Odată, în urma unei astfel de expediţii, mi-a adus o carte cu fabule. Preţul e încă trecut pe pagina albă de la sfîrşitul cărţii: un şiling şi şase peni. Cu siguranţă că se uitase prin ea, hotărîse că limbajul e destul de simplu şi de edificator, iar ilustraţiile frumoase şi inofensive. La început, micile desene ciudate, în alb-negru, mi s-au părut teribil de neinteresante; la prima vedere, era un cadou meschin. De fapt erau un Bewick, antologia din 1820 a lucrărilor sale, adunate la un loc, în jurul Fabulelor lui Gay. Deşi atunci nu mi-am dat seama, acesta a fost primul meu contact cu un mare artist englez. La vremea aceea (aveam zece ani), am considerat cartea o ridicolă şi scandaloasă eroare din partea tatălui meu, căci răsfoind-o ca să mă uit la poze, am dat peste una pe care fără îndoială că n-o observase în anticariat: faimoasa gravură reprezentînd un doctor în teologie respingînd solicitările unui cerşetor cu un singur picior, în timp ce, în spatele lui, un cîine făcea pipi pe sutana sa – o mică povestire moralizatoare a cărei strălucită concizie aveam să mi-o amintesc toată copilăria… şi chiar şi după aceea. Apoi mai erau şi altele, scene scandaloase cu nişte doamne cu sînii goi. Am fost în special şocat – şi apoi fascinat – de cea intitulată Indolenţă şi lenevie : un tînăr dormind cu o oală de noapte sub pat şi lîngă pat două femei, una goală, cealaltă îmbrăcată, care păreau să discute ceva în timp ce-l priveau. Am fost tentat să-i arăt mătuşii Millie această imprudenţă grosolană, dar de teamă să nu cumva să mi-o confişte tata, m-am hotărît să nu spun nimic.

Încă mai descopăr şi acum, de cîte ori mă uit la poze, ce mare artist a fost Bewick şi cît de esenţialmente englez; dar, chiar şi aşa, copilul care eram îşi putuse da seama că artistul avea ceva personal şi intens care se armoniza cu propria sa fire. Cu vremea, puştiul a început să vadă un pic cu ochii lui Bewick, aşa cum mai tîrziu avea să privească prin ochii lui John Clare şi ai lui Palmer… şi ai lui Thoreau. Acest exemplar din Fabule alese , cu paginile îndoite pe la colţuri, este astăzi ultima carte de care m-aş despărţi vreodată.

O surpriză asemănătoare aveam să am doi sau trei ani mai tîrziu, pe cînd mă aflam în chinurile primei pubertăţi. Disperat, într-o zi ploioasă, am scos o carte mai uzată de pe unul din rafturile de sus ale bibliotecii din biroul tatii. Era volumul întîi din Hesperidele lui Herrick; din pură întîmplare, în cădere, cartea s-a deschis la una dintre cele mai vulgare epigrame şi am văzut tipărit cuvîntul „pîrţ“, pe care pînă atunci îl considerasem un cuvînt folosit numai în glumele şcolăreşti, cînd elevii se află departe de urechile adulţilor. Sus, în camera mea, am început să citesc. Erau multe lucruri pe care nu le-am prea înţeles, dar amestecul de brutalitate şi erotism din fragmentele pe care le-am priceput a fost o revelaţie. În anii care au urmat aveam să iau de nenumărate ori pe furiş aceste două volume. Au avut o influenţă profundă – grija cu care în secret trebuia să le fur rearanjînd cărţile pentru a nu se vedea spaţiul gol şi ascunzîndu-le apoi în camera mea… dar şi latura mai luminoasă a secretului, geniul lor liric şi puternica umanitate păgînă a autorului. Fosta lui parohie de la Dean Prior, pe care o detesta, era aproape de noi şi se putea uşor ajunge cu bicicleta. Am fost probabil unul dintre cei mai tineri discipoli care au stat vreodată în faţa epitafului său, deşi cred că nu era atît din gratitudine, cît pentru că pur şi simplu nu-mi venea să cred. Cum s-a putut ca un om cu aceeaşi vocaţie ca tatăl meu să poată scrie versuri atît de îndrăzneţe?

Mai tîrziu, la Oxford, mi s-a cerut odată să scriu un eseu despre Herrick. N-am fost chiar atît de fraier încît să-i dau un caracter autobiografic povestind cum l-am descoperit, dar am reuşit să fac dintr-un poet minor un monument de înţelepciune umană, exponentul suprem al dragostei de viaţă – el a fost un Rabelais al meu, bineînţeles. „Foarte interesant, domnule Martin“, mi-a spus profesorul cînd am terminat de citit. „Şi acum, pentru săptămîna viitoare, vei binevoi poate să-mi scrii un eseu despre Herrick“. Ironia era îndreptăţită; dar cel care se exprimase astfel se mulţumise doar să-l citească pe Herrick… nu îl trăise.

În general, tata aplica cenzura. O altă carte din care îmi citea la culcare era o antologie intitulată Baladele Shirburn.  Numai după moartea lui, cînd m-am uitat prin bibliotecă, înainte ca cea mai mare parte din cărţi să fie trimise spre vînzare, am descoperit că Shirburn e mai mult decît o antologie de imnuri pioase; nu-mi aminteam să-mi fi citit altceva decît baladele religioase. La colegiu începusem deja să învăţ latina şi greaca şi tata citea versurile englezeşti cu accentul emfatic pe care-l deprinsese pe vremea cînd era la şcoală. Îi plăcea în mod special să recite baladele în metru trohaic, care îi satisfăceau gustul pentru scandare; uneori aveam parte de ele chiar şi la şcoala duminicală. Stătea în picioare în faţa noastră şi bătea măsura cu mîna, ca un dirijor, făcîndu-mă să mor de ruşine cînd vedeam cum ceilalţi copii încercau cu disperare să nu chicotească… cum putea să mă facă de rîs în aşa hal, cu sistemul lui tîmpit de a scanda poeme? Dar acum, cel puţin aşa cum le interpreta pentru mine seara, înainte de culcare, se înscriu printre amintirile mele plăcute despre el.

 

„Tot ceea ce inima poate cuprinde,

urechea poate auzi, ochiul poate vedea,

toate acestea, şi chiar mai mult, le-am primit,

bunule Iisus, prin tine.

Cer şi pămînt şi tot ce ele cuprind,

viaţă, trup tu mi-ai dat.

N-am oare motive să cînt Iisuse,

pogoară-te asupra mea .

Deşi lumea mă chinuie cu ademeniri,

deşi carnea mă tulbură,

deşi diavolul mă sfîşie,

refugiul meu e în tine.“

 

N-a fost să fie. Dar cred că dacă aş fi simţit vreodată vreo chemare, aceasta s-ar fi datorat mai mult acestei voci intime; succesiunea nesfîrşită lung-scurt-lung, pauza cuvenită la fiecare cezură, acea blîndă legănare a unei credinţe primitive. Uneori adormeam ascultîndu-le; dar era un somn dintre cele mai plăcute.

 

Pentru noi, anii ’30 nu au fost ca pentru restul omenirii; nu au fost deloc sumbri pentru acest băieţel din casa parohială, ci plini de verdeaţă şi soare, în spatele zidurilor străvechi de piatră, ani liniştiţi, străbătuţi de sunetul clopotelor de vecernie; totul impregnat de mireasma finului cosit, departe de pericolele citadine. Singura umbră reală se afla dincolo de poarta metalică a cimitirului. Mormîntul mamei, pe care n-o cunoscusem; dar pînă şi acesta părea mai degrabă o umbră protectoare, veghind tăcută asupra mea. În fiecare toamnă îi plantam jur-împrejur două rînduri de primule, alternînd două specii, cele mai frumoase, cele roz şi ciuboţica-cucului, nu cele rezultate din încrucişarea cu alte flori, ci cele adevărate, plante tipice din East Anglia. Tata cunoştea un preot de acolo, care obişnuia să ne trimită seminţe. Spre sfîrşitul lui aprilie, mormîntul era întotdeauna un covor de tufe de liliac şi de flori galben-pal; duminica, după slujbă, oamenii coborau întotdeauna poteca să le admire.

Veni războiul, iar pentru mine veni pubertatea şi un capitol mult mai sumbru; atît de sumbru, încît ani de zile am refuzat să mă gîndesc la acea perioadă. După un an petrecut la acel liceu particular, am început să am serioase îndoieli cu privire la religie. Se datorau numai parţial faptului că nu aveam curajul să suport batjocura şi glumele nemiloase făcute pe seama apartenenţei mele la biserica anglicană (căci nimic nu te face să-ţi doreşti mai mult să fii conformist, la fel ca toţi ceilalţi, ca un dormitor de puştani). Dar mai era şi plictiseala pe care ani de zile mi-o provocaseră, în secret, nesfîrşitele serii de imnuri, rugăciuni, chete, psalmi, aceleaşi feţe, aceleaşi voci, aceeaşi dogmă şi aceeaşi rutină ce nu păreau să aibă vreo legătură cu realitatea. Toate acestea erau acum transpuse într-o lumină în care faptul că declari deschis că biserica te plictiseşte era un lucru necesar, de la sine înţeles, şi nicidecum ceva reprobabil. Poate că argumentele băieţilor în favoarea ateismului nu erau nici prea logice, nici prea convingătoare; dar pentru mine erau mult mai noi decît pentru ceilalţi (deşi chiar şi atunci mă pricepeam să n-o arăt pe faţă) şi mă fascinau. Tot aşa şi plăcerile sexuale; eu, venit din atmosfera total asexuală a casei parohiale, unde emoţiile de orice fel erau interzise, cădeam în mrejele lor ca Adam însuşi. Mă chinuiau pînă la agonie sentimente de culpabilitate şi ruşine, bineînţeles, iar masturbarea şi blasfemia se situau, în mintea mea, pe acelaşi plan. Orice înfruptare dintr-una ameninţa să atragă după sine pedeapsa tradiţională cerută de cealaltă… deschiderea cerului, ploaia de foc, anatema divină. Dar, bineînţeles, nu se întîmpla nimic.

Mi-aduc aminte c-am discutat despre toate acestea cu Anthony, mult mai tîrziu, la Oxford. A zîmbit şi a spus că a ajuns la concluzia că a fi credincios pentru că, oricum, păcatul săvîrşit nu a fost pedepsit este aproape la fel de rău ca a-ţi păstra credinţa numai pentru că ai certitudinea că dobîndeşti astfel graţia divină. În ce mă priveşte, n-am fost niciodată în pericol să comit păcatul capital. Eu am descoperit plăcerile lumeşti ale maliţiozităţii şi clevetirii; aveau în ele ceva onest după cincisprezece ani de refulări şi de caritate autoimpusă cînd venea vorba despre greşelile altora. Şi am devenit, într-adevăr, tare priceput în a dovedi că nu eram o victimă docilă a mediului din care proveneam; înjuram şi blestemam şi, după stingere, aveam un schimb de cuvinte scabroase cu cei mai pricepuţi dintre colegii mei. Am descoperit noi aspecte ale personalităţii mele; o inventivitate care se manifesta cel mai adesea în priceperea de a minţi, în a da replici prompte şi în a face pe extrovertitul. Îmi doream să reuşesc în viaţă, cu o ferocitate greu de prevăzut cu ani în urmă şi pentru asta munceam din greu – deşi o făceam mai mult dintr-un sentiment de vină pentru atîtea trădări înregistrate la activ. Aveam acasă colecţia clasicilor englezi şi eram mult mai citit decît cei mai mulţi dintre colegii mei. Şi am continuat să citesc mai mult ca ei tot timpul şcolii. Descoperirile mele (Samuel Butler, ce şoc şi ce bucurie!) au continuat să sape şi mai mult respectul faţă de tata şi de credinţa lui.

Adevărata ruptură veni în urma unui eveniment pe care-l voi relata mai tîrziu. Dar la şaptesprezece ani eram deja un ateu declarat; atît de convins, încît – deşi cu indiferenţă – îmi îndeplineam toate obligaţiile religioase numai cînd mă întorceam acasă, în vacanţă. Am continuat să merg la biserică şi chiar să primesc împărtăşania din mîinile tatălui meu pînă a murit, în 1948, fără nici cea mai mică urmă de credinţă, adunînd alte şi alte păcate. Îmi spuneam că faptul că-l trag pe sfoară pe tata era o atitudine de adult, deşi o făceam mai degrabă din condescendenţă… şi o fărîmă de indulgenţă. Încă înainte să termin şcoala, se împăcase cu ideea că nu voi continua tradiţia familiei; şi, cel puţin de ochii lumii, a acceptat-o cu resemnare. Dar cred că tot mai nutrea în secret speranţa că într-o zi am să mă răzgîndesc şi n-am avut curajul să-i distrug această ultimă iluzie.

Am reuşit chiar, oarecum, să mă împac cu provenienţa mea rurală. Plecarea la liceu, care a însemnat o schimbare de decor şi de mentalităţi, ca să nu mai vorbesc despre estetismul crescînd al concepţiei mele despre viaţă, mi-au permis cel puţin să descopăr că viaţa la ţară avea farmecul ei, chiar dacă – vreme îndelungată – încă mai trebuia prezentată prietenilor ca pe un mare handicap. Pacea intensă şi delicioasă a vieţii rurale, liniştea casei parohiale, grădina sa frumoasă… chiar şi cele două biserici. Le puteam compara acum cu arhitectura victoriană a oribilei capele a liceului; şi am început să le văd prin ochii amatorilor de arhitectură din Devon: două remarcabile exemple de arhitectură bisericească; chiar şi fără vestitele lor catapetesme şi splendida pictură din secolul al XV-lea, înfăţişînd şiruri de apostoli şi de foşti prelaţi, puteau sta cu cinste alături de orice altă biserică din ţară. Cea din spatele casei parohiale avea o turlă zveltă şi aerodinamică (comparaţia e de dată mai recentă), ca o rachetă spaţială fară capsulă. În interior, imensele ferestre în stil Tudor dădeau senzaţia de uşoară plutire; apoi, dincolo de ea, se afla cimitirul, cei doi ulmi şi tisa, iar în depărtare se zărea Dartmoor-ul. Tot aici se afla şi „diva“ mea religioasă preferată, care reuşise cumva să-şi dobîndească un loc în adunarea mult mai ortodoxă de pe catapeteasmă, imaginea păgînă a Sibilei din Cuma. Tata le-o arăta întotdeauna vizitatorilor pentru a le dovedi ce vederi largi are şi pentru a-şi etala cunoştinţele, citînd din Egloga a patra.

Cealaltă biserică era mai mică, cu turla semănînd cu o bufniţă în lumina verzuie a asfinţitului ce învăluia vîlceaua de mult părăsită. Mai existau încă toate stranele vechi şi înăuntru era atîta pace, ca în pîntecele matern, o linişte domestică şi un soi de dulce feminitate. Şi, deşi n-o mărturiseam, o preferam cu toţii celeilalte mult mai grandioase, de lîngă casă. Lucru curios, atrăgea întotdeauna o congregaţie numeroasă, deşi era destul de greu de ajuns la ea; chiar şi în timpul războiului oamenii de la celălalt capăt al comitatului veneau aici la slujbă. Cealaltă biserică era o nobilă şi grandioasă proză în piatră, dar aceasta era o poezie populară. N-am intenţia să fac acum o ierarhizare a locurilor sfinte, dar ştiu în care cimitir mi-ar plăcea să fiu înmormîntat… şi, din păcate, nu este cel în care sînt înmormîntaţi părinţii mei.

Şi, în sfîrşit, mai era şi mătuşa Millie.

Era o femeie scundă şi firavă, la care acum, privind în urmă, descopăr unele trăsături care o făceau să aducă de departe cu lesbienele lui Radclyffe Hali – poate numai pentru că avea întotdeauna părul tuns scurt, „à la garçonne “ şi purta invariabil o îmbrăcăminte „practică“ şi pantofi solizi cu toc jos, nu avea nici urmă de cochetărie feminină. Dar, de fapt, nimic nu putea fi mai puţin masculinizant decît aerul ei placid. Singurul ei viciu erau ţigările, care, alături de pieptănătura severă şi de ochelari, dădeau figurii ei un aer aparent „intelectual“, ca şi cum ar fi încercat să ascundă o a doua personalitate.

În realitate, aşa cum am descoperit în adolescenţă, era destul de slabă de minte, incapabilă de alte lecturi în afară de Buna gospodină , de revista parohiei şi de ziarul local, pe care îl citea de la primul pînă la ultimul rînd în fiecare săptămînă. Dacă, cu oarecare temei, îl puteam învinui pe tata pentru modul nostru de viaţă – pe care îl alesese deliberat, căci avea cel puţin atîta inteligenţă cît să ţi-l poţi imagina făcînd o alegere –, pe mătuşa Millie mi-era imposibil s-o acuz. Singurul lucru la care se pricepea era să vadă numai binele la oricine şi în orice intra în sfera ei domestică.

Chiar dacă tata ar fi fost comandantul unui lagăr de exterminare, ea ar fi mers pînă acolo încît ar fi înţeles necesitatea genocidului – dar nu din răutate… ci dintr-o totală lipsă de încredere în propria capacitate de a judeca. Adevărata ei religie nu era cea profesată de biserică, ci acest mod caritabil de a interpreta motivele celorlalţi, clevetirile şi tragediile din sat, cu o indulgenţă niciodată dezminţită. Avea o expresie pe care obişnuia s-o folosească în încheierea oricărei discuţii (în afară de cazul cînd era vorba de un dezastru iremediabil): Poate că tot răul e spre bine. Pînă şi tata îi arunca o privire indulgentă pe deasupra ochelarilor, în faţa unui asemenea exemplu de optimism. Odată, cînd eram numai noi doi şi îşi exprimase această părere în legătură cu o situaţie care i-ar fi părut oricui, chiar şi doctorului Pangloss, cît se poate de nefericită, am rîs de ea. Atunci mi-a spus cu blîndeţe: „Daniel, speranţa nu e un păcat“.

O chinuiam îngrozitor, ca orice copil răsfăţat care-şi chinuie mama. Ar putea să-mi împărtăşească entuziasmul literar incipient, dacă s-ar strădui măcar puţin, ar putea să fie şi ea mai în pas cu vremea; o cană de cidru după o partidă de tenis nu era gaură în cer… biata femeie, eram atît de nedrept cu ea. N-am întîlnit în viaţa mea pe nimeni care să fi fost mai aproape de ideea de sfinţenie. Tipul de sfinţenie pe care Flaubert l-a descris atît de perfect în Un suflet curat. N-am citit această capodoperă decît după moartea mătuşii Millie; şi am recunoscut-o imediat, şi pe ea, şi aroganţa mea din trecut. Trăia cînd am divorţat de Nell. Locuia cu cealaltă mătuşă a mea, sora ei căsătorită din Cumberland. Mi-a trimis o scrisoare lungă şi dezlînată; încerca să înţeleagă ce se întîmplase, se străduia să nu mă învinuiască de nimic, dar, în mod semnificativ, nu încerca să pretindă că „poate tot răul era spre bine“, deşi sărmana bătrînă încheia insistînd să plec „într-una din colonii“, să „încep o viaţă nouă“. Eram la cîţiva ani-lumină de ceea ce putea ea înţelege… dar nu şi de ceea ce putea ierta. Puterea ei de a ierta nu avea limite în timp şi spaţiu.

 

Dacă am dezavuat acest univers atîta vreme, e pur şi simplu pentru că îl consideram monstruos şi anormal. Dar înţeleg acum că e numai o ilustrare extremă a unui caz general. Toţi contemporanii mei şi-au petrecut într-un fel copilăria în secolul al XIX-lea, căci secolul XX n-a început decît în 1945. Iată de ce sîntem torturaţi de propria noastră viaţă, împinşi cu forţa într-una dintre cele mai lungi şi abrupte elongaţii culturale din istoria omenirii. Am senzaţia că între cel care eram înainte de cel de-al doilea război mondial şi cel care sînt acum s-au scurs patru secole, nu patru decenii.

Şi ceea ce am fost odată este acum, într-un fel foarte special, rupt de prezent – redus la stadiul de obiect, de artificiu, de antichitate, de rememorare… ceva discontinuu şi fără legătură cu realitatea prezentului. Generaţia mea dorea să se scuture de un inutil sentiment de vinovăţie, de respectul exagerat, de dependenţa emoţională; dar procesul s-a transformat tot mai mult într-un soi de sterilizare. Era, poate, soluţia unei probleme, dar a creat alta. Ne-am eliberat de nevoia de a stabili relaţii care nu ne sînt indispensabile; dar sîntem în acelaşi timp împiedicaţi să le cultivăm pe cele de care avem nevoie. Toate trecuturile se vor întîlni în prezent, un fundal uniform, o lume depăşită, redusă la aspectul şi dimensiunile unui banal tablou de familie. Rememorarea subminează realitatea evenimentelor evocate.

Tirania ochiului, lacom după frontiere, aceasta este forma fundamentală de alienare a cinematografului; exista deja şi în teatru, deşi mai estompată totuşi, datorită diverselor interpretări şi multiplelor puneri în scenă ale aceluiaşi text. Dar, în cinematograf, orice posibilitate de alegere dispare, datorită decupajului impus de fiecare plan, al cărui unghi este imperios determinat; nu există posibilitatea de a face înconjurul imaginii, de a veni cu soluţii creative, nu e timp să gîndeşti tu însuţi. În chiar actul creării propriului trecut, cel al imaginii filmate şi al scenariului, filmul distruge trecutul din mintea spectatorului.

Imaginile sînt distrugătoare prin natura lor, pentru că, oricît ar fi de palide şi de estompate, îşi pun amprenta pe adevăr, pe experienţele trăite în trecut; ca şi cum, în loc să contemplăm ruinele cu ochii unui arheolog, am încerca să le reconstruim ca nişte arhitecţi. Cuvîntul este cel mai imprecis dintre semne. Numai o epocă obsedată de ştiinţă e incapabilă să înţeleagă că această lipsă de precizie nu este un defect, ci, din contră, cea mai mare virtute a sa. Ceea ce încercam să-i spun lui Jenny la Hollywood e că mi-aş ucide trecutul dacă aş încerca să-l evoc pe ecran; şi, tocmai pentru că nu sînt în stare să-l evoc în cuvinte, pot doar să sper că voi putea deştepta amintirea unor experienţe similare în memoria şi sensibilităţile altora; tocmai de aceea trebuie să-l scriu.

 

Coboram încet, lovind cu piciorul pietricelele de pe drumeagul ce ducea spre Fishacre; mătuşa Millie mă trimisese să-i spun Părintelui meu – care se dusese în vizită la maiorul Arbuthnot, cel care avea gută şi ceară în urechi – că a venit dulgherul de la Totnes să instaleze clopotul la loc în turn. Zi fierbinte de mai, gardul viu năpădit de insecte şi flori cît capul meu de mari, cu lujere lungi, muiate la rădăcină în praful cărămiziu al drumului; muşte, bondari, buburuze ruginii. Sfîrşit de după-amiază. Am rupt o tulpină de trifoi sălbatic, goală pe dinăuntru, mi-am făcut din ea un soi de pai prin care să suflu; săgeţile mele veninoase din Amazonia, bucăţi de iarbă uscată, fac arabescuri prin aer, nu vor să zboare drept, proastele, e atît de cald şi aş fi vrut să mă joc în grădină înainte să-mi fac temele, pierdut în „casa“ mea, între ramurile fagului. O ciocîrlie de pădure cîntă în spatele gardului viu, undeva în depărtare, fluierînd trei silabe, sunet cristalin de clopoţel, un punct verde, miez de primăvară-vară, unul din acele sunete care se strecoară în inconştientul nostru şi ne urmăresc toată viaţa, deşi singurul lucru la care se gîndeşte puştiul de pe uliţă e cum se cheamă pasărea şi cît de deştept sînt că ştiu – numele, nu pasărea. Acum se aude zumzetul unui avion sus, în înaltul cerului, altfel decît al avioanelor Heinkel ce aveau să vină, iar eu mă opresc şi mă uit după el. Un Tiger Moth. Alt nume. Ştiu şi insecta care poartă cu adevărat acest nume (deşi încă nu ştiu că din opţiunea inconştientă pentru real îmi va veni salvarea); arctia caja , un fluture de noapte cu dungi în zigzag, alb cu ciocolatiu, negru cu portocaliu-roşcat. În fiecare an prindeam cîţiva în grădină. Avionul e mai interesant. Şi mă pricep la nume. Trag în el cu gloanţe de iarbă din tulpina goală ruptă din gardul viu.

Apare tata, împingîndu-şi bicicleta spre vîrful dealului, cu o fetiţă după el. Cobor în fugă spre ei, gesticulînd, jucîndu-mi rolul de mesager. Fetiţa este bucălată, o cheamă Margaret, la şcoala duminicală i se spune „Saşia cu patru ochi“. Se uită cruciş şi poartă ochelari. Îi transmit tatălui meu mesajul şi el spune: „Vai de mine, ai dreptate“. Apoi: „Mulţumesc, Daniel“. Îmi dă umbrela să i-o duc. Margaret se holbează la mine. Spun: „Bună ziua“. Se uită la tata, apoi cruciş la mine şi zice: „Sal’t“. Urcă în sat să-şi vadă mătuşa. Urcăm toţi trei pe drumeag, tata la mijloc, eu la stînga, ducîndu-i umbrela, Margaret puţin mai în urmă, făcînd din cînd în cînd mişcări ciudate, smucite, ca să se ţină după noi. Eu am unsprezece ani, ea zece. Îmi place o fată de la şcoala duminicală, dar nu e Margaret. Nu-mi plac fetele, dar îmi place să stau lîngă fata aceea, încercînd să cînt mai tare decît ea. O cheamă Nancy. Ochii ei albaştri ca cerul de vară nu sînt saşii. Se uită drept la tine (şi ea are tot unsprezece ani) şi te simţi atît de pierdut, încît îţi ţii răsuflarea. La jocul ăsta, se pricepe mai bine ca oricine.

Cîntecul ciocîrliei de pădure se aude din nou. Îi spun tatii. Se opreşte. „Da, aşa e.“ O întreabă pe Margaret dacă aude cîntecul frumoasei păsări. De data asta, luşează spre mine înainte de a se uita la tata. („Am avu’ acas’ la maica o pasăre şi dom’ Martin ne-a spus cum îi zice!“) Acum se mulţumeşte să aprobe grav din cap. Ţărăncuţă proastă şi adormită. Sînt furios pe ea pentru că acum tata o va lua pe ea pe bicicletă, nu pe mine. Şi, bineînţeles, cînd ajungem la drum drept, picioarele ei scurte şi groase atîrnă sub cea de-a doua şa fixată pe cadru. Se bălăbăne între braţele tatălui meu. Merge încet, dar eu sînt nevoit să alerg. Şi tîmpita asta de umbrelă. Sînt furios. Avem maşină, un Standard Flying-12 vechi, dar uneori prostul de tata ia nenorocita asta de rablă de bicicletă. E cu pardesiul lui bun de vară bej-deschis, cu pantalonii gri-închis, prinşi cu clame de biciclist la glezne, pălăria de pai cu panglică neagră, pe care nu i-o poate lua vîntul, borul are o mică deschizătură în spate, prinsă cu un ac de siguranţă de un fel de şiret de ghete ce se prinde de un ochi al lanţului de la ceasul de buzunar trecut prin butoniera hainei. (Am fost cel puţin cruţat de ruşinea pe care au păţit-o copiii preotului din Little Hembury, vreo opt kilometri mai încolo. Tatăl lor a fost văzut pe bicicletă cu pantalonii suflecaţi pînă la genunchi şi cască colonială pe cap; a fost pîrît episcopului din cauza asta, ceea ce-i şi mai rău.)

Traversăm drumul principal, apoi coborîm iar poteca spre sat. Mă bosumflu, refuz să ţin pasul, tata şi Margaret dispar. Mă îngrozesc la gîndul că m-aş putea întîlni cu careva. Puştii de la ţară, cei mai răi dintre toţi, vor rîde de mine cînd m-or vedea cărînd cortelul ăsta ridicol. Şi, ce e mai rău decît toate, fiind elev la liceul din satul vecin, sînt condamnat să port uniformă – pantaloni scurţi tîmpiţi, gri, cu curea de pînză în dungi alb cu roz, închisă cu o cataramă ca un cap de şarpe, ciorapi tîmpiţi, gri, tot cu dungi albe şi roz la capăt (Doamne, cît urăsc rozul şi cum îl voi urî toată viaţa); nişte pantofi tîmpiţi, negri, pe care trebuie să-i lustruiesc singur în fiecare dimineaţă. Tîmpiţi, tîmpiţi, tîmpiţi.  Fierb. Las nenorocita de umbrelă să se tîrască şi o trag după mine, vîrful de fier zgîrie piatra macadamului. Dau colţul şi-l văd pe tata la poarta unei case construite de primărie, unde locuieşte moaşa, mătuşa lui Margaret. În timp ce vorbeşte, se uită înapoi după mine. Margaret stă pe jumătate ascunsă după umflata de mătuşă-sa. Aş vrea să fiu copilul oricui, numai al unui preot nu. Tata şi-a luat rămas-bun de la moaşă ridicîndu-şi pălăria, apoi se întoarce şi stă în mijlocul drumul să mă aştepte. Încerc să exprim cît pot de bine extenuarea din cauza căldurii şi exploatarea atroce a celor slabi.

— Hai, bătrîne.

Nu scot o vorbă. Mă examinează. Iar demonstrez.

Îmi spune:

— Întîi doamnele, Daniel. Aşa-i regula.

— Mi-e cald.

— Vrei să te iau pe bicicletă?

Dau din cap în semn că nu şi-i evit privirea. Făcînd aceasta, încalc o nouă regulă (n-am spus „Nu, mulţumesc“) şi el ştie că eu ştiu.

— Atunci va trebui să mergi singur acasă. Mă aşteaptă omul. Nu spun nimic. Să iau umbrela?

— O duc eu.

Nu vreau să-i dau nimic; nici chiar obiectul ăsta pe care-l urăsc.

— Foarte bine.

Întinde mîna şi-mi ciufuleşte părul. Mă trag înapoi. S-ar putea să ne vadă cineva de la fereastra vreuneia din casele construite de primărie. Mă uit înjur. Atunci tata face ceva fără precedent. Face o glumă.

— Am pierdut un fiu. Dar am găsit un gargui.

Îl privesc cum se îndepărtează pe bicicletă. Apoi o iau şi eu spre casă pe un drum dosnic, purtîndu-mi nefericirea şi umbrela mare şi neagră în după-amiaza aceea minunată.

Propriul meu Rosebud.

 

Actul gratuit

 

Băiatul de odinioară este bărbatul care coboară acum înspre New York, deasupra unui peisaj alb; zăpadă, începutul unei lumi în care iarna este ceva real. Dan îşi potriveşte ceasul după ora estului.

Mă îndoiesc că scena din camera studentului de la Oxford, din 1950, mai pare acum credibilă; păcatul şi gravitatea lui. Rămîne totuşi cel mai groaznic episod din viaţa mea de libertin, în sensul etimologic, folosit de doctorul Johnson, al cuvîntului, şi cel mai straniu. Bănuiesc că trebuie să fi fost unul dintre cele mai groaznice chiar şi în accepţiunea obişnuită a cuvîntului. Nu-mi pot deloc aminti detalii în legătură cu actul în sine, ci doar că Jane nu era la fel de expertă ca sora ei. În legătura mea cu Nell, cochetam deja uşor cu perversitatea – sau ceea ce trecea drept perversitate pe atunci – şi dezvoltasem, tot punîndu-le în practică, un larg repertoriu de mîngîieri eficiente, ca să folosim termenii manualului de sexologie. Jane avea în schimb o naivitate fizică, o surprinzătoare inocenţă; de îndată ce corăbiile fură arse, deveni pasivă. Am intrat sub pătură şi am făcut dragoste şi nu cred că a durat prea mult. Momentele acelea mi-au rămas în minte mai degrabă din cauza sentimentului de intensă şi delicioasă culpabilitate; reprezentau o trădare; nu păreau posibile, şi totuşi existau, indisolubil legate de femeia dintre trestii; dar mi-au rămas în minte mai ales pentru că dovedeau că, o dată urmate aceste stranii joncţiuni geometrice, întoarcerea la inocenţă era categoric imposibilă. Făcusem un pas alăturea de drumul bătătorit (în această primă perioadă de după război, cînd încă ne mai răsuna în urechi pasul cadenţat al trupelor, toată lumea era obsedată de dorinţa de a se mişca liber, păşind fiecare unde vrea), nu către întuneric, ci către unicitate; nimeni înaintea noastră nu se mai comportase astfel, asemenea emancipare nu se mai văzuse pînă acum şi nici asemenea arzătoare dorinţă de a încerca experienţe noi. Pentru noi, a reprezentat poate primul pas în secolul XX.

Mă gîndesc la Jenny, la simplitatea şi la graţia ei naturală, felul în care-şi lasă hainele să alunece dezvăluindu-şi goliciunea, scufundîndu-se în plăcerea sexuală cu uşurinţa unei foci ce se scufundă în valuri. Importanţa ce se dădea pe atunci acestor lucruri, culpabilitatea, ignoranţa… În ziua de azi Rabelais a triumfat asupra tuturor; şi totul a devenit mult mai banal. Nu mai există uniforme şi uniformitate de exorcizat; nici un ego de eliberat; nu mai există încordarea anilor lungi dintre pubertate şi momentul deplinei explorări a ceea ce aduce pubertatea. Fără îndoială că refulările noastre aveau şi o parte pozitivă; siliţi la atîtea sublimări, vreme atît de îndelungată, am obţinut cel puţin rudimentele unei culturi autentice. Din punct de vedere al precocităţii sexuale şi al modului ei de exprimare, fizic şi lingvistic, Jane şi cu mine eram cu cinci ani mai tineri decît copiii noştri la aceeaşi vîrstă; dar, din multe alte puncte de vedere, eram cu cinci ani mai maturi decît ei. Iată încă o prăpastie între noi şi generaţia lor.

Faptul că acceptasem existenţialismul epocii, fiind de acord să ne dăruim unul altuia, era, desigur, un act reprobabil. Profanam legea scrisă a vieţii; încălcăm reguli; iar lui Dan i se deschidea apetitul pentru adulter, dorinţa de a seduce, de a accepta rolul lui Jane în ziua aceea. S-ar putea ca toate astea să pară un lucru bun, aşa cum o mare operă de artă poate fi bună şi imorală în acelaşi timp; un sacrificiu pe altarul individului; dar noi doi nu înţeleseserăm încă faptul că viaţa şi arta sînt două lucruri diferite. În realitate, în ziua aceea, Dan n-a înţeles ce se întîmplase; şi că, aşa cum fusese atras, tot aşa avea să fie şi respins.

Rămaseră o vreme unul în braţele celuilalt, într-o stare prelungită de şoc, mai curînd un Candide şi o Cunegonde decît doi tineri intelectuali emancipaţi, aşa cum se credeau. Apoi au stat o vreme întinşi unul lîngă altul, cu faţa în sus, ţinîndu-se de mînă, cu ochii pironiţi în tavan.

— Acum ce-o să facem? întrebă Dan.

Ea îl strînse uşor de mînă.

— Nimic.

— Dar nu puteam să… dar lăsă fraza neterminată.

După un timp, Jane spuse:

— Eu îl iubesc pe Anthony. Şi Nell te iubeşte pe tine.

— Dar noi ne iubim.

Îl strînse iar, încet, de mînă.

— Am fi putut să ne iubim.

— Nu putem să pretindem că nu s-a întîmplat nimic.

— Trebuie.

— Dar ar fi o minciună. Ar fi…

— O paranteză.

El tăcu. Dorea s-o privească, dar nu putea; nu-şi putea lua ochii de la tavan.

— Va fi secretul nostru, zise ea. Ei nu trebuie să afle niciodată nimic.

— E ca şi cum am trăi pe un butoi cu pulbere.

— Tocmai de aceea a fost necesar să-l facem să explodeze. Eram îngrozită că Nell va observa.

Atunci, pentru prima oară, avu sentimentul că ea se folosise de el. Dar uitase ce-i spusese chiar ea în după-amiaza aceea, cînd erau la rîu: despre viitorul prozaic, real, care îi aştepta.

— Nu-i cinstit.

Din nou tăcere. Apoi Jane zise:

— Cînd ne-am întors aici, luasem deja un fel de hotărîre. Că dacă ai să vrei, am să te las să te culci cu mine. Dar dacă acest lucru se va întîmpla, atunci mă voi mărita cu Anthony… şi voi deveni catolică.

Atunci se uită la ea.

— E o nebunie. Îşi căută cuvintele. După canoanele lor, tocmai ai comis un păcat capital.

— Pe care va trebui să-l ispăşesc de acum încolo.

Zîmbea, dar avea o privire hotărîtă şi Dan îşi dădu seama că n-o spusese în glumă. Apoi adăugă:

— Şi tu la fel.

— Toată viaţa?

— Îmi dai o ţigară?

Se întoarse şi se întinse după pachet, aprinse două şi-i întinse una ei. Jane se ridică puţin mai sus, ieşind de sub pătură, iar el o luă de după umeri. Fata îşi lipi obrazul de al lui.

— Şi am hotărît că n-am să mă simt niciodată vinovată pentru ziua de azi. Niciodată.

— Dar chiar tu ai spus că trebuie să facem penitenţă.

— Scuză-mă, ştiu că pare ilogic. Nu mi-e ruşine că te-am dorit. Dar mi-ar fi ruşine dacă nu m-aş putea opri aici. Dacă dorinţa de a trăi cu tine ar deveni mai importantă decît faptul că le fac rău lui Nell şi lui Anthony.

— Nici măcar nu ţi-a prea plăcut.

— Ba da. A fost exact aşa cum mi-am imaginat.

— O dată, de probă, n-a fost rău.

Îşi lipi din nou obrazul de al lui, îşi lăsă palmele să lunece peste şoldurile lui, pe sub pătură, şi-l ciupi uşor. El ridică mîna şi-i cuprinse sînii mici, apoi îi întoarse încet faţa şi trupul spre el. Dar de-abia începuseră să se sărute – şi Dan abia începuse să simtă, deşi nu va fi sigur niciodată, că totul era încă posibil –, cînd auziră trîntindu-se uşa de la intrare. Dan încuiase uşa de la camera lui, totuşi rămaseră împietriţi, cu ochii ţintă la uşa din lemn, ca şi cum cineva ar fi putut trece prin ea, ca într-un desen animat. Lui Dan îi trăsni prin minte că s-ar putea să fie totuşi Nell; că va aştepta să se întoarcă văduva lui Lenin şi-o va ruga să-i descuie camera…

Aşa de speriat nu mai fusese pînă atunci şi n-avea să mai fie niciodată: dar paşii erau prea grei şi prea iuţi. S-au oprit totuşi în faţa uşii, cineva a ciocănit şi a încercat clanţa: apoi a renunţat şi a luat-o în sus pe scări. Din pat, cei doi auziră zgomotul paşilor traversînd tavanul. Era Barney Dillon, studentul care locuia la etaj.

Jane se întoarse, îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui Dan şi-l sărută repede şi sălbatic; se trase înapoi şi-l privi o clipă drept în ochi. Deodată, o văzu jos din pat, îmbrăcîndu-se; se pomeni imitînd-o. Neteziră aşternutul, într-o tăcere febrilă. De sus se auzea radioul, ritmul estompat al muzicii; paşi. Amîndoi se simţeau uşuraţi – Dan, cel puţin –, dar erau încă puţin speriaţi. Ar fi putut fi Nell; şi ar mai putea încă să fie Nell. În acelaşi timp, el se simţea înfrînt, înşelat, ca şi cînd această brutală întrerupere ar fi fost aranjată de Jane. Ea îşi peria părul, privindu-se atent într-una din oglinzi. Apoi îşi întinse mîinile şi i le luă pe ale lui.

— Trebuie să plec. Dacă coboară?

— Dar…

— Dan.

— N-am să fiu niciodată în stare s-o ascund.

— Trebuie.

— Sînt atîtea lucruri pe care încă nu ni le-am spus.

— Pe care nu ni le vom putea spune niciodată. Nu contează.

Îl sărută din nou; şi din nou tot ea fu cea care se îndepărtă prima. O clipă îşi îngropă faţa la pieptul lui. Apoi zise:

— Te rog, vezi dacă nu e cineva.

Descuie cu grijă uşa. Coborîră în vîrful picioarelor, Jane cu pantofii în mînă. Se încălţă jos, la uşa din faţă, în timp ce el cerceta strada.

— E-n regulă.

Dar ea ezită, apoi fără să se uite la el:

— Am să mă văd mai tîrziu cu Nell. Căsuţa ei era la doi paşi de a lui Nell. Adăugă: Dacă nu cumva vrei să te duci tu.

Dădu din cap în semn că nu, vrînd de fapt să spună: „Nu ştiu cum poţi tu…“deşi îşi dădea seama totuşi că aşa trebuia să procedeze. Jane ridică ochii şi-l privi:

— Dacă pot s-o fac acum este pentru că n-am putut s-o fac înainte. Mă înţelegi?

Nu răspunse, încă mai încerca să înţeleagă. Dar, în cele din urmă, făcu semn că da. Ochii ei aveau o strălucire stranie, o privire aproape disperată, căutînd ceva ce el nu-i putea da. Se aplecă şi-l sărută brusc pe gură. În clipa următoare, se strecura deja repede în stradă. Dan închise uşa şi rămase un timp privind fix broasca, încercînd să-şi imagineze ce exclusese definitiv din viitorul său, ce pedeapsă s-ar cuveni acestei crime; mîna sa, ca şi cum nu i-ar fi aparţinut, învîrti cheia.

Se întoarse sus, tot în vîrful picioarelor, şi se duse la baie. Cînd intră din nou în cameră, închise uşa cu zgomot, ca să se audă la etaj, în caz că Barney trăgea cu urechea. Totul aici i se părea complet schimbat, straniu; mai ales imaginea lui în oglinzi; deodată se simţi aproape vesel, ba chiar zîmbi de unul singur. La urma urmei, era fantastic, incredibil, de-a dreptul minunat; foarte avangardist şi matur; ba chiar s-ar putea spune că ăsta era felul lui Jane de a se exalta, de a privi intens şi dramatic viitorul. Între ei se întîmplase ceva şi asta era esenţialul; şi sentimentul de inferioritate, pe care în taină îl avusese întotdeauna faţă de Anthony se risipea în mod misterios, încetul cu încetul. Dan începuse din nou să se scrie.

Cu atîta succes, încît peste vreo zece minute, ca şi cum s-ar fi supus unui prim test, găsi siguranţa de sine şi îndrăzneala să urce la Barney Dillon.

 

Întoarceri

 

Pe aeroportul Kennedy, aveam de aşteptat o oră avionul de Londra. Ar fi trebuit să-mi petrec o parte din timp sunîndu-l pe David Malevich, care ştiam că-i la New York, în legătură cu scenariul despre Kitchener. Dar mă simţeam prea ostenit, prea rupt de prezent. Aşa că mi-am oferit perspectiva unei noi convorbiri peste ocean, despre tot felul de fleacuri, şi m-am aşezat în barul sălii de aşteptare. Mă simţeam ca amatorul de surf  care se lasă în voia valului, indiferent la ce se va întîmpla cît timp avea să mai dureze călătoria; ceva în mine dorea ca acest voiaj să nu se mai sfîrşească niciodată. Jenny, în acea comparaţie pe care eu n-o citisem încă – şi pe care, de fapt, ea nici n-o scrisese încă – avea din nou dreptate. Mă simţeam cu adevărat ca o valiză acoperită de etichete ilizibile; totul era în siguranţă atîta vreme cît rămînea încuiată. Mi-am băut paharul de whisky şi, între două înghiţituri, am reuşit totuşi un lucru practic. Neavînd încredere în mamă-sa, i-am telegrafiat lui Caro s-o anunţ că sînt în drum spre casă.

Caroline, cel puţin, devenise o greşeală mai puţin ameninţătoare a vieţii mele, atît în sens geologic, cît şi în ceea ce privea autoînvinovăţirea. Ani de-a rîndul nici nu mi se păruse că e fiica mea – era mai degrabă un fel de cadou pe care i-l făcusem pe vremuri lui Nell şi pe care se vedea silită să mă lase să-l văd din cînd în cînd. Scurtele noastre întîlniri erau înveninate de un soi de suspiciune greu disimulată. Nell o condiţionase pe Caro şi Caro nu putea vedea în mine decît pe tatăl care o părăsise; şi, în ceea ce mă privea, vedeam în copil prea mult din mamă. Îi semăna chiar şi la fizic, dar nu şi ca intelect – ceea ce nu era o consolare. Dacă nu avea limba ascuţită a lui Nell, nu avea nici vioiciunea ei intelectuală. Lumea de la ţară în care trăise după ce Nell se recăsătorise, lecţiile de călărie, pensionul nenorocit pentru proastele de bani gata unde fusese trimisă (alegerea lui Nell, pe banii mei)… nimic din toate astea nu fuseseră de natură s-o facă prea isteaţă. Pînă pe la optsprezece ani, am vrut, prea insistent poate, să-i inoculez ceva cultură, încercînd s-o fac cît de cît conştientă că demnitatea umană nu constă numai în concepţia rural-conservatoare despre viaţă. Dar părea opacă la tot ce-i spuneam sau pur şi simplu stînjenită. Apoi, în urmă cu doi ani, Nell şi cu mine a trebuit să ne hotărîm s-o pregătim pentru o carieră. Nu exista nici o şansă să fie acceptată nici măcar de cea mai indulgentă dintre universităţi. În străinătate nu voia să plece. În cele din urmă, ne-am hotărît pentru un curs de secretare, organizat în Kensington, pentru sărmane fete bogate ca ea.

Atunci am început să ne vedem mult mai des; şi, după o vreme, am descoperit sub masca prostuţei de bani gata o persoană pe care puteam s-o iubesc. Exista la ea dorinţa incipientă de independenţă, în care am recunoscut, nu fără oarecare suficienţă, propriile-mi gene în acţiune. Mi-am dat seama că avea o natură afectuoasă şi că atitudinea ei faţă de mine se schimbase. Am aflat mai multe despre Nell şi Andrew şi despre viaţa cocoloşită pe care o dusese la Compton, alături de ei. Nu era răutăcioasă şi nu spunea nimic rău, dar puteam citi printre rînduri. Era limpede că, de cînd era la Londra, deşi locuia într-un cămin conceput ca o închisoare, devenise conştientă că acasă i se cam spălase creierul; şi mai ales în legătură cu mine. Pe scurt, reuşisem, cu întîrziere, să stabilim o prea mult amînată legătură sufletească tată-fiică. Îmi accepta tachinările, iar eu i le acceptam pe ale ei. Avea diverşi iubiţi, nu era nimic nesănătos în asta. Într-o zi aduse brusc în discuţie absurditatea întîlnirilor noastre de pe vremea cînd era mai mică – stînjeneala, plictiseala groaznică – şi am început să rîdem, amintindu-ne, rînd pe rînd, de atîtea îngrozitoare după-amieze sau weekenduri. Era minunat: parcă vedeai cum se redresează o barcă gata să se scufunde şi-ţi dădeai seama că nu i s-a întîmplat nimic grav – că, într-un fel, chiar şi lunga perioadă cît fusese pe punctul de a se scufunda avusese părţile ei bune.

În vara anului precedent absolvise cursul de secretare şi după vacanţă îşi luase o slujbă. Avusese de unde alege şi o luase pe cea în legătură cu care o sfătuisem eu… în redacţia unui ziar de duminică, să-i zicem Sunday Timeserver. Celelalte erau toate în City şi preferam să facă ceva cu implicaţii mai umaniste decît să se ocupe de fluctuaţiile bursei şi să înveţe jargonul tranzacţiilor financiare. Nu avea nici un fel de aptitudini literare, dar mi se părea că viaţa – oricît de măruntă – în redacţia unui ziar mare o va plictisi mai puţin. Apăruse, la vremea aceea, şi un tînăr oarecum stabil. Ştiam că trăiau împreună şi că era posibil să se căsătorească într-o bună zi; aşa că problema era să-şi găsească o ocupaţie şi să-şi lărgească puţin experienţa de viaţă, dincolo de graniţele comitatului Gloucestershire şi ale cartierului Kensington. Îşi dorea un apartament, dar i-am propus să-l preia pe al meu, cît stăteam eu în California. Era apartamentul din Notting Hill, în care Nell şi cu mine ne mutaserăm după absolvire, spre sfîrşitul căsătoriei noastre; demodat, dar spaţios şi cu un contract pe 99 de ani. Părea stupid să nu profite de pe urma lui. Astfel, Caro s-a mutat la mine şi peste o lună, două am plecat eu. Nu-mi scria prea des, dar cînd o făcea se prefăcea agasată că nu reuşise să-şi găsească altă locuinţă: o prefăcătorie care mă durea. Scotea la iveală tot ce rămăsese încă artificial în relaţia dintre noi. La fel era şi cu banii, cu care era grijulie (o virtute pe care trebuie s-o fi deprins de la tatăl ei vitreg). Cînd a început să lucreze, a refuzat să mai primească alocaţia pe care i-o dădeam, venind cu tot soiul de motive întemeiate („averea“ pe care fusesem deja nevoit s-o cheltuiesc pentru educaţia ei etc.) şi mă simţeam frustrat. Jenny avea mare dreptate: mă preocupau mult mai mult aceste neînţelegeri minore în relaţiile dintre mine şi Caro, decît aspectele pozitive, pe care aveam tendinţa să le trec cu vederea.

Gîndul că aveam s-o revăd în curînd îmi făcea sincer plăcere, deşi mă simţeam la fel de sincer vinovat că stătusem în America mult mai mult decît intenţionasem. Eram convins că şi Caro ştie de ce. Pomenisem despre Jenny o dată sau de două ori în scrisorile mele, dar nu-i vorbisem despre natura relaţiilor dintre noi. Dar acum probabil că-i ajunsese ceva la ureche şi mă aşteptam la o uşoară gelozie. De trei săptămîni nu-mi mai scrisese deloc. Pe de altă parte, acum era pe picioarele ei, într-o lume mult mai deschisă, şi speram ca vîntul nefavorabil ce bătea dinspre Oxford şi mă purta spre casă, să ne apropie din nou.

S-a anunţat plecarea avionului. M-am urcat şi m-am întins imediat pe trei locuri. Dar mi-am dat seama că, din fericire, nu avea să fie aglomerat – soseam la 2 a.m., nu era ora de sosire a celor cu scaun la cap. Încercam să decid ce-mi doream mai mult: să mănînc sau să dorm. M-am hotărît să mă culc şi am aşteptat liniştit decolarea.

Toată viaţa mea de adult am fost convins că nimic nu controlează destinele noastre în afara genelor şi a evenimentelor externe. Căile multiple prin care atîţia californieni încearcă să scape de cauzalitatea raţională – mania religioasă, nevoia de a urma un Gurdjev, un Uspenski, orice zănatic, cele cincizeci de mii de centre de terapie şi fermele unde se practica meditaţia, astrologia, mania cercetărilor parapsihologice şi mistica drogurilor… toate acestea nu mi-au provocat nimic altceva decît dispreţ şi hilaritate. Dar fusesem deja profund zguduit seara trecută; iar acum zeul coincidenţei hotărî să mă lovească înainte de a apuca să mă dezmeticesc.

Un ultim pasager intră în avion. M-am uitat spre el, pe cînd trecea pe culoarul dintre scaune, iar el s-a uitat la mine. Se îngrăşase puţin, chelise, dar îşi păstrase acel zîmbet uşor dubios, uşor ironic. O fracţiune de secundă, pe figura lui se putu citi regretul că se uitase la mine. Şi de o parte şi de alta, numai surpriza a fost cu adevărat sinceră.

Exclamă: „Doamne Dumnezeule“, apoi îşi trecu iute mîna peste faţă şi spuse ceea ce spusesem şi eu cu cîteva ore în urmă: „Fantome“.

Şi mi-am dat în cele din urmă seama că ziua aceea de la Oxford nu voia să moară.

 

La vremea aceea, erai mîndru să-l numeri printre cunoştinţele tale, în ciuda zîmbetului său ambiguu; permanent la pîndă, încercînd să găsească, asemenea unei lipitori, zona sensibilă expusă a interlocutorului. Dillon, spiritualul, clevetitorul, un stîlp al lui Isis : în zilele acelea publicitatea era alfa şi omega, iar Barney era marele distribuitor. Era mai matur decît ceilalţi studenţi, deşi altfel decît Anthony; avea deja relaţii în Fleet Street, apărea deja la televizor, pe atunci ceva nou; fermecător cu necunoscuţii, ştia să mînuiască cu dibăcie arma sarcasmului cînd era vorba de celebrităţi. Chiar de pe atunci adoptase în cronicile sale de teatru şi de film un ton categoric şi blazat, se pricepea să întocmească cu elaborată maliţiozitate cronica mondenă, iar în articolele lui mai serioase afişa deja un egocentrism patologic luat de cei din jur drept o onestitate de neclintit. În plus, mai era şi un mim foarte amuzant.

Dan îl găsi întins pe pat. Barney era şi el student în ultimul an. Ridicînd privirea din carte, îi făcu cu ochiul lui Dan şi, cu tonul unui traficant versat, îl întrebă:

— Dai cinci lire ca să-ţi aranjez un examen?

Daniel rîse mînzeşte; nu se lăsă:

— Da’ tu nu vrei, şi încă pe gratis, în exclusivitate, o ştire trăsnet? Trufanda!

— Nu-s de mine trufandalele, bătrîne. Eu nu halesc decît conserve.

— Vorbesc serios, Barney. Ceva fantastic… da’ fantastic.

Dillon îl privi atent, apoi zîmbi precaut.

— Dă-i drumu’.

O săptămînă mai tîrziu, în coloana lui mondenă apărea:

 

„Deţinem din sursă sigură informaţia că unul dintre viitorii noştri Ben Johnsoni a dat-o în bară urît de tot. Ce uşurare, ar putea zice unii (noi nu, ne e simpatic tipul). Se pare că din greşeală a scos-o la plimbare, pe un canal mai dosnic, pe una din „Gemenele cereşti“, dar nu pe cea care trebuia, cînd… În regulă, aţi citit şi dumneavoastră ziarele. Dar de ce oare atîtea probleme? Numitul canal a văzut multe şi are o anume reputaţie, prieteni, în plus, numele unei oarecare Nell poate fi asociat cu el. Nefericita pereche pretinde că se afla acolo pentru a învăţa în linişte. N-am mai întîlnit atîta inocenţă de cînd cu fata aia care s-a dus să vadă Serviciu impecabil ca să-şi îmbunătăţească jocul de tenis. Cînd or să se înveţe odată minte şi comedianţii ăştia amatori?“

 

Nu tonul articolului l-a supărat pe Dan, ci prezentarea prea laconică.

 

Şi acum, un sfert de veac mai tîrziu, eram în faţa lui şi-i strîngeam mîna.

— Barney. O veşnicie.

— De necrezut. Chiar ieri vorbeam despre tine.

Clătina din cap cuprins de o tulburare pe care nu o putea comunica, dar pe care voia să ştiu că o simte. Avea o valiză diplomat şi un fulgarin pe braţ; purta un costum prea ostentativ „ultimul răcnet“, afişa o neglijenţă studiată, o cămaşă deschisă la gît.

Continuă:

— Cu Caroline. Mi-a observat nedumerirea. La telefon. Nu ţi-a spus?

— Ce să-mi spună?

— Că acum e secretara mea. De trei săptămîni.

— Dar credeam că ai plecat…

O stewardesă se apropie şi-i zîmbi. Era clar că-l recunoscuse.

— Ridicăm ancora. Vă rog să luaţi loc, domnule Dillon.

— Iisuse. Al dracu’ să fiu dacă nu te reclam, îşi transferă zîmbetul de la ea la mine.

— Ştie că în avion sînt fricosul fricoşilor. Grozav că te văd, Dan. Stai să-mi pun undeva lucrurile şi-ţi explic.

L-am urmărit îndreptîndu-se spre partea din faţă a avionului, unde a găsit un rînd cu locuri libere. Aceeaşi stewardesă se tot foia pe lîngă el şi au mai stat puţin la taifas. Dacă nu se culcase încă cu ea, era clar că voia să-i propună. De partea cealaltă a culoarului am observat un cuplu de englezi care îl recunoscuseră şi ei; probabil că-l văzuseră la televizor.

După Oxford a urmat o perioadă în care ne-am tot întîlnit… dineuri ocazionale, petreceri, premiere. Eu scriam piese, el cronici. A scris frumos despre primele două piese ale mele şi, la scurtă vreme după aceea, într-o revistă literară, mi-a făcut o prezentare destul de călduroasă. Apoi o vreme a avut alte preocupări şi ne-am pierdut din vedere. Dar îşi reluase de ceva timp cronicile dramatice atunci cînd s-a jucat la Londra cea de-a cincea piesă a mea, cea pentru care mă inspirasem din căsnicia mea ratată. A desfiinţat-o complet. Trebuie să recunosc că m-a avertizat din timp că aveam să fiu făcut praf; cerîndu-şi într-un fel scuze pentru că trebuia să-şi facă datoria… şi piesa a avut cronici defavorabile şi în alte reviste. Nu m-a deranjat prea mult critica sa referitoare la partea tehnică, ştiam că piesa nu era reuşită; dar i-am purtat pică pentru că a folosit lucruri pe care le ştia despre viaţa mea particulară, pentru că a făcut referiri la „experienţa personală neasimilată“ şi tot restul. La vremea aceea, nu mi s-a părut important că avea dreptate; am simţit că fusese trădată, dacă nu o veche prietenie, cel puţin o relaţie între doi oameni care se cunosc destul de mult şi am hotărît să-l şterg de pe lista oamenilor cu care ţineam să mă văd. Prin natura preocupărilor noastre, care se suprapun oarecum, ne-am mai întîlnit din cînd în cînd. Făcuse şi cronici de filme şi din punctul ăsta de vedere nu mă puteam plînge că nu s-a purtat corect faţă de mine.

Ceea ce îmi displăcuse întotdeauna la Barney nu era atît vreo trăsătură personală, cît mai degrabă faptul că era critic. Cel care creează nu-l poate iubi pe cel care critică. Există o diferenţă prea mare între cele două activităţi. Una este naştere, cealaltă chirurgie. Oricît ar fi de întemeiată critica, ea este întotdeauna făcută de cineva care suplineşte o lipsă – un eunuc – şi îndreptată împotriva cuiva care e un progenitor; e făcută de cineva care nu-şi asumă nici un risc la adresa cuiva care îndrăzneşte, care îşi pune în joc întreaga fiinţă.

Nu-l puteam, în nici un caz, considera pe Barney ratat, în accepţiunea obişnuită; şi totuşi avea oarecum un aer de ratat – un aer pe care îl avea, de altfel, toată generaţia mea de la Oxford, Ken Ţynan şi alţii, din rîndul cărora nu pot, bineînţeles, să mă exclud. Pe vremuri aspiraţiile noastre păreau să se îndrepte spre culmi mult mai înalte decît cele pe care le-am atins în prezent. Poate că ne supraapreciam, eram poate prea conştienţi de noi înşine şi de ceea ce se aştepta de la noi, prea speriaţi să nu părem aroganţi; pentru ca apoi, în anii ’50, să ne vedem izolaţi, depreciaţi datorită deplasării interesului spectatorilor spre tot ce era proletar şi antiacademic; nu numai în dramaturgie, ci şi în roman. Formidabilul entuziasm al lui Tynan în legătură cu Priveşte înapoi cu mînie era un fel de epitaf al speranţelor şi ambiţiilor noastre – al tiparului impus de tradiţia şi cultura clasei de mijloc în care fusesem toţi încadraţi vrînd-nevrînd. Toate acestea ne-au redus la stadiul de observatori clonţoşi; ne-au îndemnat spre satiră; ne-au forţat să ne urcăm în primul vagon cultural sau profesional care a trecut prin dreptul nostru, umblînd după aurul prostului: succesul imediat. De aceea atît de mulţi au devenit ziarişti, critici, redactori la radio şi televiziune, producători şi regizori; speriaţi de trecutul lor şi de apartenenţa lor de clasă, nu şi-au revenit niciodată.

În ultima decadă, Barney însuşi devenise tot mai mult o personalitate de televiziune şi, de ceva vreme, avea un talk-show la care participau diverşi invitaţi. Chiar îl urmărisem de vreo două ori. Mi se păruse prea preocupat de propria imagine; prea grăbit să dea replica în discuţia cu un comic reputat; îl întrerupea prea des pe un binecunoscut om politic. Aşa cum se întîmplă de obicei în această necruţătoare meserie, era prea preocupat de camera de luat vederi şi, în cele din urmă, începeai să te întrebi ce încearcă oare să ascundă, de ce nu putea fi el însuşi. Această emisiune a lui îi adusese destulă popularitate pe plan local, şi, evident, bani –, dar, urmărindu-l, n-am putut să nu îmi amintesc de vechiul Barney şi de cinismul său. Pe vremuri avusese aspiraţii mai înalte; şi, pe vremea cînd eram la Oxford, nu arătase niciodată faţă de celebrităţi această bunăvoinţă excesivă. Probabil mi-ar fi răspuns că acum se maturizase; că devenise, cu vîrsta, ceva mai îngăduitor… dar tăunii nu se maturizează, ci doar înţeapă şi mor. Nici n-am reuşit să urmăresc pînă la sfîrşit una dintre emisiunile sale. Furia cu care îi citisem pe vremuri cronica cedase locul unei insuportabile plictiseli în faţa scoicii goale ce părea să fi devenit acum; emblemă minoră a întregii noastre generaţii.

Şi iată, scoica cea goală s-a aşezat lîngă mine, apoi şi-a pus centura de siguranţă. Eram în emisie. Perechea din partea opusă continua să tragă cu ochiul spre noi.

— Am comandat două pahare de whisky. De acord?

— Perfect. Spune-mi de Caro. Credeam că ai plecat de la ziar.

— Ei, ne-am certat şi ne-am împăcat. Ridică din umeri. Am acceptat doar o rubrică nouă. Ca să nu-mi ies din mînă. Zîmbi acru. Acum sînt al dracului de celebru. Îmi amintesc de vremea cînd eram fericit dacă mi se oferea un colţ de masă. Acum am birou şi secretară.

— Şi face vreo treabă?

— E minunată. S-a adaptat ca raţa la apă.

— Mă bucur.

— Te poţi baza pe ea. Mă mai zgîlţîie cînd e cazul. Mă învaţă chiar şi ortografia. Am zîmbit. E senzaţională. Cinstit.

Părea foarte dornic să fie amabil. Dar eu îmi puneam deja unele întrebări în legătură cu Caro. Deşi nu-mi aminteam să-i fi vorbit vreodată de Barney, poate că Nell o făcuse şi m-am întrebat o clipă dacă ştiuse sau măcar ghicise că nu putea să-mi facă plăcere ideea că ea lucra cu un astfel de om; să fie oare o mică răzbunare pentru trădarea mea cu Jenny? Infidelitatea mea? Avionul începuse să ruleze pe pistă. L-am întrebat ce-l adusese în America.

— O poveste cu alegerile. Porcăriile obişnuite. Se strîmbă. Afurisită ţară. Mă ucide. Ăştia parcă nu se maturizează niciodată. Probabil că şi ţie îţi lasă aceeaşi impresie.

— Uneori.

— Ei, bineînţeles, pe coasta de vest… Dădu din umeri, apoi deveni şi el curios: Credeam că faci un scenariu acolo.

— Mă întorc să-l văd pe Anthony Mallory. Caro nu ţi-a…?

— Da, mi-a spus. Groaznic. Făcu o pauză, reluă: Credeam… Se întrerupse, apoi îmi zîmbi. Scuză-mă, nu-i treaba mea.

Se gîndea, evident, la ceea ce probabil că-i spusese Caro: că Anthony şi cu mine nu ne-am mai văzut de ani de zile. I-am explicat situaţia şi un timp am discutat despre Anthony şi despre cancer.

— Ei, va fi o surpriză plăcută şi pentru Caro. Ai o fată care te admiră tare mult. Ştiai? îşi duse mîna la nas. De fapt, Dan, pînă nu uit, să ştii că m-a rugat să te sun. Să-ţi transmit salutări de la ea şi să-ţi spun de noua slujbă. Am fost atît de ocupat şi de-abia azi m-am hotărît s-o şterg şi am avut atîtea pe cap…

— E-n regulă. Am să-i explic eu.

La capătul pistei, am aşteptat puţin înainte să ne ridicăm de la pămînt. Motoarele uruiau şi Barney tăcu un timp. Apoi pufni încet, amuzîndu-se de unul singur.

— Iisuse, urăsc acest mijloc de locomoţie.

— Îţi aminteşte că sîntem muritori?

— Merită toate astea? Mă întreb.

— Ei, haide. Am supravieţuit.

— Bineînţeles. În cinci mii de pagini de ziar folosite doar la împachetat peştele cu cartofi prăjiţi.

— Baţi cîmpii.

Privi îngîndurat pe fereastra avionului. Apoi se strîmbă şi ridică din umeri.

— Cînd mă uit în urmă…

— De pe culmile carierei tale?

— Mare chestie! Avionul se puse din nou în mişcare. De fapt, am fost aici şi pentru o emisiune de televiziune. Le-a venit năstruşnica idee că aş putea fi un nou David Frost. Le-am spus că nu vreau să fiu nici măcar vechiul David Frost. Am zîmbit de circumstanţă. Sincer. Eu acum de fapt fug. Mîine ar fi trebuit să iau masa cu unul dintre cei care ar fi dispuşi să subvenţioneze emisiunea. Ca să discutăm scenariul. Avionul decolase. Se uită peste capul meu, pe fereastră. Dacă se face emisiunea asta, moartea mi se trage. Acasă mă ucid blestematele alea de talk-show-uri săptămînale.

— Mie mi s-a părut că te descurci foarte bine. Cînd te-am urmărit.

— Cine mai deschide televizorul a doua oară?

Am zîmbit din nou. Cel puţin era plăcut să fii din nou printre oameni care înţelegeau chiar şi lucrurile spuse numai pe jumătate.

— Încearcă şi aici. N-ai prea multă concurenţă.

Am privit în jos spre Manhattan, ale cărui zgîrie-nori se profilau la orizont; cuiburi de termite. Îşi desfăcu centura de siguranţă.

— Caroline mi-a spus că lucrezi la o epopee.

— Nu tocmai. Ceva istoric. Kitchener. Un scenariu ratat din start.

— Chiar aşa?

— Rămîne între noi, Barney.

— Bineînţeles, bătrîne. Simplă curiozitate.

Stewardesa veni cu paharele de whisky. Barney îi adresă un zîmbet. Am vorbit o vreme despre industria cinematografică. Simţeam tot timpul că joacă un rol. Asculta, privindu-şi fix paharul, agitînd cuburile de gheaţă, purtîndu-se faţă de mine cu o deferenţă nenaturală; ca şi cum i-ar fi făcut mai degrabă plăcere să sporovăiască cu stewardesa. Apoi începu să vorbească din nou despre televiziune, caracterul ei efemer, „incredibila cantitate de rahat“ din propriile emisiuni. Era o traumă, un chin prin care trecusem şi eu cu mult timp în urmă – tirania audienţei în masă, necesitatea de a suprima instinctul, educaţia, subtilitatea şi o grămadă de alte lucruri, o dată acceptat acest adevăr fundamental al condiţiei umane: că majoritatea oamenilor sînt nişte ignoranţi care vor să fie trataţi ca nişte imbecili şi mai şi plătesc pentru asta. Spectatorii sînt toţi nişte tolomaci, cum mi-a explicat odată un bătrîn şi celebru regizor de la Hollywood, iar tolomacii urăsc materia cenuşie. Apoi Barney continuă să-mi vorbească despre grozăvia de a fi acum recunoscut peste tot pe unde se ducea; dar ar fi trebuit să se aştepte la asta de la început. Orice formă de artă, de la poemul cel mai profund şi pînă la cel mai porcos spectacol de striptease, este supusă aceleiaşi legi: din această clipă vei fi expus în faţa publicului şi vei suferi tot ceea ce implică acest lucru. Situaţia nu era lipsită de oarecare ironie amară, căci mă vedeam acum jucînd rolul lui Jenny; simţeam o oarecare simpatie faţă de Barney şi poate că şi el şi-a dat seama. Am mai băut un whisky şi el a ridicat paharul.

— Ei, în sănătatea lui Caroline! Bău, apoi zise: Pare să fi supravieţuit destul de bine divorţului.

— Printr-un miracol. A fost tare plăcut să ajung s-o cunosc în ultimii doi-trei ani.

— Poate că nici n-ai pierdut prea mult. Vorbind dintr-o amară experienţă personală.

— Am uitat că…

— Trei băieţi. Cel mai mare nu vrea să vorbească cu mine, cel mijlociu nu poate şi cel mic vorbeşte. El e cel pe care-l detest.

O mai spusese şi altădată, fără îndoială la El Vino, cîrciuma de lîngă redacţie.

— Butada e bună, dar în realitate…?

— De fapt, asta-i problema lui Margaret. Am optat pentru libertate. Şi eu, cînd eram ca ei, am simţit ceva foarte asemănător faţă de babacul meu. Nici nu se sinchisesc s-o ascundă. Probabil că în asta constă progresul.

Am încercat să mi-o amintesc pe Margaret; o femeie micuţă, care se străduia cît putea să zîmbească întruna şi care nu vorbea decît întrebată; nu părea să-şi dorească niciodată să fie acolo unde se afla. Ea nu fusese la Oxford şi o cunoşteam foarte puţin.

Barney se uită din nou pe fereastră.

— Mai există şi şcolile. Să-şi bată capul alt nenorocit să crească monstruleţii ăştia.

— Îmi pare rău.

— E numai vina mea. N-am niciodată timp. Nici răbdare.

Respiră adînc, mai luă o gură de whisky, apoi schimbă subiectul:

— Te întorci de îndată ce…?

— Nu, rămîn să-mi termin scenariul acasă.

Îmi aruncă unul din zîmbetele sale de odinioară: iscoditor şi cu subînţeles.

— Mai e şi acum „acasă“ pentru tine?

— Anglia? Doamne, sigur. Am o mică fermă în Devon.

— Mi-a spus Caroline. Tre’ să fie plăcut.

Atunci am început să discutăm situaţia din Marea Britanie. Recunoscusem desigur simptome îngrijorătoare: îndoieli şi deziluzii, merele care se schimbă în fructe de ceară cînd vrei să le culegi, visuri care se spulberaseră. Dar eu nu i le-aş fi dezvăluit niciodată. Poţi să-ţi dezvălui slăbiciunile faţă de cei la care ţii, fără să aibă vreo consecinţă; dar nu poţi s-o faci faţă de cei pe care-i dispreţuieşti. Am conchis că nu voia să-i vorbesc lui Caro prea mult despre trecutul nostru comun. Şi el voia un raport favorabil: avea şi el probleme; dar nu le lua prea în serios.

Se servea masa şi am profitat de asta ca să întrerup conversaţia. Nu-mi era foame, dar simţeam nevoia să dorm. Insistă să luăm într-o zi masa împreună, de îndată ce mă întorceam la Londra. Am emis, politicos, sunetele necesare. Apoi m-am întins. Somnul veni, adînc şi fără vise; somnul celor damnaţi.

 

Tarquinia

 

Au avut o perioadă de aur. Anthony a aflat de un apartament liber la Roma şi şase săptămîni au stat acolo toţi patru, în vara de după ultimul lor an de studenţie. Cei trei absolvenţi îşi începuseră cariera. Anthony preda la Worcester şi Dan era asistent de regie la teatrul Playhouse din Oxford; pentru un salariu de mizerie, trăind de fapt din cele opt sute de lire pe an pe care le moştenise. Anthony şi Jane se căsătoriseră în decembrie, o lună după trecerea oficială a lui Jane la catolicism. Cînd au plecat la Roma, era însărcinată în luna a patra. Cununia lor fusese formală şi formidabilă, cu o întreagă panoplie de rubedenii. Dan fusese cavaler de onoare. La începutul lui ianuarie, se mutaseră într-o căsuţă din Wytham. Dan şi Nell făcuseră doar cununia civilă, imediat după ce Nell şi-a terminat examenele de absolvenţă, iar Roma avea să fie luna lor de miere. Cu un an înainte, Dan n-ar fi crezut că ar putea să accepte un asemenea aranjament. Dar multe se schimbaseră între timp.

După acel acte gratuit , Dan n-ar fi vrut s-o mai vadă pe Jane cel puţin cîteva săptămîni. Dar chiar a doua zi după-amiază, pe cînd lucra în camera lui, ea apăru cu Anthony. Totul s-a întîmplat atît de repede, că n-a mai avut răgazul să se simtă stingherit; asta fusese, de fapt, şi intenţia ei. Numele lor, ei fiind cei ce descoperiseră cadavrul (al cărui ucigaş nu a fost găsit niciodată), apăruseră deja în ziarul de dimineaţă. Anthony părea amuzat de toată aventura şi voia să audă şi versiunea prietenului său. Dan a trebuit să se poarte normal cu el… aşa cum în ziua aceea trebuise să se poarte normal şi cu Nell. Ea ştia că îşi recapitula materia şi venise cu bicicleta doar pentru cîteva minute, imediat după micul dejun, în drum spre facultate. Nu-i fusese greu s-o amăgească; nu avea nici o bănuială, se simţea numai foarte şocată, era atît de groaznic, nemaipomenit, „micuţul lor canal idilic…“

Descoperi c-o putea privi pe Jane fără să se simtă stingherit. Simţea chiar o tardivă milă pentru Anthony şi află cît de uşor e să-i înşeli pe cei care au încredere în tine; şi începu să-şi găsească scuze. Nu fusese decît o comedie, o simplă nebunie care durase zece minute. Îşi găsea tot felul de circumstanţe atenuante, subevaluînd deja importanţa faptei, comparîndu-le chiar pe Jane şi Nell ca fizic, spunîndu-şi că de fapt o prefera pe Nell şi că nu era gelos. Dar atunci Anthony ieşi o clipă din cameră să se ducă la baie şi rămaseră singuri. Era o zi caldă, Jane stătea cocoţată pe pervazul ferestrei şi Dan era lungit pe pat. Nu şi-au vorbit, ocolindu-şi reciproc privirile şi, din spatele comediei, adevărul apăru din nou clar. Apoi deodată Jane sări jos de pe pervaz şi se apropie de pat. Dan se uită fix în ochii ei.

Ea spuse încet:

— Dacă s-ar fi întîmplat…

— E-n regulă.

— Nell?

— Toate bune. A trecut pe aici de dimineaţă.

Şi o privi insistent pînă cînd ea fu nevoită să se întoarcă. Se rezemă cu ambele mîini de consola căminului şi privi în jos spre focul aprins.

— Eşti supărat pe mine?

— Ţii minte cum se termină monologul ăla din Macbeth ?

— Nu.

— „Mi-aş pune-n joc şi viaţa de apoi.“

Deschise gura să spună ceva, apoi o închise. Urmă o pauză lungă.

— Am avut o discuţie interesantă aseară cu Nell. Despre tine.

— V-aţi comparat observaţiile?

Înţelese sarcasmul, apoi spuse simplu:

— Eşti supărat.

Dan îşi puse mîinile sub cap şi îşi aţinti privirea în tavan.

— Acum pari să regreţi ce s-a întîmplat.

— Numai dacă îţi lasă ţie un gust amar.

— Ei, şi ce-aţi hotărît, tu şi cu Nell? Sînt destul de bun pentru ea?

L-au auzit pe Anthony afară, vocea lui; şi şi-au dat seama că trebuie să se fi întîlnit cu persoana care ocupa camera din faţă. Fuseseră colegi la colegiul Winchester. O clipă, Jane nu spuse nimic. Apoi:

— Dan, dacă mă opresc acum, încă mai pot fi fericită cu Anthony. Dacă ar continua… Şi Nell vrea să se mărite cu tine. Poate chiar mai mult decît îţi închipui.

De acolo de unde stătea, cu faţa spre cămin, fata se întoarse şi îi aruncă o privire.

— Într-un fel, noi doi vom fi întotdeauna mai apropiaţi unul de altul decît de ei.

— E curată nebunie.

Ea zîmbi, apoi continuă pe un ton mai grav:

— Apropiaţi prin tot ce am abandonat de dragul lor.

Uşa se deschise şi Anthony intră în cameră cu pas vioi. Jane se întoarse spre el:

— Dragule, bietul băiat vrea să înveţe. Şi eu la fel.

În clipa aceea o urî. Vocea îi sunase exact ca a lui Nell. Poate că circumstanţele justificau aerul senin şi perfect normal pe care-l afişa, dar amintea prea mult de virtuozitatea cu care se pricepea să joace teatru şi punea sub semnul întrebării ceea ce spusese înainte. Atunci personificase înţelepciunea, sacrificiul de sine, repetîndu-şi deja viitorul rol de catolică convertită. Şi totuşi, fapt straniu, simţea că, pe undeva, îl iubea cu adevărat, îl înţelegea mult mai bine decît sora ei şi îl dorea pe el mai mult decît pe Anthony. Ceea ce se întîmplase fusese ca o încercare de a se elibera de propria imagine… pentru a-şi crea alta, rabelaisiană; dar nu reuşise; din punct de vedere moral, i se cerea prea mult şi se vedea acum de două ori mai strîns legată de imaginea iniţială.

Dar la vremea cînd au pornit spre Roma, toate astea trecuseră de mult. Poate că fusese o manevră a lui Jane, dar în orice caz nu aveau să mai fie singuri înainte de începerea examenelor. Apoi a venit vacanţa mare şi s-au despărţit. Fetele l-au luat pe Anthony în America să facă cunoştinţă cu mama şi cu tatăl lor vitreg. Dan fusese şi el invitat şi ar fi putut să se ducă, dar şi-a găsit destule pretexte ca să nu se ducă: nu voia să piardă slujba de la Playhouse; o neglijase pe mătuşa Millie, ştia că-şi va lua diploma cu notă mică, avea o idee pentru o piesă… toate ascundeau adevăratul motiv pentru care rămăsese neînduplecat la toate rugăminţile şi ameninţările lui Nell. Începuse deja să simtă că atmosfera dintre ei era otrăvită, vag incestuoasă; simţea un soi de claustrofobie iacobină şi ştia că o despărţire era indispensabilă. Într-o zi a avut doar cîteva clipe ocazia să discute problema cu Jane; şi ea a fost de acord că era poate mai bine ca el să nu vină. După o săptămînă a început să le ducă dorul. Se simţea încă o dată orfan, atît din punct de vedere sentimental, cît şi literar. Mătuşa Millie şi Cumberland-ul – unde locuia acum cu sora ei cea căsătorită, cealaltă mătuşă a lui Dan – nu-i aminteau decît de toate lucrurile pe care propria sa familie nu i le putea oferi. Lungile scrisori care începuseră să sosească de la Nell erau o compensaţie, deşi îl tachina vorbindu-i despre „întîlniri“ şi „curtezani“ de la Cape Cod, unde îşi petreceau vacanţa. În taină se simţea jignit, dar la întoarcerea ei a uitat totul în mai puţin de zece minute, în mai puţin de zece secunde… Pe peronul gării de la Oxford, braţele ei l-au înlănţuit şi vocea ei maliţioasă i-a şoptit la ureche: Unde se află patul cel mai apropiat ?

De atunci parcă avusese loc un mic miracol. Tacit, Jane şi Dan au evitat să mai rămînă singuri. Uneori, cînd ştiau că nu-i observă nimeni, el îi căuta privirea. Fata îi zîmbea cu blîndeţe şi-şi lăsa ochii în jos. Nu mai era nimic de spus, povestea se încheiase definitiv. Exista, evident, o legătură între această atitudine şi convertirea ei care modificase puţin relaţia dintre ei patru. Bineînţeles, despre convertirea lui Jane nu se discuta – se aplica acelaşi principiu ca şi în legătură cu vînătoarea de orhidee: discuţia avea loc numai între iniţiaţi. Dar, în iarna aceea, în Jane a murit ceva. Comportarea lui Jane din vara trecută îi apărea lui Dan din ce în ce mai mult ca uşor isterică; o fată hiper-cerebrală încercînd să joace un rol pe care nu şi-l dorea sau încercînd să transpună în viaţa reală un rol pe care îl jucase ocazional pe scenă, o vampă dintr-o parodie.

La început suspectase că şi închiderea în ea însăşi era tot teatru, o supraidentificare cu noul ei rol. Trecerea la catolicism îi părea în continuare absurdă; nu putea înţelege nici în ruptul capului de ce fusese necesară. Nu înţelesese niciodată latura asta religioasă a lui Anthony, deşi sigur că ar fi putut găsi o explicaţie pe plan intelectual. Poate că exista şi un element de gelozie sexuală, dar nu putea accepta la Jane această oarbă supunere faţă de ceea ce el considera a fi afectare, înşelare a încrederii… mai curînd un punct slab al lui Anthony, nicidecum o virtute.

În privinţa aceasta, oricît ar părea de ciudat, cea mai surprinsă de toată povestea a fost Nell. Treptat a devenit tot mai limpede că propria ei natură avusese, complementar, nevoie de vechea personalitate exuberantă a lui Jane. Era aproape ca şi cum ar fi fost dusă de sora ei într-o fundătură şi lăsată acolo să-şi găsească singură o modalitate de ieşire, în iarna aceea jucă o vreme rolul copilului răsfăţat, în timp ce ei o făceau pe adulţii. I se plîngea întruna lui Dan. Şi-a luat iar toată seara mutra aia groaznică de madonă, de ce am devenit cu toţii atît de plicticoşi, sincer îţi spun, nici n-o mai recunosc … Dar Nell deveni totuşi mai indulgentă, în special după ce a avut loc căsătoria şi tînăra pereche s-a mutat la Wytham. Dan era ocupat în fiecare seară la teatru şi Nell se ducea deseori pe la ei ca să fie cu Jane. Plecau să facă cumpărături, umblau după mobilă, lucruri de-astea; redeveniră apropiate, deşi intimitatea lor era mult mai discretă, ca la început, cînd Nell abia sosise la Oxford şi-şi dobîndiseră porecla de „Gemenele cereşti“. „Povestea“ asta cu trecerea la catolicism deveni un fapt acceptat şi fără prea mare importanţă.

Apoi mai era prestigiul lui Anthony; locul întîi obţinut atît de strălucit la examenele finale, primirea călduroasă în rîndul filozofilor consacraţi, asigurarea că va căpăta un post de conferenţiar de îndată ce va dovedi că poate preda şi că se poate integra în grupul celorlalţi profesori. Toate astea nu l-au schimbat, ba chiar avea mai degrabă tendinţa de a evita tonul prea doctoral cînd era en familie. Dar satisfacţia pe care i-o dădea noua sa poziţie, pe care nu prea reuşea s-o ascundă, i-a afectat pe ceilalţi trei. Hotărîrea lui Jane părea un lucru înţelept sau oricum mai lesne de înţeles. Pe Dan, toate astea îl făceau puţin gelos, stîrnindu-i dorinţa de a reuşi. Nu invidia gloria academică a lui Anthony, dar tînjea după succes. O piesă pe care în decembrie o trimisese în secret unor agenţi literari din Londra îi fusese respinsă de toţi directorii de teatru care o citiseră. Acest eşec l-a marcat luni întregi.

În sfîrşit, Nell se schimbase şi ea. Legătura lor nu avusese niciodată – sau aşa credea Dan – certitudinea înnăscută şi sinceritatea celei dintre Jane şi Anthony. Se înţelegeau, le plăcea să facă sex, să fie văzuţi împreună. Dar existase întotdeauna la Nell o umbră de superficialitate, de instabilitate şi de nerăbdare. Îi plăceau petrecerile vesele, oamenii amuzanţi, îi plăcea să flirteze; ceea ce Jane numise odată „să-i omori pe toţi cu o singură privire“. Făcuse întotdeauna mai mult uz de frumuseţea ei decît soră-sa, pentru a compensa ceva ce îi lipsea. Dar noua sobrietate a lui Jane începu s-o afecteze. Se apucă să lucreze serios şi deveni serioasă şi în alte aspecte neaşteptate: începu să se joace de-a gospodina în apartamentul din Beaumont Street în care se mutase Dan. Căsătoria deveni inevitabilă. În comparaţie cu vechiul ei fel de-a fi, deveni echivalentul feminin – oricare ar fi el – al expresiei „adorator supus“. Lui Dan îi făcea plăcere; şi cînd se află că Jane era însărcinată, orice gînduri ascunse sau nostalgii pe care le-ar mai fi putut avea dispărură. Nell îi fusese sortită şi o acceptă.

Cînd veni primăvara, Dan scrisese cea de-a patra sau a cincea piesă, nu mai ştiu exact. De data aceasta însă, avusese atîta minte să transpună în dramă o lume cunoscută, nu una ţesută de o imaginaţie insuficient experimentată; şi, în plus, mai avusese şi înţelepciunea de a cere un sfat. Printr-o fericită întîmplare, unul dintre actorii cei mai celebri şi mai cerebrali din Anglia veni la Playhouse. Dan şi-a luat inima în dinţi şi i-a arătat piesele lui; a fost sfătuit să rescrie cîteva scene şi să renunţe la vreo două. Mai apoi actorul binevoitor se erijă la Londra în zîna cea bună a piesei. Prin mai, Dan şi-a dat seama că făcuse primul şi cel mai important pas spre cariera de dramaturg profesionist, adică semnase primul contract. Biserica pustie îi ridică vertiginos moralul, chiar dacă nu şi contul în bancă; şi spulberă ultimele dubii ale lui Nell în legătură cu el. I se păru chiar că sesizase un uşor regret în comportamentul lui Jane, cînd a aflat vestea, şi nu se putu împiedica să nu se umfle în pene, în sinea lui, la acest gînd. Dar, una peste alta, a fost un an bun pentru ei toţi, promiţător, la o vîrstă cînd ceea ce faci tu pare mult mai important şi mai valoros decît ce fac alţii şi ni se pare mai bun ceea ce facem pentru noi înşine decît ceea ce oferim altora sau primim de la ei.

Nici unul din noi nu mai fusese vreodată în Italia – totul era nou şi amuzant. Ne plăcea pînă şi căldura; adoram vechiul apartament dărăpănat dar aerisit, cu dale pe jos; lungile sieste şi vizitarea oraşului şi picnicurile în Campagna. Nu puteam să circulăm prea repede, căldura şi sarcina lui Jane nu ne permiteau. Uneori Nell şi cu mine plecam singuri, dar funcţionam mai bine în cvartet, aparent chiar mai bine ca înainte. Între mine şi Jane – şi bineînţeles că la Roma eram obligaţi uneori să rămînem singuri – se instalase o tăcere absolută în legătură cu trecutul. Mi se părea că devenisem extrem de maturi, din moment ce puteam să ne prefacem atît de convingător că nu se întîmplase nimic, să discutăm amîndoi despre o pictură sau să ne ducem să tîrguim la colţ ca doi prieteni vechi. Era puţin în extaz în faţa propriului trup, în timp ce Anthony făcuse, în legătură cu ea, un sindrom acut de „nevroza primului copil“, permanent preocupat de sănătatea ei; datorită acestei tendinţe de corcoleală, acestei slăbiciuni ridicole, ne devenise şi mai drag. Dacă noi rîdeam că face atîta caz de starea ei, el, la rîndul lui, ne făcea să rîdem de aspectul stupid al Romei catolice. Nici unul dintre ei nu-şi lua convingerile religioase foarte în serios. Nell şi cu mine îi tachinam în legătură cu slujba de duminică: în flecare duminică începeau să discute alegerea unei noi biserici (cu o grijă exagerată, ca să ne amuze), aşa cum doi gurmanzi caută un restaurant bun în ghidul Michelin. De obicei, în lipsa lor, noi ne celebram propria slujbă duminicală, făcînd dragoste goi, la soare, pe terasă. Ajunsesem la concluzia că deveniseră cam de modă veche, dar erau o companie foarte plăcută.

Pentru noi patru, în vara aceea, adevărata biblie a fost Marea şi Sardinia . Roma imperială, eram de acord, era neînchipuit de vulgară.

Singurele lucruri bune erau D.H. Lawrence şi etruscii. Căutam aşezările lor peste tot pe unde le puteam găsi. Făceam bineînţeles pe păgînii şi pe eternii esteţi ai Oxfordului.

Apogeul şi chintesenţa acelor săptămîni ocru-azurii a fost Tarquinia. Mormintele erau încă închise pentru public pe vremea aceea, dar Anthony folosi faţă de custode numele unuia dintre noii săi colegi mai în vîrstă de la universitate, cu care era prieten, şi ni s-a permis să le vizităm. Începea să se însereze cînd am terminat. A fost o experienţă memorabilă: în cazul meu, un soi de avatar al atîtor lucruri de care, copil fiind, avusesem parte în satul din Devon. Simţeam că mie îmi spun mai mult, deşi, în termeni ştiinţifici, Anthony ştia mai multe despre etrusci. Cred că a fost prima dată cînd am înţeles clar cît de neînsemnată este noţiunea de progres în artă: nimic nu va putea depăşi în veci farmecul şi frumuseţea Tarquiniei. O frumuseţe tristă, dar nobilă şi fascinantă.

Ne-am întors în orăşel şi ne-am aşezat la taifas, bînd vin, şi am discutat ore întregi, aşa cum se face la vîrsta asta, despre ce simţisem, cît de emoţionant fusese totul, cît de… şi am hotărît brusc să ne oferim plăcerea de a ne petrece noapte acolo. Am încercat două sau trei hoteluri, dar erau pline de italieni în vacanţă.

Într-un final, un chelner ne îndrumă spre o pensione la vreo patru kilometri mai încolo, pe malul mării, iar fetele şi cu mine am avut cîştig de cauză în faţa ezitărilor lui Anthony. Nu mai era decît o singură cameră liberă, dar avea două paturi duble şi am dat drumul taxiului hodorogit cu care veniserăm. Am zăbovit mult la masă şi am băut iar vin, afară, sub bolta de viţă. Era înăbuşitor de cald şi mai tîrziu, puţin ameţiţi, ne-am plimbat pe plajă, la malul mării liniştite şi impasibile. Apoi Jane şi Nell au hotărît că vor să înoate. Aşa că ne-am dezbrăcat, retrăgîndu-ne doi cîte doi, pe sexe, nu pe cupluri. Le-am văzut pe fete intrînd în apă, apoi amîndouă s-au întors şi ne-au strigat. Stăteau ţinîndu-se de mînă ca două nimfe, în noaptea înstelată. O clipă nu le-am putut deosebi, deşi Jane era cu trei-patru centimetri mai înaltă decît Nell. Mă gîndeam: Anthony vede prima oară sînii lui Nell şi părul pubian.

Ea spuse:

— O, n-avem ce le face. Sînt timizi.

S-au întors şi au continuat să se cufunde în apă. Plaja se prelungea în mare pe o distanţă destul de mare. Anthony şi cu mine le-am urmat, în faţa noastră, fetele erau în apă pînă la brîu; apoi se scufundară în valuri, una din ele cu un uşor ţipăt. Începură să înoate. Cîteva secunde mai tîrziu, Anthony şi cu mine începurăm să înotăm spre ele. Se opriseră undeva unde abia mai puteau atinge fundul, pentru că descoperiseră că marea era fosforescentă. Fiecare mişcare dădea naştere unei dîre verzui strălucitoare. Stăteam în cerc, discutînd fenomenul, bătînd uşor cu braţele apa liniştită. Apoi Jane întinse mîinile spre Anthony şi spre mine, iar Nell, la rîndul ei, ne apucă pe fiecare de mîna rămasă liberă şi făcurăm o roată. Era ridicol, copilăresc, ca şi cînd am fi pornit să dansăm în cerc coroana-e-rotundă. Cred că Nell a fost cea care ne împinse să ne rotim încet. Adîncimea la care ne aflam făcea orice mişcare imposibilă, în afara celor foarte lente. Patru capete fără trupuri; atingeri sub apă. La un moment dat am simţit piciorul gol al lui Jane atingîndu-mă, dar am ştiut că a fost din întîmplare. Îl vedeam pe Anthony zîmbind în faţa mea.

Poate ne aflam încă sub farmecul frescelor minunate pe care le văzuserăm în după-amiaza aceea; poate că era dulcea nostalgie a vacanţei care era pe sfîrşite; nu, era ceva mai adînc, o armonie misterioasă care, în ciuda goliciunii trupurilor noastre, nu avea nimic carnal. Am avut atunci unul din rarele momente de exaltare religioasă din viaţa mea. Diferenţa majoră dintre mine şi Anthony este că acolo, pentru cîteva clipe, m-am simţit inexplicabil de fericit; dar am văzut că el, omul presupus religios, rămăsese indiferent. Ceea ce făceam nu era pentru el decît un joc puţin penibil, o nebunie în miez de noapte. Sau aş mai putea s-o exprim şi altfel: el vedea în mine pe cumnatul care îi plăcea, eu vedeam în el fratele pe care îl iubeam. A fost un moment infinit şi totodată evanescent – o apropiere intensă şi totuşi la fel de puţin durabilă ca şi minusculele organisme fosforescente din apa ce ne înconjura.

În anii care au urmat, am încercat adesea să introduc aceste momente în vreuna din lucrările mele – dar întotdeauna a trebuit să renunţ. Mi-a trebuit timp ca să descopăr că pînă şi ateii au nevoie să simtă cînd se comite o blasfemie. Sau o pierdere. Aşa cum dispăruseră etruscii, tot aşa avea să dispară şi alianţa noastră. N-aveam să mai fim niciodată împreună. Poate că şi asta am înţeles-o atunci.

 

Petarda

 

Una din stewardese m-a trezit, ne apropiam de Londra. M-am dus să mă spăl; mi-am dat din nou ceasul înainte. Cînd m-am întors, Barney stătea lîngă locul meu.

— Margaret vine să mă aştepte la aeroport. Dacă vrei, putem să te ducem şi pe tine.

Mi-ar fi plăcut să-l refuz, dar am fost meschin. La ora asta din noapte nici n-ar fi fost nevoie să-i invit la mine sus să bem ceva. Am coborît din avion şi am trecut împreună pe la controlul paşapoartelor; şi tot împreună ne-am aşteptat bagajele. Barney s-a dus după un cărucior tocmai la celălalt capăt al sălii de aşteptare. Aveam o senzaţie de irealitate, ca şi cum n-aş fi reuşit să mă trezesc dintr-un vis urît. Cînd s-a întors, zîmbea.

— Ori ai tu o fată minunată, ori am o secretară telepatică.

Am întors capul şi m-am uitat dincolo de masa vameşilor. N-o puteam distinge pe Caro printre feţele ce se îngrămădeau la oarecare distanţă, dar Barney zise:

— E cu Margaret. Cred că acum te duci cu maşina ei.

O mînă ridicată mi-a făcut semn şi i-am răspuns. Îi spusesem în telegramă să se culce, să nu stea să mă aştepte şi nici vorbă nu fusese să pornească noaptea pe drum pînă la Heathrow. Banda rulantă pentru bagaje se puse încet în mişcare. Pentru mine, toate picau destul de prost; şi nu mă refer la valize.

Soţia lui Barney rămăsese aceeaşi femeie ştearsă, mică de statură, cu o figură obosită şi trecută sub fard, cu un zîmbet convenţional lipit pe buze. Nu îmbătrînise frumos; dar, de fapt, întotdeauna mi se păruse bizară, provincială, în comparaţie cu Barney, care era tipul perfect al locuitorului unei mari metropole. Îmi aminteam vag de casa lor din Muswell Hill, un cartier destul de anost. Caro părea obişnuit de stingherită, fără îndoială pentru că nu-mi spusese nimic despre noua slujbă. Îi aruncă o privire lui Barney, apoi ne-am îmbrăţişat. Am privit-o sever ţinînd-o de umeri.

— Aveam impresia c-am dat nişte ordine.

— Acum sînt propriul meu stăpîn.

Am îmbrăţişat-o din nou; şi-am auzit vocea lui Barney:

— Nu-ţi face griji, Caroline. I-am dat referinţe minunate despre tine.

— Mulţumesc, domnule Dillon.

În tonul ei cam tăios, am simţit parcă o notă de ironie: ştia că Barney o ştersese acasă mai devreme decît ar fi trebuit.

— Dan, o mai ştii pe Margaret?

— Desigur.

Am dat mîna, a urmat o scurtă conversaţie în patru despre faptul că Barney se întorsese mai devreme, întîlnirea noastră total întîmplătoare, lucruri banale… fleacuri. Cînd ne-am îndreptat spre ieşire, am luat-o înainte cu Margaret. O auzeam pe Caro spunîndu-i lui Barney ceva despre un interviu, dar n-am auzit răspunsul lui. Cînd ne-au ajuns din urmă, o ruga să nu-l sune a doua zi decît dacă era ceva care „ardea“.

— Şi, pentru Dumnezeu, nu pomeni nimănui că m-am întors.

— În regulă.

Barney insistă din nou să luăm masa împreună într-una din zilele următoare. Am stat cu ei pînă s-au urcat în maşină, apoi am împins căruciorul cu bagaje pînă la locul unde Caro îşi parcase maşinuţa ei Mini. O priveam în timp ce descuia maşina: purta o haină lungă, pe care n-o mai văzusem. Expresia feţei era şi ea nouă. Ţinu uşa deschisă în timp ce aranjam geamantanele în spate.

— Ştiu de ce ai venit. Mi-a spus mami ieri.

— E la Oxford?

— Prîslea a făcut oreion, o formă destul de gravă. S-a întors la Compton pentru cîteva zile.

Prîslea era fratele ei vitreg de zece ani, fiul şi moştenitorul lui Andrew: adoptaseră un soi de argou de familie, mitfordian. M-am ridicat şi am privit-o.

— Te miri c-am venit?

Făcu din cap semn că da şi-şi coborî privirea.

— Îmi pare tare rău pentru el, Caro. În ciuda vechilor poveşti de familie.

— Ştiu, tati.

Cînd rostea cuvîntul „tati“, îţi lăsa, deseori, impresia că-l pune între ghilimele; de data asta ghilimelele erau evidente. Ocoli maşina şi descuie cealaltă portieră, apoi se urcă la volan, iar eu m-am ghemuit lîngă ea.

— Pe vremuri am fost foarte apropiaţi.

Privea drept înainte prin parbriz. În faţa noastră, maşina lui Dillon se urni din loc.

— Mi se pare trist că a trebuit să se întîmple ceva de genul ăsta ca să vă apropiaţi din nou.

— Scumpa mea, dacă ai venit să-mi spui că membrii familiei din generaţia ta consideră că cei din generaţia mea s-au comportat ca nişte cretini…

— Am venit pentru că te iubesc. Clar?

M-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz. Ea porni motorul.

— Am sunat-o pe mătuşa Jane astă-seară. După ce-am primit telegrama ta.

— Cum ţi s-a părut?

Am pornit. Schimbă greşit viteza şi zgomotul o făcu să se strîmbe.

— Calmă şi stăpînă pe ea. Ca de obicei. Am vorbit mai mult despre mine.

— Am să încerc să recuperez cîteva ore de somn şi pe urmă plec.

— Da, i-am spus şi eu că probabil aşa vei face. Ezită o clipă. Îţi e foarte recunoscătoare.

— Căutam un pretext să mă întorc acasă. Ţi-am simţit lipsa, pe acolo.

Pe moment nu spuse nimic, deşi zîmbi uşor. Apoi:

— E drăguţă?

Odată şi odată, tot trebuia să se întîmple şi m-am bucurat că a adus vorba atît de repede.

— Da. Dar tot mi-a fost dor de tine.

— Se spune că e foarte deşteaptă.

După o scurtă pauză, am întrebat:

— Te-a şocat?

— Nu fi prost. Şi eu aş fi putut să mă îndrăgostesc de tine.

— Acum e rîndul meu să fiu şocat.

— Cînd eram la şcoală, le spuneam prietenelor mele apropiate ce tip distrugător eşti.

— Ca bomba cu hidrogen?

Zîmbi.

— Da. Ţi-aduci aminte cînd eram mică şi ne-am dus să vizităm amîndoi „locurile ancestrale din Devon“, cum le spuneai tu. Atunci a fost prima dată cînd m-am gîndit la tine şi la mami. Nu înţelegeam cum de a putut să se despartă de un om aşa de fermecător ca tine. Apoi adăugă: Asta a fost, bineînţeles, înainte să te cunosc mai bine.

— Dacă n-ai fi aşa o scumpă…

Continuă să zîmbească, dar am simţit că în spatele zîmbetului se ascundea ceva, ceva ce nu putea fi spus, ce trebuia disimulat sub formă de glumă. Acceleră ca să depăşească un camion. Ne îndreptam spre tunelul care duce la M 4.

— Ce mai face Richard?

— A, tocmai voiam să-ţi spun. Am terminat-o cu el.

M-am uitat la ea, apoi am întors repede capul. Părea un pic cam prea preocupată de condus; dar apoi se strîmbă şi ridică din umeri. Pe vremea cînd o pasiona călăria, m-am dus o dată s-o văd la o cursă cu obstacole. Stilul, ce-i drept, era departe de perfecţiune, dar, oricîte lipsuri ar fi avut în alte privinţe, ataca obstacolele direct şi cu curaj.

— De cînd?

— De vreo lună. De cînd ţi-am scris ultima oară.

— Altcineva?

— Doar… ridică din nou din umeri.

— Bătrînul Richard, săracul. Îmi plăcea de el.

— Nu, nu-ţi plăcea. Îl considerai un bleg de la Eton, cu minte cît o nucă.

Obiceiul de a mă contrazice astfel nu era ceva nou. Îl adoptase încă din perioada cînd mă apucasem să corectez cîte ceva din manierele ei de „fată de bani gata“; în felul acesta, îmi atrăgea atenţia că nu era chiar atît de proastă să nu-şi dea seama cînd eram sincer şi cînd ziceam ca ea ca să-i fac pe plac.

Apoi adăugă:

— Şi aveai dreptate.

— Vrei să discutăm despre povestea asta?

Am ieşit din tunel. Trăiam acea dislocare pe care o simţi după o călătorie lungă, cînd totul, chiar şi peisajele cele mai familiare, pare ireal; ca şi cum cea mai mare parte din tine ar fi rămas tot acolo de unde ai plecat. Iarna englezească, întunecată şi sumbră.

— De fapt, totul s-a întîmplat la Compton. Ne-am dus să ne petrecem weekendul. Cred că faptul că i s-a aplicat tratamentul de viitor ginere m-a determinat s-o termin cu el.

— Nu era vina lui.

— În ciuda aparenţelor, e extraordinar de convenţional. Pe bune. S-a purtat groaznic, se complăcea de minune. Îl peria pe Andrew de parcă nu era în toate minţile. Pretindea că-l interesează cantitatea de lapte pe care o dau vacile, vînătoarea şi dracu’ mai ştie ce. Mi-am dat deodată seama cît e de prefăcut. Nu numai cu astea.

— Atunci ai dreptate să-l razi de pe listă.

Nefericitul de Richard fusese, într-o oarecare măsură, echivalentul masculin al lui Caro; n-avusese cap pentru universitate. Familia lui deţinea o vestită editură londoneză, pe care mai tîrziu avea s-o conducă el, conform vechiului principiu englezesc potrivit căruia, din moment ce nu există nici o îndoială că aptitudinile naturale ale omului sînt moştenite, ce nevoie mai ai să le mai şi demonstrezi în practică. Culesese unele vederi vag de stînga, probabil de pe la amărîţii de subalterni, pe drept nemulţumiţi, cărora într-o bună zi avea să le devină patron – un patron total nepriceput – sau poate că nu voise decît să vadă ce efect au asupra mea păreri pe care la el acasă probabil că nu şi le putea exprima.

— A fost atît de groaznic, n-ai idee. A avut tupeul să-mi spună că m-a corupt Fleet Street-ul. Într-o zi cînd l-am repezit, mi-a spus: „Cam vulgar, fată dragă“. I-am aruncat cu o sticlă de gin în cap, am văzut roşu. Ce obrăznicie. Se întoarse spre mine. Şi nu mai rîde.

— A mai rămas ceva din apartament?

— Eram la el.

— Bun. Să n-arunci niciodată cu sticlele tale de gin.

Îşi muşcă buzele. Urcam spre M 4.

— Ai ştiut de la bun început. Puteai să-mi fi spus.

— Cu antecedentele mele în privinţa alegerii partenerului ideal…

— Oi mai fi învăţat şi tu cîte ceva.

— Prea tîrziu.

Digeră observaţia mea.

— Te însori cu ea?

— O cheamă Jenny. Şi nu, nu mă însor.

— N-am vrut să…

— Ştiu că n-ai vrut.

Schimb sec de replici; între noi fuseseră întotdeauna inerente. Ceva în ea se schimbase. Poate că era numai efectul normal pe care-l avusese asupra ei perioada de şase luni petrecută într-o lume nouă. Îmi făcea impresia că suferise unele lovituri în Fleet Street; şi că-şi construise un sistem de apărare, devenind mai dură şi răspunzînd şi ea la lovituri. N-aş spune că avea ceva „cam vulgar“; dar exista, într-adevăr, un ton tăios nou, un soi de trecere de la inocenţă la agresivitate. În urmă cu şase luni, i-ar fi fost imposibil să afirme rîzînd că s-ar fi putut îndrăgosti şi ea de mine; şi nici nu s-ar fi referit, oricît de voalat, la stupiditatea vechii generaţii.

— Şi slujba?

— O ador. Chiar şi momentele de curată nebunie.

— Şi noul tău şef?

— E amuzant să lucrezi cu el. Multă variaţie. Am impresia că-mi petrec jumătate din viaţă la telefon.

— De ce nu mi-ai scris să-mi spui şi mie?

— Mi-a fost cam teamă că vei… Ştiu că a scris o dată o cronică groaznică despre tine.

— A scris şi altele bune. Şi ăsta nu-i un motiv.

— Ştii tu, engleza mea groaznică…

Simţeam că era cumva stingherită şi am încercat s-o liniştesc.

— Nu-i nimic. Acum m-am întors.

Dar părea în continuare preocupată de ideea că trebuie să se justifice pentru faptul că lucrează cu Barney.

— De fapt, am obţinut slujba şi datorită ţie. I-am bătut ceva la maşină şi m-a întrebat cum mă cheamă. Apoi adăugă: Nu puteam să refuz. Ştii, e totuşi o promovare.

— Bineînţeles. Mă bucur grozav pentru tine.

După un timp zise:

— Mami mi-a spus că nu ţi-a plăcut niciodată de el.

— Asta a fost înainte de potop.

— Aţi vorbit în avion?

— Am schimbat cîteva cuvinte. Amintiri din trecut. Chestii de-astea. Despre tine.

— De fapt te cam invidiază.

— A făcut unele aluzii şi în sensul ăsta.

— E adevărat, să ştii. „Te invidiază“ nu e tocmai expresia potrivită, dar zice că admiră aproape tot ce-ai făcut.

— Şi nimic din ce-a făcut el?

— Bravează, dar să ştii că de fapt e foarte nesigur pe el. N-am spus nimic. Aşa sînt toţi. Nici nu-ţi închipui ce se mai autocompătimesc şi ce se mai plîng toată ziua în capul bietelor secretare. Şi ce mai concurenţă. Sînt atît de meschini. Dacă lui A i se acordă o jumătate de coloană în plus faţă de B, sau C ia masa în tête-à-tête cu vreun mahăr, sau dacă lui D i se publică şi poza la începutul articolului… Dacă n-ar fi El Vino unde se duc să se bîrfească unii pe alţii, ar înnebuni. Bernard e mai bun ca mulţi alţii, să ştii. El cel puţin e-n stare să le mai ia şi în glumă.

Barney semna întotdeauna cu numele întreg, Bernard, cînd publica ceva; dar, dacă adoptase prenumele întreg şi la birou, am dedus că acum ar fi preferat să-i spun şi eu tot Bernard.

Caro continuă:

— E absurd, dar e absolut la fel ca în sat la noi, la Compton. Toţi spionează şi bîrfesc şi toată lumea ştie totul despre toată lumea.

Eram încîntat să descopăr deodată la Caro această nouă autoritate şi obiectivitate apărute peste noapte. În trecut avusesem mare grijă ca nu cumva să se simtă sedusă de aspectele prestigioase ale activităţii mele – sau care sînt considerate astfel de marele public. Oricare ar fi fost genul de narcisism de care suferisem la Oxford, reuşisem să nu mă las contaminat de acea odioasă varietate de dragoste de sine atît de răspîndită în lumea filmului. Acasă, în biroul meu, aveam pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi şi numai o oglindă sau două; dar nu exista nici unul din acele obiecte care, în ultimă instanţă, nu sînt altceva decît nişte oglinzi mincinoase, cum ar fi premiile înrămate şi statuetele aurite, afişelele şi posterele publicitare; de asemenea, am ţinut-o pe Caro cît mai departe de numele celebre. Şi acum începeam să-mi dau seama că, de fapt, strădaniile mele nici nu fuseseră cu adevărat necesare.

Am vorbit apoi despre familie, despre unchiul Anthony, ce va face Jane, copiii lor. Redevenea tot mai mult fiica de care mă despărţisem în vară. Am sosit acasă şi am urcat scările în spatele ei, cărîndu-mi geamantanele. Nu îmi era cîtuşi de puţin somn. Plăteam din nou tribut păcătoasei diferenţe de fus orar. Jenny era acum în apartamentul ei, la peste şapte mii de kilometri însoriţi depărtare, făcînd probabil un duş după filmarea din ziua aceea, avînd încă toată seara la dispoziţie; sau poate că acţionase rapid şi luase deja legătura cu Mildred. O vedeam adunîndu-şi lucrurile ca să se mute la Cabană; am simţit o puternică dorinţă să telefonez în California; dar am rezistat. Trebuia începută „înţărcarea“.

Erau flori proaspete în salon, lîngă cămin o sticlă de whisky neîncepută, apă minerală şi un pahar. Caro juca rolul fiicei îndatoritoare, aprinse focul electric şi se asigură că remarcasem toate aceste semne de bun-venit.

Am sărutat-o.

— Acum, gata, la culcare. Eşti de zece ori mai drăguţă decît o merit.

— La ce oră vrei micul dejun?

— Tu la ce oră trebuie să fii la slujbă?

— N-are importanţă. Dacă Bernard e oficial plecat, atîta vreme cît sînt acolo pe la prînz…

— Cred că nu prea o să dorm. Trezeşte-mă şi pe mine cînd te scoli tu.

— Ţi-am făcut patul.

— Mulţumesc, Caro. Şi mulţumesc că ai venit să mă aştepţi. Acum, hai, fugi în pat.

A plecat şi eu mi-am turnat un whisky, apoi am privit în jurul meu prin cameră. Pe una din canapele era o perniţă nouă. Dar altceva nimic – afară doar de un teanc de scrisori, pe care n-aveam de gînd să le deschid pînă dimineaţă. Toate păreau exact aşa cum le lăsasem cu luni în urmă şi asta m-a dezamăgit. Sperasem că în lipsa mea Caro îşi va îngădui unele libertăţi, deşi ştiam că pentru ea „acasă“ va fi întotdeauna la Compton… Ce comparaţie putea fi între Versailles şi o casă ţărănească?

Nu fusesem acolo decît o dată, înainte ca Nell să devină castelana acelor locuri. Andrew organizase un bal grozav cînd împlinise douăzeci şi unu de ani şi toată crema studenţimii de la Oxford descinsese la faţa locului – în maşini şi autobuze… un grup din perioada de la Bullingdon a vieţii sale coborîse chiar dintr-un poştalion cu patru cai, avînd pe capră un vizitiu care suna din goarnă. Castelul de la Compton, Nine Acres (nouă acri fuseseră la origine, căci acum erau mai degrabă nouă mii de acri), nu se număra printre cele mai impunătoare, dar era destul de impresionant: grădinile şi parcul întins, camerele imense, spaţiile enorme şi eleganţa sa erau departe de lumea cu care fusesem eu obişnuit. Chiar şi petrecerea aceea, care a durat de vineri pînă duminică, presupun că era un anacronism, o despărţire tacită de trecut, o ultimă sfidare pe care tatăl lui Andrew o arunca socialismului postbelic, prezentului. Trebuie să fi fost una dintre ultimele petreceri tradiţionale pline de fast – nu fusese numai balul, ci, în după-amiaza precedentă, pe pajiştea castelului, se organizaseră competiţii sportive. Tenis, crichet, crochet, călărie între castelani şi săteni; şampanie curgînd în valuri şi bucate suculente, o extravaganţă în acele timpuri, cînd totul era raţionalizat. O orchestră locală în uniforme purpurii, cu instrumentele lor lustruite, cînta la umbra unui fag imens; o pereche de pantaloni ridicaţi în chip de steag; şi Andrew beat mort. Pînă şi Anthony se distrase la petrecere, deşi la colegiu nu-l prea cunoscuse pe Andrew şi bineînţeles că ne aflam acolo mai ales datorită fetelor, deşi pe atunci Andrew nu părea să acorde vreuneia din ele vreo atenţie specială. La Oxford, viaţa lui sexuală fusese cam misterioasă. Era văzut cu fete şi se spunea că ar frecventa un bordel din Mayfair; dar era văzut mai mult la vînători şi prin cîrciumi. Mai-mai să-l suspectăm că-i homosexual; şi îmi amintesc că Nell era sigură că „în pat nu face nici două parale“.

Ştiam de la Caro că atît castelul, cît şi vechile façons de vivre dispăruseră o dată cu toate celelalte – că taxele de moştenire reduseseră drastic suprafaţa proprietăţii, că cea mai mare parte din parc fusese arată, că Nell trebuia să se descurce cu ajutorul unui cuplu de italieni şi cu o femeie din sat care venea cu ziua şi că nu înceta să se plîngă. Dar aşa cum îl invidiasem pe Andrew pentru această lume dispărută pe care atunci o întrezărisem doar, tot aşa o mai invidiam încă pe Caro pentru ceea ce le mai rămăsese. Puteai desigur să condamni această lume din punct de vedere politic – nimic mai simplu. Dar asta îmi amintea de ce se întîmpla cu unele din poeziile lui Ezra Pound. Poţi să-i faci praf filozofia; dar versurile şi imaginile nu încetează să te obsedeze.

Şedeam acolo, sorbind din băutură, tentat încă o dată s-o învinuiesc pe Nell de tot ce se întîmplase, gîndindu-mă la viitorul apropiat. Probabil că în curînd se va duce din nou la Oxford, să fie lîngă Jane; şi dacă avea să aibă loc vreo împăcare, mă îndoiam că între noi doi va putea exista vreodată o împăcare sinceră. Chiar dacă, din punct de vedere tehnic şi legal, vina fusese a mea, pentru mine vinovata principală tot ea era. Fără îndoială că toate divorţurile nu fac decît să repete situaţia dintre Adam şi Eva. Facerea nu suflă o vorbă despre ce s-a întîmplat după ce au fost alungaţi din rai, decît că, în ce priveşte copiii, reuşiseră să aducă pe lume o victimă şi un asasin. Iar în ce ne privea pe noi, relaţia gen Cain şi Abel se materializase în totala noastră incapacitate de a ierta.

După divorţ, aproape trei ani, n-am vorbit cu Nell. Uneori o aducea pe Caro la Londra, dar de obicei mă duceam eu la Oxford pentru o zi. Schimbam cu răceală cîteva banalităţi peste capul copilului, cînd o preluam, şi la fel şi după-amiaza cînd o predam. Ătai tîrziu, din motive de pură curtoazie, am fost dispus să stabilim relaţii mai cordiale, dar Nell mi-a tăiat net toate avansurile. Apoi, într-o zi, mi-a scris că vrea să ne întîlnim la Londra, fără Caro. Aveam ceva de discutat. Am presupus că era în legătură cu pensia alimentară. La vremea aceea, puteam să-mi permit să-i dau mai mult, deşi nu eram dispus să cedez fără luptă. Nell era foarte departe de a fi săracă şi ştia că eu ştiu asta. Ne-am întîlnit la dejun. Dar nu venise să-şi revendice livra mai grasă de carne, ci să-mi comunice că urma să se căsătorească cu Andrew.

Prima mea reacţie a fost să-i repet stupefiat numele. Citisem că-i murise tatăl cam pe cînd eram noi în divorţ şi mi-am dat seama că moştenise titlul; dar tot mai aveam în minte imaginea tînărului chefliu condescendent, din tinereţea noastră comună, groaznic de afectat şi de pozeur, în largul său în rolul de lichea distinsă… ca să nu mai vorbesc că reprezentase chintesenţa a tot ceea ce dispreţuiam sau cel puţin pretindeam că dispreţuiesc. Singura virtute pe care i-o recunoşteam şi pentru care îl toleram era felul în care se pricepea să-şi exagereze viciile. Nell nu mi-a iertat această reacţie instinctivă la aflarea veştii şi, ca pedeapsă, nu mi-a spus aproape nimic despre împrejurările în care se întîlniseră, afară doar că întîmplarea avusese loc la Oxford, cu şase luni în urmă. Şi acum „se întîmpla“ ca el să fie foarte îndrăgostit de ea – „oricît de incredibil ar părea“. Am observat că n-a spus că şi ea era foarte îndrăgostită de el. Replica ei consta mai mult în faptul că trebuia să se gîndească la Caroline, care se pare că-l „adora“. Fuseseră cîteva zile la Compton.

Am fost nevoit să accept situaţia, oricît eram de uimit; dar nu puteam înţelege de ce fusese nevoie să fiu anunţat personal, prin viu grai. Nell îmi ţinu o scurtă alocuţiune despre Caro, care era totuşi fiica mea şi că „s-ar putea“ ca viitorul ei să mă preocupe „oarecum“; că existau şi unele aranjamente financiare ce se cereau puse la punct. Nu m-am lăsat indus în eroare de această bruscă trecere de la tonul plin de aroganţă la cel de discuţie rezonabilă şi am vaga bănuială că Nell spera oarecum că voi face o criză de furie şi voi încerca s-o împiedic – sau poate că Anthony şi Jane, deşi întrerupseseră deja orice legătură cu mine, erau chinuiţi de scrupule şi o convinseseră că trebuie să acţioneze astfel. Sînt absolut sigur că nu încerca nici un fel de manevră de reconciliere; părea mai curînd că vrea să-mi demonstreze în ce situaţie îngrozitoare o pusesem… ceea ce era absurd. Andrew era bogat, avea o casă frumoasă, era baronet; şi nu-mi venea greu să cred că se îndrăgostise cu adevărat de Nell, căci avea, fără îndoială, de unde alege, dintre frumoasele păpuşi de măritat din lumea lui. Poate că nici ea nu ştia de ce venise. Era foarte emoţionată, lua prima hotărîre importantă din viaţa ei şi aş fi putut să fiu mai amabil.

Şi astfel a devenit de drept lady Randall. De atunci nu am mai avut decît vreo două sau trei întîlniri, mai mult decît scurte. La toate aceste întrevederi, în afară de una, Caro fusese şi ea de faţă, aşa că am făcut amîndoi uz de manierele noastre cele mai frumoase. Cealaltă întîlnire – cea mai recentă – avusese loc în lipsa lui Caro. În schimb, venise şi Andrew ca să discutăm viitorul lui Caro, acum că termina şcoala. Fusese aproape comic, căci, după un început distant (noi, bărbaţii, nu ne mai văzuserăm de la Oxford), Andrew şi cu mine am hotărît că, în ciuda barierelor reprezentate de modul nostru diferit de viaţă şi de convingerile politice ce ne situau în tabere opuse, amîndoi sîntem nişte tipi interesanţi şi chiar simpatici. Andrew se maturizase şi se potolise mult. Vechiului ţăran din mine îi plăcea moşierul viclean din el; cu plăcerea viciosului de altădată, care nu dispăruse complet, el putea încă să guste cancanurile din lumea artistică pe care i le-am servit. Ne-am amintit de vremea cînd eram la Oxford. Pe măsură ce întîlnirea noastră se apropia de sfîrşit, Nell devenea tot mai tăcută, iar eu şi Andrew, sub efectul alcoolului, tot mai euforici. Îmi dădeam seama că i-ar fi făcut plăcere să mă invite la Compton; dar aşa ceva nu se putea întîmpla decît peste cadavrul lui Nell. Aşa că, atunci cînd, în cele din urmă, am ieşit de la Wheeler’s şi ne-am despărţit foarte cordial, eram tare bucuros că acum nu eu, ci Andrew era soţul ei.

Toate astea s-au întîmplat demult; şi stînd acolo în apartament, cu un alt pahar de whisky, gîndurile mi se întoarseră la Jenny. Doream să-i aud vocea; şi vocea ei să-mi amintească de un prezent mai simplu, mai puţin ameninţător. Poate că Nell avea dreptate, existase întotdeauna în apartamentul ăsta ceva sumbru, era un decor potrivit pentru luarea de decizii pripite şi nefericite. Priveam fix telefonul, ezitînd, gata să cedez. Cînd, deodată, prezentul palpabil apăru din nou în uşă: Caro, îmbrăcată într-un halat lung. Mi-am dat imediat seama că ceva nu era în regulă. O credeam în pat de cel puţin douăzeci de minute şi acum căpătase expresia unui copil neascultător, dar totodată gata să-ţi reproşeze ceva.

— Nu pot să dorm.

— Bea un whisky.

Refuză din cap, dar intră totuşi în cameră. Se îndreptă spre una din ferestre, perdelele nu erau trase, şi privi în noapte.

— Caro?

Trei sau patru secunde tăcu.

— Tati, am o relaţie cu Bernard. Se uita fix jos în stradă. Adăugă: Te rog să mă ierţi. Mai devreme n-am ştiut cum să ţi-o spun.

A fost un şoc, dar n-am avut senzaţia că ar fi ceva incredibil; ce prostie că nu-mi dădusem seama singur. Îmi aruncaseră amîndoi cu praf în ochi, dar existaseră totuşi destule indicii.

Şopti:

— Te rog, spune ceva.

— Dumnezeule, cum s-a întîmplat?

Ridică din umeri, fără să se întoarcă: cum se întîmplă de obicei. Voiam s-o întreb ce dracu’ văzuse la el. Mie mi se păruse că-şi arăta vîrsta, chiar mă felicitasem că eu nu arătam aşa de buhăit şi stacojiu la faţă, atît de trecut…

— Nu ştiam că se întoarce şi el cu tine. Cînd am vorbit ultima oară cu el, a zis că mai stă două zile. Cînd am văzut-o pe… nevastă-sa, am vrut s-o iau la goană. Dar m-a văzut ea întîi.

— Nu ştie?

Făcu semn că nu.

— Cred că bănuieşte. Căsătoria lor şchiopătează de mult.

— Îl iubeşti?

— Mi-e milă de el. Nu ştiu.

— De asta nu mi-ai scris?

Aprobă din cap şi o clipă mi s-a părut că o să înceapă să plîngă. M-am dus şi am luat un pahar, am turnat puţin whisky şi m-am apropiat de ea.

— Hai, stai jos.

S-a lăsat condusă spre canapea şi s-a aşezat lîngă mine.

— Maică-ta ştie?

— Nu. Aş… aş vrea să nu-i spui. Nu încă.

Ne uitam amîndoi la paharele pe care le ţineam în mînă.

— Mie de ce-mi spui?

— Pentru că mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă minţindu-te. Pentru că… dar ridică din nou din umeri.

— Pari destul de nefericită din cauza asta.

— Numai pentru că ştiu ce rău îţi face ţie.

— Şi?

— Şi că am întîlnit-o pe nevastă-sa aşa, pe neaşteptate. Adăugă în şoaptă: Că s-a întors fără să-mi spună.

— Doar nu-ţi închipui că tu eşti prima lui infidelitate?

— Nu sînt complet tîmpită.

— Deci ştii care-i situaţia. De Margaret nu se desparte. Dracu’ ştie de ce. Nu spuse nimic. De asta te-ai despărţit de Richard?

Făcu semn că nu.

— Nu. Relaţia noastră scîrţîia de luni de zile.

— Dar de asta te-a angajat secretară?

— Îmi fac destul de bine meseria. Oricît de incredibil ar părea. Se uită la mine. De ce-ţi vine să rîzi?

— Pentru că, odată, maică-ta mi-a dat aceeaşi replică sarcastică nejustificată, dar în alt context.

— Scuză-mă.

— Draga mea, nu performanţele tale de secretară mă neliniştesc.

— Ci faptul că e vorba de cineva pe care tu îl dispreţuieşti.

Privea în jos spre covor. Am răspuns calm:

— Nu-l dispreţuiesc pe el personal, Caro. Sau nu mai mult decît pe oricare din lumea lor.

— În care m-ai sfătuit să intru.

— Sînt vinovat. Dar am sperat că n-ai să te laşi amăgită.

— Cum nu s-a lăsat nici Bernard, deşi tu pari să te îndoieşti.

— Dar continuă să trăiască în acest mediu.

— N-a fost la fel de norocos ca alţii. Afară de asta, mai are de întreţinut o soţie şi trei copii.

— Da. E adevărat.

Se încăpăţînă să nu-şi ridice ochii spre mine; se repeta figura de la concursul de călărie, dar acum era ca un călăreţ care uitase ce obstacol venea la rînd.

— Spune-mi ce-ţi place la el?

— E tare trist. Şi blînd. Şi singur. Şi recunoscător.

— Aşa e şi normal.

După o pauză:

— Şi pe urmă, cu el pot să vorbesc.

— E un reproş?

Făcu semn că nu, dar gestul nu era prea convingător.

— Hai, spune tot.

— Stăm de vorbă serios.

— Despre ce?

— Tot soiul de lucruri despre care nu pot discuta cu tine. Sau cu mami.

— Ca de pildă?

— Nu pari să înţelegi că cineva vă poate iubi pe amîndoi. În ciuda defectelor. Continuă, fără să-mi dea răgazul să răspund: Ştiu că poate fi o scorpie, ştiu că şi tu poţi să fii, fie numai pe jumătate, monstrul de egoism care crede ea că eşti. Nu-i vorba numai de voi doi. De toată familia. Aţi interzis şi aţi îngropat prea multe lucruri.

— Doar ştii şi tu ce s-a întîmplat.

— Nu-i vorba de trecut. Ci de ceea ce simt eu pentru voi doi. Acum.

— Şi el ascultă. Făcu semn că da. E ceva serios? Nu răspunse nimic şi am încercat să glumesc: Dacă întrebarea nu-i prea de modă veche…

— Se simte vinovat faţă de… soţia lui.

Personal, mă îndoiam; sau bănuiam că asemenea vinovăţie ori decenţă era un pretext mult prea convenabil ca să fie total dezinteresat, cum îl prezenta ea.

— Şi dacă într-o bună zi o să hotărască să nu se mai simtă vinovat?

— Nu mi-am pierdut capul. Nu e nimic de genul ăsta.

Tăcu. Am luat o gură de whisky; ea tot nu se atinsese de pahar.

— Despre asta trebuia să-mi spună la telefon?

— Am discutat amîndoi. Ştia care va fi reacţia ta.

— Tu ştiai?

— La început nu.

— Şi eu n-am dreptul să-ţi reproşez nimic, aşa-i?

— N-are nici o legătură una cu alta. Absolut nici una.

— Eşti sigură?

— Tati, nu mi-e ruşine cu tine, eşti încă un bărbat atrăgător. Ştiu că nu poţi fi ca Andrew.

— Asta ce mai e?

— Ştiu că dispreţuieşti lumea lui. Dar să ştii că el e un tată mult mai bun decît ai putea fi tu vreodată. Adăugă: Poate pentru că e întotdeauna prezent. Şi e singurul care ştie cum s-o ia pe mami.

După o scurtă tăcere, i-am spus:

— Caro, pari convinsă că eu dispreţuiesc de fapt pe toată lumea.

— Nu. Dar vrei ca toată lumea să gîndească şi să simtă ca tine. Continuă: Nu te învinuiesc. Probabil că ai dreptate în ce priveşte lumea din Fleet Street, dar… Dădu din nou din cap.

Nu-mi dădeam seama dacă dădea vina pe meseria sau pe firea mea; nu era o acuzaţie nouă, deşi pînă acum reproşurile ei nu fuseseră niciodată discutate atît de deschis. Unica mea consolare era că în spatele lor s-ar putea, de fapt, ascunde o ultimă îndoială.

— Vrei măcar să-mi promiţi că, atunci cînd te vei căsători, vei face mai mulţi copii?

Se uită în ochii mei.

— De ce spui asta?

— Copiii singuri la părinţi sînt întotdeauna intens preocupaţi de ei înşişi. Dar, în acelaşi timp, nu-şi pot defel imagina că altcineva ar putea avea cu adevărat nevoie de ei. Nu e vorba numai de faptul că n-au niciodată timp pentru alţii. Problema e ceva mai complicată.

— Mă refeream numai la munca ta. Reuşi să-şi smulgă un zîmbet trist. Oricum e prea tîrziu acum să te mai ţin eu în frîu.

— Cel puţin cu asta sîntem amîndoi de acord.

Îmi întinse paharul.

— Nu beau.

L-am răsturnat în paharul meu. Se sculă şi se duse spre cămin, întorcîndu-se cu spatele la mine.

— Eşti supărat că nu ţi-a spus nimic?

— Îmi dau seama că-i venea greu. Aş fi vrut numai să nu-mi fi fluturat tot timpul pe sub nas că-i un biet ratat. Nu ştiu pe cine încearcă el să fraierească.

— Credeam că ştii. Nici tu nu încetezi să… dar se opri aici.

— Hai. E ora adevărurilor.

— Nici tu nu prea faci mare caz de succesele tale profesionale.

— Numai pentru că am văzut prea mulţi copii din lumea filmului picaţi într-o admiraţie total lipsită de orice spirit critic.

— Abia acum, de curînd, mi-am dat seama cît de mult m-ai dus de nas. La mine la serviciu, o groază de lume consideră că am mare noroc că sînt fiica ta.

— Asta-i o impresie falsă, creată de ziare.

Rămase o vreme tăcută.

— Bernard e mult mai convingător cînd se jeleşte. Oamenii îl atacă întruna. Pe tine nu te atacă nimeni.

— Scumpo, toate astea dovedesc că am dreptate. Bărbaţii între două vîrste pot părea maturi şi atoateştiutori şi cum vrei tu. Dar cînd e vorba să-şi ia iubite de vîrsta ta sau a lui Jenny, uită de toate. În sinea lor sînt toţi nişte adolescenţi frustraţi. Fugind speriaţi. Cuprinşi de panică.

— Tu de ce eşti speriat?

O spusese cu un curios amestec de timiditate şi agresivitate. Dar am fost mişcat, definea atît de precis prăpastia dintre noi. M-am gîndit la nerăbdarea lui Jenny cînd îi ţineam un discurs similar. Chiar dacă luam în consideraţie diferenţa de trei ani, Jenny era o fată mult mai perspicace şi mai independentă; dar începusem să înţeleg oarecum ce poate împinge taţii şi fiicele la incest… nevoia aceasta de a separa lucrurile care nu se spun de cele ce se spun, de a instaura simplitatea în locul acestor penibile ocolişuri.

— Despre asta vom mai vorbi într-o bună zi. Sau noapte. Se vedea pe faţa ei că se simţea frustrată. Caro, Jenny are multă experienţă. Şi-a construit un fel de carapace. Care ţie îţi lipseşte. Nu vreau să suferi. Să fii folosită. Asta-i tot.

Ajunsesem, se pare, într-un impas. Caro habar n-avea de Freud sau de tragediile antice. Ţinînd seama de cultura ei limitată şi de pasiunea bolnavă a englezilor pentru televiziune, îmi puteam da seama că se simţea atrasă de Barney şi din cauza popularităţii de care se bucura în momentul de faţă. Într-un fel, făcea parte din familie; şi, aşa cum, pentru masele de telespectatori, ştia să-şi confecţioneze pe ecran figura unui intelectual liberal, masca de Pagliacci pe care în intimitate şi-o compunea pentru Caro era probabil la fel de convingătoare. Cu siguranţă că pentru el era o joacă de copil să pară fascinant şi în acelaşi timp vulnerabil în faţa unei fiinţe neştiutoare ca ea – care, pe deasupra, nu se simţea nici în largul ei şi care avea nevoie de cineva care s-o protejeze. Dacă propria mea conştiinţă era cît de cît mai curată, era numai pentru că scepticismul înnăscut al lui Jenny punea imediat capăt lacrimilor mele.

— Ai să-i spui că ai vorbit cu mine?

— Va trebui, nu?

Din nou tăcere. Între timp, eu îmi înăbuşeam întrebările imposibil de rostit: se pricepe să facă dragoste, l-ai adus aici, cine era la curent cu toată povestea… Era destul de frumuşică pentru ca simpla atracţie fizică… Dar în acele birouri existau cu siguranţă zeci de alte fete la fel de frumoase ca ea, care prezentau interes şi din alte puncte de vedere, în afara relaţiilor sexuale, cel puţin pentru un tip ca Barney. Eram din ce în ce mai furios; aproape că îmi venea să pun mîna pe telefon şi să-i spun pe loc ce gîndeam despre el. În cele din urmă, m-am ridicat şi m-am îndreptat iar spre sticla de whisky. Am vrut s-o iau pe Caro în braţe, dar nu mi s-a părut potrivit; aş fi trişat.

— De ce mi-ai spus toate astea, Caro?

Stătea cu ochii aţintiţi asupra fotoliului. Nu răspunse.

— Ai fi putut continua în secret.

— Fără să te plictisesc cu problemele mele.

— Eşti nedreaptă.

— Scuze.

— Atunci spune-mi. Continua să tacă. Vrei să fac ceva anume?

— Doar să mă înţelegi, cred.

— Şi să-ţi dau binecuvîntarea?

Se întoarse cu spatele.

— De ce s-o fi îndrăgostit Jenny McNeil de tine?

Atunci am simţit din plin explozia petardei.

— „îndrăgostit“ nu-i tocmai cuvîntul potrivit.

— Atunci spune tu care-i cuvîntul potrivit.

— Ca să poţi apoi să mi-l arunci în faţă? Eram prea brutal şi am continuat repede: Era puţin descumpănită de viaţa de acolo. Se simţea singură. Şi avea destulă experienţă cu bărbaţi mai tineri. Care nu sînt toţi ca Richard, să ştii.

— Îmi dau seama.

— Să ştii că nu sînt supărat. Dacă tu eşti fericită, Caro.

— Am fost. Pînă azi.

— Am să-mi revin. Acordă-mi puţină indulgenţă.

Aprobă din cap, apoi se întoarse şi se aşeză pe braţul unui fotoliu.

— Mai am şi altceva să-ţi spun.

— Ce?

— Toată după-amiaza am umblat după un apartament. Cred că am găsit unul pe care să mi-l pot permite.

Atunci am vrut să mă înfurii pe ea. Tare aş fi vrut să fiu un evreu american sau un tată din clasa muncitoare, orice numai să nu mă simt prins în capcana asta dezgustătoare a englezului din clasa de mijloc, care nu trebuie să exteriorizeze nimic din ceea ce simte cu adevărat. Mi-am dat clar seama că ataca frontal şi cu curaj.

— Eu am să plec la Thorncombe cît de curînd.

— Oricum, e mai bine aşa.

— Unde e?

— Lîngă Parliament Hill. De fapt, în Kentish Town.

— Un cartier destul de urît, nu?

— E o casă drăguţă.

— În privinţa chiriei, te rog să mă laşi…

— Nu. Am economisit mult. Locuind aici.

Ne-am ciondănit puţin în privinţa asta, dar n-a cedat; şi mi-am dat seama că, de fapt, „Kentish Town“ era în parte ceva simbolic – nu-şi respingea numai tatăl. Dacă îmi aminteam bine, era înspre Muswell Hill, unde locuia Barney. Apartamentul urma să se elibereze peste cîteva săptămîni. Era mobilat, dar voia să „împrumute“ o masă şi cîteva fleacuri. Poate că voia doar să-mi ofere o mică şansă de a mă simţi util. Apoi se aşternu tăcerea. Erau prea puţine şi prea multe de spus. Se ridică în picioare şi atacă ultimul obstacol; veni şi se postă în faţa mea, se aplecă cu stîngăcie şi mă sărută pe obraz. Mă lăsă s-o strîng în braţe cîteva clipe. Apoi se întoarse şi ieşi din cameră.

Stop cadru.

 

Înainte şi înapoi

 

Şase ore mai tîrziu, ora zece, o dimineaţă rece de iarnă londoneză, totul învăluit într-o ceaţă umedă. Reuşisem în cele din urmă că dorm puţin, deşi nu îndeajuns, cînd Caro ciocăni la uşă. Lungit în pat, simţeam că intru în cea de-a doua fază de dezorientare ce urmează după o călătorie lungă: nu plecasem nici o clipă din Londra, California era doar un vis. În noaptea aceea avusesem probabil coşmaruri, vise pline de anxietate, deşi nu-mi aminteam nimic, poate pentru că grijile reale m-au năpădit din nou, o dată cu lumina cenuşie a dimineţii – discuţia cu Caro, marea încercare ce mă aştepta la Oxford, apoi David Malevich, teancul de scrisori nedeschise, contabilul, dentistul… prea multă realitate.

Caro mi-a fost de mare ajutor. Am fost tratat cu un mic dejun tradiţional, nici vorbă de absurdele obiceiuri continentale; mă privea uşor ironic de lîngă aragazul electric. Se străduia, mi-a spus, să se revanşeze pentru „aseară“ şi împăcarea a fost uşoară. Aşezată în faţa mea, îmi mai spuse, în timp ce mîncam, cîte ceva despre apartament, iar eu încercam să accept ideea ca pe un lucru normal: voia şi ea să stea pe propriile picioare, să trăiască şi ea ca alte fete. Numele lui Barney nu a mai apărut deloc în discuţie. Am întrebat-o despre Jane şi Anthony. În ultimii doi ani reuşisem să o fac să vorbească, dacă nu chiar deschis, cel puţin cu detaşare, despre Compton şi locatarii săi, dar nu şi despre rudele din Oxford. Ştiam cîte ceva din ce se întîmplase cu cei trei copii, verii lui Caro; dar nu-mi putusem face nici cea mai mică idee de felul cum evoluaseră lucrurile între Anthony şi Jane. Făcuse, e drept, aluzii la faptul că el o deruta puţin, uneori era atît de ironic şi de sec, că nu-ţi puteai da întotdeauna seama dacă era serios sau glumea. Detectasem totuşi la ea o sinceră afecţiune pentru amîndoi. Simţise că o tratau întotdeauna ca pe propria lor fiică. Credea că mătuşa Jane „lăsase baltă“ povestea cu catolicismul, dar, oricum, era un subiect despre care nu se discuta. Mătuşa Jane era extrem de activă; făcea parte dintr-o mulţime de comitete şi chestii de-astea, mult mai practică decît mami; gătea excelent, fără îndoială că o să-mi placă şi casa lor. Unchiul Anthony era tot înnebunit după orhidee, avea şi una pe care o descoperise la Compton cu doi-trei ani în urmă, dar nu-şi amintea numele.

Judecind după ce aflasem din toată trăncăneala lui Caro, aveam impresia că Jane se schimbase mai mult decît Anthony. Din cîte îmi aminteam, n-o preocupaseră niciodată treburile domestice şi îi era total indiferent ce mînca. Îmi venea la fel de greu s-o asociez în mintea mea cu comitete, instituite pentru cauze nobile şi cu persoane cu vederi de stînga – am dedus acest ultim detaliu dintr-o remarcă întîmplătoare a lui Caro despre Andrew: uneori, cînd se referea la Jane, îi spunea: „mătuşa ta roşie“. Dar bineînţeles că lui Andrew chiar şi cea mai palidă nuanţă de roz i s-ar fi părut roşie. Imaginea pe care mi-o creasem despre ea era a unei femei active, organizate, posedînd multă siguranţă de sine, însuşiri care, în ochii lui Caro, contrastau favorabil cu temperamentul voluntar al maică-sii, care căuta să impună tuturor punctul ei de vedere.

O porni spre slujbă puţin după ora unsprezece, însărcinîndu-mă cu tot felul de mesaje pentru cei de la Oxford. I-am promis c-o sun după-amiază şi că, de îndată ce mă întorc, vom petrece o seară întreagă împreună, numai noi doi. Ne-am pupat. Apoi am stat la fereastră urmărindu-i silueta zveltă, în timp ce traversa strada învăluită în ceaţă, îndreptîndu-se spre staţia de metrou. Se întoarse să-mi facă semn cu mîna, iar eu i-am răspuns.

După aceea am intrat în odaia ei – cea pe care o avusese încă de copilă, deşi de atunci aranjamentul fusese schimbat de vreo două sau trei ori. Era destul de tristă, semăna oarecum cu apartamentul lui Jenny din Los Angeles; lipsită de personalitate, ceva temporar, puţin cam prea ordonat, ca şi cum tot ar mai locui la cămin. Nu existau haine înşirate, farduri, nici unul din fleacurile ce se pot vedea în camera unei studente de vîrsta ei. Nici o carte. Un tablou uzat şi neînrămat, pe care-l cumpăraserăm amîndoi de la o tarabă din Portobello Road, într-o sîmbătă dimineaţă, chiar înainte să plec în California, înfăţişînd un biet cal de tracţiune. Erau cîteva poze de familie, făcute la Compton, înfipte în rama oglinzii de la toaletă şi am observat şi o poză a Cabanei lui Abe, pe care i-o trimisesem eu. Presupun că eram în căutarea unor dovezi evidente că Barney venise în acest apartament… sau scrisori, nici eu nu ştiu. Dar n-am deschis nici un sertar, în realitate, eu pe Caro o căutam.

Poate că şi odaia ei de la Compton era la fel; cealaltă cameră a ei, pe care o ştiam, la Thorncombe, era tot aşa. Această tranzacţie, cumpărarea fermei din Devon, puteam s-o consider, cel puţin în ce o privea pe Caro, un eşec; un alt exemplu şi mai concludent în care explozia propriei mele petarde se întorsese împotriva mea.

Venise o dată la mine de Paşti, pe la începutul anilor ’60, pentru o săptămînă. Tocmai împlinise unsprezece ani şi nu mai petrecuserăm niciodată o perioadă atît de lungă împreună. Eram îngrijorat şi la fel cred că era şi ea. Am avut, la început, o zi foarte dificilă la Londra; şi apoi am ajuns, nu ştiu cum, să vorbim despre bunici. A avut deodată revelaţia că mai avea doi din partea mea pe care nu îi văzuse niciodată. I-am povestit cîte ceva despre viaţa mea la vîrsta ei şi am observat o scînteie de interes, o curiozitate nouă în relaţia dintre noi doi. Am abandonat pe loc programul la care mă gîndisem vag pentru săptămînă noastră la Londra: muzee, filme şi piese pentru copii. I-am propus chiar atunci o excursie la Devon, acel măreţ turneu al „locurilor ancestrale“. La început a fost uşor şocată, cu acea curioasă gravitate pe care o au uneori fetiţele, dar apoi a îmbrăţişat propunerea cu atîta entuziasm, că am fost furios pe mine că nu mă gîndisem s-o fac mai demult. De cînd murise tata, nu mai fusesem pe acolo decît o singură dată, cu vreo şase ani în urmă, împreună cu mătuşa Millie. Probabil că în subconştientul meu îndemnul existase de cîţiva ani. Dar acum căpătase brusc şi pentru mine aceeaşi atracţie pe care, evident, o avea pentru Caro. Pentru mine era de fapt un simplu amuzament; de mult mă detaşasem de locurile copilăriei mele sau cel puţin aşa consideram eu. În fiecare an trimiteam cinci lire preotului, pentru ca mormintele părinţilor mei să fie îngrijite; şi eram destul de nebun să cred că puteam da uitării locurile acelea, la un preţ atît de mic.

Aşa că ne-am dus la biserică şi am stat lîngă mormintele bunicilor ei. Părea stînjenită şi tristă totodată… şi am făcut-o să rîdă puţin povestindu-i despre predicile pe care fusesem nevoit să le ascult duminici de-a rîndul, apostolii şi ctitorii de pe catapeteasmă, Sibila din Cuma, toată absurditatea acestor lucruri. Totuşi, la cimitir, şi eu m-am simţit trist. Pentru prima oară în ani de zile, mi-am amintit de florile care pe vremuri acopereau în fiecare primăvară mormîntul mamei.

Ne-am dus la casa parohială. Pe dinafară părea neschimbată; dar vechea grădină de legume dispăruse, ca şi toţi pomii fructiferi. Acum o nouă sală parohială şi o platformă gudronată îi luaseră locul. O clipă mi s-a părut o profanare, ca şi cum s-ar fi trecut cu buldozerul peste biserică. În jurul casei mai rămăsese ceva din vechea grădină, deşi era evident că încăpuse pe mîini cu mult mai puţin iscusite. Dar Osmanthus-ul încă mai înflorea, şi mirtul, şi Trichodendron-ul avea ramurile încărcate de boboci roşii… Şi mi-a făcut plăcere să-mi etalez, faţă de Caro şi de soţia actualului vicar, cunoştinţele de botanică.

Ne rezervasem o cameră într-un hotel din Torquay, dar am hotărît să fac un mic ocol – de dragul meu, nu al lui Caro – pe la Thorncombe. Aşa am aflat că era de vînzare. Vechea fermă fusese deja golită şi am făcut fatala eroare să accept propunerea lui Caro de a o vizita. Spre surprinderea mea, deşi locuia într-un grandios castel de ţară, ferma i-a plăcut. Am fost mişcat… din motive necunoscute ei, deşi pe cînd umblam prin grădină, încercînd să privim pe ferestre, i-am povestit cîte ceva despre cei care locuiseră pe vremuri aici. I-ar fi plăcut ca eu să locuiesc într-o casă ca asta; ar fi putut avea un ponei; eu aş fi putut să merg din nou la biserică – făcusem deja un mare pas înainte în zilele acelea şi învăţa, timid, să mă ia peste picior – am rîs şi am tachinat-o la rîndul meu cu blîndeţe, poate că am s-o cumpăr pentru ea. Amîndoi eram conştienţi că nu vorbeam serios, deşi aflasem întîmplător că nu-i plăcea să locuiască la Londra. La plecare, am observat pe tăbliţa de lemn din uliţă data licitaţiei.

Seara, cînd am dus-o pe Caro la culcare, nu uitasem nimic din emoţiile puternice din ziua aceea. M-am aşezat în holul hotelului cu o carte în mînă, dar fără să citesc. Aşa cum se întîmplă cu toate locurile cu o puternică încărcătură emoţională pe care, adult fiind, le regăseşti pe harta copilăriei şi a adolescenţei, la care ne raportăm permanent tot restul vieţii, Thomcombe, revăzut după atîţia ani, fusese o dezamăgire. Îşi pierduse farmecul, misterul său plin de verdeaţă, magica-i atracţie; părea o casă banală şi mult mai mică; poate pentru că eram cu Caro şi pentru că entuziasmul ei inocent, dar puţin frivol, mi se părea că profanează ceva oarecum sacru. Mai erau, bineînţeles, şi alţi factori: şi eu mă plictisisem la Londra, călătoream de mai mult de un an. Începeam să simt nevoia unui loc unde să mă retrag, să mă odihnesc… Mă tenta. Dar vedeam şi dezavantajele şi eram silit să recunosc cinstit că, dacă eram un dezrădăcinat, era din propria-mi voinţă şi, în parte, din cauza carierei mele; era o prostie, aşa cum descoperisem cînd băusem o ceaşcă de ceai la casa parohială, să te întorci acolo unde lumea îşi aminteşte de tine şi unde, în ochii tuturor, continui să fii cel care ai fost altădată. La ora cînd m-am dus să mă culc, în cel de-al doilea pat al camerei noastre de hotel, renunţasem deja la idee.

A doua zi ne-am reluat călătoria spre vest, dar am continuat să glumim între noi despre casa de la Thorncombe. Dacă ea şi-o dorea cu adevărat, va trebui s-o cumpăr, nu? Iar ea se prefăcea că o vrea. Ştiam că nu era vorba numai de exprimarea unei dorinţe, ci că, de fapt, îşi încerca puterea asupra mea. I-am surprins o dată sau de două ori privirea insistentă şi ciudată şi s-a înroşit toată văzînd că o observasem; ştiam ce se ascunde în spatele acestei priviri. După întoarcerea la Londra, ea a plecat la Compton şi i-am simţit lipsa mai mult decît înainte. O revedeam stînd lîngă mine în cimitir, neştiind ce sens să dea celor douăsprezece lespezi acoperite de licheni; şi în ea mă vedeam pe mine.

O săptămînă înainte de licitaţie, am luat trenul pînă la Newton Abbot, am închiriat un taxi, m-am dus la agenţii imobiliari şi apoi direct la Thorncombe. Era o după-amiază cenuşie şi, pe cînd mă aflam acolo, a început să plouă mărunt. Fantomele şterse, camerele pustii, în seara aceea am dormit la hotelul din Newton, aproape sigur că umblam după himere. Dar a doua zi soarele apăru strălucitor şi mi-am mai acordat o ultimă şansă. M-am plimbat prin livadă, am urcat pînă în vîrful colinei prin pădurea de fagi şi ceva din vechea vrajă mă învălui din nou. N-aveam nevoie de cei treizeci de acri de păşune aferentă casei, dar agentul mi-a spus că-i puteam vinde uşor mai tîrziu sau eventual închiria. Casa necesita reparaţii costisitoare. Trebuia imediat dat jos un şir de coteţe hidoase din paiantă, precum şi un hambar în stil olandez care strica peisajul. Dar am început să întrezăresc deja cum putea fi transformată vechea fermă cu uşa ei minunată şi cele două hambare de piatră din spate.

În cele din urmă, nu doar nostalgia romantică a fost cea care m-a determinat să scot banii; ci şi un soi de furie că ferma fusese lăsată să se ruineze într-atîta şi să ajungă o paragină. Detectasem o notă apologetică pînă şi în vocea agentului imobiliar. Se vînduse deja prea mult pămînt ca proprietatea să mai prezinte interes pentru un fermier serios; iar casa se ruinase prea mult pentru a mai atrage cumpărători din alte părţi. Pînă una alta, edificiul principal avea aerul unui bătrîn cîine ciobănesc, şi comparaţia nu e întîmplătoare, căci îmi aminteam că un astfel de cîine păzea ferma în vara cînd întreaga mea fiinţă sălăşluise în această casă – un cîine galez pe nume True, care deţinea o poziţie importantă la fermă. Apoi mi-am spus că mă aflam pur şi simplu în faţa unui scenariu ce se cerea modificat, care necesita unele tăieturi şi retuşuri. Şi Caro: banii pe care îi cheltui acum vor să-ţi spună că te iubesc.

Bineînţeles că a venit să-şi petreacă o parte din vacanţe la Thorncombe, şi-a adus şi prietenii şi chiar poneiul de la Compton; dar pubertatea şi pensionul elegant la care mergea denaturaseră în mod fatal inocenţa fetiţei de unsprezece ani. Într-un mod destul de ciudat, mi s-a părut chiar că vechea fermă ne-a îndepărtat unul de altul. Simţeam că pentru ea Thorncombe era în cel mai bun caz o amuzantă căsuţă de ţară şi, în cazul cel mai rău, un loc plicticos, destul de „plebeu“ – termen preluat din vocabularul tatălui ei vitreg. De altfel, era clar că nici eu nu făceam prea mare caz de fermă. Caro nu s-a simţit niciodată efectiv legată de această casă şi, în afară de acel entuziasm la prima vedere, care n-a durat prea mult, dar datorită căruia am descoperit pentru prima oară în ea propria-mi fiică, n-am observat să se fi dat în vînt după acele locuri. Am petrecut mai mult timp acolo în anul premergător plecării mele în California, dar simţeam că venea cu mine din obligaţie. Ea nu se simţea acasă la Thorncombe. În lipsa mea, nu a trecut nici măcar o singură dată pe la fermă.

După ce a absolvit cursul de secretare, m-am gîndit foarte serios s-o iau cu mine în California. Dar nu puteam uita eşecul pe care-l avusesem cu Thorncombe. Ştiam că simte nevoia de a sta pe propriile-i picioare şi de a-şi cîştiga singură existenţa (sau cel puţin de a pretinde că şi-o cîştigă) şi mă neliniştea gîndul că aş fi lăsat-o deseori singură într-un mediu cultural complet străin; pe vremea aceea, părea foarte ataşată de Richard şi – în ultimul rînd, dar deloc lipsit de importanţă – mai era Nell, care ştiam că va lupta cu disperare împotriva acestei idei. Decizia finală cuprindea şi o doză de egoism din partea mea: deşi nu prevăzusem apariţia lui Jenny, lupul singuratic din mine, care detesta orice povară, îşi imaginase o mulţime de situaţii în care prezenţa lui Caro l-ar fi încurcat. Dacă ea ar fi făcut o cît de mică aluzie că i-ar fi făcut plăcere să vină… dar n-a făcut-o.

M-am întors în salon şi am privit un timp ceaţa de afară, încercînd să mă hotărăsc dacă să risc să plec la Oxford cu maşina sau dacă să iau trenul. După cîte spunea Caro, la buletinul meteorologic se anunţase ceaţă persistentă. Perspectiva întîlnirii începea să mă apese. Nu îmi era greu să-mi imaginez ceea ce avea probabil să se întîmple, ce avea să se spună şi ce aveam să simţim cu toţii. Şi ca în atîtea alte ocazii din viaţa mea, îmi puteam imagina multiple versiuni şi era aproape ca şi cum aş fi trăit evenimentul pînă la capăt, înainte de a fi confruntat cu realitatea lui limitată. Orice încercare de a scrie, mental, numai pentru tine, sau pe hîrtie, pentru public, nu este decît o încercare a scriitorului de a scăpa de un trecut şi un viitor dinainte determinate. Dar o imaginaţie hiperactivă este tot atît de dăunătoare in confruntarea cu viaţa, pe cît este de folositoare pentru creaţia artistică. Ştiam că nu voi spune replicile pe care le pregătisem deja; dar nu mă puteam opri să nu mi le repet.

În cele din urmă, l-am forţat pe americanul din mine să-şi piardă răbdarea cu englezul introvertit şi am telefonat la Institutul de Meteorologie. Călătoriile cu maşina nu erau recomandabile; aşa că m-am interesat ce trenuri aveam. Apoi, fără să-mi mai acord timp de gîndire, am format numărul de la Oxford pe care mi-l dăduse Caro. Îmi răspunse o voce de fată cu accent străin. Doamna Mallory nu era acasă. Dar cînd i-am spus cine sînt, a devenit mai amabilă. Doamna Mallory era la spital, dar spusese că s-ar putea să telefonez. Eram aşteptat, mi se pregătise camera. Am încercat să-i explic că intenţionam să mă duc la hotel… dar nu, nu, veţi locui aici. Tînăra domnişoară, sau poate engleza ei, era foarte autoritară în privinţa asta, aşa că i-am spus cu ce tren plec; şi că voi sosi acolo pe la şase.

 

Ruperea tăcerii

 

Am sosit devreme la gara Paddington şi m-am aşezat într-un compartiment de clasa întîi, gol la început, dar care pînă să plecăm s-a umplut. Expresia celor cinci feţe ascunse în spatele ziarelor de seară şi al revistelor mă făcu să devin în cele din urmă conştient că mă întorsesem în Anglia: acea izolare deliberată, acea ură faţă de ceilalţi, ca şi cînd am fi fost toţi stînjeniţi că sîntem nevoiţi să împărţim cu altcineva mijlocul nostru de transport, fie şi la clasa întîi. Cînd trenul s-a pus în mişcare, doamna în vîrstă din faţa mea a aruncat o privire spre fereastra întredeschisă. O clipă mai tîrziu, s-a uitat din nou. Am întrebat:

— Doriţi s-o închid?

— O, doar dacă…

M-am ridicat, am închis fereastra şi am fost răsplătit cu o grimasă înţepenită, menită să exprime gratitudinea doamnei, şi cu două sau trei priviri dezaprobatoare aruncate pe furiş de ceilalţi pasageri de sex masculin. Comisesem păcatul capital, nu de a fi închis fereastra, ci de a fi deschis gura. Nu-i altă castă în lume care să fie atît de convinsă că în public marca bunei-cuviinţe şi a bunei creşteri e tăcerea; sau care, împingînd-o atît de departe, să creeze o asemenea impresie de omogenitate tribală… Purtam nişte haine pe care le cumpărasem în California, un pulover şi o haină sport, nu purtam costum şi cravată şi poate că văzuseră în mine un străin – un pericol, cineva care trebuia să fie învăţat să se poarte ca un englez. De fapt nu-i dezaprobam; am înregistrat faptul ca antropolog şi l-am înţeles ca englez. Obligaţia de a împărţi un spaţiu închis cu persoane cărora nu le-ai fost prezentat era un lucru foarte riscant: s-ar fi putut să fii oprit cu forţa şi silit să dai vreo informaţie despre tine însuţi. Poate era numai o chestiune de accent: groaza de a-ţi da în vileag, în cea mai scurtă frază, clasa socială din care provii, sau vreo neconcordanţă între voce şi îmbrăcăminte, între părerea emisă şi modul de articulare a vocalelor.

Această tăcere englezească absolută, atît de normală, m-a deranjat mai mult ca de obicei. Nu părea deloc relaxată, ci aproape explozivă, o tăcere aproape ca un urlet; poate pentru că îmi amintea atît de bine de propriul meu trecut – şi cel al familiei în care urma să reintru. Analizasem cu mult înainte această teamă de a te expune, această pasiune onanistă pentru singurătate; o dată chiar am folosit-o cu succes într-o piesă; dar eram intrigat de faptul că persista. Îşi continua marşul neîntrerupt în pofida revoltei tineretului şi a revoluţiei sexuale: exista încă într-o societate care accepta multe şi în ciuda aerului à la page arborat de anumite cartiere ale Londrei. Trebuie să taci, să taci, să taci întruna. Bineînţeles că în compartimentul acesta nu eram altceva decît şase adulţi mic-burghezi care voiau să fie lăsaţi în pace. Dar transferarea acestui mutism în viaţa personală, folosirea lui cu scopul de a ucide toleranţa şi încrederea, ca un „agapicid“, constituise motivul esenţial pentru care mi se destrămase căsnicia. În cele din urmă, ajunsesem să ne folosim tăcerile ca pe nişte pumnale.

 

Dan şi Nell hotărîseră, poate şi ca o reacţie împotriva tendinţei de perpetuare a altor cupluri căsătorite – să nu facă copii, cel puţin în primul an. Existau – sau ăsta era argumentul lor – motive economice. El trebuia să vadă cum avea să fie primită prima lui progenitură dramatică şi să dovedească tuturor că mai puteau urma şi altele. Amîndoi doreau să se mute la Londra. Nell n-ar fi avut nevoie să lucreze, dar la vremea aceea, dintre cele două surori, ea era cea care se identifica mai mult cu ideile, pe atunci încă neformulate, ale mişcării de emancipare a femeii. Desigur că era, în mare parte, doar o poză: amîndoi aveam venituri personale; de fapt, dacă le puneam laolaltă, nici unul dintre noi n-ar fi avut de fapt nevoie să lucreze. Dacă avusesem probleme financiare, şi atunci şi mai tîrziu, se datorau faptului că eram mînă-spartă. Dan, ca o reacţie împotriva modului în care fusese crescut şi la fel şi Nell. Nici unul, nici celălalt nu reuşise să facă decît tentative intermitente de a-şi reduce cheltuielile.

Biserica pustie, piesa prin care încercasem să mă eliberez de fantoma tatălui meu, văzu lumina rampei. Criticile au fost bunicele, chiar bune, beneficiind puţin de tradiţionala caritate acordată debutanţilor. La început nu a fost tocmai un succes de casă, dar mai tîrziu s-a lansat. Lui Dan i se făcea acum, pentru prima oară, publicitate. Cred că ar fi trebuit încă de atunci să observe semnalul roşu: Nell reacţiona mult mai puternic decît el la cronicile făcute piesei, trecînd pe neaşteptate de la o stare de euforie la una depresivă. Considera orice laudă ca ceva natural şi lua toate criticile, multe justificate (dacă ai de gînd să-l imiţi pe Ibsen, nu te mai încurci şi cu trucuri melodramatice), ca pe un afront personal… aproape ca şi cum critica s-ar fi referit la alegerea pe care o făcuse ea, căsătorindu-se cu dramaturgul. Într-o seară, la o petrecere – tocmai se mutaseră la Londra –, s-a purtat penibil de grosolan cu criticul dramatic de la New Statesman. Departe de a fi făcut piesei o cronică proastă, îşi exprima numai unele rezerve. Asta a provocat, cînd s-au întors acasă, primul mare scandal între Nell şi Dan. N-a durat mult, Nell a plîns şi apoi au făcut dragoste. Dan a trebuit chiar s-o împiedice să scrie cronicarului o scrisoare de scuze a doua zi. La vremea aceea, a luat-o ca pe o criză de supraidentificare cu el. În realitate, a fost prima criză de gelozie provocată de succesul lui ca dramaturg.

Ceea ce i-a adus, în ultimă instanţă, la Londra nu fusese numai modestul succes al piesei lui, ci sosirea neaşteptată a unei oferte de a scrie un scenariu de film. Dan a presupus că era recompensa talentului său de a scrie dialoguri realiste, pe care tocmai îl dovedise în teatru; un agent literar mai iscusit i-ar fi atras însă atenţia că fusese angajat numai pentru că pe el, ca debutant, îl puteau plăti mai puţin. Filmul se voia o ecranizare a unui roman prost, despre o poveste de dragoste din timpul războiului, care nu merita nici măcar să fie citit, cu atît mai puţin transpus pe ecran. Dar, la vremea aceea, Dan era naiv, credea că va reuşi să prezinte lucrurile dintr-un unghi nou, era convins că poate îmbunătăţi dialogul, iar banii, un fleac pe lîngă ce avea să primească mai tîrziu, l-au tentat. Şi, în plus, avea probleme cu noua piesă la care lucra. Nu pot să spun că la început a ezitat, dar l-a convins Nell. Celebrul producător britanic, total lipsit de talent, care cumpărase drepturile pentru carte l-a flatat aşa cum se obişnuieşte în cercurile astea şi amîndoi, foarte fericiţi, au luat-o de bună. La un moment dat ajunseseră să se ducă în fiecare seară să vadă alt film, încercînd să înveţe cîte ceva din fiecare şi, la întoarcere, hotărau să rupă în bucăţele tot ce scrisese Dan pînă atunci. În aceeaşi perioadă, Dan citea o mulţime de lucrări clasice de cinematografie şi, ca atîţia alţii înaintea lui, făcuse şi el obişnuita pasiune pentru jargonul profesional, lansîndu-se în încercări prosteşti, de care toţi scenariştii buni din istoria filmului s-au ţinut departe, de a da în scris regizorului indicaţii precise.

Curînd după aceea, Nell şi-a găsit o slujbă. Una din prietenele ei din facultate obţinuse o slujbă minoră de redactor la aceiaşi editori care aveau să reapară mai tîrziu în viaţa mea, fiind tocmai slujba de care Caro îmi vorbise atît de des înainte de a se despărţi de Richard. Aveau nevoie de cineva care să citească manuscrise şi, la recomandarea prietenei ei, Nell a fost acceptată. I se plătea un salariu de mizerie, abia dacă acoperea banii pe care îi cheltuia pe îmbrăcăminte şi nu i se dădea nici o lucrare mai serioasă. Dar i se permitea să lucreze mai mult acasă, iar ea şi Dan erau încă destul de îndrăgostiţi unul de altul încît să considere acest aspect ca pe o compensaţie pentru exploatarea la care era supusă şi meschinăria patronilor. Băteau pe rînd la aceeaşi maşină de scris. Locuiau pe atunci într-un minuscul apartament pe care-l găsiseră în apropiere de Brompton Road, înainte ca sectorul SW 3 să devină cunoscut pentru aspectul său chic şi preţurile să fie exorbitante.

A fost o iarnă destul de fericită. Jane a născut-o pe Rosamund fară probleme şi Dan şi Nell au fost naşii fetiţei. Se mai vedeau destul de des cu Anthony şi Jane, fie la Wytham, fie cînd veneau ei la Londra. Pe atunci Dan îşi dăduse seama că nici o ameliorare a dialogului nu putea ascunde stupiditatea intrigii scenariului, dar prima versiune pe care a trimis-o a fost acceptată cu mai mult entuziasm decît merita de fapt.

Era un film tipic englezesc: pornit de la o idee proastă, turnat ieftin de la cap la coadă şi bazat pe convingerea destul de întemeiată că marele public britanic iubitor de filme era total lipsit de gust şi pe presupunerea neîntemeiată că singurul lucru care desparte Regatul Unit de Statele Unite este o întindere de apă. În roman, eroul fusese englez, dar „interese americane“ dictaseră, de la bun început, schimbarea naţionalităţii lui – deşi faptul că devenea american nu putea salva cele două ore de tîmpenii proiectate pe ecran.

Lui Dan i-au trebuit cîţiva ani ca să-şi dea seama că eşecul total al Angliei de a-şi dezvolta o industrie cinematografică decentă – adică ceva mai bun decît un grupuleţ constipat de cineaşti serioşi – se datorează în parte flerului sigur al englezilor pentru regizorii cei mai proşti… sau noţiunii corolare că orice operator analfabet sau orice impostor care ştie să dea din gură se pricepe să prezinte realitatea vieţii mai bine ca oricine. Dan ar fi trebuit să tragă unele concluzii în urma colaborării cu acest prim regizor care, periind pe cine trebuie, reuşise să-şi croiască drum în măreaţa conspiraţie a mediocrităţii ce dominase industria cinematografică engleză în ultimii douăzeci şi cinci de ani.

Dar toate astea devin vizibile doar acum, privind în urmă. Dan a scris o a doua variantă şi s-a lăsat prins în mrejele lumii de celuloid – ca un crab prost de o anemonă de mare. Se făceau chiar aluzii la un al doilea scenariu şi ideea unei piese începuse deja să prindă contur. După ce se chinuise atît cu scenariul, scrierea piesei îi făcea multă plăcere, aşa încît îşi întări convingerea că era profitabil, atît din punct de vedere creator, cît şi material, să îşi continue activitatea în ambele direcţii. Chiar şi Nell fusese într-un fel promovată – acum trecuse la corectură. Era de o meticulozitate şi o acurateţe rar întîlnite la o femeie în ce priveşte punctuaţia şi ortografia, pe care Caro, din păcate, nu prea le-a moştenit. Cîţiva ani mai tîrziu, îngrozitoarele ei greşeli de ortografie aveau să constituie unul dintre puţinele subiecte asupra cărora părinţii ei mai reuşeau să fie de acord.

Dar încă de pe atunci – primăvara lui 1952 –, începuseră deja să apară unele note discordante. Dan trebuia să fie de faţă cînd se filmau interioarele – exterioarele erau foarte puţine, majoritatea scenelor se filmau în studioul de la Pinewood. Nell se plîngea deja de viaţa „plată şi neinteresantă“ pe care o ducea, în comparaţie cu cea „palpitantă“ a lui Dan. El avea grijă s-o ia cu el la petreceri, la vizionări şi în alte locuri, de vreo două ori o dusese chiar şi la studio, dar vremea cînd lucraseră amîndoi cot-la-cot luase sfîrşit. Chiar înainte să înceapă filmările, Dan se ducea la biroul său din Wardour Street să facă unele schimbări sau corecturi pe care le necesita scenariul. I se dăduse acolo o cămăruţă nenorocită, dar acum Dan simţea că se poate concentra mai bine asupra scrisului cînd era departe de Nell. Poate că, în parte, îl stînjenea şi faptul că acasă ea citea tot ce scria el; chiar şi cînd lucra la o piesă, Nell stătea permanent la pîndă, vrînd să vadă fiecare scenă în clipa în care scotea foaia din maşina de scris. Asta începu să-l irite pe Dan. Dar era nedrept. Ea se străduia numai să se agaţe de existenţa lor comună. El lucra tot mai mult departe de casă şi aşa făcu şi ea; se ducea să corecteze şpalturile la editură şi se împrieteni cu ceilalţi colegi, în ciuda acestei situaţii, amîndoi începuseră să simtă că minusculul lor apartament nu îi mai satisface. Cam pe atunci au încolţit primele ei tăceri aducătoare de furtună. Dan a început să vină acasă din ce în ce mai tîrziu.

În stadiul acesta, aproape toată vina o purta Dan. Munca pe care o desfăşura Nell era obscură şi monotonă, în special pentru cineva care obţinuse diploma la Oxford cu rezultate mult mai bune decît el. Iar acum Dan făcea exact ceea ce dorise să facă (deşi poate că nu era tocmai ceea ce se potrivea cel mai bine cu talentul lui), în timp ce Nell se îngropase într-un morman de manuscrise de corectat. În plus, Dan căzuse pradă vulgarităţii şi strălucirii noii lumi în care se învîrtea – în ciuda sarcasmului cu care o critica ori de cîte ori vorbea cu oameni ca Jane şi Anthony.

Filmul comercial e ca un drog halucinogen: deformează viziunea tuturor celor ce lucrează la producerea lui. În spatele scenelor jucate în faţa publicului, se ascunde numai lupta pentru putere şi prestigiu, ceea ce reduce această industrie la o masă de pocher la care, pentru a supravieţui, fiecare jucător trebuie să devină un fel de trişor profesionist, un afacerist fără scrupule. Succesul este întotdeauna de partea celor care trişează şi (deşi Dan s-a străduit cît a putut) nimeni nu poate intra cu inocenţă în acest joc, aşa cum nu se poate intra cu inocenţă într-o casă pe frontispiciul căreia scrie mare cu neon: BORDEL. Faptul că patroanele, proxeneţii, damele şi gorilele poartă aici denumirea de staruri şi „distinşi“ regizori, celebri producători şi binecunoscuţi impresari, nu face decît să dovedească ce multe sînt de ascuns.

În această formă, cinematograful nu poate fi o artă. Nici o artă nu poate prefera cu atîta consecvenţă escrocii în locul oamenilor cinstiţi, un Tartuffe unui om sincer, mediocritatea în locul geniului, mercantilismul în locul tuturor principiilor estetice şi morale; nici o artă nu se poate baza pe cele mai josnice principii populiste, coborîndu-se la nivelul cel mai de jos: sentimentalismul ieftin. Într-o zi istoria va întreba de ce s-au făcut atît de puţine filme cu adevărat mature în cele două ţări unde existau cele mai mari posibilităţi; ce reacţie fatală a avut loc în căsătoria forţată dintre mentalitatea rasei evreieşti cu cea anglo-saxonă pentru a genera atîta corupţie poleită şi atît de puţină substanţă reală; şi de ce dovada efectivă că cinematografia poate fi o artă, şi încă o artă foarte mare, a fost făcută, într-o proporţie atît de covîrşitoare, de ţări neanglofone.

Dan a dovedit curînd că nu îl frămîntau astfel de întrebări. În timpul filmărilor, a înşelat-o pentru a doua oară pe Nell. Rolul principal feminin fusese dat unei fete al cărei chip şi ale cărei picioare stîrniseră deja interes printre ziariştii de scandal din Fleet Street. Mai tîrziu a plecat să lucreze în America şi a dobîndit o poreclă celebră: „British Open “. Deveni un teren pe care orice armăsar californian trebuia să joace măcar o dată. În studiourile de la Pinewood se zvonise chiar că se culca – între două filmări, după cum pretindea una din surse – cu interpretul rolului principal masculin, un american tomnatic introdus pentru a da filmului un caracter de coproducţie. La început, Dan o consideră artificială şi proastă. Dar numai un producător fară minte şi un regizor sicofant, ca cei care lucrau la acest film, ar fi putut s-o distribuie în rolul unei tinere din înalta societate, ofiţer în forţele aeriene, sfîşiată de emoţii şi îndoieli. După un timp, Dan o găsi mai curînd patetică, victimă a împrejurărilor, martiră a mediului în care trăia. Nu era numai vechea tristeţe resimţită în faţa unui trup care se vinde. Din cînd în cînd părea chiar că îşi dă oarecum seama cît de slabă era ca actriţă. Atunci încerca cu disperare să joace bine. De regulă asta înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Dar, în felul ei, avea totuşi spirit de echipă. Mai era şi prima femeie întîlnită de Dan a cărei reputaţie era exclusiv bazată pe talentele ei sexuale. După vreo două săptămîni, începu să-şi dea seama că, din anumite motive, ea prefera mai degrabă compania lui decît a celorlalţi de pe platou. Trebuia să se supună tuturor exigenţelor agenţilor publicitari, iar Dan era foarte ocupat rescriind dialoguri, dar cînd erau liberi luaseră obiceiul să stea de vorbă.

O cam lua peste picior; dar fără răutate, iar ea era prea proastă să îi răspundă cu aceeaşi monedă, dar îi făceau plăcere glumele care persiflau statutul ei de vedetă. Ii dădeau iluzia că nu îşi ia prea în serios gloria deşartă.

Acest tip de actriţe – sau de non-actriţe, mai degrabă – caută întotdeauna cu disperare încurajările tuturor intelectualilor pe care îi au la îndemînă; şi mai ştiu acum că, dacă cele mai abile dintre ele se străduiesc ca această atitudine a lor să treacă drept modestie, în realitate, ea face parte din personalitatea lor, aidoma sinilor mari… rochiei despicate pînă la stern sau bluzei cu un număr mai mică. Motivele lor nu sînt mai generoase decît ale lui Circe cînd l-a invitat pe Ulise la un pahar – sau decît ale Dalilei transformate în frizer. Nu că motivele lui Dan ar fi fost generoase; el căuta pur şi simplu – chiar dacă o făcea inconştient – o personificare a tot ceea ce simţea că-l fascinează în altă parte.

O întîlnise pe Nell, ştia că Dan e însurat şi îşi dăduse, desigur, seama că îl tulbura fizic. Ajunseseră la punctul în care el ştia că ea îi va ceda la prima tentativă. În ajunul unei zile cînd urma să fie liberă, l-a invitat să „treacă pe la ea“ dacă se întîmpla să iasă în oraş şi să aibă drum prin apropierea locuinţei ei din Curzon Street. Dan îi spuse că trebuie să se ducă la studio. „Păcat“, şoptise ea; şi privirea ei insistentă completase restul.

Nu ştiu ce m-a împins: simpla dorinţă sexuală sau nevoia perversă de a-mi dovedi mie însumi că „succesul“ era bunul moral cel mai de preţ, nu simpla demnitate umană; sau poate o reacţie împotriva reproşurilor şi toanelor tot mai frecvente ale lui Nell; sau amintirea acelei fatale după-amieze cu Jane care dovedea că egoismul feroce putea să nu aibă întotdeauna consecinţe neplăcute… şi care continua să trezească în mine un ecou tandru, poetic şi secret – în timp ce Nell, dacă voia, ştia să fie aceeaşi fată drăguţă pe care o regăseam cu plăcere seara cînd mă întorceam acasă. La vremea aceea, dădeam foarte mult vina pe acest din urmă motiv: Jane.

Filmările erau pe sfîrşite cînd s-a întîmplat. Dan nu se mai ducea la studio şi făcea ultimele retuşuri la Hambarul roşu. Nell plecase la birou să-şi corecteze şpalturile. Spre prînz, sună telefonul. Vocea aceea. Circe pretindea că are un scenariu pe care voia să-l citească Ulise, dacă era liber la prînz… Brusc, Dan descoperi că atît frînghiile, cît şi catargul erau imaginare. Se urcă într-un taxi, se duse la Curzon Street şi se culcă cu ea. Ca să fiu cinstit, nu plecase cu gîndul ăsta; dar imaginaţia lui de obicei atît de inventivă nu funcţionase de data aceasta. Uşa i-a fost deschisă de o femeie deja goală. Sigur că ar fi putut să îi întoarcă spatele şi să plece. Dar a rămas. Mulţi ani mai tîrziu, a reîntîlnit-o din întîmplare, stătuse chiar vizavi de ea la un dineu de la Hollywood. Devenise şi mai bine cunoscută – sau rău cunoscută – pentru ambele meserii pe care le practica şi poate că a vrut să fie discretă; însă Dan a avut impresia că uitase complet că se culcase vreodată cu el.

Nu s-a întîmplat decît o singură dată şi totul s-a petrecut în linişte, pe tăcute. S-a dovedit mai talentată în pat decît pe ecran. Pentru Dan, a fost o reeditare a experienţei cu Jane, deşi de data asta dialogul despre posibilitatea unei legături în viitor fusese redus la numai cîteva replici. El nu intenţiona să divorţeze, ea nu intenţiona să i-o ceară; aşa că nu exista nici o problemă. Spre surprinderea lui Dan, fata avea cu adevărat un scenariu care îi fusese propus. L-a luat cu el şi poate că ea se aşteptase să i-l restituie personal, solicitînd plata pentru lectură. Dar el l-a discutat la telefon şi i l-a restituit prin poştă. De fapt n-a obiectat prea mult nici cînd el a pus capăt conversaţiilor lor, cel puţin celor despre sex. S-a comportat aşa cum şi era de fapt, în spatele pretenţiilor ei de actriţă: o fată simplă şi fără complicaţii, satisfăcută de îndată ce carnea era pusă mai presus de spirit.

N-aş vrea să trec prea uşor peste acest episod; cinismul a apărut mai tîrziu. Dan a plecat din Curzon Street într-o stare de şoc; şi-mi aduc aminte că s-a simţit nenorocit toată după-amiaza. A rătăcit prin Hyde Park şi s-a pomenit, Dumnezeu ştie de ce, la Muzeul de Geologie; poate pentru că exponatele cărora le era dedicat nu erau exemplare umane. Apoi a stat o oră şi mai bine într-o cîrciumă, deşi îşi dădea seama că Nell va ajunge probabil acasă înaintea lui şi că va fi nevoit să inventeze un alibi. De fapt, a stat şi ea mai tîrziu la serviciu, să-şi termine un teanc de şpalturi, aşa că a avut destul timp să-şi adune gîndurile şi să-şi recompună masca. Îi era foarte clar că făcuse un lucru rău şi că nu trebuia să permită ca astfel de lucruri să se mai repete. Căci, bineînţeles, era cu totul altă situaţie decît prima oară cu Jane; existase între ei un sentiment profund de atracţie, recunoscut, deşi înăbuşit de amîndoi; şi se gîndea că trăiseră împreună un moment unic şi dificil. Văzut în retrospectivă, avea impresia că Jane se folosise de el, ca de o trambulină spre o viaţă mai înaltă, mai nobilă: cea pe care o trăia de fapt acum.

De data aceasta, o făcuse cu o femeie uşoară, nu numai într-un decor de bordel, ci aşa cum se face într-un bordel; doar banii lipsiseră. Trecu prin fazele obişnuite: vinovăţie, apoi autojustificare – fusese atras în cursă de Nell, avea nevoie de libertate… ceea ce pentru el însemna, deşi îi venea greu s-o recunoască, libertatea de a-şi exploata succesul crescînd. Astfel, Nell deveni poliţa extrem de costisitoare pe care o plătise pentru a se asigura împotriva eşecului în viaţă, atît în cea sexuală, cît şi în cea profesională. Îşi dăduse seama de mult că nu era indiferent femeilor, dar aventura din Curzon Street i s-a urcat la cap, după şocul iniţial. A hotărît că trebuie să fie foarte atrăgător – şi-l folosesc pe „trebuie“ atît în sens descriptiv, cît şi prescriptiv Adoptă obiceiul dezgustător de a-şi încerca deliberat puterea farmecului personal. Bineînţeles, numai cînd se afla departe de ochii lui Nell. Îşi spunea că nu e decît un simplu joc, o mică răzbunare.

Dar şi o mică recompensă, căci, în acelaşi timp, îşi dădea într-adevăr silinţa să se ocupe mai mult de Nell. În iulie a predat noului său agent literar versiunea finală a Hambarului roşu , a aşteptat prima reacţie (călduroasă şi entuziastă), apoi au plecat amîndoi cu maşina în Franţa. Au coborît fără grabă spre sud în Provence, au lenevit vreo cîteva săptămîni pe acolo, apoi s-au întors tot pe îndelete spre casă. Totul a mers splendid încă de la început: vremea, mîncarea, satele, dragostea şi libertatea redescoperită de a discuta despre ei, despre faptul că în ultimele luni se cam îndepărtaseră unul de altul. De la Avignon, Dan telefonă la Londra: amîndoi directorii de teatru care citiseră piesa o voiau… În seara aceea, Nell şi Dan şi-au oferit cea mai costisitoare cină – pentru standardul lor de atunci –, cu care ocazie au luat şi alte hotărîri. Nell nu va mai lucra şi va deveni mamă. O dată întorşi acasă, vor cumpăra un apartament mai mare sau o casă mai mică. De fapt, întoarcerea a fost amînată, dincolo de cele trei săptămîni prevăzute iniţial, perioada de concediu acordată lui Neil. Expedie scrisoarea prin care îşi dădea demisia dintr-un mic port fermecător şi liniştit, încă neinvadat de mulţimea turiştilor, numit St Tropez.

La un moment dat, în decursul acestei fericite luni, Dan ar fi putut, cred, destăinui aventura sa din Curzon Street. Dar, în adîncul sufletului, era îngrozit de felul cum ar putea fi primită mărturisirea; sau poate că dorea să-şi păstreze cu grijă secretele. În realitate, era mai degrabă o dovadă de egoism. Dar soarele îi zămisli lui Nell un nou trup, anticoncepţionalele au fost abandonate, căldura accentua voluptatea… şi dacă mai trăgea pe furiş cu ochiul spre alte femei, o făcea fără invidie. Şi-au terminat banii (şi cei la care aveau dreptul, şi cei introduşi în Franţa ilegal) şi la întoarcere au trebuit să se mulţumească cu cîte o cameră ieftină şi picnicuri din ce în ce mai sărace; dar totul li se părea încîntător. Luni de zile după aceea au vorbit despre această călătorie ca despre adevărata lor lună de miere; şi nu numai pentru motivul că Nell rămăsese pentru prima oară însărcinată. Dar vacanţa mai dovedise că, din păcate, nu puteau fi fericiţi împreună (aşa cum fuseseră la Oxford) decît într-un mediu rupt de realitate. Dar la vremea aceea nici unul dintre ei nu şi-a dat seama de acest lucru.

Fără să fie deosebit de originală, Hambarul roşu avea cel puţin meritul de a nu fi o piesă banală. Am avut probabil mare noroc la vremea aceea că nu aveam decît o idee foarte vagă despre ceea ce încerca să realizeze Brecht. Ideea am găsit-o din întîmplare, cînd mi-a căzut într-o zi în mînă o versiune modernă a procesului lui William Corder, ucigaşul Măriei Marten. Pînă atunci, pentru mine, piesa despre Maria Marten nu fusese decît prototipul perfect al grandilocvenţei cabotine. Dar mi-am dat seama imediat că vechea piesă victoriană putea fi transformată într-o interesantă dramă istorică. Mi-a trebuit destulă vreme să înţeleg că William era de fapt personajul central, nu Maria; şi am muncit din greu la dialog. Dar succesul piesei a fost un succes de echipă: a beneficiat de cea mai bună distribuţie a anului, cinci roluri mari şi importante şi cîteva roluri mai mici dar foarte bine interpretate. De la bun început, publicul a fost entuziasmat.

Primul mare succes este ca un trup tînăr, un miracol pe care numai posesorul îl poate savura cu adevărat… şi, chiar şi el, numai pentru o perioadă limitată de timp. În orice caz, toată iarna care a urmat, Dan a plutit într-un soi de ceaţă euforică, pe care unele inconvenienţe minore nu au reuşit s-o risipească. Singura dezamăgire profesională care l-a afectat cu adevărat a fost faptul că piesa nu a putut fi pusă în scenă la New York. Dar la începutul anului a fost jucată în Suedia şi în Germania, în timp ce se duceau tratative şi cu alte cîteva ţări. Norii profilaţi la orizontul vieţii sale particulare nu i se păreau atunci prea îngrijorători.

Deşi contractul pe 99 de ani pe baza căruia am cumpărat apartamentul din Notting Hill a fost poate cea mai bună afacere pe cont propriu din viaţa mea, de cum s-au mutat în el, Dan şi Nell au început să aibă unele dubii. Parţial, cauza era acea necesitate îngrozitoare de a te menţine în pas cu colegii din lumea teatrului. Au început să se întrebe dacă nu cumva fuseseră prea modeşti şi dacă nu se vînduseră la un preţ prea scăzut. Oamenii pe care începuseră să îi frecventeze acum trăiau în medii de o eleganţă indiscutabilă, mult peste posibilităţile lor, locuind cu toţii în case mult mai impresionante decît apartamentul lor. Văzuseră vile – în St John’s Wood, în Islington, în Fulham, dar nici una nu rezistase comparaţiei cu casa din Wytham. Se scosese acolo la vînzare un mic pavilion şi o vreme se gîndiră să îl cumpere, dar găseau în acelaşi timp zeci de motive pentru a rezista tentaţiei. Acum, pentru prima oară în viaţa lui, Dan avea un contabil: ratele ce trebuiau plătite pentru contractul din Londra făceau imposibilă cumpărarea micului pavilion. Pînă la urmă a fost neapărată nevoie ca tot ce au cumpărat în noua locuinţă să fie luat de la Heal’s şi astfel s-au adunat imense note de plată neachitate. Ceea ce mai tîrziu n-a împiedicat-o pe Nell să-i reproşeze adesea lui Dan că nu au cumpărat ceva ce şi-ar fi putut permite cu adevărat.

Sarcina o făcuse nervoasă şi nu înceta să se plîngă de apartamentul care îi displăcea tot mai mult. Într-o zi era prea mare, a doua zi fusese „o nebunie“ că nu-şi dăduseră seama că o grădină pentru copil ar fi trebuit să fie elementul prioritar. Îi reproşa din ce în ce mai mult că o lăsa singură; din ce în ce mai des pomenea oftînd de „micuţul nostru apartament“. Nu-i plăcuse niciodată să gătească şi în ultima lună a sarcinii am luat masa în oraş aproape în fiecare seară. Începusem să îmi dau seama că era o modalitate de a evita scenele. Nu trebuie să exagerez, împărtăşea, în parte, euforia lui Dan în legătură cu piesa şi mai era şi copilul… cel mai adesea avea sentimentul că apartamentul reprezintă probabil o greşeală, dar nu de prea mare importanţă. Caro s-a născut pe 10 aprilie şi o vreme toate celelalte probleme au fost date uitării. Dan terminase prima variantă a piesei următoare; şi chiar în săptămîna cînd a devenit tată a semnat şi contractul pentru al doilea scenariu de film.

Cred că cele mai groaznice căsătorii sînt cele în care copilul este instrumentul care sparge gheaţa (sau este folosit ca un astfel de instrument). Caro se dovedi un copil dificil, făcu toate bolile pe care le fac sugarii şi o extenuă pe Nell, atît fizic, cît şi nervos. Consider că mi-am asumat şi eu partea mea de răspundere, căci pentru prima versiune a noii piese am lucrat tot timpul numai acasă. Dar, tacit, Caro deveni cumva ca şi apartamentul nostru: o idee bună la vremea ei, dar care, o dată pusă în practică, se dovedea prea adesea o greşeală. Apoi mai era şi o oarecare rivalitate între surori – Jane, din nou însărcinată, devenise mama-model şi Nell se simţea obligată să ţină pasul cu ea. Am încercat s-o conving să cedeze unul din cele două dormitoare pe care nu le foloseam cuiva care să-i ţină tovărăşie, unei bone străine sau chiar unei actriţe fără angajament. Dar Nell nu numai că nu făcea faţă, dar nici măcar nu voia să o recunoască; mai tîrziu a pretins că totul se datorase numai fricii de ce avea să se întîmple cînd avea să mă lase singur pentru a pleca la Wytham.

Peste vară a plecat din ce în ce mai des la sora ei, în timp ce eu eram nevoit să stau tot mai mult departe de casă. Cu multă solicitudine, o conduceam pe ea şi copilul la gara Paddington; apoi mă întorceam puţin cam prea vesel la apartament şi la activitatea mea. De obicei sîmbăta următoare mă duceam s-o aduc acasă, dar perioadele mele de libertate căpătau tot mai mult aspectul unor vacanţe. Şi vizitele la Oxford deveniră tot mai frecvente. Poate că de acolo a venit, de fapt, tot răul: din legătura strînsă între ei trei şi copii la Oxford, din care Dan era acum parţial exclus – deşi, la vremea aceea, nu şi-a dat seama.

Începînd din acel moment, m-am simţit mai puţin vinovat. Nell începea să se sufoce la Londra şi se plîngea tot timpul de dezavantajele noului ei rol. Curînd lamentările ei deveniră şi mai groaznice decît vechile neajunsuri de care se plîngea pe cînd lucra la editură, căci, aşa cum s-a întîmplat şi cu micuţul apartament, avea tendinţa să înfrumuseţeze trecutul; şi acum, cînd vorbea despre perioada cît lucrase la editură, se referea la ea ca la o carieră distrusă şi nicidecum ca la o muncă neinteresantă pe care o făcuse în lipsă de ceva mai bun, aşa cum considerase la vremea aceea; şi aşa cum ar fi redevenit imediat, cu acea lipsă de logică pe care o consider trăsătura cea mai neplăcută a sexului feminin, dacă i-aş fi sugerat soluţia simplă de a solicita foştilor săi patroni o muncă pe care să o poată face acasă.

Curba descendentă implacabilă a acestui gen de situaţie, în special cînd cele două persoane implicate sînt înzestrate cu o doză mult prea mare de egoism intransigent, a devenit astăzi atît de familiară, încît nu cred că mai e cazul să îi descriu toate studiile. Asemenea schimbări în firea unui om şi în natura unei relaţii nu se anunţă cu surle şi tobe; se infiltrează încet lună de lună, uneori mascate sub forma unor împăcări, perioade de fericire, noi hotărîri. Aidoma formelor unei boli incurabile, ne dau răgazul să epuizăm toată gama explicaţiilor liniştitoare, înainte de a ne vedea constrînşi să privim adevărul în faţă.

Cred că nimic nu a fost mai simptomatic pentru cancerul ascuns care ne rodea căsnicia decît atitudinea ostilă a lui Nell faţă de munca mea în domeniul cinematografiei. A început s-o critice în bloc. E drept că, în ce priveşte primul film, atacurile erau justificate. Criticii l-au făcut praf, deşi doi dintre ei – unul fiind Barney Dillon – au încercat să mă ajute cît de cît, făcînd, în denigrările lor, o excepţie pentru scenariu. Dar noul film promitea să fie mai bun şi îmi făcea plăcere să lucrez cu Tony. Nu era nici pe departe ceea ce se cheamă un regizor mare, dar nici slab nu era şi se dovedea mult mai bun decît predecesorul său.

Subiectul se baza pe o idee a lui, o poveste poliţistă cu implicaţii psihologice pe care iniţial am intitulat-o Intrusul , dar care a apărut mai tîrziu cu titlul Un chip la fereastră. Tony ştia ce vrea şi mă punea să lucrez în sensul ăsta, dar, în acelaşi timp, era gata să accepte şi alte sugestii. De la el am învăţat multe şi în ceea ce priveşte liniile de demarcaţie dintre domeniul lui şi al meu. Cînd mă întorceam acasă după ce lucrasem cu Tony, am observat că pe Nell o enerva entuziasmul meu şi am început să mi-l ascund… dar, chiar dacă nu o spunea deschis, se ghicea implicit părerea ei că mă vîndusem, că nu urmăream decît succesul rapid şi ieftina lumină a rampei. Numele lui Jane şi Anthony au fost menţionate într-o seară cînd s-a vorbit mai deschis. Nu puteau înţelege, sau cel puţin aşa spunea ea, de ce doream să mă amestec în acest „demi-monde“ corupt, de ce nu mă rezumam la piesele de teatru. Bineînţeles că mie nu-mi spuneau nimic în faţă, deşi simţeam cum creşte distanţa dintre noi, nu mai apreciam aceleaşi valori, nu mai vorbeam acelaşi vocabular. Cinematograful internaţionalizează; cu timpul am început să-i consider nişte provinciali obtuzi. Se încleştau două forme de încăpăţînare profundă; şi mă deranja cea de-a cincea coloană pe care Nell o forma acum în propria mea tabără.

Într-o seară, trebuie să fi fost prin iulie sau august, cînd m-am întors acasă, am constatat că Nell şi Caro plecaseră la Wytham fără să mă anunţe. Ne certaserăm pînă tîrziu în seara precedentă, iar dimineaţa, cînd am plecat eu la lucru, ea încă nu se sculase. La sfîrşitul săptămînii m-am dus şi le-am adus acasă. Poate că Anthony încă nu ştia nimic atunci, dar am citit în ochii lui Jane o întrebare şi un reproş. Cu siguranţă că Nell îi vorbise. Asta m-a înfuriat îngrozitor, deşi am reuşit să o ascund.

La vremea aceea, începusem a doua versiune a scenariului. Pentru că surveniseră unele încurcături în programul unuia dintre actorii principali, filmul trebuia terminat cît mai repede. Mi s-a dat o cameră la biroul de producţie şi o secretară care lucra jumătate de zi. Andrea, tată englez, mamă poloneză, cu doi ani mai mare ca mine. Nu era deloc tipul de secretară umilă, ci, se afla deja pe cale să devină una dintre cele mai bune secretare de producţie de dincoace de Atlantic: aducea parcă a sergent-major, deşi era genul care recurgea la tact şi sînge rece acolo unde altele făceau pe grozavele şi se lăudau cit le ţinea gura. I-am apreciat imediat calităţile profesionale: era imposibil să nu admiri viteza şi acurateţea cu care dactilografia manuscrisele şi felul în care le comenta, sugerînd o reducere, atrăgîndu-mi atenţia asupra unui punct slab. Nu mă atrăgea fizic, corpul ei era cam greoi şi avea în ea ceva din resemnarea uşor acuzatoare a fetelor care vor să-şi facă o carieră. Nu ştiam atunci că fusese măritată, căci rareori vorbea despre ea. Singura trăsătură slavă, sau cel puţin nebritanică, erau ochii. Erau foarte frumoşi, foarte direcţi, verde-jad. Totul s-a întîmplat încet, începînd mai curînd ca un sentiment de uşurare. Era atîta contrast între senzaţia neplăcută pe care o aveam pentru că nu puteam şti niciodată cum avea să se sfîrşească seara mea cu Nell şi plăcerea de a mă putea baza tot mai mult pe această camaraderie inteligentă şi folositoare, care dădea vieţii mele cotidiene oarecare sens şi echilibru. Mă însoţea uneori cînd mă duceam să-i arăt scenele noi lui Tony, care avea obiceiul să-şi prezinte propriile sugestii ca o mitralieră, mult mai repede decît puteam să le notez, şi mi-am dat seama că şi el avea aceeaşi impresie despre ea: profesionistă pînă în vîrful unghiilor, iar inteligenţa şi perspicacitatea ei erau de mare folos celor cu care lucra.

Nu ne vedeam decît la serviciu. De obicei se ducea să-mi cumpere nişte sandviciuri, uneori o invitam să luăm prînzul într-unul din restaurantele ieftine din apropiere. Dar, în cele din urmă, am ajuns să aflu cîte ceva despre căsătoria ei ratată. Fusese măritată cu unul dintre polonezii refugiaţi în Anglia la începutul războiului, care devenise un as al aviaţiei. Pacea îl transformase într-un beţiv sadic şi, împreună cu alţi expatriaţi, se apucase de politică. Acum ea locuia cu mama ei, undeva în apropiere de Marble Arch. Abia mai tîrziu am aflat cît de monstruos se purtase cu ea în viaţa lor particulară, căci Andrea nu făcuse decît unele aluzii la necazurile ei. Era o femeie plină de umor şi mînuia cu uşurinţă tipul de glume cinice care, în general, se asociază cu cei ce lucrează în cinematografie, după cum mirosul de malţ îi învăluie pe cei care lucrează în fabricile de bere; dar îţi dădea impresia că la ea toate acestea căpătau o nuanţă defensivă. Căsătoria o rănise adînc. I-am simţit mult lipsa cînd unele probleme de producţie au necesitat prezenţa ei în altă parte. Am avut grijă să nu-i vorbesc lui Nell prea mult despre ea. S-au văzut o dată sau de două ori şi Nell n-o plăcuse, sau cel puţin aşa pretinsese; e limpede însă că nu era vorba de gelozie, ci de antipatia pe care o resimţea faţă de toţi cei care aveau legătură cu viaţa mea profesională.

Cînd am început filmările, tot la Pinewood, a fost nevoie de cîteva modificări la scenariu. Se ştia că lui Tony nu-i place să lucreze înconjurat de spectatori care n-au nimic de făcut şi nu mă prea duceam pe platou. Andrea şi cu mine rămîneam deseori singuri în biroul de producţie. Am început să mă duc pe acolo şi cînd nu mai era absolut necesar. În industria cinematografică, zvonurile circulă mai repede decît în oricare altă lume artistică; şi zvonurile pretindeau că scenariul era bun, că lui Tony îi plăcea, că învăţam repede, că eram serios… Eram nespus de încîntat. Voiam să învăţ şi celelalte tehnici ale noii mele meserii. În secret, visam să devin eu însumi regizor.

Cam pe la vremea aceea am avut de luat cîteva hotărîri serioase în legătură cu viitorul meu şi Nell mă bombarda cu o mulţime de sfaturi nepractice. Se vorbea deja despre un nou scenariu. Nu era tocmai ceea ce se cheamă o dilemă. Ştiam (sau credeam că ştiu) că filmul nu va fi niciodată pentru mine ceva la fel de serios ca teatrul. Dar era distractiv şi aducea bani buni. Dacă aveam de spus ceva cu adevărat, personal şi „important“, nu aveam s-o fac decît în teatru. Noua piesă pe care intenţionam s-o scriu (şi care a apărut sub titlul Producţia) avea să dovedească limpede faptul că nu mă lăsasem ademenit de lumea filmului, de compromisurile, presiunile şi premisele sale false. Dar simţeam că nu eram încă pregătit s-o scriu; şi poate că mă speria puţin şi ideea de a nu insulta cumva găina care ouase scenariile de aur bine plătite. Era cert că trebuia să mai aştept, să mă detaşez puţin de viaţa de la studio, pentru a putea crea personaje pe care colegii mei din cinematografie să nu le poată recunoaşte.

Dar, mai presus de toate, simţeam nevoia de a-i dovedi lui Nell că nu avea dreptate. Cînd am acceptat cel de-al treilea scenariu, nici o ceartă violentă nu a zguduit liniştea vieţii noastre domestice. Părea să se fi împăcat cu ideea că nu aveam să renunţ la cariera mea alternativă de scenarist şi că dacă nu era întru totul de acord cu ea, era totuşi de acord să accepte banii pe care mi-i aducea. Noul meu agent literar avusese grijă ca din punct de vedere financiar să nu mai fiu situat pe treapta cea mai de jos. O lăsam pe Nell să-şi satisfacă toate capriciile. Ştiam că cheltuiam prea mult, dar eram dispus să plătesc oricît pentru liniştea căminului meu.

Şi deodată incidentul previzibil: într-o zi pe la prînz, la studio, Andrea părea uşor deprimată, Dan a întrebat-o ce s-a întîmplat şi ea i-a spus că era ziua ei, adăugind ceva în legătură cu zilele de naştere din copilărie… cum nu te maturizezi niciodată îndeajuns ca să le consideri zile obişnuite. Dan s-a repezit la bar şi a cumpărat o sticlă mică de şampanie. Andrea a rîs şi au băut împreună. Apoi, la ora prînzului, Dan a anunţat tuturor că e ziua ei şi s-a băut iar şampanie… nimic neobişnuit. După aceea s-au întors numai ei doi în biroul de producţie. Sticla de şampanie goală se afla încă pe masă: ea s-a apropiat de el şi l-a sărutat. A fost un sărut în fugă, afectuos, pe obraz, nu pe gură, dar a existat o uşoară ezitare înainte de a-l îmbrăţişa, o aşteptare, o scurtă licărire a ochilor înainte de a se întoarce cu spatele să dea nişte telefoane. Dan a înţeles că în felul acesta voia să-i spună că toată camaraderia lor era doar o prefăcătorie. Asta a fost tot. Cineva a intrat în birou şi a doua zi totul a fost exact ca înainte.

Apoi, cîteva seri mai tîrziu: Nell şi Dan tocmai se duseseră la culcare şi el a făcut unul din acele gesturi sugestive pe care toţi soţii şi toate soţiile au învăţat să le recunoască. A fost respins foarte tăios.

A spus: „Scuză-mă“ cît a putut de amabil. Dar Nell a rămas ţeapănă ca o scîndură. După vreo cincisprezece secunde de nemişcare, s-a dat furioasă jos din pat şi şi-a aprins o ţigară; un alt gest preliminar pe care Dan ajunsese să-l recunoască prea bine.

— Acum ce mai e?

— Ştii al naibii de bine ce e.

— Tocmai de asta te-am întrebat.

Ura ceea ce numea ea „sarcasmul lui de film prost“. Nu a răspuns, a tras perdeaua deoparte şi a început să privească fix în noapte.

— Nu înţeleg ce vrei de la viaţă.

— Vreau să divorţez.

El venise acasă mai tîrziu şi se grăbiseră să plece să ia masa cu nişte prieteni – mai exact, cu fata care îi făcuse rost lui Nell de fostul ei serviciu la editură şi cu soţul acesteia. Dan ştia că întîlnirea nu-i făcuse nici o plăcere lui Nell, că tot timpul o măcinase ceva şi crezu că de vină era fata cealaltă, cu sporovăială ei despre editură: un nou acces de invidie absurdă pentru o carieră pe care în realitate nu şi-o dorea înapoi. Dar iată că fusese altceva.

— De ce?

Aşteptă, dar ea nu răspunse. Deodată se sperie foarte tare, îi trecu prin minte că lui Jane îi venise ideea nebunească să… Întrebă din nou de ce,

— Ştii foarte bine de ce.

— Că te-am privat de o slujbă pe care ai urît-o cît timp ai lucrat?

— Of, pentru Dumnezeu. Tăcere. Apoi continuă: Eşti un mincinos al dracului de bun, trebuie s-o recunosc.

— Habar n-am la ce te referi.

— La legătura pe care o ai cu vaca aia poloneză.

A oftat aparent amuzat şi plin de dispreţ faţă de acuzaţia adusă, dar era, de fapt, un suspin de uşurare:

— În regulă. Hai, dă-i drumul. Sau scrisoarea era anonimă?

— Deci recunoşti?

— Nu recunosc absolut nimic. Doar că aş prefera să fii mai degrabă o vacă poloneză decît o căţea de englezoaică paranoică.

— Da. Ştiu că ţi-ar plăcea.

Dan se dădu jos din pat şi se apropie de ea, dar, înainte s-o atingă, ea se întoarse spre el. Îi putea vedea faţa în lumina felinarelor de jos. Privirea îi era speriată dar, în acelaşi timp, veninoasă – sau obsedată. Şi asta l-a oprit: senzaţia că în ea se petrecuse o tainică schimbare de personalitate, că el n-o mai cunoştea şi nu mai putea s-o înţeleagă.

Spuse:

— Nu e adevărat, Nell.

— Fostul ei soţ mi-a telefonat azi după-amiază. Şi mi-a spus cîteva lucruri despre ea. Se pare că mergi pe o cărare bătătorită şi de alţi bărbaţi. Presupun c-o ştii.

— Dar omul ăla e nebun. A fost deja nevoită să recurgă la o hotărîre judecătorească pentru a-l împiedica s-o mai bată la cap pe mama ei. Toată lumea de la birou o ştie.

Se uitau unul la altul, de la şase paşi distanţă.

— Mie mi s-a părut foarte normal.

— Ei, o să vedem ce spune legea. Am să-l dau în judecată pentru calomnie.

— Mi-a spus că la Pinewood toată lumea ştie că…

Dar în vocea ei se simţea acum o uşoară nesiguranţă.

— Nell, pentru Dumnezeu, omul nu-i zdravăn. După cîte se pare a început s-o sîcîie pe maică-sa de anul trecut. E catolic, nu vrea să divorţeze, e… pentru Dumnezeu, cum poţi să crezi asemenea prostii?

— Pentru că s-ar putea foarte bine să fie adevărat.

Dan se întoarse şi-şi căută ţigările. Trebuie să fi fost foarte furios, pentru că îi venea să-i spună că avea dreptate şi să îi explice de ce. Dar ea se repezi din nou.

— Te-a văzut săptămîna trecută intrînd în apartamentul ei.

— Am dus-o acasă cu maşina. M-a invitat sus să-i cunosc mama. Am băut ceva şi asta a fost tot. O jumătate de oră.

— De care ai uitat să-mi pomeneşti.

— Îmi amintesc că în seara aceea erai prea preocupată de ororile maternităţii pentru a putea susţine o conversaţie normală.

Nu reacţionă.

— Obişnuieşti s-o conduci acasă cu maşina?

— Pentru Dumnezeu, se ocupă de un întreg birou de producţie. De obicei e ultima care pleacă. Nu, n-o conduc.

— Pari să ştii o mulţime de lucruri despre ea.

— Şi am tot dreptul. E o secretară excelentă şi e un om drăguţ. Ea respiră adînc. Faptul că îi recunosc aceste calităţi nu e o infidelitate, Nell.

Se întoarse din nou spre fereastră. Dan se aşeză pe marginea patului.

— Presupun că-i povesteşti totul despre căţeaua aia de englezoaică paranoică cu care ai făcut greşeala să te însori.

— E o remarcă atît de ieftină, că nici nu merită să-ţi răspund.

Se lăsă tăcerea; era ca un turnir medieval. După fiecare lovitură, trebuia să se gîndească la noi modalităţi de atac.

— Mă îndepărtezi total din viaţa ta. Nu mai ştiu nimic de tine. După-masă a telefonat Sidney. Sidney era noul agent literar al lui Dan. În legătură cu oferta făcută de americani. Nici nu ştiu în ce constă oferta făcută de americani.

— E vorba de un nou scenariu. Nu s-a hotărît încă nimic. Şi nu te-am îndepărtat eu din viaţa mea. Te-ai îndepărtat singură.

— Te transformi într-o persoană pe care nu o înţeleg.

— Pentru că nu vrei să te maturizezi. Vrei ca totul să rămînă neschimbat.

Pufni amar.

— Evident. Pur şi simplu ador acest oribil apartament, care ne trebuia ca o gaură în cap şi în care stau închisă toată ziua în timp ce tu umbli şi…

— Atunci hai să ne mutăm. Să ne luăm o casă. O studentă străină care să vadă de copil. O guvernantă. Ce vrei tu.

— Numai să te las în pace.

— Înţeleg. Ai vrea să las totul baltă ca tu să ai pe cineva cu care să te cerţi toată ziua.

Nell coborîse puţin vocea:

— Nu ştiu de ce Anthony şi Jane pot avea o viaţă atît de afectuoasă şi civilizată şi noi…

— Of, mai dă-i dracului pe Jane şi Anthony! Dar continuă ceva mai calm: Dacă e cineva care are o legătură amoroasă, aia eşti tu. Cu ei.

— Mulţumesc.

— Află că aşa e. Dacă voiai să te măriţi cu un universitar şi să trăieşti printre turle romantice, atunci de ce dracu’…

— Pentru că era altfel pe vremea aia.

— Şi tu la fel.

— Tu ai început.

Şi tot aşa şi tot aşa. S-a terminat cu plîns şi cu un nou şir de hotărîri. Dar nu erau de durată. Nell i-a telefonat prietenei ei şi şi-a reluat activitatea de lector la editură; dar curînd a început să se plictisească. Întîi a hotărît să rămînem în apartament; apoi a urmat o scurtă fază de căutări de case, dar am descoperit că preţurile începuseră să crească; şi nici unul din noi nu era sigur că ne plăcea cu adevărat ceea ce ni se arăta. Începu din nou să-şi dorească o casă, undeva la ţară – acum ăsta devenise pentru ea lucrul cel mai important. Cînd era prost-dispusă, considera că Londra era de vină pentru toate cîte nu mergeau bine.

Poate că cea mai mare ironie a constat în faptul că incidentul ne-a adus pe mine şi pe Andrea un pas mai aproape de ceea ce în cele din urmă s-a întîmplat. Mi s-a părut de datoria mea s-o avertizez în legătură cu ce făcea nenorocitul de Vladislav şi cumva nu m-am putut hotărî să-i vorbesc la birou. A trebuit să aştept cîteva zile, dar apoi Nell, Caro şi cu mine am plecat la Wytham la sfîrşitul săptămînii şi Nell s-a hotărît să mai rămînă pînă miercuri – sau, mai bine zis, conform uneia din bunele hotărîri pe care le luasem recent, n-a vrut să mai rămînă, dar a cedat insistenţelor mele. Aşa că, într-o seară, am invitat-o pe Andrea la masă – n-am indus-o în eroare, i-am spus că aveam ceva delicat de discutat. Presupun că a ghicit despre ce era vorba, deşi a fost indignată cînd a aflat, s-a scuzat, s-a oferit să se ducă să-i explice lui Nell… dar Nell mă pusese să-i promit că nu-i voi spune nimic Andreei, pe care o promovase destul de repede de la „vaca poloneză“ la gradul de „biata femeie“.

În cele din urmă, acolo, la restaurantul chinezesc unde o invitasem, Andrea mi-a relatat întreaga poveste a căsătoriei ei. În timpul războiului fusese funcţionară civilă la Ministerul de Război şi cunoştinţele ei de poloneză au contribuit ca postul şi munca să-i fie remarcate. S-a îndrăgostit de Vladislav şi s-au căsătorit imediat; dezechilibrul lui mintal părea la vremea aceea ceva destul de obişnuit, în parte fiind rezultatul tensiunii la care era supus în timpul misiunilor periculoase şi a zvasticilor de sub carlinga avioanelor. Dar pacea şi pactul cu Stalin l-au făcut să devină antibritanic; mai ales că nu a reuşit să intre ca pilot în aviaţia comercială. Începuse deja să bea serios. Ea a îndurat şi acceptat toate protestele lui furioase în legătură cu situaţia polonezilor, a catolicilor, a expatriaţilor; şi, în plus, descoperise faptul că nu putea face copii… Această experienţă conjugală îi lăsase un sentiment de trist dispreţ pentru tot ce era polonez (în afară de mama sa) şi un permanent sentiment de vinovăţie faţă de beţivul cu care se măritase. Faptul că devenise ce era acum îi salvase viaţa sau cel puţin echilibrul mintal. Chiar şi atunci am simţit la ea o disperare mult mai profundă decît lăsa să se întrevadă carapacea cinică în care se închidea uneori la birou. Se simţea prinsă într-o capcană fără ieşire. De fapt ea era şi Nell, şi Dan în acelaşi timp: Nell, pentru că ducea o viaţă care nu-i satisfăcea întreaga personalitate; şi Dan, pentru că simţea că fusese ademenită într-o căsătorie nepotrivită. Mi-a spus că avusese mai multe legături de cînd trăia despărţită de soţul ei, dar de fiecare dată fusese ca şi cum totul i se întîmpla „altei femei“. Una din aceste legături (am fost şocat cînd am aflat – nu că existase, ci că nu-mi dădusem seama) o avusese, cu un an în urmă, cu Tony. El era căsătorit, avea familie, totul fusese ţinut în mare secret. În meseria asta toţi bărbaţii sînt nişte porci, chiar şi cei mai drăguţi, zicea ea.

Nu trebuia s-o fac pe Andrea să pară prea rece şi obiectivă în felul în care se judeca pe ea însăşi sau lipsită de farmec şi senzualitate. Era ceea ce francezii numesc une belle laide ; o persoană al cărei farmec ţi se dezvăluie cu încetul. Corpul, la prima vedere, părea lipsit de graţie, în special dacă o comparai cu puştoaicele de douăzeci de ani pe care producătorii le angajează să le facă din cînd în cînd cafele, să-şi bucure ochii şi să le măgulească vanitatea. Dar trăsăturile feţei erau izbitoare şi ochii absolut remarcabili, pe departe cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut vreodată. Aceasta era oarecum în avantajul ei, căci te făceau imediat să uiţi restul. Nu era o femeie uşor de ţinut la distanţă, avea în ea ceva de femme fatale , de care era perfect conştientă. Poate că puterea imediată pe care o avea asupra bărbaţilor era o compensaţie pentru atracţia pur fizică pe care o exercită femeile mai frumoase, în orice caz, ea era mai conştientă de acest magnetism decît bărbaţii care îi simţeau efectele. Apoi era şi mai mare decît mine – nu numai ca număr de ani –, poate că trupul ei avea ceva matern… Nu ştiu.

La rîndul meu, în seara aceea, i-am spus cîte ceva despre căsnicia mea. Nu mă plîngeam, am găsit chiar unele justificări pentru comportarea lui Nell – încercînd s-o conving pe Andrea mai mult decît eram eu însumi convins. Cred că la prima vedere seara aceea ar fi putut fi o confirmare a faptului că între noi orice altă relaţie decît cea care se stabileşte între doi colegi sau buni prieteni era exclusă. Cînd am condus-o acasă, am sărutat-o pe obraz şi am strîns-o uşor de mînă; apoi m-am urcat în taxi şi am plecat. Mă vedeam culcîndu-mă cu ea, dar altfel decît în celelalte două cazuri precedente. Atît temperamentul ei, cît şi relaţiile noastre de serviciu făceau imposibilă o relaţie de scurtă durată.

Cînd, în 1962, s-a sinucis, am fost deprimat săptămîni întregi. N-o mai văzusem de cîţiva ani şi numai după mult timp am reuşit să înţeleg de ce pierderea ei mă afectase atît de mult şi de ce aveam un sentiment de vinovăţie atît de puternic şi aparent nejustificat. Nici măcar nu am credinţa că dacă cei doi ani s-ar fi încheiat cu o căsătorie, nu cu refuzul reciproc de a schimba ceva în modul nostru de viaţă, Andrea nu şi-ar fi pus capăt vieţii. O cunoşteam destul de bine şi simţisem tendinţa depresivă a firii ei. Aveam mai degrabă sentimentul că ea avusese ultimul cuvînt în legătură cu vieţile noastre personale, cu profesiunea, cu epoca noastră. Pentru ea, Dumnezeu fusese doar un străin paranoic şi frustrat; şi noi toţi eram membrii acelui club prăpădit de veterani polonezi cu care îşi irosise el viaţa conducîndu-l în stare de ebrietate, undeva pe lîngă Bayswater Road. Nu l-am întîlnit pe Vladislav niciodată, dar de cînd a murit Andrea, i-am regăsit permanent prezenţa în spatele oricărei scene în care se joacă marea iluzie.

Oamenii din compartiment începură să se agite. Prin ceaţă, vedeam felinarele reflectîndu-se în apa neagră. Intram, prizonieri ai tăcerii noastre tipic englezeşti, în cel mai tipic englezesc dintre toate oraşele. Mama-Oxford, Venus-Minerva, loc bîntuit de stafii, unde se vorbesc sute de limbi; Verona lui Shakespeare şi Elsinorul fiecărui student, de la începutul tuturor timpurilor. Nu un oraş, ci un incest.

 

Confruntarea

 

Am recunoscut-o pe Jane imediat, încă de cînd mă aflam în mijlocul mulţimii, aşteptînd să trec de controlorul de bilete. I-am făcut cu mîna şi mi-a răspuns cu un semn scurt; ca şi cum despărţirea noastră nu durase şaisprezece ani, ci numai cîteva zile. O femeie de patruzeci şi cinci de ani, într-o haină lungă de piele, garnisită cu blană la gît şi la poale; cu capul gol, fără geantă, cu mîinile în buzunare; îmbătrînise foarte mult la faţă, dar păstrase ceva din vechea rezervă, ceva ca o aureolă care o deosebea de toţi cei din jur. Chiar dacă ar fi fost o persoană complet străină, pe care aş fi zărit-o din întîmplare, aş fi întors capul s-o mai privesc o dată. Un călător mai în vîrstă care ieşise înaintea mea îi vorbi cînd trecu pe lîngă ea. Am văzut-o zîmbind. Au schimbat cîteva cuvinte. Haina aceea de piele avea ceva uşor artificial, aproape ca un costum de scenă. Nu părea să fi încărunţit, probabil că-şi vopsea părul; era mai deschis decît mi-l aminteam, o nuanţă mai castanie; destul de lung, strîns lejer la spate într-un pieptene de argint. Îşi păstrase aerul vag spaniol, pe care-l asociasem întotdeauna cu imaginea ei. Dar arăta, în acelaşi timp, şi ca soţia distinsă a unui universitar, foarte la ea acasă în acest oraş.

Cînd am ajuns în dreptul controlorului de bilete, ea tot mai vorbea cu celălalt pasager. Dar se scuză şi el îşi văzu de drum. Nu se mişcă, abia dacă schiţă un zîmbet pe cînd mă apropiam de ea. În ultima clipă, plecă ochii. Urmă un moment ciudat, cînd nici unul din noi nu a ştiut ce să facă. Ea era tot cu mîinile în buzunare. Apoi şi le scoase pe amîndouă şi le întinse spre mine.

— Mi-am uitat replica.

I-am strîns mîinile, apoi, destul de stînjenit, m-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz.

— Nu-i nevoie de nici o replică.

Atunci mă privi în ochi; o urmă a vechii ironii – sau poate o întrebare, nu ştiam.

— Nu te-ai schimbat.

— Nici tu. Arăţi stupefiant.

— „Stupefiată“ ar fi cuvîntul potrivit.

Nu era fardată. De aproape, îşi arăta vîrsta. Erau riduri normale, lăsate de ani, la care se adăugau şi cele de oboseală. Simţeam că încearcă să-şi ascundă frica. Nu era deloc sigură de mine, cine eram, ce devenisem. Zîmbeam amîndoi, aşa cum îşi zîmbesc străinii, uşor stingheriţi de propria lor stinghereală.

— Maşina e afară.

— În regulă.

Se întoarse şi o porni spre ieşire, în noapte.

— Îţi sînt… îţi sîntem atît de recunoscători, Dan, eu…

— Mă întorceam oricum. Cinstit.

Se uită în jos la pavajul ud şi făcu cu capul un gest de resemnată acceptare. Ne apropiam de locul unde îşi parcase maşina. Se întoarse spre mine.

— Crezi că mai ai putere să-l vezi chiar în seara asta?

— Bineînţeles.

— M-am gîndit că poate ai vrea mai întîi să bei ceva. Ne putem opri la Randolph.

— Minunat. Şi după aceea te invit la cină.

— Am pregătit ceva acasă. Guvernanta străină…

— Insist.

Din nou o scurtă încleştare a voinţelor; şi din nou cedă cu acelaşi gest concesiv din umeri.

În timp ce străbăteam distanţa scurtă pînă la hotelul Randolph, îmi prezentă clinic, aproape cu indiferenţă, starea sănătăţii lui Anthony. Ceea ce iniţial fusese un cancer incipient al stomacului se generalizase; soluţia paliativă a operaţiei eşuase. Supravieţuia, depăşind deja prognoza iniţială. Ne-am informat reciproc despre copiii ei, alte rude, Caro. N-am spus nimic de Barney. În timpul acestui schimb de banalităţi, nu simţeam nici un fel de tristeţe, ci mai curînd o fericire secretă; toate aceste locuri uitate – nu mai fusesem la Oxford de şaisprezece ani – şi totuşi neuitate – străzi, clădiri, femeia de lîngă mine care conducea maşina; dar exista un sentiment mult mai adînc, impresia că trecerea timpului, a vieţii noastre personale şi-a schimbat cursul… clipe care au zburat şi cărora eşti bucuros că le-ai supravieţuit. Poate că prezenţa morţii are întotdeauna acest efect. Valori pierdute îşi recapătă sensul, faptul de a fi încă în viaţă devine norocul fundamental pe care fiecare zi obişnuită, plină de compromisuri, reuşeşte să te facă să-l uiţi.

Am găsit o masă la Randolph. Îşi scoase haina cu aspect rusesc; un costum cu pantaloni, o bluză simplă crem, prinsă la gît cu o broşă mare cu agate. Părea mai înaltă şi mai subţire decît mi-o aminteam; poate era numai din cauza costumului. Am comandat pentru ea un Campari şi un whisky mare pentru mine. Chelnerul nici nu se îndepărtase bine, că am şi pus capăt banalităţilor.

— În decursul anilor, am încercat să-mi imaginez deseori ziua de azi, Jane. Dar nu mi-am imaginat-o în felul acesta. Privirea îi rătăcea pe masa dintre noi. Am continuat: Totul s-a întîmplat numai din vina mea. Vreau ca măcar asta să fie clar între noi.

Şopti:

— Totul e din vina noastră. Ăsta e unul dintre puţinele puncte din religie asupra căruia Anthony şi cu mine încă mai sîntem de acord.

— Nu mai eşti catolică?

Zîmbetul deveni mai natural.

— Toate astea au fost demult.

— Mi-am petrecut noaptea trecută încercînd să aflu cîte ceva de la Caro.

Continuă să zîmbească, deşi îşi plecă din nou privirile.

— Am abandonat totul cu ani în urmă.

— Şi Anthony?

— A cerut ultima împărtăşanie. „Sacramentul bolnavilor“, cum îi spun ei. Sau cel puţin aşa cred. Probabil că şi-a dat seama cît de ciudat îmi suna toată explicaţia asta vagă. Corbii ăia încă îl mai vizitează, în orice caz. Apoi adăugă: În decursul anilor a devenit, între noi, un subiect tabu. Un teren privat indispensabil oricărei căsătorii decente, cum spun ei.

Chelnerul ne aduse băuturile. Am observat acea dublă folosire a persoanei a treia plural, „ei“; şi mi-au trebuit cîteva clipe ca să pot renunţa la iluzia că mariajele invidiate trebuie să fie neapărat perfecte.

— Şi copiii?

— S-au luat după mama lor, cea fără de Dumnezeu.

— Nu mi-am dat seama.

Sorbi din Campari. Aşteptam să văd dacă va folosi prilejul pentru a închina în cinstea revederii noastre. Dar nu, nu avea să-mi dea nici o indicaţie, nici chiar printr-un gest banal, în legătură cu ceea ce simţea în adîncul sufletului. Eram descumpănit, poate pentru că venisem cu atîtea idei preconcepute… sau poate că interpretasem greşit părerea lui Caro despre mătuşa ei. Mă aşteptasem la mai multă maturitate şi siguranţă de sine, dar şi la mai multă căldură. Veşnicul surîs pe care-l asociasem întotdeauna cu imaginea ei părea să fi dispărut; la fel şi vechea ei vitalitate – magnetismul, poezia cu care reuşea întotdeauna să încarce pînă şi cele mai neînsemnate întîlniri; o fluturare grăbită a mîinii peste strada aglomerată, un zîmbet peste capetele celorlalţi la o petrecere. Începusem s-o bănuiesc că se controlează şi îmi era imposibil să ghicesc ce se ascunde sub această rezervă a ei.

— Încep să cred că dacă religia poate încasa asemenea lovituri, e o dovadă că e totuşi solidă.

— El s-a priceput întotdeauna să ceară chiar şi evenimentelor incompatibile o paradoxală confirmare a certitudinilor lui. Apoi adăugă: Sau chiar adevărurilor incompatibile.

— Absurditate dusă la extrem?

— Cam aşa ceva.

Făcea un efort evident să fie mai comunicativă. Continuă:

— Nu pare deloc speriat. Aş zice chiar că e curajos. Şi a adoptat o atitudine filozofică. E foarte filozof pentru un profesor de filozofie. Cu toate acestea, se simte mult mai aproape de moarte decît de orice altceva. Pentru el, singurul dialog adevărat e dialogul cu ea. Apoi, cu o uşoară strîmbătură: Sau cu adevărurile eterne.

— E uşor de înţeles.

— Desigur. Chacun à sa mort.

— El a spus asta – sau tu?

Zîmbi ambiguu.

— Va muri ca un autentic produs al Oxfordului. Fără să-şi fi pierdut simţul ironiei.

Căutam să văd ce ascundea acel zîmbet.

— Îmi face impresia că nu e singurul curajos.

Ridică din umeri.

— Nell crede că sînt foarte rece şi prozaică.

I-am studiat din nou profilul; căuta cuvinte pe care să le poată înţelege un străin.

— În ultimii ani, Nell a devenit groaznic de convenţională şi de reacţionară, tipul Daily-Telegraph.

— Aşa am dedus şi din ce spunea Caro.

— O notabilitate a comitatului. Cred că l-am subestimat pe Andrew.

— N-a fost niciodată atît de prost pe cît voia să ne facă să credem.

— Mi-amintesc că asta a fost întotdeauna părerea ta.

— E fericită cu el?

Din nou zîmbetul fugar: ca şi cînd astfel de lucruri ar fi detalii fară importanţă.

— Fericită atît cît i-o permite firea, cred.

— Mă bucur.

Dar Jane continua să-mi ocolească privirea. Amîndoi urmăream un grup de studenţi din fundul sălii. În comparaţie cu extravaganţa lor, bietul nostru dandysm din anii ’40 părea tare timid. Simţeam din ce în ce mai clar că Jane mă respingea; era distantă şi necomunicativă, ca şi cum ar fi vrut să mă facă să înţeleg că mă aflam aici împotriva voinţei ei. Aş fi preferat s-o văd adoptînd faţă de mine manierele convenţionale pe care tocmai i le reproşa lui Nell. Am făcut o nouă încercare de a întinde o punte peste hăul dintre noi.

— Jane, ce vrea de la mine?

— Să rescrie puţin trecutul, desigur.

— Adică?

Ezită.

— De ani de zile n-am mai vorbit despre tine, Dan. Şi nici despre trecut. Ştiu că doreşte neapărat să te vadă, dar niciodată… n-a vrut să spună niciodată de ce. Continuă, vorbind mai repede: Problema cu oamenii hipercivilizaţi e că stăpînesc la perfecţie tehnicile care le permit să ascundă adevărurile necivilizate. Tot ce ştiu e că a fost foarte amărît cînd am încercat să-i sugerez că nu avem dreptul să-ţi impunem aşa ceva. Adăugă: Asta, cel puţin, a fost… autentic.

— Atunci sînt de partea lui. Consider că aveaţi acest drept.

— Toate astea nu înseamnă că nu-ţi sînt foarte recunoscătoare că ai venit.

O clipă, ochii lui Jane îşi recăpătară privirea de altădată; candoare, autoironie.

— În momentul de faţă nu prea sînt într-o dispoziţie în care să pot vedea vreo speranţă sau vreo raţiune în ceva. Nu trebuie să iei în seamă ce spun.

Ceea ce însemna, bineînţeles, că voia să se asigure că o iau în seamă: era din ce în ce mai ciudat; fosta relaţie de rudenie dintre noi era acum total inversată, aşa încît părea necesar să fie amintită în orice gest, în orice frază. Acum eram o persoană mult prea importantă şi prea celebră, părea ea să spună, ca să mai am timp pentru o persoană neînsemnată ca ea.

— E şi normal, în asemenea situaţie.

— Poate.

Zîmbetul ei era foarte artificial şi, brusc, trecu, fără nici o logică, la 0 nouă scuză:

— Să nu uit. Nell m-a rugat să-ţi spun că-i pare rău de ce ţi-a spus la telefon. În legătură cu prietena ta, ea…

— E vina mea că m-am enervat. Am muşcat din momeală.

— Eu n-am văzut decît un singur film cu ea. Mi s-a părut foarte bună.

— Cred că o să facă carieră. Dacă se fereşte de oameni ca mine.

— Presupun că în privinţa asta are şi ea părerea ei.

Am aruncat o privire studenţilor din fundul sălii.

— Locul ei e la masa aceea, Jane. A greşit venind la masa mea.

— Vrea să se mărite cu tine?

Am clătinat din cap în semn că nu.

— N-am făcut decît s-o îndrum în timpul primei sale experienţe hollywoodiene. Încercînd să amîn inevitabilul.

— Adică?

— Momentul în care va începe să creadă în lumea aceea.

Zîmbi privind în jos, dar din nou în zîmbetul ei era puţin prea multă politeţe convenţională, ceea ce te făcea să crezi că mintea îi zburase în altă parte. Am văzut-o uitîndu-se pe furiş la ceas.

— E timpul să plecăm?

— Cred că acum au terminat ceea ce numesc ei masa de seară.

— Şi a noastră? Unde mai mănîncă oamenii de aici în ziua de azi?

Ne-am ciondănit din nou puţin în legătură cu asta; Nell adusese o pereche de fazani de la Compton cînd venise ultima oară la ea… Dar am convins-o să renunţe şi, în drum spre ieşire, am reţinut o masă la restaurantul italian pe care mi l-a recomandat, în timp ce ea telefona acasă s-o anunţe pe studenta care locuia la ei că luăm masa în oraş. Am propus să-mi iau o cameră la Randolph. Dar acum era rîndul ei să fie neînduplecată. Am pornit spre spital.

Iată o situaţie în care aparatul de filmat ar fi putut reda mai bine ochii întrebători, privirile care se evitau, o rezervă ascunsă de ambele părţi, stinghereală. Încă mai păstram imaginea lui Jane, o femeie de ceară modelată de Anthony şi de concepţiile lui despre viaţă; dar se părea că personalitatea tristei variante de vîrstă mijlocie a originalului se exprima prin unele manifestări de independenţă devenită aproape indiferenţă. Dar nu se potrivea nici cu ceea ce mă aşteptasem în urma discuţiei cu Caro; din nu ştiu ce motiv, acea latură a personalităţii ei nu voia să mi se arate.