toate planurile. Paul, după un moment iniţial de timiditate pe care îl depăşi – de parcă se trezea în fiecare dimineaţă avînd de dus aceeaşi luptă –, începu să ne vorbească despre hobby-ul lui. Uneori devenea puţin incoerent atunci cînd se împiedica de lipsa de informaţie, deşi, în raport cu ignoranţa mea aproape totală şi luînd în consideraţie faptul că avea cincisprezece ani, acumulase cunoştinţe impresionante în materie de agricultură medievală. Avea tendinţa de a prezenta faptele sub formă de „nu o să crezi, dar…“; ştia însă date despre terenuri închise şi deschise (îngrădite şi neîngrădite), sisteme de ferme, atelaje cu boi, formatul plugului şi tehnici de plugărit, loturi, brazde şi şanţuri de hotar. Avea la el o mapă cu toate acestea desenate. În timp ce conduceam, trebuia mereu să le arunc cîte o privire, pe fugă. Fără îndoială era un copil meticulos, serios, desena corect şi avea o caligrafie mult mai matură decît te-ai fi aşteptat, judecind după comportamentul exterior. L-am întrebat ce l-a atras spre acest domeniu; am greşit, ar fi trebuit să ştiu că asta nu este o întrebare pe care un adult să o poată pune, indiferent cu cît tact, fără a da impresia de condescendenţă. A ezitat puţin, apoi a răspuns:

— Pentru că mi-e lehamite de regi şi de regine.

— Şi mie mi-era lehamite. Dar noi, englezii, nu prea am avut de ales.

I-am povestit despre grozăviile de pe vremea internatului meu. Jane mă completa şi ea, din spate… ce noroc are la vîrsta lui să meargă la o şcoală aşa luminată cum e Dartington-ul, cam asta voiam să-i sugerăm. A reacţionat cu un soi de interes morbid pentru pedepsele corporale şi alte lucruri de felul ăsta, la care fusesem supus în timpul adolescenţei; apoi, cu o oarecare doză de perversitate puritană, spuse că puţină disciplină nu le-ar strica nici unora din prietenii lui de la Dartington. Aveam sentimentul că acesta era un reproş indirect la adresa părinţilor săi, care-l trimiseseră acolo, deşi nu era un „copil-problemă“, cum credeau ei; sau era de fapt o ramură de măslin oferită mamei sale. Băiatul mi-l amintea pe Anthony prin această încăpăţînare a lui adînc înrădăcinată de care nu ştia încă să se folosească şi care, în mod evident, nu era salvată de simţul umorului şi ironia tatălui său, pe care el nu le poseda nici măcar într-o formă embrionară, motiv care va face din el, probabil, într-o bună zi, un savant autentic şi foarte arogant. Nu uitasem cum răspunsese la ping-pong retururilor bietei Penny cu parări agresive. Nevoia lui de a cîştiga era patetică.

Jane vorbea puţin, atît cît să-l ajute dacă el uitase ceva sau nu explicase îndeajuns de bine… puţin cam prea multă grijă maternă şi Paul o simţea; de data aceasta eu am devenit aliatul lui Paul, nu ţapul ispăşitor.

Cînd am ajuns la Shaftesbury, am ieşit din drumul naţional A30 înspre sud, ajungînd foarte uşor la Grimstone Down. Paul îşi îndeplinise misiunea şi acum, în maşină, mîncam cu toţii sandviciurile pe care Nell insistase să le luăm cu noi. Nerăbdător să pornească, Paul nu ne-a aşteptat să terminăm. Puţin după aceea, l-am văzut cum căuta deja cîmpurile celtice, cu cartea în mînă.

— Dan, îţi mulţumesc pentru răbdare.

— Chiar a luat-o în serios.

— Aş vrea să găsesc în cele din urmă o soluţie ca să nu fie nici morocănos, nici pedant.

Eu stăteam în faţă, pe jumătate întors către Jane, care stătea pe bancheta din spate, dar mă uitam prin parbriz la fiul ei, care căuta să se orienteze.

— Soluţia ar fi să găsească o fată cu simţul umorului.

— Vreo şansă?

— Nu ştiu… Are o înfăţişare destul de plăcută.

— Nu de asta. Nu suportă ironia, iar Roz este de părere că prea îmi bat capul cu el.

— Ce să spun… din trista mea experienţă.

— Credeam că nu ţi-ai cunoscut niciodată mama.

— Doar mama vitregă. Tot bătîndu-şi capul cu mine, m-a împiedicat să-mi dau seama cît îi datoram. Pînă cînd a fost prea tîrziu.

— Mai bine decît niciodată.

Am privit-o amuzat.

— Întotdeauna v-am invidiat pe voi două. Nu vă păsa că sînteţi orfanele Ministerului de Externe.

— A trebuit, ca să supravieţuim. Toate îngrijitoarele, mulţimea de servitori. Chiar şi atunci cînd eram cu ei în misiune. Tata era un oarecare îmbrăcat în costum de seară care ne săruta la culcare. Jane începu să strîngă resturile gustării. Zilele astea am triat nişte fotografii vechi. Era una cu el, în costum de ambasador. Nu mi-a stors nici o lacrimă… nici cel puţin de furie. Era ca un manechin dintr-o croitorie. Şi adăugă pe un ton lejer: Cred că prefer să-mi bat capul cu Paul.

— E singura alternativă?

— Eu încerc să fac în aşa fel încît să nu fie.

— Ce să mai spun, eu care o am pe Caro pe conştiinţă.

Jane nu continuă imediat.

— Dan, am avut o discuţie cu ea la întoarcere. Cînd te-am lăsat singur, ieri după-amiază. I-am surprins pentru o clipă privirea ochilor căprui, pe care o lăsă apoi în jos. În viitor, voi juca un rol mai discret.

— Cu aprobarea lui Caro, sper?

— Da, a consimţit.

— În ultimele zece zile, am încercat să-ţi urmez sfatul în legătură cu ea.

— M-am simţit foarte prost după aceea.

— Ce prostie. Ai avut dreptate încă de la început. În ziua aceea la Wytham.

— Am uitat.

— Mi-ai spus că într-o zi s-ar putea să aibă nevoie de mine. Dar nu atunci. I-am zîmbit. Te-am urît pentru asta atunci.

— Vai, ce groaznic. Uitasem.

— Ai avut dreptate.

— Nu aveam dreptul să o spun.

Pentru o clipă, ceea ce se petrecuse în trecut, în acea zi, la Wytham, se afla în aer, ca un bloc compact.

— M-a ajutat să suport mai bine toţi anii aceia. Acum că mă gîndesc.

— Dureroşi, nu?

— Nu atît cît ar fi trebuit. O dată a fost insuportabil. Prima oară cînd am adus-o aici, la Thorncombe.

— Da, mi-amintesc. Eu am auzit versiunea lui Nell. Şi pe Caro a afectat-o.

— A fost foarte curios. Dintr-o dată am realizat cine eram. Şi eu, şi ea, aşa cum ai prevăzut.

— Infailibila Pitia din Wytham.

— De mult timp iertată. Şi spălată de păcate, prin ce a făcut pentru Caro.

— Eram atît de insuportabil de sigură pe mine pe vremea aceea.

— Toţi eram. Într-un fel sau altul.

La vreo treizeci de metri în josul drumului, îl puteam vedea pe Paul privindu-ne cu reproş. În spatele meu, Jane se mişcă.

— Cred că ne aşteaptă încă o prelegere. Dacă rezişti.

L-am găsit pe Paul încurcat de faptul că, la nivelul solului, totul era cu mult mai descumpănitor decît într-o fotografie luată de sus; i-am propus să mai mergem puţin. Astfel am ajuns la cotitura drumeagului care se vedea în fotografia lui şi am aflat unde sîntem. Un podiş pustiu, pămînt cafeniu acoperit cu cremene, Jane cuprinsă în continuare de simţul datoriei, Paul perorînd din nou, un cîrd de nagîţi rotindu-se deasupra noastră; în sud, blîndul peisaj verde al Dorsetului în lumina palidă a soarelui. Paul se apropie de mine, începu brusc să-mi solicite atenţia şi aprobarea mai mult decît mamei sale, de parcă pentru el oricare bărbat era mai bun decît ea. Rescriam istoria. Mă însurasem cu Jane, el era fiul nostru, ieşirea aceasta era ceva obişnuit în viaţa noastră. Mă întrebam cum am fi evoluat Jane şi cu mine dacă am fi fost căsătoriţi. S-ar fi putut să fiu un scriitor mai bun sau cel puţin un dramaturg mai puţin ezitant şi poate că ea ar fi continuat cariera de care se simţea atrasă pe vremuri: scena. Dar mă îndoiam că toate acestea ar fi fost în avantajul ei.

Copilăria sa lipsită de griji materiale şi petrecută mai toată în străinătate, despre care pe vremuri se vorbise în termeni şi buni, şi răi, explica lucrurile într-o oarecare măsură. Jane, probabil şi Nell, simţiseră întotdeauna impulsul de a căuta realitatea de dincolo de manechinul de croitorie, ceea ce le-a hărăzit căsătorii neîmplinite într-un fel sau într-altul. Faptul că Jane l-a ales pe Anthony a fost determinat probabil de un factor subconştient. Mama lor fusese întotdeauna o nulitate elegantă, mult prea obişnuită cu o poziţie bună în societate, cu bani, cu vechi ierarhii împietrite în ambasade pentru a renunţa vreodată la principiile de bază ale acestei existenţe. Nu fusese o aiurită, ci o femeie serioasă şi amuzantă printre semenele ei, în fundul sufletului fiind totuşi o egoistă, fapt ştiut şi de fiicele ei, în ciuda generoaselor cadouri şi sume de bani oferite nepoţilor. Nell îi semăna mai mult – lucru pe care-l observasem din nou în cursul recentului weekend –, dar unele manifestări ale acestui profund respect de sine le avea şi Jane. Chiar dacă acum nu era de acord cu modul de viaţă al mamei sale, a cărei fază americană din a doua căsătorie nu se deosebea esenţial de prima – cultură americană în schimbul culturii engleze –, Jane moştenise o anume încăpăţînare de a judeca lucrurile exclusiv din propriul unghi de vedere.

Dar cel puţin asta era o funcţie a „privirii-după“; fiul, asemenea tatălui, era evident absorbit de „privirea-către“, manifestînd o singularitate obsesivă a scopului. Acum nu vedea nimic sau numai sisteme cadastrale. S-a enervat că noi doream să vedem altceva decît voia el, să urmărim nişte nagîţi sau cînd ne-am oprit cîteva clipe cu Jane, ca să încercăm să descifrăm pe hartă numele unei coline de cealaltă parte a văii în vîrful căreia se aflau nişte fortificaţii. Anthony avusese o reacţie tipică pe vremea studenţiei noastre, un dispreţ afişat pentru poezie, de fapt pentru scrierea de calitate, de orice fel ar fi fost. Mi-amintesc una dintre afirmaţiile lui: Metafora este blestemul societăţii occidentale. Nu avea nici un rost să-i explicăm faptul că limbajul de orice fel, chiar şi cel mai logic şi filozofic, a fost metaforic la origine şi că metafora folosită doar de dragul retoricii era un defect. A încercat să-l condamne pe Shakespeare pentru faptul că a scris Hamlet în loc să-l devanseze pe Freud cu trei sute de ani. Sigur că nu vorbea serios, voia să ne epateze cu tot felul de argumente care pledau imposibilul. Cu mult mai sincer era cînd îşi manifesta aversiunea, chiar teama, de tot ceea ce nu putea fi colecţionat, clasat, definit cu precizie. M-am referit cîndva la ideea lui fixă în legătură cu orhideele sălbatice din soiul Dactylorhiza fuchsii, care hibridizează cu o frecvenţă incredibilă. Cred că era intrigat de fluiditatea frontierelor dintre specii şi o vedea ca pe o imperfecţiune din cadrul a ceea ce credea a fi perfecţiunea ordonată a naturii lucrurilor. Mai mult sau mai puţin conştient, Paul mergea pe urmele tatălui său. Poate la acest lucru s-a referit Jane cînd vorbea despre „o altă soluţie“.

Acest pămînt străvechi părea să-mi spună în tăcere că fusese lucrat încă de dinaintea venirii Saxonilor, că tăişul plugului a spart cremenea, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, şi că l-au arat nenumărate generaţii anonime chiar mai obscure decît indienii Pueblos din Jemez. Aici locul era rece, auster, cumva trist. Jane spuse că Tess, eroina romanului lui Hardy, s-ar fi potrivit în acest loc la săpatul napilor sau la curăţatul pămîntului de pietre. Timpul, mama tuturor metaforelor, aici se împlinea bogat. Ştiinţa, ca şi aparatul de filmat, erau închisori, prin comparaţie.

În cele din urmă, o oră mai tîrziu, am fost nevoiţi să-l smulgem pe băiat de acolo. Sigur că el ar fi fost fericit să-şi petreacă toată ziua şi toată noaptea determinînd urmele vechi şi multe alte lucruri. I-am promis că-l mai iau într-o zi cu maşina în Dorset, poate la vară; şi atunci o să-l las mai mult să măsoare şi să exploreze. Ar fi fost mai rapid să ne întoarcem pe traseul A30, dar am propus să o luăm pe drumul din sud, via Dorchester, oraş pe care Jane nu-l văzuse; destul de repede am ajuns la statuia lui Thomas Hardy, ca întotdeauna morocănoasă şi supărată pe traficul şoselei, şi am urcat colinele de pe coastă pe lîngă Maiden Castle, traversînd ceea ce pentru mine reprezintă graniţa acelei entităţi misterioase, Anglia de Vest… Aici apare prima licărire de argintiu dinspre Lyme Bay, care se întinde pînă în jos către Start Point, iar în zilele mai senine, către colinele din Dartmoor, înspre orizontul de vest. Este primul semn că ne apropiem de casă, în sfîrşit am lăsat în urmă aridul, străvechiul cîmp deschis, zona de studiu a lui Paul, înaintea noastră se afla cîmpia verde şi închisă, intensă şi plină de ascunzişuri.

Ne-am oprit şi am băut un ceai în ultimul oraş „străin“, Bridport, şi apoi am ajuns în Devon, la primele cîmpuri intens roşiatice, de marnă… un apus perlat, în nuanţe de galben acid şi de verde, soarele aruncînd văpăi în mijlocul aburilor. Silueta scundă, întunecată, a catedralei Exeter pe colină. Era deja întuneric cînd am traversat oraşul Newton Abbot, cel mai apropiat de locul copilăriei mele, pe care îl cunoşteam stradă cu stradă, îi ştiam fiece colţ, gard şi hambar de-a lungul drumului dinspre şi spre casă; apoi Paul fugi în dreptul farurilor şi îmi deschise poarta de la stradă, uşa de la intrarea principală era deja deschisă, probabil că bătrînii Ben şi Phoebe auziseră motorul şi ne aşteptau ca nişte adevărate gazde.

 

După ce am cumpărat ferma şi constructorii şi-au făcut treaba, casa a stat nelocuită aproape un an, cît am fost eu plecat. Grădina, şi aşa în paragină, era o ruină. În lipsa mea, apa se strecurase prin acoperiş şi stricase jumătate din tavanul unui dormitor, făcîndu-l de nelocuit. Transformasem unul din hambarele din spatele casei în locuinţă, nu prea ştiam de ce, poate ca loc de lucru, poate un loc retras pentru Caro şi colegele ei… dar nu fusese încă folosit. Am început să regret faptul că o cumpărasem. Mă depăşeau îndatoririle de proprietar. Cînd am avut de scris un scenariu, la care urma să lucrez trei luni, m-am hotărît să-l iau cu mine la Thorncombe. Cu ocazia asta aveam de gînd să mă ocup şi de fermă.

Mulţi dintre bătrînii satului îşi aminteau de mine, deşi rareori mă duceam la cumpărături sau cu vreo altă treabă pe acolo. Uneori auzeam clopotele bisericii şi asta mi-era de-ajuns. Într-o seară, puţin după ce mă instalasem pentru trei luni, m-am dus la cîrciuma satului ca să cumpăr ţigări. Un bătrîn mă cunoştea. Cîndva, în anii ’30, dăduse o mînă de ajutor, cîtva timp, la grădina de legume a parohiei. Mi-am amintit foarte vag figura lui. Apoi plecase în război şi altcineva l-a înlocuit. De fapt, Ben era fiul bătrînului cu picioare strîmbe, de infanterist, care purta panseluţa la pălărie în scena mea cu strîngerea recoltei din timpul războiului. Acum avea peste şaizeci de ani.

I-am oferit o sticlă de o jumătate de cidru şi, după ce am schimbat cîteva cuvinte obişnuite, l-am întrebat dacă se mai ocupa cît de cît de grădinărit. Se juca cu vorbele, cum era obiceiul oamenilor din Devon, cică nu mai era bun de muncă, şi că nu ştia, şi că-l durea spatele, şi că o s-o întrebe pe femeia lui, poate că o să dea o raită totuşi cu bicicleta pînă la fermă. Am deschis problema banilor, dar am căpătat un „Doamne fereşte, nu asta contează“. Ba conta, bineînţeles. În Devon asta contează întotdeauna şi cînd am insistat, a dat din cap dezaprobîndu-mi necugetarea de a cheltui exagerat. „Nu-i ca pe vremuri, preţurile au crescut tare mult“, o aluzie la simţul de economie al tatei şi la ceea ce de fapt era factorul important în afaceri. Era însă mort de curios să vadă ce a făcut băiatul popii Martin, astăzi un străinaş, din ferma Thorncombe.

S-a prezentat a doua zi după-amiază, după cum ne-a fost vorba şi, văzînd în ce hal era grădina, a plescăit dezaprobator, zicînd totuşi că hambarul şi casa erau o treabă bună. În bucătărie, a mai acceptat un pahar de cidru. Am făcut şi al doilea gest pe care-l aştepta, o contribuţie evidentă la spirala inflaţiei locale şi i-am pus capac insistînd să calculeze ca parte din salariu timpul pe care i-l lua drumul venind cu bicicleta. Moş Ben avea noţiunea momentului prielnic, în grădinărit, ca şi în viaţă. Astfel am făcut rost de un grădinar cu ziua şi… de povestea lui destul de tristă. El şi soţia lui, Phoebe, nu aveau copii, cei doi fraţi ai săi, cît şi sora plecaseră din sat şi el se cam dăduse la băutură. Mai tîrziu am aflat de la Phoebe că făcea urît la băutură şi că mai demult îl părăsise de două ori. Tata probabil că ştiuse, dar jucase rolul bunului creştin sau, poate, ca şi mie, i-a plăcut omul. Lucra încet dar conştiincios şi, în ciuda viciului, era profund cinstit şi devotat soţiei sale.

Pe ea am întîlnit-o abia după o săptămînă. Într-o zi, bicicleta lui a avut o pană şi l-am dus cu maşina, pe el şi bicicleta, pînă în sat. Cînd am oprit, Phoebe stătea la poveşti cu o altă bătrînă în faţa porţii căsuţei lor şi a insistat să intru să beau un ceai. Era micuţă, cu o figură tipică pentru Devon, mai tînără decît el, şi, în ciuda părului alb, îi rămăsese în expresie un aer copilăresc, veşnic întrebător. Mi-a fost simpatică de la început, ea şi curiozitatea ei naivă – „Ben zice că-i aşa frumos ce-aţi făcut, domnu’ Martin“. I-am răspuns că ar fi frumos, dacă nu ar fi cam murdar şi că am încercat să găsesc o fată în casă, dar în zilele noastre fetele din sat se duc toate la lucru în Newton Abbot. La asta nu mi-a răspuns nimic în afară de comentariile obişnuite în legătură cu obiceiurile satului, dar sămînţa s-a prins, pentru că, după cîteva zile, Ben a venit cu o propunere. Aveau un vecin care mergea zilnic dimineaţa la Newton, acesta putea să-i aducă pe amîndoi dimineaţa şi să-i ducă acasă seara la întoarcere. Cîndva ea fusese slujnică şi poate să deretice ca lumea. Acasă se plictisea. Este adevărat că locuinţa lor, mai mult o cocioabă, era ca pentru păpuşi.

Foarte curînd, am ajuns să le cunosc simplitatea şi subtilitatea. Neputinţa de a avea copii o marcase pe Phoebe în adîncul fiinţei, deşi în aparenţă se comporta raţional. Un substrat de amărăciune metafizică dubla permanent înclinaţia de a nutri sentimente materne faţă de orice creatură. Ea era adevăratul cap de familie, cu excepţia momentelor cînd Ben îşi manifesta accidentalele excese de violenţă. Nu i-a trebuit mult să-mi povestească cum odată el i-a rupt braţul, cum au trebuit să-l mintă pe doctor, că el o să se omoare bînd mizerabila aia de poşircă… Amîndoi îmi povesteau tot felul de bîrfe din sat şi încet, încet, simţeam că astfel mă leg şi mai mult de locul acela. Sînt sigur că tot ce ştiau despre mine era dus în sat. Le-am povestit destule despre trecutul meu, de cînd am plecat din sat pînă în prezent, pentru a le satisface curiozitatea. Au cunoscut-o şi pe Caro. După ce a venit, Phoebe a început să-mi pregătească şi prînzul. Cunoştinţele ei în materie de bucătărie erau destul de simple, fierbea legumele pînă se făceau pastă, dar am ajuns să mi le doresc aşa. Curînd a preluat toată gospodăria şi casa a devenit cu mult mai curată. De religie era metodistă, iar duşmanul ei de moarte era murdăria. Cînd a trebuit să plec, am convenit ca ea să continue să vină o dată pe săptămînă pentru o curăţenie generală şi ca Ben să vadă ca de obicei de grădină. Le-am lăsat cheile fără ezitare.

Aşa a mers cam doi ani sau mai mult. Apoi, într-o zi, cînd revenisem la fermă, au venit disperaţi la mine, căsuţa lor urma să fie demolată. Nu era a lor, bineînţeles, plăteau o chirie ridicol de mică, cîţiva şilingi, însă proprietarul nu a contestat ordinul. Chiar l-ar fi provocat, ca să scape de ei, cum spunea Phoebe. Nici nu era sigur că vor primi casă în sat, o cruzime birocratică ce m-a înfuriat într-atît, încît a doua zi m-am dus la Newton Abbot gata să fac moarte de om, dar m-a calmat o funcţionară evident obişnuită să aibă de-a face cu indivizi ca mine. Nu era chiar aşa de grav cum credeau Ben şi Phoebe, nu primeau casă de la primărie pentru că nu aveau copii, dar se construiau case pentru bătrînii satului şi acolo aveau prioritate. Mi-a arătat chiar şi o listă unde numele lor fuseseră adăugate cu creionul.

Astfel s-au mutat la mine. Puteau folosi hambarul transformat în locuinţă fără să plătească chirie, urmînd să hotărîm ce să muncească în schimb. I-am sfătuit să se gîndească şi să dea răspunsul în vreo două zile. Cînd au venit spunîndu-mi cu timiditate că, dacă eu eram hotărît, ei bineînţeles că acceptă, m-am bucurat să ştiu că, măcar o dată în viaţa lor plină de ghinion, un lucru s-a terminat cu bine. Phoebe îmi spunea în legătură cu faptul că nu aveau copii: „Dacă am şti cel puţin cu ce am păcătuit, de ce a trebuit să ne pedepsească Dumnezeu“. Tata ar fi fost fericit pentru această lovitură dată Dumnezeului metodismului.

Nu a fost chiar o hotărîre pe care să o regret. Am învăţat să mă acomodez cu defectele lor personale şi funcţionale: cu mîncarea gătită de Phoebe şi cu beţia lui Ben. El a limitat-o, cel puţin cît eram eu acasă, la sîmbătă seara. Am început să tolerez zăngănitul de căldări, troncănitul, sudalmele cu care-şi croia ultima porţiune a drumului spre casă. Într-una din aceste seri de sîmbătă, mă băgasem în pat şi geamul era deschis. Dinspre dealul din faţa fermei se auzea glasul lui Ben; beat fiind, cînta un cîntec straniu, de singurătate şi descumpănire, era aproape poetic. Venea întotdeauna pe jos din sat cu ocazia acestor chefuri săptămînale, cu greu reuşind să stăpînească acest atît de primitiv mijloc de transport. Cel puţin o dată (mi-a povestit Phoebe) a petrecut noaptea într-un hăţiş, întins acolo, în nesimţire, ajungînd acasă abia la ziuă. Norocul lui că era vară. Dar a îmblînzit grădina, cultivînd legume excelente şi tot felul de flori. Plantele erau copiii pe care nu-i avusese şi le iubea peste poate.

Încetul cu încetul, Phoebe a ajuns să accepte ideea că usturoiul şi origanul şi alte mirodenii exotice nu omoară omul de la prima înghiţitură şi a învăţat, cu rare excepţii, să fiarbă legumele şi carnea atît cît să nu dispară întru totul. Casa o ţinea lună.

Ce mă deranja la ei era mai mult permanenta lor prezenţă şi recunoştinţă. Cred că pentru ei situaţia de faţă constituia un aranjament perfect şi le era teamă să nu-l piardă în momentul în care nu vor mai face faţă treburilor gospodăriei din cauza bătrîneţii, iar eu, ca de obicei, mă temeam de răspunderea pe care mi-o luasem faţă de ei. Dar ceea ce era şi mai greu de suportat era simplismul sistemului lor valoric. Este foarte simplu, în teorie, ca orăşean, să rîzi de gîndirea celor de la ţară, de presupunerea lor că restul lumii gîndeşte şi se comportă ca şi ei; asta înseamnă să rîzi de o filozofie care a făcut ca generaţii de ţărani să supravieţuiască unor timpuri amare, de sălbatică exploatare. Freudienii ar considera bolnăvicioasă obsesia lui Phoebe pentru lustru şi curăţenie. Avea în plus încredere în nişte factori obligatorii care asigurau continuitatea, nişte factori elementari, de bun-simţ, ca metoda, rutina, obiceiurile. Aveau înţelepciunea, pe care o simţeau, chiar dacă nu ştiau să o exprime, a celor care şi-au petrecut viaţa cultivînd legume şi crescînd animale. Aşa era şi Ben. Ori de cîte ori vorbea despre legumele sau florile lui, bombănea că nu ar fi cum trebuie. Cînd şi cînd, îl vedeam privindu-le lung sau mîngîindu-le. Nu era o formă elementară de falsă modestie; ci, pur şi simplu, sentimentul bine înrădăcinat în sinea lui că, dacă totul ar fi fost perfect, lumea – şi el – nu ar mai fi avut pentru ce să trăiască.

El a înţeles un adevăr profund: că eşecul e sarea vieţii.

Marea problemă însă o constituia condimentul vieţii mele, cel carnal, cum să-i fac să accepte faptul că mă culcam cu o femeie cu care nu eram însurat şi cu care nici nu aveam intenţia să mă însor, că era o chestiune, sau mai multe chestiuni, care nu trebuia dezvăluită lui Caro, persoana care venea cel mai des în vizite. Pînă la urmă am luat taurul de coarne şi i-am explicat lui Phoebe că bărbaţii mai aveau şi alte păcate pe lîngă cele pe care le avea Ben. Dacă a fost cumva şocată – mai curînd de sinceritatea mea, decît de faptul în sine –, nu mi-a arătat-o. Zicea că nu era treaba lor, că îmi datorau atît de mult, că ei nu-şi băgau nasul unde nu le fierbe oala… şi mi-a înşirat zicale cîte şi mai cîte, expresii ale toleranţei populare, care sunau cam în stilul mătuşii Millie: „Tot răul spre bine“.

Dar dacă asta mi-a permis să trăiesc şi să iubesc după pofta inimii, nu rezolvasem toate punctele vulnerabile. Simţeam cum plana o dezaprobare bine ascunsă. Poate că Ben şi Phoebe erau îndeajuns de şmecheri să-şi dea seama că le era mai bine cu o serie de metrese, decît cu o nevastă permanentă şi cu veleităţi de gospodină pricepută. Ştiam însă că, în sinea lor, gîndeau că nu era cazul să o mai duc mult aşa şi că ar trebui să mă aşez la casa mea. Începusem să mă uit la prietenele mele, nu numai la cele cu care mă culcam, din punctul de vedere al lui Phoebe. Le judecam după cît vorbea cu ele, cît de discrete sau cît de volubile erau, dacă se comportau cu bătrîna slujnică a casei normal şi cu naturaleţe. Poate că eram cumva absurd, însă dădeam note proaste celor care nu se înţelegeau cu Phoebe şi nu învăţau să jongleze dînd o mînă de ajutor la bucătărie fără a se erija în stăpîne. Eu singur aveam dreptul să rîd de defectele lui Phoebe şi mai tîrziu i-am permis şi lui Caro, alte femei trebuiau însă să înveţe să fie diplomate.

De vreo două ori, am încercat să mă eliberez din această blîndă tiranie contemplînd ideea de a-i scoate din viaţa mea. Erau totuşi perioadele cînd, nefiind acasă, gîndul că ei sînt acolo mă liniştea. La întoarcere, mă întîmpinau cu o mulţime de bîrfe, tot ce se întîmplase între timp în acea lume mică, densă, pe care mă bucuram să o regăsesc, după lumea mare, difuză, din care veneam. Aici mă aşteptau glasurile cu accent de Devon… şi fantomele tuturor celor care trăiseră în acea casă.

 

Phillida

 

„Ce pacoste-i amorul!

Cum l-oi putea-ndura?

Mă tem că ea cu dorul

Mai mult se va juca.

Îmi picură otrava în minte.

Scad în gînd.

Ea şovăie ca nava

Purtată-n larg de vînt.

Orice i-aş da în dar

Parcă n-are habar,

Phillida, vai şi-amar!

Mă ia în zeflemea.“

 

Pe vremea cînd locuiam la parohie, la Thorncombe stătea familia Reed. Ea aparţinea unei pături de ţărani civilizaţi, astăzi aproape dispărută. Nici atunci nu erau mulţi ca ei în parohie; cei mai mulţi erau ţărani needucaţi, vorbind o limbă care, prin accent şi structură, trăda incultura. Cei din familia Reed erau altfel. Deşi vorbeau cu accentul regiunii, articulau cuvintele clar şi foloseau rar expresii dialectale. Familia, compusă din şase persoane, era condusă de un bunic văduv, cel mai în vîrstă enoriaş, „bătrînul domn Reed“. Tata ţinea foarte mult la el şi îl cita frecvent ca pe un exemplu de „gentleman înnăscut“. Clişeul îmi displace, aparţinînd unui model prea autoritar, însă bătrînul era minunat, înzestrat de la natură cu demnitate şi politeţe. Existenţa lui oferea temei încrederii în coloana vertebrală a Angliei. De obicei, acceptam cu politeţe vorbirea dialectală, prezenţa lui patriarhală te făcea să doreşti să vorbeşti ca el. Nimeni nu-i spunea „moş Reed“, îşi cîştigase dreptul de a i se spune domn. Mi-l amintesc din timpul lecţiilor de citire. Ştia pe dinafară mari pasaje din Biblie şi le recita din memorie, încet, cu o voce joasă, fără să privească spre pupitru, cu o convingere simplă, pe care la tatăl meu nu am auzit-o… şi nici mai tîrziu în viaţă la actori cu mult mai talentaţi. El nu era cu nimic legat de ceea ce am dispreţuit la Biserica engleză. Îl comparam cu un cîntec popular, cu o baladă populară, cu vocea lui Drake şi a lui Raleigh. Tata predica şi practica credinţa; dar bătrînul domn Reed era credinţa însăşi.

Cînd a izbucnit războiul, fiind prea în vîrstă ca să lucreze pămîntul la Thorncombe, fiul lui, un personaj cu mult mai puţin ieşit din comun, preluase ferma. Trecut de cincizeci de ani, avea un glas blînd şi era mai mult taciturn. Era însurat şi avea trei fete; la cea mai mică dintre ele, Nancy, îmi plăcea să mă uit pe ascuns, la orele de catehism, iar ea ştia să-ţi întoarcă privirea. Celelalte două mai mari, gemenele, Mary şi Louise ajutau la muncile cîmpului, după ce a început războiul. Lumea din sat se uita la ele cam curioasă: veşnic îmbrăcate mai mult bărbăteşte, numai la biserică nu. Purtau pantaloni de lucru, bretele, cămăşi bărbăteşti şi, deşi puţintele la trup, arătau ca două amazoane la cîmp, cu feţele oacheşe şi păr însîrmoşat. Priceperea şi rezistenţa lor, cît şi aerul lor de siguranţă în general, m-au intimidat pe vremea cînd nu le cunoşteam. Ca fete, le găseam neatrăgătoare.

Familia Reed deţinea o cireadă de vite de Guernsey şi făcea smîntîna cea mai bună din regiune; îşi fabrica singură cidrul, creştea păsări; mama Reed era şi o extraordinară apicultoare, tatăl meu nu s-ar fi atins de mierea provenită din altă parte. Deşi casa lor era într-un colţ depărtat al parohiei şi, bineînţeles, ei nu intrau în categoria celor cu care noi să ne întîlnim în societate, întreţineam relaţii pentru că doamna Reed era o membră activă în Asociaţia Mamelor, ceea ce însemna că trebuia să-i transmitem corespondenţa. Apoi era problema mîncării – în timpul războiului… tata dădea din cap la încălcările scandaloase ale Sfintei Legi a Raţionalizării, dar satul era deprins cu comerţul la negru cu smîntînă, unt, ouă, păsări, „iepure gras“, cum era denumită carnea de porc tăiat ilegal. Aveam mai multe surse de alimente. Mătuşa Millie zicea că parcă am fi pe vremea dijmelor. Dar cea mai mare cantitate venea de la Thorncombe.

E un loc pe care l-am iubit dintotdeauna. Ferma e înconjurată de o livadă care se întindea pînă în vale. În spatele casei, orientată către sud-vest, se ridică o coastă abruptă, împădurită. O clădire simplă, văruită în alb, avînd ca unic element distinctiv un portic simplu din piatră masivă, pe care e înscrisă data, 1647. De cînd eram mic îmi plăcuse simplitatea acelei porţi; şi ea, în felul ei, avea credinţă. Îmi plăcea şi interiorul casei, cu mirosul acela obişnuit în Devon, bogat şi dulce, de bălegar şi de fin şi de ceară de albine; şi era comodă, extraordinar de plăcută. Aveau obiecte din porţelan de bună calitate, mobilă solidă, veche, fără mizeriile ieftine, linoleum sau muşama, atît de răspîndite prin fermele obişnuite de primprejur. La Thorncombe viaţa nu se ducea în jurul bucătăriei, deşi aici se luau mesele principale. Femeile erau în majoritate, ceea ce mă intimida. Datorită statutului meu social, doamna Reed îmi cam dădea importanţă, mă servea cu ceai, cu limonadă sau cu cîte un pahar de cidru cînd m-am făcut mai mare. Eram fiul preotului, musafirul de onoare; Daniel a devenit dintr-o dată conştient de faptul că era nenatural şi că era ultimul loc unde ar fi vrut să se poarte nenatural. Casa emana de asemenea o căldură misterioasă, o viaţă interioară, o graţie inexistentă la casa parohială, deşi casa noastră era mai mare, mai spaţioasă, cu o grădină infinit mai frumoasă. Existenţa fetelor contribuia şi ea la aceasta, probabil visul nemărturisit de a avea surori, o mamă adevărată, şi nu pe biata mătuşă Millie; şi aura de senzualitate, traiul în preajma animalelor, a pămîntului, a tangibilului, nu a spiritualului. Aşteptam întotdeauna cu bucurie să merg la Thorncombe. În timpul războiului, la vremea culesului de toamnă, tata mă trimitea ca ajutor necalificat pe la toţi fermierii care aveau nevoie şi asta mă supăra în sinea mea. Pentru mine conta mai întîi familia Reed şi apoi ceilalţi.

Şi Nancy.

Cît m-a torturat Nancy.

Practic am uitat-o în perioada celor doi ani de internat. Ştiam că era externă la gimnaziul din Newton Abbot. Am văzut-o în vacanţă, la biserică. Mi se părea stîngace, puţin cam grăsuţă şi mult mai timidă, nu mai avea nimic din îndrăzneala de băieţandru. Abia dacă-mi acorda cîte o privire pe furiş, să mă privească drept în ochi nici vorbă. Nici eu nu eram mai grozav. Auzisem prea multe vorbindu-se în dormitor despre fete şi luasem totul ad litteram. La mine la şcoală subiectele erotice nu se discutau mai mult decît în alte şcoli, dar îndeajuns ca să mă tulbure. A trebuit să spun minciuni, crezînd că eram singurul de acolo obligat să mintă, despre experienţele mele amoroase. Sigur că sărutasem nişte fete, sigur că le atinsesem sînii, sigur… mă rog, dacă nu mersesem şi mai departe, treacă-meargă, asta rămînea pentru mai tîrziu, dar lipsa mea totală de experienţă era ruşinoasă. Vreo doi băieţi mi s-au părut atrăgători şi m-am urît pentru asta. Blasfemia este una, însă perversitatea e cumplită. Dădeam vina pe familia mea, şi pe bună dreptate; ceilalţi băieţi aveau surori şi surorile aveau prietene care dădeau petreceri şi ceaiuri dansante… În schimb, eu nu avusesem parte decît de după-amiezele de tenis cu nişte tipe plicticoase, înfumurate, cărora le plăceau hocheiul şi poneii mai mult decît o plimbare printre tufişuri. De nimic nu te puteai bucura, deoarece o întreagă falangă de supraveghetoare stăteau gata să intervină. Mi-era îngrozitor de teamă să nu rîdă careva de mine dacă aş fi făcut vreun avans timid… şi dacă ar fi ieşit scandal, tata sau mătuşa Millie precis ar fi auzit. Şcoala cel puţin ni le scotea din cap pe fete. Nu am întîlnit şi nu am văzut nici una de care să te apropii. Numai muncă şi sentimentul unei represiuni şi al unei imposibilităţi resimţite de toţi. În vacanţă, acasă, eram condamnat la propriile mele resurse şi la complexul lui Portnoy.

Am fost salvat de domnul Reed, tatăl. Puţin înainte ca eu să vin acasă în vacanţă în anul acela, el şi-a luxat spatele ridicînd o uşă din ţîţîni. I s-a interzis să execute munci grele, o interdicţie pe care a ignorat-o cu promptitudine, ca toţi ţăranii vrednici din lume, şi a tras consecinţele: două săptămîni la pat şi cel puţin încă patru în scaun. Ei fuseseră mult prea buni cu noi, cînd a fost vorba de alimentele cumpărate „la negru“, pentru ca tata s-o refuze pe doamna Reed cînd i-a spus că, din toată parohia, cu mine s-ar descurca cel mai bine peste vară. Cînd am ajuns acasă, căzuseră la învoială. Am fost angajat să muncesc şase zile pe săptămînă, cu treizeci de şilingi, ceea ce, chiar şi pe vremea aceea, însemna sclavagism.

Dar sclavului de şaisprezece ani nu-i păsa. În timpul ultimei vacanţe de Paşti, o întîlnise pe Nancy numai o dată, într-un decor foarte puţin erotic, la un ceai dat la casa Parohială de Asociaţia Mamelor, dar a fost de ajuns. El şi ea aveau în grijă ca toate logoreicele cucoane să-şi capete ceşcuţa şi farfurioara. Remarcase părul ei blond, pieptănat à la Betty Grable, şi îi plăcuse, chiar dacă nu era zveltă ca Deanna Durbin (pe vremea aceea, idealul lui feminin), rochia lungă din satin albastru-închis, cu mîneci scurte, bufantă la umeri, făcea ca expresia „un pic grăsuţă“ să sune nedrept. Era plinuţă, poate, dar avea sînii şi talia frumoase. El crescuse repede şi era mai înalt cu vreo trei centimetri decît ea. Ea era timidă, probabil din cauza diferenţei sociale, şi abia dacă au schimbat cîteva vorbe. Se întreba dacă să îndrăznească s-o cheme în grădină, cu toţi martorii din jur… şi nu găsea nici un pretext valabil. Fata avea ochii albaştri ca levănţica, sprîncene arcuite, gene lungi, obrajii, dacă nu erau ochii, ar fi fost prea rotunzi, dar aşa păreau frumoşi. Stătea cuminte lîngă mama ei şi el se mulţumi cu schimbul de ocheade pe furiş. Dar în noaptea aceea…

Era îndrăgostit de ea pînă peste cap, după o singură zi de sclavie fericită la Thorncombe. Se simţea îngrozitor, nu era în stare să o privească atunci cînd se afla prin preajma lui, nu-şi lua gîndul de la ea atunci cînd nu era lîngă el şi îi era greu să răspundă la nesfîrşitele întrebări banale, acasă, la cină. Da, bătrînul domn Reed îl învăţase să cosească, da, cosise jumătate de livadă, toate buruienile, asta era treabă, nu glumă. Îi era pur şi simplu greu să povestească cum bătrînul îi arătase cum să apuce coasa şi să muncească în acel ritm lent şi uşor de „ia-o domol, băiete“ şi „încetul cu încetul se face oţetul“, cum stătea bătrînul, sprijinit în baston, sub crengile de măr, zîmbea şi dădea din cap. Arta de a ascuţi coasa. Vai, ce greu era şi ce bătături avea în palme. Aduseseră afară, lîngă stupi, un scaun pentru bătrîn, să stea să vadă cum lucrează. Asta le-a povestit, dar nu şi despre fata care venea cu gustarea la ora zece, prăjitură şi ceai, şi cum îi zîmbea. Avea pe cap un batic roşu, era plină de puf de la găinile pe care le jumulise la fermă; dar ochii ei timizi spuneau că ştiu că el se află acolo şi un surîs curba în sus colţurile gurii strînse. Apoi „prînzul“. Plăcinte şi prăjitură cu cartofi (doamna Reed era de fel din Cornwall). Apoi a trebuit să cureţe grajdul cu Louise, să scoată bălegarul, să întindă paie proaspete. Şi încă multe altele. Mătuşa Millie zîmbea, tatăl băiatului aproba.

În pat la ora nouă, mort de somn, doar două minute să retrăiască momentul nespus de groaznic de la sfîrşitul zilei. Erau singuri şi căutau găinile de ouă, el ţinea coşul în timp ce ea scormonea în cuibare, îi privea profilul învăluit în mirosul greu al coteţelor, asculta vocea ei caldă vorbind cu găinile, ca şi cum el nu ar fi fost acolo, dar ştiind că este; de data aceasta mai puţin timidă, însă fără îndrăzneală în priviri. Şi deodată o vede cît e de mică, de fragilă, de feminină. Simţind o uşoară erecţie, pune coşul pavăză şi rămîne mai mult decît i-ar trebui ca să caute pe sub acoperiş. Era mai bine afară, cînd căutau în tufişuri cuibare de găini sălbăticite. Soarele bate dintr-o parte, un petic de piele se întrezăreşte de sub bluza de bumbac cînd fata se apleacă. Se duc în hambar, unde o găină Rhode Island Red, căreia îi spunea Zurlia, oua în paie, pîndită de ticăloşii de şobolani care-i mîncau ouăle. De furie şi panică, găina se învîrte în cerc pe podeaua pietruită. Nancy coboară cu două ouă, apoi şi spune într-un limbaj mai ţărănesc decît de obicei:

— Oo, şezi cumincioară, Zurlico.

Se apleacă şi se preface că sărută găina roşie încă agitată.

— Nimic din ce se află aici nu-i zurliu, zice el.

Fata vine şi apucă de cealaltă parte a coşului pe care îl ţine el, vrînd, aparent, să vadă cîte ouă sînt.

— Aşa-i la fermă. Se munceşte.

— Nu-ţi place?

— Uneori.

— Îţi pare bine că am venit să ajut?

Fata ţine capul plecat.

— Sigur că ne pare bine.

— Dar ţie?

— Cînd nu eşti cu nasul pe sus.

Asta-l şochează.

— Asta-i părerea ta?

— Era. La catehism.

— Nu am vrut. Ea nu spune nimic. Am vrut să-ţi vorbesc. Acasă. De Paşti.

Ea răsuceşte un ou maroniu şi aruncă un fir de pai de pe coajă; apoi se întoarce către uşa largă a hambarului; îi aruncă în fugă o privire timidă şi apoi priveşte în jos.

— Îl ţii minte pe Bill? Face semn cu capul, în spate, către nord. De dincolo. Bill Hannacott?

Ştie de el, dar nu şi-i aminteşte pe cei din familia Hannacott, aceştia nu veneau la slujbă, erau metodişti. Au o gospodărie de partea cealaltă a şoselei.

— Nu prea… Ştiu de cine vorbeşti.

Fata îşi încrucişează braţele, ca şi mama ei, şi vorbeşte cu privirea în pămînt.

— Acum sîntem în aceeaşi clasă.

Mai discret de-atît, nici că se putea. Totuşi la vremea aceea suna brutal, catastrofal, o îngrozitoare cădere după promisiunea acelei zile. Nadirul atins, zenitul iminent – totul în două clipe. O vedea cu Bill Hannacott plecînd şi venind în fiecare zi în autobuzul de Newton; în clasă; ţinîndu-se de mînă, chicotind. Ce tîmpenie! Doar Thorncombe nu era o insulă secretă existînd doar prin el, cunoscută numai de el. Din nou simţi, intolerabil, existenţa propriului mediu social, cît putea să-l îndepărteze de această lume simplă în mijlocul căreia trăia, condamnat pe veci să facă ceea ce în sistemul rural era echivalentul frondei. Probabil că asta ar fi trebuit s-o coboare în ochii lui, pentru simpatia pe care o nutrea unui ţărănoi „de dincolo“, dar nici gînd, o făcea să fie de zece ori mai atrăgătoare.

A urmat-o cu coşul de ouă la lăptărie, unde se afla doamna Reed, care l-a îndemnat să plece acasă, căci depăşise „ora stabilită“. Băiatul se duse în livadă să-şi ia haina. Cînd trecu, la înapoiere, prin dreptul casei, Nancy se apropie în fugă cu o pungă de hîrtie în mîini.

— Mămica mi-a zic să duci asta la doamna Martin. Că te-ai ostenit mult.

Şase ouă de culoare închisă, aşezate într-o mînă de paie.

— Vai… mulţumesc tare mult.

— Ian vezi să nu le scapi.

Şi din nou acel accent exagerat batjocoritor. Băiatul se simţi jignit.

Pentru o clipă, fata îi aruncă o privire uşor mirată, care cumva nu era legată de ouă; era curiozitate şi uimire. Apoi se întoarce şi fuge spre lăptărie, făcîndu-i un semn cînd el îi spune:

— Pe mîine!

Băiatul adoarme cu acea privire în gînd.

Mai mult de-atît nu obţinuse preţ de… cît timp, nu-mi amintesc acum, dar trebuie să fi trecut vreo două săptămîni sau mai mult, pînă la începutul culesului. Descoperi că Nancy era răsfăţata familiei, treaba ei fiind mai mult să-şi ajute mama în casă, la lăptărie, la bucătărie. De obicei băiatul pleca cu gemenele sau numai cu una. Mary era logodită cu un băiat de pe cealaltă parte a Totnes-ului, lăsat la vatră pentru că avea propria lui gospodărie, iar Louise avea şi ea pe cineva. Ele aveau douăzeci şi unu de ani, mult prea mari pentru el, şi într-un fel îi era mai uşor să fie cu ele, deşi la început a simţit că-l considerau o pacoste, de multe ori îi spuneau să facă cine ştie ce pentru ca apoi să se repeadă să o facă ele la prima lui nedumerire sau stîngăcie. Nici una nu vorbea mult. Trăiau pentru gospodărie, ca să-şi facă treaba, ca să arate că sînt în stare să înlocuiască la fel de bine acei fii pe care părinţii iniţial şi-i doriseră. Era prima oară cînd, pe lîngă culesul recoltei, băiatul a trecut să ajute la nenumăratele treburi ale fermei. A învăţat să folosească secera şi sapa, cum să mîne vacile la grajd, cum să spele şi să folosească putineiele, cum să cureţe grajdurile, să dea mîncare la porci, să pună curse pentru şobolani, în vara aceea fusese de-a dreptul o invazie; cît era de ucigător efortul şi cît era de poetic, în acelaşi timp.

Într-o zi, către sfîrşitul după-amiezei, Louise urcă pe tractor şi curăţă de buruieni şi scaieţi porţiunea de la liziera pădurii. Băiatul venea din urmă şi strîngea cu furca tulpinile tăiat pentru foc. Cînd au terminat, Louise desprinsese secerătoarea şi îi dădu voie să se plimbe sus pe tractor fără să ţină seama că pierdeau timp şi consumau combustibil. Gestul îl făcu fericit, simţindu-se acceptat ca o persoană utilă şi considerat ca unul din familie. Louise avea ochii albaştri ca ai lui Nancy, pielea roşiatică şi un zîmbet lent şi laconic. Pe Louise o plăcea mai mult decît pe sora ei geamănă, deşi semănau. De fapt începuse să le placă pe amîndouă, să le admire chiar; erau rapide, directe, descurcăreţe, mai uşor se înţelegea cu stilul lor decît cu ambiguităţile lui Nancy.

Dar cel mai mult îi plăcea mulsul. Îl şi intimida. Asta din cauza imaginaţiei lui – prea era ca suptul şi ca masturbaţia, prea erotic. I-au arătat cum se face, dar el nu a prins niciodată mişcarea din încheietură, cum să nimerească apăsarea, ritmul. Doamna Reed termina de muls trei vaci înainte ca el să termine una. Fetele spuneau că ea se grozăvea şi o tot suduiau că nu instalase sisteme mecanice încă dinainte de război, de încăpăţînată ce era. Ea zîmbea şi mulgea. Cît o fi ea, n-o să-şi lase vacile cu ugerul prins în cauciuc, cînd se poate cu mîna; era de-ajuns să-i vezi lăptăria, ca să o înţelegi. Daniel trebuia să ducă şiştarele la putineie şi la separator în staulul unde trebăluiau numai femeile; ce mirosuri, lumini şi umbre, şoapte schimbate între mamă şi fiică, între fete ori către vaci. Cel dintîi şuvoi de lapte lovindu-se de zincul găleţii, ca un cînt de ciocîrlie.

A mai rămas uneori singur cu Nancy; la adunat ouă, apoi l-a mai ajutat de vreo două ori să aducă vacile. Au stat împreună o oră într-o după-amiază în livadă şi au cules mere pentru ca Louise să le ducă a doua zi la piaţă. Daniel era sus în copac, Nancy, mai jos, prindea săculeţele pline şi aşeza merele în cutii. Un sac s-a răsturnat înainte ca fata să-l apuce, ea a scos un ţipăt, s-a răsucit şi a căzut în iarbă, sub cascada frumoaselor de Bath. Luaţi pe neaşteptate, amîndoi au izbucnit în rîs. Au discutat timid, politicos, despre şcoala ei, despre a lui, despre război. Părinţii doreau ca ea să se facă învăţătoare, ea însă nu ştia. Era prima dată cînd vorbea aproape ca un socialist. Cît de snoabă era şcoala lui, cît de nesuferită îi era: ea nu răspundea, deşi părea să înţeleagă. N-au vorbit despre Bill sau despre alţi băieţi şi fete, sau despre dragoste, sau despre altele. Totuşi el rămînea fiul parohului, iar ea, fiica fermierului.

Uneori apărea şi tatăl lui, venind din obişnuitele curse. Lui Daniel nu-i făcea plăcere să i se reamintească cine era, chiar dacă se simţea flatat. Într-o zi venea de la cîmp, cînd îl găsi pe tatăl lui stînd de vorbă în poartă cu doamna Reed şi cu Nancy.

— Ei, Daniel, dacă rezultatele de la şcoală ar fi la fel de bune ca raportul pe care doamna Reed mi l-a prezentat, aş fi cel mai fericit tată.

De ce oare trebuia să vorbească astfel? Nancy îşi muşca buzele, uitîndu-se la mine. Nu era drept. Avusesem întotdeauna rezultate destul de bune.

Toţi luau masa de prînz în bucătărie. Bătrînul domn Reed, bunicul, avea locul din capul mesei şi bănuiesc că-i plăcea să mă vadă acolo, ca să aibă cui să-şi depene amintirile. În timpul primului război mondial, fusese sergent-major în regimentul Devonshire. În salon se aflau toate medaliile lui puse pe catifea verde, sub sticlă. Vedeam cum le plictisea pe fete sau poate ele se temeau ca eu să nu mă plictisesc. Acea încăpere era plină de dragoste şi de înţelegere. Eu o consider în continuare camera lui. Acolo mănînc şi acum, deşi nu mai e bucătărie; mobila veche nu mai există, dar a rămas acolo ceva din atmosfera de demult. Atunci cînd tatăl era absent, fiind sus, doamna Reed stătea la capătul opus al mesei lungi din lemn de frasin, în faţa bătrînului. Gemenele pe o parte, Nancy cu mine în faţa lor.

Într-o zi, ne aflam încă la masă şi, fiind la sfîrşit, ca de obicei, beam ceai, cînd înfricoşătorul meu rival apăru în uşă. Ştiam că trebuia să vină, iarna trecută furtuna doborîse un fag înalt de pe dealul din spatele casei şi trebuia să tăiem cu ferăstrăul ramurile, ca să poată fi trase la maşina circulară din curte. Bill promisese să vină să ajute de la ferma tatălui său cînd o să aibă puţin timp. Era un tip voinic de şaptesprezece ani, în ochii mei era un tip greoi, mult mai puţin rafinat decît cei din familia Reed, nu corespundea deloc ideii mele despre genul, oricum antipatic, de elev de şcoală generală. A dat din cap pe rînd spre bătrîni, spre doamna Reed şi spre gemene. „Bună Nancy“, îi sclipiră ochii. Am fost prezentat şi m-am ales cu mîna smulsă din umăr. Înainte de a ne apuca de lucru, a băut şi el un ceai: Au pălăvrăgit de ale fermei, cînd o să culeagă peste tot, domnul Reed e sus. Direct nu-i spunea nimic lui Nancy – doar luciri în ochi. Pe mine nu mă lua în seamă. Nu-mi dădeam seama ce gîndeşte ea, dacă era mîndră de el sau dacă socotea că vorbeşte prea mult. Eu socoteam că vorbeşte prea mult şi l-am invidiat amarnic pentru calmul lui, pentru priceperea lui, pentru faptul că aparţinea, ca şi ei, aceluiaşi pămînt.

După o oră, invidia mea a luat alte dimensiuni; uram fiecare părticică din trupul lui. Fusesem destul de prost să cred că va fi (cel puţin în termenii muncii) un fel de după-amiază veselă şi relaxantă. Asta înainte ca noi doi să ne apucăm să tăiem cu ferăstrăul ramurile din trunchiul principal, în timp ce gemenele aşteptau lîngă tractor şi lanţuri, ca să remorcheze stînjenii tăiaţi. Bill avea, bineînţeles, şiretenia ţăranului, Nancy era şi ea acolo şi privea, el se legase printr-o lege nescrisă a satului, indiferent dacă-mi ghicise sentimentele sau nu, să transforme totul într-o demonstraţie de forţă. A aşezat ferăstrăul în dreptul primei ramuri, ca şi cum eu ar fi trebuit să ştiu, ca şi el, cum să-l folosesc, ceea ce i-a dat avantajul, după primele mişcări dus-întors ale ferăstrăului, să mă înveţe cum să stau şi cum să apuc. Dar o dată pornit, el nici gînd să se mai oprească. După două minute, îmi simţeam braţele gata să-mi cadă de epuizare şi durere şi nu ajunsesem nici la jumătate. Din direcţia mea mişcarea slăbea din ce în ce. A trebuit să mă opresc.

— Prea repejor, ai?

— Nu, nu. Îmi trag un pic sufletul.

— Un fum?

Mi-a vîrît în ochi un pachet de Woodbines.

— Nu, mulţumesc.

El şi-a aprins o ţigară, apoi făcu cu ochiul în direcţia în care stătea Nancy; scuipă în palmă şi apucă din nou minerul blestematului de ferăstrău. Cu ţigara în gură, reîncepu să tragă cu o singură mînă, într-un ritm mai lent, dar lăsînd să se vadă cine  era de vină. Bătea la ochi că vrea să mă facă praf, încît nu m-am lăsat şi mi-am încordat puterile; fusesem blagoslovit nu numai cu ferăstrăul, dar trunchiurile trebuiau ridicate, duse pînă la drumul de căruţe unde aştepta tractorul şi unde trebuia să le legăm în lanţ ca să le poată urni. Trebuie să recunosc că avea o putere de taur. Pentru prima oară am văzut că nici gemenele nu erau aşa de puternice. După un timp, mă mai deprinsesem cu ferăstrăul, deşi tot epuizant era; el era însă neobosit, cred că metodistul din el se răzbuna pe mine, vrînd să arate că eram un boboc fără vlagă. Către sfîrşitul acelei după-amieze de tortură, cînd tocmai terminasem singur de rostogolit un trunchi mai mic pînă la drum… dumnealui stătea lîngă Nancy, urmărindu-mă cu privirea.

— Hai, Danny, dă-l de-a dura.

Pînă la mijlocul după-amiezei m-a tot strigat pe varianta nesuferită a numelui meu, ceea ce reprezenta încă o greşeală de neiertat.

— Bă, n-auzi? Vezi că se rupe.

Brusc, Nancy i-a întors spatele. Motorul tractorului huruia, aşa că nu am putut auzi ce-i spune, dar l-am văzut pe el ajungînd-o din urmă, luînd-o pe după umăr, dar fata, la fel de brusc, îi dădu mîna la o parte. Asta nu însemna mare lucru, m-am înfuriat mai tare că am ajuns să mă compătimească Nancy. El a mai rămas după ce am plecat acasă, ştiam că fusese invitat la cină. Văzînd ce după-amiază grea fusese, chiar şi gemenele mi-au mulţumit în mod special. Cît despre Nancy, abia dacă mi-a aruncat o privire. Cînd mi-am luat la revedere, ea dispăruse. Pe bicicletă, spre casă, simţeam durere, umilinţă şi o furie mare pe întreaga omenire.

A doua zi, Nancy plecase cu doamna Reed la Torquay şi n-am văzut-o deloc. Trebuia să începem culesul în trei zile – asta era ultima zi cînd aveau liber. M-am înfuriat şi din cauza asta; să hoinărească în vreme ce eu trebuia să ung secerătoarea şi să-i ascut la nesfîrşit cuţitele.

Vremea continua să fie bună, iar a doua zi ne aflam sus pe cele două lanuri de grîu, ca să secerăm primele legături, astfel ca maşina să aibă loc să intre pe lîngă gard. Mergeam în şir, gemenele şi cu mine apucam spicele cu mîna, apoi le tăiam cu coasa. Nancy a venit să ne aducă prînzul şi ne-a ajutat cam o oră să legăm, dar era prea cald şi nu am prea vorbit. Iar cînd am aruncat o privire în lăptărie, să-i spun la revedere doamnei Reed, ea dispăruse din nou.

O porţiune a drumului spre casă urca abrupt, pe o cărare bătătorită, prin desişul de copaci şi tufişuri de ciulini de care era plin tot locul. Era permanent în umbră, ascuns, mohorît. Pe stînga erau nişte cuptoare vechi, tăiate într-o stîncă nu prea mare. Mai departe în sus era o pajişte pe care crescuseră des, la vremea aceea, mure şi ferigi şi unde uneori, înainte de război, mîncam la iarbă verde. După pantă, drumul înaintează cale întinsă, coboară încă o vale şi urcă aproape un kilometru pînă în sat. În ziua aceea eram prea obosit să pot urca prima pantă pe bicicletă, împingeam bicicleta unde locul era mai abrupt şi nu mă gîndeam la nimic, număram paşii. Ceva se mişcă în dreptul desişului de august care ascundea vechile cuptoare. Nancy era acolo, pe cărarea în pantă. Avea o rochie roz cu alb, ca de şcolăriţă, pe care o mai văzusem, cu mîneci pînă la cot. La poale avea o cusătură prost făcută, bineînţeles de ea. Într-o zi, la prînz, doamna Reed a rîs de cusătura fetei; cu naivitate, Nancy a ridicat tivul şi i-am văzut picioarele deasupra genunchilor. Se uita acum la mine, apoi la frunza de sicomor pe care o rupea în bucăţele.

— Ce faci?

— Nimic. Mă plimb.

— Un’ te duci?

— Ştiu şi eu? La cariera cea veche.

— Nu ştiam că poţi să ajungi pe-acolo.

— E o potecă.

Rupea mai departe frunza, ca şi cum nu i-ar fi păsat dacă rămîneam să stau de vorbă cu ea sau plecam.

— Nu ştiam.

— E secret.

Nu zîmbea, dar se uita la mine şi simţeam că nu era un fapt divers, ci o provocare. Mi-am aşezat bicicleta de-a curmezişul drumului.

— Pot să vin cu tine?

Dădu din umeri.

— Dacă vrei.

— Stai să-mi ascund bicicleta.

A dat din cap şi eu m-am dus în grabă s-o ascund în tufiş, pe partea cealaltă a drumului, apoi am traversat şi am pornit să urc spre ea. S-a întors înainte ca eu s-o ajung, conducîndu-mă în sus printre copaci, pînă în locul unde stîncile se ridicau vertical pe lîngă zidul cu cuptoare, la gurile cărora se aflau grămezi de pietriş. Stătea într-o parte şi-şi netezea rochia.

— Ia-o înainte.

Am luat-o înainte. În vîrf era greu, trebuia să te salţi pe ultima porţiune, apucîndu-te de o rădăcină de copac. M-am întors şi i-am întins mîna, Nancy mi-a prins-o şi am tras-o în sus, gîndindu-mă dacă aveam curajul să-i ţin mîna în continuare. Ea s-a îndepărtat însă, conducîndu-mă mai departe printre copaci, unde panta era mai domoală. Am zărit printre frunze, jos în vale, ferma, apoi am auzit lătratul cîinelui ciobănesc şi vocea uneia dintre gemene potolindu-l. Nu era vînt. Dungile trandafirii şi rîndurile de trandafiraşi de pe rochie, părul blond. Purta pantofi negri uzaţi, pantofi de şcoală, fără ciorapi. Ştiam că tocmai intrasem în grădinile paradisului.

— Ascunzătoarea mea nu se află aici.

— Unde e?

Din mers, făcu un semn dezinvolt către un loc dincolo de fermă.

— Acolo. Şi adăugă: De cînd eram mică.

Voiam să mai spun şi eu ceva, să o fac să vorbească, dar tot ce-mi venea în minte era neinteresant şi ea umbla repede pe lîngă copacii de pe panta de răsărit a văii, iar în lumina amurgului distingeam la dreapta noastră păşunea satului. Era bizar, parcă nu ne-am fi plimbat, parcă am fi urmărit un anume scop. În sfîrşit, Nancy făcu o cotitură înspre păşune, croindu-ne drum printre ferigile verzi. Tot ea conducea. Pe neaşteptate, am ajuns la marginea carierei părăsite, avînd în faţă valea care ducea la satul acum departe de noi. Era frumos, o surpriză, un peisaj deschis, neaşteptat. Peste tot, alergau iepuri ţîşnind dintre ferigi în cîmpul verde. Spuse arătînd cu mîna:

— Acolo-i biserica.

Nu mă interesa biserica.

Nancy mai merse puţin, pînă în locul unde se putea trece peste buza carierei pentru a coborî prin iarbă în vale. Se aplecă să culeagă flori de dioc şi floare-de-ochi, apoi se aşeză în genunchi lîngă un pîlc de steluţe trandafirii. Daniel se aşeză alături de ea, apoi se sprijini într-un cot. Se simţea stingherit şi cu limba legată, pierdut în faţa calmului ei aparent, tot se gîndea ce să spună, ceva care…

— Nu sînt cine ştie ce, nu se deschid în casă.

— Tatei îi plac.

— Le spune flori de dioc.

— Fetele-pămîntului. Ochii ei albaştri îi întîlniră pe ai lui o clipă şi apoi se îndreptară în altă direcţie. Aşa le spunem noi.

Faptul că fata le-a denumit mai curios (de fapt inexact, pentru că era vorba de fierea-pămîntului) îl stînjenea. Superioritatea asta a lui intelectuală era supărătoare, îi era teamă să nu pară cu nasul pe sus, nu ar fi trebuit să se grozăvească cum că ştie denumirea florii… se instală un aer de ofensă. Ca dovadă, fata nu mai culese flori, se aşeză pe jos, îşi desfăcu şireturile, îşi azvîrli pantofii şi-şi răsfiră degetele de la picioare în iarba scurtă.

El mai încercă o dată.

— Credeam că nu mă mai placi.

— Mai întîi, cine a zis că te plac?

— După ziua aia.

— Ce a fost în ziua aia?

— I-ai spus ceva lui Bill.

Trăgea de firele de iarbă din faţa lui. Ale naibii fete, ce-or fi aşa de imposibile? Ce le-o fi venind să-şi scoată pantofii?

— Cînd tot făcea pe şefu’ cu mine.

— Se grozăveşte. Crede că le ştie pe toate.

— Asta i-ai spus?

— Se prea poate.

— El e mai obişnuit cu treburi din alea. Asta-i tot.

— E mai obişnuit să fie cum zice el.

— Credeam că-l placi.

Fata pufni, nu răspunse; stătea privindu-şi picioarele, ca şi cum ar fi interesat-o mai mult decît ce zicea el. Îl scoase din răbdări, ba spunea una, ba spunea alta. Parcă aştepta să mai vină cineva să stea cu ei. Parcă se plictisea.

Băiatul spuse cu voce joasă:

— Îmi placi tare mult.

Deodată îi zîmbi cu acea licărire parşivă în ochi pe care o cunoştea de la orele de catehism.

— O să-i spun tatălui tău.

— Află că e adevărat. Simţea cum i se înroşeau obrajii. Ea începu din nou să-şi admire degetele de la picioare. Chiar nu-ţi pasă că-mi eşti dragă?

— Poate că da, poate că nu.

— Niciodată nu-mi spui pe nume.

— Da’ nici tu.

— Ba eu da. Şi ieri ţi-am spus.

— Cînd sîntem singuri, nu-mi spui.

— Nu ştiu niciodată ce să spun. Şi adăugă: Mi-e frică să nu spui că sînt cu nasul pe sus.

— Uneori aşa e. Apoi adăugă: Ştiu că nu poţi să fii altfel.

Tăcură amîndoi. Aerul proaspăt al serii, bîzîitul insectelor pe piatra din spate, caldă încă. Deodată fata se întoarse pe burtă, sprijinindu-şi bărbia în coate, apoi întinse o mînă să culeagă un lujer micuţ de cimbrişor. Muşcă din el. Se întoarse puţin cu capul spre el. Erau la un metru unul de celălalt. Sprîncenele ei arcuite, gura ei misterioasă, maliţioasă şi inocentă. Ochii ei aveau culoarea albastră a florilor de şopîrliţă: timizi şi îndrăzneţi, spuneau ba vino-ncoa’, ba du-te-ncolo.

— Pun rămăşag că nu mă placi.

Băiatul privi în jos.

— Numai la asta mă gîndesc. Cînd te văd. Şi cînd nu te văd. Aşa ca ieri. Am urît ziua de ieri.

— Ţi-am cumpărat un cadou.

— De ce?

Ea zîmbi cînd îl văzu atît de ofensat.

— Că ne eşti drag la toţi. Apoi muşcă iar din lăstarul de cimbrişor. E secret. Să nu spui la nimeni că ţi-am spus.

— Sigur că nu.

— Pe cuvîntul tău?

— Pe cuvîntul meu.

— E o carte, spuse ea. Ca şi cum o carte ar fi fost un obiect rar, indiferent de conţinut. Acum se răsturnă pe spate şi fixă cerul, apoi închise ochii. Băiatul se uită la faţa ei, ce obraji, ce gene, şi sub pînza trandafirie, sînii bine rotunjiţi, picioarele goale. Nervos, smulgea mai departe iarba.

— O să-ţi scriu. Cînd o să merg la şcoală. Dacă vrei, bineînţeles.

— Je suis, tu es, il est. Amo, amas, amat.

Acum era prea subtilă pentru el. Ce Dumnezeu însemnau toate alea?

— O să-mi răspunzi?

— S-ar putea.

— Aş vrea să-mi răspunzi.

Ea nu mai promise nimic. Stătea acolo culcată, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi uitat că el este alături. Oare l-ar lăsa să o sărute acum? Nu era sigur, acum mergea înainte, pe urmă înapoi, ba îl vedea, ba nu-l lua în seamă. Simţea o atracţie irezistibilă să se aplece peste iarbă, dar la fel de irezistibil se simţea legat, ca Gulliver, de miile de fire ale convenţiei, de casa lui, de ignoranţa lui, de tot. Dacă o să rîdă de el? îl poate tachina ca să-l facă să fie caraghios. Brusc fata se ridică şi-şi apucă pantofii.

— Acu’ mă duc acasă.

Era jignită. Era un tîmpit, fraier, a ratat ocazia, a… se uita cum îşi leagă pantofii, cum apucă buchetul de flori culese şi apoi se ridică în picioare. Merse după ea înapoi la buza carierei, o aşteptă cît mai culese cîteva boabe de căpşuni sălbatice, o luară prin ferigă, apoi înapoi prin pădure. Fără un cuvînt. Avea loc să meargă pe lîngă ea, să o ia de mînă sau cel puţin să încerce, el însă se tîra în urmă. Apoi, fără ca nimic să o anunţe, se opri doar, se întoarse atît de brusc, încît era gata să se lovească de ea; şi-a dus mîinile şi florile la spate, fixîndu-l cu privirea, vechiul joc al ochilor. A durat cinci secunde. Apoi a închis ochii şi a ridicat gura ca să fie sărutată. Băiatul ezită, se echilibră şi, pe neştiute, se pomeni cu mîinile aşezate blînd pe braţele fetei şi apoi o lume întreagă sau şaisprezece ani din istoria lumii se topiră.

Buzele ei aveau gust de cimbrişor şi de chimen, trupul ei era al acelei mame pe care băiatul nu o avusese, în cîteva secunde dăruirea ei aduse iertarea pe care el crezuse că nu o va mai da. O trase brutal înspre el. Avu o senzaţie stranie: pădurea nemişcată din jurul lui exploda pulverizînd frunze, ramuri, crăci, miros, sunet, totul dispăruse. Rămăsese numai Nancy, Nancy, Nancy; gura ei, sînii ei, braţele ei lunecînd în îmbrăţişare de-a lungul spatelui său, ea, lipită de el pînă în clipa în care, brusc, îşi trase capul şi-l îngropă în cămaşa lui. Ce micuţă era, atingînd-o o percepea mai bine decît văzînd-o şi tot ceea ce, privind, putea apărea ca defect de proporţie dispărea la senzaţia de atingere. Victorie! Metaforic, acesta a fost strigătul de cocoş cel mai puternic din viaţa lui.

În sfîrşit, fiecare îi spuse celuilalt pe nume.

Se sărutară din nou. Cînd îi atinse limba, avu din nou o erecţie. Se temea ca fata să nu-şi dea seama. Poate că a simţit, pentru că-i spuse: „Nu te purta aşa“, şi-l împinse deoparte.

Stătu puţin privind în jos, apoi se întoarse şi, aşezată în genunchi, ridică florile pe care le scăpase pe jos. Se lăsă şi el în genunchi şi o apucă de talie.

— Nu avem voie. Gata. Nu acum. Nu vreau, spuse ea.

— Tu mă placi? Fata dădu din cap că da. Foarte mult? Ea repetă răspunsul. Credeam că mă tachinezi. Ea dădu din cap că nu. Niciodată nu ai dat de înţeles că vrei să muncim împreună sau altceva.

— Din cauza lui mămica, spuse ea, mor dacă află.

— Ce a spus?

— Să nu-ţi fac ochi dulci, să nu vorbesc cu tine. Era tot în genunchi şi cu ochii în jos. În ziua cînd ai scăpat merele peste mine. Probabil se uita. Mi-a spus după aceea. Să nu cumva să ne vadă cineva.

— Nu.

— Promiţi?

— Sigur că da.

— A zis că o să le spui celor de acasă.

— Ce prostie. Părerea lui bună despre doamna Reed suferi o schimbare bruscă. N-o să le spun niciodată. Niciodată.

— Ştiu.

— Te rog, lasă-mă să te mai sărut.

Fata întoarse capul spre el, dar nu-l lăsă prea mult. După o clipă, îi prinse mîna, îşi înlănţui degetele cu ale lui, privi în jos.

— Şi cu Bill Hannacott cum rămîne?

— I-am făcut vînt. Aseară. Mare prost.

— A fost… supărat?

— Nici nu-mi pasă.

Îi simţi degetele strîngîndu-le pe ale lui mai puternic. Era ca un vis prea minunat ca să fie adevărat. Ea îl plăcea, îl prefera, îi căuta protecţia.

— O să vii în fiecare seară?

Dădu din cap că nu.

— Nu pot. Mama o să simtă. Dar adăugă: Cel mai bine ar fi duminică. Atunci se culcă toţi.

Au mai tărăgănat zece minute, apoi s-au oprit, s-au sărutat încă şi încă, înaintînd printre copaci, îmbrăţişaţi. Mai jos se aflau cuptoarele, au mai coborît o porţiune şi s-au sărutat cu disperare, ca şi cum ar fi fost ultima îmbrăţişare, o privire albastră de-o clipă cu o îndoială, o întrebare, o tandreţe nemaiîntîlnită şi fata plecă. O urmăreşte pe cărare în jos: aleargă, apoi încetineşte şi dispare cotind către casă, în lumina auriu-verzuie a amurgului. Fără grabă, băiatul îşi trage bicicleta din ascunzătoarea verde, simte uimire, încîntare, fericire totală. Decantează, încă lipsindu-i cuvintele, prima atingere a gurii ei, topirea îndărătniciilor şi şmecheriilor. I-a simţit gustul, i-a simţit trupul, i-a simţit misterul.

Ce minunat sentiment de vinovăţie şi nevoia de a minţi; porni spre casă cîntînd.

 

O rouă deasă, vremea bună continua, începea secerişul, lumea era numai Ceres şi simplitate, lumină verzuie de răsărit pe cărările boltite şi Nancy. Simţea acest prim mîine al victoriei, ca o pasăre eliberată din colivie, liber întru totul, aparent liber, căci în momentul în care intră în grajd, fata îi dădu de înţeles aceasta, neacordîndu-i nici o atenţie. Încă nu terminaseră de muls.

Au rămas singuri. O jumătate de minut furată, în lăptărie, înainte de a pleca la cîmp cu toţii. Clipa încărcată de o neaşteptată timiditate – el trebuia să facă gestul. Dar cînd reuşi în sfîrşit să apuce cu delicateţe mîna fetei, ca nu cumva la prima atingere să sară în lături cu un ţipăt, ea se întoarse spre el. Nu l-a supărat că fata s-a îndepărtat de cum li s-au atins buzele – îi era de-ajuns. A mai apărut şi mama fetei la cîteva clipe, ca pentru a justifica prudenţa lor.

Clăi, clăi, clăi toată ziua; mai tocmiseră ajutoare din sat – un bătrîn pensionar şi pe nepotul acestuia, un puşti de doisprezece ani. A venit şi Nancy. Nu era chip să se apropie, dar puteau să se uite unul la altul, să mai şoptească din cînd în cînd cîteva vorbe; era secretul lor, erau aproape; retrăirea perpetuă a serii precedente (deşi ea îl anunţase că va trebui să stea acasă astăzi, toate treburile gospodăriei fuseseră amînate, vedeau tot grîul „în picioare“). Ea ar fi vrut să poată, ar fi vrut să poată, de cum s-a trezit, gîndul numai la el i-a fost. Privaţiunea era mai uşoară decît ar fi crezut. Era vechea magie a culesului recoltei, sentimentul ancestral de mulţumire, mai aveau de făcut clăi şi de treierat, era ca o călătorie ajunsă cu bine la capăt, ca intrarea unui vas în port, ca un solstiţiu, ca o promisiune ţinută. Acum nimic rău nu se mai putea întîmpla.

Anglie trădătoare – a plouat în cursul nopţii din senin şi dimineaţa, cînd Daniel a ajuns la fermă, încă mai burniţa. S-a oprit puţin înainte de unsprezece şi după-amiază a ieşit şi soarele, dar nu s-a putut secera. Fiind împreună în grajd, a reuşit să o sărute – un sărut care a durat un minut întreg, apoi, la prînz, i-a simţit piciorul atingîndu-l prudent pe al lui, pe sub masă. Pe la jumătatea după-amiezei, i-a promis că s-ar putea, cînd se va duce el acasă, să-i iasă în cale la cuptoare. Au găsit un loc în josul stîncii unde nu puteau fi zăriţi de pe drum. Cu spatele sprijinit de piatra zgrunţuroasă, o apucă strîns în braţe; gurile s-au lipit una de cealaltă într-o lungă serie de sărutări lipsit de orice fantezie. Se jenă simţind o altă erecţie, dar se pare că ea nu şi-a dat seama sau nu-i păsa. Închise ochii, era prea multă lumină; ca să simtă; sînii, talia, coapsele lipite de coapsele lui. Bluza şi tricoul se ridicară puţin la spate şi, pe neobservate, îi atinse pielea. Nu se opuse nici acum.

În cele din urmă, se îndepărtă şi începură să vorbească în şoaptă. Ea se mai sărutase şi cu alţi băieţi. Cel mai bine era cu el. Da, el săruta mai bine decît Bill Hannacott. Ei nu i-a plăcut niciodată să se sărute cu Bill Hannacott, se întreba chiar ce găsise la el. Apoi trecu el la interogatoriu: cînd a început să o placă, de ce, cîte fete a mai sărutat la viaţa lui. Minţea îngrozitor, dar sinceritatea lui nu putea fi pusă la îndoială atunci cînd îi spuse că ea era mai bună decît oricare alta. Apoi discutară despre secretul lor, cît îi era ei de teamă ca mama să nu observe, dacă ar afla tatăl lui, soarta lor de Romeo şi Julieta, ceea ce nici nu era departe de adevăr în ceea ce privea obstacolele. Ce făceau ei nu intra în concepţia nici uneia din cele două familii; erau amîndoi nişte nelegiuiţi. Se sărutară din nou. De această dată mîna lui se îndreptă direct spre spatele gol de sub veşminte.

Ea trebuia să plece. Venea duminică după-amiază, mai erau patruzeci de ore, nu ştia, ar fi vrut, dar dacă mama… în sfîrşit, au făcut un plan. Vor merge la slujba de dimineaţă şi dacă o va vedea că scapă batista şi se apleacă să o ridice, înseamnă că mai mult ca sigur va reuşi să se strecoare după-masă. El trebuia să vină pe o altă cărare, prin spatele fermei – pe sus – pe creasta dealului, pînă la pădurea de mesteceni, să pătrundă pe la şopronul cel vechi, dărîmat şi acoperit cu iederă, unde să aştepte.

În duminica aceea, s-a dus devreme la biserică, să fie sigur că o să vadă cînd intră familia Reed. Au venit, dar Nancy nu a lăsat batista să-i scape. A fost cea mai lungă slujbă din viaţa lui, predica tatălui său – cea mai plicticoasă; afară – un soare splendid, înăuntru – şuvoaie de fire de praf de culoarea vitraliilor bisericii. A urmat o rugăciune pentru trupele aliate care debarcaseră în Sicilia; lucruri care se întîmplau la celălalt capăt al lumii. În sfîrşit, purgatoriul s-a terminat. Toată familia Reed se ridicase de pe bancă şi se afla în naos. Daniel rosti prima rugăciune adevărată din acea dimineaţă. Nancy se întoarse, merse înapoi la locul ei şi se aplecă. Daniel abia dacă a putut să mănînce de prînz, îi era teamă ca nu cumva tatăl său sau mătuşa Millie să-l roage cine ştie ce prostie sau să le vină vreo idee să-i dea ceva de făcut. Tata însă mai-mai să adoarmă, cînd mătuşa Millie îl întrebă cum îşi va petrece după-amiaza, a riscat spunînd, fără mare entuziasm, că se duce cu bicicleta pînă la păşune să strîngă plante pentru botanică. Era o preocupare cu care tatăl său era de acord, uneori chiar însoţindu-l dacă era liber, de unde şi riscul. Jocul a fost în favoarea lui. Miloasă, mătuşa Millie zicea că băiatul muncea prea mult şi că ar fi trebuit să se odihnească. Nu a fost greu să înlăture obiecţia.

A ajuns la vechiul şopron cu un sfert de oră înainte de ora trei, aşa cum stabiliseră, şi a mai stat un sfert de oră după. Coborî în pădure şi se aşeză cu spatele la un mesteacăn, privind în direcţia fermei, ascunsă în spatele peretelui de frunze dese. Într-un fel, ştia că ar putea să întîrzie, dar era şi intrigat de faptul că nu este în stare să fie punctuală la întîlnire; spera chiar, pe jumătate, că nu va veni.

Ştia instinctiv că multe din poveştile pe care le auzise la şcoală erau lăudăroşenii, speranţe nesatisfăcute; că fetele de părinţi burghezi nu erau aşa. Părinţii lui Nancy nu erau burghezi. Ea sărutase o mulţime de băieţi (nu se gîndise că şi Eva s-ar putea să mintă), ea era mai aproape de natură, de animalitate. L-a lăsat să-i atingă spatele gol, dînd impresia că nu o supără faptul că băiatul nu-şi putea stăpîni erecţiile (aşa cum credea el că puteau băieţii mai sofisticaţi). Dar dacă… ştia că fata trebuie să aibă o pilulă… sau băiatul să folosească prezervativ. Aşa ceva el nu avea şi nu-i era numai teamă că-l va dispreţui pentru asta, însă Bill Hannacott mai avea şi coşuri pe bărbie. În vara aceea, auzise o poveste care făcuse înconjurul dormitorului; era vorba despre un soldat american care se culcase cu o fată din oraşul vecin şi care s-a prins înăuntru, încît au trebuit să fie duşi la spital să li se facă o intervenţie chirurgicală (fusese ceva legat de o crampă musculară sau aşa ceva). Virginul de sub mesteacăn fusese adînc impresionat de această poveste tragică. Dar din ce în ce mai intens, avea sentimentul grozăviei păcatului. Să te întîlneşti şi să te săruţi în secret e una. Dar mai departe… trecuse acum de faza fulgerului divin şi a trăsnetului căzut din cer, dar tot nu ştia mare lucru şi, cu cît aştepta, cu atît era mai nervos.

La trei şi douăzeci şi cinci s-a dus înapoi la şopron, la marginea de pe creastă a pădurii. Cînd băiatul se apropie, Nancy se ivi de după şopron. Era într-o bluză galbenă cu mîneci scurte, o fustă verde-închis şi cizme de cauciuc pe care le încălţa la mulsul vacilor. Pe braţ ţinea o jachetă maro şi obrajii erau de un roz intens, probabil şi pentru că roşul buzelor nu era natural, izbitor de nenatural. Nu că ar fi vrut să o critice. Îi părea însă îngrozitor de distantă şi de matură, cel puţin cu doi ani mai mare.

La doi metri unul de altul, s-au certat puţin şi nu s-au sărutat. Fata întîrziase numai cinci minute, a venit pe creastă; dacă el ar fi întins-o? Apoi, cînd ea lăsă capul în jos şi se întoarse să plece, ca şi cum ar fi regretat că a venit, el o urmă.

— Eu nu sînt supărat, Nancy. Acum că ai venit.

După o clipă, fata întinse mîna şi el i-o apucă. Se îndepărtară de fermă, spre nord. Simţi mirosul de apă de colonie. Îşi înlănţuiră degetele. După cîţiva metri, ea-l împinse cu umărul, el o cuprinse cu braţul în timp ce ea îl apucă pe după talie. Se opriră ca să se sărute şi totul reintră în normal. Rujul nu era ruj, era cîrmîz furat din cămara mamei.

Ţinîndu-se strîns în braţe, se îndreptară către „adevăratul ei loc secret“, care era dincolo de pădure şi de un cîmp de ferigi şi deasupra văii unde se afla ferma, ţinînd legal de aceasta. Locul era prea abrupt pentru plug, un teren nefolosit. Izolată în mijlocul unei mări de ferigi, se afla o imensă platformă de calcar,„Amvonul“. Mai în vale terenul era puţin convex, iar în continuarea pietrei locul era drept şi turtit. Ferigile din jur le ajungeau pînă la piept. Cînd era mică, surorile mai mari o aduseseră aici, împreună făceau loc pentru o „cameră“ între frunze.

Acum, la fel, îndoiau ferigile călcînd tulpinile sub tălpi, ca să facă o cameră mică, patru pereţi de verdeaţă. Fata aşeză jacheta pe jos şi îngenunche. Băiatul se lăsă în genunchi, cu faţa la ea şi se sărutară reeditînd, ca într-o blasfemie, gestul îngenuncherii din acea dimineaţă, la biserică. Nancy întinse apoi jacheta şi se aşeză sprijinindu-se într-un cot. Veni şi el alături, căutîndu-i din nou gura colorată cu cîrmîz. După cîteva clipe, îşi aşeză genunchiul drept peste pulpele fetei. Ea se lăsă pe spate, făcînd un gest de durere, trebuiră să se ridice uşor, să dea jacheta deoparte şi să rupă un ciot încăpăţînat de ferigă. L-a lăsat să-şi reia poziţia, pe jumătate întins peste ea. Stătea culcată, pasivă, lăsîndu-se sărutată pe obraji, pe ochi, sub bărbie, apoi deveni activă, învăţîndu-l să sărute cu genele, sărutul viţeilor, sărutul şopîrlei, mîngîietoare atingeri ale limbii pe deasupra obrazului. Soarele, căldura, musculiţele din ferigă, o şopîrlă nevăzută şuierînd, răcoarea adîncurilor umbroase dintre ferigile din jur, totul i s-ar fi părut minunat dacă n-ar fi fost senzaţia penisului umflat, lipit de coapsa fetei. Ameninţa să se descarce, îi simţea umezeala, nu mai ştia ce să facă. Brusc, se răsuci, se ridică în capul oaselor şi se rugă să se poată abţine.

— Ce s-a întîmplat?

Băiatul făcu un semn că nimic. Nancy se aşeză în capul oaselor.

— Danny?

El repetă gestul. (Dintr-un motiv necunoscut, nu-l deranja faptul că ea îi zicea Danny.)

— Danny, spune-mi ce s-a întîmplat.

Băiatul se întoarse pe burtă.

— Nimic. Lasă-mă o clipă. Adăugă apoi: Te rog.

Ea se aşeză pe-o parte, îndepărtîndu-se de el. A urmat o tăcere încordată.

— Cred că nu mă iubeşti deloc.

— Ba da.

— Nu te gîndeşti decît la…

— La ce?

— Ştii tu.

— Fără să vreau. Eu chiar mă străduiesc să nu…

Din nou tăcere.

— Cînd mă săruţi? El dădu din cap că da. Atunci să nu ne mai sărutăm.

— Ştii, este…

Tăcură din nou.

— Voi, băieţii. El nu răspunse. Şi la noi e la fel. Numai că noi nu facem atîta caz.

Nu ştia cum să-i spună că nu se putea întîmpla acelaşi lucru cu fetele. Cel puţin ele aveau cum să ascundă ceea ce simţeau.

— Te rog, nu te supăra.

— Eu nu vreau decît să ne sărutăm.

— Ştiu.

— Nu am decît şaisprezece ani.

Vorbea ca şi cum ar fi fost mai mică cu doi ani decît el, nu cu două luni mai mare.

— Nu am ce face, zău.

Acum se simţea mai bine, scăpase de pericolul umflăturii, dar nu se mai putea uita la ea. Aşteptau ca doi străini. Fata reluă, spunîndu-i cu voce scăzută:

— Cel puţin nu o faci pe grozavul. Asta tot e ceva.

Tonul era ofensat, dar conţinea iertarea şi o informaţie care-l consola. Se pare că şi alţi băieţi avuseseră aceeaşi problemă.

— El a…?

— A fost groaznic. Şi adăugă, cu o nuanţă de venin: Dezgustător.

— De ce?

— Nu pot să-ţi spun.

— Nu spun la nimeni.

Stătea culcată la o oarecare distanţă de el, refuzînd să-i răspundă, ocolindu-i privirea.

— Pentru asta i-ai dat papucii?

— S-ar putea.

Cu spatele la ea, stătea sprijinit într-un cot.

— Eu nu o să fac aşa ceva. Eu te iubesc.

— Tu nu ştii ce a fost.

— Pot să-mi închipui.

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Apoi spuse: Şi oricum. Ce ştie el? El nu merge la internat.

Extraordinar: nu o să înţeleagă niciodată fetele. Nici într-o mie de ani. Tăcerea deveni insuportabilă.

— Nancy.

— Da.

— Nu vreau să fii supărată.

Fata nu spuse nimic cîteva clipe, apoi o simţi întorcîndu-se spre el şi trăgîndu-l uşor de umăr către ea. Îl privi un moment în ochi şi, impulsiv, se aplecă şi-l sărută repede pe obraz, apoi se retrase. El întinse o mînă cuprinzînd-o pe la spate şi o trase către sine. Stăteau din nou culcaţi alături. Ca în sonate; da capo, deşi ea se lipea mai puţin de el, iar el nu se mai întinse peste ea. Apoi, la mică distanţă unul de celălalt, culcaţi faţă în faţă, se priveau în ochi, norii se risipiseră, rămăsese misterul dragostei, al atracţiei, al sexelor, o intimitate pînă acum necunoscută, în afara familiei, a trecutului, a altor prietenii. El îşi puse mîna pe talia fetei şi din nou îi simţi pielea. Prudent, îşi lăsa mîna să-i alunece către spate. Fata închise ochii. Cu un deget înainta mîngîind fiecare vertebră. Fata gemu uşor, dar nu deschise ochii. Mîngîierea urca pe sub bluză. Braţul lui gol era lipit de spatele gol al fetei. Atinse o panglică subţire. Ea deschise ochii şi vorbi ca o fată de la ţară.

— Eşti mai rău ca Bill.

Privirea era adîncă, gura schiţa un zîmbet.

— Ai o piele atît de catifelată.

Împinse mîna de-a lungul panglicii, pînă sub braţul care stătea nemişcat, de-a lungul trupului. Îl lăsă să se strecoare pe dedesubt, apoi strînse braţul ca să-l oprească.

— Te rog.

— Ai spus că o să fii cuminte.

— Sînt cuminte.

— Ba nu.

— Te rog.

— Nu-i frumos.

— Nancy.

— Nu vreau să te las.

— Doar să pun mîna.

— De ce?

— Pentru că vreau eu.

— Iar ţi se întîmplă.

— Nu, te rog.

Se mai uită încă o clipă la el, apoi spuse:

— Închide ochii.

Simţi că ea se ridică uşor şi-i dă mîna la o parte. După o clipă, fata se aşeză din nou lîngă el. El deschise ochii, dar acum îi închisese ea. Exploră pe sub bluză către locul unde acum panglica era desfăcută şi se îndreptă atingînd rotunjimea cărnii eliberate din cupa de pînză. Era ca un vis transformat în realitate, trăit în gînd de mii de ori. Degetele atinseră acel infinit secret, atît de des închipuit, acel loc pe care nu credea că-l va atinge: un sfîrc întărit.

Culcată, fata nu mişca. Îi acoperi sînul micuţ cu mîna şi simţi întinderea mătăsoasă, moliciunea, rotunjimea, duritatea.

— Te rog, lasă-mă să văd.

— Ai zis că doar pui mîna.

— Să văd puţin.

Îi mîngîie un sîn cu gingăşie şi trecu apoi la celălalt, care avea rotunjimea lipită de pămînt.

— Te rog, Nancy. Nu fac nimic. Nu-ţi fac rău.

— Mă iubeşti?

— Ştii doar.

— Te uiţi un pic, da? Promiţi?

— Pe cuvînt, zău.

Fata mai ezită o clipă, se ridică puţin, trase bluza în sus, ca şi cum ar fi scos-o, dar se opri cînd ajunse la subsuori, apoi se întinse cu capul întors într-o parte, mîinile ţinînd marginile bluzei ridicate. Sînii se ofereau vederii într-un gest de dăruire inocentă, fără impulsul senzualităţii. Sînii fermecători, cu rotunjimi irezistibile; excitaţia roşu-maronie a sfîrcurilor îl atrăgea, ca şi vederea abdomenului, a buricului, a taliei goale, a marginii de pînză aspră care se ivea din fusta verde, întinse mîna. Bluza căzu.

— Ai promis.

— Vreau să-i sărut.

După un moment mai lung, cu prudenţă, bluza se ridică iar. Atinse sfîrcurile cu buzele strînse. În clipa următoare, Nancy trase bluza în jos şi se ridică.

— Ajunge.

— Te rog, Nancy. Nu ţi-am făcut nici un rău.

— Mi-e ruşine.

Fata duse mîinile la spate să-şi prindă sutienul. Se ridică pe jumătate, o trase din nou către el, o mîngîie pe sub bluză, îi cuprinse sînii în căuşul palmelor. Ea se împotrivi puţin, încercă să-i dea mîinile la o parte, dar cedă. După o clipă întoarse capul şi se sărutară. Fireşte, băiatul simţi din nou umezeala; acelaşi chin, acum, după ce evitase o dată catastrofa, era mai suportabil. Pe Daniel îl înecase fericirea, o fericire numai în parte senzuală, atîtea temeri spulberate de cunoaştere, să ştii că o dată ajuns la şcoală s-a terminat cu minciunile aiurea şi lăudăroşeniile prosteşti… sărutase o fată şi îi atinsese sfîrcurile. În cele din urmă, începu să înţeleagă ce înseamnă cruzimea şi murdăria comentariilor, cît erau de neadevărate, căci nu luau în seamă emoţia, blîndeţea, nevoia de a face plăcere, de a nu brutaliza, căci fetele nu erau numai cîrpe şi protuberanţe, sînge şi tabu şi fetiş, erau tot ceea ce tu nu erai şi cu mult, mult mai dulci, mai blînde, mai misterioase.

Cît vor fi stat aşa în mîngîieri, sărutări, şoapte… se auzi un strigăt din depărtare, de jos de la fermă. Au îngheţat.

— Na-an, Na-an?

Doamna Reed o striga.

Nancy duse o mînă la gură şi se lăsă pe spate; începu să se aranjeze.

— Aoleu, asta-i mămica.

Auziră din nou strigătul venind de la cîteva sute de metri, de dincolo de pădurea de mesteceni, vocea corectitudinii nedreptăţite, o acuzaţie la adresa păcătoşeniei lor. O clipă nu se mai auzi, apoi din nou, furibundă. Se înţeleseră în fugă ca el să nu apară timp de un sfert de oră, căci Amvonul de calcar se vedea de pe pajiştea de peste drum de fermă, în cazul în care doamna Reed stătea acolo, două capete ar fi o catastrofă, ce o să spună Nancy, cum să se prefacă. Disperată, scuipă în batistă şi şterse urmele de cîrmîz de pe buze (şi de pe ale lui) – un sărut final disperat… apoi se îndepărtă pe furiş, cu capul plecat printre ferigi, către marginea pădurii de mesteacăn.

Aşa s-a terminat prima lecţie.

A doua zi, află din şoaptele ei pripite că era gata-gata să se termine tot. Mama îi aruncase „nişte priviri ciudate“ cînd a ajuns acasă. Bill Hannacott trecuse pe acolo, se pare, şi apoi plecase să o caute. Nu avea voie să „o ia razna“ de capul ei fără să spună unde se duce. Nancy a trebuit să pună un pion la bătaie, i-a spus mamei că a plecat singură pentru că Bill s-ar fi putut să vină. A urmat o investigaţie pe tema asta, în cele din urmă ceva mai înţelegătoare, căci doamnei Reed (asta a aflat mai pe seară) nu-i plăcuse niciodată ideea unei posibile legături cu careva de religie metodistă (deşi familia Hannacott avea pămînt bun şi-l muncea bine). Dacă Nancy îi refuza curtea, foarte bine, dar să-i spună băiatului pe şleau şi mai întîi mamei ei. Se pare că reuşise să doboare două păsări cu o singură piatră, deoarece e de la sine înţeles că, la întoarcere, Bill nu a mai văzut-o pe Nancy (care se ascunsese sus în dormitorul ei) şi a fost luat din scurt de doamna Reed. Acest lucru îi lăsa totuşi cumva descoperiţi.

— Nu te-a întrebat de ce nu-ţi mai place?

Nancy răspunse cu o privire prefăcută de mironosiţă.

— Am zis că tot încerca să mă sărute. Am zis că mie nu-mi plac băieţi dintr-ăştia.

Lăsă sfioasă privirea în jos şi-şi muşcă buzele. Trebuiră să se îndepărteze ca să-şi înăbuşe chicotele. Le plăcea jocul înşelăciunii.

Asta a fost singura întîmplare fericită cît timp a ţinut culesul. Vremea s-a făcut iar frumoasă, au terminat tot secerişul pînă sîmbătă seara tîrziu. Dar nu s-au mai întîlnit. Deşi Daniel nu vedea nimic schimbat în comportarea doamnei Reed, Nancy tot spunea că „mirosise ceva“. Trebuia să fie extrem de precauţi – atît de precauţi că nu s-au văzut în nici o seară pe drumul lui spre casă. Promisese că miercuri vine la cuptoare şi el a stat o jumătate de oră mizerabilă aşteptînd-o, dar n-a venit. Doamna Reed fusese obosită şi Nancy a trebuit s-o ajute să pregătească masa. A doua zi era atît de pocăită, atît de speriată ca el să nu se fi supărat, încît o iertă imediat. Sentimentul de frustrare devenise insuportabil.

A existat totuşi o clipă de consolare. Vineri, Nancy coborîse acasă ca să facă ceaiul – bunicul şi doamna Reed se aflau sus la cîmp – şi să îl servească domnului Reed la pat. Fata a trebuit să mai rămînă la fermă pentru a aştepta maşina care achiziţiona ouă, aşa că Daniel a coborît să aducă el ceaiul şi prăjiturile. Nancy era în bucătărie şi agăţa ceainicul mare la fiert, deasupra focului. Aveau numai cinci minute la dispoziţie. Urcase la tatăl ei, care încă dormea. În casă era linişte. Parcă ar fi fost oameni mari, căsătoriţi. Nu voia să urce să-i vadă dormitorul?

A urcat după ea fără zgomot pe scările din spate, de la bucătărie, prin camera îngustă (acum „bibliotecă“) dinspre nord-est. La început, camera l-a intimidat: cele două rînduri de cărţi cu poveşti romanţioase pentru şcolăriţe; amestecate cu manuale puse pe etajera rudimentară lucrată la fermă, tot felul de fleacuri, cai din porţelan, un cadou de la Widecombe, unchiul Tom Cobleigh şi prietenii săi într-o fotografie policromă îngrozitoare, vechiul scrin vopsit în roz, ca să fie la fel ca dulăpiorul, patul aşternut cu grijă, perna cu un bucheţel de nu-mă-uita brodat într-un colţ şi, în dreptul micuţei ferestre, perdele de creton. Văzîndu-i camera, simţea că o descoperă, o dezgoleşte, o vede mai mult copilă decît femeie, ca în ziua aceea în care îşi descoperise sînii ridicîndu-şi bluza. L-a luat de mînă, l-a dus către scrin şi a tras un sertar mic de sus. Dintre ciorapi şi batiste, scoase o micuţă floare roz de dioc presată. Şi deodată începură să se sărute. Se îndură de el cînd începu iar cu te rog, te rog. Desfăcu timidă nasturii de la bluză. Îi văzu sutienul şi bretelele care apoi alunecară cînd fata şi-l desprinse, apoi îşi ascunse mîinile la spate. De această dată, fata îl privea cum dă la o parte pînza, atingîndu-i fericit sînii cu ochii, apoi cu mîinile şi ochii, aplecîndu-se timid. Acum învăţase să nu-şi ţină strîns buzele. Ea îl mîngîia pe cap şi suspina, apoi gemu uşurel.

— O, Danny. Nu avem voie. Mă gîdili. Nu avem voie.

Iar au fost întrerupţi. Se auzi sunetul unui motor în faţa casei, era camionul care se ducea după ouă. Nancy îl împinse de lîngă ea. Amîndoi intraseră în panică. Băiatul o luă la fugă pe vîrfuri, auzindu-l pe domnul Reed strigînd din dormitor spre culoar, de data aceasta nu prea blînd.

— Mamă! Nan!

Şi apoi vocea lui Nancy strigînd din spate.

— E omul cu ouăle, tată. Ţi-aduc ceaiul într-o clipă.

Omul cu ouăle urcă direct la domnul Reed, să mai stea puţin de vorbă şi le dădu răgaz să-şi blesteme soarta în timp ce ea pregătea ceaiul. Trebuie să se întîlnească duminică; trebuie, trebuie.

Din fericire (sau din nefericire) pentru Daniel, a fost uşor. Tata şi mătuşa Millie erau invitaţi la un ceai în parohia vecină, unde el nu trebuia să meargă, deoarece gazdele nu aveau copii. Făcu acelaşi ocol ca şi cu o săptămînă în urmă, ascunse bicicleta şi se strecură încet de-a lungul gardului viu pe după vîlcea, traversă sîrma ghimpată ruginită şi coborî prin ferigă la platformă. Feriga ruptă, locul pe care-l făcuseră, aşteptase toată săptămînă. Cîteva tulpini se ridicaseră, dar le călcă iar în picioare. Se gîndise tare mult cum să facă să se poată stăpîni cum trebuie. În cele din urmă, căutase în sertarul cu podoabe pentru pom din salonul casei parohiale, scotocind printre ghirlande de hîrtie colorată, beteală şi clopoţei din carton, pînă găsi un balon, probabil de dinainte de război, căci mătuşa Millie le dezumfla pe cele care rămîneau intacte, ca să le folosească din nou. Cam uscat şi prea strîns la gură, nu era deloc comod. Îl reteză cu grijă şi părea să ţină, fară să-l jeneze. Ca măsură specială de precauţie, îşi puse un slip în locul chiloţilor obişnuiţi. Aşa stătea mai strîns. Bineînţeles, nu era menit să rezolve problema contraceptivelor; dar cel puţin nu şi-ar fi udat pantalonii în caz că nu s-ar fi putut abţine.

În sfîrşit, Nancy veni nervoasă, cu o întîrziere de zece minute; nu putea să stea mult. Louise şi Mary plecaseră la Totnes, trebuia să o ajute pe mama ei la mulsul de seară, ştia că bănuia ceva… nici nu mai putea fi vorba de cîrmîz… doar un şir neîntrerupt de temeri şi de văicăreli. Purta aceeaşi jachetă cafenie şi dedesubt o bluză crem, pantaloni albaştri şi cizme de cauciuc, era încinsă, puţin obosită.

Daniel se simţea oarecum dezamăgit, venise în minte cu o imagine a ei care nu se potrivea cu realitatea. După ce mai stătu puţin, îşi scoase cizmele din picioare şi-şi frecă o porţiune dureroasă de la degetul mare. Văzu că era cam prost dispusă şi, deşi nu era vina lui, nu reuşi să o înveselească. Stăteau alături nemişcaţi şi aşteptau cu încăpăţînare ca celălalt să facă primul gest. Era îngrozitor. Vremea era apăsătoare. Era cald, dar cerul era înnorat. O lumină obosită, difuză răzbătea prin perdeaua inertă de nori. Nu era fir de vînt. Vara tînjea după toamnă, Daniel tînjea după vara eternă.

— Nu ai de gînd să mă săruţi?

— Ba da, dacă vrei.

— Nu vreau dacă tu nu vrei.

Băiatul smulse din pămînt o ferigă.

— Ce porcărie, să-ţi tot fie frică să nu te prindă careva.

— Eu ce pot să fac?

Ea-şi tot freca locul dureros. El tăcea. Apoi fata îşi îndoi genunchii, îşi încrucişă braţele deasupra lor, se ghemui şi-şi ascunse faţa, ca şi cum ar fi fost sătulă de el. Era un prost, nu înţelegea nimic. Ea îşi afundă şi mai mult faţa între genunchi.

— Nancy.

Fata îşi mişcă puţin capul.

— Vreau să te sărut.

— Nu, nu vrei. Crezi că sînt o ţărancă năroadă.

— Spui prostii.

— Şi nici nu-ţi place de mine, cu hainele astea mizerabile şi vechi, zise smiorcăindu-se.

— Şi ce dacă. Mie-mi plac, zău.

— Nu ştii tu ce-i aia să…

Glasul fetei urcă brusc şi se opri într-un vaiet disperat; Daniel fu şocat văzînd-o cum plînge. Dintr-o dată propria lui mohoreală se împrăştie ca ciulinii în vînt. Cu blîndeţe, o întoarse către el, îi privi ochii umezi, apoi, puţin mai energic, o trase jos lîngă el, ţinînd-o în braţe şi sărutîndu-i lacrimile.

— Te iubesc, Nancy. Mie nu-mi pasă. De nimic. Te iubesc şi atît.

Îi apăsă gura cu putere şi se îmbrăţişară în febra remuşcărilor, cu pasiune reînnoită.

Îl întrebă dacă mai vrea să-i vadă sînii. Era prima lui victorie în războiul sexual. Ea fusese o „caraghioasă“, el fusese generos, datorită lui ea devenise mai puţin timidă. I-a permis să se aplece să-i sărute sînii, să se joace cu sfîrcurile. Ea îi mîngîia părul. Băiatul luă prima mare iniţiativă. În genunchi, îşi scoase cămaşa. O clipă îl urmări cu privirea, apoi îl lăsă să o ridice, să-i scoată cămaşa şi sutienul răsucit. Dulceaţa braţelor goale, gîtul, sînii tari împingîndu-i pieptul, capitularea ei. Ştia că nu se mai putea stăpîni, limbile încleştate se căutau, simţea că explodează. Întins peste ea, o zdrobea… cu o răsucire, fata îşi eliberă gura.

— Danny, nu pot să respir. Mă doare.

Se rostogoli alături, era şi momentul. Fata se ridică, îşi frecă spatele, apoi se întoarse către el, îngenunche înainte ca el să o poată opri.

Se afla deasupra, cu mîinile în dreptul capului său, îl privea în ochi, îl tachina… era ceva diferit, periculos, desfrînat, ceva mult mai vechi decît ea. Băiatul întinse mîinile către sînii atîrnînd deasupra lui, îi prinse în palme şi-i văzu ochii în momentul în care se lăsa deasupra lui. Coapsele se lipiseră de ale lui, îi simţea greutatea; dedesubt, pămîntul aspru, simţea ceva groaznic, nu se mai putea opri, îi era frică să nu fi alunecat prostia aia de balon, dar nu mai putea opri nimic, nici nu voia, trebuia să se agaţe de trupul ei.

O fericire amestecată cu o senzaţie de durere pe care nu putea să o mascheze. Intuia că nici ea nu putea evita ceva: apăsarea puternică a capului pe gîtul lui şi un fior, un spasm repetat o dată, de două ori, de trei ori. Un revoltător noroc al începătorului îi făcuse să atingă orgasmul în acelaşi timp.

Cel puţin aşa bănuiesc că s-a întîmplat. Mult timp după aceea, am rămas întinşi unul lîngă celălalt, fară să ne mişcăm, fără să vorbim, ştiind că am săvîrşit ceva tare păcătos, ceva nou pentru amîndoi şi simţind deopotrivă ruşinea ancestrală. În cele din urmă, ne-am despărţit, ne-am îmbrăcat fără să fim în stare să ne privim în ochi, abia dacă am scos o vorbă. Eu eram şocat, mult mai zguduit decît atunci cînd mi-am pierdut virginitatea la propriu, trei ani mai tîrziu. Bine cunoscuta cădere în tristeţe, care este de fapt o revenire la mediul înconjurător, m-a luat prin surprindere. Fata, liniştea din ferigi, cerul înnorat, această persoană care nu simţea decît senzaţia neplăcută de umezeală din slipul de baie… totul era bizar. Totul era schimbat.

Luni, a doua zi, lucrurile s-au îndreptat, după un moment iniţial de timiditate. Aparent, doamna Reed nu bănuia nimic, ceea ce ni se păruse îngrijorător în nebunia zilei precedente dispăruse. Am reuşit să ne sărutăm o dată în fugă, dar am avut timp să ne spunem în şoaptă că ne iubim şi că nu mai avem răbdare pînă duminică, dar că trebuie. Marţi a avut loc un incident sinistru, ca o premoniţie. Împingeam bicicleta în susul dealului spre casă, cînd o piatră căzu pe drum la trei metri în faţa mea. M-am gîndit că s-ar putea să fie Nancy, deşi eram sigur că în seara aceea nu se putea strecura afară. M-am oprit să mă uit în direcţia copacilor, aşteptînd să apară. În schimb, o altă piatră plonjă dintre platanii de pe stînca de deasupra. Piatra nu era aruncată numai să atragă atenţia, era mare şl, după viteză, nu putea fi aruncată de mîna unei fete. Venea în direcţia mea, s-a lovit de cărare şi apoi în spiţele de la roata din faţă. M-am speriat şi am luat-o la fugă în sus pe deal, apoi am sărit pe bicicletă şi am început să rulez nebuneşte în sus, pe ultimii metri ai povîrnişului. A urmat încă o piatră, care a căzut în mijlocul drumului, chiar în urma mea. De frică, am pornit-o la vale zorit, stînd în picioare pe pedale.

Pietrele s-au oprit, iar eu am scăpat fără nici o rană, fizic vorbind. Totuşi, într-un fel, proiectilele îşi atinseseră ţinta.

I-am povestit lui Nancy a doua zi şi am tras concluzia că trebuie să fi fost Bill Hannacott. Fata spunea că e un laş, toţi la şcoală ştiau că e un laş, deşi mie nu mi se păruse astfel, cînd ne întîlniserăm. De atunci mi se făcea frică de cîte ori plecam de acasă. Era ca şi cum mi-ar fi aruncat mănuşa, era o teamă permanentă nu atît de pietre, cît de apariţia lui neaşteptată în mijlocul drumului, de bătaie… şi de faptul că ştia de mine şi de Nancy. Asta ne îngrijora pe amîndoi, la gîndul că poate ne văzuse duminica trecută. Ca toţi băieţii de la ţară, ştia să se strecoare fără să fie văzut. Şi imaginaţia mea… nu-mi era teamă numai de pietre şi de pumni, dar şi de puşcă. Ştiam că are o armă, împuşca porumbei şi iepuri. Îmi vedeam piatra de mormînt lîngă a mamei mele. Locul lui de pîndă făcea să nu ne mai putem întîlni lîngă cuptoare.

Văzînd că miercuri şi joi nimeni nu m-a împuşcat pe la spate, şi nici nu m-a trîntit la pămînt în pumni, parcă am început să mă mai înveselesc. Sîmbătă după-amiază, la ora cînd trebuia să plec, doamna Reed, care plecase în sat, încă nu se întorsese. Mary şi Louise erau la lucru. Casa era goală, în afară de bătrînul domn Reed şi de fiul său, care stăteau de vorbă sus în dormitor. Eu şi Nancy ne-am furişat în şură, într-un colţ întunecos şi îndepărtat, unde se afla o boxă pentru ţinut finul pe care-l dădeau la vaci în timp ce le mulgeau în staulul de alături. Ca de obicei, ne-am sărutat, ne-am hîrjonit, am vorbit despre Bill şi jocul lui murdar, cum de a putut să se uite la el… ea se întorsese cu spatele şi am tras-o aproape, ţinîndu-i sînii în palme, pe sub bluză, o poziţie plăcută, pe care tocmai o descoperisem. Poate din cauza întunericului, i-am pus întrebarea care mă urmărea din prima duminică: ce făcuse Bill de o scîrbise într-atît. Zicea că nu vrea să-mi spună, că nu poate, apoi vorbi în şoaptă. El a vrut să şi-„o“ scoată ca să i-o „frece“. Am rămas mut de uimire; spusese ceva ce eu îndrăznisem doar să gîndesc.

— Ce i-ai spus?

— Nu i-am spus nimic, l-am pălmuit peste obrazul lui de neruşinat ce e.

— L-ai lăsat să facă asta? Scutură din cap că nu. Pun pariu că da.

— Numai pe tine te las, că mă-ncred în tine.

I-am strîns puţin mai tare sînii.

— Şi nu pot să te dau încolo.

Îşi suci fundul şi continuă cu ton de ţărancă:

— Şi tu să fii cuminte.

— Eu sînt.

— Ba nu.

— Ba da.

— Vrei şi tu ca şi Bill.

— Nu-i adevărat.

— Toţi sînteţi la fel.

— Vreau doar să te ating peste tot.

— Nu e voie. Stai cuminte.

— Am spus „doar“.

— Ori că spui, ori că faci, e la fel de urît.

— Tu m-ai lăsat.

— Asta-i altceva.

O mînă o aveam aşezată pe pîntecele gol, cealaltă peste sîni.

— Doar să te ating.

— Aşa zici întotdeauna: „doar“.

— Nu ţi-a plăcut duminică?

— Mi-o fi plăcut.

— Aşa zici tu întotdeauna.

— Să nu mai întrebi ce nu trebuie.

Am tăcut amîndoi.

— Aş vrea să fim mari.

— Te-ai căsători cu mine?

— Tu te-ai căsători cu mine?

— Poate că da.

— Aş învăţa să muncesc la fermă.

— Phua, nu vreau să mă mărit cu un ţăran. Sînt sătulă. Lovi finul cu piciorul. Afurisită de viaţă.

— Zi că te măriţi cu mine, Nancy.

— De ce?

— Pentru că aşa vreau eu.

— De ce vrei?

— Că te tot joci. Niciodată nu ştiu dacă e adevărat că…

— Dar nu mă joc.

— Atunci vrei să te măriţi?

Simţi mişcarea părului fetei ca un consimţămînt. Apoi ea se întoarse către el şi se contopiră într-un sărut care nu era o joacă.

— O, Danny, te iubesc, te iubesc atît de mult, şi apoi, nu cumva crezi că sînt o stricată?

— De ce stricată?

— Că mă joc, că…

— Că ce?

— Că-mi place să pui mîna pe mine şi…

— Şi ce?

De-abia îi auzi cuvintele, spuse cu capul în umărul lui.

— Că aş face ce voia Bill. Cu tine. Dacă… dacă o să mă iubeşti mai mult după. Dacă-mi promiţi că da.

— Şi mă laşi să te ating peste tot?

Simţi mişcarea afirmativă a capului sprijinit de el.

— Promiţi?

Mai dădu o dată din cap.

— Mîine, sus, da?

Încă o dată, făcu aceeaşi mişcare cu capul, fără să se desprindă de la pieptul lui.

Auziră tractorul intrînd în curte cu Mary şi Louise: un sărut scurt, o privire intensă a ochilor albaştri-violet umbriţi, apoi fata fugi spre uşa hambarului şi o luă prin spate către casă. Băiatul ştia că fuseseră imprudenţi, ora obişnuită a plecării lui trecuse de mult.

Bicicleta stătea rezemată de poartă, la vedere, acolo unde o lăsa întotdeauna. Gemenele intrară cu tractorul în ogradă. În mod normal, s-ar fi oprit să vorbească cu ele, dar acum făcu cu mîna în semn că e grăbit şi se îndreptă spre bicicletă. Poate că li se păru curios, dar mai bine aşa decît să le mintă explicînd de ce se mai afla încă acolo.

Coborî drumul cu hîrtoape pînă la uliţa de la poalele dealului şi peste podeţul de peste pîrîul Thorncombe. Ajuns în vîrful dealului, trecînd pe lîngă cuptoare, era prea fericit, prea emoţionat ca să se mai gîndească măcar şi în treacăt la eventualitatea ca Bill să se afle acolo – de fapt nici nu era. La jumătatea drumului spre sat, o întîlni pe doamna Reed venind în maşina ei veche şi-şi trase bicicleta într-o parte ca să-i facă loc. Credea că se va opri ca să-i dea simbria, ca în flecare sîmbătă, dar ea probabil că uitase, căci trecînd pe lîngă el, abia schiţă un semn cu mîna, ţinîndu-şi privirea aţintită în faţă, pe drum. Poate că întîrziase la ora mulsului. Era bine îmbrăcată, fie că făcuse o vizită sau fusese la vreo activitate a Asociaţiei Mamelor. Nici un avertisment. Mătuşa Millie era neschimbată, punea întrebări cu aceeaşi naivă curiozitate în legătură cu ziua respectivă; cu ea era foarte simplu. Tata îşi pregătea predica în biroul său, aşteptam mîncarea preferată: ouă cu şuncă şi cartofi copţi. Am urcat la mine în cameră şi mă gîndeam la Nancy şi la sînii ei, şi la ochii ei, şi la trupul ei încă necunoscut, şi la cum am fi căsătoriţi în Thorncombe, cînd… gongul sună la parter. Nici în timpul mesei vreun avertisment, aceleaşi crîmpeie de conversaţie despre fleacuri. Tata era tăcut şi preocupat, un lucru obişnuit în serile cînd îşi scria predicile.

Masa se termină, tata spuse rugăciunea, apoi puse şervetul la loc în inelul său şi se ridică în picioare.

— Daniel, am ceva pentru tine în birou. Vino o clipă, te rog.

L-am urmat prin hol în birou. S-a dus direct la birou, a ezitat puţin, după aceea a ridicat un pachet învelit în hîrtie cafenie. Nu-i vedeam privirea, pe care o aţintise asupra pachetului.

— Doamna Reed a trecut pe aici azi după-amiază. Zice că soţul ei se va reface mai greu decît au crezut la început. Înţeleg că asigurările sociale i-au găsit un muncitor priceput ca să-i scoată din iarnă. Vine de luni. Deci nu mai are nevoie de ajutorul tău. Îmi întinse pachetul. M-a rugat să-ţi dau asta, Daniel. Şi ultima simbrie. Se îndepărtă puţin. Stai să văd, unde l-am… da, uite. Luă în mînă un plic şi-l aşeză pe pachetul pe care-l lăsase jos şi pe care mi-l întindea iar.

Ştiam că-şi aţintise ochii asupra mea şi că mă înroşisem groaznic de tare. Am dedus totul într-o străfulgerare, acum ştiam de ce trecuse doamna Reed pe uliţă pe lîngă mine fără să se oprească. Nu ştiu cum am reuşit să iau de la el cartea şi plicul.

— Ei, nu-l deschizi?

Am încercat să deznod sfoara, dar pînă la urmă mi l-a luat şi a folosit un cuţit de ascuţit creioane de pe masa de scris şi mi l-a dat înapoi. Am desfăcut hîrtia. Era o carte. Istoria Angliei – Ghidul tînărului creştin. Pe foaia liberă de la început se afla o dedicaţie scrisă cu o caligrafie demodată, foarte îngrijită:

 

Lui Daniel Martin,

Cu toată recunoştinţa noastră pentru ajutorul pe care ni l-a dat la nevoie şi cu sincerele noastre urări de bine şi de fericire.

Domnul şi doamna W. Reed

 

Tata o luă cu un gest blînd din mîinile mele şi citi dedicaţia cu voce tare.

— Mi se pare impresionant. Trebuie să le scrii să le mulţumeşti.

Îmi dădu înapoi cartea.

— Bun, şi acum trebuie să-mi continui predica.

Pînă să-mi adun îndeajuns curaj sau revoltă ca să pot vorbi, ajunsesem la uşă.

— Nu pot să mă duc să-mi iau la revedere?

Stătea la birou şi se prefăcea că se aşază la lucru, dar, privind de-a lungul camerei spre mine, zise:

— Nu, băiatul meu. Nu se poate.

A pus capăt oricărei opoziţii, spunînd în continuare, groaznic de calm, de neutru, privind în jos spre hîrtiile sale:

— Am înţeles că Nancy pleacă mîine la mătuşa ei, undeva lîngă Tiverton. În vacanţă.

Îl priveam total neîncrezător, neputînd să fac vreo mişcare.

— Am mare încredere în inteligenţa ta, Daniel. Şi în discernămîntul tău între bine şi rău. Am încheiat subiectul. Îţi urez noapte bună.

Fără îndoială, era o monstruozitate; subiectul nici nu fusese deschis de fapt. M-am dus direct la mine în cameră, fără să-i mai spune noapte bună mătuşii Millie, ros de sentimentul de ură cel mai necreştinesc şi de disperarea cea mai neputincioasă care au clocotit vreodată între pereţii acelei case. Cruzimea, prostia, ticăloasa meschinărie a celor adulţi. Ce ruşine, ce umilinţă. Cel puţin să fi ridicat glasul la mine, astfel mi-ar fi dat o şansă să ţip şi eu la el. Duplicitatea, şiretenia doamnei Reed. Durerea de a nu şti, de a nu şti niciodată ce se întîmpla în acel moment cu Nancy, lacrimile ei, sau… Aş fi vrut să mă furişez afară, aş fi vrut să mă duc noaptea la fermă, să mă aşez la fereastra ei, aş fi vrut să fugim împreună. M-am gîndit la mii de lucruri, ştiam că mă aflu în capcana convenţiilor, a respectabilităţii, a clasei sociale, a religiei, a omniprezentei credinţe din timpul războiului în disciplina şi sacrificiul de sine ca valori supreme. Cel mai grav era faptul că eu provocasem acest îngrozitor dezastru. În noaptea aceea am crezut din nou în Dumnezeu, avea înfăţişarea tatălui meu şi eu plîngeam cu toată forţa urii de care eram capabil în faţa puterii lui.

Mai tîrziu am ajuns la concluzia că de fapt tata era de compătimit… poate şi de admirat prin faptul că a avut încredere în propria mea putere de a mă condamna şi de a ieşi singur din „Mlaştina deznădejdii“. Cred că doamna Reed a prezentat lucrurile la modul diplomatic, neacuzîndu-ne de mai mult decît de a ne fi întîlnit şi sărutat pe furiş. Nu am descoperit niciodată dacă citise pe faţa lui Nancy ce se întîmplase ori dacă Bill Hannacott a fost cel care ne-a pîrît. Dacă însă acuzaţiile ar fi fost mai grave, tata nu ar fi considerat că ajunge să muşamalizeze afacerea. Cred că era conştient de ceea ce înseamna pentru mine faptul că nu mă consolează, că ostentativ nu m-a întrebat nimic, nici atunci, nici mai tîrziu, despre sentimentele pe care i le purtam lui Nancy. Avea multe defecte, dar sadic nu era. Cred că, după părerea lui, senzualitatea era o greşeală puerilă de comportament, ceva de care scapi pe măsură ce te maturizezi. Adevărul e că atît el, cît şi mătuşa Millie, căreia probabil că i-a povestit totul chiar în seara aceea (deoarece nu s-a arătat surprinsă de întreruperea bruscă a activităţii mele) au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să treacă peste mohoreala şi melancolia mea şi ca să mă facă să scap de ele.

M-am furişat de vreo două ori pînă la Thorncombe, am spionat valea şi gospodăria din dreptul pădurilor dimprejur, dar nici urmă de Nancy. Numai bătrînul domn Reed a apărut la biserică a doua zi după cumplita interdicţie. Cum s-a terminat slujba, am pornit-o spre casă. Credeam că tot satul ştie (fapt probabil adevărat, Bill Hannacott şi limba satului fiind cum bine se ştie că sînt). Speram într-o scrisoare de la Nancy, dar nu a venit nici una… sau poate nu a apărut pentru că nu aveam voie să o primesc. Singura consolare pentru faptul că mergeam înapoi la şcoală era că ea îmi putea scrie acolo, după cum îi propusesem cîndva. Eu eram însă prea speriat să nu mi se intercepteze scrisoarea dacă-i scriam la fermă şi era o prostie să crezi că ea nu a reacţionat tot aşa. Nu a sosit nici o scrisoare.

De Crăciun, probabil ca o a doua măsură de precauţie, tata şi-a luat primul concediu din perioada războiului. Am mers împreună cu el şi cu mătuşa Millie la cealaltă soră a lor şi la familia acesteia, în Cumberland. Era măritată cu un avocat din Carlisle: doi dintre băieţi erau plecaţi pe front, celălalt se pregătea şi el să plece şi mai era Barbara, cea mai mică dintre copii, cu şase luni mai mare decît mine. Nu o văzusem din 1939; era foarte timidă, dar destul de atrăgătoare şi, deşi nu avea căldura lui Nancy sau stilul ei provocator, pe parcursul acelor două săptămîni pe care le-am petrecut acolo, o găseam din ce în ce mai drăguţă. Nu ne-am sărutat decît sub vîsc, dar am convenit să ne continuăm prietenia prin scrisori. Mă gîndeam la Nancy şi la Thorncombe din ce în ce mai rar. Nu am mai fost pe acasă în vacanţa aceea de Crăciun, m-am întors direct la internat.

În vacanţa de Paşti, am văzut-o pe Nancy o dată, la biserică. Îmi părea puţin rău de ea, pentru că mătuşa Millie îmi scrisese semestrul trecut că bătrînul domn Reed murise şi pentru că, în micimea caracterului meu, acum o consideram provincială şi rurală, cam grăsuţă în comparaţie cu zvelteţea verişoarei mele, micuţa burgheză din Carlisle. Ne scriseserăm scrisori lungi şi doream în continuare să ne vedem, învăţasem lecţia şi le spuneam alor mei acasă că primisem veşti de la verişoara Barbara. Bineînţeles că s-a aprobat; atunci, în vacanţă, mătuşa Millie m-a întrebat dacă aş vrea să o invite pe Barbara să-şi petreacă o parte a verii la noi. Fără nici o ezitare, am răspuns că da.

A apărut deci la noi în luna august. Mergeam cu bicicletele, culegeam recolta, jucam tenis. Nu am mai văzut-o niciodată pe Nancy. O dată cu moartea bătrînului dispăruse şi religiozitatea familiei. Domnul şi doamna Reed mai apăreau pe la biserică, dar fetele nu-i mai însoţeau. Nu-mi făcea plăcere să trec pe lîngă fermă şi o evitam cu atît mai mult atunci cînd eram împreună cu Barbara. Persoana cu care mi-era teamă să nu mă întîlnesc nu mai era Bill Hannacott… nu pentru că aş fi ajuns vreodată prea departe cu Barbara. Timiditatea şi delicateţea făpturii ei erau mai puternice decît acea emoţie voalată care parfumase (sau pe care eu o sesizasem eu în) unele dintre scrisorile ei. Cinci ani mai tîrziu, întreaga familie a fost contrariată cînd s-a convertit la catolicism (nu în stilul sofisticat al lui Anthony şi al lui Jane), ca apoi să se călugărească. Dorinţa manifestată timid de a avea prieteni printre băieţi evidenţia şi refuzul apropierii fizice. Deşi ne-am sărutat de vreo două ori la sfîrşitul vizitei la noi, cu ea nu am avut nici o problemă cu erecţiile. Dorisem doar să-mi dovedesc că „îmi revenisem“ după Nancy. Biata de ea, aflase probabil că nepoata domnului Martin îşi petrecea vacanţa la noi.

În acea toamnă am primit de acasă veşti care m-au răscolit. Thorncombe fusese scos la vînzare. Mary se mărita, domnul Reed cel tînăr nu se însănătoşise pe de-a-ntregul şi i se oferise ocazia de a cumpăra o fermă mai mică lîngă cea a uneia dintre surorile doamnei Reed, pe lîngă Lancaster. Scrisoarea mai povestea că luau cu ei toate vitele şi continua cu tot felul de fapte şi detalii care nu mă interesau… dar Thorncombe fără familia Reed! Asta nu-mi puteam închipui, într-un fel mi se părea o negare a ordinii naturale a lucrurilor, mai rea decît mai marile frămîntări care aveau loc în lume, atunci. Cred că atunci am început să am sentimentul vinovăţiei faţă de ei, un sentiment de care nu am scăpat niciodată; cel de a fi contribuit la accelerarea dezintegrării existenţei lor: moartea bătrînului, părăsirea fermei de care păreau legaţi pentru totdeauna, de neînchipuit în altă parte… nu era numai Nancy. Nu puteam să o văd pe doamna Reed în nici un alt staul sau într-o altă lăptărie, pe Mary sau Louise cocoţate pe alt tractor şi traversînd alte lanuri. Grădina şi curtea nu existau fără silueta bătrînului domn Reed, cu picioarele curbate, în ghetre, cu ceas de aur, baston şi mustaţă albă.

Pentru prima oară în viaţă, am înţeles că omul sfinţeşte locul şi profunzimea legăturii oamenilor cu propriul lor spaţiu. O mie de ani dacă aş trăi în această casă unde scriu acum, şi tot nu ar putea să-mi aparţină aşa cum le-a aparţinut lor; făcînd să nu mai conteze artificiile proprietăţii legale.

 

Un ultim tur de manivelă.

Mulţi ani mai tîrziu, cum apărea scris pe vremuri în subtitluri… mai precis, la începutul lui septembrie 1969. Venisem la fermă pentru două săptămîni şi eram singur într-o după-amiază. Ben şi Phoebe plecaseră după cumpărături la Newton Abbot. Am ieşit pe uşa din faţă şi am văzut un bărbat rezemat de poarta de la stradă. În spatele lui se afla un automobil oprit. Părea că nu ştie unde se află şi l-am strigat. A deschis poarta fără să răspundă şi a început să urce încet panta, aşa că am înaintat să-l întîmpin pe la jumătatea drumului. Se vedea că locuieşte la oraş, purta o haină de stofă cu fermoar şi arăta ca mulţimea de tipi care, venind din Midland şi din nord, invadau în fiecare vară coasta de vest. Un tip înalt, zvelt, cam de vîrsta mea, cu părul dat pe spate, mascîndu-i chelia. Zîmbea, lăsînd să se vadă un dinte de aur, cu un aer oarecum încurcat.

— Scuzaţi deranjul, spuse el, cu un uşor accent cockney.  Completă printr-un gest cu degetul înspre maşina de la poartă: Nevastă-mea a locuit aici. Acu’ mulţi ani. E prea timidă să vă roage să intre să arunce o privire.

Abia am recunoscut-o, se îngrăşase, avea mîinile şi picioarele groase şi greoaie, părul vopsit era dat pe spate şi ridicat într-un coc, arăta ca o cîrciumăreasă, vădind un patetic efort final de a se face atrăgătoare. Purta pantaloni de o culoare ridicolă, roşu-turbat, şi blazer albastru cu nasturi aurii încreţit la umeri. Ochii se micşoraseră din cauza obrajilor ca nişte pungi, deşi mai păstrau o nuanţă din acel vechi azuriu-violet, albastrul florii de şopîrliţă. Era groaznic de fîstîcită. Mi-am dat imediat seama că trebuie să fi ştiut că acum ferma îmi aparţine, ceva o atrăsese înapoi, dar nu pe mine voia să mă vadă. Acel individ care-i era soţ şi pe care nimic nu-l putea opri a hotărît. Era sigur pe sine şi hotărît să-mi arate că nu era de lepădat ca soţ. Era, se pare, maistru la Dagenhan, un locşor frumuşel în Basildon New Town, fusesem oare pe acolo? Era foarte clar că avea obişnuinţa să dea ordine şi cîştiga o groază de bani. Anul acesta porniseră să viziteze Cornwall ca să mai varieze excursiile de pe „bătrînul continent“. Nancy încă mai avea un uşor accent de Devon, dar era atît de jenată să nu deranjeze, atît de preocupată să nu depăşească limitele politeţii… era penibil.

Tatăl ei murise demult. Mary lucra pămîntul în continuare, sus în Somerset. Devenise bunică de curînd. Mama ei, ajunsă la o vîrstă foarte înaintată, locuia împreună cu ei. Louise nu se mai măritase. Dar ea? Avea copii? Trei, cel mare tocmai intrase la facultate.

— Tare bun băiat, spuse el, departe de aiurelile alea hippie.

I-am condus prin interior şi ea reveni puţin la viaţă, deşi se minuna cît este de frumos totul, folosind complimente de circumstanţă; ceea ce făcusem era minunat. Ceva în privirea ei îmi spunea că vede şi trecutul. Am încercat să o ademenesc, făcînd-o să-şi amintească unde fusese aşezată mobila, ce destinaţie avuseseră camerele pe vremuri, apoi am dus-o la hambare şi grajduri, la cel transformat în casă pentru Ben şi Phoebe, acolo unde noi stătuserăm în colţul întunecat în acea ultimă zi. Nu contenea să spună cît este de frumos şi că nu-i vine să creadă.

Înapoindu-ne în casă, le-am oferit o băutură şi am vorbit degajat despre trecut în general, despre schimbările din sat, despre invazia bungalourilor, dar nimic despre secretele trecutului. Mi-ar fi făcut plăcere ca măcar o clipă să fi luat un aer trist, nostalgic, plătind fie şi un tribut ironic acelei tragedii a adolescenţei noastre.

Ea însă sorbea din Dubonnet şi, cuminte şi ascultătoare, îi dădea soţului replica. Am rămas singuri un minut, cînd el s-a dus la „closet“.

— Ai o viaţă frumoasă, Nancy?

Pînă în acea clipă nu îi spusesem pe nume.

— Ştii, nu pot să mă plîng. Strînse ţigara între buze. Harry s-a descurcat. Dacă stau să mă gîndesc.

— Nu ai dus dorul vieţii de dinainte?

— Acum totul s-a schimbat, nu-i aşa? Atîtea chimicale şi maşini agricole. Nu e ca pe vremuri. Privea pe fereastră. Dacă vrei să ştii, bine că am scăpat. Cîtă muncă! Nu ştiu cum rezistam, zău aşa.

— Nu am mai mîncat smîntînă ca aceea făcută de mama ta.

— Acum s-a lăsat. Nu merita, cu rasele astea noi, Holstein şi Frisian. Totul e cumva atît de departe. Am zîmbit.

Pentru o clipă, ochii îi alunecară prudent şi se întîlniră cu ai mei, apoi se îndepărtară. Schiţă un zîmbet afectat.

— Acum, cel puţin nu mai miroase a murdărie de la vaci. Asta n-o s-o uit cît oi trăi.

— Mie îmi mai vine cîte o adiere. Ca o fantomă.

— Mie nu mi-ar plăcea.

M-am pregătit să-i umplu paharul, dar nu, chiar nu mai dorea, mulţumesc foarte mult. După asta a vrut să ştie ce covor aveam pe jos. I-am spus că e o rogojină din copal. S-a întors la soţul ei.

Atunci scena mi s-a părut destul de amuzantă, nu m-a întristat niciodată cu adevărat, pînă acum, cînd scriu despre ea. A fost vina mea, m-am comportat ca fiul tatălui meu, am jucat pe dos scena din biroul lui, cînd m-a manevrat cu atîta abilitate. Ar fi trebuit să sparg carapacea de plastic a convenţiilor, prudenţa ei afectată şi odioasa mea urbanitate. Credem că, îmbătrînind, devenim mai înţelepţi şi mai toleranţi, de fapt nu facem decît să devenim mai leneşi. Aş fi putut să o întreb ce se întîmplase în cursul acelei zile groaznice, ce ai simţit, cît a trecut pînă cînd m-ai uitat? Sau dacă cel puţin aş fi evocat amintirea unui reproş, ar fi fost mai bine decît această înmormîntare absolută, această minciună neomenească, ticăloasă, stupidă, că trecutul nostru nu ar fi în acelaşi timp prezentul nostru, că ceea ce am făcut sau am simţit atunci a fost într-un fel rău şi absurd… imatur. Oare cu ce rămînem dacă eliminăm din viaţă toată prospeţimea tinereţii?

I-am condus la maşină. Le-am spus să mai treacă pe la mine cînd mai au drum pe aici. Dacă nu o să fiu eu, Phoebe îi va primi cu ceai, poate facem o plimbare pe cîmp. Am văzut că au luat-o ca pe un gest de politeţe ori de condescendenţă, deşi am încercat să nu fie; dar fusesem la Hollywood, avusesem de-a face cu actori de cinema, nu avea cum să fie adevărat. Probabil că aşa au gîndit din moment ce nu au răspuns niciodată invitaţiei mele.

Am dat mîna cu ei, mi-au mulţumit insistent pentru că îmi făcusem timp pentru ei.

— Cred că totul arată minunat. S-a mai uitat o dată înapoi la casă. Nu aş fi recunoscut-o în interior.

 

„Un cuib de turturea am pentru tine.

Caş din inima mea ţin pentru tine.

Ţi-oi da inele mici de stuf, mărgele,

Bănuţi şi clopoţei, brăţări, cordele,

Priponul de la miei, dulăul, sticla chiar…

Phillida al meu dar îl ia în zeflemea.“

 

 

Thorncombe

 

Phoebe aprinsese focul în salon şi se pregătea să ne aştearnă masa de seară. I-am condus pe Jane şi Paul în camerele lor, apoi le-am făcut turul casei, care, după Compton, părea foarte mică şi dînd şi impresia de casă nelocuită, deşi Phoebe o întreţinuse cum se pricepuse mai bine.

La început, cu gîndul să exorcizez trecutul, am încercat un decor foarte simplu, pereţi zugrăviţi în alb şi mobila din lemn. Casa era însă prea veche pentru a accepta rigiditatea finlandeză pe care am încercat să i-o impun. Am introdus puţină variaţie cu gravuri şi picturi ciudate, care mă amuzau, sau mobilier victorian cules de prin magazinele de antichităţi din regiune. Într-o zi am scos la lumină vechiul portret al străbunicului meu în costum de episcop, care zăcuse în debaraua apartamentului din Londra, unde fusese expediat demult de Nell, l-am curăţat şi i-am pus carton nou pe spate. Acum trona deasupra căminului. Avea o expresie gravă şi indignată, fiind genul de portret ai cărui ochi par că te urmăresc peste tot. M-am făcut că nu o aud pe Caro şi nici pe ceilalţi care spuneau că e o oroare. Ca pictură, nu era nici îndeajuns de bună ca să ocupe locul de onoare, şi nici destul de proastă pentru a fi amuzantă; pe măsura personajului. Însă începusem să îndrăgesc veşnica severitate a acelei priviri. Am mai introdus şi alte relicve familiale, cîteva schiţe şi miniaturi ale unor strămoşi necunoscuţi, o fotografie la care ţineam, cu mătuşa Millie, făcută în 1938… Decorată astfel, casa nu putea fi pe placul unui director artistic, dar măcar avea un aer de spaţiu locuit (cel puţin pînă cînd a trebuit, ca în seara aceea, să o văd prin ochii altora).

Jane a sunat la Darlington în legătură cu întoarcerea lui Paul, în timp ce eu i-am găsit băiatului vechea hartă de cadastru, cu delimitarea terenurilor. Apoi am scos cadourile aduse din America pentru Ben şi Phoebe, nu cine ştie ce, o sticlă de bourbon pentru Ben, ştiind că, atunci cînd venea vorba de whisky, respectul faţă de bani depăşea pasiunea pentru băutură, şi nişte seturi de masă lucrate, chipurile, de indienii Navajo, cumpărate în tranzit de la New York şi (bănuiesc) confecţionate tot acolo… ei îi plăcea tot ce era ţipător şi îndeajuns de exotic. Nu avea nici un fel de gust estetic. Pînă şi Ben se plîngea de colecţia de prostii pe care le îngrămădise în locuinţa lor. Nu exista excursie de-o zi în care să nu cumpere măcar o oroare de bibelou turistic.

Masa pe care ne-a servit-o nu a fost prea bună, dar Jane şi Paul au mulţumit politicos. Băiatul trebuia să plece înapoi la şcoală a doua zi, la zece dimineaţa, dar ţinea neapărat să cerceteze terenurile. I-am promis să-l ducem. Părea mult mai degajat, poate în urma zilei petrecute împreună, dar şi pentru că Jane, după ce i-am spus că îşi bate prea mult capul cu el, l-a lăsat în pace. Îl întrerupea mai puţin şi Paul a vorbit mai mult decît de obicei. Le-am povestit cum era pe vremuri cînd, la vîrsta lui, munceam la Thorncombe, ce însemna să fii băiatul parohului, despre vechiul sistem social; eram atent la Jane din cînd în cînd, care se uita pe furiş la fiul ei, vrînd probabil să vadă cam ce părere avea despre acest unchi rătăcitor întors acasă.

L-a trimis la culcare la nouă şi jumătate, după care noi ne-am aşezat cu cafelele în faţa căminului. După ce domnul Reed vînduse casa, unul dintre proprietari astupase coşul vechi al cuptorului de pîine, dar eu îl reamenajasem, transformîndu-l în cămin. Eu stăteam într-un balansoar de o parte a focului, Jane stătea pe canapea în faţa căminului. Era în hainele pe care le purtase toată ziua, pantaloni şi pulover albastru-închis, pe gît. Am rîs cînd m-a întrebat dacă trebuia să se schimbe pentru cină. Acum făcea comentarii pertinente.

— Cred că ai făcut o cucerire.

— O să-i dau numărul meu de telefon. Stă foarte aproape.

— Fii atent. S-ar putea să constaţi că te-ai pricopsit cu o lipitoare.

— Îi spun că am de lucru. Cel puţin cîteva săptămîni. Poate rămîi şi tu mai mult, Jane. Vorbesc serios. Vreau să-l cunosc şi pe prietenul tău.

Stînd cu ochii aţintiţi către foc, un timp nu spuse nimic, apoi zîmbi crispat.

— Mă tem, Dan, că e vorba de fostul meu prieten.

Evită privirea mea mirată.

— Totuşi, credeam… Spuneai că a scris.

— Da, a scris. A… Jane căută să expedieze chestiunea cu o expresie de modă veche… Are o altă legătură. Şi adăugă în treacăt: Nici un regret. Se mai întîmplă. Apoi îşi permise un moment mai puţin cinic sau mai feminin: În special cînd e vorba de Peter.

— Şi-a găsit momentul.

— Se pare că durează deja de cîteva luni. Şi se pare că se ajunsese la „acum ori niciodată“. Era foarte pocăit. Autoacuzator.

— Îmi pare rău.

— N-a fost chiar o surpriză. Regret că nu i-am luat-o înainte. Suspină. Fidelitatea nu a fost niciodată punctul lui forte. Cred că e din cauza filozofiei. Îţi petreci atîta timp într-o stratosferă rarefiată, încît simţi nevoia să recuperezi cînd revii pe pămînt. Să devii muritor de rînd.

— Cineva de acolo?

— Se pare că predă istoria la Harvard.

— Eşti curajoasă.

Jane clătină din cap.

— I-am spus lui Roz. Acum ţie. Deci nu trebuie să mă simt chiar umilită. Şi mai era şi problema vîrstei. Nu putea să meargă.

Mi-am dat seama că întregul weekend fusese preocupată de această veste şi am început să o iert pentru faptul că fusese atît de calculată, de distantă.

— Bărbaţii sînt nişte porci.

— Porci, dar cinstiţi. Cel puţin în cazul de faţă.

— Totuşi.

Jane dădu din umeri şi eu am păstrat o vreme o tăcere afectuoasă.

— Te-ai mai gîndit cumva la viitor?

— Nu prea, Dan. Trase de un fir strecurat prin căptuşeala de pe braţul canapelei. Nu. Nu e adevărat, mă cam gîndesc să vînd casa şi să mă mut la Londra. Poate într-un apartament. Ceva mai mic.

— Nu e rău. O să fii mai aproape de Roz.

— Nu ştiu dacă ar fi o idee bună.

— Ea ce zice?

— Absolut de acord.

— Atunci?

— Nu sînt sigură că am să fiu în stare să-mi reorganizez viaţa acolo.

— Ai abandonat cealaltă idee? Se uită la mine părînd să nu-şi poată aminti despre ce idee era vorba. De a merge pe urmele văduvei lui Lenin?

— Nu chiar.

Vocea îi trăda o ezitare, puţină enervare.

— Jane, dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, ştii… Eu te înţeleg perfect.

Zîmbi, ezită în continuare, apoi ajunse la o hotărîre, dar vorbi în direcţia focului.

— Dan, te rog, nu lua ce am spus în seara aceea chiar ad litteram. Poziţia mea actuală e de stînga. Nu prea ştiu însă ce aş putea face concret. Roz e de părere să urmez un curs de economie politică la fără frecvenţă sau să-mi iau o diplomă să pot preda într-un liceu.

— Nu te tentează?

— Într-un fel, foarte mult. Numai să nu fie la Oxford.

— Foarte multe femei fac azi aşa ceva.

— Da, ştiu.

— Asta ar fi un contraargument?

— Nu, sigur că nu. Privi în jos, apoi dădu explicaţii. Motivele lui Roz par destul de transparente uneori. Nu am chef să fiu nici o mamă cu probleme, nici o luptătoare în slujba unei cauze.

— Cauza e nobilă, iar tu o problemă tot ai.

Tăcu o clipă.

— Pot să-mi ridic picioarele pe canapea?

— Sigur.

Îşi aruncă pantofii din picioare şi se întinse comod, apoi, cu o strîmbătură, spuse:

— Varice.

— O, Doamne.

— Le am de ani de zile. Nici nu merită să le operez. Uneori mă dor. Apoi, privind în jos, schimbă repede subiectul, revenind la problemele psihologice. Cred că suport cu greutate sentimentul de frustrare. Momentul în care constaţi că nimic din ce faci nu e îndeajuns de raţional. Ştii? Inima te îndeamnă să faci un pas mare, dar nu te simţi în stare să faci nici cele mai mici gesturi. Îţi pierzi capul, aşa cum mi l-am pierdut eu în seara aceea groaznică cu tine. Spui lucruri pe care nu voiai să le spui de fapt.

— Dar pe care inima vrea să le spună?

Întinse braţul pe spătarul canapelei, îşi sprijini capul în mînă, privi din nou spre foc.

— Simt că societatea noastră a devenit atît de oarbă. Atît de egoistă. Asta-i tot ce văd eu astăzi. Şi singurii care ar putea să schimbe situaţia, să o schimbe inteligent, nu fac nimic. Refuză să facă concesii, să împartă ceva cu alţii. Nu numai în politică. Un fel de orbire universală. Asta te determină să te îndrepţi spre cei care par să înceapă să înţeleagă lucrurile. Maoişti, comunişti, oricine.

— Şi totuşi. Cînd abandonezi formele eronate de libertate, trebuie să le arunci şi pe cele corecte?

— Ştiu că, în ce priveşte realitatea istorică, eu, personal, mă aflu în lumea viselor.

— Singurul aspect în privinţa căruia i-am dat dreptate ticălosului de Fennick, e cel biologic. Nu putem să evoluăm fără să avem un minimum de libertate de a ne manifesta într-un mod personal.

Îşi întinse braţul pe spătarul canapelei, hipnotizată de foc sau căutînd într-acolo refugiu.

— Acum o săptămînă sau două am ascultat conferinţa unui economist marxist despre costurile de producţie în industria alimentară britanică. Suma care se cheltuieşte pe reclame şi ambalaje e absurdă. Se pare că în America e şi mai mare.

— Nici nu poate fi contrazis. Un caz de libertate eronată.

— Dar nimeni nu mai contrazice pe nimeni, Dan. Poate cu excepţia extremei stîngi. Asta-i groaznic.

— Ce-ar fi să candidezi la viitoarele alegeri?

Zîmbi.

— „La Passionaria“ a problemei detergenţilor?

— Hai să vorbim serios. Cel puţin în administraţia locală.

— M-am gîndit la asta. Adăugă: Ca o puştoaică ce visează să devină campioană la Wimbledon sau partenera de dans a lui Nureev.

— Poţi cel puţin să pui un proiect în aplicare. Înseamnă o bătălie pe jumătate cîştigată.

— Puteam.

— O să poţi din nou.

Rămase tăcută o vreme, căutîndu-şi cuvintele.

— Mai întîi trebuie să cîştig bătălia cu mine însămi. Cînd am aflat că Anthony e pe moarte, am avut un sentiment de uşurare. Plănuisem atît de multe lucruri. Acum parcă au murit toate o dată cu el. Îmi lipseşte total energia. Nu cea fizică. Furia asta inutilă, difuză, care se zbate în mine, pe care nu o opresc. Tot ceea ce fac este să continuu să duc viaţa de pînă acum.

— Nu ai răbdare cu tine.

— Dar sentimentul acela de uşurare nu-l mai am. Îşi încrucişase braţele şi acum stătea lipită de speteaza canapelei şi-şi privea picioarele învelite în ciorapi. Am o dorinţă simptomatică de a renunţa la toţi banii mei. Evident, nu pot, e de datoria mea să-i pun de-o parte pentru copii, pentru mai tîrziu.

— Simptomatică pentru ce?

— Pentru dezgustul faţă de ceea ce sînt. Vreau să rămîn cu mîinile goale. Făcu o strîmbătură ca pentru sine. Ştiu seamănă neliniştitor de mult cu ceea ce m-a făcut să mă apropii cîndva de religie.

Am fost tentat să revin asupra acelui subiect, dar ştiam sau bănuiam că nu despre trecut era vorba.

— Poate că ar trebui să încerci să fii mai puţin idealistă.

Probabil că îşi dădea seama că încercam să o ajut, dar dădea impresia că nu reuşisem să realizez complexitatea şi gravitatea situaţiei sale.

— Înţelegi lucrurile cu douăzeci şi cinci de ani prea tîrziu.

— Toţi trecem prin asta.

Îşi ridică ochii şi mă privi pe deasupra ceştilor de cafea: ochii ei căprui întunecaţi, socratici.

— Dar tu ai o carieră interesantă, Dan. Cu noi, lucrurile stau altfel. Femeile de genul meu. La vîrsta mea.

— Tu însă ai acum, virtual, mai multă libertate. Eu sînt blocat în singura profesiune la care mă pricep.

Zîmbi din nou, amuzată de amabilitatea mea, dar nicidecum de forţa argumentului.

— Presupun că cel mai deştept lucru pe care l-aş putea face ar fi să devin o activistă a Partidului Laburist. Cel de la Oxford nu e bun de nimic. Tăcu din nou şi se uită iar la mine. Regreţi vreodată că ai absolvit Facultatea de filologie?

— Adică faptul că am ajuns un trîntor din punct de vedere social?

— Faptul că nu avem nici o şansă în faţa economiştilor şi a altora ca ei. Sîntem iremediabil amatori.

— Odată am învăţat legea corporaţiilor americane în două zile. Destul ca să duc publicul de nas.

A zîmbit…

— Foarte urît din partea ta.

— Nu e escrocherie. Publicului îi place să aibă senzaţia că detaliile sînt corecte, dar nu asta e important. E vorba cît de plauzibil e un personaj, ca fiinţă umană. Sînt sigur că la fel e şi în politică. Dacă te încurci un pic în detalii, cu atît mai bine. Uită-te la Heath şi Wilson. Sau la Johnson şi Nixon. Au fost prea obsedaţi să aibă tot timpul dreptate pentru a fi plauzibili. Inocenţii oneşti sînt mai apreciaţi.

— N-aş spune că aparţin acestei categorii.

— N-aş fi chiar atît de sigur.

Privirile ni s-au întîlnit o clipă. Nu părea pregătită să accepte această replică cu aceeaşi uşurinţă cu care o spusesem eu. Apoi se întoarse şi puse din nou picioarele pe podea.

— Mai bine mă duc să văd dacă Paul a stins lumina.

Se aplecă şi îşi puse din nou pantofii, apoi se duse la etaj. Mi se părea interesant felul ei de a trece de la o stare la alta – în timpul discuţiei noastre sesizasem acest lucru –, de a trece de la aparenta sinceritate la tonul care ascundea un secret încă bine păstrat, de la un gen de femeie tînără la una care-şi trăda vîrsta, de la tonul sec şi blazat al femeii trecute de patruzeci de ani la exaltarea unei tinere studente revoluţionare; chiar şi în mişcări alterna eleganţa studiată un pic protocolară cu un gen de simplitate domestică, rezultat al luptei dintre femeia matură, văduvă, mamă a trei copii şi fantoma eternă a unui eu mult mai tînăr. În timpul celor cinci minute cît a lipsit, m-am ridicat să pun lemne pe foc; apoi episcopul care mă studia cu obişnuitul său aer dezaprobator. Probabil că sesizase ideea care-mi venise după ce primisem veştile de la Harvard, lăsîndu-mă descumpănit între instinct şi raţiune; sau, mai bine spus, între o idee instinctivă şi neputinţa de a o exprima. Cînd Jane reveni, conflictul nu se rezolvase. Îmi spuse zîmbind, pe un ton de reproş amuzat:

— Ai făcut o cucerire. Am fost întrebată adineauri de ce nu locuim şi noi într-un loc ca ăsta.

— Cred că ştiu răspunsul. Cultivă-ţi grădina.

Se aşeză şi îşi întinse din nou picioarele pe canapea. Da, sigur, voia un whisky. Am sesizat o nouă schimbare a dispoziţiei – era mai vioaie, hotărîtă să renunţe la aerul de nemulţumire. În timp ce mă aflam în celălalt capăt al camerei, în dreptul bufetului cu băuturi am auzit-o spunîndu-mi:

— Te invidiez. Eşti în mijlocul naturii şi lucruri de genul ăsta.

— E o evadare din mijlocul oamenilor.

— M-am uitat afară de la fereastra lui Paul. Cîtă pace în tot întunericul din jur. Un somn care a cuprins totul.

M-am întors cu paharele.

— Nu-ţi păreau ireale?

— Ba da, un pic.

— Astfel de case la ţară se mai pot cumpăra.

Zîmbi, ridicînd paharul spre mine.

— Nu mă duce în ispită.

— Oricum, voi avea ocazia să descopăr cît e de ireal aici. M-am aşezat în balansoar. Îmi voi acorda un an de pauză după acest scenariu.

— Şi o să stai aici?

— Dacă Ben şi Phoebe n-o să mă facă să îmi iau cîmpii.

— Cum o să-ţi petreci timpul?

M-am aplecat ca să împing înapoi un lemn care alunecase din cămin.

— Dumnezeu ştie. O să mă relaxez de-adevăratelea, dacă nu va trebui să mă gîndesc la cinema pentru un timp. Aici am ezitat. Simt în mine o vagă dorinţă de a mă aşeza să scriu un roman.

S-a mirat.

— Serios?

— Neserios. E mai mult ca visul tău de a candida la viitoarele alegeri. Se lăsă din nou pe spate, cu braţul întins pe marginea canapelei, ţinînd în poală paharul cu whisky, imitînd-o inconştient pe doamna de Recamier. Avea o expresie vioaie, amuzată probabil pentru că schimbaserăm subiectul discuţiei.

— Ştii despre ce o să scrii?

— Ar fi o grămadă de idei pe care nu le-am folosit pînă acum. Întîmplări din culisele fascinantei lumi a filmului. Cam aşa ceva. Nimic prea original. Şi probabil foarte plicticos.

— Atunci va fi ceva total diferit de ce ai scris pînă acum.

Am zîmbit cu ochii în pahar.

— Mă dezamăgeşti, Jane. Speram să-mi furnizezi argumente contra.

— De ce-aş face-o?

— Credeam că romanul e un gen al burgheziei decadente, care perpetuează cultul eului.

Gata-gata să se supere, îşi aţinti ochii asupra mea, apoi privi în jos şi murmură:

— Parcă am făcut o înţelegere.

— Eu încerc să discut în glumă o problemă serioasă.

— Atunci nu înţeleg eu.

— Întrebarea se pune dacă nu cumva romanul este o formă de autocompătimire.

— Eu aş spune că asta depinde de rezultatul final.

— Sigur că da… Dar cînd rezultatul e atît de nesigur?

— Ai citit Lukács?

Am dat din cap în semn că nu.

— De ce?

Jane aplecă puţin capul.

— Mă gîndeam.

— Spune.

Ridică din umeri.

— Are idei interesante despre artă în general, dar în special despre roman. Funcţiile sale adevărate şi false.

— Conform canonului?

Ridică din nou privirea.

— A fost un mare umanist, Dan.

— Trebuie să mărturisesc, nu l-am citit.

— Nu a fost foarte curajos în perioada stalinistă. Nu a jucat rolul martirului nebun à la Soljeniţîn. Ca cei mai mulţi dintre noi, de fapt. Dorea doar ceva mai bun… În cadrul sistemului. Privi în jos, ca şi cum propria siguranţă de sine ar fi stînjenit-o, apoi vorbi pe un ton mai reţinut, aşa cum se cuvine să facă un musafir: Cred că o să-ţi placă. E foarte deştept. Dincolo de toate „ism“-ele.

— Mă-ntreb dacă voi putea rivaliza cu suprema onestitate a unui roman pe care l-am văzut de curînd în California. Se numea Viaţa şi epoca lui Jortathan Doe.

— Eu nu am…

— Cartea era formată din pagina cu titlul şi două sute de foi goale. Totul într-o legătură frumoasă.

Am făcut-o să rîdă, dar nu a vrut să accepte ideea că nu am încredere în mine; faptul că am scris atîtea scenarii constituia un avantaj, cel puţin pentru dialog.

— Mă tem de pasajele intermediare. Ce rezolvă în film camera pentru tine. Trebuie să găseşti un punct de vedere. Un loc unde să te ascunzi.

— De ce trebuie să te ascunzi?

— Nu pot să scriu un roman despre un scenarist. Ar fi absurd. Un romancier care nu a fost scenarist ar putea să-o facă. Eu însă sînt un scenarist care nu e romancier.

— Pînă în momentul în care încerci.

— Sînt uşor tentat să folosesc pe cineva ca Jenny McNeil. Să văd totul prin ochii ei. Dacă aş putea pătrunde în mintea unei femei tinere.

— Pare foarte inteligentă.

— Prea inteligentă ca să fie o bună actriţă.

— Cîndva m-aş fi supărat foarte tare să aud o asemenea remarcă.

Am zîmbit amîndoi, am privit în jos. Zîmbetul meu se datora, în parte, propriei duplicităţi, ştiind că nu era numai Jenny femeia pe care trebuia s-o înţeleg. Tensiuni, poli, misterioasa arhitectură ale unei realităţi secrete. Am împins buştenii cu vătraiul şi am mai pus cîteva lemne.

— Nu e grav. Doar un vag simptom al bolii tale.

— De care tu în nici un caz nu suferi.

— Simt că viaţa mea a fost pînă acum asemenea drumurilor de ţară de pe aici… A mers înainte mult, fară ţintă, printre garduri verzi, înalte. Sînt frumoase gardurile vii. Vipe însă o vreme cînd vrei să ştii ce se află dincolo de ele. Să te orientezi, cred.

Ea aştepta, venise rîndul ei să asculte. Se auzi zgomotul unei maşini, una din acelea rare care treceau pe acest drum. Mi-a răsunat în urechi acea maşină care traversase noaptea Oxfordul şi, cînd cea din prezent nu se mai auzi, am continuat.

— O simţi ca pe un spin în ochi. În ochiul întregii culturi – asta e.

— Prometeu în grajdurile regelui Augias?

Mi-am întins palmele nedumerit.

— Unde dracu’ să începi. Un rus, ca Soljeniţîn e aşteptat la fiecare colţ de stradă de un balaur. Acolo-i şi găseşti, într-o societate plutind în derivă şi uitare.

— Anthony ar fi spus că termenii propriei tale afirmaţii constituie un răspuns.

— Plutim în derivă? Dar aceasta nu este un lucru exterior – ca un sistem politic inuman. Doar în natura istoriei şi în finalitatea sa.

Intră în rolul soţiei de profesor universitar, nu fară autonomie.

— Istoria nu are finalitate. Istoria înseamnă acţiunile indivizilor în vederea anumitor finalităţi.

— Sartre?

— Marx.

— Mă întreb dacă şi-a imaginat vreodată o naţiune care să trăiască numai pentru trecutul său.

— Poate că aici se află soluţia.

— Cum?

— Tradiţia noastră morală. Credinţa în conştiinţa individuală în loc să atîrnăm de capitalismul american şi de Comunitatea Europeană.

Acum venise rîndul meu să tac, observînd la ea o luptă între retragere şi înaintare, cumva ca atunci cînd încerci să convingi un animal sălbatic să-ţi mănînce din palmă; îţi trebuia răbdarea celui care studiază mişcările păsărilor.

Spuse pe un ton timid:

— Acum citesc un alt marxist foarte interesant, pe Gramsci.

— Da, am văzut. Îşi ridică privirea spre mine. Era la tine în salon. Am zîmbit. Şi acesta mă tem că este pentru mine un simplu nume.

— A încercat să construiască un socialism italian.

— Şi a eşuat?

— În termenii lui Mussolini şi ai Partidului Comunist, a eşuat pe de-a-ntregul. Dar acum îşi ia revanşa. În actualul P.C.I.

— Funcţionează?