— Practic, în cazul britanicilor, nu. Dar are unele idei care mi se par interesante. Îşi îndreptă din nou privirea spre foc. De fapt este încă un antiiacobin marxist, un umanist, dacă nu iei în seamă limbajul. Există un lucru pe care el îl denumeşte „hegemonie ideologică“. Continuă cu o uşoară crispare: Prin asta el înţelege un principiu de organizare atotcuprinzător al societăţii burgheze – un sistem de credinţe care tinde să ia locul statului poliţienesc nedeghizat… totalitarismul propriu-zis. Se insinuează în întreaga societate şi susţine sistemul instaurat cu ajutorul creierului, al subconştientului. Operează în virtutea a ceea ce marxiştii denumesc mistificare. Falsifică toate relaţiile de putere, toate problemele importante, felul în care indivizii văd evenimentele. Nu-i lasă să judece. Totul se reifică, oamenii devin marfa, sînt cumpăraţi şi vînduţi, obiecte, nimic mai mult, cercetări statistice asupra pieţei, lucruri a căror soartă este să fie manipulate prin imagini şi tot restul. Asta înseamnă că intelectualii şi activiştii socialişti nu au loc de influenţă în conştiinţa maselor. Nu intră în sistemul organic, sînt împinşi în izolare pe tuşele terenului politic sau, dacă ajung la putere, sînt forţaţi să adopte vechea erezie leninistă. Guvernare prin forţă şi un sistem represiv. Jane făcu o pauză şi încheie în termeni mai rezervaţi: Din nefericire, Gramsci se pricepe mai bine să definească toate acestea decît să explice cum se poate construi o contrahegemonie. Mai curînd descrie boala decît să găsească soluţiile de vindecare.

Tot timpul vorbise pe un ton timid, ezitant. Gramsci mă interesa mai puţin decît exegetul său, ca de obicei, mai puţin politicul decît biologicul, nu ceea ce spunea, ci de ce o spunea – de ce-mi acorda permisiunea să aflu ceea ce cu o seară înainte, la Compton, nu acceptase să discute. Părea un compliment, totuşi mă întrebam dacă, încă o dată, nu însemna decît că indiferenţa şi ignoranţa mea politică trebuiau pedepsite.

— Cred că şi eu sînt, cumva, victima acestor lucruri. Cînd accept punctul de vedere american asupra Angliei, care de acolo pare un loc static, închis, fără speranţă.

— Pentru că aşa spun ei?

— Pentru că ei sînt ceea ce sînt. S-ar putea ca nouăzeci la sută din energia lor să fie prost investită, dar reprezintă totuşi o putere de opţiune pe care noi se pare că am pierdut-o. Bun, istoria poate să însemne acţiunile indivizilor, dar noi cu siguranţă am pierdut total credinţa în această afirmaţie.

— Gramsci ar zice că aceasta e o funcţie a hegemoniei.

— Mulţumesc, Jane. Am citit Marcuse. Totuşi cred că e vorba de ceva mai profund decît… manipularea prin mass-media şi tot restul. Cred că majoritatea oamenilor de aici sînt conştienţi de toate aceste lucruri descrise de Gramsci. Şi acesta e un motiv în plus ca să dispere. Pe de o parte, am fost de acord că istoria e un judecător corupt, că ne-a condamnat pe nedrept, pe de altă parte, refuzăm să facem recurs. Nu mă cert cu tine. Sînt de acord cu faptul că am devenit aproape total victimele unor forţe sociale pe care nu le putem controla. Originea însă mi se pare mai curînd de ordin biologic. Nu ştiu. Orbire. Impotenţă. Bătrîneţe. Caz neoperabil. Prin însăşi natura procesului.

— Şi tinerii trebuie să accepte acest lucru?

— Nu ştiu dacă au de ales. Culturile, ca şi speciile, se degradează şi mor. Poate că ceea ce constituie Geist-ul unei comunităţi dispare şi el.

Preferam să nu ne privim, plutea în aer o tensiune infinitezimală, dar perceptibilă. Mă situasem pe poziţia omului lipsit de credinţă, a consolatorului deprimant din motive tactice, ca să o oblig să realizeze cît de autentic era propriul ei pesimism.

— Refuz să cred că copiii noştri sunt total incapabili să facă opţiuni pentru a schimba lumea în care trăiesc, spuse ea.

— Opţiunile sînt din ce în ce mai limitate, nu?

— Poate fizic, dar nu şi moral.

Fantoma lui Anthony – sau altceva ce fusese ascuns, o identitate de păreri de dincolo de neînţelegerile lor – se ivi între noi doi. La celălalt capăt al camerei, pe masa din sufragerie, se afla o lampă aprinsă, dar acolo unde ne aflam noi doar flăcările sporadice şi lucirea focului îi luminau faţa. Stătea cu capul uşor aplecat, din nou retrasă în sine… ştiam că o discuţie în contradictoriu nu ar fi făcut decît să o îndepărteze. Iarăşi se manifesta proverbiala noastră reticenţă englezească.

— Nu că nu aş vrea şi eu să cred.

— Îmi dau seama.

Nu se uita la mine. M-am ridicat în picioare.

— Dă-mi voie să-ţi mai torn puţin whisky.

— Pentru mine, nu, eu… Se uită la ceas, un gest care trebuia urmat de un altul care să arate că este vorba de politeţe, nu de plictiseală. Te culci devreme, ca la ţară?

— Nici gînd, dacă tu eşti obosită…

— Mai stau puţin. E aşa de frumos la lumina focului.

Am făcut un gest către pahar.

— Eşti sigură?

— Absolut.

M-am dus să-mi torn un whisky şi am aruncat pe furiş o privire înapoi către ea. Privirea îi era absorbită din nou de foc. Nu avea în păr acel pieptene de argint pe care-l purta ca doamnele din timpul Tudorilor, ca pe o bijuterie preferată, un talisman. Din ziua cînd am cunoscut-o, i l-am văzut întotdeauna în păr. Lipsa acelui pieptene, faptul că purta pantaloni şi pulover, aparentul aer de intimitate – toate acestea reuşiseră cumva să reducă distanţa dintre noi. Nu mă simţeam atras fizic; faptul că o vedeam ca pe o făptură a trecutului şi a prezentului îmi dădea o plăcută senzaţie de mister. Deşi ştiam că avea sentimentul că anumite lucruri fuseseră ocolite, că nu-şi găsise cele mai potrivite cuvinte, că infailibila Pitia, în ciuda autoironiei, emitea în continuare tot felul de prevestiri, eu tot nu doream să fie altfel decît era: imprevizibilă, nesupusă, corespunzînd într-adevăr într-un fel portretului sarcastic pe care i-l făcuse Nell. Un ţipar lunecos. Aş fi vrut să-i pun nişte întrebări: de ce seara trecută refuzase să discute lucruri pe care astăzi nu le-a evitat, care era starea ei de acum, după moartea lui Anthony, cît de serios credea ceea ce îi spusese lui Caro despre mine. Ştiam însă că încă nu ajunsesem să o cunosc pe ea, cea de acum.

M-am aşezat din nou. M-a întrebat ce fel de lemn ardea în foc. I-am spus: lemn de măr; împreună cu mesteacănul şi cedrul, forma una din trinităţile consacrate ale întreţinerii focului din cămin. Făcu un gest cu capul în semn că nu ştiuse. O priveam cum se uită la foc, apoi mi-am îndreptat ochii în jos, respectîndu-i tăcerea. Această izolare încăpăţînată probabil că se acumulase pe parcursul anilor petrecuţi cu Anthony şi se înrădăcinase în timpul momentelor pustii ale căsniciei lor; dar totodată era ceva situat într-un trecut mult mai îndepărtat, înainte de sticla de şampanie aruncată în apă, înainte de ziua noastră de dragoste, în vremea cînd, copilă fiind, a resimţit lipsa de dragoste într-un moment crucial al existenţei. Aceasta explica faptul că, odată măritată, a renunţat la acea personalitate exterioară a ei din timpul studenţiei tot ceea ce consideram noi atunci ca fiind talentele sale „naturale“ – entuziasmul, pasiunea pentru teatru, „stilul“, independenţa. Toate au fost, probabil, o mască menită să acopere o rană mai veche. Adevăratul secret al căsătoriei lor fusese faptul că Anthony a trebuit şi el să se adapteze temperamentului acestui copil îndărătnic şi neajutorat. Încercarea a fost probabil destinată eşecului, în mare parte din cauza tuturor acelor discuţii prosteşti despre „paşii în întuneric“; poate că ea a înţeles asta pe jumătate, dar şi-a impus să accepte lanţul catolicismului. Impulsul subconştient făcuse imposibilă judecata conştientă.

Mă îndoiesc că Anthony şi-a dat vreodată seama de rolul pe care i se cerea să-l joace. În multe privinţe, avusese multe calităţi intelectuale: fidelitate, cinste şi toleranţă, dar nu era în stare de emoţie, cu atît mai puţin de pasiune. Provenind dintr-o familie fericită şi normală, relaţia dintre gîndire şi simţire fiind mai echilibrată, cum ar fi putut să intuiască secretul lui Jane? Jane probabil că s-a retras din nou, făurindu-şi o altă mască, mai seacă, mai rece; o armură lucioasă, din ce în ce mai puţin permeabilă, pînă cînd a devenit o platoşă fără fisuri; ceea ce explică şi reacţia sa aparent calmă în momentul despărţirii de prietenul ei de la Harvard. Acesta fusese poate o variantă a lui Anthony, iar legătura cu el se transformase într-un argument pervers că se confruntă cu aceeaşi problemă iniţială insolubilă.

Am început să percep un vag contur format din puncte încă neclare, constelaţia destinului său interior pe care nu-l sesizasem pînă acum: tăcerile, pretenţia că nu păstrase măştile convenţionale (dovedită ca falsă prin comportamentul ei), trecerea permanentă de la femeia care argumenta fiecare pas la femeia care se declara iraţională; care afirma, apoi se retrăgea, care nu avea speranţe pentru sine, dar care nu accepta ca alţii să nu spere. Apoi era acea frază semnificativă despre dorinţa de a face un pas uriaş, straniul pas politic pe care-l sugerase ca substitut, şi toată seria de motivaţii, grija şi interesul faţă de omenire, propria ei versiune laică a vechii evadări creştine de la răspunderea practică. Îl auzisem prea des pe tata, la nici două mile depărtare de această cameră, predicînd dragostea universală şi frăţia bisericească pentru a fi acordat vreodată timp unei forme atît de abstracte şi retorice de compasiune.

Fără îndoială, comparaţia dintre Jane şi tata nu este cinstită. Ea nu a predicat, era silită să o facă; ea era mult mai conştientă decît fusese el vreodată de diferenţa dintre credinţă şi acţiune, dintre doxa şi praxis. Atît eu, cît şi Jane, ne-am format ca indivizi printr-un proces de respingere. Tata vorbise despre iubire, dar rareori fusese capabil să o demonstreze concret; părinţii ei nu avuseseră nimic de-a face cu dragostea. În cazul lui Jane, lucrurile erau mai complicate din cauza mamei. Eu nu puteam s-o acuz pe mama, pe care nu am cunoscut-o, pentru că nu m-a iubit. Mama lui Jane însă îi umbrise viaţa pînă de curînd. Era o femeie care nu renunţase pe de-a-ntregul la stilul superficial, opulent al anilor ’20.

Aceste consideraţii exprimă ceva ce mi-a luat cu mult mai puţin timp cînd am gîndit-o… sau simţit-o prima oară, deoarece a fost mai mult o intuiţie puternică decît o judecată la care am ajuns conştient. A fost, de fapt, o experienţă îndeajuns de stranie şi de paradoxală, am avut sentimentul că, în ciuda tuturor diferenţelor exterioare normale după scurgerea atîtor ani – manierele diferite, divergenţa de opinii, modificarea aspectului fizic, faptul că nu mă mai atrăgea fizic –, acum o vedeam mai bine decît înainte. Vanitatea îşi avea şi ea un rol, trăiam unul din acele rare momente în care, în ciuda prejudecăţilor, acorzi o înţelegere mai profundă îmbătrînirii. Simţeam mîngîierea ironică a timpului, roţile sale, faptul că ne-am putut regăsi în această linişte; nu era tocmai o legătură ca între fraţi, dar cel puţin era memoria unei astfel de legături. Amintirea trupului ei, pe care-l cunoscusem, plutea nostalgic în încăpere, aşa cum amintirea familiei Reed bîntuia şi va bîntui întotdeauna casa în care ne aflam. Ştiam că ceva din prezenţa lui Jane satisfăcea acea nevoie adînc înrădăcinată în mine de a găsi o structură recurentă atît în evenimentele reale, cît şi în cele imaginate. Jane îmbina în ea realul cu imaginarul, le justifica.

Liniştea noastră. Şi rezerva. Am început să vorbesc, bănuind la ce se putea gîndi.

— Dacă aş fi doctor, cred că ţi-aş recomanda ceva simplu şi tradiţional. O vacanţă, de exemplu.

— Aşa-mi spune şi doctoriţa. Eu cred că vrea să scape de mine cîteva săptămîni. Biata de ea.

— Ea ştie…?

— De Anthony şi de mine? Da. E divorţată. Sîntem prietene de cîţiva ani de zile. A devenit specialistă în cazurile de nefericire ale femeilor din North Oxford.

— Şi nu-i poţi încă urma sfatul?

Dădu din umeri.

— Sînt sigură că ar fi ideal. Îşi schimbă expresia. Dacă n-ar fi ca un articol dintr-o revistă pentru femei. Eroina solitară căutîndu-şi partenerul ideal la ski, în cea mai apropiată localitate montană.

— Cît cinism.

— Laşitate, Dan. Nu cred că acum aş putea face faţă unei asemenea experienţe.

Am aşteptat, am privit-o; am ezitat, apoi am privit focul împreună.

— Jane, am o idee nebunească. Mi-a venit acum. Poţi să mă asculţi?

— Credeam că numai eu am idei nebuneşti.

— Nu chiar. M-am oprit. Stai să iau o duşcă de curaj. Tu vrei…?

Făcu semn că nu. M-am dus la bufet şi am început să vorbesc:

— Curînd va trebui să plec în Egipt pentru cîteva zile. În legătură cu scenariul. La Cairo şi în jos, la Assuan. Se fac nişte croaziere extraordinare de o săptămînă pe Nil în jos. De la Luxor. M-am întors şi i-am zîmbit. Ce ai zice să vii şi tu?

M-a privit lung, ca şi cum nici nu se punea problema să vorbesc serios.

— Pur şi simplu, ca doi vechi prieteni.

Oftă.

— Dan, nici gînd, nu am spus…

Eu turnam apă în whisky.

— De ce nu?

Lăsă picioarele jos, se aplecă în faţă şi începu să-şi frămînte mîinile.

— Din o mie de motive.

— Ai fost vreodată în Egipt?

— Nu.

— Stai la soare într-o bărcuţă veche. Dacă vrei, mergi în excursii, ca o turistă. Poţi să te odihneşti, să citeşti. Eu o să fiu ocupat mai tot timpul cu scrisul şi cu întîlnirile.

— Sună minunat. Dar eu…

— Numai zece zile.

Se retrăsese rapid în convenţional, avea pe chip acea expresie amuzată şi dezolată a mamelor indulgente în faţa ideilor ridicole venite din partea odraslelor. M-am întors către ea.

— Am făcut o dată croaziera asta cu Andrea. E foarte odihnitoare, foarte multă linişte. Clima e de vis la vremea asta. M-am apropiat şi m-am aşezat în dreptul focului, cu spatele la portret. Zbor cu reducere. Ghidul gratis. Unde mai dai peste asemenea chilipir?

— Chiar nu pot, Dan. Sincer.

— Dar tocmai spuneai…

— Nu trebuie luat ad litteram.

— Dă-mi cel puţin unul din mia ta de motive.

— Copiii. Ridică din umeri. Totul.

— Îmi dai voie să o sun pe Roz să spună ea ce părere are?

— I-am promis lui Anne că mă duc să o văd la Roma.

— Nimic mai simplu. La întoarcere te opreşti la Roma.

Raţiunea geografică a descumpănit-o pe moment, sau cel puţin a obligat-o să caute motive mai temeinice.

— Toată lumea o să creadă că am înnebunit.

Am zîmbit.

— Unii o cred de pe acum.

— Aş avea impresia că fug de realitate.

— Asta chiar că e o nebunie. Ţi-ai cîştigat dreptul la o vacanţă. Nu-mi vorbeai tu la Oxford despre cît ratează omul cînd se ascunde în spatele vîrstei?

Îşi îndoi braţele deasupra genunchilor şi se ghemui privindu-mi ţintă pantofii.

— Dan, e nemaipomenit de drăguţ din partea ta să-mi propui, dar eu…

Se opri ca şi cum „nemaipomenit de drăguţ“ întrecuse orice s-ar mai fi putut spune şi propunerea mea depăşise limitele unei discuţii serioase. M-am aşezat din nou în balansoar.

— Nu are absolut nici o legătură cu ce mi-a spus Anthony. Pur şi simplu cred că ţi-ar face bine. Ar fi o experienţă nouă pentru tine, iar mie mi-ar face plăcere să am o tovarăşă de drum.

Vorbi calm, dar am simţit-o mulţumită că furnizasem pretextul unei obiecţii pertinente.

— Nu prea sînt eu acum persoana de care ai nevoie.

— Dacă Jenny ar fi aici şi te-ar cunoaşte, ar insista să mergi. Asta nu-i o problemă. Expresia ei încă mai exprima îndoială. Află ce spune Roz. Generaţia lor nu are simţul falsei proprietăţi.

Clătină din cap.

— Zău că am atîtea de făcut.

— Şi nu se pot amîna două săptămîni? Biroul de producţie poate să facă toate aranjamentele. Nu va trebui decît să semnezi formularul pentru viză. Tăcea. Ascultă, Jane, eu ştiu ce-ţi datorez în legătură cu Caro. Dacă ai lua-o ca pe o dovadă de recunoştinţă? Din partea mea şi a ei.

— Nu-i nevoie de recunoştinţă. Am făcut-o pentru că ţin la ea.

— Asta ştiu. Şi ştiu şi ce simţim amîndoi pentru tine.

Se lăsă pe spate pe canapea şi privi către portretul episcopului, apoi ridică mîinile cuprinzîndu-şi gîtul şi le aduse uşor în faţă pînă în dreptul obrajilor, apăsîndu-i uşor. Era acelaşi gest ca acela din noaptea morţii lui Anthony, în salonul din Oxford… cuvintele nu-i puteau exprima gîndurile.

— Dacă nu aş fi aşa cum sînt, Dan. Nu cred că am dreptul să… O, Doamne.

— Să…?

Respiră adînc.

— Mă gîndesc la…

— La trecut?

— Într-un fel.

— Sîntem cu siguranţă amîndoi îndeajuns de maturi ca să putem zîmbi cînd ne gîndim la trecut.

— Dar tu o să ai de lucru.

— Ai uitat că ştiu să mă descotorosesc de orice persoană nedorită. Am o practică de-o viaţă.

— Dan, apreciez foarte mult invitaţia. Dar, realmente, nu pot. Sînt sigură că nu pot.

Am privit în jos spre băutura din pahar.

— Acum mă jigneşti.

— Te rog, e ultimul lucru pe care-l doresc.

— Tot nu am fost iertat?

— Acum tu eşti ridicol.

— Mai reprezint vreun pericol atunci cînd ofer cadouri?

— Asta, nu. Numai că… Respiră din nou adînc. După o clipă spuse: Cred că e un soi de mîndrie. Dorinţa de a mă descurca de una singură.

— Ideea nu te atrage deloc?

Ezită, apoi spuse:

— Bineînţeles că da. La modul abstract.

— Atunci puritanismul ăsta al tău e deplasat.

Răspunse după cîteva momente.

— Mi-e atît de teamă să nu pierd puţinul teren pe care l-am cîştigat în direcţia devenirii unei persoane mai puţin egocentriste.

— Unde naiba mai e bietul tău Rabelais?

— Mi-e teamă că şi-a pierdut de mult răbdarea cu mine. Privi o vreme focul, apoi murmură: Ca toată lumea din jurul meu.

Nu-mi plăcea deloc tonul din vocea ei, era ca şi cum ar fi ştiut că era absurd să joace din nou rolul lui Hristos ţinînd piept Satanei şi îşi cerea scuze, jenată ca un martir fără voie al propriei încăpăţînări. Mirosea a iezuitism căpătat la Oxford şi, prin intermediul catolicismului, căuta în fiecare situaţie un sens etic pe care cei mulţi l-ar fi considerat exagerat de scrupulos. Dar fiecare război îşi inventează noi strategii; am decis să mă retrag.

— Vrei cel puţin să te mai gîndeşti pînă mîine? i-am spus. Şi iartă-mă că nu te-am luat mai încet.

— Eu sînt cea care trebuie să-şi ceară iertare.

— Mai gîndeşte-te o zi sau două.

Asta nu a refuzat, bineînţeles, nu putea respinge propunerea dintr-o dată, şi nici să ascundă faptul că ar fi vrut să meargă.

— Dan, eşti atît de drăguţ.

— Eu oricum trebuie să plec acolo.

— N-ai spus chiar tu că e o idee nebunească?

— Uneori astea sînt şi cele mai fireşti. I-am zîmbit, privind-o direct, în special cînd un om caută să se sustragă unei hegemonii ideologice.

Îşi ridică brusc privirea, surprinsă parcă de îndrăzneala mea, dar trebuind să recunoască cel puţin în parte că aveam dreptate.

O clipă se uită la covor, dîndu-mi a înţelege că am fi putut vorbi la infinit, dar ştia că nu mai are şanse; apoi se ridică în picioare. Precaut, am schimbat rapid subiectul: nu trebuie să se ocupe de ceştile de cafea. Asta era treaba lui Phoebe dimineaţa. I-am urat noapte bună la capătul scării, ca să-i tai orice şansă în caz că ar fi avut intenţia să facă din nou pe ţiparul lunecos. Avea tot ce-i trebuia? Atunci, somn uşor.

M-am întors ca să pun un grilaj în dreptul focului, apoi am ieşit afară cîteva clipe. Era o noapte blîndă, una din acele nopţi în care vîntul pare să bată doar pe cer, fără să atingă pămîntul; ca prim semn al primăverii, cădea o burniţă fină şi deasă dinspre sud-vest şi în aer plutea un miros obsesiv de putregai verde caracteristic Devon-ului sau, în timpul primelor două luni ale anului, dumbrăvilor şi livezilor din Canare, strecurîndu-şi tentaculele în iarna cenuşie. În înalt, deasupra capului, un ploier strigă, un altul răspunse; zburau dinspre Dartmoor înspre cîmpiile estuarului Teign; în clipa următoare se auzi cîntul de cucuvaie dintre mestecenii din spatele casei. Noapte densă, tradiţională.

Începu să se gîndească la ceea ce făcuse.

 

În livada fericiţilor

 

Dacă în virtutea impulsului de moment, Dan s-a aruncat într-o stranie aventură, în alte circumstanţe s-ar fi comportat mai calm. Adevărul era că acum se simţea din ce în ce mai atras de ideea romanului său. Se comportase ca un englez circumspect atunci cînd discutase cu Jane. În taină, ideea depăşise stadiul de posibilitate incertă, conturîndu-se ca o intenţie foarte clară. Dan se simţea din ce în ce mai agitat, asemenea unui om care, dîndu-şi drumul pe un tobogan, realizează că panta este mai a naibii decît o socotise el. Încă nu avea povestea, nici personajele concrete, dar începuse să întrezărească direcţia; în termeni de arhitectură, avea amplasarea, lipsea însă casa şi mai ales familia care urma să o locuiască. Dar motorul o dată demarat, întrezărea dinaintea acestui vehicul ceva ce bănuia a fi un obstacol greu de trecut, pe jumătate ascuns într-un noian de zăpadă.

Nu-i spusese lui Jenny, dar împrumutase numele pe care ea îl propusese pentru eventualul său erou: fantoma care locuia pe Altadena Drive, „Simon Wolfe“, cel ales din cartea de telefon. Nu-i plăcea numele şi ştia că nu-l va folosi niciodată, dar faptul că îl respingea din instinct îi conferea personajului un gen de alteritate, obiectivitate, cînd se punea problema diferenţei dintre eul său real şi o proiecţie fictivă ipotetică a acestuia.

Se opri cîteva minute la intrarea principală, sub portalul datat, dar noaptea îl atrăgea la sînul ei. A intrat înapoi în casă, a luat o haină veche din cuier, şi-a scos pantofii, şi-a pus nişte cizme de cauciuc, apoi a luat-o pe alee în jos, către poarta grădinii din faţa casei. Privi înapoi şi văzu sus o singură lumină aprinsă, care se strecura translucid prin perdea şi proiecta o aureolă în ceaţa îmbibată de apă. Dormitorul lui Jane; se gîndea însă mai puţin la ea, cît la lumina la fel de difuză pe care ea, fără a-şi dea seama, o proiectase asupra problemei sale. Ieşi pe portiţă, traversă o potecă ce ducea de la fermă spre drum, apoi, fără grabă, trase zăvorul de la poarta veche şi intră în livada cea mică unde cosise pe vremea cînd era tînăr, dintotdeauna unul din locurile sale preferate din Thorncombe. Unii copaci erau prea bătrîni pentru a da roade, iar ceilalţi dădeau mere necomestibile din care se făcea cidru. Îi plăceau trunchiurile noduroase acoperite de muşchi, florile lor de primăvară, bătrîneţea lor şi faptul că fuseseră acolo dintotdeauna. Începu să meargă încet printre copacii bătrîni. De jos venea sunetul familiar al susurului apei, acolo unde rîul se subţia deasupra pietrelor. Dar el nu-l auzea.

Dificultatea consta în faptul că el, în viaţă, ocupa o poziţie mult prea avantajoasă, care, în ipostaza fictivă de „Simon Wolfe“, îl făcea să apară ca neautentic, fară vitalitate. Avusese această senzaţie atunci cînd îl criticase pe Fenwick la Compton, aceea că nu avea dreptul să critice pe cineva care prevedea cu detaşare un dezastru naţional, de vreme ce şi el se făcea vinovat de acelaşi lucru, chiar dacă nu prezicea un dezastru identic. Şi tot la Compton, toată discuţia lui despre eşec semăna prea mult cu modul în care Nell vorbea despre casă ca despre o corvoadă, o casă în care existenţa era un chin perpetuu, ceea ce pe el nu făcea decît să-l amuze.

Pe scurt, se simţea, în viaţă, ca şi în artă, prins în capcana veche de cînd lumea a atitudinii umaniste, care-l făcea să vadă în privilegiul (obţinut fară eforturi speciale) de a se bucura de viaţă o piedică atunci cînd ar fi vrut să găsească un motiv convingător de disperare sau nemulţumire. Cum ar fi putut fi „tragic“ un personaj care-ar fi avut o iubită, copia ficţională a lui Jenny, sau care ar fi fost proprietarul acelei case rămase în urma sa, sus pe deal, cu acea fereastră caldă, prevestind o împăcare mult aşteptată? La acestea se mai adăugau relativa libertate, banii, timpul liber, o profesiune care-i făcea plăcere (chiar dacă, din cînd în cînd, se mai plîngea). Activităţile creatoare, oricît de imperfecte sau afectate de comerţ, îi produceau satisfacţie în comparaţie cu cele pe care restul lumii era condamnată să le ducă. Pe măsură ce Dan înainta în livadă, începu să se înţeleagă pe sine, gîndindu-se la tot ceea ce se întîmplase în ultimele două săptămîni, anticipînd un an fericit şi bogat. Era absurd să anticipeze lucruri atît de bune, ca şi cum ar fi fost condamnat la comedie, într-o epocă în care aceasta dispăruse… cel puţin în formula ei tradiţională, fundamental optimistă. Ca dramaturg şi scenarist evitase întotdeauna happyend-ul, ca şi cum ar fi fost cumva de prost gust. Şi în filmul turnat în California, care fusese în esenţă o comedie a erorilor, avusese grijă ca în final eroul şi eroina să se despartă, luînd-o fiecare pe un alt drum.

Bineînţeles că nu era în întregime vina lui. Nimeni nu-i sugerase un alt final atunci cînd discutaseră detaliile scenariului. Toţi trecuseră prin mecanismul de spălare a creierului, victime ale răspînditei şi, istoric, explicabilei erezii culturale pe care Anthony o ironizase cerînd sanctificarea lui Samuel Beckett. Exista un grup de intelectuali privilegiaţi care considerau o crimă să afirmi în public ideea că erau lucruri pe lume care se puteau termina fericit. Chiar dacă în viaţă – în mare parte datorită privilegiilor –, lucrurile se termină uneori cu bine, nimeni nu are curajul să afirme aşa ceva pe plan artistic. Era ca o versiune modernă a povestirii despre Midas, dar în care tot ce atingi se transformă nu în aur, ci în deznădejde. Deznădejde care uneori poate izvorî dintr-un real pesimism metafizic, din sentimentul vinovăţiei sau din ataşament faţă de cei mai puţin norocoşi. Dar cel mai adesea venea dintr-un calcul statistic al sensibilităţii publicului (pătrunzînd în zona studiului pieţei), de vreme ce într-o perioadă de creştere intensă şi generală a conştiinţei de sine, puţini sînt aceia care se împacă cu propria soartă.

Artistul damnat şi autoacuzator a ajuns ca o bocitoare irlandeză tocmită să exprime sentimentele amare ale celor care nu bocesc. Poate cea mai adecvată comparaţie, în majoritatea cazurilor, ar fi cu monarhul absolutist care se adaptează prudent la condiţiile iluminismului; sau cu capitaliştii de azi, care fac în permanenţă eforturi de a menţine relaţii de muncă echilibrate. Motivaţia schimbă în esenţă sensul paralelelor. Pe artist nu-l interesează să obţină puterea politică sau economică necinstită, el are nevoie de libertatea de a crea – problema era dacă această libertate era compatibilă cu supunerea faţă de concepţia impusă de epocă, în virtutea căreia numai o viziune tragică, absurdă, de comedie neagră, asupra destinului omului putea fi admisă ca „serioasă“ şi reprezentativă. În această viziune, chiar şi soluţia agnostică a operei „deschise“ devenea dubioasă.

Toate acestea alcătuiau o revelaţie neplăcută în mintea lui Dan. Atunci cînd începuse să se gîndească prima dată la nişte concluzii personale sau la o formulă de evadare prin intermediul romanului (de fapt puţin înainte de ziua aceea la Tsankawi), crezuse sincer că starea sa de depresie se datora faptului că propria poziţie nu-l făcea fericit. Faptul în sine că avea puterea să o recunoască determina o osmoză subtilă. Gîndea acum în termeni practici, folosindu-se inconştient de experienţa sa profesională pentru a extrage esenţialul din prolix, şi vedea cum adevărata lui dilemă era exact pe dos. Nu era, privind cinstit şi din perspectiva eternităţii, atît de nefericit din cauza propriilor nereuşite pe cît crezuse şi se arăta destul de dispus să-şi accepte soarta. Nu elimina ideea de nereuşită, dar „ens“-ul – în sensul dat acestui cuvînt de vechii alchimişti – „elementul cel mai eficace dintr-un corp compus“ – triumfa asupra biografiei sale exterioare. Învăţase probabil să trăiască mult prea comod cu propriile păcate, dar trăia într-o lume cu mult mai păcătoasă, luată atît individual, cît şi social – şi mai ştia că cel puţin o parte din propriile păcate erau atît de profund îmbinate cu virtuţile, încît primele nu puteau fi eliminate fără a slăbi puterea celorlalte.

Aceasta îl uimise extraordinar la Jane. Simţea la ea o disponibilitate pentru autodezamăgire, autocalomniere, neîncredere în propria persoană, cu care cochetase şi el cîndva, inclusiv un pesimism înduioşător, dar el nu simţise niciodată cu adevărat toate aceste lucruri. Acea latură a eului său care iubea poezia şi ştiinţele naturii o urmărea pe Jane în toate manifestările sale şi le înţelegea, ca în răstimpul acelui moment de tăcere, în termeni mai mult sau mai puţin psihanalitici, fără a înceta să ţină la ea, căci pentru el empatia, identificarea cu celălalt, se afla la originea fericirii. Pe de altă parte, continua să se simtă minimalizat de ea… Ca şi în trecut, dar acum complet din alte motive.

Poate ceva din feminitatea ei o făcea uneori să fie stăpînă pe ea, aşa cum el nu reuşise niciodată, iar alteori deloc stăpînă pe ea, în cazuri în care el era foarte sigur pe sine, din lene şi complezenţă. Tocmai de asta lansase invitaţia lui ciudată şi insistase să o ia în Egipt, ca şi cum ar fi fost o necesitate, cînd de fapt nu era; ca apoi să refuze şansa de a lăsa baltă ideea în cursul discuţiei care a urmat. În viaţa lui ea reprezenta o veche enigmă care trebuia rezolvată; controlată şi transcrisă. Poate, deşi din nou nu gîndea asta conştient (dar structurile şi actele caracteristice vieţii de fiecare zi se insinuează şi le modelează pe cele ale subconştientului), atît în cazul lui Jane, cît şi în cel al scenariului despre Kitchener, enigma era o problemă de transfer de limbaj, în primul caz cel al afectului, în al doilea cel al scriituri.

În privinţa romanului, se gîndise deja la două soluţii care-l tentau din ce în ce mai mult şi le şi notase. Una dintre ele era de a-i crea lui „Simon Wolfe“ o existenţă personală mai dificilă, o carieră mai lipsită de satisfacţii, un mediu familial mai nefericit decît al său, Jenny nici nu intra în discuţie. Ajunsese atît de departe sub influenţa experienţei reale a lui Anthony (şi sub cea a unui film care-i plăcuse extraordinar de mult, filmul lui Kurosawa A trăi), încît se gîndea să-şi facă personajul bolnav de un cancer cu o evoluţie mai lentă. Avea totuşi ezitări, gîndea în termeni prea simplişti, deoarece el personal neavînd cancer, faptul de a-l atribui alteregoului său literar ar fi transformat în minciună un text în care simbolistica esenţială era susţinută de propriul său eu. Făcînd un compromis de dragul Zeitgeist-ului nu ar mai fi fost cinstit faţă de scopul acestei călătorii plănuite, care era el însuşi.

Cealaltă soluţie la care se gîndise prezenta personajul mai puţin absorbit, mai puţin concentrat asupra propriilor percepţii şi mai puţin tentat să le aservească propriilor plăceri, chiar şi atunci cînd îi erau ostile. Ar fi fost, astfel, un individ mai puţin lucid în toate sensurile, care se vedea pe sine aşa cum Dan avea impresia că se vedea Jane pe sine acum… o persoană cu tendinţe exagerate care trebuiau cenzurate. Dar această latură profundă, la o a doua reflecţie – toată viaţa îi fusese reflectată în fel de fel de oglinzi –, părea tocmai elementul pe care el îl eliminase întotdeauna fără remuşcări din tot ceea ce scrisese; însuşi motivul care generase problemă. Interzicîndu-şi eul real, se transforma într-un cercetător al psihicului care-şi începea investigaţia printr-un act de exorcizare; dacă reuşea, rămînea fără fantoma de care se ocupa.

Pînă şi cel mai puţin speculativ cititor va fi găsit şi o a treia soluţie, dar, pînă în această clipă, ea nu i-a trecut niciodată prin minte romancierului în devenire. Între timp, Dan ajunsese la capătul livezii, lîngă izvor. Dinspre gardul viu din dreapta se distingea ceva care se mişca, un animal de noapte, un arici sau un bursuc. Nu se vedea din cauza întunericului. Distras de la propriile preocupări, a stat locului o clipă, în aşteptarea unui alt sunet. Nu se mai auzi nimic. Nu pentru prima dată, fu cuprins doar cîteva secunde de sentimentul paradoxal că se afla într-o închisoare a propriului destin, în comparaţie cu existenţa micului animal sălbatic pe care-l deranjase; aproape îl invidia pentru plăcerile unei vieţi lipsite de conştiinţa de sine.

Liberul arbitru.

Atunci, în cele mai banale dintre împrejurări, noaptea, la el în livadă, singur fără să fie singur, a ajuns la cea mai importantă dintre hotărîrile existenţei sale. Nu a venit – cum vin majoritatea hotărîrilor de acest fel în realitate – ca o lumină orbitoare pe drumul Damascului, ci ca o ipoteză ce trebuia testată, un germene, ca o uşă întredeschisă; încă mai putea fi pusă la îndoială, neglijată, uitată pe parcursul scrierii viitoare a acestor pagini. Dan îşi dorea, din motive personale, să definească creşterea şi rezultatul acestei hotărîri incipiente care, chiar dacă va părea o afirmaţie extrem de egocentristă, e de fapt extrem de socialistă. Faptul că majoritatea socialiştilor contemporani nu o vor recunoaşte ca atare va fi greşeala lor, şi nu a lui.

La naiba cu moda culturală, la naiba cu sentimentul vinovăţiei de castă, la naiba cu angoasa existenţială; şi mai cu seamă, la naiba cu ficţiunile care nu exprimă realul, prin şi dincolo de imagini.

 

Ploaie

 

Burniţa se transformase în ploaie cînd ceasul deşteptător îl trezi pe Dan a doua zi. Îi venea să se întoarcă pe partea cealaltă şi să adoarmă la loc, dar o auzi pe Phoebe la parter şi-şi aminti că îi promisese lui Paul că vremea nu îi va împiedica de la lucru. Aşa că Dan îi bătu la uşă, cruţînd-o pe a mamei. Acum bătea vîntul şi, intrînd în bucătărie, Phoebe, care nu credea decît în buletinele meteo radiofonice, confirmă că va fi furtună, deşi faptul era deja evident. Apăru şi Paul, după care băură rapid cîte o ceaşcă de cafea.

Cinci minute mai tîrziu, urcau prin pădurea de mesteceni către vîrf. De acolo, vîntul îi luă pe sus tot drumul pînă la Amvon, unde cîndva Dan se întîlnise cu Nancy. De aici vîlceaua se vedea perfect. Pentru puţin timp, ploaia se mai linişti, dar un nor cenuşiu nesfîrşit venea dinspre sud-vest, ca o mare plutitoare, împiedicînd vizibilitatea. Dartmoor-ul nu se mai vedea, cîmpia era una cu ploaia, feriga încărcată de apă; băiatul, în cizme de cauciuc şi cu un fulgarin vechi al lui Caro, manifesta un entuziasm plouat, la propriu şi la figurat… Dan arătă către vestigiile abia vizibile ale unor tumuli din epoca de fier, pe o pajişte de mai jos, şi, pe o alta, străvechile urme de plug. Încercară să descopere unde se schimbaseră delimitările cîmpiilor, care era cea mai veche, dar era greu să le compare fără planul cadastral în mînă. Au mai rătăcit un timp peste terenuri care nu-i aparţineau lui Dan, de-a lungul buzei de nord a vîlcelei. Ţinutul părea mult mai lipsit de viaţă ziua decît noaptea: cîţiva porumbei de pădure plumburii, o pereche de corbi zdrenţuiţi de vîntul năprasnic, o turmă jalnică de vaci.

În mod curios – sau i se părea curios lui Dan, pentru că se întorsese noaptea din livadă cu impresia că nu hotărîse nimic… această plimbare îi făcea plăcere. Avusese această senzaţie în păduricea lui de mesteceni, deşi refuza ideea că era posesorul unor copaci bătrîni. Erau mai mult o nobilă congregaţie de arbori patriarhali, aparţinînd unui spaţiu în care sufletul bun şi drept al bătrînului domn Reed îşi găsise locul. În repetate rînduri de cînd devenise proprietar la Thorncombe, nişte tăietori de lemne cu ochi ageri îi bătuseră la uşă pentru a-i face cîte o ofertă în schimbul acelor copaci buni pentru cherestea, însă Dan avea răspunsul pregătit: „Nu sînt ai mei, spunea el, sînt propriii lor stăpîni“. Unul singur a înţeles; a zîmbit, a dat din cap, nu a mai insistat – şi i s-au încredinţat imediat treburile mărunte ale gospodăriei care aveau nevoie de ferăstrău.

Plimbarea îl purta înapoi spre cotidian, spre vieţi mai simple, în sfîrşit acasă, din paradisul înăbuşitor al Californiei, cu eternul ei soare filtrat de smog , spre o matrice mai blîndă, chiar dacă mai umedă. Parcă pe vremea cînd era de vîrsta lui Paul se întîmpla mai des ca vremea să fie ca acum, cu burniţă, rafale prelungite şi aer sărat. Nu-mi amintesc să nu-i fi plăcut această vreme, deşi taică-său şi mătuşa Millie se plîngeau de ea. Te simţeai învăluit ca într-un cocon, ca un prunc în pîntecele mamei, visai la toate locurile mai apropiate sau mai îndepărtate unde nu te puteai duce; şi, mult înainte de a o învăţa ştiinţific, chiar în cea mai timpurie copilărie, ştiai că este necesară, nu numai în sensul că hrănea miraculoasele lăstare de primăvară, rostopasca şi violetele şi primulele de lîngă gardurile aplecate pe-o rînă şi aducea verile bogate în tuneluri de umbră verde, e necesară într-un sens mult mai profund. Viaţa era mai plăcută aşa, cînd vremea era o surpriză, ca un joc de zaruri… Dan nu se obişnuise niciodată cu monotonia cerului albastru, mereu acelaşi, şi nici nu căzuse victima modei actuale simptomatice care punea semnul egalităţii între fericirea vacanţei şi strălucirea soarelui, făcînd ca toate zonele de tip Majorca sau Acapulco din această lume să triumfe asupra celor cu o climă variată şi poetică.

Mergînd cu greu pe marginea unui lot de varză, sub ploaia înteţită, se întreba dacă pentru Paul asta însemna ceva special. Se îndoia. Indiferent care îi erau preocupările actuale, Paul era un băiat de la oraş, iar mass-media era dominată de mentalitatea noului tip de oraş, căreia i se conforma gîndirea lui Paul şi cea a generaţiei sale… de fapt, azi şi plugarii aveau un tranzistor în cabina tractorului. Circula o glumă în sat despre unul care, absorbit de melodia pop pe care o asculta, a uitat să lase lamele în jos, după ce s-a întors la capătul rîndului, şi a tot mers aşa cu coada în sus, ca „un făzănoi bătrîn“.

Şi pînă la urmă care era locul lui Dan? Traversa o dată pe an cîmpiile umede, în cursul peregrinărilor sale între oraşe; şi le iubea numai pentru că se lipsea de ele atît de mult timp. Totuşi această dragoste pentru o anume climă, pentru un peisaj, era singura relaţie de succes pe care-o avusese vreodată şi acesta fusese probabil motivul profund pentru care se întorsese aici de la bun început, ştiind că în nici un alt loc nu va putea stabili o relaţie care să-l mulţumească.

Au plecat spre Dartington curînd după micul dejun. Ploaia se înteţise şi Paul devenise din nou tăcut. Au luat-o pe drumul principal, prin Totnes. Şi-au luat la revedere, Dan juca rolul unchiului, reînnoind invitaţii deja făcute. Paul avea numărul de la Thorncombe, în caz că voia cumva să vină într-o zi de la şcoală, poate cu un prieten… Jane dispăru în clădire cu băiatul, dorea să-l întîlnească pe diriginte şi se întoarse după douăzeci de minute.

— În regulă?

— După părerea lor, o să supravieţuiască.

Înainte de a pleca din Thorncombe, ea sunase la gară să afle cînd avea tren. Era unul pe care-l putea prinde la două şi jumătate, urmînd să stea o noapte la Londra cu Roz, înainte de a se întoarce la Oxford, avea deci destul timp şi Dan o luă pe drumul mai lung, peste podul Dart, la Staverton, şi înapoi prin labirintul de uliţe înspre est. Un timp au stat de vorbă despre Paul şi şcoală. Dan era hotărît să nu abordeze el subiectul plecării în Egipt, dar probabil că şi pe ea o preocupa. A folosit prima pauză în discuţie pentru a vorbi despre asta.

— Dan, în legătură cu aseară, cred că ţi-am dat impresia că sînt nerecunoscătoare.

— Nici gînd. Nu fi caraghioasă.

— A venit ca un şoc.

— Vina mea.

— Încercam să spun că, pentru moment, nu prea sînt o companie plăcută pentru nimeni.

El zîmbi cu privirea aţintită înainte, de-a lungul uliţei înguste.

— În locul tău, i-aş lăsa pe ceilalţi să hotărască asta.

— Vei avea îngrozitor de multă treabă.

— Fizic, foarte puţin. Să stabilesc nişte cadre exterioare la Cairo şi la Assuan. Nu mi-ar strica dacă mi-ai da şi tu un sfat.

— Te rog, fii serios.

El zîmbi din nou.

— Jane, treaba ta cît de puţin sociabilă eşti, cît de dificilă, cît de tăcută. Astea nu le consider motive ca să nu vii.

Ea nu spuse nimic. Încetini într-o intersecţie pustie, fără vizibilitate şi o privi cu atenţie, înainte de a demara încet.

— Nu deranjezi pe nimeni. Vrei să accepţi măcar atîta lucru?

Jane lăsă capul în jos, dar nu răspunse, evident intimidată şi fîstîcită de această insistenţă. După cîteva clipe, el reluă.

— Ţi-e frică de ce ar putea să spună lumea?

— Nu pot să cred că Nell ar considera asta de bun-gust.

— Mă-ndoiesc, pentru că ultimele instrucţiuni pe care mi le-a dat au fost să te readuc la stadiul burghez. Ea îl privi înţepată, dar el se concentră sec asupra maşinii. Şi de cînd ne luăm noi doi după ce spune Nell despre viaţă?

— De fapt ce ţi-a spus?

— Dincolo de sarcasme, că te iubeşte. Că realmente îi dai motive de îngrijorare. Dan aşteptă, apoi continuă: Nu cred că-i pasă prea mult de ce vrei să faci. Îi pasă că nu pari deloc fericită. Apoi adăugă: Aş vrea să o sun cînd ajungem acasă, ca să-i spun eu.

— Aş prefera să nu o suni.

— Atunci, de ce nu?

— De fapt nu e vorba de Nell.

Maşina rula mai departe. Într-un tîrziu, el spuse:

— Crezi că are vreo legătură cu ce mi-a spus Anthony? Ai impresia că acum încerc doar să mă arăt amabilă?

— Ştiu şi eu… Da, în parte.

— Deci nu poţi face un lucru perfect normal şi raţional, pentru că el ţi-a recomandat cumva să-l faci.

— Pentru că, sînt sigură, el nu s-a gîndit că o să te deranjezi atît de mult.

Dan prelungi tăcerea, încercînd să atace din altă direcţie.

— Cred că el s-a sinucis, cel puţin în parte, încercînd să te facă să-ţi schimbi atitudinea. Nu mă refer la atitudinea faţă de mine. Ci la ceea ce exprimă atitudinea ta în general. Încep să-mi dau seama că pasul cu adevărat important pe care ar trebui să-l faci este să acorzi lucrurilor dreptul de a fi aşa cum sînt.

— Nu lucrurilor, mie.

— Asta tot nu înseamnă că Anthony nu a înţeles cum trebuie problema. În seara aceea, la spital, mi-a spus despre tine lucruri pe care tu le-ai reprodus după aceea aproape cuvînt cu cuvînt.

— El nu a înţeles niciodată că n-am să mi-o pot ierta.

— Ba nu, eu cred că da. Şi chiar dacă e aşa, acum tu nu poţi veni cu mine pentru că nu ţi-o poţi ierta? Asta e masochism. Autoflagelare.

— Da. Pentru că toţi ceilalţi par atît de hotărîţi să mă ierte. Cu condiţia să par fericită.

Dan îi aruncă o privire.

— Nu mai considera grija pe care ţi-o poartă un om ca pe o manevră a diavolului. E absurd.

— Da, nu ştiu. Apoi se corectă puţin. Ştiu că eşti tare bun… Se opri să respire. Se afla într-o poziţie critică, dar încă nu cedase.

— Nu simţi că ar fi bine dacă ai face asta? Ştii tu, vechea poveste.

A răspuns greu şi nu a răspuns direct.

— M-am trezit azi-dimineaţă cu sentimentul absolut clar că mi-e pur şi simplu imposibil să merg.

Dan observase deja faptul că, atunci cînd era pusă la ananghie, se retrăgea la adăpostul unui limbaj burghez strict convenţional (opus utilizării sale ironice), în mod normal străin ei; expresii emfatice standard de tipul „mi-e pur şi simplu imposibil“ însemnau o renunţare tipic englezească la sinceritatea pe care toate celelalte naţiuni o consideră normală cînd două persoane care se cunosc de foarte multă vreme stau de vorbă. Se întreba, totuşi, dacă asta nu era de fapt ca şi ploaia care biciuia parbrizul şi, din senin, îşi aminti acel catren din secolul al XVI-lea, atît de îndrăgit de Henric al VIII-lea:

 

„O, vînt de vest, cînd vei sufla, să plouă mic şi străveziu?

În braţe cu iubita mea, în patul meu din nou să fiu!“

 

Nici în ipostaza persoanei întîi, nici în a celei de-a treia, nu o dorea pe Jane în braţele sale din nou, cel puţin nu în sensul la care se gîndea regele desfrînat. Aşa cum infinitele aspecte ale vremii îi stîrneau lui Dan imaginaţia, acum convenţionalitatea de limbaj, reacţie, atitudine – această ceaţă psihologică menită să nege peisajele interioare pe care le învăluie nu reuşea de fapt decît să le semnaleze prezenţa, invitînd astfel la explorare; instituind o cantitate necunoscută, un mister, în cel mai simplu schimb de cuvinte. Şi aşa cum ştiuse difuz în copilărie că învăluirea de cocon a iernii era necesară, tot astfel realiză acum că opacitatea comportării ei prezente era de asemenea necesară; şi ea cerea de la victimele ei să spere în roade bogate, să mizeze pe viitor, să întrevadă vremea bună.

În prezentul real, întinse mîna şi atinse mîneca paltonului ei.

— Te invit doar să facem cîţiva paşi prin soare. Să mai schimbăm atmosfera.

Jane zîmbi cu un aer nostalgic:

— Trebuie să recunosc, pe o zi ca asta…

— Vrei cel puţin să discuţi cu Roz deseară? Dacă păleşte de groază, accept înfrîngerea.

Cu un zîmbet abia schiţat, încuviinţă din cap.

— Da, bine.

El ştia că ea ar fi vrut să-şi bată în cuie refuzul, blocînd orice redeschidere a subiectului. Acum, din cauza aceloraşi convenţii, era forţată să lase discuţia deschisă.

Ajunşi în sat, pe drumul mai ocolit dinspre Thorncombe, el o întrebă – ploaia se mai potolise – dacă nu vrea să vadă biserica. Se gîndea că poate îi va aminti că şi alţii au trăit în purgatoriu în copilărie, dar Jane nu a părut să sesizeze nimic de genul ăsta. I-a plăcut biserica, faptul că era primitoare, stîlpii de gresie, catapeteasma pictată şi sculptată cu fantezie. Apoi au mers prin ploaia măruntă în direcţia celor două morminte; iar Dan îi arătă, dincolo de portiţa pe unde se ieşea din cimitir, casa unde s-a născut. Jane se opri un moment, cînd se întoarseră, ca să citească piatra de pe mormîntul mamei lui. Piatra se lăsase puţin în faţă şi dintr-un colţ se prelingeau picături, ca un reproş pentru lacrimile pe care fiul ei nu le vărsase niciodată pentru ea.

— De ce nu ai spus niciodată nimic despre toate astea la Oxford, Dan?

— Poate am încercat să mă prefac că nu au existat.

— Tot ce-mi amintesc e că pentru tine erau un motiv de rîs.

— Am scris totuşi piesa aceea.

— Da, desigur, uitasem. Îi adresă un mic zîmbet, privi din nou spre mormînt. Te invidiez. Cînd mă gîndesc că noi ne trambalam de la o ambasadă la alta.

— Am scris cînd am început să văd dincolo de aparenţe. A trebuit să ascund atît de multe lucruri. Porniră înapoi spre maşină. Eu eram mai rău decît Paul. Cel puţin el poate arăta ceea ce simte. Eu nu aveam voie nici atît.

— Ce te-a adus din nou aici?

Cu o seară înainte, discutaseră puţin despre asta, dar ea probabil simţise că el nu fusese tocmai sincer. Dan privi în josul potecii, apoi îi aruncă o privire ştrengărească.

— O fată grăsuţă cu nişte ochi albaştri, dumnezeieşti.

Jane zîmbi brusc, bătu din palmele înmănuşate, o fulgerare a vechiului său eu.

— Dan, mă impresionezi.

El murmură:

— E mai adevărat decît crezi.

Îi povesti despre familia Reed şi despre aventura lui tragicomică cu Nancy, în timp ce maşina înainta pe acelaşi drum pe care pedalase el cîndva în fiecare dimineaţă.

— Şi nu ai mai văzut-o?

Îi povesti cum a revăzut-o.

— Biata femeie.

— Aproape că o uitasem. Nu ea a fost adevăratul motiv. Atunci, prima oară cînd am adus-o pe Caro aici… Cred că a fost senzaţia căutării căminului pierdut. Mi-am dat seama azi-dimineaţă cînd am ieşit cu Paul la plimbare. Pare absurd pe o zi urîtă ca asta, dar e de fapt un fel de inocenţă recîştigată. Nu sînt sigur că e un lucru sănătos. Cam prea în genul milionarilor care cumpără casele sărăcăcioase în care s-au născut.

— Ştiu şi lucruri mai rele făcute de milionari.

Tonul sec din vocea ei îl făcu să zîmbească.

— Bănuiesc că o fac pentru a-şi aminti cît de departe au ajuns. Cel puţin eu bănuiesc că am făcut-o pentru a afla la cît de puţine lucruri am renunţat. Probabil de asta, în comparaţie cu tine, eu sînt mai înţelegător faţă de Andrew.

— Nu am luat niciodată în rîs dragostea lui pentru Compton. E tocmai ce ne-a lipsit nouă în copilărie. Apartenenţa la un loc.

— Cel puţin Nell îl are acum.

— Pentru asta o invidiez.

Dan îi aruncă o privire şi ea strînse din buze, recunoscînd cu tristeţe că nu toate diferenţele între surori erau de ordin politic. Apoi, brusc, ca şi cum alunecaseră prea departe, dincolo de simpla suprafaţă a lucrurilor, îl întrebă dacă văzuse filmul lui Albicocci după Cărarea pierdută.

Înaintară pe coama ultimului deal şi apoi de-a lungul pantei, pe lîngă cuptoarele de var de unde, pe panta opusă, se putea vedea ferma.

Cîteva ore mai tîrziu, trenul sosi punctual în staţia Newton Abbot. Dan a vrut să-i cumpere el biletul, dar nu l-a lăsat, o conduse deci la vagonul de clasa a doua, rămase apoi pe peron în timp ce ea se aşeza la fereastra de la culoar.

— Mulţumesc, Dan. În special pentru răbdare.

— Gîndeşte-te la cele zece zile în Egipt. O vorbă numai şi s-a făcut.

Nu încercase să o mai convingă direct, dar în timpul mesei vorbise despre Egipt, despre Nil; şi i-a smuls un mic amănunt. Cu cîţiva ani în urmă, ea şi Anthony intenţionaseră să facă o astfel de călătorie, dar nu au putut. Acum Jane îl privea, încercînd să găsească cuvinte. El vorbi înainte ca ea să deschidă gura.

— Să fie clar că mă voi folosi de acest avantaj asupra ta.

Jane zîmbi, căutînd în privirile lui confirmarea propriilor îndoieli; acum, în final, o prefăcută slăbiciune faţă de o ironie nedreaptă.

Spuse:

— Îmi place ferma ta.

— Dovedeşte-o revenind. Ori de cîte ori doreşti.

Se auzi un fluier, ea îi mulţumi din nou. Trenul se porni, ea ridică o mînă, faţa îi era puţin palidă, calmă, se retrăgea politicos şi părea, acum, în acest ultim moment, uimită, cu o undă de regret, ca şi cum crezuse că îl cunoaşte pe Dan, dar acum nu mai era atît de sigură.

Dan urmări plecarea trenului, mult după ce ea se retrăsese de la geam pe locul ei şi încerca deja să găsească motive pentru care să renunţe şi el la călătorie, în caz că ea ar refuza în continuare să meargă.

Phoebe venise cu ei la Newton Abbot ca să facă nişte cumpărături şi a trebuit să o aştepte în parcarea de lîngă piaţă, unde-şi dăduseră întîlnire. Aştepta fumînd fără a vedea de fapt nimic din ce se afla în jur. O parte din el ştia prea bine că Jane avea dreptate să ezite. Acum se temea nu atît de problema timpului – scenariul prinsese formă, recuperase întîrzierea, putea să mai lucreze şi în Egipt şi, în orice caz, Malevich modificase condiţiile contractului –, cît se temea de reacţia lui Jenny. Nu era ea chiar atît de înţelegătoare cînd era vorba de alte femei, aşa cum afirmase el. Direct, ar fi putut să o convingă; sau dacă ar fi întîlnit-o pe Jane, dacă ar fi cunoscut toate amănuntele; dar la telefon, la o distanţă de cîteva mii de kilometri, era altceva. Asta nu i-ar fi mirosit a bine şi el ar fi trebuit să explice foarte clar de ce i s-a făcut milă de o persoană care de ani de zile era o străină, de care nu-i vorbise lui Jenny decît în termeni extrem de vagi, în acea ultimă noapte, termeni care o făcuseră pe Jenny să sară ca arsă. A mai spus el cîte ceva la telefon, după ce Anthony s-a sinucis, dar pe Jenny au interesat-o mai mult reacţiile faţă de Nell… şi Caro.

Deci ce ar fi putut să-i spună? Ar fi putut fi un argument faptul că nu dorea să se comporte ca o celebritate internaţională ignorînd o veche amiciţie, că voia să pecetluiască o împăcare în familie. Sau poate recunoştinţă pentru faptul că a ajutat-o pe Caro, ceea ce, din fericire, menţionase deja. Alte argumente nu avea. Putea să elimine bănuielile unei legături amoroase, dar nu putea să nu recunoască celălalt adevăr, că această obscură fostă cumnată era o persoană a cărei amintire a rămas altfel decît a celorlalte femei pe care le cunoscuse. Sînt oameni pe care nu-i poţi expedia, plasa, reifica; ei constituie mistere pe care le ignori pe propriul risc, care, inconştient şi implicit, sînt, ca natura însăşi, catalizatori capabili să dizolve timpul şi tot ceea ce naturalistul încearcă să pună între el şi realitatea sa totală.

Se gîndea la dimineaţa care trecuse, la drumul cu maşina prin ploaie, la tot ceea ce fusese spus şi ce nu fusese spus. Chiar şi cînd se purta necugetat îl făcea să gîndească. Trebuie să fi fost ceva legat de acea opacitate temperamentală, cu rolul pe care-l jucase în trecutul lui şi îşi dădea seama, din ce în ce mai mult, cît era de important acest lucru pentru el, pentru ambele ipostaze ale lui. Daniel Martin şi „Simon Wolfe“. Meseria îl obligase de atîta vreme să gîndească în termenii simbolismului vizual, ai scenei, ai localizării, ai semnificaţiei gesturilor actorului sau actriţei. Această fiinţă psihologic obscură aparţinea sau ajunsese să aparţină unei alte arte, unui alt sistem, cel în care el încerca să pătrundă.

În primul rînd, trebuia să deosebească eul său real de cel posibil, ficţional; şi deşi experienţa într-o artă inevitabil a persoanei a treia şi a punctului de vedere părea să faciliteze o astfel de autochirurgie, se simţea foarte nesigur. Aici avea senzaţia că Jane i-ar putea fi de ajutor, pentru că, făcîndu-l să gîndească, în esenţă îl făcea să se vadă pe sine prin ochii ei. Asta datorită opacităţii ei… În mod curios, ea era unică prin faptul că nu-l reflecta clar, ci altfel decît oglinzile mai puţin raţionale, mai puţin perverse şi, poate, mai fidele ale minţilor obişnuite. Şi apoi, deşi relaţiile dintre ei erau la fel de familiare ca pe vremuri, el simţea că ea nu-l acceptase încă pe de-a-ntregul. Ea continua să deregleze imagini, să schimbe voci, să refacă scene; ca şi Jenny, care o făcea însă altfel – mai artificial, mai calculat, mai agresiv, ca un fel de prelungire intimă a deciziei sale profesionale de a nu fi distribuită într-un singur tip de rol.

De fapt, mai mult intuia decît gîndea toate aceste lucruri; simţea o ţesătură de fire, provenind din interiorul, dar şi din afara ultimelor douăsprezece ore, un amalgam obscur de ploaie, peisaje, amintiri, fertilităţi, feminităţi, care îşi aveau toate originea, poate, în acea piatră umedă pe care o contemplase dimineaţă, piatra de pe mormîntul mamei necunoscute sau în statuia de bronz patinat a înţeleptului, căreia Dan îi aruncase o privire amuzată cînd, cu o zi înainte, trecuse pe lîngă ea în Dorchester.

 

În ipostaza implacabilei persoane întîi la prezent, nu am mai avut aceleaşi trăiri, pentru că o feminitate mult mai prozaică apăru brusc şi bătu încet în geamul portierei. Iar Phoebe aduse cu ea o realitate mai prozaică. Era foarte improbabil ca Jane să accepte şi astfel voi fi scutit de minciunile convenţionale.

Totuşi, după ce am adus-o acasă pe Phoebe cu toate cumpărăturile, m-am dus direct la telefon să o sun pe Roz la birou. Ştiam că lucrează la filiala BBC din Kensington House. Am avut noroc. Au găsit-o; şi da, putea să vorbească. Cum a fost weekendul? I-am povestit pe scurt, apoi am trecut la probleme de fond.

— Roz, tocmai am condus-o pe mama ta la gară şi cred că era într-o stare oarecum de şoc. Trebuie să plec în Egipt cîteva zile, în legătură cu scenariul. I-am propus cam pripit să vină cu mine într-o croazieră de o săptămînă pe Nil. Ea tocmai îmi spusese că legătura pe care a avut-o se terminase. Am rămas cu sentimentul că n-ar fi trebuit să-i fac o asemenea propunere imorală, deşi am încercat să o fac să înţeleagă că nu era vorba de aşa ceva.

Îmi fusese teamă de o ezitare sau de o altă reacţie contrariată. Reacţia ei a fost spontană şi veselă.

— Formidabil! De ce refuză?

— Am rugat-o să discute cu tine, de asta te sun. Se simte, social, o leproasă cînd e vorba să facă o călătorie cu cineva.

— Vai ce idioată e.

— Şi problema cheltuielilor.

— Nici vorbă de sărăcie, nici acum, nici mai tîrziu.

— Atunci, gura lumii.

— Asta o ştiu. Toţi nenorociţii ăia de la Oxford.

— Şi bănuiesc că-şi face griji şi cu Paul.

— E moment să nu-l mai ia atîta în seamă. Oricum, mă descurc eu cu el.

— Roz, eu nu vreau să o silesc. Dar nu pot să nu mă gîndesc că-i va face bine. Poate îi trebuie un brînci.

— Nici o grijă. Capătă ea unul straşnic. Părerea mea e că eşti minunat. E exact ce-i trebuie.

— Poate aştepţi să aducă ea vorba. Nu vreau să aibă senzaţia… înţelegi.

— Sigur că da.

— Durează zece zile, cel mult două săptămîni. Se poate opri la sora ta în Florenţa la întoarcere.

O clipă nu spuse nimic.

— Naşul care face minuni.

— Şi se simte vinovat.

— Dacă ea nu merge, mă ofer eu în loc.

— Nu-mi strică un ajutor calificat.

— Chiar îţi trebuie o pisăloagă bătrînă ca Jane? Eu o să-ţi fiu mai de folos.

Au urmat vreo două replici pe acelaşi ton de tachinărie perfidă, apoi am trecut la detaliile călătoriei; şi, înainte de a încheia, hotărîrea fusese luată, va merge… dacă va fi nevoie, sub ameninţarea revolverului.

Ştiam că, implicînd-o pe Roz, riscam puţin, deoarece o putea face pe Jane să mărturisească lucruri pe care fiica ei nu le ştia, învăluind refuzul într-o încărcătură emoţională. Viaţa ei fusese prea solid fundamentată pe greşeli originare şi hotărîri greşite, ca încercarea cuiva de a îndrepta situaţia să nu fie văzută ca o ameninţare. Eu rămăsesem (indiferent de faptul că, pe faţă, mi se atribuia o relativă nevinovăţie) cauza aparentă a unui accident cu consecinţe în timp… ca o greşeală pe o hartă, scuzabilă în măsura în care era doar rezultatul ignoranţei cartografului, dar condamnabilă în virtutea consecinţelor nefaste. Asemenea greşeli pot căpăta dimensiuni speciale în spaţiul mental al subconştientului şi probabil că asta o tulbura pe Jane cel mai mult. Venind, însemna să se prefacă. Dar astfel putea să evite să-i spună adevărul lui Roz şi, prin comparaţie, celelalte argumente împotriva plecării nu mai păreau la fel de întemeiate.

Între timp, m-am refugiat în scenariul despre Kitchener, am luat de la început tot ce scrisesem pînă atunci; am eliminat o scenă din prima versiune şi am rescris-o, am găsit o posibilitate de a folosi un flashback în interiorul unui alt flashback şi poate încă unul în interiorul acestuia; un artificiu după modelul cutiilor chinezeşti, dar cu variante. Apoi am făcut efortul de a găsi o soluţie ca să reduc Curzon şi India, şapte ani, în douăzeci de minute de proiecţie. Opt ore mai tîrziu, către miezul nopţii, nu rezolvasem problema, dar începusem să ştiu încotro să-mi concentrez energia. În India, prin dublul joc al înfruntărilor, Curzon şi Kitchener au fost ca o pereche de rinoceri, două ambiţii monomaniace, doi coloşi. Nu era complicat să dramatizezi ciocnirea coarnelor care a avut loc în India, ci să redai infernalul sistem de sfori ce-i manevra pe cei doi de acasă. În orice caz, cînd am ajuns în pat, aveam impresia că am găsit o soluţie şi pentru asta. Din cînd în cînd, mă întrebam ce se întîmpla la Londra în apartamentul lui Roz şi stăteam cu urechile ciulite la telefon. De fapt nu speram să fi reuşit, ştiind că propria combinaţie de tertipuri şi atacuri directe eşuase şi faptul că Jane nu era persoana care să se lase dusă, cu atît mai puţin de propria ei fiică.

 

Înainte de a mă fi văzut cu acest mister rezolvat, se ivi un altul. Telefonul a sunat, dar la şapte dimineaţa, era marţi. Eu dormeam, dar Phoebe a răspuns şi m-a trezit. Era Jenny. A doua „contribuţie“ sosise la Londra în urmă cu trei sau patru zile; şi fusese discutată. Acum era în cabana de la Bel-Air şi se pregătea de culcare. Ca şi Roz, voia să ştie cum fusese weekend-ul, cum mă simţeam după ce mă întorsesem de la Thorncombe, cît era ceasul, vremea… aşa cum repede mi-am dat seama, de fapt voia altceva. La un moment dat, a tăcut.

— S-a întîmplat ceva?

— Da.

Pauză.

— Jenny?

— Dacă nu răspundeai, luam avionul spre casă.

— Ce e, pentru numele lui Dumnezeu?

— Nu ştiu cum să-ţi spun.

— S-a întîmplat ceva la studiouri?

— Nu, nu e vorba despre film.

— Trebuie să-mi spui.

— Am scris ceva.

M-am destins, chiar am zîmbit în sinea mea.

— Credeam că cel puţin e vorba de vreo orgie la Malibu.

— Dumnezeule, ce-ţi veni să spui asta?

— Haide. Tu ştii să scrii. Îmi place să-ţi citesc scrisorile. Nu mă deranjează dacă mă iei mai tare.

— Nu e vorba de tine acum. Nu e adevărat, Dan. Să nu crezi nici un cuvînt.

— Despre ce e vorba?

— Am pus-o astăzi la poştă. Am scris-o în timpul weekendului. Apoi spuse aproape violent: Promite că n-o să crezi nimic.

Dan privi stingherit spre uşa bucătăriei. Nu era închisă complet şi radioul, pe care Phoebe îl avea deschis de obicei, nu mergea.

— Eu cred tot ce scrii.

Din nou tăcu.

— Tu nu ştii. Şi nu rîde de mine.

— Atunci nu cred nici un cuvînt.

— Te rog s-o arzi fără să o deschizi. Nu i-am răspuns. Sînt pe ciclu. Am fost puţin nebună. Am încercat să mă conving că nu am nevoie de tine.

— S-a întîmplat ceva la studio?

— Te rog, promite-mi că o arzi. Fără să o deschizi.

În final, vocea, tăcerile constante, schimbările de ton m-au făcut să fiu mai atent.

— Jenny, ai fumat?

— Sînt atît de nenorocită.

— Nu ajută.

— Ştiu, spuse. Nu e decît fantezie. Am inventat totul.

— Mildred e cu tine?

— Nu de Mildred am nevoie. De tine am nevoie.

— Credeam că ne-am înţeles.

Voiam să spun ceva despre fumat, dar m-a întrerupt.

— Promite-mi că o arzi. Jur că nu e adevărat ce am scris.

— Atunci nu-i nimic grav.

— Am fost atît de întoarsă pe dos azi. Nu am putut să mă mai gîndesc la nimic altceva. Îmi tot uitam replicile. De nu aş fi trimis-o.

— Trebuie să te calmezi.

O pauză mai lungă. Apoi o voce forţată, mai stăpînită.

— E frumos acolo în casa ta cenuşie din vest?

— Azi-dimineaţă am văzut primele primule. Aş fi vrut să fii aici.

— Du-te naibii.

— De ce vorbeşti aşa?

— Celebra ta imaginaţie te-a trădat de data asta. Nu-ţi dai seama că primulele par a fi o altă planetă.

— Da, par.

— Dan, m-am săturat de tot rahatul ăsta.

Foarte rar se întîmpla să folosească un asemenea limbaj.

— Aş vrea să cobori la Mildred.

— Nu am nimic. Apoi adăugă: Mi-e ruşine, atît.

— Nu mai lua lucrurile chiar aşa de în serios. Pe mine şi mai puţin.

— Acum ai vocea aia a ta îngrozitoare, de calmat „marea divă“.

— E exact ceea ce încerc să fac.

De această dată, tăcerea a fost atît de lungă, încît, în cele din urmă, i-am pronunţat din nou numele.

— Încercam să mă consider eliberată. Grozav. Trebuie să mă crezi.

— Ai putea să-mi traduci ce-ai spus?

— De ce oare trebuie să mă mint întruna?

— Asta nu e valabil numai pentru tine şi sexul tău.

— Eşti sigur că nu te afli pe lună?

— De ce spui asta?

Din nou tăcere. Apoi vocea sună aproape normal.

— Spune-mi ceva despre vreun obiect la care te uiţi, unde te afli. Orice. Am ezitat. Te rog.

— Mă aflu la mică distanţă de un desen în acuarelă îngrozitor de prost înfăţişînd biserica tatălui meu şi satul. De cineva care se numeşte Eliza Galt. Datat 1864. Cred că e o adaptare a unei tipărituri bisericeşti. Are o inscripţie scrisă ca un fel de curcubeu negru peste cer: Domnul vede peste tot.

— Groaznic.

— Eliza a mai adăugat sub s un punct pe cer aşa că peste  este peşte. Domnul vede peşte tot. Pentru asta am cumpărat-o.

— Credeam că nu-ţi plac kitschurile.

— Nu cînd mă înduioşează.

— Adică mă pui la punct.

— Nu fi atît de sensibilă.

— Ai exact tonul de care mi-era teamă.

— Sînt aici numai de treizeci şi şase de ore, timp în care m-am întrebat de sute de ori: oare lui Jenny o să-i placă aici?

— Am scris-o pentru că de fapt nu te cunosc. Îmi închipui numai că te cunosc.

— Eşti sigură că nu e din cauză că nu întotdeauna te cunoşti pe tine?

— E şi asta. Spuse apoi cu o voce mai liniştită: Promite să arzi scrisoarea cînd vine.

— Bine.

— Scrisul meu e ordonat, cursiv.

— Ţin minte.

— Jură.

— Jur.

— Cu mîna pe inimă.

— Cu mîna ta, inima mea e acolo, lîngă tine. Tăcere. TVebuie să dormi.

— Tu ce faci astăzi?

— Lucrez la scenariu. Şi mă gîndesc la tine, cum dormi acolo, departe.

Urmă ultima din multele tăceri care punctaseră convorbirea.

— Culege-mi o primulă. Te iubesc.

 

Telefonul s-a închis înainte ca Dan să poată răspunde. Se gîndea să sune înapoi în California, să o roage pe Mildred să urce să vadă dacă Jenny e bine; a hotărît totuşi că Jenny putea să o cheme şi singură dacă avea nevoie de un umăr pe care să plîngă; şi că era mai bine să facă o comandă mai tîrziu cînd ea se va trezi şi cînd, în Anglia, pentru el, va fi după-amiază. Asta şi făcu.

O dublă neşansă. Cînd auzise vocea lui Jenny, avea pe conştiinţă Egiptul şi pe Jane, dar acum trebuia să aştepte să se liniştească şi apoi să facă mărturisiri, deşi încă nu era neapărat necesar, deşi hotărîse că e mai înţelept să-i spună ceva, poate chiar să pretindă că-i cere sfatul. Bineînţeles, ea făcuse imposibil acest mod destul de dubios prin care el voia să-şi elibereze conştiinţa. Nu o auzea pentru prima oară plîngîndu-se. Avusese o zi de lucru proastă, amărăciuni, lacrimi… Nici o surpriză pentru el care ştia, poate mai bine decît ea, măsura în care actriţele trăiau pe seama propriilor nervi; şi cît era de greşit să crezi că nu făceau decît să se folosească de o depresie premenstruală pentru a juca rolul Evei obişnuite, ca apoi să revină repede la rolul scenic. Din nefericire, telefonul scosese în evidenţă tot ce era artificial în legătura lor. Ca întotdeauna, Thorncombe îl făcuse să se retragă în trecut, tărîmul pierdut, cealaltă lume a sa şi nu era nevoie de glasul ei ca să-şi amintească de noua dimensiune a distanţei dintre ei; aproape distanţa dintre faptul imaginat şi cel real.

Nu era cinstit nici faţă de Jenny, nici faţă de el însuşi, deoarece, cînd vorbiseră, simţise nevoia de a o proteja şi nu minţise, exagerase doar puţin spunîndu-i de cîte ori se gîndise la ea de cînd se întorsese la fermă. Îl incita ideea de a o avea acolo, ştiind, în acelaşi timp, că acest lucru nu era posibil decît temporar. Viitorul aici, împreună cu ea, era de neconceput, ştia cît ar fi fost de nefericită dacă şi-ar fi abandonat cariera pentru acest „nicăieri“. În ciuda acestui fapt, visa ca un adolescent situaţii datorate vreunei miraculoase schimbări de temperament care ar fi făcut-o să accepte cu bucurie o astfel de viaţă. Fizic, îi simţea lipsa: graţia naturală, prezenţa, vocea, felul în care se mişca în preajma lui, cît şi trupul ei gol.

De mult timp se simţea dezamăgit în ideea că actorii, fiind fotografiaţi tot timpul, trebuie axiomatic să fie dublaţi de personalităţi mai interesante, mai profunde decît restul lumii; pe cînd, dincolo de scenă sau de ecran, toate dovezile, publice sau particulare, demonstrau opusul. Se întreba acum dacă nu rămăsese în continuare cumva o victimă a acestei păreri; păcălit de inteligenţa lui Jenny, uitase cît era de atrăgătoare după standardele masculine mai obişnuite. Şi dacă ar fi reacţionat mai normal, ar fi apreciat-o ca pe o personalitate mult mai puţin interesantă. El era cel care cucerise o prinţesă, pentru a se surprinde cucerit la rîndul lui de titlul ei şi de tot ceea ce ţine de acesta; fireturi de mătase, bineînţeles, însă era o situaţie fundamental absurdă. Dintr-un anume motiv, convorbirea intercontinentală de la Thorncombe fusese mai stranie decît cele de la Londra. Era un soi de extravaganţă, o nebunie, ca în comediile Restauraţiei, o manieră artificială de a ignora realitatea obişnuită… lire şi dolari cheltuiţi aiurea pe o tehnologie complexă doar pentru a stabili faptul că aveau nevoie unul de celălalt. Nu părea să aibă nici măcar o vagă legătură cu senzaţia pe care Dan o avusese în timpul plimbării de dimineaţă împreună cu Paul; sau de micul incident de mai tîrziu din acea zi: faptul foarte mărunt că Jane a preferat să călătorească cu clasa a doua.

Gata bărbierit, îmbrăcat, Dan se opri o clipă în faţa ferestrei dormitorului, privind spre livadă; cu o ironie amară, se gîndi iar la Midas. Uneori, a avea totul este mai aproape de a nu avea nimic, mai aproape decît şi-o pot imagina vreodată cei lipsiţi de succese.

 

A coborît la micul dejun. Mai era înnorat, dar ploaia se oprise în cursul nopţii, iar vîntul nu mai bătea. După ce a ascultat pălăvrăgeala lui Phoebe o jumătate de oră, i-a povestit de Jane şi de Paul şi de celelalte două fiice ale ei, parţial ca să ascundă faptul că nu avea de gînd să-i spună cu cine vorbise la telefon. Phoebe îi asculta aprobatoare, nu ştia dacă din simpatie sinceră faţă de Jane şi fiul ei sau pentru că avea senzaţia că el se străduia să-şi întemeieze un fel de familie, în afară de Carol. A ieşit să facă cîţiva paşi prin grădină, unde lucra Ben, pentru a fi pus la curent cu ce se mai întîmplase cît timp lipsise, un ritual care nu avusese loc din cauza timpului şi a vizitatorilor.

Mergea încet de-a lungul potecilor, în spatele bătrînului, ascultîndu-i comentariile, varza de primăvară era bună, prazul nu-i făcea necazuri, rădăcinile de ţelină (una din preferinţele exotice ale lui Dan, pe care Ben avea reţineri să o cultive şi Phoebe să o gătească) creştea destul de bine… Iar legumele din sezonul viitor, ceapa franţuzească scotea capul verde din pămîntul roşu, fasolea cu bob mare apăruse. Subiectul erau cartofii de sămînţă, pe care Ben urma să-i aducă: discuţia obişnuită pe tema alegerii între calitate şi cantitate, care se termina inevitabil în acelaşi fel. Ben cultiva King Edward mari şi sănătoşi, iar Dan îşi făcea şi el cheful de a-şi epata prietenii din Londra cu soiuri mai speciale, pentru care i se acordau două brazde.

De aici au început să discute despre defectele plantatorilor de legume din America, o poveste jalnică pe care Ben nu se sătura s-o asculte; în mintea lui persista, probabil atavic, imaginea pe care ţăranul secolului al XIX-lea o avusese despre Statele Unite – o ţară a celor binecuvîntaţi, unde toate creşteau mai mari şi mai bune; lui Ben îi făcea o deosebită plăcere să-l audă pe Dan demonstrînd că el şi strămoşii lui au fost mai înţelepţi, întrucît au stat la locul lor. Au declarat soiurile de mere Cox şi Blenheim pierdute, spune Dan; şi Ben dă din cap neîncrezător. Nu-şi poate imagina o ţară în care toţi oamenii nu se ocupă de grădină într-un fel sau altul, nici măcar nu-i înţelege rostul (mă tem că Dan arareori a fost văzut cu hîrleţul în mînă).

Se apleacă asupra unui rînd cu anghinare, o altă fantezie importată de Dan, cu frunzele verzi-cenuşii aproape mari. Nici Ben, nici Phoebe nu au de gînd să-i mănînce mugurii, dar bătrînul, aplecîndu-se, ciufuleşte frunzele celei mai arătoase plante cu o toleranţă indulgentă faţă de această plantă străină. Ca toţi grădinarii, admiră plantele timpurii, pe cele care anunţă primăvara înainte de sfîrşitul iernii. Dan are şi el sentimentul plăcut al schimbării anotimpului, al trezirii la viaţă. Se gîndeşte iar la Jenny, artificii, telefoane din California. Da, realitatea locuieşte aici.

După o oră, pe cînd se afla în nonrealitatea camerei de lucru, sună telefonul. Era Roz, o condusese pe mama ei la Oxford; spunea că i-a întors planurile pe dos. În cele din urmă, ajunseseră la două argumente contradictorii: o chestiune de principiu socialist, refuzul să călătorească la clasa întîi şi sentimentul că nu prea era comme il faut – ce-ar spune Nell. Această obiecţie a fost rezolvată de Roz în stilul ei obişnuit, dînd imediat un telefon la Compton. Nell, cel puţin în versiunea lui Roz, făcuse haz de scrupulele lui Jane; ar fi vrut să o invite şi pe ea cineva să se lăfăie la soare, ideea era nemaipomenită, exact ce-i trebuia lui Jane… deşi Jane, se pare, tot nu era prea convinsă.

— Tot vorbea de complacerea în propriile slăbiciuni. M-am şi supărat pe ea, atît era de caraghioasă. I-am spus că ăsta nu era socialism, că era o babă retrogradă fără imaginaţie.

— Şi pînă la urmă?

— A recunoscut că o tentează. Cred că ajunge ea la sentimente mai bune. Devine catîr cînd toată lumea îi spune ce să facă. Aşa era cînd ai cunoscut-o?

— Cam ca fiica ei cea mare, dacă mă gîndesc bine.

— Hei, nu-i cinstit. Eu mă las influenţată. În orice caz, o să te sune cînd ajunge acasă.

În final, Roz i-a mulţumit din nou pentru invitaţie.

Dan telefonă apoi la biroul din Londra al lui Malevich, să fie sigur că lucrurile se pot aranja uşor şi repede, aşa cum pretinsese producătorul.

Da, se putea, cel puţin pentru vize şi pentru călătorie. Secretara cu care vorbise urma să se ocupe de croaziera de pe Nil şi apoi să sune din nou, ceea ce şi făcu după douăzeci de minute. De joi într-o săptămînă se pleca de la Luxor şi ea rezervase două cabine de o persoană. Puteau fi contramandate, pentru că nu toate locurile erau vîndute.

Dan se întoarse la lucru. Scenele indiene începeau să se contureze, să se hrănească una din alta. Brusc o pagină de dialog prinse viaţă, era bună de interpretat. Mîncă sandvişurile pe care i le aduse Phoebe şi apoi îşi acordă o pauză. Puse un disc de Mozart, simfonia în sol minor, se aşeză să fumeze şi privi afară pe fereastră. Începuse din nou să plouă. Se apropie de fereastră şi privi în jos la pîraiele de apă de pe aleea dinspre casă, la pîlcul de ghiocei din jurul unor borne din piatră, de o parte şi de cealaltă a aleii din faţa uşii principale. Era înconjurat de muzică; brusc, simţi un val de fericire, bogăţie, fecunditate, ca şi cum ar fi luat-o înaintea anotimpului, transportat cu două luni în viitor, în plină primăvară. Sămînţa se umfla, crăpătura din uşă se lărgea cu un centimetru; deşi el simţea totuşi că de fapt era un optimism nejustificat, egoism. Poate că totul venea de la lucrurile simple din copilăria sa. El avea nevoie de complexitate, de promisiuni multiple, drumuri ramificîndu-se la nesfîrşit şi, în acest moment, simţea că le are. Aşa cum muzica verde-aurie avea intervalele sale de umbră, dincolo de echilibrul şi fluiditatea desfăşurării sale, tot astfel exista o notă de tristeţe în fericirea lui Dan. Era o fiinţă solitară şi asta îl făcea fericit în sufletul lui, rămînînd totuşi un invalid fără şanse de recuperare.

Dan se gîndise adesea, pe cînd lucra la Kitchener – nu numai atunci cînd citise despre viaţa bătrînului, dar şi atunci cînd cercetase toate celelalte vieţi împletite cu a lui – că trăsăturile comune acestora, tipic britanice, erau obsesia patriotismului, sentimentul datoriei, ideea destinului naţional, sacrificarea înclinaţiilor temperamentale (nu şi a ambiţiei personale, bineînţeles) pe altarul unui sistem extern, unui scop cvasi-mitic. Toate acestea, lui personal îi erau total străine, deşi se considera el însuşi un creator de mituri de acest gen. Imperiul a fost o boală groaznică… Aut Caesar, aut nullus ; nu avusese nimic din spiritul englezesc. Întregul secol al XIX-lea a fost o boală, o amăgire denumită Britania. Adevărata Anglie însemna libertatea de a fi tu însuţi, să pluteşti ca un spor, să nu te legi de nimic, decît în mod trecător, o libertate plutitoare. Puţini aveau marele noroc, ca Dan, de a putea trăi această libertate în termeni aproape concreţi; să trăiască unde vor şi cum le place… de aici dezvoltarea trăsăturii profund britanice, concentrarea asupra lumii interioare a eului, din spatele unei măşti rigide care-l apăra. Acest englezism era şi în retrospectivă imanent, cînd era vorba de britanicii arhetipali, roşu-alb-albastru, aşa cum era Kitchener. Imaginea lui putea fi personificarea patriotismului britanic şi al imperiului, dar sufletul lui era întortocheat, contorsionat şi cu mult mai tiranizat de mitul personal decît de cel public pe care aparent îl clădea.

A nu fi conformist… indiferent cu ce preţ, a nu fi conformist; era greşeala soluţiei lui Jane, o greşeală nu atît politică, ci mai curînd obscură, biologică.

Începuse ultimul acord al simfoniei pe care Dan încetase să o mai asculte, decît, poate, inconştient… pe ea şi orice altceva. Auzi glasul lui Phoebe; din nou telefonul. Se uită la ceas crezînd că ar putea fi convorbirea cu California pe care o ceruse, deşi mai era o oră pînă atunci. Cînd îl văzu, Phoebe spuse că era doamna Mallory. Ajuns jos, ezită, respiră adînc, apoi vorbi.

— Bună, Jane. Ai ajuns cu bine acasă?

— Da, mulţumesc, Dan. Urmă o uşoară ezitare. Cred că Roz a vorbit cu tine.

— Da, spune că sîntem trei contra unu.

— Mă simt victima unor uneltiri.

— Beneficiara. Vii?

— Numai dacă eşti sigur că eşti în stare să suporţi.

— Altfel nu aş fi propus.

— Eşti sigur?

— E o experienţă minunată. Ştiu că o să-ţi placă.

— Atunci mi-ar plăcea să vin. Dacă mă iei.

— Acum simt că am obţinut iertarea.

Un moment, ea nu spuse nimic, dar el aşteptă.

— Să zicem, simbolic.

Apoi, foarte alert, îi spuse de croaziera care pornea de la Luxor şi că ar vrea să ajungă, peste exact o săptămînă, la Cairo. Jane bătu puţin în retragere, ca şi cum o călătorie atît de lungă trebuia pregătită cu scrupulozitate victoriană. O asigură că se făcuseră toate rezervările, că excursiile nu erau protocolare, că nu avea nevoie de haine de gală. Dacă venea şi ea luni la Londra, se puteau ocupa de vize. Se aştepta ca ea să mai aibă rezerve cu privire la preţ, dar în mod curios nu întrebă nimic despre asta… sau probabil se interesase la vreo agenţie locală de turism şi decisese că poate să şi-o permită.

— Să-mi spui cui trebuie să-i plătesc.

— Luni putem aranja. Probabil că nu o să ştie, totul se face prin cont. Nici o grijă.

— Vreau să plătesc partea mea.

— Bineînţeles. Plătim nemţeşte. Aşa e în industria filmului. Întotdeauna plăteşti mai tîrziu. La propriu şi la figurat.

Simţi că, la capătul firului, Jane nu era încîntată, nu i se permitea să plătească pe loc pentru gestul ei nebunesc. Totuşi, în cele din urmă, a reacţionat cu inocenţă.

— Mă simt ca un copil căruia i se oferă o bucurie neaşteptată. Nici nu sînt în stare să cred că este adevărat.

— Ce o să te faci cu toţi faraonii ăia plicticoşi? S-ar putea să nu te amuze.

— Trebuie să iau un ghid să mă instruiesc.

Dan îi spuse să nu cumpere un ghid, încă îl mai avea la Londra pe cel de data trecută. Au mai vorbit un minut în legătură cu pregătirile.

Apoi îi mai mulţumi o dată pentru ospitalitatea zilei de la Thorncombe şi închise.

Dan merse în salon şi-şi turnă un whisky mic. Zarurile erau aruncate şi curînd va trebui să-i spună lui Jenny, dar mai întîi să se hotărască ce să-i spună. Nu era obligatoriu să-i spună chiar acum. Dan avea experienţă cînd se punea problema amăgirii unei femei. Cu cît trece timpul, explicaţiile devin tot mai complicate. Cu ochii la portretul episcopului, exersa ce avea să spună.

Comanda telefonică veni la ora fixată, mai devreme decît ar fi dorit. Jenny se sculase de puţin timp şi era fericită, fusese o surpriză.

— Îmi pare rău pentru aseară. Nu mai fac.

— Aruncă porcăria aia de ţigară la gunoi.

— Bine, promit.

— De unde o ai?

— De la cineva de la studiouri.

Ştia că minte, n-ar fi putut să spună de unde, dar mai ştia că, în alte împrejurări, ar fi insistat să afle mai mult despre acel „cineva“.

— Cum te simţi?

— Bine. O să depăşesc momentul. Acum că m-ai sunat. Adăugă: Poate mai bine citeşti ce ţi-am scris. Să descoperi cît sînt de groaznică.

Dan simţi uşurarea jucătorului de şah căruia i se indică cel puţin viitoarea mişcare.

— Asta o să descoperi şi tu despre mine imediat.

— De ce?

— Vreau să-ţi spun ceva, Jenny. Intenţionam să-ţi spun aseară, dar nu prea era momentul potrivit. Plec în Egipt săptămînă viitoare, pentru cîteva zile. Mă întorc înainte să vii tu.

— Dan. Nu pot să cred.

— Am o nevoie disperată de idei noi.

— Dar credeam că ai spus…

— A trebuit să mă răzgîndesc. Acum scenariul arată ca un curs intensiv de istorie. Trebuie să-i adaug un pic de atmosferă.

— Nu poţi amîna?

— Aş vrea să pot.

— Nu am încredere în tine, cu toate dansatoarele alea din buric cu ochi migdalaţi.

— Cred că iau o însoţitoare. Dacă asta te consolează.

— Fiica ta?

— Mătuşa ei. Marea problemă a familiei la ora asta.

A urmat o tăcere scurtă; apoi neîncredere.

— Sora fostei tale…

— Nimeni nu mai ştie cum s-o ajute. Toată lumea e la capătul puterilor. A devenit foarte retrasă şi deprimată. Eu am propus, aşa, din senin, Dumnezeu ştie de ce. Cînd a fost aici. Fapta mea bună pe ziua aceea, nu ştiu.

A lăsat-o fără replică. Dan aşteptă. Apoi vocea îi reveni, prudentă, serioasă, sunînd bizar de aproape.

— Credeam că nu mai sînteţi în relaţii bune.

— Acum am ajuns la pace şi iertare.

— Şi a spus da?

— Încercăm cu toţii s-o convingem.

— Şi fosta ta soţie e de acord?

— Jenny, vorbim despre o femeie destul de distrusă, care nu mai e tînără. Dacă ai cunoaşte-o, ţi-ar plăcea şi ţi-ar fi milă de ea. Zău că e din pură caritate şi… ei bine, mai e ceva.

— Ce?

— Caroline. Această veche vendetta dintre noi a necăjit-o foarte tare. Vreau să-i arăt ce tip cumsecade e tatăl ei în fond. Luînd în considerare toate celelalte păcate.

— Adică eu.

— Printre altele.

— Cu nebunia ei cum mai merge?

— Cred că asta a făcut-o să plece la Paris în weekend. Încă nu s-a vindecat.

— De ce nu am şi eu un iubit de modă veche, care se poartă frumos, aşa ca el. Schimbă subiectul, înainte ca Dan să poată răspunde. Îţi place?

— Sînt nebun după ea. Tocmai de asta-ţi şi spun.

— Fii serios.

— Mi-a plăcut întotdeauna ca om. Pe vremea cînd am cunoscut-o bine. Asta-i tot.

— Atunci nu e din pură caritate.

— Ţi-ar fi simpatică. Şi ai compătimi-o.

— De cînd e lumea, aşa spun bărbaţii ipocriţi.

— Totuşi ăsta e adevărul. În cazul ăsta.

— Eu cel puţin nu te înşel decît pe hîrtie. Nu eşti tu chiar domnul Knightley.

— Nici nu am avut această ambiţie.

— Nici nu încerci.

— Nici tu nu eşti Emma.

— Faci clăbuci.

— Adică?

— Te speli pe mîini. El tăcu. Cred că eşti un ticălos, nici măcar nu m-ai prevenit.

— Am vrut aseară. Nici nu-i măcar sigur.

— Dacă ţi-aş putea vedea chipul. Apoi spuse: Dumnezeule, bate şoferul. Stai puţin.

Se întoarse după cîteva momente.

— Dan.

— Ai întîrziat.

— Nu, dar trebuie să plec. Nu sînt îmbrăcată. Mă suni mîine seară?

— Da, sigur.

— Eşti nemaipomenit. Acum pot să mă duc să mă spînzur.

— Acum vorbeşte California. Nu tu.

— Ar face dumneaei bine să fie la fel de scrupuloasă şi cînd e vorba de relaţiile dintre oameni, aşa cum mi-ai descris-o.

— Mi-a atras atenţia. Am asigurat-o că eşti prea inteligentă ca să nu ai încredere în mine.

— Spune-i că totul sună mai corect fără „nu“.

— Mai e şi o doamnă foarte de stînga. Nu are timp de haimanale capitaliste ca mine.

— Decît atunci cînd o inviţi în Egipt.

— Bănuiesc că vrea să mă convertească. În caz că vine. Spuse apoi: Aş fi vrut să fii tu.

— Ce să fiu?

— Cu mine. Şi aici, acum.

— Sînt. Prin poştă. Acum îmi pare bine că am făcut ce am făcut.

— Mîine?

— Numai pentru că nu am cu cine să vorbesc.

— Bineînţeles.

— Să nu crezi că am de gînd să-mi iau la revedere. Mai stau la telefon doar ca să mă asigur că o să te coste mulţi bani.

— Am bănuit.

— Ce vîrstă are?

— Aproape cincizeci. Dacă te interesează, are şi varice.

— Nu mă interesează.

— Atunci?

Urmă o tăcere, apoi o voce „mică“; un ton ciudat, plat, pe care-l folosise cu succes în vreo două scene de film.

— Dispar.

— Jenny.

— Dispar, de-adevăratelea.

Urmă încă o tăcere, apoi receptorul se lăsă în furcă. Dan rămase cu ochii aţintiţi asupra acuarelei cu Domnul vede peste tot  cu senzaţia că nu vede chiar tot şi că mai mult ca sigur nu văzuse măiestria lui în mînuirea jumătăţilor de adevăr. Şi totuşi vocea jignită a lui Jenny, un ton nesigur ce nu-i era caracteristic, îl impresionase ajutîndu-l să restabilească echilibrul pe care îl pierduse la primul telefon. Teama, singurătatea, simplitatea, căldura… Ceva care rămîne după ce dispar răsfăţul şi artificialul; prevedea ziua cînd ea o va întîlni pe Jane şi el va fi iertat.

Rămăsese în picioare lîngă telefon, uitîndu-se acum prin deschizătura uşii care dădea în salon, unde o suliţă de lumină străpungea fereastra dinspre vest, oprindu-se pe rogojina de trestie ce acoperea podeaua. Un perete alb, în spate, strălucea ca într-un interior de Vermeer. Dan se duse şi deschise uşa de la intrare, rămînînd în dreptul ei. Cerul se lumină înspre sud şi vest, iar soarele de iarnă în amurg reuşise să străpungă norii pentru prima oară de cînd se întorsese. Mănunchiuri răsucite de vapori cenuşii se conturau, pluteau în dreptul fîşiei de cer limpede, gălbui. Tot ce se afla în vîlceaua ce i se întindea în faţă era învelit în auriu-deschis, grădina udă, pajiştile, picăturile care luceau pe ramuri. Spre sud, pe deasupra Canalului Mînecii, se întindea masa prelungă, moale, a unui nor de ploaie, ondulat la un capăt ca un penaj lung de treizeci de kilometri, muiat în nuanţe extravagante şi evanescente de cenuşiu. Toţi norii din direcţia aceea purtau, în rotunjimi şi falduri, culori delicate violacee şi de ametist.

O coţofană pălăvrăgea undeva departe în vîlcea şi deasupra capului trecea o pereche de corbi furioşi şi scandalagii. Dan coborî pe caldarîmul umed al aleii, pînă într-un loc din care putea privi acoperişul casei. Un uliu se rotea sus deasupra pădurii de fagi; lumina blîndă proiectată prin deschizătura de cer din vest, ca un far delicat, impregnase cafeniul blînd şi albul de sub aripile întinse ale păsării. Ţipa, maiestuos, apoteotic, de aur, profilîndu-se pe cerul întunecat. Urmărindu-i zborul pînă cînd dispăru, Dan îşi aminti de Tsankawi. Toate lumile sale încă nescrise: trecutul său viitor, viitorul său trecut.

 

A treia contribuţie

 

Scrisă la furie.

După ce ai plecat tu, Puţă s-a schimbat. Aproape că m-a convins că mă compătimea cînd a aflat a doua zi. În seara respectivă, dădea o petrecere, dacă nu aveam nimic de făcut – mi-a dat de înţeles că o să fie multă lume şi nu o să-mi facă curte. Nu m-am dus, nu aveam nici un chef. Pe platou şi între filmări s-a comportat mai normal, chiar şi Bill a remarcat. Într-una din zilele trecute spunea că ar fi grozav să lucrăm din nou împreună. Poate că a fost doar o altă tentativă de agăţare, dar, parţial, se voia luată ca atare.

Cred că ar fi mai bine ca de acum înainte să mă refer la el folosind numele lui adevărat, dacă ţi-l mai aminteşti, Steve.

Sînt multe lucruri pe care le-am detestat la el, dar există şi ceva pentru care l-am invidiat, probabil uri oarecare americanism. Un fel de dezinvoltură, o nonşalanţă, modul în care nu se lasă pus la pămînt. Chiar şi modul său de a nu lua nici actoria prea în serios (dincolo de toată vorbăria). Viaţa e frumoasă, el e mai tot timpul fericit, are femeile lui, are Porsche-ul lui, tenisul lui şi trupul lui. Sinceră să fiu, asta mă relaxează uneori, dar în egală măsură mă şi enervează. Asta este un lucru pe care tu nu l-ai priceput la bieţii de noi, turma nefericită de pe platourile de filmare, cum de reuşim să ne înţelegem atît de bine în spaţiul dintre ceea ce interpretăm şi ceea ce sîntem în realitate. Pentru că nimeni în afară de noi nu ştie ce înseamnă să te afli în faţa camerei.

Lucrurile au început înainte de plecarea ta. Nu am spus nimic, pentru că am început să-mi dau seama că eu îl înţelegeam mai bine decît tine (în ciuda ipocriziei tale murdare – mai multe despre asta imediat) şi ştiam că nu-ţi face plăcere, în general, ca alţii să înţeleagă lucrurile mai bine decît tine. Adevărul este că ne împăcăm din ce în ce mai bine de cînd ai dezertat tu. El nu mai încearcă cu tot dinadinsul să facă pe deşteptul, în schimb face eforturi să fie natural. Am păstrat distanţa care-mi place să existe între eul meu şi rol. Acesta e un avantaj şi nicidecum nu ne încurcă.

Bănuiam că are o combinaţie nouă. Patru zile după ce-ai plecat, ne-am pomenit cu fata pe platou. Da, nici pe ea nu am menţionat-o pînă acum. El ne-a prezentat una celeilalte. Tatăl ei e un factotum în materie de legislaţie şi tranzacţii, în construcţii de locuinţe, terenuri, corporaţii. Are birouri în San Francisco şi New York. O cheamă Katherine. Kate. Sexy, distantă, dar politicoasă. Fusese vara trecută în Anglia şi am discutat despre asta. Steve mi-a propus să merg cu ei la ultimul film al lui Fellini, dacă-mi face plăcere… Aşteptam un semn şi din partea ei; ideea m-ar fl tentat, însă cu condiţia ca pe ea să n-o deranjeze prezenţa mea. Se pare că nu era cazul. Poate că el îi spusese că sînt singură sau timidă sau cine ştie ce. Nu cred că fusese un aranjament. Sau poate a fost. Acum nu mai contează.

Mai întîi ne-am dus la el să bem ceva. Ea îi cunoştea puţin pe Abe şi pe Mildred, am aflat că şi părinţii ei locuiesc în Bel-Air. Urmase cursuri de engleză şi de artă dramatică la Universitatea din Los Angeles, fară ambiţii de a urca pe scenă. Pe Steve îl cunoştea „dintotdeauna“. Fuseseră colegi de liceu. Am discutat despre film, Steve a vorbit frumos despre jocul meu. Kate şi cu mine am stat de vorbă despre predarea artei dramatice. Ne-am dus să vedem filmul lui Fellini, am luat masa. Începuse să-mi placă, părea să ştie cum să echilibreze emotivitatea lui Steve. Chiar ne-am aliat amîndouă de vreo două ori, tachinîndu-l în glumă. Aveam impresia că ea îi făcea bine. Îl făcea să fie mai reţinut, părea să ştie că ea îl cunoaşte prea bine ca să se aventureze într-o discuţie despre politică sau despre actorie, în stilul lui răsuflat. Nu se atingeau; dădeau impresia că sînt căsătoriţi sau frate şi soră… mai curînd asta.

La sfîrşitul mesei, am spus ceva, că aş dori să chem un taxi, presupuneam că se vor duce înapoi la el acasă. Dar nu, el o conducea pe ea, la Bel-Air, şi m-au luat cu ei. Credeam că o făceau doar ca să fie amabili, că mă lasă mai întîi pe mine şi apoi merg înapoi la el. Chiar şi aici m-am înşelat. Casa ei fiind în drum, ne-am oprit mai întîi la ea. Ne-a invitat să bem ceva, eu nu a trebuit să mai spun nimic, Steve a refuzat în numele amîndurora – era miezul nopţii şi era cazul să mergem la culcare. El a coborît, a sărutat-o în fugă, ea s-a aplecat în dreptul meu la geam şi mi-a repetat invitaţia de a trece pe la ea, să mergem amîndouă la cumpărături, la o plimbare cu maşina, oricînd aveam timp.

După două minute, ne aflam în faţa casei lui Abe şi Mildred. Eram bănuitoare şi hotărîtă să nu-i ofer nici măcar ocazia de a refuza invitaţia de a urca la mine să bem ceva. De cum s-a oprit maşina, i-am mulţumit pentru seara plăcută şi am dat să cobor.

Steve mi-a spus:

Jenny, mai e ceva. Mă crezi dacă-ţi spun că pentru mine a fost într-adevăr o seară foarte plăcută?

Am spus că şi pentru mine a fost. Îmi plăcea Kate.

Prima dată cînd ne-am întîlnit am ratat totul din cauza mea. Aşa e?

I-am spus că nu face nimic. S-ar putea să fi fost chiar mai bine aşa.

Ştiam că răspunsesem aşa pentru că sînt englezoaică. Nu era nevoie de asta. Nu era nevoie să o dreg, deja de cîteva săptămîni lucram mai bine împreună. El avea ochii aţintiţi în jos pe volan. Are trăsături accentuate, iar mustaţa şi părul îi dădeau o înfăţişare de Cristos care cere compasiune. Era doar o mască, dar mie tot îmi era milă de el. M-am aplecat, l-am sărutat uşor pe tîmplă şi am ieşit din maşină.

Pe cînd mă îndreptam spre casă, l-am auzit coborînd din maşină. Pentru o clipă, mi-a fost groaznic de frică să nu vină după mine. E ridicol să-ţi fie frică să acorzi credit celor din jur.

Am întors capul, el se afla lîngă maşină.

Aştept pînă cînd te văd în casă. Obicei local.

Da, ştiu, Bel-Air nu e un cartier periculos, nu era chiar absolut necesar. Cavalerism desuet. M-a făcut totuşi să mă simt o ticăloasă.

A doua zi, cînd ne-am întîlnit, a reluat ideea spunîndu-mi că seara fusese foarte frumoasă. Kate mă simpatiza, ştia sigur. Era, se pare, un motiv să mă simt flatată. Am repetat că şi mie îmi plăcuse de Kate.

Nu mult după asta, mi s-a dat o zi liberă, se filmau nişte mărunţişuri, secvenţe în care apărea numai Steve. Kate m-a sunat şi m-a invitat să luăm prînzul împreună şi mi-a propus să mergem după aceea prin magazine. În ultima vreme fusesem destul de retrasă, aşa că am hotărît că aveam dreptul la o extravaganţă. Părinţii lui Kate nu erau acasă. Am înotat în piscină, am stat la soare, am mîncat o salată. Am vorbit puţin despre Steve. Deşi evident accepta anumite lucruri la el, pentru că făceau parte din imaginea standard a masculului californian (exact ce nu-mi plăcea mie, deşi nu i-am spus-o), nu-şi făcea deloc iluzii. Se cunoşteau de prea mult timp pentru ca lucrurile să meargă. „Ca într-un mariaj sau o relaţie serioasă. Înţelegi ce vreau să spun?“

Nu prea înţelegeam. Bănuiam că voia să spună că fuseseră amanţi, dar că acum erau doar prieteni. Poate că era un semnal verde şi voia să ştie dacă aveam de gînd să-mi îndrept maşina în direcţia lui Steve, dar nu a insistat. Spunea că-şi poate închipui cît de greu e să joci împreună cu el, nu avea o tehnică pe care să se bazeze în caz că nu se înţelegea cu partenerul. Eu i-am răspuns că totul mergea perfect cînd ne înţelegeam. De fapt nu era decît diplomaţie.

Piscina e imensă, iar casa formidabilă. Să nu mai vorbesc de tablourile de pe pereţi. Mi-a arătat casa. Avea ceva de tînără aristocrată, plictisită, foarte obişnuită cu totul, fără ironii, cum ar fi făcut o englezoaică într-o situaţie identică. Era mai curînd modestă, ca şi cum ar fi presupus că eu în Anglia locuiesc într-un castel à la San Semeon şi că aşa ceva nu mă putea impresiona. Cred că am greşit cînd am vorbit data trecută despre americani – că sînt mereu în goană după visuri, constat că unii le-au transformat în realitate. Steve mi-a povestit altă dată că străbunicul ei sosise din Irlanda la Ellis Island cu o boccea şi atît, ceea ce contribuia la atmosfera de basm. Remarcabil e şi tactul de care e capabilă.

M-a dus la Santa Monica, într-un magazin deosebit. Aveau exact genul meu de îmbrăcăminte. Nu mă aşteptasem să-mi placă aşa de mult, dar ea fiind cunoscută, ne-au acordat o atenţie specială. De obicei pretind că detest să-mi cumpăr haine, cînd de fapt nu e deloc aşa. Kate începuse să-mi placă. Ne deosebeam în anumite privinţe, sentimentaliza cînd venea vorba despre Anglia şi gîndea ca turiştii, dar simţeai că, dacă i-ai arăta adevărata Anglie, ar fi capabilă să înţeleagă. Are ochi frumoşi, de un verde intens. Un bronz la care eu pot doar să visez. E cu un an mai mică decît mine. Are un pic aspectul unei tinere israeliene, o sabra.  Mama e de origine italiană (dar nu are nici o legătură cu Mafia, zicea ea). Mai curînd mică de statură, obrajii rotunzi şi un trup nici de băiat, nici de fată. Părul lung foarte închis, aproape negru. E reţinută şi caldă, o gură frumoasă. O descriu pentru tine. Ţi-ar plăcea tipa.

Discret, m-a întrebat de tine, dacă te mai întorci. I-am spus că nu. Apoi am pălăvrăgit despre relaţiile cu bărbaţii mai în vîrstă în general, despre căsătorie, muncă, emanciparea femeii. Avusese o legătură cu unul din profesorii de la universitate cînd era în anul întîi şi mi-a făcut confidenţe, aşteptînd probabil să fac la fel, dar nu a avut succes (eram într-o aşa-zisă ceainărie englezească din Santa Monica) – în concluzie, amîndouă am căzut de acord că nu existau reguli şi că singurul lucru interzis era să te prefaci… Chiar ţi-ar plăcea, Dan, sigur, chiar dacă e doar o biată fată bogată, în stil californian, la zece planete depărtare de mica, săraca Europă, unde omul trebuie să o scoată la capăt cum poate. E odihnitor de apolitică. Fără să se prefacă, are aceleaşi reacţii ca şi noi cînd vine vorba de reclamă şi publicitate în film şi tot felul de lucruri de astea. Compromisuri care se fac de dragul succesului. Mi-am dat seama că trecuseră ani de cînd nu mai stătusem de vorbă cu o fată care îmi plăcea, care gîndea ca mine. Era directă, coerentă. Nu are surori (numai doi fraţi, unul la Yale, celălalt jurist într-unul din birourile lui papa, la New York, problema cu coasta de vest… toate astea sînt rînduri printre care tu poţi foarte bine să citeşti.

M-a condus acasă pe la ora şase. Părinţii dădeau o masă şi ea trebuia să participe – puteam să merg şi eu, părinţii ei doreau extraordinar de mult să mă cunoască, dar ar fi însemnat o corvoadă. A rămas pentru altă dată. Nici nu intrasem în casă de zece minute, cînd a sunat telefonul. Era Steve. Pianistul Ashkenazy dădea un concert. Avea două bilete şi mă invita. Părea o iniţiativă luată pe moment, îmi făcuse cunoştinţă cu Kate şi acum înţelegeam situaţia (sau credeam că înţeleg) şi că nu o înşelam în nici un fel. Îmi cumpărasem o rochie şi mă tenta să o scot în lume. Se lăsa noaptea iar eu eram de una singură. Un fel de febră. Ştii cum e la Los Angeles. Fii mereu pe fază sau cară-te.

În mare măsură ai şi tu o vină, om mîrşav ce eşti. Mă supărasem cumplit cu două zile în urmă. Scena de interior de la Topanga, momentul de glorie al lui Steve. Mergea bine şi Bill era mulţumit, m-a luat de-o parte să-mi spună cît era de fericit. I-am dat lui Steve ceea ce i se cuvenea, în definitiv era scena lui şi dăduse, într-adevăr, tot ce era mai bun în el şi am mai spus ceva în legătură cu faptul că fusese el a doua alegere, dar se descurcase excelent. Din privirea lui Bill, am înţeles că uitase complet. I-am spus: Voi mi-aţi zis asta. Şi-a lovit fruntea cu palma. M-a întrebat: Dan nu ţi-a explicat? Bun, de acord, aveam nevoie să fiu alintată şi încurajată la început. Dar te-am urît zile întregi pentru asta. Nici nu am fost în stare să aduc vorba despre asta la telefon. Nu e o scuză faptul că mi-ai fi spus dacă te-aş fi întrebat direct. Dacă erai cinstit, mi-ai fi spus din momentul în care am început să fim împreună. Atunci aş fi înţeles. Brusc am realizat că de fapt făceai exact ceea ce pretindeai că dispreţuieşti la Hollywood: dacă are minte de găină, poţi s-o minţi, ce contează, e spre binele interpretării. Asta m-a făcut să nu mai cred nimic, trebuie să înţelegi.

Deci Steve a venit, l-am invitat să bem ceva înainte de a ieşi. Era mai altfel, timid şi curios să vadă cum locuiam, dar nu a comentat nimic. Rochia nouă i s-a părut „senzaţională“. Florile tale albastre au fost martore, dar n-au spus nimic. El era îmbrăcat în costum cu cravată îngustă – îmi plăcea cum arăta. Prima dată cînd îl vedeam îmbrăcat la patru ace.

Nu am ascultat mare parte din concert – am ajuns tîrziu şi nu am putut intra decît la pauză. M-am gîndit la tot, nu o să pretind că nu m-am gîndit. Ştiam ce se va întîmpla. Că nu va începe el şi că va aştepta să fac eu prima mişcare. Că nu mă mai îngrozea ideea. Că o doream. Că refuzam să mă las antrenată sentimental şi că nici nu trebuia să o fac. Că mă simţeam frivolă şi un pic în călduri. Fusesem aşa şi în dimineaţa aceea, pe cînd stăteam împreună cu Kate. Mi-ar fi plăcut să fie un bărbat acolo cu mine, indiferent cine. Aş fi renunţat bucuroasă la educativa trecere în revistă a tablourilor de Utrillo şi Klee. Pentru Steve, ştiam că aş fi o partidă cîştigată cu care să se laude de cum mă întorc cu spatele la el. Încă o puicuţă la activ. Şi ce ipocrizie. Jucaserăm rolul de amanţi în faţa camerei, o simulaserăm, mă sărutase cu pasiune şi nu întotdeauna doar pentru filmare. De sute de ori îi simţisem trupul şi el pe al meu. A fi amanţi în realitate nu mai părea atît de complicat.

Dar mai erai tu. Începuseşi să-mi pari… Asta am spus-o data trecută. Să nu mai punem la socoteală ultima revelaţie – cît eşti de ticălos. Ai fi putut să te întorci, Dan. Dacă mă doreai pe mine… nu doar amintirea mea. Nu vreau să par prea calculată, dar numai gîndul la tine m-a făcut să ezit. Dacă ai fi intrat în sala de concert sau la restaurant, la Perino’s (Steve nu s-a uitat la bani), el n-ar fi avut nici o şansă. Înţelege că vreau să-ţi descriu ce am simţit în seara aceea (sau, dacă preferi, să-mi imaginez ce aş fi putut simţi dacă o asemenea seară ar fi existat – dar oare preferi asta, se întreabă ea). Hai să o numim un test preliminar în vederea unui exorcism final: să vedem cum e cînd înşeli un om pe care crezi că-l respecţi. Să vezi dacă ajută.

Şi apoi, da, adevărat, îmi mai imaginasem cum ar fi Steve în pat înainte de seara aceea.

Poate crezi că ar fi cazul să mă opresc aici. Noi doi am fost totuşi, în felul nostru, cinstiţi unul cu altul. Nu cer drepturi de autor. E un cadou, modifică şi adaugă cît vrei. Sau leagă scrisoarea cu o panglică neagră şi las-o uitată.

De fapt a fost destul de amuzant. Mă hotărîsem să nu-i las lui rolul seducătorului. Inevitabil, mi-a propus să mergem la el să ascultăm muzică. „Doar atît“, a zis, „nimic mai mult.“ Intrăm la el, pune un disc cu muzică indiană, raga şi merge la bucătărie, să-mi aducă un pahar cu ceai rece, spunîndu-mi că vine îndată. Cînd îl văd că intră în baie, mă dezbrac şi mă întind pe canapeaua căptuşită cu imitaţie de leopard. Prima dată cînd l-am văzut total dezorientat. Eu mă uit la el, el dă din cap. Întruna. I se întîmpla şi lui o dată să nu-şi găsească cuvintele. Se apropie cu mîinile în buzunarele hainei, cu un aer năuc, ăsta e termenul. Eu stau ca Maya din tabloul lui Goya şi toastez, ţinînd în sus paharul de ceai.

Dacă tot avem zi liberă mîine… spun eu (A doua zi era duminică.)

Eşti frumoasă, spune el.

Mă priveşte îndelung, încep chiar să mă întreb dacă nu cumva era de fapt impotent sau homosexual sau ceva de genul ăsta. Culmea, îl intimidasem. Îi pusesem în pericol machismul sau mai ştiu eu ce.

Eu îi spun:

Nu ai de gînd să vii lîngă mine?

Îl privesc cum se dezbracă. Mica porţiune mai albă în zona acoperită de slip. Ne sărutăm şi e bine, o senzualitate plăcută. În colţul opus al camerei se află o lampă aprinsă, muzica indiană; şi-mi place Steve, mirosul lui, gustul lui. E atît de bine să atingi un trup tînăr, suplu şi tare. Începe să mă sărute peste tot, să se joace, să mă excite. A citit tot ce se putea în materie, foarte expert. Un pic cam prea studiat, dar nu poţi avea totul. Continuă să-mi spună că sînt frumoasă. Ca un fel de mantra – aproape ca şi cum şi-ar repeta-o sieşi, nu mie. Nu-mi vine să cred că poate fi atît de blînd de fapt. Îmi trec mîinile prin părul său şi îl las să facă ce vrea.

Apoi ne-am ridicat, iar el m-a luat în braţe, iar eu mi-am încolăcit braţele în jurul gîtului său şi ne-am legănat un pic. Nu era chiar un dans. Ne bucuram de atingere. Piele dezgolită şi chestia lui strivită între noi. Apoi am căzut înapoi pe canapea, iar eu mi-am dat drumul, m-am dezlănţuit pentru plăcerea lui. Mi-am spus că e destul de bun – toate femeile pe care sigur le-a avut înaintea mea – şi părea să se bucure de actul în sine, fără să conteze dragostea, de nici un fel. Doar trupul. Ştiind că nu contează, că nu contează ziua de mîine, că tot ce contează este să nu-ţi pese.

Am fumat, am mai ascultat muzică, am stat puţin de vorbă. Apoi a intrat din nou în mine, am stat întinşi ore întregi, cel puţin aşa mi s-a părut. Face dragoste mai bine în realitate decît în film. Am făcut un duş împreună şi ne-am culcat. Eu am adormit imediat, nu ne-am trezit pînă după ora zece.

Nu am terminat (dacă încă mă mai urmăreşti).

Eram încă în pat. El încă dormea. Vedeam razele de soare printre jaluzele, auzeam maşinile pe stradă, realizam că trupul meu se bucurase de sex, iar mintea mea se bucura că fusese umilită şi toate astea aveau legătură cu America. Ceva în mine, care pînă atunci rămăsese străin, acum nu mai era. Un trup american intrase în al meu şi avusesem nevoie de el, de asta avusesem nevoie. M-am gîndit şi la tine, Dan. Cum va trebui să ţi-o spun, în aşa fel încît să fiu sigură că înţelegi că porţi şi tu o vină.

Oricum. Pe neaşteptate, am auzit închizîndu-se o uşă în interiorul apartamentului. M-am speriat, am aruncat o privire pe deasupra umărului lui Steve către uşa dormitorului, rămasă întredeschisă. Apoi către faţa lui Steve. Se trezise, zîmbea cu ochii închişi. Mă bătu uşor pe spate.

(Nu cred că pot să redau exact limbajul lui. Dar ţin minte ce spuneai tu, cum că e aproape o cinste dacă nu poţi.)

Relaxează-te, nu-i nimic.

Femeia de serviciu?

A rînjit.

Ai ghicit.

Uşa e deschisă, i-am spus.

Apoi o voce în camera de alături.

Steve?

Am sărit în sus, înnebunită. El a fost mai rapid. M-a ţinut lîngă el cu un braţ, cu celălalt a tras cearşaful pe care-l aruncaserăm deoparte şi l-a întins înapoi peste noi.

Aici, Kate.

Totul s-a întîmplat atît de rapid. Ea era în dreptul uşii. Steve spuse:

Pînă la urmă, am reuşit.

Ea ştia deja. Îmi văzuse rochia şi ciorapii şi restul lucrurilor pe scaun, dincolo. Eu mă uitam cînd la Steve, cînd la ea, cînd la ea, cînd la Steve. El zîmbea. S-a întors spre mine şi m-a sărutat pe obraz.

Relaxează-te. Ea n-are nici o problemă cu asta.

Voiam să spun: Mulţumesc, poate că eu am o problemă. Voiam să-mi îngrop capul sub cearşaf. Ea traversase încăperea. Era îmbrăcată într-un şort alb şi un tricou indigo. Un zîmbet complice. S-a aşezat în genunchi pe pat. L-a sărutat pe Steve pe obraz şi pe mine pe creştet. El mă ţinea încă strîns. Nu mă puteam desprinde decît cu forţa. Dacă numai tu te zbaţi, ce rost are să faci o scenă? Apoi se aşeză înapoi pe pat lîngă Steve.

Fericiţi amîndoi?

Steve spuse:

Extraordinar. Zău.

Ştiam eu.

E frumoasă.

Steve mă sărută din nou pe cap, iar eu am reuşit să-i zîmbesc chinuit lui Kate.

Dar jenată, am spus.

Totul e bine şi frumos. Nu ai de ce să-ţi fie jenă.

Steve spuse:

Acum eşti în California, iubire.

Întinse mîna liberă şi atinse cu arătătorul tricoul albastru al lui Kate, în dreptul unui sfîrc.

— Hei, fetele sînt violate pentru că poartă chestii de-astea.

— Da, cam asta e şi ideea.

Ea se ridică de pe pat.

Am venit să te iau la tenis. Ai uitat?

Să fiu al naibii…

O.K. Cine vrea cafea?

Vin şi eu imediat să te ajut, i-am spus.

Dar ea întinse mîinile ca să mă oprească.

— Rămîneţi aici, împreună. Nu strica momentul.

Ea a ieşit să pună de cafea. El mi-a dat drumul din strînsoare, iar eu m-am ridicat în capul oaselor.

Aşa intră întotdeauna, pe neanunţate?

E doar o puştoaică ţicnită. Ştii, parcă i-aş fi soră.

Vrei să spui, frate.

Corect. E ţicnită.

I-am spus că trebuie să mă duc la baie. Nu m-a oprit, după uşă era agăţat un halat pe care l-am pus pe mine. Îi evitam privirea. Cred că şi-a dat seama.

El a spus:

Jenny, fata nu a vrut să te vexeze. Chiar te place.

Şi cu tine cum rămîne?

Ei, şi tu.

Mă-ntrebam şi eu.

S-a dat jos din pat şi a venit la mine. S-a rezemat cu mîinile de uşa din spatele meu, obligîndu-mă astfel să-l privesc drept în faţă. S-a aplecat, m-a sărutat, apoi a spus privind în jos:

Ascultă, eşti foarte frumoasă, eşti foarte dulce. Eşti frumoasă, nu vreau să fii altfel decît eşti. Totuşi…

Dădu din cap, una din şmecheriile lui, care voia să spună: „E ceva atît de serios, că nici nu-mi găsesc cuvintele“.

I-am spus:

Trebuie să nu mai cred că sînt şi lucruri intime în viaţă?

Fii înţelegătoare. Înţelege-ne şi pe noi. (De astă dată a ridicat privirea, cu gestică de regizor.) Primele scene pe care le-am turnat împreună. Ştiai că făceam pe mine de frică. Nu? Aşa că ne-am purtat ca doi necunoscuţi. Cînd putea să fie simplu. Ca aseară. Nu ne-am acordat destul timp. Să descoperim cine sîntem de fapt.

Mi-a citit îndoiala în priviri. Mi-a atins uşor cu degetul vîrful nasului.

E sora mea favorită. Asta-i tot. Noi sîntem mai altfel. Noi nu sîntem geloşi. De acord? Mi-a desfăcut halatul, mi-a cuprins sînii în palme şi m-a sărutat iar. Cred că voia să mă ducă din nou în pat, dar nu am vrut.

Cînd am ieşit din baie, amîndoi se aflau în bucătărie. Steve trăsese pe el o pereche de blugi vechi. Am mîncat, începusem să mă relaxez, dar numai la suprafaţă. Nu puteam să rivalizez cu stilul lui dezinvolt, să renunţ la ideea că actul sexual trebuia ţinut ascuns. În acelaşi timp ziceam că e caraghios să te ruşinezi pentru faptul că ai fost „prins“, de vreme ce nu mă ruşinasem cu o seară înainte. Lipsa totală de jenă a lui Kate era asemenea echilibrului pe care-l constatasem în palatul de la Bel-Air. Da, era ceva nesănătos, după standardele de acasă. Dar altceva, la fel de nesănătos, era eliminat prin compensaţie. După primele cuvinte rostite de ea, cînd a intrat în cameră, nu s-a mai spus nimic.

Trei prieteni buni şi un mic dejun plăcut. Oricum, după cum se învîrtea Kate prin bucătăria lui Steve, se vedea cît de colo că era ca la ea acasă.

Steve ar fi vrut să joace tenis, dar trecuse ora la care trebuia să fie la club. Iar eu nu aveam decît hainele în care venisem. Steve m-a dus acasă şi m-am schimbat. M-a aşteptat afară în maşină. Mildred şi Abe nu se vedeau, probabil că ieşiseră, aşa că nu ţi-am pus coarne în public. Ne-am întors acasă la Kate, care chemase cîţiva prieteni. Pînă la urmă ne-am strîns vreo nouă sau zece. Şi de data asta părinţii ei erau plecaţi, acum la Palm Springs. S-a înotat, am stat la soare, o parte au jucat tenis, pe terenul privat al lui Kate. Kate, dintre fete, era ca mai bună la tenis, iar Steve, fără îndoială, cel mai bun dintre bărbaţi. Îi plăcea să fie admirat. Era un aspect necunoscut al personalităţii sale. Se pare că în ultimul an de facultate ar fi avut ocazia să intre printre profesionişti. Ia jocul în serios şi, după o minge ratată, se înfurie ca jucătorii de pe Wimbledon. Asta era o chestie foarte neenglezească, nimeni nu rîdea cînd el înjura şi se lovea peste coapse ca Jimmy Connors. Mi-au plăcut ceilalţi. Erau cam de vîrsta noastră, vreo doi căsătoriţi, una din fete avea un copil mic, un grup de cunoştinţe. Glumeau pe seama unor lucruri pe care eu nu le înţelegeam.

Mi-a plăcut. Să mă uit la ei, să stau de vorbă cu ei, să-mi placă. Eram conştientă de prezenţa lui Steve, dar el, din fericire, a fost discret. Compensa cu tot circul pe care-l făcea pe teren. Dar nu a riscat nici un gest care să ne trădeze faţă de ceilalţi. Sînt nemaipomenit de uşor de înţeles americanii. Uneori puţină transparenţă face atît de bine. Fără jocul de-a v-aţi ascunselea de acasă. Ştiu că ţie ţi-ar fi făcut silă atmosfera de aici, înotul în bazin, luxul, tenisul jucat să treacă timpul, incapacitatea de a gîndi că mai există pe lume şi alt fel de a simţi, ceea ce tu, cîndva, denumeai o imbecilă prostituare spirituală a femeii. Ştiu că sentimentul realităţii se cîştigă printr-o pierdere în prezent şi în trecut, dar trebuie să recunosc că aceea a fost cea mai plăcută zi de cînd sînt în America. Cel puţin acele ore. Departe de tine.

Au plecat pe rînd. Steve a plecat cu unul dintre invitaţi ca să vadă cum merge un model de Porsche mai nou decît al lui. Kate m-a condus în aripa casei unde locuieşte ea, ca să facă un duş – extraordinar, e un apartament separat, un salon, un dormitor, o baie imensă (o echipă de rugby încape acolo) şi o bucătărie mai mică. Am zis să bem mai întîi un pahar, că tot eram obosite, şi ne-am aşezat amîndouă rezemîndu-ne de cele cincizeci de mii de perne de pe imensul pat dublu din dormitor. I-am bîrfit pe ceilalţi, mi-a povestit tot felul de lucruri despre ei, mai mult neplăcute, iar eu i-am povestit impresiile mele despre California. Era unul din momentele acelea foarte plăcute, ştii tu, cînd diferenţele de naţionalitate încep să dispară, începi să sesizezi sentimentele comune, felul de a gîndi, dincolo de toate problemele de limbaj şi de stil de viaţă. Femeile găsesc lucruri comune, nu ştiu dacă şi bărbaţii. Ba da, ca tine şi Abe; dacă transpui situaţia, înţelegi. Purtam încă halatele de baie şi stăteam în mijlocul patului. Ca două fetiţe la internat – nu chiar, dacă mă gîndesc la ambianţă şi la băutură.

În sfîrşit, după o oră, a apărut Steve într-un halat de baie alb. Se întorsese după ce făcuse duş în baia unuia dintre fraţii ei, care nu era acasă. De trop în ce mă privea. Cred că la fel simţea şi Kate. Apoi s-a dus să-şi ia un pahar cu ceva de băut, ne-a mai adus şi nouă, apoi s-a căţărat în pat, între noi două. Era absurd – o reluare a scenei de dimineaţă. Dar nu părea să mai conteze atît de mult atunci. Se lăsase seara – minunatul amurg foarte rapid şi intens pe care doar aici îl poţi vedea. În casă era linişte, pe geam se vedeau palmierii, imense pene negre profilîndu-se pe cerul trandafiriu. Ca două bune prietene, eu şi Kate ne continuam conversaţia ignorîndu-l pe Steve.

Apoi se lăsă un moment tăcerea. Steve îşi desfăcu picioarele şi ne atinse tălpile goale cu ale lui.

Mare noroc pe mine. Nu numai frumoase. Dar şi deştepte.

Aiurea noroc, a spus Kate.

Nu de tine-i vorba. Tu eşti doar o aiurită.

Ea i-a tras un cot.

Dar Jenny cum e?

Ca şi cînd ai vrea s-o faci cu un sloi de gheaţă.

Ea s-a aplecat înainte şi s-a strîmbat la mine.

Asta e ceea ce numim noi „dragoste în stil american“.

El ne-a luat pe amîndouă pe după umeri.

Adică tu crezi că mai sînt şi alte stiluri?

Ei, se pare că nu prea avem chef de porcării d-astea sexiste. Nu-i aşa, Jenny?

Am zis:

Nu, categoric nu.

S-a prefăcut surprins.

Cu alte cuvinte, vrei să spui că voi chiar sînteţi una bucată pereche normală de puicuţe?

Ea a zis:

Ei da, mersi pentru scuzele astea de tip polonez.

Am trecut pe urmă la bancuri cu polonezi. Bancuri cu americani albi. Bancuri cu negri.

Astea-l dau gata pe tata. A strîns o carte întreagă cu d-astea, a spus Kate.

Pe urmă ea m-a întrebat despre tatăl meu şi le-am povestit despre el. Despre ce-nseamnă un adevărat cămin. Despre şcoala cu internat, despre învăţatul pe de rost. Afară lumina scăzuse, toate obiectele din cameră îşi pierduseră culoarea, deveniseră doar contururi şi umbre. Ne adînciserăm cu toţii în pat, el încă ne ţinea uşor pe după umeri. Nu ştiam prea sigur dacă nu a aţipit cumva; ţinea ochii închişi. Timp de zece minute sau chiar mai mult, am fost doar Kate şi cu mine. Pe urmă am observat brusc. Halatul lui era aproape desfăcut; şi nu dormea deloc.

El a murmurat:

Hei, ia uite ce s-a întîmplat.

Kate a zis:

De ce tot faci tu pe grozavul, Steve?

Dar răspunsul e da?

Nu.

Jenny, iubito?

Nu, mersi.

Apoi a urmat o mică tăcere jenantă. N-o puteam privi pe Kate, dar am aşteptat să văd ce-o să facă. Apoi a vorbit Steve:

Păi, hai să refilmăm toată secvenţa. Eu v-o trag la greu. Voi două v-o trageţi la greu. Ne-o tragem toţi la greu. Prietenia înseamnă să iubeşti oamenii, nu-i aşa? Să atingi oamenii, să săruţi oamenii, să le-o tragi oamenilor. Cum vă sună chestia asta, pisici nebune?

Super-simplificat, am spus.

Atunci şi-a retras braţele, s-a întors către mine. Şi-a trecut un deget peste buzele mele.

Şi atunci de ce ne e frică?

De nimic. Atîta doar că aşa sînt eu.

Adică dulce şi bună şi frumoasă.

Şi de modă veche. În anumite privinţe.

Degetul lui a coborît de la buze şi a încercat să-mi desfacă halatul. I-am prins mîna, dar el nimerise deja drumul. Mi-a şoptit în ureche:

Ca la şcoală. Delicat şi dulce. Toţi laolaltă.

Steve, te rog, nu.

A şoptit din nou:

Kate glumeşte. Ea vrea.

Nu puteam să înţeleg de ce ea nu spunea nimic. Adică nu, începeam să înţeleg de ce. Acum el vorbi cu ea, fără să-şi întoarcă faţa.

Kate, iubito?

Nu dacă nu vrea şi Jenny.

Nu ştiu ce a fost, Dan. De fapt eram puţin cam cherchelită, băusem cîteva cocteiluri cu tequila pe care îl preparase Kate. Nu păreau tari după gust – ei, dar nu încerc acum să fabric scuze. Totul s-a-ntîmplat atît de repede. Ce-i drept, m-am simţit păcălită, indignată. Mai mult de atitudinea lui Kate decît de a lui. Trecerea neaşteptată de partea lui. Apoi spaima de a nu părea că sînt tocmai ce spusesem că sînt. Conştiinţa faptului că mă aflam departe de casă, dar poate că aveam nevoie de asta. Tot un drac. Tot felul de chestii stranii.

Steve a zis:

Una-i curajoasă, două-s fericite.

Şi pe urmă Kate din nou:

Noi o vedem ca pe o terapie prin comuniune. Mă-nţelegi.

Care noi? am întrebat.

Oricare… dacă ne plac vibraţiile cu pricina. Iar tu o vrei.

Îi ţineam mîna lipită de pieptul meu, fără să-l las să se mişte. Kate se sprijinise într-un cot, dar apoi s-a ridicat în capul oaselor şi mi-a luat cealaltă mînă într-a ei. Era atît de ciudat, dar ştiam că ea e cinstită în felul ei.

Jenny, asta se mai întîmplă. Dacă tu simţi că vrei, o faci, pur şi simplu. Dacă nu vrei să simţi asta… Mă-nţelegi tu. Noi înţelegem. Asta-i realmente toată povestea. Lăsînd la o parte toată chestia cu nebunii. E doar un fel de a te simţi aproape de altcineva. Nu doar pentru Steve. Ci şi pentru tine şi pentru mine.

Corect, a spus Steve.

Dar numai dacă aşa simţi tu, a spus Kate.

Apoi mi-a strîns mîna, ca pentru a-mi insufla curaj, după care i-a dat drumul. Ştiu, poate era doar un calcul din partea sa. Cred că dacă ar fi încercat mai mult să mă convingă sau să mă ademenească… dar n-au făcut-o. Fuseseră mai devreme atîtea momente unde ar fi trebuit să pun punct. Ea s-a lăsat pe spate, i-am simţit cum aşteaptă acolo lîngă mine şi, în ciuda a ceea ce-mi spusese ea, eu tot bănuiam că totul face parte dintr-o capcană, dar că şi eu îi ajutasem s-o pună la cale. Lunga bîrfă cu Kate, faptul că nu m-am dat jos din pat cînd a intrat Steve. O parte din mine era pe picior de plecare, Dan. Dar o alta, poate că tequila era de vină, ştia că vrea să aştepte şi să vadă. Am simţit că devenisem altă persoană, cea care fusesem cu o zi în urmă nu mai eram eu, sau nu mai trebuia să fiu eu.

Nu ştiu, dar am dat drumul mîinii lui Steve. Şi din nou a fost foarte blînd, a desfăcut cordonul halatului meu, nu-mi pusesem nimic pe dedesubt, costumul meu de baie fusese ud. Totul se întîmpla realmente altcuiva deja. Cîteva momente mai tîrziu, am devenit conştientă că Kate se strecurase jos din pat şi plecase. S-a întors aproape instantaneu. Îşi scosese halatul şi-şi aprinsese o ţigară. Era deja prea întuneric ca să mai vezi ceva. S-a lăsat lîngă Steve şi l-a ajutat să se dezbrace. Pe urmă pe mine. Am rămas aşa, fumînd, timp de un minut-două. Cele mai straşnice, fireşte.

Nu s-a mai spus nimic. Am încercat să mă simt şocată, să simt că făceam un pas îngrozitor înspre prăpastia păcatului. De fapt, pentru Dumnezeu, nici nu a fost o orgie propriu-zisă, chiar dacă Kate era o căţea perversă care, evident, mai făcuse chestia asta. Şi dacă produce plăcere şi nu supără pe nimeni… Mă rog, mi-o caut cu luminarea. Dar faptul că a participat şi ea a făcut ca totul să fie oarecum mai anodin – mă înţelegi tu. Doar dacă n-ar fi făcut-o. Să se fi uitat doar sau aşa ceva. Şi chiar a fost un fel de comuniune. Nu sexuală, ceva în mine a fost prea agitat, nu prea ştiam unde ne va duce… de fapt şi de drept, era doar o masturbare. Să fii pipăită. Adolescenţi neastîmpăraţi. A devenit chiar ceva banal şi searbăd, dacă poţi să-ţi închipui una ca asta. În cele din urmă, a avut şi o anume sexualitate. Dar n-a fost pe de-a-ntregul o chestie de adulţi.

Cînd a luat sfîrşit, a trebuit el să rupă tăcerea pe care eu n-o voiam ruptă; obişnuitele comentarii stupide – „grozav“ şi „minunat“, ce pereche de puicuţe pe cinste eram şi atunci s-a întîmplat ceva ciudat. Am ştiut că ea e ca mine, nu voia să vorbească. Poate că el a priceput pînă la urmă. Oricum, s-a ridicat, ne-a sărutat pe amîndouă şi s-a dus să-şi îmbrace hainele. Au urmat cîteva momente de tăcere în care eu mă întrebam ce mai putea urma, ce am făcut. Apoi Kate s-a mişcat pe întuneric, apropiindu-se, era aşa de straniu, doar o fetiţă care voia să fie strînsă în braţe, m-a făcut să mă întorc pe spate, cu buzele lipite de umărul meu, doar un mic sărut acolo. Eu mă gîndeam: o, Doamne.

Eram pe punctul de a face un salt de doi kilometri. Dar ea mi-a luat din nou mîna şi mi-a ţinut-o lipită de stomac, ca şi cînd mi-ar fi spus că nu e vorba de ceea ce gîndisem eu, de ceea ce trebuie că gîndeşti şi tu. E adevărat că şi-a pus un picior peste al meu ca să mă simtă mai aproape, dar cumva ştiam că era doar o agăţare. În cele din urmă nu m-a mai deranjat deloc să-i simt trupul gol şi cald. Părea lipsit de sex, ca al unui copil. Pielea ei era foarte fină, după aceea a unui bărbat. Era ciudat, îmi dădeam seama cum e să fii tu (bărbat). Să ai aşa ceva lipit de tine. Era şi asta un fel de declaraţie. Ca şi cînd Steve nu fusese decît un catalizator. Nu sex. Ceva legat de inima americană. Nu ştiu. Atîtea jucării mecanice şi neomeneşti cu care să te joci şi doar un flecuşteţ de vocabular cu care să te descurci. Doar un alt trup feminin căruia să i-l explici. Singurătatea. Să le ai pe toate şi, dincolo de asta, să nu ştii, să rămîi în nesiguranţă. În cazul lui Kate, să nu fii nici măcar în stare să scapi de casa ta, de familia ta, de banii tăi. Vreau să-ţi spun că era misterios, Dan. Şi nevinovat, nici nu-ţi poţi imagina. Timp de un minut sau două, am simţit-o mai aproape decît mi-au fost vreodată surorile mele adevărate. Întrucîtva mai emoţionant, mai tulburător decît orice trăisem cu el.

Şi n-a rostit un singur cuvînt. Nici eu.

În cele din urmă, Steve s-a întors îmbrăcat şi a rămas în prag. A intrat ceva lumină din sufragerie şi a văzut cum stăm acolo culcate fireşte:

Deci aşa stau lucrurile.

Idilă sfărîmată.

Ce este aiurit la ea e felul cum alunecă dintr-o stare de spirit într-alta – ca şi cînd cea de dinainte fusese trucată. Brusc nu mai era copilul însingurat, dornic să se agaţe şi redevenise ea însăşi. Lui Steve i s-a spus să-şi strămute persoana de acolo. Am făcut un duş, ne-am îmbrăcat, iar ea a vorbit tot timpul, cum făcusem şi înainte ca el să fi intrat, a fost chiar ceva discuţie cum că sentimentele unei femei se schimbă o dată cu culoarea hainelor. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, ca şi cînd nu fusese totul decît un vis. Nici nu-ţi pot spune ce ciudat era. Cred că ea e puţin sucită. Pe puţin doi oameni total diferiţi. Vreau să spun că Steve însuşi – ea ne-a gătit hamburgeri după aceea, jos, în bucătăria cea mare –, el însuşi a recunoscut că ceva se schimbase, felul cum ne privea (deşi nici el nu a spus nimic, aşa sînt ei de compartimentaţi).

Brusc, m-am simţit atît de departe de ei amîndoi. Şi totuşi eram atît de apropiaţi, nu pot să explic în ce fel. Şi uşurată, chiar amuzată, cred. Steve făcînd săpături prin frigider după o anume marcă de bere pe care o voia. Kate povestindu-mi despre arta preparării hamburgeri-lor, doar două fete într-o bucătărie. Sînt sigură că n-a însemnat mare lucru pentru ei. Cred că mă simţeam uşor dată la o parte. Trebuie să existe şi lucruri mai grave pe care le pot face trei tineri decît să zacă în întuneric şi să se joace unul cu trupul celuilalt. Poate că data viitoare are să fie un alt bărbat – mulţi alţii, bărbaţi şi femei. Nu ştiam, mă simţeam brusc bucuroasă că am făcut-o şi că urma să vin în curînd acasă. Deşi tu nu vei mai fi acolo să mă întîmpini.

Dan, să-ţi scriu toate astea m-a epuizat la fel de mult ca şi cînd aş fi făcut-o practic. Ştiu că e un noian de contradicţii. Probabil că o să ştii mai bine ca mine ce însemnătate au toate astea. A durat două seri lungi şi o zi întreagă şi-mi cer scuze pentru toate ştersăturile şi modificările. Şi pentru prostul gust. Dar nu-mi pare rău că tu nu ştii dacă mă prefac că nu s-a întîmplat sau mă prefac că s-a întîmplat.

Ştiu că nu e ce vrei tu. Dar e ce-ai cerut. Pur şi simplu n-am de gînd să mai fiu doar ceva din scenariul tău. În oricare din scenariile tale. Niciodată.

 

Umbre de femei

 

Micul document dintr-o lume diferită venise cu poşta de sîmbătă dimineaţa. Mai vorbiserăm la telefon de două ori în cursul săptămînii. Nu a fost o surpriză, pentru că, între timp, după interogatoriul cu privire la Jane, scosesem de la ea informaţia că era „o invenţie despre cum te-aş putea înşela“. Nu a mai insistat să o pun pe foc. Mi-a dat telefon de pe platou cam pe la ora pauzei de prînz; cînd la mine era ora nouă, sîmbătă seara. M-a luat direct.

— A sosit?

— Da, Jenny.

— Mă urăşti?

— Numai pentru că te-ai putut coborî într-atît. Şi atît de bine.

A tăcut. A urmat încă o întrebare, ca o acuzaţie.

— Ai crezut?

— Nu că s-a întîmplat cu adevărat.

— Dar ce?

— Mă întrebam în ce măsură ai vrea să se întîmple.

— De ce nu ai crezut?

Vocea era mai liniştită.

— Pentru că nu ai fi scris-o. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Personajele există. Sîntem în foarte bune relaţii.

— Bine.

Nu i-a plăcut, dar a trecut peste asta.

— Are la origine o seară petrecută în trei. Ceva ce plutea în aer, o stare.

— Legături primejdioase.

— Poate. Kate chiar a luat parte la asemenea scene. Deşi ea pretinde că totul s-a terminat.

— Înţeleg.

— Eşti supărat.

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Poate că dacă nu cunoşti răspunsul… Se opri brusc şi schimbă direcţia: Bine, îţi spun. Acea infimă parte din mine, cea pe care o dispreţuiesc, dorea să se întîmple aşa ceva.

— De ce tocmai el?

— Aici nu cunosc pe nimeni altcineva de vîrsta lui.

— Ţi-a mai făcut avansuri de atunci?

— Îmi dă de înţeles că rămîne valabil.

— Şi te tentează?

— Mă tentează să ţi-o plătesc. Printre altele şi pentru motivul pe care ţi l-am scris. Observ că-l ocoleşti cu grijă.

— Intenţia era să te ajut, Jenny.

— Nu mă încîntă părerea ta despre mine ca om. Sau ca actriţă. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-mi spui iar povestea cu Falconetti.

Cîndva îi spusesem vechea poveste despre cît fusese Dreyer de nemilos cînd a făcut filmul Patimile Ioanei D’Arc. A determinat-o pe actriţa Falconetti să intre într-o celulă adevărată a unui castel oarecare, ca să înţeleagă cum e să stai chircit permanent în întuneric şi a ţinut-o încuiată pînă cînd a isterizat-o îndeajuns ca să joace martiriul Ioanei cu o forţă fără egal. I-am spus atunci lui Jenny că povestea era sigur apocrifă, dar ea o înregistrase ca atare.

— Nu voiam decît să te menajăm. Filmările ne-au impus-o.

— Şi proasta nu ar fi supravieţuit dacă ar fi ştiut şi ea ceva?

— Iartă-mă, Jenny.

A tăcut o clipă, apoi a trecut de la amărăciune la reproş.

— Tu nu ştii ce greu e. Nu pot să-i dau o palmă. Kate chiar îmi e simpatică, deşi ştiu că e… Cred că-i puţin într-o ureche. Ţicnită. Au în fond o anumită inocenţă. Ştii şi tu cum sînt.

— Ea te-a făcut să te-apuci din nou de fumat?

— Din seara aceea nu s-a mai întîmplat. Dacă te mai priveşte.

— Mi-e teamă că nu ştii ce faci.

— Nu prea am de ales. Un bătrîn leneş şi infidel ca tine sau un golan bine bronzat. Lumini de neon sau cizme de cauciuc.

— Cel puţin cred că ştii şi tu că sînt două elemente incompatibile.

— M-am tot gîndit cum să le fac să fie.

— Preţ de-o avere dată pe convorbiri telefonice intercontinentale.

— Amîndoi ne-o putem permite.

— Nu mă refeream numai la bani.

A tăcut din nou.

— De cîte ori vorbim, te mai depărtezi puţin. Şi ăsta e un motiv pentru care ţi-am scris. Şi adăugă: Ceva ce mi s-ar putea întîmpla.

— Tocmai pentru că îţi poţi imagina deja aşa ceva, nu va fi aşa.

— Eşti optimist.

Am profitat de acest prim semn de manifestare normală pentru a îndrepta discuţia spre o zonă mai puţin sentimentală.

— Cum a mers de dimineaţă?

— Bine. Am filmat scena celei de-a doua vizite.

Era o scenă de la începutul filmului, cînd doica, al cărei rol îl juca Jenny, îşi primea iubitul în absenţa stăpînilor… O scenă grea pentru partener, dar fără dificultăţi în ceea ce o privea.

— Bill e mulţumit?

— Cred că da. Am scos cîteva replici. M-a întrebat dacă o să te superi. Toţi mă tratează cumva de parc-aş fi agentul tău.

Mi-a spus care replici şi de ce.

— De acord. Spune-i însă că principiul nu e corect.

— Bine, şefule.

— Ai mîncat de prînz?

— Ai uitat că nu mănînc cînd sînt pe platou.

— Nici ăsta nu e un principiu corect.

— O să iau un iaurt. Ca să te ascult. Ţi-ai împachetat efectele pentru expediţia ta ăla T.E. Lawrence?

— Toate sînt la Londra. Mîine plec.

Tăcu un moment.

— Mă simt singură, Dan. Abe şi Mildred sînt drăguţi, fac eforturi, dar nu e acelaşi lucru. Parcă am uitat să mai vorbesc cu lumea, în afară de tine.

— Şi fata aceea?

— Nu e decît un substitut. Şi oricum, ea vorbeşte mai tot timpul. Şi adăugă: Nu a fost nimic adevărat.

— Ştiu.

— Mai scriu un ultim lucru. O să ajungă după ce ai plecat. Despre New Mexico.

— Eşti o copilă nemaipomenită.

— Asta trebuia să fi scris din capul locului. Nimic altceva.

— Păcat că nu o pot citi în clipa asta.

A aşteptat puţin şi a continuat.

— Trebuie să plec. Am perceput un uşor oftat. Ca să fiu altcineva pe care ţi l-ai imaginat odată.

— Mai e puţin şi termini.

— Mă ierţi?

— Bineînţeles.

— O să-ţi fie dor de mine?

— În fiecare clipă.

— Ţine-mă puţin în braţe.

Apoi, ca şi mai înainte, ultimul moment de tăcere, ultima înfrîngere, ca într-un film fară imagini, puse receptorul jos. Dan a închis, rămînînd cu ochii pe dalele de piatră ale podelei. Era adevărat că nu credea că se întîmplase ceea ce scrisese ea; dar bănuia că se întîmplase ceva mai grav. Şi-a dat seama că fusese scrisă pe jumătate ca să-l aducă înapoi, misiva prinţesei către cavalerul rătăcitor şi rătăcit; înainte, bineînţeles, de a şti că el se legase în altă parte. Nu va şti adevărul decît în momentul în care o va avea din nou în braţe. Exista o latură a lui pe care încercase să şi-o reprime de cînd ajunsese aici, animalul din el, niciodată fericit cînd e privat pentru lung timp de trupul gol al unei femele. Ceea ce îşi dorea acum viza nu atît actul posesiunii, cît momentele de dinainte şi de după, simpla senzualitate difuză a unui alt trup alături de al său, căldura nopţii, îmbrăcatul, dezbrăcatul, gesturile obişnuite (iluzia, dacă nu realitatea, a ceea ce ea numea sau se învăţase să numească „o comuniune“); acestea îi lipseau… şi de aceea acea latură animalică a sa, în timp ce el stătea acolo, îşi imagina viitoarea lor îmbrăţişare, actul posesiunii şi şi-o amintea cum era, deoarece ceea ce scrisese nu-i displăcuse deloc (aşa cum poate intenţionase) laturii sale erotice. În astfel de momente, ea părea să semene mai mult cu Kate, cea de la sfîrşitul aventurii scrise de ea… tînără, agăţîndu-se, deloc independentă.

În noaptea acelui viitor din mintea sa, sărută lacrimi cuminţi din ochi supuşi, invizibili; în lumina electrică a prezentului, îi spune lui Phoebe că plăcinta cu mere a fost excelentă, dar că îi e imposibil să mai ia măcar o înghiţitură.

 

A doua zi, Dan a venit în apartamentul rămas de două ori gol – Caro se mutase şi acum era plecată la Paris, ceea ce îi provocă un sentiment de deprimare. Nu era din cauza lui Jenny, pentru că, după ce a citit scrisoarea a treia oară, s-a hotărît să vadă în rîndurile ei, indiferent dacă spuneau adevărul sau nu, un semn de sănătate, de independenţă, de eliberare. Avea acest sentiment mai mult pentru că abandonase din nou Thorncombe. Cînd îi spusese lui Phoebe, după ce de-abia venise, că iar urma să plece, îi citise în ochi reproşul, deşi încercase să o liniştească spunîndu-i că, pînă la sfîrşitul anului, va sta mai mult „acasă“. Destinul i-a zîmbit prevestitor şi ironic în ziua plecării de la fermă, fiind prima zi senină de primăvară de cînd venise înapoi. Va avea un accident de avion, nu va mai vedea acest loc niciodată… Cînd era atît de aproape şi ar fi putut să nu plece. Hotărîrea de a pleca în Egipt era ca un ultim risc nejustificat. În sinea lui refuza să recunoască sentimentul bucuriei de a revedea Egiptul şi de a urmări efectul lui asupra lui Jane. Ştia bine ce se întîmplă; se afla într-un moment pe care-l trăise adesea la filmări – la montaj, la deciziile finale.

Nu mai vorbise cu Jane decît o dată şi atunci numai despre lucruri practice… vizele, cecurile de călătorie; Roz insistase să vină împreună cu Caro să ia cu toţii masa de seară în ajunul plecării. În realitate, constata că-şi mai pierduse din entuziasmul iniţial pentru fapta cea bună, poate pentru că, în timpul ultimei săptămîni, folosise în discuţiile cu Jenny atîtea subterfugii cu privire la Jane, încît ajunsese şi el să le creadă pe jumătate. Pretextele de ordin profesional nu erau simple invenţii; călătoria îl va ajuta să adauge scenariului atmosfera pe care încă nu o avea, dar el ştia că nu ar fi fost îndeajuns de conştiincios ca să plece singur. Era, în fond, destul de vechi în profesiune ca să-şi dea seama că locul ales pentru filmări e în cele mai multe cazuri înlocuit în final cu un altul.

Cel puţin avea la plecare acordul unanim al familiei. Lui Caro îi spusese după ce vorbise cu Jenny. A fost mai mirată decît ar fi bănuit; ca şi cum voia să ştie înainte de a aproba dacă mama ei sancţionase o asemenea manifestare anormală. De-abia cînd i-a spus că Nell fusese consultată prin intermediul lui Roz şi că nu avusese nimic împotrivă, s-a entuziasmat. Urma s-o întîlnească pe Caro duminică seara, după weekendul ei la Paris. Au aranjat să vină la apartament direct de la Heathrow. Mai rămînea o singură voce de înfruntat. Nu a mai aşteptat să se răzgîndească, nici nu-i spusese bine la revedere fiicei, că şi formă numărul mamei.

— Alo, Nell. Dan la telefon.

— Formidabil. Voiam să te sun.

— Am făcut bine?

— Mi-am revenit din şocul iniţial.

— Spunea că ar avea nevoie de o vacanţă. Aşa am ajuns aici. Dacă tot trebuia să plec…

— Cred că ideea e grozavă. Mor de invidie.

— Numai zece zile.

— O să-i facă bine. Vorbesc serios. Mă mir că ai reuşit cu ea mai mult decît un refuz sub diverse pretexte marxiste.

— A încercat. Să nu mai vorbim despre pretextele convenţionale. Despre cum o să reacţionezi tu. De asta te şi sun.

— Mă miră grozav că şi-a adus aminte că am şi eu reacţii. După povestea lui Caro.

— Chiar îi pare rău pentru asta, Nell.

— Aşa şi trebuie. Dar acum nu mai contează.

— Dacă nu eşti de părere că depăşesc nişte limite.

— Dragul meu, nu sînt chiar aşa de încuiată. Încă. Fără să vrea, ca de obicei, alunecaseră amîndoi într-o discuţie cu două tăişuri; dar imediat şi-au dat seama. Eu votez pentru. Cinstit. Şi Andrew, şi eu am spus că ai avut o idee bună s-o inviţi. Şi adăugă: Ne-a lăsat puţin cu gura căscată, nu că nu ţi-am fi recunoscători.

— Am impresia că un şoc cultural o să-i facă bine.

— Şi poate reuşeşti s-o şi încurci cu vreun şeic, proprietar de terenuri petrolifere.

— Nu promit.

— Găseşti că e mai dispusă să ne asculte?

— Oarecum. Cred că recunoaşte că vrea să rezolve problemele omenirii pentru că nu e în stare să le dea de cap celor două sau trei personale.

— Eu spun asta de ani de zile. Ezită, apoi spuse: Dan, mă îngrijorează. Ştiu că ţine totul în ea. Nu contează ce spun despre ea, tot mă îngrijorează.

— Ştiu.

— Ai binecuvîntarea mea. Atît cît valorează. Şi mulţumesc din suflet. Chiar era momentul. Apoi adăugă: Şi pentru grijile zilnice pe care ţi le pricinuieşte păcătoasa noastră de fiică.

Apoi au discutat despre Caro şi încurcăturile ei.

Duminică seara, Caro a provocat din nou o mică încurcătură. Dan a aşteptat-o să vină, din care cauză a băut mai mult decît de obicei. Ea nu ştiuse cu ce avion vor sosi, aşa că nu era chiar vina ei; dar, fără să vrea, Dan s-a enervat. În cele din urmă, pe la ora nouă, a lăsat un bilet şi s-a dus să mănînce la un restaurant italian de la colţul străzii. A apărut şi ea cînd aproape terminase de mîncat, fără răsuflare şi spăşită. Nu voia să mănînce, luaseră masa mai devreme, la Paris. Îi comandă o cafea. Ca de obicei, avea un aer obosit, dar destul de vesel, povestind ce au făcut la Paris. Barney se dusese să ia un interviu uneia din mărimile de la Piaţa Comună Franceză. Nu se desfăşurase foarte bine, asta a fost tot ce a spus despre el. Apoi a povestit cum a fost Parisul. A întrebat dacă mătuşa Jane se bucura de plecare, cu o lucire în priviri care însemna că tatăl ei fusese cu întîrziere convertit la o nouă cauză.

— Sper că da. La început a fost luată prin surprindere.

— Cred şi eu. Nici nu se putea altfel. Un bărbat cu reputaţia ta.

— Voi, tinerii, aveţi nişte idei foarte retrograde.

Scoase limba la el.

— Dar cum a comentat cealaltă „tînără din viaţa ta“?

— Cu reţinere, aşa cum se cuvine.

— Am văzut o fotografie de-a ei într-un Paris Match mai vechi. Am vrut să o decupez. Arată bine. Cel puţin era îmbrăcată.

— Nu fi viperă. Aş vrea să-ţi placă.

— O să încerc.

— Aveţi un defect comun.

Îşi lăsă ochii în jos, privind faţa de masă în carouri albe şi roz.

— Şi ea gîndeşte aşa?

— Mai puţin decît aş vrea eu.

— Va trebui să ne ajutăm una pe cealaltă.

— Cazul ei e mai special, Caro. Nu se poate compara cu al tău.

— Bineînţeles. Eu sînt un caz comun.

Dan zîmbi.

— Nici nu meriţi să-ţi răspund. Tu ai o doză de noroc. Jenny e condamnată să aibă de-a face sau cu bărbaţi independenţi şi despărţiri lungi, sau cu bărbaţi foarte dependenţi care vor fi pur şi simplu domni McNeil.

— Nu a realizat asta?

— A realiza şi a accepta sînt două lucruri diferite.

Caro lăsă din nou privirea în jos.

— Asta descopăr şi eu acum. Soţia lui a aflat de noi.

— Dumnezeule.

— Nu e grav. Aparent s-a resemnat. I-a spus chiar că, faţă de cea dinainte, eu reprezint un progres.

Zîmbi puţin crispat şi-şi mai aprinse o ţigară dintr-un pachet de Gauloises. Începuse să fumeze mai mult decît i-ar fi plăcut lui.

— Cum a descoperit?

— De fapt, credeam că ştii, ar fi fost foarte posibil. Îl văzu că nu o înţelege. Sunase aproape ca o acuzaţie. Adăugă: Săptămîna trecută a apărut un articolaş în Private Eye.

Pentru o clipă, Dan se transformă în străbunicul său victorian, o figură severă în dreptul unui perete. Bine că ea îi ocoli privirea, iar întrebarea lui sună blînd.

— Şi ce scria în el?

— Acum vreo doi ani Bernard a scris un articol în care pretindea că partenerii în căsătorie sau în afara ei trebuie să fie de aceeaşi vîrstă. Ştii cum scrie el, nu trebuie luat în serios, argumentează un punct de vedere doar de coagul distracţiei. Au extras de acolo un pasaj. Apoi mai era ceva despre… Caro se opri încercînd să pară că-şi aminteşte cu greu citatul pe care-l ştia de fapt pe dinafară… „articolul creează dificultăţi secretarei sale, o domnişoară de douăzeci de ani“ – nici vîrsta corectă nu mi-au aflat-o – „care a renunţat la orice pudoare crezînd că anostul Bernard e singurul om integru din Fleet Street“. Pe ăştia îi recunoşti după loviturile date sub centură.

— Ţi-au dat numele?

— Nu. Şi a adăugat: Noi am încercat să ţinem secret. Dar ăştia de la Private Eye sînt mereu pe urmele lui.

Un gînd murdar îi trecu prin minte lui Dan, că Barney însuşi ar fi provocat transmiterea informaţiei; dar era mai cinstit să considere că fusese o vreme cînd sigur nu s-ar fi dat în lături de la astfel de fapte. Era clar că-şi construise parte din celebritatea sa de tînăr ziarist exact cu acest tip de maşinaţii perfide, după cum aflase Dan nu numai cu acea ocazie anterior menţionată. Acum Barney, într-un Fleet Street dominat de propria sa generaţie de la Oxford, nu putea să provoace un scandal bazat pe calomnie cînd el însuşi contribuise la încetăţenirea acestui sistem.

— E supărat?

— Pentru mine. Schiţă un zîmbet. Zicea că regretă că nu mai sînt la modă cravaşele.

— Dacă vrea să producă titluri cu litere mari.

— Ii pare tare rău.

Dan riscă un pas înainte.

— Nu ţi-a spus niciodată că o să…

— O să ce?

— Să divorţeze pentru tine?

Privi din nou în jos.

— Tati, asta aş prefera să nu discut.

Acum şi adesea în trecut, „tati“ reprezenta un reproş tacit, amintindu-i faptul că de mult pierduse din drepturile legăturii pe care acest apelativ o evoca. Exact atunci cînd Dan constata cît de rapid se desprindea de eul de odinioară, brusc, ea se întoarse către trecut. Se îmbujorase şi îi ocolea privirea; deşi nu ştia unde în altă parte să se uite. Ajunseseră iar la un moment asemănător celor din trecut cînd el încerca să afle prea insistent care erau sentimentele ei faţă de Nell şi Andrew, ca apoi să înţeleagă prea tîrziu că traversase ilegal o barieră invizibilă din mintea ei.

— Îmi retrag întrebarea.

Caro tăcu cîteva clipe.

— A apărut în timpul weekendului. Era deprimat din cauza interviului. Tot spune că are de gînd să abandoneze cursa asta de şoareci. Să scrie un fel de autobiografie care să se numească Istoria unei lumi foarte mici de Bernard Dillon. Cochetează cu ideea. De fapt nu poate. Nu are banii necesari.

Dan zîmbi amar în sinea lui la „un fel de autobiografie“; şi se întrebă dacă nu-i spusese asta ca să-l facă să-şi dea seama cît era el de norocos.

Ea reluă:

— Să ştii că nu sînt inconştientă. M-am plimbat prin Cartierul Latin ieri, în timp ce Bernard lua interviul. Toţi studenţii de acolo, tineri de vîrsta mea… M-au făcut să mă gîndesc la tot ceea ce pierdeam. Apoi, de frică să nu-i dea lui prea multă apă la moară, adăugă: E tare bun cu mine. Atît de atent. Nu ca alţii.

A atenuat înţepătura făcîndu-mi cu ochiul.

— Asta pentru că ştiu că eşti mai inteligentă decît te prefaci uneori.

— Speri tu.

— Ştiu.

Caro era îmbrăcată într-un costum de catifea gri ca pana de turturică şi o bluză cu floricele, care se asortau cu tenul şi părul ei lung. Dan văzuse din fotografiile de familie că nu era fotogenică; o fată destul de drăguţă la modul convenţional, ca şi mama ei la aceeaşi vîrstă, avînd în plus ceva copilăresc. Şi aşa cum iubise în secret momentele, mai rare din păcate, cînd Nell era copilăroasă, se simţea la fel de emoţionat acum cînd regăsea aceeaşi expresie la Caro. Se surprinse dorind să plece în Egipt cu această fiinţă slăbuţă, încăpăţînată, complicată; şi i-o spuse.

Ea zîmbi.

— Aş vrea şi eu dacă aş putea.

— Eşti tare nefericită?

Dădu din cap categoric că nu.

— Niciodată nu am fost mai fericită. Ridică din umeri. Ceea ce dovedeşte că nu sînt cine ştie ce inteligentă. Asta-l amuză pe Dan, dar ea îl opri, dîndu-i explicaţia. Cînd în jurul meu totul merge atît de prost.

— Adică în lume?

— La birou numai despre asta se vorbeşte.

— Ziarele trăiesc pe seama catastrofelor şi distrugerilor. Trebuie să se vîndă.

— Grav e că-mi place într-un fel să fie aşa. Fără nici o certitudine. Să trăieşti de pe o zi pe alta. Total altfel decît la Compton. Apoi continuă, privindu-l impasibilă. Nici nu ţi-am spus, după ce ai plecat duminica trecută, Andrew şi mama mi-au ţinut o prelegere. Au fost bine intenţionaţi. Dar incredibil de încuiaţi. După ei, nu ai nici o şansă dacă nu-ţi planifici viaţa ca să o ai asigurată pentru totdeauna.

— Dar nici invers nu e ideal.

— Uneori da. Am citit un articol care o să apară în suplimentul color al revistei noastre. Despre infirmiere. Mi s-a părut ridicol că salariul meu e mai mare decît al lor. Şi pe deasupra mă mai şi distrez.

— Ele, ca şi actorii, o fac din vocaţie.

— Tot nu e drept.

— Parcă o aud pe mătuşa ta.

De data asta era rîndul ei să zîmbească amuzată şi afectată.

— Încep să înţeleg ce vrea să spună.

— Bun.

— Tu nu a trebuit să înghiţi toată antipropaganda care mi s-a oferit mie.

— Adevărat.

Acum ea întreba şi el răspundea.

— Ai vorbit mult cu ea la Thorncombe?

— Da.

— Despre ce?

— Despre tine. Paul. Politică. Totul.

— Nu mi-a venit să cred cînd mi-a spus că pleci cu ea în Egipt.

— De ce?

Spuse dînd din cap:

— Pentru că, bănuiesc, v-am plasat întotdeauna în două lumi total diferite. Care nu se puteau intersecta vreodată.

— Cîndva ne întîlneam practic în fiecare zi, Caro. Cînd eram de vîrsta ta. Am mai fost împreună în vacanţă. Am fost cu toţii la Roma într-o vară.

— Mie mi s-a părut că nu prea îi dai atenţie.

El ezită şi îşi mască ezitarea cu un zîmbet.

— Cînd am divorţat nu am pierdut-o numai pe mama ta, Caro. Lipsa de interes nu înseamnă întotdeauna lipsă de memorie. Aş spune că e exact contrariul… uneori.

— Nu ţi se pare foarte schimbată?

— Aparent, nu în profunzime. Am avut sentimentul că a trăit într-o lume în care nu se întîmplau decît lucruri neplăcute. Poate, cine ştie, ceva plăcut o să-i facă bine. Asta-i tot. Zîmbi iar. Psihiatru amator. Şi ca să-i arăt recunoştinţa mea pentru tot ce a făcut pentru tine.

— I-ai spus asta?

— La Oxford. În noaptea în care a murit unchiul Anthony.

Caro tăcu şi îi ocoli privirea.

— Tati, de ce s-a sinucis tocmai în acea noapte?

Părea conştientă că acum ea trecuse frontiera, într-un spaţiu interzis. Dan privi în gol.

— Ştii, Caro, el toată viaţa a fost profesor. Cred că a fost un fel de lecţie.

— Adresată ei?

— Nouă, tuturor, poate. Despre răspunderea pe care ţi-o asumi faţă de trecut.

— Ce fel de răspundere?

— De a fi urît, de a fi minţit, de a fi înşelat. Cînd cu toţii am fi putut să ne înţelegem mai bine unii pe alţii.

— Dar de ce a aşteptat să fii şi tu acolo?

— Pentru că, poate, mi-era adresată în primul rînd mie.

— Nu te văzuse totuşi de atîţia ani.

— Oameni nu se schimbă în anumite privinţe.

Ea tăcu din nou.

— Era o lecţie şi pentru mătuşa mea?

— Poate.

— Faci pe misteriosul.

— Nu vreau să-ţi schimbi părerea bună pe care ţi-ai făcut-o, pe bună dreptate, despre ea.

Caro reflectă un moment asupra acestui lucru.

— Oare e ceva legat de căsătoria lor? îmi dau seama că întotdeauna am considerat-o reuşită. Într-o zi am spus-o cînd stăteam de vorbă cu Roz. Am avut impresia că spusesem ce nu trebuia.

— Cred că au avut probleme. În primul rînd datorită diferenţei de temperament. Şi în modul de a vedea lucrurile.

— Mare proastă, niciodată nu mi-am dat seama.

— Aveau grijă să nu se vadă. În aceşti ultimi ani, Jane s-a adresat lui Roz destul de des. De asta Roz nu avea cum să fie de acord.

— Cînd mă aflu în preajma ei, mă simt întotdeauna un păduche fără minte.

Dan făcu semn să i se aducă nota de plată.

— Mîine seară rezişti să vii la masă?

— Da, sigur. De fapt o plac foarte mult. Dan bănuia că de fapt gîndea „o invidiez“.

— Am impresia că te înşeli în privinţa ei.

Părea să fie de acord, dar nu pe deplin mulţumită.

— De asta am ţinut întotdeauna la mătuşa Jane. E singura care, deşi are o diplomă universitară, nu ţi-o scoate pe nas.

— Singura?

— Glumeşti. Tu eşti cel mai groaznic dintre toţi.

— Încerc din greu să nu fiu.

— De asta se şi vede.

— Voi lua lecţii în Egipt. Îi aruncă un zîmbet larg, apoi lăsă privirea în jos, ca şi cum acum el era naivul. Ce înseamnă rînjetul ăsta al tău de pisică Cheshire?

— Nu ai nevoie numai de lecţii.

— De mai ce?

— Eu nu pîrăsc.

Ospătarul aduse nota şi Dan o plăti. Caroline se ridică, îşi luă pardesiul şi îl aşteptă la uşă. Ajungînd lîngă ea, o privi insistent.

— Ce să pîrăşti?

— Ceva ce nici tu nu ştii despre tine, dar eu ştiu.

Ieşiră.

— Că sînt un caz fără speranţă?

— Ceva ce te face să fii un caz fără speranţă.

— Eu nu am dreptul să ştiu?

— Încă nu. Îl luă de braţ şi brusc schimbă subiectul. Hei, nu m-ai întrebat nimic despre apartamentul meu.

Cîteva minute mai tîrziu, în picioare lîngă maşina ei, o sărută de noapte bună şi apoi îi făcu cu mîna pînă se depărtă. Se duse la culcare de îndată ce ajunse acasă. Se simţea în continuare deprimat, deşi ora petrecută în compania lui Caro îi făcuse plăcere. Se gîndea la tot ce avea de făcut a doua zi. Îşi dăduse întîlnire cu Jane la Consulatul Egiptean pentru vize. În seara asta se ducea la Roz, de la Oxford. Reveni cu gîndul la Caro – improviză pe moment un scenariu în care totul lua o întorsătură cît se poate de proastă. Barney îşi părăsea soţia şi o convingea pe Caro să se mute împreună cu el. Mai adăugă un fir (în fond de ce nu, dacă ea voia) în care şi el realiza o legătură mai durabilă cu Jenny. Încercă să imagineze prietenia pe care spusese că ar dori-o între cele două tinere… dar scenariul nu mai ţinea în momentul în care trebuia să rezolve o prietenie plauzibilă identică, dintre el şi Barney. Totul îi era foarte clar deoarece vedea prin ochii scormonitori ai lui Jane şi prin ochii cinici ai lui Nell. A doua zi, după-amiază, se întîlnea cu agentul lui. La Hollywood, cu o lună în urmă, refuzase un scenariu care ar fi trebuit scris după cel despre Kitchener. De atunci nu se mai întîlniseră. Ştia că trebuia să pună la punct cel puţin două probleme în legătură cu alte scenarii. Călătoria în Egipt, chiar dacă era o nebunie, îi era de ajutor; cel puţin ca pretext dacă agentul ar mai fi insistat. Avea de gînd să nu-şi mai schimbe planurile: Kitchener, apoi se va retrage în liniştea de la Thorncombe; o nouă primăvară, o vară lungă. Egiptul şi Jane trebuiau privite ca pe o dificilă încercare iniţiatică: una gratuită, dar acum de neevitat.

Exista în el bătrînul lup solitar care detesta solicitările exterioare; care resimţea efortul, energia, timpul şi diplomaţia pe care le irosea făcînd echilibristică între atîtea forţe şi figuri feminine contradictorii ce-i invadaseră existenţa. Probabil tentaţia crescîndă de a petrece un an singur la Thorncombe era un ecou al vechiului vis masculin care se materializa în Muntele Athos şi mănăstirile lui. Petrecuse zile în şir aplecat asupra scenariului despre Kitchener, conştient că nu o făcea atît din convingere, cît din disperarea de a termina odată. Din spatele foii de hîrtie care-i stătea în faţă ţîşneau idei pentru roman. Se simţea ca un cercetător care şi-a adunat îndeajuns material pe teren şi nu dorea decît să se întoarcă înapoi în laborator ca să tragă concluziile.

Apoi făcu un gest absurd. Se dădu jos din pat şi scoase carnetul din buzunarul hainei. Nu a notat gînduri profunde despre semnele care anunţă schimbări de tonalitate în spiritul individului, a scris doar cuvintele: De amintit lui Ben – mazăre mangetout.

Îşi amintise că-i plăceau lui Jenny.

 

Piramide şi închisori

 

În timpul zborului spre Cairo, care a durat şase ore, Dan s-a gîndit cu îngrijorare la zilele care-l aşteptau, s-a întrebat dacă nu subestimase diferenţa dintre o seară petrecută în intimitate şi o călătorie în doi. Şi pe Jane realitatea părea să o fi luat prin surprindere: erau amîndoi prea convenţionali în solicitudinea exagerată pe care şi-o arătau reciproc pentru a fi naturali. Cînd se întîlniseră cu o zi înainte pentru vize, Jane păruse mai în largul ei; plecase însă repede, imediat ce a terminat de completat formularele, să se întîlnească cu Roz pentru a mai face nişte cumpărături. Seara, cînd s-au reîntîlnit la Roz la masă, nu-şi schimbase atitudinea. La cină toate au mers bine, Roz a făcut tot posibilul să fie drăguţă cu Caro. Ea a răspuns cu aceeaşi gentileţe şi poate a învăţat ceva din modul în care verişoara ei se comporta faţă de mama ei – fără reticenţe, o tachina apropo de scrupulele ei financiare şi de tot felul. Într-adevăr, în dimineaţa aceea, înainte de a decola, Jane fusese mai naturală. Roz îi dusese la aeroportul Heathrow şi contribuise la sentimentul de echilibru.

Stăteau acum alături. Dan prefera să moară de foame decît să se atingă de mîncarea din avion; Jane, ca o adevărată turistă, se vedea că nu e dispusă să lase neconsumat ce plătise, aşa că acum luau prînzul. Jane a mîncat mai mult din porţia ei decît el. Au vorbit despre cărţile pe care le citeau. Jane avea Ghidul Albastru adus de Dan. El parcursese din nou biografia lui Kitchener, de care se folosea pentru scenariu, ca să-şi reîmprospăteze memoria despre una sau două localităţi pe care trebuia să le vadă. Îi explica lui Jane ce-l intriga la Kitchener, de pe poziţii de defensivă. Simţea că interesul pe care-l manifesta era mai mult diplomatic decît adevărat; ca de obicei, stătea în rezervă şi apoi emitea judecăţi. Un timp au vorbit despre probleme de tehnică în producţia de filme. Bănuia că şi acesta era un mod al ei de a-i satisface amorul propriu, de a-i demonstra că nu are nimic împotriva modului său de viaţă şi că, fie din datorie, fie din recunoştinţă, dorea să-l cunoască mai bine. Erau mai stînjeniţi decît ar fi crezut, ca doi străini care se întîlniseră din întîmplare; probabil amîndoi incapabili să treacă peste ideea că verigheta de la mîna ei ar fi putut să provoace o impresie greşită.

A fost poate şi faptul că, puţin timp după decolare, el a mai avut o ocazie să-şi amintească cît erau de diferiţi, nu numai în ceea ce privea viaţa lor personală. Pentru a întrerupe o primă tăcere, el a întrebat-o dacă-şi adusese ceva de citit, apoi i-a dat Ghidul Albastru. Cu gestul celui care uitase ceva, Jane se aplecă şi scoase din sacul de voiaj o carte pe care i-o întinse şi îi spuse zîmbind:

— Dacă n-ai chef, nu trebuie s-o citeşti.

Era o antologie, Lukács şi realismul critic , publicată de o editură de stînga.

— Eşti drăguţă, Jane.

— Dacă tot am vorbit de ea…

— O s-o citesc undeva unde să mă pot concentra. Pe vas.

Privirea ei era aţintită asupra cărţii pe care el o răsfoia fară mare interes, în virtutea faptului că o primise.

— Sînt fragmente…

— Da, cred. Mă interesează. Zîmbi. Acum am de citit ceva pentru Cairo.

Ea părea sincer fericită că pleca în Egipt. Îşi dăduse seama şi cu o zi înainte, cînd se întîlniseră în faţa consulatului. Primul lucru pe care i l-a spus zîmbind a fost că încă nu era prea tîrziu să se răzgîndească; dar ea era hotărîtă să-şi ia viza oricum, pentru că „o prinsese“ şi nu mai putea să dea înapoi, chiar dacă ar fi fost să plece singură. Descoperea la ea cel puţin disponibilitatea de a-i fi bine, o tentativă de a redeveni eul extrovertit din tinereţe.

 

Datorită celor două ore de decalaj orar, au aterizat la Cairo la apusul soarelui. Biroul lui Malevich din Londra fixase deja programul lui Dan pentru a doua zi şi ceruse ca cineva să vină să-i aştepte la aeroport, dar asupra acestui punct din program, Dan nu prea era optimist, mai ales după ce au terminat formalităţile de intrare şi de vamă şi au pătruns în agitaţia din holul central cu imens de multă lume, atîtea feţe în nuanţe variate de brun, plonjon într-o lume neeuropeană care la prima vedere nu se sinchisea de dezordine şi de murdărie. Locul dădea impresia de atmosferă de război, de furnicar în panică. Dan aruncă o privire spre Jane, în timp ce erau asediaţi de taximetrişti şi agenţi hotelieri. Zîmbea, dar se vedea că agresivitatea acelor voci străine, acelui cor primitiv, o deconcertase.

O voce puternică strigă numele lui Dan şi se întoarseră într-acolo. Un bărbat înalt, chel, se afla lîngă un stîlp. Era bine îmbrăcat, într-un impermeabil de culoare deschisă şi un costum închis; faţa îi era mare şi plată, avea mustăţi, iar pleoapele lăsate mult peste ochi arătau un dispreţ aristocratic faţă de nefericiţii care-l înconjurau. Văzînd că i-a descoperit, zîmbi, ridică o mînă şi se apropie repede.

— Domnul Martin? îmi pare bine să vă cunosc. Eu sînt Jimmy Assad.

Dan ştia de el. David Malevich îl cunoscuse şi voia să-l solicite pentru secvenţele egiptene ale filmului.

Au dat mîna, Dan o prezentă pe Jane. Assad se înclină spre mîna întinsă, un gest de curtoazie demodată care dispăru în clipa în care începu să gonească grupul de taximetrişti şi agenţi hotelieri care nu încetase să vocifereze. Îi împrăştie cu cîteva fraze guturale în arabă, apoi zîmbi către musafiri, lăsînd să se înţeleagă că aici funcţionau alte maniere, în nici un caz curtoazia europeană. Ii aştepta o maşină. Dan avea impresia că, de data aceasta, Jane nu regreta că se află printre privilegiaţi.

Au pornit spre Cairo şi pe drum aflară mai multe lucruri despre Assad. Nu era musulman, era copt. Lucrase în industria locală a filmului o mare parte din viaţă, dar după război fusese pentru scurt timp în Anglia, de unde i se trăgea şi numele de Jimmy. Vorbea englezeşte destul de fluent şi părea la curent cu ce se petrecea în lumea filmului. Le deveni simpatic: se arăta critic cu privire la propria persoană, cît şi la ţara sa. Spunea că, din cauza războiului, Cairo era un oraş suprapopulat, cu o mulţime de refugiaţi din Suez. Jane întrebă dacă ostilităţile ar fi putut să reînceapă.

— Veţi vedea. În ziare. În fiecare zi aflăm că mîine vor reîncepe. Pleoapele îi căzură. Dumneavoastră credeţi că cele mai grozave discursuri de război le-a ţinut domnul Churchill? Vă înşelaţi. Nu l-aţi auzit pe Sadat. Aici i se spune „Mîine victorie, azi mizerie“. Aruncă o privire în direcţia lui Jane, se întoarse către ea, din scaunul din faţă. Pentru că sînteţi de faţă dumneavoastră, madame , spun „mizerie“. Dar araba este o limbă foarte directă.

— Merde ?

— Ah, très bien. Vous parlez français?

Fericiţi, au decis să vorbească franţuzeşte; iar Dan a trebuit să intre şi el în discuţie. Exprimarea lui în franceză era foarte limitată.

— Se poate vorbi în public în felul ăsta despre preşedinte?

Assad ridică o mînă, făcînd un gest de negaţie şi regret, dar cu o licărire sub pleoapele căzute.

— Norocul nostru în Egipt e că întreaga poliţie secretă poartă uniformă. Îl privi pe şofer, apoi clipi dintr-o pleoapă, ca şi cum ar fi avut un tic. Une stupidité stupéfiante.

Se simţea de îndată că aparţinea unui club ai cărei membri puteau fi recunoscuţi fără dificultate, oriunde s-ar fi aflat, neexistînd, din fericire, frontiere: cel al politicienilor cinici. Dan trăsese concluzia că omul era un individ corupt, fără scrupule financiare, dar simpatic.

La apusul soarelui, au intrat în Cairo, un oraş unic în felul lui prin amestecul dintre medieval şi modern: bulevarde neîngrijite, faţade kaki sau alb murdar, pretutindeni praf, amestec de vestimentaţie europeană şi fluturări degalabiya , puştime în picioarele goale, tarabe, cărucioare, măgari balansînd baloturi de lucernă care adăugau peisajului tern o pată de culoare mai vie. În aer adia un miros straniu, înţepător, ca de bălegar care, spunea Assad, era fumul de la complexul industrial de la Helvan, din sudul Nilului. („Trebuie să dovedim cît sîntem de occidentali, aşa că, natural, începem cu problemele de poluare.“) Prin geamurile deschise ale maşinii pătrundeau, aduse de aerul dulce subtropical, şi alte mirosuri, bogate şi aromate.

În sfîrşit au ajuns pe malul Nilului, prea tîrziu ca să mai poată vedea la orizont piramidele de la Ghiza, doar marele fluviu curgînd liniştit, cenuşiu-perlat, în stingerea rapidă a zilei; s-au oprit în faţa hotelului. Assad a intrat să verifice dacă s-a făcut rezervarea camerelor, iar ei s-au oprit să bea ceva în holul hotelului. Ar fi trebuit ca a doua zi să-l însoţească pe Dan într-o vizită la un demnitar din minister, o simplă formalitate, dar dacă Dan nu ar fi dorit-o în mod special, puteau să renunţe. Nu dorea. Apoi urmau să meargă la locurile de filmare pe care Malevich le văzuse deja, dar voia să le vadă şi scenaristul. Dan îi sugerase lui Jane să viziteze în acest timp atracţiile turistice. Assad s-a oferit s-o trimită pe soţia lui ca însoţitoare, dar Jane a refuzat, aşa că, la recepţia hotelului, au ales împreună un circuit turistic: dimineaţa, muzeul de antichităţi şi oraşul, după-amiaza, piramidele. Pleoapele lui Assad coborîră din nou.

— Sînt plictisitoare, madame , dar o dată tot trebuie văzute.

Cînd s-a convins că nu doreau nici un fel de distracţie, ci doar să se culce devreme, s-a retras. În seara următoare, insistă el, vor cina cu toţii, împreună cu soţia lui şi cîţiva prieteni.

Aveau camerele alăturate, cu ferestrele spre Nil, şi cineva, poate Assad, făcînd presupuneri false, avusese grijă să aibă între ele o uşă prin care se comunica direct. Dan nu a încercat să vadă dacă era deschisă. Pe partea lui, nu exista nici o cheie şi spera că fusese lăsată în camera ei. Jane se pregătea să facă baie şi Dan auzea apa curgînd, mişcări incidentale prin cameră, în timp ce recapitula scenele din Cairo compuse în manuscrisul pe care-l adusese cu el. După un timp, i se făcu poftă să deschidă sticla de whisky cumpărată la aeroport şi se întreba dacă nu ar fi vrut şi Jane; dar nu se putu hotărî nici să bată la uşa dintre camere, nici să-i dea telefon, lucru de care s-ar fi simţit şi mai stînjenit. În cele din urmă, sună la bar şi ceru o sticlă de apă minerală şi gheaţă; apoi, cu paharul în mînă, se apropie de fereastră; privi în jos spre rîul întunecat, apoi luminile din faţă, de la Gezira, care se reflectau în apă. Din cît compara cu amintirile din ultima călătorie, traficul se intensificase şi ajunsese aproape la fel ca cel din California. Pe podul din dreapta se înşirau luminile farurilor, înaintînd cu greu; sunet de claxoane şi un vacarm neîncetat. Întregul oraş îi amintea vag de Los Angeles; poate aerul şi temperatura, poate acelaşi furnicar, aceeaşi încordare, în ciuda deosebirilor dintre oameni şi cele de arhitectură. Toate oraşele mari se topiseră parcă într-unul singur. Cairo era un oraş mai intens, mai vechi, mai uman. Aici întîlneai la tot pasul inegalităţile şi nedreptăţile medievale; în Occident ele fuseseră doar pur şi simplu ascunse privirilor. Aici rămîneau la vedere. Auzi din spate un ciocănit uşor în uşa dintre camere.

— Dan? Eu m-am îmbrăcat. Vrei să coborîm?

— Bine, Jane. Uşa asta se deschide?

— Da, e o cheie la mine.

Jane întoarse cheia şi apăru în prag. Îşi pusese rochia de culoare închisă pe care o purtase la înmormîntarea lui Anthony şi se fardase puţin.

— Deja am impresia că ar fi trebuit să fi luat cu mine ceva mai elegant.

— Nu fi absurdă. Rochia e fermecătoare. Vorbesc serios. Jane dădu neîncrezătoare din cap. Dan zîmbi: îmi cer scuze pentru uşă. Presupun că Assad a încercat să facă pe sofisticatul.

— Eu cred că e încîntător de demodat. Mi-aminteşte de unul din specialiştii în limbi arabe de acasă. Eu credeam că încerca să-şi însuşească în exces stilul celor din Oxford. Dar poate că e universal valabil.

— Bem ceva aici sau coborîm la bar?

Au ales barul. Se auzeau vocile unor americani, alţii vorbeau franţuzeşte; şi trei, spunea Jane, vorbeau ruseşte. Dan voia să ştie care erau primele ei impresii. Ea avea sentimentul că straturi de timp, atît de multe stadii istorice, existau aici simultan. Mulţimea de pe aeroport o şocase; ca şi străzile din cartierele muncitoreşti supraaglomerate pe care le traversaseră. Omul uită noţiunea de „sărăcie lucie“.

La masă, Dan i-a propus să refuze invitaţia lui Assad, dacă ea nu avea chef; dar Jane ar fi vrut să meargă, doar dacă el nu voia…

— Facem cum vrei tu, Jane.

— Aş vrea să întîlnesc egipteni adevăraţi. Dacă ni se oferă şansa asta.

— Nu ştiu cît sînt de adevăraţi. Să vedem.

— Numai dacă tu… Jane zîmbi – exagera. Totul e atît de nou pentru mine. Dar nu vreau să te plictiseşti din cauza mea.

— Ceilalţi musafiri sînt probabil cei pe care Assad vrea să-i angajăm pentru film. Sforile astea nu le trag eu. Nu-i nimic. Să mergem. Putem să ne retragem devreme.

Masa la hotel se dorea în mod ostentativ franţuzească, dar căzură de acord că turtele nedospite le plăceau. Dar Jane nu părea să ia în seamă decepţiile gastronomice. Pentru ea totul, mai ales oamenii care-i înconjurau, părea mai interesant decît pentru Dan, nu numai din cauză că el mai fusese în Egipt, dar nu şi în acelaşi hotel. Se amuză văzînd-o cum, faţă de el, se comporta cum se cuvenea la vîrsta ei, conform tradiţiei Oxfordului şi propriei măsuri. Aşa cum vezi uneori un jupon vesel ieşind de sub o rochie sobră, aşa şi firea ei veselă de odinioară îşi dădea acum în petic. Aşa era cînd a întîlnit-o la Oxford, înainte de a trece prin atîtea alte experienţe, cu alte persoane: o dorinţă impulsivă, intensă de a cunoaşte tot ceea ce vedea, aproape o concentrare, în nici un caz artificială (spre deosebire de Nell, cu care avea parţial în comun această trăsătură), dar care putea să înşele, în special bărbaţii care nu o cunoşteau prea bine… o unidirecţionare, o absorbire: asta mă interesează sau tu mă interesezi mai presus de orice.

După masă, au făcut cîţiva paşi pe strada cu circulaţia intensă care mergea paralel cu Nilul. Nu prea mai era lume pe jos, doar automobile; după o bucată de drum, s-au aplecat peste parapet, uitîndu-se spre mal, unde se aflau trase una lîngă alta trei feluci imense. Într-una din ele stăteau aşezaţi trei bărbaţi în jurul unei lămpi, probabil paznici; cel mai în vîrstă purta un burnuz alb şi manta neagră peste galabiya , ceilalţi doi, care stăteau ghemuiţi, erau mai tineri – încă o minusculă enclavă a unei lumi trecute. Dincolo de rîu, se vedeau sclipind în apa lină luminile de la Gezira şi Dokki. Cîte un val uşor spărgea oglinda apei. Dan se uita la Jane cum privea cercul de lumină estompată din felucă. Pentru plimbare îşi pusese pardesiul în stil rusesc, cel pe care-l purtase cînd s-au întîlnit în gară cu trei săptămîni în urmă. Avea din nou în păr pieptenele de argint. Gîndul îl duse la biletele de clasa a doua; la stilul ei simplu, simţul economiei.

— La ce te gîndeşti?

Jane zîmbi.

— La nimic, Dan. Privesc.

— Un fluviu minunat. Ziua şi noaptea. O să vezi.

— Nu ştiu de ce mă face să mă gîndesc la Loire.

— Felucile sînt visuri plutitoare. Într-un fel, sînt castelele de pe Nil. Cele pe care le vedeau aveau catargele lăsate în jos pentru a putea trece pe sub podurile oraşului. Nu sînt plicticoase ca vechile temple.

— Pe care de-abia aştept să le văd.

Nu pentru prima dată, avea sentimentul clar că-l punea la punct indirect: el nu avea voie să-i ghideze impresiile sau să-i impună criterii de judecată valorică. De fapt răspunsul ei era: Da, dar vreau să constat singură dacă aşa este. Un timp au tăcut, aplecaţi peste parapet. El se gîndea că probabil ceea ce îl atrăsese la Jenny era această tendinţă de a se opune de la început, de a refuza regulile impuse de el; deşi ea era mai necoaptă, mai puţin condiţionată, mai puţin sigură pe sine… ceea ce era la fel de atrăgător, în felul său. De cînd primise sîmbăta cea de-a treia contribuţie, vorbiseră la telefon de două ori. Ultima dată, în acea dimineaţă, la Londra. L-a sunat, după cum se înţeleseseră, la ora şapte şi jumătate dimineaţa. Doar ca să-i spună drum bun, că e un individ respingător, pe care-l urăşte, pe un ton ce exprima contrariul. Nu a adus vorba de Jane. Amîndoi pierduseră spontaneitatea convorbirilor anterioare; îşi dădeau seama că nu o vor recîştiga decît atunci cînd se vor reîntîlni. Ea i-a cerut şi el i-a promis că o să-i scrie, că o să încerce să-i telefoneze de la Luxor sau Assuan, că se va gîndi la ea în tot acest timp… Femeile! Cînd era vorba de bărbaţi, unele se aruncau cu capul înainte ca felucile împotriva curentului sau alunecau uşor înainte o dată cu mersul fluviului; dar erau şi femei care se mişcau tangenţial faţă de bărbat. Jane se îndreptă şi îşi strînse gulerul în jurul gîtului.

— Frig?

— Din cauza apei. Aici parcă e mai rece.

Au făcut cale întoarsă cîteva sute de metri pînă la hotel. Sigur nu vrea să mai meargă în oraş? Eventual să vadă dansatoarele orientale? Nu vorbise serios, dar a provocat din nou o reacţie politicoasă… poate el dorea să meargă? A continuat şi în lift, cînd el credea că era foarte clar că tot ceea ce doreau amîndoi era să meargă la culcare. Era sigur că nu voia…?

— Dacă aş fi avut senzaţia că mi se opune cineva, aş fi mers la bar ca să mă îmbăt.

Jane zîmbi, iar el se simţi tentat să-i spună să renunţe la englezisme, dar între timp au ajuns la etajul lor – şi la un moment potenţial stînjenitor pentru amîndoi, pe care a lăsat-o pe ea să-l rezolve. În faţa camerei sale, ea se opri şi îi întinse mîna.

— Noapte bună, Dan. Să ştii că ai un acolit recunoscător.

— E încă prea devreme.

Ea dădu din cap.

— Cînd ne uitam la feluci, mă gîndeam că a meritat să venim, fie şi numai pentru atît.

— Vom vedea lucruri şi mai frumoase.

După un moment de ezitare, îi zîmbi şi făcu din cap un gest de fetiţă care vrea să-şi aleagă singură jucăria, chiar dacă cei mari caută să-i explice că e absurdă. Şi fiecare intră în propria cameră.

 

A doua zi, Dan nu a avut timp să se mai gîndească la Jane. Assad a venit în timpul micului dejun să-l ia la treburi şi, după cîteva minute, Jane s-a dus în cameră să se pregătească pentru excursia de-o zi. După ce s-a îndepărtat, Assad a început să-i facă complimente pentru Jane, o doamnă încîntătoare… ocazie pe care Dan a folosit-o ca să-i explice în ce condiţii se aflau acolo, înainte de a se trezi cu tipicele apropouri ca între bărbaţi, în variantă egipteană. Argumentul cel mai puternic a fost moartea lui Anthony. Asasad făcu o plecăciune, ca şi cum ar fi regretat că nu se purtase de la început mai prevenitor.

În timpul zilei, Dan află mai multe despre el. Se pare că făcuse de toate în industria filmului; lumini, operatorie, producţie, regie, ocazional mai şi interpretase roluri mici. Nici nu mai ştia numărul filmelor arabe la care contribuise, Aici industria filmului era foarte mobilă, toată lumea era folosită peste tot, ca Assad. Nu vorbea prea laudativ despre calitatea nenumăratelor filme în care fusese implicat; i-ar fi fost ruşine să i le arate lui Dan. Nu se putea vorbi de film artistic, nici măcar de un film comercial cît de cît inteligent. Era gunoi pentru mase, nu putea evita formele şi modelele tradiţionale. Pe lîngă asta, mai era propaganda politică, devenită acum obligatorie, în care toată popimea musulmană îşi vîra nasul. Assad renunţase la ideea unui cinematograf egiptean serios, motiv pentru care-l făcea să fie entuziasmat la ideea proiectului Kitchener. Î şi închipuia, pesemne, că asta ar fi putut, cu puţin noroc, să şteargă nasul propriei industrii naţionale „de nisip“ – fusese tentat să spună „de mizerie“, dar aşa se exprimase de astă dată.

Totuşi, în ce priveşte celelalte arte, Assad părea mult mai optimist. Aveau cîţiva scriitori buni – a vorbit despre doi romancieri de care Dan, trebui să recunoască, nu auzise şi despre un dramaturg pe care spera să i-l poată prezenta lui Dan în seara respectivă. Scria comedii satirice şi dusese o viaţă primejdioasă în timpul regimului Nasser şi una la fel de precară sub cel al lui Sadat. Toate acestea le-a aflat într-un restaurant libanez, unde Assad l-a dus să ia masa de prînz – oferindu-i feluri mult mai interesante decît la hotel, Dan regreta că nu mersese şi Jane cu ei. Numele dramaturgului respectiv era Ahmed Sabry, un tip cunoscut în Cairo, un mare clovn, păcat că Dan nu-l putea vedea într-un număr de revistă pe care îl interpreta ocazional. Evident, Assad ce temea că Dan nu-l va aprecia pe Sabry, pe motiv că nu era prea curajos după standardele englezeşti. Se uită în jur prin restaurantul plin de lume, apoi zîmbi cu euforia lui leneş-ironică în priviri.

— De fapt Ahmed nu spune decît ce se poate auzi şi aici, la toate mesele. Dar s-o spui în public, cel puţin la noi, e… făcu un gest larg cu braţele.

— Un act de curaj.

— Şi de nebunie.

Lui Dan i-a trebuit foarte puţin să înţeleagă că, din punct de vedere practic, Malevich făcuse o alegere potrivită. Assad a evaluat rapid cheltuielile pentru eventualele exterioare pe care le vizitaseră; de fiecare dată cînd se opreau, fixa cadre cu mîinile, ca regizorii, pentru a-l face pe Dan să-şi dea seama de posibilităţile vizuale. Aici, lucrurile care încurcau munca realizatorilor din alte oraşe ca, de exemplu, eliberarea spaţiului filmat de elementele nedorite, deturnarea circulaţiei şi multe altele, nu constituiau nişte impedimente. Dolarii erau mult mai importanţi, decretase ministerul. Dan fotografie cîteva cara-variseraiuri vechi şi cîteva case ale mamelucilor, nu pentru că ar fi vrut să rescrie scenele pentru astfel de amplasări. A găsit însă un loc pe care-l căuta, un colţ al marelui souk din Mouski. Se potrivea într-un episod scurt (pentru a arăta mania lui Kitchener, aproape identică cu a lui Gôring, de a colecţiona antichităţi) pe care intenţiona să-l adauge. Asta era cam tot.

Piramidele apăreau uneori în peisaj dincolo de oraş, lipsite de substanţă, obiecte din papier mâché , ca şi colinele în ocru de la Mokattam. Dan se întreba ce făcea Jane. Ziua îi priise şi, la sfîrşitul ei, nutrea sentimente mai bune faţă de Cairo… Acest oraş obosit, murdar, plin de soldaţi aparent fără nici un obiectiv şi saci bucşiţi cu nisip, emblemă tristă a pretenţiilor militariste ale acestei naţiuni – şi totuşi o mare capitală. A obţinut de la Assad o listă de expresii arabe cu care să-şi coloreze dialogurile.

Assad l-a lăsat la hotel după ora şase şi s-a oferit să vină să-i ia la masă la ora opt. Apartamentul lui era aproape, cam la un kilometru, aşa că Dan i-a spus că vor ajunge cu un taxi. A bătut la uşa lui Jane, dar nu a răspuns nimeni. Explicaţia a găsit-o într-un bilet lăsat la el sub uşă. Ziua fusese „fascinantă“, acum se dusese să se spele pe cap. Dan a făcut un duş, şi-a pus un costum şi s-a aşezat să scrie cîteva note. Două minute mai tîrziu, auzi paşii lui Jane şi îi strigă prin uşă că se întorsese; ce-ar zice de un păhărel înainte de a se schimba? Ea intră imediat, îmbrăcată încă în hainele de dimineaţă.

— Ai avut o zi bună?

— Incredibilă. A fost atît de interesantă.

El îi turnă whisky în pahar, iar ea se aşeză în fotoliul de lîngă masa de scris. Zîmbea.

— Şi nu sînt deloc de acord cu tine. Ne-au arătat toate mastabasurile de la Saqqara. Nu am mai văzut ceva atît de frumos. Atît de delicat. Seamănă cu arta Renaşterii, dar cu trei mii de ani înainte. Toate păsările şi animalele acelea minunate.

— Ce zici de sfinx?

Lăsă capul într-o parte.

— Poate puţin déclassé ? Dar în muzeu aş fi fost în stare să stau ore în şir.

El întrebă ce a mai văzut: souk-ul, El Azhar şi pe profesorii mulsulmani („Parcă-i vedeam pe Maurice Bowra şi pe David Cecil…“) aşezaţi lîngă o coloană, cu grupul de elevi înjur, cum credea că fusese şi la Oxford în secolul al XIII-lea; o biserică coptă, mausoleul sultanului Mohammed Aii… şi cum Dumnezeu se numeşte pasărea aceea brună imensă care pluteşte deasupra Nilului?

— Erete. Cîndva trăiau şi în oraşele din Europa.

— Americanca de lîngă mine pretindea că sînt vulturi. Ştiam eu că nu se poate. Jane se strîmbă. Mi-a dat şi o listă bogată cu cele mai groaznice boli care bîntuie regiunea. De acum, în orice farfurie o să văd bilharzioză şi tot soiul de boli scîrboase. Vrăjitoare bătrînă.

El zîmbi.

— I-ai spus asta?

— Sigur că nu. Tata ar fi fost mîndru de mine.

Jane prinsese o culoare frumoasă de la soare.

— Au fost mulţi în excursie?

— Americani? Numai cîţiva. Două perechi. Mai mulţi ruşi şi francezi.

— Trebuia să-ţi fi atras atenţia la cerşetori. Sînt ca lipitorile dacă simt că au de-a face cu un suflet caritabil.

— Ne-au avertizat în autocar. A fost ceva de-a dreptul ciudat. Pesemne că haina mea a fost de vină. Au crezut, se pare, că şi eu sînt rusoaică. De mine mai că nu s-au apropiat, în comparaţie cu prietena mea dată pe păr cu violet de genţiană. La început nu am ştiut de ce. Am fost chiar vexată.

— Au simţit că eşti o socialistă cu inimă de piatră.

— O fetiţă m-a păcălit şi i-am dat ceva. Dar a fost atît de surprinsă, încît nu a mai insistat.

— Probabil că i-ai dat prea mult de la început.

Zîmbi, apoi se uită la pahar.

— Am cumpărat o cărticică de la muzeu. Despre felahi.

— Te-au impresionat?

— Da. Cred că de ei am să-mi amintesc cel mai clar.

Dan se întrebă ce gîndea ea în fond – în ce fel toate teoriile şi schemele ei intelectuale o ajutau să perceapă o realitate pentru care era atît de evident că nici un sistem politic nu putea găsi răspunsuri. Poate că făcea efortul de a fi politicoasă, ascunzînd un eu ultragiat sub masca reacţiei tipice a oricărui turist. A vrut să ştie cum îşi petrecuse Dan ziua, astfel că întrebarea lui a rămas fără răspuns. Curînd după aceea, a plecat în camera ei pentru a se pregăti pentru reuniunea din acea seară.

 

Deşi la masă veniseră doi amici ai lui Assad care aparţineau lumii filmului, teama lui Dan că va fi solicitat să rezolve probleme de angajare s-a risipit; şi seara s-a dovedit plăcută. Apartamentul nu era foarte mare, dar era mobilat într-o combinaţie plăcută de oriental şi european. Soţia lui Assad era libaneză, o femeie destul de plinuţă, dar încă atrăgătoare; era, se pare, una din cele mai bune traducătoare de franceză din lumea arabă. După părerea lui Jane, franceza ei era impecabilă, dar englezeşte ştia mai puţin decît soţul ei. Dan şi Jane au fost prezentaţi celorlalţi musafiri. Pe lingă cei doi, care se ocupau de film şi erau cu soţiile, mai era un cuplu, un romancier egiptean – care scria şi scenarii – cu soţia lui, care era turcoaică, şi încă doi domni singuri. Unul era profesor de istorie la o universitate americană din Cairo. Assad îl prezentă zîmbind: „Trebuie să-l acceptăm pentru că ştie mai multe despre Islam decît noi“ – şi cunoştea perioada Kitchener din istoria Egiptului, fapt pe care Dan avea să-l descopere în cursul serii. Au aflat că este texan, deşi, dacă nu ar fi lungit puţin sunetele, nimeni nu şi-ar fi dat seama. Era un om plăcut şi, ca şi gazda, ştia să fie ironic. Colecţiona ceramică islamică, afişînd o totală indiferenţă fată de civilizaţia veche. Celălalt era Ahmed Sabry, dramaturgul satiric promis de Assad.

Era singurul îmbrăcat neconvenţional; masiv ca o focă, avînd o figură roşiatică şi melancolică, iar sub ochi i se întindeau nişte pungi imense. Văzîndu-l, Dan se gîndi la Walter Matthau, mai tînăr şi mai smead. Îmbrăcămintea, o jachetă veche peste o bluză din jerseu cu guler întors, îi dădea aerul unui anarhist înnăscut. A vorbit foarte puţin înainte de masă. Assad s-a scuzat faţă de Dan pentru că iar îi oferea mîncare libaneză, care însă era excelentă: o mulţime de gustări pe care le luau de pe o imensă masă circulară de alamă. Masa neprotocolară se potrivea cu amestecul de medii sociale şi naţionalităţi. S-au împrăştiat prin cameră în grupuri, discutînd în cele trei mari limbi ale Levantului: engleza, franceza şi araba.

Dan o observă pe Jane la celălalt capăt al camerei, discutînd în franceză cu doamna Assad şi cu una dintre perechile care lucrau în lumea filmului. Purta o rochie neagră simplă, cu un decolteu destul de mare, în stil Empire , şi o camee prinsă pe gîtul gol; semăna cu o Jane Austen modernă. O tachinase la hotel cînd apăruse îmbrăcată astfel – se pare că o cumpărase în ultima clipă – spunîndu-i că, pentru o persoană care nu avea cu ce să îmbrace, se descurca destul de bine. El stătea cu romancierul şi cu Ahmet Sabry. Bucuros ca un copil, Assad îi arătase lui Dan, înainte de cină, „cea mai vrednică posesiune“ a sa. O fotografie a lui împreună cu Bernard Shaw făcută pe vremea cînd, mai tînăr şi mai slăbuţ, de-abia începuse să chelească. Lucrase în Anglia la turnarea unui film din seria făcută de Pascal după piesele dramaturgului şi bătrînul Shaw venise într-o zi la filmări. Semnase fotografia jos, de-a curmezişul.

Sabry vorbea englezeşte prost, dar era volubil pînă la incoerenţă. Scăpase de primele momente de timiditate şi acum se declara admiratorul lui Shaw, cu acea ignoranţă tipică străinilor care nu ştiu care este cota scriitorilor după moarte în propria lor ţară. Sabry era evident inteligent, mult deasupra mediului său. Au trecut apoi la politică: Nasser, Sadat, problemele economice ale Egiptului, „marea nebunie“ a barajului de la Assuan, problemele socialismului în ţările arabe.

Dan ar fi vrut ca Jane să participe la discuţia lor. Cînd Sabry şi el s-au îndreptat spre masă să-şi umple farfuriile, a profitat de moment ca să-l atragă pe Sabry în grupul unde se afla Jane. Sabry se aşeză lîngă ea şi, constatînd că ştia franţuzeşte, începu să vorbească şi el, părînd să se simtă mai în largul său. Apoi le făcu să rîdă pe Jane şi pe doamna Assad. Se afla aşezat pe o canapea îngustă, lîngă Jane. Assad se apropie, făcîndu-i lui Dan cu ochiul; se formase un mic cerc în jurul său. Sabry spuse ceva în arabă şi toată lumea care înţelegea pufni în rîs. Assad traduse. Cei care pretind că doi şi cu doi fac cinci să plece din cameră – o primă înţepătură dintr-o întreagă serie ce viza naivitatea poliţiei politice.

Sabry intră în rolul comicului, la început cam lugubru şi prefăcîndu-se că se lasă greu, dar încetul cu încetul debită un şuvoi de întîmplări şi bancuri într-un amestec de arabă şi franceză. Avea talentul de a-i face pe ceilalţi să se prăpădească de rîs în timp ce faţa lui rămînea impasibilă şi semăna din ce în ce mai mult cu Mort Sahl, ca şi cum cu cît lumea rîdea mai mult, cu atît îşi pierdea speranţa în condiţia umană. Unele glume în arabă erau, se pare, prea largi pentru urechea europenilor, dar o folosea pe Jane ca traducătoare şi ţintă pentru cele mai cu perdea. Iată cîteva pe care Dan şi le aminteşte.

Statuia în piatră a unui faraon este găsită la Luxor. Inscripţia nu poate fi desluşită, arheologii nu pot stabili cine e respectivul faraon. Statuia este adusă la Cairo, curăţată, dar degeaba. În cele din urmă, un agent al poliţiei secrete întreabă dacă nu o poate vedea şi el. Îl conduc în camera unde se află statuia, el intră, încuie uşa şi o oră mai tîrziu iese punîndu-şi haina şi ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte.

— S-a făcut, spune omul. A mărturisit.

Un binecunoscut deţinut politic este prins după ce evadase, nu pentru prima oară, şi întreaga poliţie îşi chinuie minţile să găsească un loc de unde să nu mai evadeze. Un inspector mai tinerel propune:

— Ştiu eu un loc, domnule. Una din închisorile vechi din afara oraşului. N-am mai văzut astfel de ziduri nicăieri.

— Care închisori?

— Le ştiţi. Cele de la Ghiza. Turiştii le numesc piramide.

Un banc îi era adresat lui Assad. Preşedintele Sadat îl sună la telefon pe patriarhul copt.

— Sfinţia ta, trebuie să renunţăm la cuvinte ca „musulman“ şi „copt“. Toţi sîntem egipteni. Ajunge.

— Da, domnule preşedinte.

— Şi, apropo, am hotărît să-l numesc pentru voi pe Ibrahim Shafir episcop de Alexandria.

— Da, dar e musulman, domnule preşedinte.

— Ei, poftim, continui să foloseşti cuvîntul ăla.

Unele glume erau, probabil, la fel de vechi ca însuşi Egiptul. Nasser îşi trece trupele în revistă. Vine un soldat cu o mutră absolut identică. Nasser zîmbeşte.

— Ştiu de unde eşti, fiule.

— Din acelaşi sat cu dumneavoastră, domnule preşedinte.

— Aşa. Înseamnă că mama ta a fost servitoare în casa noastră.

— Nu, domnule preşedinte. Tatăl meu.

A urmat o suită de bancuri tendenţioase şi acide referitoare la ignoranţa şi ineficacitatea armatei egiptene. Vine un soldat înapoi de pe frontul din Sinai.

— Allah, ce mai ştiu nemţii ăştia să se bată!

Sau ăsta: un camion militar se îndreaptă spre frontul israelian. Gradatul de lîngă şofer mănîncă febril la fistic şi aruncă afară pe geam cojile. Şoferul îl priveşte.

— De ce faci asta, domnule?

— Ca să mă pot orienta la întoarcere, mă prostule!

A continuat cu bancuri mai vechi şi mai noi. Sabry era un povestitor de clasa lui Ustinov. Dan se distra văzîndu-l cum îşi improviza numărul de cabaret şi îşi zise că aveau noroc să-l asculte. I se păru că detectează, cel puţin pe feţele cîtorva dintre soţii, un oarecare şoc la auzul atacurilor mai violente la adresa lui Nasser şi Sadat; un motiv în plus ca să admire această limbă ranchiunoasă, batjocoritoare, sardonică. Îşi simţi propria memorie răscolită pentru că, aşa cum înfăţişarea şi stilul de a vorbi ale lui Sabry îi amintiseră de Matthau şi Sahl, autodenigrarea amară a bancurilor sale îi evocaseră foarte puternic umorul evreiesc. Şi-l imagină pe prietenul său de la Hollywood, Abe, alături de el; îşi aminti de nenumăraţi alţii – reputaţi comedianţi cu umor foarte acid pe care îi cunoştea sau îi cunoscuse în lumea cinematografului dominată de evrei. Părea o nebunie ca aceeaşi calitate a umorului să fie folosită de cele două părţi doar pentru a alimenta ura şi distrugerea. Brusc, toate sistemele politice ale lumii îi apărură ca o conspiraţie a celor lipsiţi de simţul umorului împotriva rîsului, împotriva inteligenţei; omul ca produs al istoriei, şi nu al propriei structuri interioare. Dacă Dan ar fi răsfoit mai mult cartea lui Jane de la Oxford, ar fi aflat că Gramsci spusese cîndva exact acelaşi lucru, bazîndu-se pe evidenţa neputinţei omenirii de a realiza socialismul universal. Pentru Dan aceasta era o problemă de natură existenţială, un eşec general al autenticităţii individului, al credinţei în sentimentele intime.

Se întrebă care era poziţia lui Jane, dacă şi ea gîndea la fel – probabil că nu, ea ar considera elitistă această lichidare a celei mai mari părţi a rasei umane, atît conducători, cît şi conduşi, pe motiv că sînt proşti şi li s-a spălat creierul; Dan, cu fatalismul care-l caracteriza şi din poziţia favorită de observator exterior, considera privilegiul ca pe un pas înainte şi ca pe o fatalitate. Omul era condamnat fără drept de opţiune la un anumit mod de a percepe existenţa, la cunoaşterea lumii, la folosirea inteligenţei şi a limbajului în virtutea legilor geneticii şi a hazardului naşterii şi al profesiunii; Dan înţelegea amărăciunea impasibilă a măştilor gen Buster Keaton pe care Sabry şi le asuma, nu ca pe un joc, ci ca pe o certitudine că totul era inutil, o simplă vînzare a unui produs deja consumat. Adevăraţii clovni ai lumii, părea el să spună, erau cei aflaţi la putere – şi care se agaţă să rămînă la putere.

O altă glumă de-a lui Sabry era despre funeraliile lui Nasser. O femeie boceşte şi boceşte pînă ce, în sfîrşit, i se permite să vină lîngă catafalc şi să-l vadă pentru ultima dată pe conducătorul decedat. Îl priveşte lung, apoi ridică privirea, zîmbind fericită: „Va să zică, chiar el e în coşciug!“

A fost, dacă nu cea mai amuzantă, cea mai profundă, poate, din istorisirile lui Sabry. Precedase poanta finală cu o mimă de o splendidă exactitate a zîmbetului stupid, satisfăcut al bătrînei; splendidă în deplinătatea idioţeniei sale, a fericitei sale ignoranţe în faţa realităţii. Actorii îl impresionau rareori pe Dan şi comedianţii probabil mai puţin ca oricare alţii; dar ăsta atingea niscai afinităţi profunde; o neagră disperare pe care el rareori o recunoştea ca fiind prezentă şi înlăuntrul lui.

Pe parcursul acestei scene, Dan o privea din cînd în cînd pe Jane, care era acum al doilea centru al atenţiei pentru cei care nu ştiau franţuzeşte. La început, cu ezitări, traducea bancurile mai mult pentru Dan; dar, încetul cu încetul, începu să se folosească de simţul teatral al ritmului şi al intonaţiei pe care îl manifestase cîndva. Era vioaie, vădind o disponibilitate neaşteptată de a intra şi ea într-un rol. Cînd Sabry se declară epuizat, se întoarse către ea şi îi sărută mîna, spunîndu-i că de aici înainte s-a terminat cu bancurile la adresa englezoaicelor.

După asta, s-au despărţit în grupuri mici. Dan s-a îndepărtat cu profesorul de istorie. Jane a rămas cu Sabry să discute lucruri mai serioase. El gesticula imens de mult. Uneori, ea dădea din cap în semn că e de acord. Li se alăturară Assad şi romancierul şi Jane continuă conversaţia cu aprindere. Se vedea că îi interesa ce spune. Lui Dan îi făcea plăcere, dar, cumva, se simţea şi lezat, pentru că el se cam plictisise şi ar fi fost tentat să plece. Nu voia să o oblige să plece într-un moment în care se simţea bine; şi îşi impunea să nu se lase dominat de resentimentul că Jane era mai dezinvoltă cu aceşti oameni străini decît era cu el. Soţiile celorlalţi făcuseră grup separat într-un colţ, la un fel de bîrfa de cucoane, într-o arabă mai melodioasă şi mai suavă decît a bărbaţilor. Probabil că nu-şi dădeau seama, dar implicaţia consta în faptul că ele nu erau capabile să rivalizeze cu această străină care avea stilul ei occidental de a trata bărbaţii.

Pe de altă parte, Dan era mîndru că era încă atrăgătoare. Probabil că dintre femeile de acolo ea era cea mai în vîrstă, dar rochia neagră cu decolteu îi venea bine, o făcea să pară mai tînără şi era de efect în comparaţie cu rochiile convenţionale pe care le purtau celelalte. Soţia lui Assad se apropie de Dan şi de american cu ceaiul de scorţişoară şi zîmbi. „Prietena“ lui le făcuse de rîs. Se plîngea că la petrecerile din Egipt, spre deosebire de cele din Liban, femeile, indiferent cît încercau să fie de emancipate, pînă la urmă se constituiau într-un harem ca să vorbească pe săturate. Texanul încercă să apere acest obicei. El venise la Cairo ca să mai scape de femeile care, cum văd un bărbat, încearcă să îl scoată din conversaţie. Dan a fost atras finalmente în harem, unde a devenit şi el în cîteva minute centrul atenţiei. L-au întrebat de film, apoi, cînd au aflat că mai fusese în Egipt, au vrut să ştie cum a fost atunci. Trăncăneală banală pe care nu o mai putea suporta. A reuşit să prindă privirea lui Jane, care se afla la colţul opus. Ea ridică sprîncenele în semn de întrebare. El îi făcu un semn discret din cap şi se ridică.

În taxi, se uită la ea şi întrebă:

— Ai supravieţuit?

— Nu aş fi vrut să ratez aşa ceva, Doamne fereşte! Îmi pare bine că am fost.

— L-ai dat gata pe Sabry.

— E un om extraordinar. Mi-a spus după aceea toată povestea vieţii lui. E autodidact. Tatăl lui a fost ţăran.

— Mă-ntreb ce fel de piese scrie.

— Una din ele mi s-a părut interesantă. Pare o versiune arabă a Comediantului lui John Osborne. Nici nu auzise de el. Aproape m-a convins să scriu versiunea engleză a piesei. S-a jucat la Paris anul trecut.

— În locul tău, mai întîi m-aş interesa dacă vrea cineva să o joace.

— O să-mi trimită versiunea franceză.

— Te pomeneşti că ţi-ai găsit în sfîrşit vocaţia.

Jane nu răspunse nimic, cu aerul că i-a stricat cheful.

— Ţi-a plăcut soţia lui Assad?

— Da, aş fi vrut să stau mai mult de vorbă cu ea.

— Trebuie să-i trimit flori mîine dimineaţă.

Aplecîndu-se puţin, Jane se întoarse către el.

— Lasă-mă pe mine să i le trimit, Dan. Te rog. E plăcerea mea.

— Te afli în lumea pungaşilor filmului. Nu noi plătim florile. Asta e treaba echipei de producţie. Ea privi în jos. Cînd o fi, tot producţia plăteşte şi masa de astă-seară. Nu-ţi face procese de conştiinţă.

Jane se lăsă pe spate ezitînd, îi era greu să facă concesii.

El spuse:

— Bine, plătim şi noi jumătate.

— Mulţumesc.

Dincolo de expresia amuzată, ochii ei avură o clipă o lucire de recunoaştere. El zîmbi.

— Uit tot timpul că sînt aici cu văduva unui filozof.

— E normal ca omul să-şi plătească propriul cont din recunoştinţă.

— Bineînţeles. Ai totuşi răbdare cu mine. Trăiesc de prea mult timp într-o lume coruptă.

— Încep să-i înţeleg tentaţiile.

— Speram că o să mă ajuţi să nu le mai cad pradă.

Dădu din cap neîncrezătoare.

— Sînt prea de curînd ieşită de la mănăstire.

El zîmbi, apoi se aşternu tăcerea. Dan îi aruncă o privire foarte rapidă lui Jane, care se uita pe fereastră. Din întuneric se desprinse imaginea spectrală a unui profil cu mult mai tînăr. Era tulburat de această imagine sau de tăcerea dintre ei, de sentimentul că ea nu dorea să vorbească despre seara petrecută împreună. Recunoştea în sinea lui prezenţa unei atracţii reziduale, amintirile nu puteau fi total eliminate. Începu să privească şi el pe geam străzile şi cheiul şi din nou se gîndi la ceea ce comentase în sinea lui cînd Sabry îşi făcuse numărul, la acea dictatură a proştilor. Atracţia pe care o simţea faţă de Jane nu era deloc o dorinţă pur fizică, un fenomen pe care el îl asocia cu modul imperativ (cucereşte fata, dezbrac-o, vîr-o în pat).

Asemenea momente erau întotdeauna condimentate de ignoranţă şi de risc, implicînd sentimentul aventurii, al demonicului, un echivalent afectiv a erecţiei din zona şalelor. Nu simţea asta; nici măcar o urmă de imperativ: mai curînd o pornire bruscă de tandreţe, o dorinţă de a fi intimi într-un mod în care ea stabilea că nu puteau fi. Era absurd, cum absurdă era şi ura dintre evrei şi arabi, că nu putea nici măcar să întindă mîna să o atingă pe a ei; cum evitau cu atîta scrupulozitate chiar şi cel mai inocent contact fizic.

Începu să speculeze un pic pe marginea acestor idei, însă la rece, calm, pur, aşa cum îşi imagina de obicei situaţii viitoare posibile pornind de la elementele obişnuite ale prezentului. Se imagină certat de Jenny, apoi de Jane, cea din tinereţe, pe care tot ea i-o evocase în această seară şi care nu acceptase atît de multe trădări. Imaginaţia lui se revolta împotriva a ceea ce era dinainte hotărît, aşa cum copiii pun uneori la încercare răbdarea părinţilor… şi vor, în secret, să greşească, pentru a fi puşi la punct. Ea îl determinase să gîndească astfel cînd se referise la ieşirea din mănăstire, la care se adăugase imaginea fugitivă a conturului obrazului deasupra gulerului de blană, aerul de singurătate, de echilibru mult prea afectat pentru a fi real.

De data aceasta, la hotel, nici măcar nu au mai dat mîna. Gestul convenţional din seara precedentă avusese rolul de a da tonul. Jane îi mulţumi aparent sincer. Fusese o zi fascinantă, o seară fascinantă.

Ajuns în cameră, singur, îşi turnă un whisky pe care nu şi-l dorea de fapt. Zgomotele uşoare venite din camera lui Jane încetară foarte repede. Era unu noaptea, se culcase imediat.

Dan se apropie de fereastră şi se uită în jos la întunericul mut în care era scufundat Nilul; nesfîrşit, indiferent, ca timpul însuşi. Se simţea, într-un mod nelămurit, prins într-o capcană, nu mai era deloc stăpînul propriului destin, la nadir faţă de fericirea pe care o simţise la Thorncombe. În mod curios, gîndurile i-au alunecat de la peisajul nocturn la tatăl lui. Îşi punea, nu pentru prima oară în viaţă, întrebarea dacă nu cumva… în subconştient (de aceea, în limbaj, apărea la pasiv), fusese modelat după imaginea tatălui şi, într-un sens nu prea îndepărtat, de acel Dumnezeu al tatălui şi de fiul său. Se gîndea la legătura bătrînului cu imuabilitatea, cu ritualuri din timpuri străvechi şi cu tradiţia.

Şi chiar dacă Dan se revoltase împotriva unei asemenea timidităţi în nenumărate feluri exterioare, încă se străduia, în curgerea schimbătoarelor momente prezente să fie stăpîn pe situaţie şi să ajungă la un liman sigur. Natura meseriei sale, experienţa frecventă a începerii unui scenariu nou înainte de a-l fi terminat pe cel anterior îşi găseau un echivalent în viaţa sa privată, în felul în care, atît de frecvent, se considera exclus dintr-o relaţie cu o femeie cu mult înainte ca legătura lor să se termine de fapt. Acesta părea un argument împotriva dorinţei de stabilitate. Dar poate că bătrînul descoperise întîmplător, fără să mediteze – de vreme ce creştinismul în acest context nu era decît răspunsul la o spaimă –, ceea ce căuta fiul său. Soluţia lui Dan fusese, ca şi în cazul unor animale, de a-şi găsi stabilitatea în mişcare; de a fi valiza în tranzit la care se referise Jenny, sămînţa de păpădie purtată de vînt. Tatăl său optase pentru ordinea prestabilită, socială şi metafizică; Dan încercase şi el ceva identic la Thorncombe, dar în rest religia lui fusese să nu se ataşeze de nimic… tocmai ceea ce femeia care dormea acum în camera de alături îi spusese fiicei sale. Totuşi acesta părea un paradox superficial despre tată şi fiu. În ambele cazuri era vorba de acelaşi defect: nevoia de a nu pune nimic sub semnul întrebării, de a-şi interzice anumite posibilităţi.

În timp ce îşi scotea hainele, Dan se gîndi iar la Jane, dar în termeni mai realişti. Nu se putea face nimic în acest caz şi micile neajunsuri păreau de neclintit, asemenea verighetei pe care o purta ea. Scenariul lor fusese deja scris de trecutul lor, de prezentul lor, de fantoma lui Anthony, de responsabilităţile şi legăturile de familie; iar Dan consimţise întotdeauna să respecte scenariul. Şi dincolo de aceste gînduri, îl bucura ideea că Jane se simţea bine datorită lui, că i-ar putea fi recunoscătoare şi că-l plăcea şi poate îl admira puţin, dar mai ştia şi că el nu era cel pe care îl dorea ea. Ca şi în alte dăţi, nu corespundea nivelului constant al principiilor ei; dar nici nu putea să se supere pe ea, el care se îndoia din ce în ce mai mult de ale sale.

O dată întins în pat, vrînd să scape de gînduri şi ca să adoarmă mai repede, luă cartea lui Lukács pe care i-o dăduse Jane.

 

Barbarii

 

După o nouă experienţă a ţipetelor şi aglomeraţiei de pe aeroportul din Cairo şi un zbor destul de greu într-un avion Iliuşin, Luxorul a fost o relaxare. Oraşul cu cornişe obosite, cu cele două sau trei hoteluri cu vedere la fluviu cu pretenţii de lux, dar aparent pustii, nu i-a impresionat. Dar căldura era delicioasă. Azurul strălucitor al cerului, mimozele, arborii de acacia şi decorativele poinsetii în plină floare, felucile purtate uşor de curent, lucirile apei bătînd în ocru-rozaliu, în care se reflectau falezele necropolei tebane dinspre răsărit… un peisaj, o climă care-şi justifică imediat faima. Orăşelul în sine, atmosfera sa provincială, aerul de indolenţă obosită, de parcă şi-ar fi dorit să pătrundă într-un roman de Graham Greene, avea un farmec special după agitaţia şi zgomotul capitalei.

Aveau să locuiască o săptămînă pe un vas modern, vopsit tot în alb, acostat acum sub o cornişă – „Hiltonul plutitor“. Părea curat şi bine organizat, chiar dacă nu semăna nici pe departe cu vaporaşul cu aburi în care călătorise Dan data trecută: vechi şi pitoresc. Cabinele lor erau pe aceeaşi parte, dar separate de altele trei. Dan spera să obţină o masă numai pentru ei doi în sufragerie şi a încercat să-l mituiască pe şeful de sală; dar nu a putut face nimic. Cînd s-au dus să ia prînzul, li s-a oferit o masă ocupată de doi americani, soţ şi soţie. Erau două grupuri mari de turişti – francezi şi est-europeni. Cei doi americani erau singurii vorbitori nativi de limbă engleză.

Americanii aveau aproape treizeci de ani, relativ timizi. Dan şi Jane s-au încurajat reciproc după-masă, zicîndu-şi că s-ar fi putut şi mai rău. Dan bănuia că Jane s-ar fi simţit mai bine la o masă cu francezi, dar lui nu-i venea să părăsească singura insulă anglo-saxonă din mijlocul conglomeratului de limbi care-i înconjura. Mai era un avantaj, americanii se pare că plecaseră de mai mult timp de-acasă – la Cairo erau de patru luni – şi mai pierduseră din elanul tipic american, pe care Dan nu-l putea suferi: obiceiul de a te copleşi cu tot felul de informaţii personale pentru a primi altele în schimb. Discuţiile întîmplătoare de la masă – masa dreptunghiulară fiind de şase persoane, ceea ce le permitea un anumit grad de separare – au fost de o generalitate discretă aproape englezească.

Lingua franca pentru grupul est-europenilor părea germana, ei fiind în majoritate din Republica Democrată Germană, plus cîţiva cehi şi polonezi. Pentru americanul de la masa lor, erau „un fel de rivali“, cum spunea el, după ce stătuse de vorbă cu un ofiţer de pe vas. Ca şi americanii, majoritatea lucrau în Egipt, cu contracte industriale sau tehnice. El era specialist în computere, împrumutat guvernului egiptean de către firma la care lucra pentru a forma o echipă de programatori într-un serviciu recent înfiinţat al Ministerului de Finanţe, nu departe de Cairo.

După masa de prînz, aveau programat primul tur cu taxiurile pînă la templul din Karnak. În sinea lui, Dan hotărîse să renunţe la unele excursii, dar în prima zi a vrut să se arate binevoitor. Mai era şi curiozitatea de a vedea cum va reacţiona Jane în faţa unui atac direct al megalomaniei celor vechi. Spre uşurarea sa, cînd au ajuns cu toţii în faţa templului, ghidul croazierei i-a luat deoparte pe cei patru vorbitori de engleză. Le-a explicat că, datorită faptului că vorbitorii de franceză erau cei mai numeroşi – grupul est-europenilor avea propriul ghid –, el va trebui să vorbească franţuzeşte, îl vor putea urmări? Jane putea, americanca a spus că va încerca, iar bărbaţii aveau să urmărească textul din pliant. Nici Dan, nici americanul nu făceau parte din categoria turiştilor conştiincioşi şi decît să se alăture turului înregimentat al obiectivelor istorice, preferau să umble singuri. Americanul, ca toţi americanii, avea mania de a fotografia totul. Dan se simţi liber să asculte de la Jane, în rezumat, informaţiile întortocheate ale micului ghid egiptean sau să se rătăcească de grup.

Dan reacţionă la fel ca în timpul vizitei precedente. Locul era lipsit de graţie, exprima obsesia pentru monumental, în forme de o vulgaritate grandioasă şi răsuflată, la modă şi în timpul unor dictaturi de dată mai recentă. Din perspectiva timpului prezent, era ridicol să vezi cum fiecare faraon, la rîndul lui, părea să-şi fi petrecut întreaga viaţă chinuindu-se să smulgă lespezile funerare ale predecesorului său, dorind să se impună posterităţii cu surle şi tobe… Era ceva la fel de ridicol ca şi iluziile de grandoare ale lumii contemporane pe care le satiriza Sabry. Ansamblul părea un decor de teatru; l-au amuzat mai mult lucrurile neaşteptate decît cele programate: toate numele călătorilor francezi, italieni, britanici, vechi de un secol, incizate pe imensele coloane falice şi care acum, după ce nisipul fusese curăţat de la baza templului, se situau anormal de sus. Lacul din interior, unde fuseseră aduse bărcile sacre, îşi păstrase farmecul. A descoperit acolo o pasăre minunată, un albinărel cu penaj verde-smărăldiu şi galben-arămiu şi a chemat-o pe Jane să o vadă; a simţit însă o uşoară enervare, constatînd că ea regretă că scapă în acel moment explicaţiile anoste ale ghidului. Era deconcertat să descopere modul ei convenţional, aproape teutonic, de a asculta solemn şuvoiul acela de cuvinte, oprindu-se în faţa fiecărui basorelief şi a fiecărei construcţii. Totuşi, în cele din urmă, consideră că e, cel puţin în parte, nedrept cu ea.

Au fost conduşi într-o cameră ca să vadă un basorelief delicat incizat, reprezentînd o ceremonie rituală a revărsării Nilului. Au mai rămas în faţa lui după ce restul grupului s-a îndepărtat împreună cu ghidul. Două zeităţi, o femeie şi un bărbat, stînd faţă în faţă, ţineau înclinate două urne din care curgeau două şuvoaie de apă ce se întretăiau în formă de arc; doar că locul curgerii apei era reprezentat de forme care simbolizau cheile vieţii, cascade de cruciuliţe cu cîte o buclă deasupra.

Dan şopti:

— Ăsta e de trei stele.

— Da, e emoţionant.

Se aflau acolo, singuri în umbra şi liniştea încăperii, privindu-i pe Isis şi pe Osiris, frate şi soră, soţ şi soţie; pentru prima dată de cînd sosiseră, Andrea îi apăru în minte, aşa cum stătuse cu ea, aici, în acelaşi loc, cu aproape douăzeci de ani în urmă, în acelaşi anotimp, tot singuri, din acelaşi motiv, dorind să savureze fără să fie deranjaţi evidenta capodoperă, un obiect de artă de mici dimensiuni încastrat în arhitectura opresivă şi elefantină a construcţiei exterioare. Deşi era stilizată, din adîncul ei răzbătea multă căldură şi o armonie ce-şi păstrase prospeţimea. Întorcîndu-se înspre el, Jane îi citi pe faţă ceva ce el nu ar fi vrut să arate; dar, cu un zîmbet autoironie, îşi recunoscu sentimentalismul exagerat.

— Mă gîndeam la Andrea. La ziua cînd am stat aici împreună cu ea. Clătină din cap. Ii plăcea acest basorelief.

Au stat un timp nemişcaţi, privind micul obiect de artă, cînd Jane spuse blînd:

— Nu o să uit niciodată pasajul acela extraordinar din Doamna Dalloway. Spunea că singura formă de viaţă de apoi care se poate concepe este amintirea pe care ţi-o păstrează ceilalţi.

— Nu ştiu dacă asta ar fi mulţumit-o pe bătrîna regină Hatshepsut şi pe toţi puradeii săi.

— Cred că, într-un fel, sînt de admirat. Inocenţa lor.