Ştiam că va trebui s-o redescopăr pe Jane, să caut calea ce mă va conduce spre ea şi că această cale avea să fie tare ocolită. Că aveam de străbătut întinderi de profund narcisism… şi cu interdicţii foarte stricte. Ceea ce trebuia să regăsesc pentru a putea vorbi limbajul acestui oraş nu erau normele obişnuite de conversaţie ale burgheziei engleze, ci, folosind cuvintele lor evazive, frazele neterminate, arta lor de a oscila permanent între ceea ce se spune şi ceea ce nu se spune, trebuia să regăsesc limbajul unei caste. Trăisem prea mult timp în exil, într-o lume în care unicul „test“, unicul criteriu de judecată era gradul de pricepere al fiecăruia într-un anumit context, calitatea randamentului, la mii de ani-lumină de această minusculă societate care trăieşte esenţialmente, în ciuda aparentelor sale orientări academice, conform noţiunii abstracte – şi adesea absurde – a necesităţii unor reguli de conduită personală şi a unor adevăruri personale bine determinate.

În spatele aparentei deferenţe a lui Jane faţă de mine, simţisem şi o uşoară condescendenţă, de felul celei pe care intelectualii o au faţă de ţărani, căutîndu-le tot soiul de scuze pentru a le justifica ignoranţa. Mă făcea să simt că eram încă prea impregnat de mirosul neplăcut al lumii vulgare în care trăisem, că cel puţin unul din motivele pentru care nu vorbea mai deschis despre ceea ce simţea cu adevărat se datora faptului că eram prea pîngărit şi devenisem prea obtuz – ca urmare a contactului cu minţile inferioare, dintr-o lume inferioară – pentru a putea înţelege. Aceasta coexista probabil cu teama că acum trebuia să recunoască în mine omul cu o experienţă de viaţă de care locuitorii turnului de fildeş care era Oxfordul, închistaţi în formalismul lor lingvistic şi etic, se lipsiseră. Mica noastră dispută, dacă să luăm masa în oraş sau acasă, era un simbol al acestei atitudini. Eu îi ceream să accepte ceea ce devenisem; şi ea m-a acceptat, dar considera că e o prostie. De îndată ce menţionasem restaurantul italian, venise cu obiecţii – era „absurd de scump“; părea să spună prin asta că în viaţa noastră banii ar trebui să fie o problemă, că n-ar fi trebuit să depăşim niciodată vechiul nostru statut de studenţi lefteri.

Astfel, pe cînd maşina înainta pe străzile învăluite în ceaţă, mă simţeam deconcertat şi dezamăgit; şi din ce în ce mai agitat. Simţeam cît de departe eram de femeia de lîngă mine şi intuiam cu cît mai departe aveam să-l simt pe soţul ei. Din nou m-a cuprins brusc o dureroasă nostalgie pentru fata din Los Angeles, care nu era departe de mine decît în spaţiu şi pe care tocmai o exclusesem din viaţa mea, pentru a face o faptă bună. Nu de trupul ei aveam acum nevoie, ci de francheţea şi de simplitatea ei şi de apartenenţa ei la momentul prezent. Cinematograful exclude tot ce nu e moment prezent; nu permite nici o privire în trecut sau viitor; este deci visul cel mai puţin riscant. Iată de ce i-am acordat atît de mult din timpul şi din talentul meu.

 

Crime şi pedepse

 

Efectul istoriei colective asupra istoriei particulare a unui individ e un mister; sau, pentru că secolul nostru nu poate fi acuzat că nu se străduieşte să rezolve enigma, ar trebui probabil să spun că e un mister pentru mine. Toată viaţa mea am oscilat între liberul arbitru – cel puţin pînă la un anumit grad – şi determinism. Singura concluzie clară la care am ajuns este că hotărîrile mele personale luate „liber şi nesilit de nimeni“ nu mi se par în general mai înţelepte decît dacă mi-ar fi fost impuse de hotărîrile unui destin orb. Dintre moştenitorii bestiarului teologic din secolul al XVII-lea, chietismul era cel împotriva căruia tata lupta cu cea mai mare înverşunare… ideea că graţia divină nu are nimic de-a face nici cu virtutea, nici cu viciul, mi-a făcut întotdeauna mare plăcere. Bineînţeles că n-am descoperit graţia divină, dar nici n-am găsit vreun motiv întemeiat pentru a trage concluzia că ar fi mai puţin profitabil să cedezi impulsurilor propriei naturi decît să le rezişti. Problema, bineînţeles, constă în dificultatea de a şti pînă la urmă care este adevărata ta natură.

Nu-mi amintesc ca deprimarea extinsă pe plan naţional din prima decadă postbelică, resentimentul general că acum trebuia să plătim pentru că am cîştigat afurisitul ăla de război, să fi frămîntat prea mult pe vreunul dintre cei în mijlocul cărora trăiam. Astăzi mi se pare că singura trăsătură distinctivă comună întregii mele generaţii – şi nu mă refer numai la clasa socială din care fac parte – a fost egoismul împins la extrem. Am asistat fără nici un regret (regretele au apărut mai tîrziu) la prăbuşirea unui imperiu colonial şi a unei puteri economice care generaseră cultura noastră, mai ales pentru că dispariţia unei misiuni naţionale dădea egoismului nostru individual mai mult Lebensraum. Dacă în viaţa publică cei mai mulţi dintre noi erau liberali, în viaţa particulară eram fiecare membrul unui partid compus dintr-un singur individ – fapt ce prevestea multiplele dezertări spre dreapta care au avut loc în anii ’60. Germenii situaţiei prezente, în care totul este hotărît de lupta dintre cei care aspiră spre bogăţie împotriva celor care o deţin deja, pluteau în aer încă de pe atunci.

Cei mai mulţi dintre noi încă mai vedeau această luptă în lumina teoriei marxiste. Adevărata faţă a mişcării laburiste britanice şi a partidului său încă nu fusese descoperită. Nici unul dintre noi nu prevăzuse cît de cripto-burghez şi de conservator va deveni acest partid şi că viaţa politică a ţării va fi măcinată de lungi bătălii, nu atît între conservatori şi socialişti, cît între confortul apatiei (destinul istoric) şi accesele întîmplătoare de politică voluntaristă; nu o confruntare reală între capital şi forţele muncitoreşti, ci doar o simplă alternanţă la putere şi şantajul reciproc. Virtuţile naţionale care vor supravieţui (decenţa civică, ura faţă de violenţă şi tot restul) vor apărea într-o bună zi în egală măsură ca efect al unei simple indolenţe, cît şi ca rezultatul unei opţiuni ferme. Pînă şi absurda nostalgie pentru trecutul imperial şi militar – pe care în ultimii ani îl considerasem o ciupercă otrăvitoare crescută pe un pom uscat (şi pe care nu eram deloc sigur că atitudinea sceptică pe care o adoptasem în legătură cu Kitchener, în manuscrisul meu, o va contrazice, deşi fusese unul din motivele pentru care îl acceptasem iniţial), nostalgia asta absurdă este mult mai puţin rezultatul unor convingeri politice, cît al unui sentiment vag dar neliniştitor de insatisfacţie pe care ni-l creează prezentul nostru egoist.

Ca atîţia soldaţi întorşi acasă, în acea primă decadă de „pace“, întreaga ţară s-a simţit demobilizată, eliberată de secole de constrîngeri plictisitoare şi principii stricte, de tot ce era datorie faţă de altul, de menţinerea unui prestigiu fals, de obligativitatea de a adopta un comportament stereotip. Festivalul britanic din 1951 nu a fost nicidecum simbolul unei ere noi, ci prohodul celei vechi. După care, societatea noastră, pînă atunci omogenă, a explodat, despărţindu-se în triburi şi clase şi, în cele din urmă, în indivizi particulari.

În principiu, nu sînt împotriva acestui lucru. Nu m-am mai simţit „britanic“ de cînd eram copil de şcoală. Mă simt englez, pur şi simplu, şi încă într-o foarte mică măsură. Dar cred că e limpede acum că am dat greş, că între o naţiune de patrioţi la comandă şi o populaţie de indivizi egocentrişti, s-ar fi cuvenit să găsim o fază intermediară. N-am reuşit să vedem ce se întîmpla cu adevărat; tot aşa cum n-am reuşit să înfiinţăm noi partide politice care să corespundă necesităţilor – şi pericolelor – unei societăţi tot mai egocentriste; după cum ne-a lipsit şi onestitatea de a arunca vechile măşti. Obsesia de sine exista la noi toţi, dar o tratam ca pe un secret personal ce trebuia păstrat… dă-i înainte cu discursurile atît de dragi puritanilor – interminabilele discuţii publice despre economie, despre noul rol al Marii Britanii (ca şi cînd ar fi o distinsă actriţă), farsa Suezului şi, mai recent, declaraţiile răsunătoare contra pornografiei şi a societăţii permisive, triumful lui Carnaby Street asupra lui Downing Street, triumful „pîinii-şi-circului“ furnizate de televiziune asupra sentimentelor cu adevărat democratice. Tot ceea ce a pasionat vreodată generaţia mea şi tot ce a inventat ea a fost destinul individual; cu consecinţa că fiecare dintre noi a rămas orb faţă de toate celelalte destine. Poate că aşa e mai bine, eu nu mai ştiu; dar enorma suprastructură a ipocriziei şi ceaţa vorbirii duble emise în acest proces (încă incomplet), va face ca epoca noastră să emane un miros pestilenţial în nasul istoriei.

Nu pretind că Dan era sincer şi ştia ce avea să ne aducă viitorul; şi nici că era partizanul unor soluţii extreme – gata din start să omoare un copil nenăscut pentru a nu lăsa nesatisfăcută nici cea mai măruntă dorinţă personală –, deşi acum aş fi dorit, cred, să fi lăsat în urma lui mai multă intransigenţă şi mai puţine minciuni şi compromisuri. Dacă se declara în favoarea viitorului cu ceva mai multă hotărîre decît majoritatea contemporanilor săi, o făcea numai pentru că egoismului său i se oferise mult mai mult şi avusese mai multe ocazii să şi-l satisfacă. Cred că Nell n-a avut nici o şansă.

Secolul ego-ului i-a permis să convertească vechile păcate în noi libertăţi. Pe Nell, secolul ego-ului a închis-o într-o cuşcă. Ăsta a fost adevăratul motiv al geloziei ei; aici s-a făcut Dan vinovat de adulter.

Dan, ca tot restul englezilor, confruntaţi cu necesitatea de a face faţă hotentoţilor care încep la Calais, se închidea în sine. Intensa lume interioară în care trăise încă din copilărie, unde imaginaţia pură se împletea cu o realitate imaginativ modificată, deveni lumea normală. Dacă uneori, în trecut, această lume a sa păruse o perversitate, o răutate, era acum izbăvită – şi Dan o transformă tot mai mult într-o lume personală. Ii venea tot mai greu să suporte orice interferenţă în viaţa sa particulară şi nimeni nu putea emite nici un drept asupra ei. Nell deveni un pericol, se putea, în orice clipă, strecura să verifice „aurul“ din acele ascunse cute cenuşii ale creierului lui şi să descopere cît de puţin era. Bănuiesc că incompatibilitatea noastră crescîndă era o chestiune de istorie, dar era în egală măsură şi o chestiune de psihologie personală.

Dacă m-aş fi născut mai devreme, într-o lume în care societatea îi pedepsea pe eretici, poate că n-aş fi înşelat-o pe Nell niciodată – sau, în orice caz, aş fi ascuns înşelătoria mult mai bine. Dar eu eram ceea ce victorienii au izgonit din arta lor: un dramaturg. Cred că dacă au condamnat şi au castrat atîta vreme teatrul, au făcut-o pentru că au ştiut că scena este cu mult mai aproape de realitatea indecentă decît romanul. La teatru, secretele sînt dezvăluite în public, sînt povestite fără ruşine unor străini, replicile sînt rostite de actori în faţa unui public, în loc să rămînă, sub forma lor de litere ale unui tipar anonim, într-o intimitate aidoma cu cea a defecării şi masturbării. Cuvintele nu prind viaţă numai într-o singură minte, ci sînt rostite de femei şi de bărbaţi în faţa unui auditoriu. Romanul, tiparul, e foarte englezesc; teatrul (în ciuda lui Shakespeare) nu e. Am fost întotdeauna conştient de acest paradox existent între eul meu, fiinţa mea intimă care se ascunde, şi cea publică, dezvăluită tuturor; între Sonetele mele nescrise şi Teatrul meu, care vorbeşte deschis.

 

În 1954 am scris primul meu „mare“ scenariu – cronologic, al patrulea. Exterioarele urmau să fie filmate în Spania. M-am dus pentru prima oară la Hollywood, căci era şi prima mea întîlnire cu un „mare“ producător – un monstru sacru… şi ca toţi cei ca el, conform oricărei judecăţi sănătoase despre oameni, era mai aproape de substantiv decît de adjectiv. Nell şi Caro au venit cu mine în America, dar au stat cu mama şi cu tatăl vitreg al lui Nell, pe coasta de est. În cele trei săptămîni pe care le-am petrecut singur pe coasta de vest, m-am culcat cu o fată care m-a agăţat în barul hotelului. Dorea să-şi facă intrarea în lumea în care tocmai făceam şi eu primii paşi nesiguri, dar nu era o curvă ambiţioasă, ci o tîrfuliţă care nu lua viaţa prea în serios, de genul celor pe care Preston Sturges o punea pe Veronica Lake să le întruchipeze atît de bine pe ecran. A început să-mi placă de ea şi în pat, şi în afara lui, în bună parte pentru modul ei de a accepta viaţa de zi cu zi, care contrasta plăcut cu nevoia crescîndă, aproape maniacală, a lui Nell de a trăi oriunde în altă parte decît în prezent, îmi plăceau pînă şi naivităţile şi ignoranţa ei (venise şi ea numai de o lună-două din vestul mijlociu), în special pentru că propria mea superioritate, conferită de cunoştinţele mele recente despre lumea filmului, era extrem de redusă… nimic mai mult decît ce puteam şi eu aduna zilnic, din mers.

Era şi prima mea întîlnire cu cineva care, ca atîtea alte americance, nu vedeau nici o legătură între actul sexual şi romantism şi considerau actul sexual ca un fel de amestec de anatomie şi gastronomie: ceva despre care se poate discuta înainte, în timpul şi după, ca despre un meniu. Nu eram obişnuit cu o astfel de francheţe şi la început m-a fascinat, deşi această latură a lucrurilor a început să-şi piardă din farmec înainte de a mă întoarce la Nell – şi de atunci a tot continuat să şi-l piardă. Părţile corpului omenesc sînt substantive şi acţiunile sînt verbe şi nimic nu distruge mai radical plăcerile trupului ca necesitatea de a evalua şi analiza ceva ce de fapt constituie un limbaj în sine; ca şi muzica, se savurează cel mai bine în tăcere. Dar nu o învinuiesc pe Elaine pentru că s-a conformat obiceiurilor culturii ei – ca să fiu drept, ei îi datorez faptul că am sesizat o diferenţă esenţială între această cultură şi cultura noastră.

Pe scurt, a fost o aventură amoroasă cu America însăşi. În ciuda lui Elaine, în timpul acestei prime vizite nu mi-am dat pe deplin seama cît de departe era California de restul Statelor Unite. Mi-a plăcut mult, deşi nu atît din motive intrinseci, cît pentru totala ei lipsă de asemănare cu Anglia şi pentru infinitele posibilităţi pe care mi le oferea de a-mi înăbuşi această latură prea englezească a naturii mele. N-am avut nici un sentiment de vinovăţie din cauza lui Elaine; sau poate atît cît să menţin cele trei săptămîni de întîlniri şi jocuri sexuale cît mai clandestine. Îi telefonam lui Nell aproape în fiecare zi – nu atît din solicitudine, cît ca să mă asigur că nu se hotărăşte brusc să ia avionul şi să mă surprindă. Presupun că devenisem destul de amoral sau că adoptasem mentalitatea unui şeic poligam. Nell era suficient de atrăgătoare ca să mă facă s-o doresc, putînd s-o amăgesc fizic destul de uşor – şi, ca majoritatea femeilor, punea mare preţ pe acest test „la pat“. Mi-a plăcut destul de mult şi săptămîna pe care am petrecut-o împreună în Connecticut, înainte de întoarcerea acasă, mai ales pentru că vizita la Hollywood îmi conferise în ochii părinţilor ei un statut pe care pînă atunci nu-l avusesem.

Vacanţa noastră de lucru în Spania, mai tîrziu, în acelaşi an, cînd s-au filmat exterioarele, nu a fost un succes. Am închiriat o mică vilă, chiar lîngă Valencia, lîngă plajă, şi am angajat o tînără spaniolă să vadă de Caro. Dar pe Nell o plictiseau lungile filmări. Nu puteam s-o învinuiesc, începuseră să mă plictisească şi pe mine, dar era prima oară cînd vedeam o asemenea filmare, care implica sute de figuranţi, şi simţeam că am datoria profesională să urmăresc totul cu atenţie. De altfel, nici monstrul meu sacru nu mă lăsa să şomez. Anxietatea şi megalomania sa incipientă se accentuau pe măsură ce se apropia turnarea şi au rămas la un diapazon înalt pînă la sfîrşit. Fusesem avertizat de tînărul regizor american căruia i se oferea de asemenea marea şansă, că aşa se întîmpla întotdeauna şi reuşisem să nu mă mai las impresionat de potopul de obscenităţi şi constantele ameninţări cu concedierea. Scene care cu o zi înainte fuseseră „mari“ deveneau peste noapte – de obicei cea dinaintea filmării – „infecte“. Tot timpul cît am scris scenariul, bătrînul afurisit m-a bombardat cu ideile lui, expunîndu-mi-le cu toată delicateţea unui vulcan în acţiune… şi ideile lui extravagante aveau obiceiul să reapară după cîteva săptămîni sau chiar luni, sterile ca nişte aisberguri, ameninţînd permanent să scufunde orice iniţiativă inteligentă pe care am fi vrut s-o luăm eu sau regizorul american. Toate astea au dat şi mai multă apă la moară neîncrederii şi dispreţului lui Nell pentru această meserie.

Adoptase de asemenea un accentuat snobism intelectual criticînd rivalităţile meschine, discuţiile lipsite de miez, monomania şi tendinţa care îi caracterizează pe cineaşti, de oriunde ar fi ei, de a discuta permanent despre meseria lor. Este, sau era pe atunci, o lume fără absolvenţi universitari şi care ignora cu desăvîrşire tot ce îi era exterior. O lume la fel de iraţional ierarhizată ca cea a Egiptului Antic. Dispreţul lui Nell faţă de mine creştea proporţional cu refuzul meu de a nega en bloc lumea pe care o detesta. Iar eu, la rîndul meu, consideram o insultă dispreţul pe care îl arăta faţă de scenariul meu, care constituia punctul de plecare al acestei enorme cheltuieli de bani şi de energie. Nell începuse să-şi petreacă zilele pe plajă cu Caro şi cu servitoarea. Aveam un motiv să accept această soluţie: teama permanentă ca nu cumva vreunul dintre membrii echipei de filmare veniţi de la Hollywood să fi aflat despre aventura mea de acolo. Preferam s-o ştiu pe Nell ceva mai departe.

Cîteva luni mai tîrziu, eram în primăvara lui 1955 din nou la Londra, lucram la al doilea scenariu pentru Tony. Andrea era din nou secretară de producţie, iar sentimentele pe care le nutream de multă vreme unul faţă de celălalt au dus, într-o bună zi, la deznodămîntul logic… nu ştiu cum a ghicit Nell ceea ce se întîmplase, dar ca să obţină probe, a angajat un detectiv particular. Într-o seară, cînd m-am întors acasă, am găsit un exemplar al raportului lui, pe care Nell mi-l lăsase să-l citesc. Ea şi Caro dispăruseră. După primul şoc, am avut un sentiment de uşurare. În cele din urmă am telefonat la Oxford. Probabil că aşteptau telefonul, căci mi-a răspuns Anthony, a refuzat să mi-o dea pe Nell la telefon, n-a vrut să discute nimic atunci şi a insistat să vină la Londra să discutăm.

Cîteva zile mai tîrziu, a apărut la noi acasă şi ne-am dus să, luăm masa în oraş. Mă aşteptam la una din obişnuitele sale izbucniri moralizatoare şi am fost surprins de tonul degajat cu care a abordat discuţia.

De cîtăva vreme încoace, Jane şi cu el îşi dăduseră seama că lucrurile nu mergeau bine; era problema mea personală de conştiinţă şi n-avea rost să judece el ce e rău şi ce e bine. Mi s-a părut că în sinea lui se temea de mine, poate de ceea ce aş fi putut spune despre Nell şi obiceiul ei de a se retrage la Wytham de cum apărea o neînţelegere. Se arăta rezonabil şi manifesta atîta respect faţă de viaţa şi de lumea mea profesională, încît toate astea păreau suspecte din partea unui autentic universitar oxfordian ca el.

Nell era „profund jignită“ şi nu vorbea decît de divorţ. Dar el se gîndise că dacă totuşi voiam să fac o încercare de a-mi salva căsnicia, el şi Jane ar putea s-o convingă să mai aştepte puţin înainte de a deschide acţiunea. Insistă asupra acestei soluţii şi (pe bună dreptate) o folosi pe Caro ca argument; dar acceptă puţin cam prea repede ideea că doi părinţi care se ceartă permanent pot avea asupra copilului un efect la fel de dăunător ca şi doi părinţi divorţaţi. Atunci i-am mărturisit – şi el a păstrat secretul – că existaseră şi alte femei. N-am dat nici un nume şi nici detalii, dar mi-am dat seama că mărturisirea îl şocase atît pe englezul mic-burghez din el, cît şi pe filozoful catolic. Am simţit ceva iezuit în modul în care a reacţionat; cu ani în urmă, ar fi discutat deschis, încercînd să descopere ce m-a împins la această comportare; acum, în mod evident, considera mai chibzuit să joace rolul omului de lume.

Trebuia să se întoarcă la Oxford chiar în seara aceea şi ne-am despărţit pe la trei; deveniserăm din ce în ce mai circumspecţi şi ne depărtaserăm tot mai mult unul de celălalt. Lipsa oricărei mustrări de cuget (afară doar de Caro) şi faptul că recunoşteam deschis că sînt omul care sînt (diferit de omul pe care credea el că-l cunoaşte) trebuie să-l fi întristat şi să-l fi înfuriat. Dar nu a arătat asta în nici un fel. Sînt, probabil, nedrept cu el. Poate chiar încerca să rămînă neutru, dar, paradoxal, delicateţea sa diplomatică m-a făcut să regret că nu am fost mai brutali unul cu celălalt. Am hotărît că jucase rolul preotului. În sinea lui mă condamnase fără drept de apel; politeţea era rezervată condamnaţilor, nu posibililor inocenţi. Cred că adevărata problemă consta în faptul că el credea că îi dispreţuiesc judecata, cînd eu, în realitate, continuam s-o respect. Încerc de fapt să explic ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu.

După aceea, am trecut alternativ de la stări în care nu-mi păsa cîtuşi de puţin de ce mi se întîmplase la momente, mai rare, cînd regretam lumea din care mă exclusesem singur. Lui Nell nu-i simţeam lipsa decît în minore probleme domestice. Cînd Andrea s-a mutat la mine, chiar şi aceste neajunsuri au dispărut. Lui Caro îi simţeam puţin lipsa, dar foarte puţin, trebuie s-o recunosc. Cred că pentru mine pierderea cea mai mare au fost Anthony şi Jane. Asta mă făcea să înţeleg cîte ceva în legătură cu motivul iniţial pentru care mă căsătorisem cu Nell; dar nu schimba cu nimic sentimentul meu de respingere – cum era fraza aia din Langland – dragostea e mai uşoară ca o frunză de tei şi mai înţepătoare ca vîrful unui ac?

Cînd m-am despărţit de Anthony, ajunseserăm la o înţelegere: eu eram cel care trebuia să acţioneze. Dar săptămînile treceau şi eu nu făceam nimic. Nu pot să dau vina pe Andrea; nu era o fiinţă posesivă, nu cerea nimic de la viitor. Dar această virtute a ei făcea să-mi apară şi mai neatrăgătoare întoarcerea lui Nell. În cele din urmă, Nell fu cea care trecu la acţiune, prin intermediul unei scrisori din partea avocatului ei. Nu m-am apărat. La tribunal, Nell a fost de o răceală de gheaţă – a venit singură, fără Anthony sau Jane – şi cred că nu s-a uitat la mine nici măcar o dată în tot timpul procesului. Eu, dacă mă uitam la ea, o făceam mai mult din curiozitate. Mi se părea că aparţinea deja trecutului, un personaj dintr-o piesă uitată. Intenţionasem să vorbesc cu ea după aceea, s-o întreb de Caro, să stabilesc un soi de armistiţiu, acum că despărţirea era definitivă; dar prima tentativă de apropiere mi-a fost retezată scurt. Nell nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine. Nu insistasem pentru a obţine dreptul la vizită cît timp eram cu toţii în moara justiţiei, dar acum mi se acordase oficial. Era ziua lui Caro, împlinea trei ani şi voiam s-o văd. I-am scris lui Anthony şi l-am întrebat cum să procedez. În cele din urmă, mi-a sugerat să vin la Wytham. Nell nu va fi acolo.

Aşa că, într-o zi, am luat maşina şi am plecat, ca să descopăr că şi Anthony se eschivase, pretextînd că are o întîlnire. Uşa mi-a fost deschisă de Jane. Erau acolo cei doi copii ai ei şi Caro şi s-a folosit de ei cu mare succes tot timpul vizitei mele pentru a păstra o atitudine rece şi o politeţe seacă. Pretinse că Anthony se întîlnea la prînz cu un student, după care avea o după-amiază încărcată, iar Wytham era prea departe ca să mai vină la dejun. M-am simţit înfrînt cu mult înainte de a pleca. Toate strădaniile mele de a discuta şi altceva decît simple banalităţi au fost zadarnice. Mă considera oare singurul vinovat? Asta nu o puteam hotărî decît eu. Dar trebuie să-şi fi făcut şi ea o părere, nu? Ce rost ar avea să mi-o spună? Nu a fost făcută nici cea mai mică aluzie la ziua aceea de vară din trecutul nostru. Am fost tentat să aduc eu vorba despre ea; dar ştiam că voi fi imediat pus la punct. Nu folosisem corect experienţa noastră, eram deci incalificabil. Aşa că am ţinut în mine sentimentul de grotescă nedreptate văzînd că mă învinuia numai pe mine de un păcat pe care, de fapt, ea mă convinsese prima dată să îl comit. Ca şi cum, prin adulterul meu, păcătuisem mai grav faţă de ea, decît faţă de Nell. Ştiam că va juca teatru, nu putea fi atît de calmă şi indiferentă cum pretindea; şi totuşi cumva nu părea stînjenită şi asta mă irita cel mai mult. Era o eroină din Jane Austen, Fanny Price de pildă, absolut convinsă că-şi trăia viaţa conform unor tradiţii morale bine stabilite, uitînd complet că, dacă ceilalţi nu trăiau în acelaşi fel, o făceau poate din motive ceva mai serioase decît o reprobabilă lipsă de gust.

Am descoperit cîte ceva despre viaţa ei şi a lui Anthony – că erau în căutarea unei case în oraş – şi despre Nell. Se pare că lucra cîteva ore pe zi, fişînd cărţi la una din bibliotecile universităţii şi că s-ar putea să ocupe un apartament în aceeaşi casă cu ei, dacă vor reuşi să găsească una destul de mare. Mă întrebam dacă Anthony dorea într-adevăr acest lucru, ţinînd cont de părerile lui vechi (ţinute secret) despre Nell, dar nu îndrăzneam să întreb. Mi se prezentau doar cîteva fapte, nu şi realităţile din spatele lor. După masa de prînz, a plecat la cumpărături cu cei doi copii ai ei şi m-a lăsat o oră singur cu Caro. Mi s-a părut o oră tare lungă, singur cu un copil pentru care devenisem un străin, într-o casă din care fusesem exclus şi în care nu mai aveam acces decît ca persoană fizică. A sunat telefonul, dar n-am răspuns. Cînd s-a întors, Jane a spus că probabil fusese Anthony Am încercat s-o fac să mă compătimească, povestindu-i cit de greu reuşisem s-o distrez pe Caro, dar mi s-a răspuns cum că în general copiii au tendinţa să trăiască în prezent, lucru pe care trebuie să ne străduim să-l păstrăm; apoi că se „temea“ că erau cu toţii de părere că, în faza aceasta, cu cît o vedeam mai puţin pe Caro, cu atît era mai bine. Trebuia să ţinem seama de nevoia lui Caro de prezenţa mea, nu de nevoia mea de prezenţa ei. În cele din urmă, Jane a zis:

— Cred că într-o zi te va căuta ea.

Asta a fost singura replică mai binevoitoare pe care am reuşit s-o smulg de la Jane.

Dacă discuţia cu ea m-a lăsat nedumerit, psihologic m-a afectat şi frustrat şi mai puternic. Dintre noi patru, Jane şi cu mine ne schimbaserăm cel mai mult, dar în direcţii diametral opuse. Toate scînteile ei de ironie, francheţe, căldură intuitivă păreau să se fi stins. Prin contrast, găseam viaţa alături de Andrea excepţional de plăcută: nu ne certam, dar aveam destule discuţii amicale în contradictoriu pentru ca existenţa să nu devină prea dulceagă. Gătea bine, ştia să facă dragoste, avea foarte mult tact în ce priveşte munca mea – se ducea la lucru dimineaţa şi venea acasă în fiecare seară să mă ajute la scenariu, dacă aveam nevoie, sau să-mi povestească ultimele bîrfe, dacă de asta aveam chef. De asemenea, în maniera tipică a celor de pe continent (mai mult decît a englezilor), avea o sinceră şi permanentă nevoie de cultură. Într-o lună, am văzut alături cu ea mai multe expoziţii şi m-am dus la mai multe concerte decît cu Nell într-un an întreg. Şi totuşi, în ciuda acestor lucruri, am plecat de la Wytham conştient, o dată mai mult, că doream să mă fi căsătorit cu Jane. Nu puteam să-mi explic nicicum această dorinţă, căci în ziua aceea o uram. Am plecat profund umilit şi spunîndu-mi că Anthony o transformase într-o puritană rece şi fără viaţă. Am luat hotărîrea că n-am s-o mai vizitez niciodată pe Caro în acest condiţii (şi nici n-am mai făcut-o; de atunci, ori ne întîlneam chiar la Oxford, ori o aducea Nell la Londra).

Cînd m-am întors la Londra, i-am povestit Andreei cu amar sarcasm felul cum fusesem primit; prea amar, după cum a remarcat imediat. Presupun că mă simţeam învins şi căzut. Ca Lucifer: îmi voi înălţa tronul peste slava stelelor lui Dumnezeu… şi mi-l voi instala printre stelele de la Hollywood. Cîţiva ani am continuat să mai am uneori accese de ambiţie deşartă, care masca tristeţea unui exil meritat.

Dar păcatul meu capital abia avea să vină, deşi ideea îmi trecuse prin cap chiar înainte de vizita la Wytham. N-am nici un fel de scuză pentru ceea ce am făcut – cel puţin aşa gîndesc acum. La vremea aceea, găsisem motive: nevoia de a-mi analiza problemele, de a le exorciza, credinţa că puteam trata această situaţie nu tocmai originală într-o manieră nouă şi că astfel va căpăta un sens. O altă justificare, negativă de data aceasta, ar fi fost faptul că cinematograful, cu temele sale uşoare, gata confecţionate, mă făcuse deja să devin mai leneş, mai puţin inventiv. Am început, e drept, piesa străduindu-mă să evit orice identificare a personajelor, schimbînd locul acţiunii şi chiar unele detalii minore. L-am făcut pe Anthony profesor de Şcoală particulară, undeva în vestul Angliei, eu eram un pictor în ascensiune, Jane şi Nell nu erau surori, ci colege de şcoală. Anthony devenea un tînăr Tartuffe conformist, Jane – soţia care nu-i ieşea din vorbă; pe Nell, împotriva voinţei mele, din motive tehnice, a trebuit pînă la urmă s-o prezint într-o lumină mult prea bună, sincer „sfîşiată“ între artă şi convenţie, nehotărîtă, neştiind dacă să ierte sau nu infidelitatea care punea în mişcare acţiunea piesei.

Cîteva din certurile cu pictorul reproduceau aproape cuvînt cu cuvînt certurile noastre; iar scena finală, cu personajul care era de fapt Anthony, un Anthony care încerca să-şi justifice amestecul în treburile pictorului rămas acum fără nevastă, etalîndu-şi principiile imuabile despre virtute, era – aşa cum probabil a recunoscut-o imediat – o evidentă parodie a acelei întîlniri pe care o avusesem după ce mă părăsise Nell. Era, din punct de vedere tehnic, una din scenele cele mai bune ale unei piese altminteri slabe, ceea ce agrava şi mai mult situaţia. Andrea, de obicei atît de lucidă, de data asta n-a fost la înălţime, lăsîndu-se orbită de sentimentele ei pentru mine. Dar, chiar dacă ar fi fost mai imparţială, mă îndoiesc că m-ar fi putut opri: eram hotărît să mă fac frate cu dracu’, numai ca să le arăt ce gîndeam cu adevărat despre ei şi să le dovedesc celor trei că aveam puterea de a mă răzbuna în public.

Cronicile piesei au fost foarte circumspecte. Critica în general îmi reproşa faptul că profesorul şi soţia sa erau două personaje caricaturale, că toată acţiunea era prea statică, intriga insuficient diversificată. Una sau două cronici, inclusiv cea foarte nefavorabilă a lui Barney, erau profund ostile. Dar cronica de care mă temeam cel mai mult şi pe care o aşteptam cu nerăbdare, ca un luptător amator de guerilă care-şi plasează prima bombă, sosi fără întîrziere. Printr-o întîmplare nefericită a sorţii (una de care nu puteam fi învinuit şi pe care nici n-aş fi putut-o împiedica), Oxfordul fusese inclus pe lista de turnee a teatrului. Am păstrat scrisoarea, datată 9 ianuarie 1957.

 

Daniel,

Acum două seri, Jane şi cu mine am văzut învingătorii, aici, la Oxford. Cred că titlul nu e potrivit. Noua piesă ni s-a părut o înfrîngere a oricărei demnităţi umane. Nu este vorba numai de travestirea vicioasă a adevăratei noastre relaţii, pe care ai găsit cu cale s-o urci pe scenă; şi nici de faptul că ştii bine că mulţi vor recunoaşte imediat sau vor crede că recunosc numele adevărate în spatele încercării tale total (şi trebuie să presupun deliberat) inadecvate de a le camufla; nici chiar de modul greu de înţeles în care ţi-ai vărsat furia pe Jane şi pe mine – referitor la lucruri care, ştii bine, n-au nici o legătură cu atitudinea noastră actuală. Ceea ce mă şochează cel mai mult este dorinţa ta evidentă de a demonstra că nu eşti răspunzător pentru acţiunile tale şi că deci imposibilitatea de a fi fidel lui Nell a fost, de fapt, vina ei şi a noastră, nu a ta. Un argument care dovedeşte coruperea totală a oricărui simţ moral – şi să ştii că nu scriu în calitate de catolic sau de filozof, ci pur şi simplu ca cineva care odată s-a considerat prietenul tău apropiat – şi îmi dau seama că este foarte posibil ca această scrisoare să nu însemne nimic pentru tine. Acum mă îndoiesc că ţi-a mai rămas vreun dram de onestitate sau putere de a-ţi judeca propriile acţiuni.

Fără îndoială că arta trebuie să pornească de la viaţă; şi fără îndoială că, de cele mai multe ori, are la bază experienţa personală a artistului. Pot, de asemenea, înţelege că o parte din această experienţă poate justifica o răzbunare publică. Ceea ce nu pot înţelege însă este cum de un artist responsabil poate folosi arta pentru a pune în spinarea unor oameni nevinovaţi propria sa vină. Chiar dacă Jane şi cu mine nu am fi catolici, cu concepţii catolice despre căsătorie, insinuarea că am fi fabricat intrigi pentru a o determina pe Nell să se desparte de tine ar fi absurdă. În realitate, sfaturile pe care i le-am dat, pînă s-a terminat divorţul, au fost exact opusul a ceea ce ne acuzi că am fi încercat. Motivul ascuns la care faci aluzie la un moment dat (că pedagogul-bufon – care se presupune că sînt eu – este îndrăgostit de nevasta pictorului) este o dovadă şi mai odioasă a necesităţii tale scandaloase de a perverti realitatea. De asemenea, greşeşti grav dacă îţi închipui că sînt invidios pe succesul tău în carieră. Chiar dacă aş fi avut vreo înclinaţie pentru această carieră, n-aş fi putut în nici un caz supravieţui acestor efecte pe care, evident, le are asupra caracterului tău.

Ne-am făcut un examen de conştiinţă, ne-am revăzut comportamentul faţă de tine din ultimul timp şi tot nu putem înţelege de ce am meritat să fim trataţi astfel. Nu ne-ai stîrnit furia, ci mila. Nu-mi dau seama dacă asta ţine de natura ta sau doar de modul tău de viaţă actual, dar concluzia noastră e că ai apucat-o pe un drum greşit şi periculos. Sîntem siguri că o parte din tine e conştientă de acest fapt şi că, dacă îţi vei reveni vreodată, vei regreta amarnic că ai putut să scrii această capodoperă minoră de minciuni puerile.

Nu-ţi putem răspunde nici în particular, nici în public, nu te putem da în judecată pentru calomnie, nu putem decît să suferim în tăcere. Şi asta ai ştiut-o de la bun început. Şi ce le vom spune lui Caroline şi propriilor noştri copii, cînd vor fi destul de mari pentru a-ţi citi şi înţelege piesa? „Geniul scuză totul“ este un adevăr discutabil chiar şi în situaţii obişnuite. Şi, personal, nu cred că tu faci parte din această categorie.

Nu dorim nici un răspuns la scrisoare – nici scuze, nici justificări. Am informat-o pe Nell că pe viitor nici eu, şi nici Jane nu ne vom mai asuma sub nici un motiv rolul de intermediari şi casa noastră nu va mai fi loc de întîlnire pentru tine şi fiica ta. De acum înainte, pentru astfel de aranjamente, te rugăm să apelezi la avocatul lui Nell. Singura concluzie pe care o putem trage este că te-ai hotărît să rupi orice legătură cu noi. E limpede că noi sîntem morţi pentru tine; şi, de acum înainte, şi tu vei fi mort pentru noi.

 

O scrisese de mînă şi se semnase cu numele întreg. I-am întins-o imediat Andreei – eram la micul dejun – şi am urmărit-o în timp ce citea. Rămase impasibilă.

— Uimit?

— Nu tocmai.

— Vei răspunde?

— Inutil. Îşi astupă urechile.

Se uită din nou la scrisoare.

— Bineînţeles că au propovăduit împăcarea. Dar fac pariu pe orice că i-au împărtăşit lui Nell tot ce credeau despre mine.

Continua să se uite la scrisoare, ca şi cum ar fi fost un document care ar fi putut s-o convingă mai bine decît mine.

— E clar că i-a făcut plăcere fiecare vorbă din această mică afurisenie, am continuat.

— Ce e aia afurisenie?

— Miercurea mare. Blestemul Domnului asupra păcătoşilor.

Şi atunci, pentru că simţeam cu disperare nevoia de a avea măcar o singură fiinţă de partea mea, i-am spus de Jane. Ceea ce mi-a adus o iertare parţială din partea Andreei şi, cu timpul – pentru că am discutat o mulţime despre asta –, a devenit aproape totală. Cred că identifica „duplicitatea“ lui Jane cu modul în care propriul ei soţ folosea aceeaşi religie pentru a-şi justifica înspăimîntătorul egocentrism.

Acum, după ani de zile, recunosc că Anthony a avut dreptate. Nici nu meritam altceva, în special pentru că nu ştia nimic despre ce se petrecuse între mine şi Jane. În urmă cu doi ani, a trebuit să am o explicaţie cu Caro, de ce scrisesem nenorocita aia de piesă; discuţia s-a dovedit folositoare atît ca test pentru a-mi dovedi mie însumi că am devenit obiectiv, dar şi pentru că adusese în discuţie o problemă care pînă atunci rămăsese închisă între noi.

învingătorii a ucis şi altceva, nu numai o prietenie. Am mai scris două piese, dar n-am pus suflet în nici una din ele. Arta, ca şi fiinţa umană, nu poate suporta prea multă realitate crudă.

 

Catastasis

 

Cînd te reîntîlneşti cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de ani de zile, e normal să te simţi stînjenit şi e absurd să te miri că ai această senzaţie; şi totuşi asta făcea Dan de cînd se reîntîlnise cu Jane. Senzaţia de stînjeneală persista şi cînd ajunseră la spital. Jane opri motorul, apoi se întinse şi luă o carte din cutia de la bord. O clipă o ţinu în poală.

— Te conduc sus, Dan. Anthony vrea să fiţi singuri.

Nu se uita la el, dar probabil că îi sesizase dezorientarea. Din nou imaginaţia lui Dan nu fusese la înălţime: şi-l închipuise pe Anthony în pat, Jane de o parte, el însuşi de cealaltă – întîlnirea unor vechi prieteni, în amintirea vremurilor trecute.

— De ce să nu ne întîlnim la restaurant? Pot să iau un taxi, ceva.

— A, nu…

Îmi arătă cartea, venise pregătită să aştepte. Apoi se întoarse şi deschise portiera, punînd capăt oricărei discuţii. Dan se întreba de ce nu-i spusese mai devreme că avea să fie singur cu Anthony. Era clar că situaţia o stînjenea pe Jane, ca şi simpla lui prezenţă. Pe cînd se îndreptau spre intrare, a început să vorbească, să-i spună cît de bun era spitalul, o conversaţie evident de circumstanţă. Dan se simţea tot mai mult ca un soldat trimis pe cîmpul de luptă fără ordine precise.

Au intrat în lift şi au urcat la etajul trei; au luat-o pe un coridor pînă la o intersecţie mai mare. O infirmieră stătea la un birou şi scria. Cînd Jane se apropie, sora se uită la ea, îi zîmbi în semn că o recunoscuse, schimbară cîteva cuvinte, însă Dan nu le-a putut auzi. Jane urma să intre prima să-l anunţe pe Anthony. Dan o văzu dispărînd pe unul din coridoarele laterale. Doi bărbaţi în halate trecură pe lîngă el, discutînd despre o partidă de şah. Ar fi vrut să fumeze, dar în spatele infirmierei era un anunţ că e interzis. Ea se apucase din nou să scrie. Dan începu din nou să-şi pregătească replici pe care probabil nu le va spune; se uită fix la un avizier, fără să înregistreze nimic din ce scria pe bucăţelele de hîrtie. Îşi aminti în mod absurd de copilărie, de vremea cînd mergea la şcoală, de aşteptarea în faţa uşii directorului. Dorea să nu fi venit. Era o scenă pe care ar fi evitat-o într-un scenariu, în cele din urmă, o auzi pe Jane rostindu-i numele.

O urmă pe coridorul lateral. Se opri la cîţiva metri de uşa deschisă, tocmai în capăt.

— Aici.

— Bun.

— Fără prea multă compătimire. N-ajută la nimic.

— Am să încerc.

Ea ezita.

— Ei, acum te las.

Continua să ezite, ca şi cum îşi dădea seama că ar fi trebuit să mai spună ceva. Dar, apoi, cu un zîmbet convenţional şi crispat, ca şi cînd şi-ar fi terminat de jucat rolul, ar fi predat pachetul, se întoarse spre intersecţia unde se întîlneau coridoarele.

Anthony nu era în pat, ci şedea lîngă fereastră, într-un scaun cu rotile; lîngă el, o uşă închisă, de sticlă, dădea spre un mic balcon. Un bărbat slab într-un halat albastru de mătase, cu o pătură verde-închis acoperindu-i partea de jos a trupului. Dan avu un şoc cînd îi văzu faţa. Era aproape de nerecunoscut. Deşi erau de aceeaşi vîrstă, Anthony păruse întotdeauna ceva mai bătrîn decît Dan, dar acum părea un om de şaizeci de ani. Nu chelise, dar albise complet. Obrajii supţi, faţa lividă. Părea foarte obosit, avea ceva din aerul unui alt Anthony, mai celebru: Anthony Eden; numai ochii şi zîmbetul îi aminteau lui Dan de omul pe care-l cunoscuse atît de bine pe vremuri. Fără să spună nici un cuvînt, Dan se îndreptă spre locul unde şedea omul care-şi aştepta moartea şi îi strînse mîna întinsă spre el. Rămaseră aşa o vreme. Urmă un moment de tăcere, o emoţie împărtăşită, o recunoaştere imediată şi reciprocă, o simpatie care lipsise în timpul întîlnirii cu femeia de afară.

— Mă simt ca un copil groaznic de răsfăţat.

— Prostii.

— Tot drumul ăsta.

— Mă întorceam oricum. Nici o problemă.

Anthony îi căută privirea.

— Mi se pare fantastic să te revăd, Dan. De data asta, cuvîntul ăsta idiot exprimă adevărul.

— Eu m-aş putea gîndi la unele mai triste.

Bolnavul ridică amuzat din umeri.

— De obicei, se începe prin a cere scuze tuturor. Pe un ton de circumstanţă: O, sînt absolut dezolat, dar se pare că s-a zis cu mine. Absurd. Îmi zîmbi. Devenim vanitoşi, Dan. Considerăm compătimirea ca pe ceva ce ni se cuvine. Făcu un semn cu mîna. Ia-ţi un sherry. Şi iartă-mă că nu pot să beau cu tine.

Dan nu voia, nu mai băuse sherry de ani de zile, dar se simţea stînjenit stînd acolo în picioare. Pe o masă, lîngă uşă, se afla o tavă cu o sticlă de Amontillado şi cîteva pahare. Camera era mică, dar erau flori, cărţi; deasupra patului – o reproducere ieftină după Sfîntul Sebastian a lui Mantegna. Era foarte puţin probabil ca spitalul s-o fi pus acolo. Intenţia ar fi fost mai degrabă sarcastică decît binevoitoare. Dan destupă sticla şi-şi turnă un pahar de sherry.

— Jane s-a îngrijit de tine?

— Am s-o duc să luăm masa în oraş. Dacă îmi permiţi.

— Îi va face plăcere.

Dan se întoarse; şi mai făcu o încercare:

— Anthony, mi s-au dat instrucţiuni stricte să nu…

— Atunci respectă-le.

Au zîmbit amîndoi, recunoscînd ceva din tonul tăios al vechilor dueluri verbale.

— Acum nu am dureri mari. Sînt aici numai ca s-o scutesc pe Jane de cîteva corvezi plictisitoare. Citogeneza poate fi destul de neplăcută.

— În regulă. Dar eu…

— Faptul că eşti aici e mai elocvent decît orice ai putea spune în cuvinte. Chiar şi unul ca tine, care se pricepe atît de bine să le mînuiască.

Îşi păstrase vechea repeziciune în vorbire; se oprea acum puţin mai mult între propoziţii, dar asta părea să fie tot. Dan ridică paharul.

— Atunci, pentru vremurile frumoase.

— Amin. Acum vino şi şezi lîngă mine.

Dan se aşeză pe un scaun din plastic şi metal, puţin mai înalt decît fotoliul cu rotile. Anthony nu se mai sătura privindu-l; zîmbea, cu mîinile în buzunarele halatului. Era ceva uimitor: încă din primele minute se crease între ei o legătură strînsă şi afectuoasă, în timp ce într-o oră întreagă de conversaţie nu reuşise să se apropie de Jane. Cel puţin una din temerile lui Dan dispăruse. Însă doar mai tîrziu avea să-şi dea seama ce era cu acest zîmbet al lui Anthony. Era un zîmbet fix, aproape o mască; şi al lui Dan era la fel, deşi din motive diferite. Ochii lui Anthony îşi păstraseră privirea directă, strania lor nevoie permanentă de a-i studia pe ai interlocutorului. Păreau deopotrivă sceptici şi febrili, ca şi cum o ultimă flacără ardea în spatele lor.

— Cum mai e lumea reală?

— Mai ireală ca niciodată.

— Nici un regret?

— Mii.

— Dar nu de ordin profesional. Ai reuşit extraordinar de bine.

— În lumea filmului, ăsta e primul semn al damnării eterne.

O clipă, zîmbetul deveni natural.

— Ei, nouă ne-au plăcut. Cele pe care le-am văzut.

— Pentru unul sau două, n-am de ce să roşesc. Dar am cîştigat mai mult bani decît stimă în propriii mei ochi.

— Şi acum ai un refugiu minunat. Pe meleagurile unde te-ai născut, nu? Ne-a povestit Caro.

— E doar o casă la ţară. N-o prea folosesc.

— E o regiune bună pentru orhidee?

O aruncase într-o suflare; ca o glumă uitată.

— Sînt Orchis morio pe o pajişte. O colonie destul de frumoasă de spiralis. Cînd nu le mănîncă oile. Mascula. Cam asta-i tot.

— Ştii că în New Forest au reapărut aestivalis ?

— Nu ştiam.

— Un adevărat miracol. Anthony continuă jocul, uşoara tachinare. Îţi aminteşti de expediţia aia din care ne-am întors cu mîna goală?

Se duseseră în Hampshire în căutare de Spiranthes aestivalis , una dintre cele mai rare orhidee englezeşti. Un sfîrşit de săptămînă lung şi azuriu, interminabile căutări printre mlaştini şi peste tăpşane; şi nici urmă de floare.

— Bineînţeles.

— Dar acum nu te mai interesează toate astea.

— Mai botanizez puţin cînd mă duc în Devon.

— Ţi-am simţit lipsa la Watlington. Nimeni altcineva nu…

Îmi zîmbi, ca şi cum ar fi recunoscut că vorbea prostii. Dan ştia că voia să-l facă să se simtă mai în largul său; dar nu-l slăbea din ochi; încerca să descopere cine devenise, să hotărască din ce direcţie să abordeze situaţia. Dan se uită în jos, la paharul cu sherry.

— Eu ţi-am simţit lipsa în foarte multe locuri, Anthony.

În sfîrşit, Anthony îşi coborî şi el privirea, apoi murmură:

— Da.

Se lăsă tăcerea.

— I-am spus lui Jane – am înţeles demult că numai eu sînt de vină pentru cele întîmplate.

Anthony mai păstră o clipă tăcerea, apoi zîmbi din nou.

— Hai cel puţin să mulţumim cerului că nu m-am hotărît să studiez dreptul. Dan îl privi întrebător. Mi s-a spus că nouă zecimi din priceperea judecătorului constă în pronunţarea sentinţei. Mă îndoiesc că aş fi avut aptitudini în privinţa asta.

— O meritam pe cea pe care mi-ai dat-o.

Din nou celălalt îl studia; aproape îl savura.

— Asta-i altă deducţie greşită, bazată numai pe aparenţe.

Dan clătină din cap în semn că nu.

— Măcar atît am putut şi eu să înţeleg.

Anthony îl privi un timp, apoi îşi coborî privirea şi îşi aranjă pătura verde-închis.

— Dan, din păcate nu prea mai am timp… Curînd vor veni să mă îndoape cu sedative pentru la noapte.

— Vin şi mîine. Ori de cîte ori…

Condamnatul la moarte aprobă din cap, dar o făcu aproape cu nerăbdare.

— Nu ţi-am impus călătoria la distanţa asta imensă chiar degeaba.

— Măi omule, nu mi-ai impus nimic. Decît regretul că s-a întîmplat aşa.

Anthony ezită din nou. Dan avea tot mai mult sentimentul că şi el se deosebea mult de ceea ce se aşteptase Anthony, poate pentru că în el îmbătrînise ceva sau poate se atrofiase numai, ceva care în universitarul din faţa sa rămăsese încă intact, aproape pueril; bolnavul îşi făcea din nou de lucru aranjîndu-şi pătura, potrivind o linie a carourilor cu conturul picioarelor de sub pled. Mîinile aveau o paloare bolnăvicioasă.

— Dan, aş vrea să încep prin a te asigura că, în ceea ce vreau să-ţi spun, ideea de a-mi uşura conştiinţa nu are decît o importanţă secundară – şi nu are nici o legătură cu faptul că te-am chemat aici. Cînd mi-ai spus prima oară, am fost tare speriat. Şi am avut un gust amar, bineînţeles. Faptul că ţi-ai petrecut cea mai mare parte din viaţă preocupat de analize lingvistice şi elaborarea unor teorii etice nu te ajută cîtuşi de puţin cînd ajungi aici. Îl privi pe Dan cu un zîmbet lipsit de veselie. Şi nici credinţa sau teologia. Tot ce simţi în primul moment e o covîrşitoare senzaţie de nedreptate. Divină sau naturală, n-are nici o importanţă. Nu te poţi gîndi la trecut. Doar la viitorul care ţi se refuză. Dar această stare de spirit devine atît de dureroasă şi lipsită de sens, încît eşti nevoit – sau cel puţin eu am fost nevoit – să faci apel la raţiune pentru a o depăşi. Soluţia pe care am adoptat-o eu a fost să încerc să-mi fac un bilanţ cinstit al vieţii – activitatea, căsnicia cu Jane, totul. Am încercat să ajung la un echilibru. Asta a însemnat de fapt că am fost obligat să reconsider unele probleme pe care avusesem mare grijă să le uit. Şi, apoi, să chibzuiesc dacă mai puteam face ceva ca să le rezolv. Mă urmăreşti?

— Bineînţeles. Dar nu e cazul să…

— Nu, te rog. Lasă-mă să termin. Îşi încrucişă mîinile. O altă noţiune de care trebuie să scapi este cea a pedepsei. Am păcătuit, deci trebuie să mor. Cei de aici cunosc toate astea. Sînt foarte convingători cînd te asigură că apariţia cancerului – cel puţin cel de care sufăr eu – nu se explică decît prin pura întîmplare. Dar nu au acelaşi succes cînd au pretenţia să te convingă că această întîmplare intră în ordinea firească a lucrurilor. Sîntem reduşi la cîteva dictoane simple. „O lovitură a sorţii“… lucruri de genul ăsta. Bineînţeles că în asemenea situaţie victima este cea care hotărăşte în ce măsură nenorocirea sa este de fapt o binecuvîntare. În ce mă priveşte, descopăr – nu fără oarecare amuzament – că dorinţa mea de a face fapte bune e direct proporţională cu incapacitatea de a face altceva decît să mă gîndesc la ce fapte bune aş putea face.

Zîmbiră amîndoi precauţi, încă nesiguri unul de celălalt.

— Să nu crezi că mă complac în autoumilire… înainte de a apărea în faţa tronului celui Atotputernic. Îndrăznesc să spun că am adunat destule indulgenţe pentru a-l satisface pe Sfîntul Petru. Dar ideea asta a vameşului-perceptor din spatele tejghelei nu a fost niciodată prea plauzibilă, nu crezi?

— Personal, am avut întotdeauna prea multe de declarat pentru a-mi permite să cred în ea.

Pe moment, zîmbetul lui Anthony fu mai puţin crispat.

— În cazul meu, mă tem că sînt tentat să încerc să mă tocmesc pentru unele mărfuri. Cred că aş putea dovedi că unele din greşelile mele din trecut pînă la urmă s-au terminat cu bine. Ezită o fracţiune de secundă. Una din ele a fost faptul că am insistat ca Jane să treacă la catolicism. Ea ţi-a…?

— A menţionat numai faptul. Nu şi motivele.

— Suportă situaţia mult mai bine acum ca păgînă convinsă decît ar fi făcut-o ca o catolică lipsită de convingere. Pînă şi eu îmi pot da seama de asta. Chicoti. Iată-mă devenit capul unei familii de apostaţi.

— Îmi pare rău.

— N-ai de ce. Să sperăm că în ziua de azi, cînd totul se cumpără pe cărţi de credit, cerul le acceptă şi el, nu cere neapărat bani gheaţă. Altfel, vom fi cu toţii într-o situaţie tare neplăcută…

— Şi credinţa ta?

De cum rosti întrebarea, Dan îşi dădu seama că n-ar fi trebuit s-o facă: îl punea pe Anthony în încurcătură. Anthony ezită, apoi zîmbi cu naturaleţe.

— Zilele trecute am auzit o glumă bună. Despre un preot tînăr, la seminar, care se duce la superiorul lui şi-i spune: „Trebuie să mărturisesc un păcat groaznic“. După care se aruncă în genunchi şi-şi îngroapă faţa în mîini. Anthony făcu acelaşi gest. „Sfinţia ta, nu ştiu cum să vă spun, dar nu mai pot îndura povara ruşinii şi a păcatului meu.“ „Da, fiule.“ Anthony îşi descoperi faţa, mimînd comic figura palidă şi disperată a tînărului. „Am încercat, m-am străduit din toate puterile, dar n-am reuşit. Încă mai cred, cu toată fiinţa mea, în Iisus Hristos.

Dan zîmbi larg.

— Şi te afli şi tu în aceeaşi situaţie disperată?

Anthony se încruntă.

— Nu tocmai… Atît cît să mă mai pot încă numi catolic. Dar te asigur, Dan, că nu te-am adus pînă aici ca să-mi spăl rufeje de faţă cu tine pentru a mă putea prezenta pe lumea cealaltă cu sufletul în izmene curate, cînd… se va întîmpla accidentul. Nimic din toate astea.

Încerca să se coboare la nivelul unui necredincios, dar forţa nota cu comparaţiile lui nepotrivite.

Dan se simţi obligat să zîmbească.

— E mai degrabă o problemă de mecanică. O eroare în proiectul iniţial care trebuie corectată. Apoi adăugă: O mică răzbunare pentru doamna Sosostris. Şi pachetul ei de cărţi măsluite.

— Înţeleg.

Se uită o clipă la Dan: conştient, aşa cum Dan avea să-şi dea curînd seama, că de fapt nu înţelegea.

— Dacă ai avut amabilitatea de a veni aici, nu cred că ai făcut-o doar ca să-ţi spun că te-am iertat pentru piesa aceea. Nu-mi mai amintesc exact ce ţi-am scris atunci, dar tare mă îndoiesc că aş dori să-mi retrag esenţa celor spuse. Nici chiar azi.

— Nu te contrazic.

— Căci, chiar dacă ai fi ştiut ce m-a îndemnat să scriu scrisoarea, piesa rămînea tot o greşeală din partea ta. Deşi nu mă absolvă pe mine complet.

Dan îi cercetă faţa trasă. Se uită în jos, apoi îşi ridică din nou privirea spre el, uşor ironică, uşor întrebătoare.

— Înainte de a ne căsători, Jane mi-a mărturisit că se culcase cu tine. Asta a fost întotdeauna jocherul din pachetul de cărţi.

Dan îşi plecă fruntea.

— O, Doamne.

Anthony continuă pe un ton blînd:

— Ştiu că filozofia oxfordiană – deseori pe bună dreptate – a devenit calul de bătaie al fiecărui scriitor inteligent. Avem tendinţa să ne pierdem vremea calculînd echivalentul modem al întrebării cu numărul de îngeri care pot sta în vîrful unui ac. Nu mi-ar fi greu să te înţeleg dacă ai considera toate astea ca o poveste foarte veche. Că nu merită nici măcar să traversezi strada ca s-o discuţi, darămite să traversezi oceanul.

— Habar n-am avut.

— Asta a fost şi intenţia noastră.

Dan îşi frămînta mintea pentru a-şi aminti clar vechea poveste şi lumina pe care acest fapt nou şi ciudat o arunca asupra ei. Îl izbea în acelaşi timp şi absurditatea situaţiei şi era indignat de cît de multe trebuie să fi avut să-şi ascundă unul altuia şi de cîtă condescendenţă fusese în tăcerea lor. Anthony continuă:

— Lasă-mă să-ţi spun imediat că te-am iertat din toată inima. Regret că nu pot spune că te-am iertat încă de atunci. Dar ar fi o minciună.

— A fost doar…

— Ştiu. Şi a fost mai mult vina ei. Şi că a fost vina mea. Dacă a fost cineva inocent, acela ai fost tu.

— Asta ar însemna să fiu absolvit prea uşor.

— Acum nu mai are nici o importanţă, Dan. Morala sexuală e foarte schimbătoare. Am învăţat-o de la studenţii mei. Din nou îşi netezi pledul de pe genunchi. Dacă Jane ar fi fost mai puţin cinstită… sau dacă ar fi avut de-a face cu cineva care n-ar fi pus atîta preţ pe propriile sale sofisme… Cineva care pretindea că, din punct de vedere intelectual, avea un simţ înnăscut al proporţiilor, dar care nu dovedea că ar avea vreunul din punct de vedere emoţional.

— Dacă îţi faci reproşuri, eşti din nou vinovat de acelaşi lucru.

Asta i-a mai tăiat puţin avîntul. Vocea îi deveni mai blîndă.

— Dan, căsnicia noastră a fost dominată de intelect. Şi toate accesoriile lui. Nu de dorinţa carnală. Nici de inimă. Îşi vîrî din nou mîinile în buzunarele halatului. Asta ne-a permis să păstrăm secretul. Asta te-a obligat pe tine să te însori cu Nell. Şi, în parte, tot acesta e motivul pentru care ai scris piesa. Şi al acestei tăceri dintre noi atîţia ani. O clipă nu mai spuse nimic, apoi continuă: Cu aerul că îţi găseam scuze, făceam, de fapt, tot ce trebuia pentru a nu te ierta niciodată. Cel puţin, la vremea aceea.

— Nu văd cum ai fi putut să nu mă urăşti.

— Dacă mă uit în urmă, cred că mai degrabă te-am invidiat.

— Invidiat?

— Pentru că reprezentai alt principiu de viaţă.

— Trădarea?

— Să-i spunem slăbiciune umană.

— Şi asta-i o virtute?

— Un corectiv. Pentru aşa-zisele spirite pure.

— Acum nu mai înţeleg.

— Principala mea contribuţie la căsătoria noastră a fost aroganţa intelectuală. Jane a avut răbdarea s-o tolereze.

— Asta nu se potriveşte deloc cu faptul că a renunţat la catolicism.

— La început mi-a dat deplină libertate de alegere Dacă voiaru. puteam să n-o mai văd niciodată. Există mai multe feluri de a ii arogant, în afară de a cere cuiva să se conformeze credinţelor tale religioase. Eu am căutat să înăbuş în ea tot ce asculta numai de instinct. S-o conving că spiritul trebuie să ne comande şi să ne justifice toate acţiunile, chiar şi pe cele mai ridicole.

— Acum o prezinţi pe Jane ca pe o marionetă a ta.

Zîmbi din nou cu zîmbetul său lipsit de veselie, ca şi cînd l-ar fi prins la strîmtoare pe Dan.

— Ca pe victima mea.

— Dar… căsnicia voastră a fost reuşită, nu?

— De unde să ştii tu? După atîţia ani!

— Pentru că refuz să cred că Jane ar fi trăit în minciună. Nu e genul ei. Dovadă faptul că a renunţat la religie.

— Mai degrabă cred că, renunţînd la religie, a evitat să renunţe la soţul ei.

Brusc, Dan se revăzu la Randolph, ascultînd diverse mesaje pe care nu le înţelegea, încercînd să interpreteze atitudinea şi intonaţiile lui Jane, descoperind o nuanţă de cinism şi indiferenţă – pe care o pusese pe seama Oxfordului, pe seama dorinţei de a dovedi o stăpînire de sine foarte englezească, şi nicidecum ca ceva biografic.

— Însuşi faptul că ceea ce spun este parţial o simplă supoziţie, cu alte cuvinte, nu ştiu dacă Jane va susţine şi ea acelaşi punct de vedere, dovedeşte că ne-am înstrăinat unul de altul.

— Nu există vreun remediu foarte simplu pentru asta?

— Dacă nu ar fi atît de bine cunoscut faptul că adevărul nu prieşte muribunzilor. Adăugă: Şi după cum am fost nevoit să descopăr pe pielea mea, pentru unele boli nu există remedii.

Deşi vorbea fără amărăciune, acuzaţia era implicită.

— Eşti foarte aspru cu ea. Anthony nu răspunse. Lucrurile astea nu se ştiu niciodată cu siguranţă. Mai degrabă se intuiesc. Instinctiv.

— Poate că am trăit prea mult cu verbul ăsta, „a şti“, pentru a mai avea prea multă încredere în el. Vreau să spun numai că obsesia mea oarbă pentru ceea ce ţine de intelect a afectat profund, a alterat, a cenzurat sau cum vrei să-i zici adevărata fire a lui Jane, fară ca ea să-şi dea seama, atunci…

Dar, în mod cu totul neobişnuit la el, evită să-şi exprime în întregime gîndul. Dan îi crea probleme pe care nu le prevăzuse. Continuă pe un ton mai puţin tăios:

— Nu vreau să mor pînă nu fac ceva în legătură cu asta.

— Dar ceea ce numeşti tu cenzură este preţul pe care îl plătim pentru orice legătură durabilă. Şi o persoană ca Jane nu s-ar mulţumi să stea liniştită şi să se lase mutilată fără să reacţioneze.

Răspunsul l-a amuzat.

— Ar trebui să te duci să iei masa cu profesorii de la două-trei colegii de pe aici.

— Asta-i deformaţie profesională. Nu-i totuna.

— Şi crezi că-i mai puţin gravă decît o deformaţie conjugală? Care păcat e mai mare? Adulterul sau dorinţa?

Dan făcu un gest cu mîna.

— Dragul meu, astea sînt regulile jocului. Pentru că nu le-am respectat şi nu m-am lăsat manipulat de Nell… de asta ne-am despărţit. O ştii şi tu la fel de bine ca mine.

— De acord. Şi dacă ţi-ai fi păstrat căsătoria intactă, lăsînd-o să-ţi impună linia de conduită? Ai fi fost mai fericit?

— Cum Dumnezeu aş putea să-ţi răspund la o asemenea întrebare?

— Spunîndu-mi că nu ai încetat să regreţi faptul că ai divorţat.

Dan se uită în jos spre paharul de sherry.

— Dacă n-am regretat, e numai pentru că sînt congenital infidel femeilor.

— În timp ce eu am fost congenital – cum spui tu – fidel unei singure femei. Crezi că diferenţa e atît de mare? Tu, cel puţin, ai fost de fiecare dată doar un exploatator temporar.

Dan îşi aminti o veche butadă despre Oxford: că profesorul cel mai reprezentativ din istoria sa a fost Lewis Carroll. Nu-şi putea ascunde senzaţia că discuţia lor începea să devină absurdă.

— Anthony, uite, n-am avut la dispoziţie decît o singură oră ca să încerc s-o cunosc din nou pe Jane. Îmi dau seama că s-a schimbat. Dar nu mi-a făcut cîtuşi de puţin impresia unei persoane, cum zici tu, deformate. Şi ştiu şi de la Caro. O adoră pe Jane. Îmi dau seama ce trebuie să simţi, tentaţia de a fi aspru cu tine însuţi şi… Ajunsese prea aproape de disperare şi se controlă. Înţelegi ce vreau să spun.

— Paranoia muribunzilor?

— Bineînţeles că nu. Dar nu eşti exagerat de scrupulos?

Urmă o scurtă tăcere. Dan citea pe această figură lividă o încăpăţînare iraţională, aproape enervare, văzîndu-se lipsit de o îndoială multă vreme încălzită la piept.

— Te-ai fi însurat cu Jane dacă am fi rupt legătura noastră imediat după ce am aflat?

— Asta-i o întrebare la care nu se poate răspunde şi o ştii prea bine.

— Dar o iubeai?

— O doream. Aşa cum am mai dorit zeci de femei de atunci.

Ochii lui Anthony îl fixară cu intensitate, cu prea multă intensitate ca să nu se simtă stînjenit şi Dan îşi coborî privirea şi ridică din umeri.

— Anthony, nu sînt un Casanova, dar să ştii că m-am culcat cu o mulţime de femei. Simt într-adevăr o atracţie iremediabilă pentru tot ce nu e permanent.

Anthony continua să tacă, aşa că nu-i rămase decît să ridice paharul gol.

— Pot să-mi mai torn încă unul?

— Te rog.

Dan se sculă şi se duse din nou la măsuţa unde se afla sticla de sherry.

— Şi, în orice caz, mai era şi Nell.

— Acum ai pe cineva?

— Da. Privi ironic peste umăr spre Anthony. Şi e destul de tînără ca să-mi fie fiică.

— Toţi mă consideră foarte retrograd. N-am sedus nici măcar o studentă. Dan zîmbi şi el continuă: Nu simţi nici o responsabilitate faţă de ea?

— Sigur că da. Tocmai de aceea am avertizat-o cine sînt.

— Atunci eşti mult mai cinstit decît am fost eu vreodată.

Uşa se deschise şi apăru o infirmieră tînără. Nu spuse nimic, doar îi adresă lui Anthony o privire pretins-mustrătoare. El zise:

— Nu încă.

Sora dădu cu indulgenţă din cap şi plecă.

— Eşti sigur că…?

— Nu, nu. Se joacă de-a dădaca.

Cu paharul în mînă, Dan se întoarse şi privi prin uşa de sticlă; era mai aproape de Anthony, dar întors puţin într-o parte. Jos, pe strada învăluită în ceaţă, trecu o maşină, apoi doi studenţi pe biciclete; acoperişurile Oxfordului, un oraş desuet, care-i părea rămas cu cîteva secole în urma celui din California din care tocmai plecase. O clipă se gîndi din nou la Jenny, la cîtă plăcere i-ar fi făcut să ia masa cu ea, nu cu femeia care-l aştepta afară şi care îi interzicea orice referire la trecut. Psihologic, se simţea sufocat; claustrofobia vieţii universitare, în care, în spatele sofisticării, al inteligenţei, persistă ceva etern adolescentin şi la fel de clorotic ca o plantă lipsită de lumină; dar, în acelaşi timp, se recunoştea privilegiat, rezistent la realităţile lumii de afară. Şi era un sentiment pe care îl avea pretutindeni în Anglia.

— Ziceai ceva de corectarea unor erori în proiectul iniţial.

— Nu mă refeream decît la rezultatele bune pe care ar putea să le aibă dezvăluirea lor. Dar adăugă repede: Nu, asta nu e nici măcar sinceritate. E pur şi simplu o ipoteză, Dan. Un fel de speranţă… în pofida tuturor evidenţelor, că îţi vei găsi într-o zi timp ca, din persoana care e Jane cea de azi, să scoţi la iveală pe cea care ar fi putut fi.

Îl privi stăruitor pe Dan şi, curios, pentru prima oară, în ochii săi apăru ceva convenţional.

— Dacă ai putea să încerci să te împrieteneşti din nou cu ea.

— Anthony, n-aş fi aici dacă… Am încercat să vă transmit un mesaj la amîndoi. Prin Caro. Încă de acum cîteva luni.

Avu din nou impresia că dăduse discuţiei o întorsătură pe care Anthony nu dorea s-o urmeze.

— Da… l-am primit. Zîmbi. Te întrebi de ce nu s-a acţionat. Sau de ce tocmai acum?

— Da, cam aşa ceva.

— Moartea e ca un anume tip de conferenţiar. Nu auzi cu adevărat ce spune decît dacă te afli în rîndul întîi. M-a ajutat să-mi cîştig bătălia, Dan. Jane e pe cale să şi-o piardă pe a ei. Ezită. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar n-a vrut să vii aici.

Dan privi din nou afară: strada pustie.

— Încă îmi mai reproşează eşecul cu Nell?

— Nu cred că are vreo legătură cu asta. Şi „reproşează“ nu este cuvîntul potrivit. Acum vocea îi era mai puţin incisivă. Ea a avut faţă de trecut o reacţie total diferită de a mea. Bănuiesc că, într-un fel, ai devenit o emblemă a tot ceea ce a lipsit căsătoriei noastre. Chila sfărîmată de la care pornind a fost construită. Tăcu o clipă, apoi continuă: Te rog să mă scuzi, Dan, nu expun situaţia prea coerent. Cam acum o lună am hotărît că doresc foarte mult să te văd. Parţial, reacţia lui Jane, cînd am adus în discuţie această problemă, a fost cea care m-a făcut să-mi dau seama cît de mult ne-am ascuns unul faţă de celălalt atîţia ani. Nimic din toate astea nu s-a discutat între noi. Împotrivirea ei se datora, chipurile, inconvenientului pe care ţi-l cream. Găsea arogantă însăşi presupunerea că tu ţi-ai mai putea aminti de noi. Apoi adăugă: În parte, are poate dreptate.

Dan stătea rezemat de perete, lîngă uşa de sticlă; de data asta, Anthony îi ocoli privirea, adresîndu-se podelei cenuşii:

— Dar, în esenţă, greşeşte. Zîmbi. Cel puţin are totuşi parţial dreptate să creadă că motivele mele sînt esenţialmente egoiste. De fapt, Dan, îţi cer să faci ceva pe care eu personal n-am reuşit să-l fac. Şi ştiu. Imposibil. După atîţia ani, din păcate, nu te mai cunosc. Pot doar să încerc să te ghicesc. Şi să te rog. Acum că ţi-am oferit cartea care lipsea jocului tău.

Şi, timp de cîteva momente, dar din nou momente ieşite din ţîţîni, care distrug timpul şi noţiunea conştientă de secvenţă, cei doi bărbaţi căutară ceva unul în ochii celuilalt, un mister şi o înţelegere a lui. Un mod de comunicare era încălcat, pentru a fi înlocuit cu altul; iar Dan, deşi nu-i putea înţelege pe deplin sensul, îşi dădea seama că, oricare ar fi fost credinţa lui, Anthony îşi păstrase o credinţă mult mai profundă în absolutul universal. Aparenta uitare a noţiunii de timp, interval, tot ce însemna acţiune exterioară, nu era de fapt decît o simplă manifestare a acestei credinţe: ceea ce cer eu e în afara timpului… o revendicare absurdă, dar sinceră, a unei instanţe morale personale. Poţi să te miri, poţi să rîzi de mine, să mă dispreţuieşti pentru că propovăduiesc atît o credinţă, cît şi o disciplină pe care lumea o dispreţuieşte tot mai mult; dar asta nu ne spune nici cine sînt eu în acest moment, şi nici de ce sîntem aici. Poate că era apropierea morţii; totuşi lui Dan îi făcea impresia că, într-o anume privinţă, se înşelase întotdeauna: dacă omul ăsta era filozof, nu era numai din punct de vedere al intelectului. În fundul sufletului său, exista ceva emoţionant de primitiv şi de simplu, ceva din inocenţa unui copil; dar şi cea a adevăratei maturităţi, cea a altui filozof, acela care într-o zi preferase cucuta minciunii.

— Bineînţeles, Anthony. Dacă îţi pot fi de folos…

— Dar crezi că cer imposibilul?

— Nu asta vreau să spun. Privi în jos la paharul cu sherry. Doar că… ei bine, numai Jane poate lua această hotărîre, nu? Acum are probabil o groază de prieteni mult mai apropiaţi.

— Are nevoie de cineva care o cunoaşte, şi totuşi n-o cunoaşte. Cineva care îşi poate aminti de ea, aşa cum era odată. A devenit foarte retrasă, Dan. Şi cred că nu numai cu mine. Cîntări în minte propoziţia următoare, apoi zise: Breşa cea mai adîncă în căsnicia noastră a fost creată de dorinţa de a şti dacă deţinem controlul asupra vieţii noastre sau nu. Unul din motivele pentru care nu pot discuta cu ea despre toate aceste probleme este că mariajul nostru a devenit dovada evidentă că punctul meu de vedere nu este valabil. Predic într-o biserică pustie, ceea ce dovedeşte că predicile mele nu au nici o valoare. Acum, totul s-a redus la o tandră convenţie. Soţul muribund, soţia devotată.

Dan se duse şi se aşeză pe marginea patului, rămînînd cu ochii aţintiţi pe bucata de zid de sub fereastră.

— N-am ştiut nimic din toate astea, Anthony.

— Nici nu-i de mirare. Am avut grijă să ascundem totul. Ne-am ascuns de toată lumea, chiar şi de propriii noştri copii.

— Ai mai încercat în ultimul timp să…?

— Ani de zile am silit-o să mintă în legătură cu adevărata ei credinţă religioasă. Ceea ce a declanşat procesul de închidere în sine. N-am s-o oblig din nou să mintă în legătură cu ceva şi mai important. Mai este şi teribil de mîndră. Şi nici nu vreau s-o şantajez.

— Deci o judecată fără proces?

— Dimpotrivă. Proces fără judecată.

— Ea ştie că aveai de gînd să-mi spui asta?

— Probabil… da, într-un fel, trebuie să ştie. Dar eu aş prefera s-o ţii numai pentru tine, Dan. Insist.

Dan nu zise nimic, simţindu-se tot mai stingherit; prins într-un joc cu reguli aproape uitate; conştient de femeia de afară, ştie sau nu?

Anthony continuă:

— Toate astea trebuie să ţi se pară tare ciudate. Dar insist din motive, cum să le zic, tactice? Pornind de la presupunerea că eşti gata să ne ierţi pe amîndoi.

— Ştii bine că nu există nici un dubiu în privinţa asta.

Tăcere, după care Anthony continuă:

— Îi sînt de asemenea foarte recunoscător pentru că mi-a permis să-mi împart viaţa cu ea. Spun asta gîndindu-mă la ceea ce aţi sacrificat amîndoi. Actul poate că a fost imoral, dar ceea ce a urmat… Recunoştinţa mea nu e în parte decît egoismul celui care a profitat de pe urma hotărîrii voastre. Dar, cu toate acestea, nu e mai puţin sinceră.

Dan zîmbi.

— Un partener satisfăcut reprezintă în acest joc un rezultat deasupra mediei.

— Dar într-un meci serios e un rezultat sub medie. Chiar şi la golf, cred.

Anthony părea să fi pierdut noţiunea timpului. Dan considera că acum erau străini unul faţă de celălalt, despărţiţi de viaţa diferită pe care o trăiseră, în medii culturale diferite. Dar Anthony vedea încă în Dan prietenul intim, singurul lui prieten adevărat, pe care nu-l putuse înlocui niciodată.

Dan îi zîmbi dm nou; apoi se uită la reproducerea lui Mantegna de pe perete.

— Acum încep să înţeleg de ce ai agăţat asta aici.

Anthony se strîmbă.

— Totală lipsă de gust. Nu-i amuză nici chiar pe înţelepţii mei prieteni iezuiţi. Dar reveni imediat la subiect. Dan, mi-ai spus odată ceva de care mi-am amintit întotdeauna. Într-o zi ai observat o orhidee frumoasă pe lîngă care eu trecusem fară s-o văd – insectifera? — nu-mi amintesc exact, dar în seara aceea le-am povestit fetelor întîmplarea. Flerul tău pentru orhidee. Şi tu mi-ai spus că eu ştiu să mă uit la orhidee, dar nu ştiu să mă uit după ele. Îţi aminteşti?

În faţa privirii întrebătoare, Dan negă din cap.

— Cînd mă gîndesc la miile de cuvinte pe care le-am irosit, şi oral, şi în scris, cu teorii abstracte sau calculînd numărul îngerilor. În loc să… Ridică din umeri.

Dan îşi aminti de Barney: această nebunie a autodeprecierii.

— Asta n-o mai accept. E suficient să luăm în considerare faptul că ai învăţat atîtea sute de tineri să gîndească.

— Dar numai aşa cum gîndesc eu. Slavă Domnului că măcar cei proşti au scăpat de contaminare.

— Aiurea!

— Ăsta-i adevărul. Dintr-un alt punct de vedere. Jocul academic cu mărgele de sticlă.

Stătea cu mîinile în buzunarele halatului; îşi îndreptă puţin spinarea, rezemîndu-se de spătarul scaunului, ca şi cînd nu s-ar fi simţit tocmai bine – poate simţea vreo durere, în ciuda protestelor.

Îi zîmbi lui Dan cu ironie.

— Scuză-mă. Probabil că sună a compătimire. Dar lumea e mult prea îngăduitoare cu cei care trag să moară. Ca şi cînd lucrul de care ai nevoie ar fi…

— Tu ştii foarte bine că a te uita la ceva este mult mai important decît a te uita după ceva.

— Poate în cazul orhideelor. Nu şi cînd e vorba de propria-ţi persoană. Toată viaţa mea de adult, m-am uitat la mine. Dar aşa cum sînt. Nu aşa cum aş fi putut fi sau cum ar fi trebuit să fiu. Iată ce mi-a permis să te transform pe tine într-un exemplu viu a tot ceea ce eu şi Jane am crezut că am depăşit, ridicîndu-ne mult mai sus.

Dezgustul faţă de sine însuşi i se simţea în voce; i se citea pe faţă.

— Bine. După înaltele standarde creştine, ai fost lipsit de caritate. Ceea ce nu înseamnă că judecata de la care ai pornit a fost greşită.

— Dar am judecat după norme greşite. Se uită în ochii lui Dan. Şi faptul că tu accepţi sentinţa cu atîta umilinţă e o dovadă.

— De ce?

— Dragul meu, un judecător care judecă un caz – cazul piesei tale – ţinînd atît de vizibil seama de propriile-i interese ar fi o ruşine pentru justiţie. Cu atît mai mult cu cît o altă hotărîre prealabilă a sa – de care tu n-ai avut habar – a contribuit foarte mult la comiterea delictului în chestiune. Faptul că acum ai bunătatea să-mi spui că sentinţa a fost meritată îţi dovedeşte, într-o oarecare măsură, nevinovăţia.

— Dar cine a provocat sentinţa iniţială? Şi de ce crezi că delictul n-a fost comis decît o singură dată? Că am dat înapoi după prima rundă?

— Pentru că aţi presupus, în mod greşit, că eu eram partea vătămată.

Dan negă din cap.

— Explicaţia e mult mai simplă. Eu nu eram destul de bun pentru Jane. Şi ea nu era destul de rea pentru mine.

— Cred că aş fi putut foarte bine să vă conving de contrariu. Şi chiar dacă ar fi fost adevărat, tot aţi fi avut de cîştigat mult mai mult unul de pe urma celuilalt decît dacă… dar se opri înaintea celui de-al doilea termen al comparaţiei.

Dan agită ultimul strop de sherry de pe fundul paharului. N-avea să-l lipsească pe Anthony de săgeţile sale; şi o vreme arcaşul tăcu, în timp ce martirul schiţă un nou rictus autoironie.

— Toată melodrama asta la patul muribunzilor. Dar de fapt doream tare mult să te revăd. Să-mi vorbeşti despre viaţa ta.

— Despre Oscarul pe care am mizat, dar pe care nu l-am obţinut niciodată?

— N-au fost numai dezamăgiri, sînt sigur.

— Nu, dacă trăieşti de pe o zi pe alta. Aşa cum am eu obiceiul.

— Există şi filozofii mai rele.

— Pînă în clipa în care îţi faci bilanţul.

— Ajunge un văicăreţ în camera asta.

Dan zîmbi la această dojană.

— Cred că am ajuns şi eu ca Jane. Un determinist. Mi-am abandonat mai mult sau mai puţin credinţa.

— Abandonarea credinţei e incompatibilă cu determinismul.

— În afară de cazul cînd eşti din naştere înclinat să alegi întotdeauna calea cea mai simplă.

— Asta-i defetism. Nu determinism.

— Oricine îşi poate alege o scîndură de care să se agaţe. Dar toate plutesc în aceeaşi direcţie.

Anthony ridică un deget.

— Îl recunosc aici pe Sfîntul Samuel Beckett şi aiurelile lui franţuzeşti. Notoriu pesimism romantic.

— Acum eşti prea aspru cu Beckett.

— Nu mai mult decît ar fi fost Pascal. Sau chiar Voltaire. Mutatis mutandis.

— Poate.

— Mai zilele trecute, un coleg al meu de la Oxford, unul dintre cei mai senini şi mulţumiţi de sine, încerca să mă convingă de dezastrul ecologic care ameninţă planeta noastră. Se pare că am un noroc nemaipomenit că pot scăpa de o asemenea catastrofă. I-am răspuns că are toată libertatea să mă urmeze.

Dan rîse.

— Dar faptul că n-o va face nu va invalida întru totul teoria sa.

— Te rog să-mi dai voie să mă îndoiesc că piesa e chiar atît de rea cum o pretind pesimiştii. La urma urmei, singurul lucru rău din lumea creată e totodată singurul lucru înzestrat cu capacitatea de a gîndi. Se uită ironic spre Dan. Enigma existenţei lui Dumnezeu încă mă mai frămîntă. Dar, în ce-l priveşte pe diavol, totul mi-e clar.

— Şi ce e el?

— Neputinţa de a vedea întregul. Îşi aţinti ochii în podea. Cu un an sau doi în urmă, un student mi-a spus că a trăi în secolul XX e ca şi cum ne-am da deodată seama că jucăm cu toţii într-o comedie proastă, că de fapt nimeni n-a scris-o, că nimeni n-o priveşte şi că singurul teatru din oraş e cimitirul.

— Ce i-ai răspuns?

— Să renunţe la filozofie şi să se apuce de meseria ta.

— Nu eşti prea amabil.

— Dar sînt realist. Voi sînteţi închişi într-un vis de nesusţinut, noi sîntem condamnaţi la singura teorie care se poate susţine. De o parte, cuvîntul ca joc. De cealaltă parte, cuvîntul ca instrument. Şi totul e bine atîta vreme cît nu-l luăm pe unul drept celălalt.

— Voi nu vă jucaţi niciodată cu instrumentele voastre?

— Ei, trebuie să mărturisesc că ni se mai întîmplă uneori; împărtăşim cu voi plăcerea masturbării.

Şi, pentru prima oară, îşi zîmbiră fără rezerve, poate pentru că amîndoi redescoperiseră vechea formă de dialog, plăcerea de a folosi jocuri de cuvinte, plăcerea de a se juca cu cuvintele, pentru că ştiau că această primă întîlnire se apropia de sfîrşit… şi deşi nici unul dintre ei nu găsise ce se aşteptase să găsească, ştiau că în spatele acestor dezordonate jocuri ale circumstanţelor, exista ceva permanent. Timpul se oprise în loc, chiar dacă nu fusese învins. Anthony se îndreptă din nou.

— Dan, nici nu pot să-ţi spun cît de importante au fost toate astea pentru mine. Ce mare dar mi-ai adus.

— Şi pentru mine la fel.

— Sînt ciudat de optimist în ce priveşte condiţia umană. N-o pot explica. E… ei bine, cred că e ceva mai mult decît simpla credinţă. E ceva mai stupid decît teoria perfectibilităţii.

— Imperfectibilitatea?

Anthony aprobă din cap.

— Impresia că vom ieşi cu bine. În ciuda tuturor greşelilor noastre. Doar dacă am înţelege că totul trebuie să înceapă cu noi înşine. Cu adevărata poveste a propriilor noastre vieţi. În loc să dăm vina pe toate celelalte lucruri existente sub soare. Se uită la Dan uşor maliţios. Uneori am impresia că voi lăsa lumii moştenire un ultim slogan mistic: „Retrage-te în tine însuţi“.

Tăcu o clipă, apoi îşi trase din nou pătura şi zise:

— Ceea ce ar trebui să fac şi eu. Emiterea de maxime e mai rea decît văicăreala.

— Ai dreptul la o arie. Anthony nu părea să fi înţeles. E jargonul hollywoodian. O celebră frază a bătrînului Samuel Goldwyn: „Tăiaţi vorbăria asta goală, ariile au murit o dată cu Shakespeare“.

Anthony ridică aprobator privirea.

— Trebuie s-o ţin minte. Îl privi insistent. Ai înţeles ce am încercat să-ţi spun, Dan?

— Desigur.

— Nimeni nu o cunoaşte pe Jane mai bine ca mine. În ciuda celor întîmplate. Are mare nevoie de ajutor. De un bun samaritean.

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă.

Dan întinse mîna, atinse braţul lui Anthony şi se ridică în picioare.

— Am să vin şi mîine. Să-ţi prezint lumea mea în toată grozăvia ei. Să te văd atunci dacă-l mai poţi respinge pe Spengler.

— O să-mi facă plăcere.

— Şi nu te mai frămînta pentru trecut, Anthony. Greşelile majore din proiectul iniţial se aflau în însăşi esenţa lucrurilor. În viaţă. Nu în noi.

— Sînt de acord dacă şi tu accepţi că singurele remedii posibile există tot în noi. Aşa cum sîntem acum. Nu cum am fost.

— De acord.

Bolnavul întinse mîna şi Dan i-o strînse. Apoi, cu un gest care îi dezvăluia, în cele din urmă, emoţia ascunsă, Anthony îşi puse şi cealaltă mînă peste cele două care se strîngeau deja. Dar din ochii săi, încă aţintiţi insistent asupra lui Dan, nu curse nici o lacrimă.

— Atîtea lucruri pe care nu ni le-am spus.

— Simple cuvinte. Erau inutile.

— Atunci, poftă bună.

— Somn uşor şi ţie.

— Farmacopeea modernă a rezolvat şi problema asta.

Îi dădu drumul mîinilor. Din uşă, Dan se mai întoarse o dată.

— Să spun să vină cineva?

— Nu, nu. Vin ei.

Ridică mîna: din nou zîmbetul acela. Aducea uşor a binecuvîntare sau avea aerul unei uşoare binecuvîntări; ceva la fel de ambiguu ca şi obiectul acela, împletire de geniu artistic şi religiozitate morbidă, care atîrna deasupra patului.

Anthony se lămurise deja ce devenisem, dar nu voia ca eu să-mi dau seama. Astfel, am petrecut acea ultimă clipă uitîndu-mă la el, nu după el.

 

Jane

 

— E-n regulă?

— Da.

— Mă duc să-i spun noapte bună.

Am aşteptat destul de stînjenit acolo unde o găsisem pe Jane cufundată în lectură. Sentimentul imediat şi cel mai acut pe care îl aveam era un sentiment de jenă la gîndul că mi se-ntindea în faţă o seară pe care trebuia să o petrec cu o femeie care nu îşi dorise să mă revadă şi pe care tocmai promisesem (mai mult sau mai puţin) să o mint.

Revelaţia complezenţei lui Anthony în epoca preistorică mi se părea, dacă stăteam să mă gîndesc, mai puţin neaşteptată, mai puţin extraordinară decît această distribuire a mea în rolul salvatorului unei persoane care, în mod evident, nu dorea să fie salvată. Am început să am sentimentul că fusesem oarecum păcălit, că, impresionat de situaţia lui patetică – în ciuda eforturilor lui Anthony de a evita orice patetism –, fusesem redus prea uşor la tăcere. Trebuia să fi găsit mai multe argumente. El avusese de partea lui avantajul că mă luase prin surprindere şi nici una din repetiţiile scenei care tocmai se jucase nu prevăzuse o schimbare atît de drastică a premiselor esenţiale… sau, mai bine zis, prevăzuse orice în afara posibilităţii reluării, în viitor, a relaţiilor mele cu Jane ca pe ceva foarte normal.

Poate că boala sau medicamentele îi tulburaseră mintea; poate că totul era un mod mai întortocheat de a se răzbuna pe soţia lui; poate că mai discutase în acest sens şi cu alte persoane. Dar cu siguranţă că Jane m-ar fi avertizat dacă aşa ar fi stat lucrurile; şi comportarea ei părea mai degrabă să confirme diagnosticul lui Anthony. Cred că cel mai tare m-a şocat descoperirea că – dacă ar fi să îl cred pe Anthony – viaţa lui Jane fusese mult mai profund afectată decît a mea de un eveniment ale cărui efecte credeam că numai eu singur le resimţisem – înainte de a le retrograda la stadiul de „situaţii clasate“. Dar trecuse atît de mult timp de atunci; era ca şi cînd te-ai fi dus la teatru şi ai fi descoperit că spectacolul pe care-l văzuseşi acum douăzeci de ani continua încă să se joace. Desigur, într-un fel, Anthony şi Jane continuaseră să locuiască în acel teatru şi în felul acesta, pentru ei, trecutul se menţinuse astfel undeva în apropierea prezentului; de unde şi impresia pe care o avusesem toată seara că aterizasem printre adolescenţi sau, în orice caz, printre oameni maturi care rămăseseră, în mod straniu, fixaţi la vechile lor valori din adolescenţă. Totuşi eram în acelaşi timp conştient că vorbele lui Anthony atinseseră ceva profund în mine, redîndu-mi – după ani de insensibilitate – un soi de inocenţă; o privire naivă şi pură care dezvăluia deodată întreaga măsură a tot ceea ce pierdusem, dar şi a tot ce cîştigasem.

Jane nu stătu mult şi ne-am urcat amîndoi în lift, unul lîngă altul, cu faţa spre uşă. O clipă de tăcere penibilă.

— Cum ţi s-a părut?

— Înspăimîntător de curajos.

— Atîta vreme cît consideri că nu ţi-ai pierdut vremea degeaba…

— Categoric nu.

Nu puteai califica vorbele ei decît ca pe o lipsă de politeţe. Tonul te lăsa să înţelegi că nu încăpea nici un fel de îndoială: îmi pierdusem timpul; şi, de altfel, aş face mai bine să fiu prudent; adunase în ea destulă antipatie şi nu avea să treacă prea uşor peste ea.

Îşi căută în geantă cheile de la maşină.

— Mi-a spus să-ţi dau toate cărţile lui despre orhidee.

— Foarte drăguţ din partea lui.

— Sînt probabil teribil de depăşite.

— Mă îndoiesc. Şi oricum mi-ar face mare plăcere să le am.

— Am să le caut.

Uşile liftului se deschiseră. Cînd ne-am aşezat din nou unul lîngă celălalt în maşină, am înţeles clar că nu avea să mă întrebe ce discutasem cu Anthony. Cel puţin în privinţa asta nu aveam să fiu nevoit să mint. Poate că ştia sau poate că nu ştia, dar nu îi păsa. Anthony mă convinsese că dorea să şteargă anii de tăcere dintre noi. În ce o privea, ea se arăta foarte bucuroasă să-i menţină; şi pentru a accentua această intenţie a ei, adoptă o atitudine convenţională, deşi destul de amabilă, hotărîtă să ia totul – fie şi numai aparent – ca pe ceva normal.

Ne-am dus la restaurantul italian, dar şi aici s-a întîlnit cu cineva cunoscut. Ne-am oprit, m-a prezentat perechii de la masă; doar numele şi atît, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine să dezvăluie motivul prezenţei mele. Urmă o scurtă discuţie despre Anthony. Apoi ne-am dus la masa noastră, în partea cealaltă a sălii. Îmi explică cine erau: un profesor de la catedra de engleză şi soţia lui. Simţeam că i-ar fi făcut mai multă plăcere să se aşeze la masa lor şi să stea de vorbă cu ei – aşa cum îmi dorisem şi eu acum cîteva minute să fiu cu Jenny. După ce am consultat meniul şi am comandat cina, se interesă de activitatea mea. Am început să întreţinem o conversaţie, ea stătea de partea cealaltă a mesei, cu bluza ei crem şi broşa cu agate, cu coatele proptite pe masă, mîinile uşor împreunate şi capul drept, uitîndu-se la tot ce se afla în restaurant, în afară de mine. Încet, cu regret aproape, m-am descoperit acceptînd punctul de vedere al lui Anthony: Jane păstra, în mod deliberat, distanţa… şi chiar mai mult decît distanţa, simţeam în ea o ostilitate pe care politeţea ei rece cu greu o disimula. Dispreţuia, era clar, lumea filmului despre care îi vorbeam, aşa cum dispreţuia şi concepţiile religioase şi filozofice ale lui Anthony. Îmi punea întrebări, dar nici una din întrebările ei nu era lipsită de tîlc.

— Şi ai renunţat complet la teatru?

— N-am nimic nou de spus. Sau poate am fost incapabil să mă adaptez la noile modalităţi de expresie ale vechilor teme.

— Şi nu e aceeaşi situaţie şi în film? N-ai aceleaşi probleme?

Ni s-a servit primul fel. Mi-am petrecut o bună parte din viaţă studiind gesturile mărunte dar revelatoare ale oamenilor şi nu mi-a scăpat graba cu care a apucat lingura pentru pepene. Am hotărît că trebuia să distrug măcar una din ideile ei false în legătură cu mine.

— Ramura artei cinematografice în care lucrez eu se aseamănă puţin cu activitatea unui director de fabrică. Trebuie fabricat un produs – divertismentul – şi se pune problema respectării normelor de fabricaţie. Şi mai ales nu trebuie uitat că un film este un vehicul pentru vedetele care joacă în el. Dramul de adevăr, mesajul pe care încercăm să îl introducem prin contrabandă, e un aspect neesenţial. Face parte din ambalaj. Succesul de casă determină valoarea produsului. Sau, în cel mai bun caz, tehnica.

Scobea felia de pepene.

— Şi ai acceptat situaţia asta?

Am dat deoparte oasele peştelui la grătar din farfuria mea.

— Am tot soiul de scuze, Jane. Dar Anthony le-a demascat pe toate. La început mi-a spus că sînt defetist. Apoi pesimist romantic. Păru uşor amuzată. Şi n-a scăpat ocazia să îl blesteme pe Beckett.

Am zîmbit şi-am încercat să-i întîlnesc privirea, dar ea studia cu atenţie pepenele.

— Nu eşti de aceeaşi părere?

— Ba da. Dar nu din aceleaşi motive ca Anthony.

— Atunci de ce?

Ridică din umeri.

— Pentru că melancolia literară precede atît de des fascismul. Rousseau, apoi Napoleon. Chateaubriand şi Restauraţia. Anii ’20.

— Rabelais continuă să fie zeul tău?

Alt zîmbet fugar şi crispat.

— L-am uitat de mult.

— Totuşi, la un moment dat…

— O interpretare greşită.

Eu mă referisem la societatea permisivă; dar nu eram sigur că la asta se gîndea şi ea.

— Aseară, Rabelais a intrat din nou în viaţa mea. Ţi-l aminteşti pe Bamey Dillon?

O clipă încetă să mai scobească pepenele.

— Ţi-a spus?

M-am uitat mirat la ea.

— Ştiai?

— Săptămîna trecută am fost o zi la Londra. Am luat masa cu ea. Continuă să scobească miezul pepenelui. Întotdeauna a avut tendinţa să-mi spună lucruri pe care se teme să i le spună maică-sii.

Mi-am dat seama că încerca să se scuze pentru că fusese prima căreia i se destăinuise Caro, dar, în acelaşi timp, am simţit o notă de reproş ascuns.

— I-ai spus lui Nell?

— M-a rugat să nu-i spun. Tu cum ai reacţionat?

— Cît am putut de calm.

— Nu-ţi face griji. E o fată tare rezonabilă.

— N-o să-mi spui că o aprobi.

Ezită.

— Dacă i-ai vedea pe unii dintre tinerii cu care umblă Rosamund! Am învăţat că n-are nici o importanţă dacă îi aprobi sau nu.

— Dar e atît de artificial. Nici nu-ţi imaginezi.

I-am povestit despre călătoria cu avionul de la New York, despre întîlnirea de la Heathrow cu Margaret şi Caro, tăcerea neloială a lui Barney.

— Nu l-am mai întîlnit de ani de zile.

— L-ai văzut, desigur, la televizor.

— Din cînd în cînd. Pare destul de bun, în comparaţie cu alţii. Îşi termină pepenele. A fost delicios.

Ştiam că, în afară de cazul în care se schimbase complet, nu putea să-l aprobe pe Barney sau, dacă o făcea, o spunea cu aceeaşi degajare cu care spusese despre pepene că e „delicios“. Se folosea pur şi simplu de un vechi truc de la Oxford: pe cei care îşi dezvăluie sentimentele trebuie întotdeauna să-i contrazici, pentru a-i incita să se dezvăluie şi mai mult. Trebuie să fi dedus probabil din tăcerea mea că nu muşcam din momeală, căci continuă:

— Fetele de azi, dacă au realmente nevoie de ajutor, ştiu să-l ceară.

— Dacă aş putea măcar să înţeleg ce-a văzut la el.

— Nu-i proastă. În ciuda tuturor eforturilor lui Nell.

Între feluri, mi-am aprins o ţigară, un obicei rău, de care Jenny mă dezvăţase cît am fost împreună.

— Cel puţin încep să înţeleg de ce ţine aşa de mult la tine.

— Sentimentul e reciproc.

Cuvintele lui Jane erau dictate de un bun-simţ rezervat, poate; dar părea să insinueze că nu-l puteam acuza pe Barney de lucruri care ţineau de propria-mi fire şi nu-i puteam pune în cîrcă propriile mele greşeli. Am schimbat discuţia, vorbind despre copiii ei. Rosamund plecase de la Cambridge şi lucra acum la BBC. Venea la Oxford în fiecare weekend. Anne, sora ei mai mică, era plecată pentru un an la Florenţa pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de italiană; Anthony insistase să nu-şi întrerupă studiile. Şi prîslea, Paul, pe care nu-l văzusem niciodată, avea cincisprezece ani şi era elev la Dartington. Ştiam de la Caro că era un copil dificil – „nu scoate o vorbă“, ţin minte că mi-a spus. Nici de la mama lui n-am obţinut o imagine mai clară – băiatul avea probleme afective şi avea şi unele dificultăţi la învăţătură. Dar Jane părea să le considere o fază de tranziţie… sau poate că dezinvoltura ei nu era decît o nouă ocazie să-mi arate că sînt un străin, nu un prieten de familie. Apoi am vorbit despre Compton, despre Oxford şi cît de mult s-a schimbat. Am reuşit chiar să aflu cîte ceva despre ea însăşi, despre comitetele şi cauzele ei nobile; dar despre Anthony sau despre căsnicia lor nici un cuvînt, decît cel mult în treacăt. Lipsa ei scrupuloasă de curiozitate în legătură cu ceea ce discutasem cu Anthony mă îngheţa.

Îmi dădeam tot mai mult seama că eram tolerat de dragul lui Anthony, din simplă curtoazie. Cu cît stăteam mai mult de vorbă cu ea, cu atît devenea mai evident faptul că nu aveam nimic în comun, nici măcar un vechi „păcat“ şi imposibilitatea de a ni-l ierta reciproc. „Moştenirea“ pe care Anthony intenţiona să mi-o lase se arăta acum în tot ridicolul ei, grevată, dacă nu de neînţelegere, cel puţin de o ridicolă subevaluare a felului în care eram apreciat de Jane. Acum totul începea să devină doar o mică poveste ce trebuia păstrată în memorie, ca să i-o pot spune lui Jenny la viitoarea noastră întîlnire. Mi se părea imposibil ca Jenny să dispară din viaţa mea. Scena de acum şi cea precedentă trebuiau povestite şi ea era singura care îmi înţelegea limbajul. Dialectul de aici era arhaic, fără nici o şansă de schimbare.

Sau cel puţin asta era concluzia la care ajunsesem pe cînd ni s-a adus cafeaua. Am băut-o în tăcere, una din acele tăceri mai grăitoare decît orice cuvinte. Am făcut o ultimă încercare:

— O să locuieşti în continuare la Oxford, Jane?

— Nu sînt sigură. Acum toţi prietenii mei sînt aici. Andrew a propus Compton-ul, dar eu… Nell şi cu mine sîntem amîndouă împotrivă. El nu-şi poate da exact seama cît de mare e capacitatea noastră de a ne călca pe nervi.

Fumase şi acum îşi stingea ţigara; apoi spuse, părînd să se adreseze scrumierei:

— Mă gîndesc să mă înscriu în Partidul Comunist.

Nu se uită la mine, dar trebuie să fi fost conştientă de expresia uluită pe care faţa mea o avuse o clipă. Apoi, după alte cîteva clipe, m-am gîndit că ar putea fi o glumă la adresa lui Nell şi a lui Andrew. Dar deodată mă privi drept în ochi, zîmbind uşor, ca şi cînd ar fi ştiut că ştiam că nu poţi să comunici o asemenea informaţie cu atîta calm, fără să-i fi calculat în prealabil efectul.

— Vorbeşti serios?

— Cochetez de asemenea cu maoiştii şi cu marxiştii internaţionali. Ambele curente sînt, bineînţeles, foarte la modă. Apoi adăugă: Apropo, Anthony nu trebuie să afle. Încă nu m-am hotărît definitiv. E o pornire… cum să-ţi spun, ceva mai mult intuitiv decît bine gîndit.

— Pentru că simţi că aşa e bine?

— Să spunem doar că mi se pare ceva mai puţin greşit decît alte alternative.

— De regulă, alegerile nu se fac din motive de genul ăsta.

— Ştiu că aici pare ceva ireal. La Oxford, comuniştii sînt mult mai sofisticaţi decît oriunde în ţară.

— Şi în Rusia?

Zîmbi uşor.

— Cei care trăiesc în case de sticlă n-ar trebui să dea cu piatra.

— Dar… vreau să spun e ceva care se potriveşte societăţilor ţărăneşti subdezvoltate, ceea ce nu e deloc cazul nostru.

— Iar noi nu sîntem decît o societate capitalistă subdezvoltată.

— Care nu doreşte cîtuşi de puţin să renunţe la unele libertăţi.

Îşi mai luă o ţigară şi se aplecă spre mine să i-o aprind.

— Nu-mi fac iluzii gen Ioana D’Arc. Urăsc violenţa. Şi dogmele. Deşi par a fi elementele esenţiale ale oricărei schimbări. N-anj putut nici măcar să urmez linia „partidului“ catolic. Nu pretind deloc că am antecedente bune în această privinţă.

— Atunci?

Îşi plimbă degetul pe marginea farfurioarei ceştii de cafea.

— Cred că nutresc visul foarte naiv al unei societăţi marxiste inteligente. Un sistem care să poată într-o zi să transforme teoria, s-o adapteze exigenţelor noastre să devină ceva viabil pentru noi… ceea ce a făcut Mao pentru China. Îşi ridică privirea şi se uită drept în faţă. Parţial din cauza inutilităţii vieţii universitare. A suficienţei. A lipsei oricărui simţ practic. Zîmbi uşor dezabuzat. Sinceră să fiu nu ştiu. E poate doar o iluzie nesăbuită că stînga are nevoie de oameni care pot să simtă, nu numai să gîndească.

O studiam, îşi plecase din nou capul şi mi-am amintit ce actriţă bună fusese pe vremuri. De cînd sosisem, juca un rol; continua să joace, dar rolul se schimbase. Nu însă şi atitudinea ei faţă de mine. Îţi crea impresia că avusese loc un fel de apropiere, că încerca să-ţi dezvăluie ce se ascundea în spatele măştii. Dar de fapt se ridica o nouă barieră – o versiune personală a cortinei de fier.

— Părerile astea… au devenit un lucru obişnuit pe aici, în ultima vreme?

— N-o fac pentru a ţine pasul cu moda, dacă la asta te referi.

— Şi nici ca să mergi împotriva curentului?

— Nu mă pot gîndi decît la patru… nu, la cinci marxist-leninişti declaraţi. Dintre care pe unul nu pot să-l sufăr.

— Şi Anthony nu-şi dă seama de nimic?

— Ştie că sînt o simpatizantă de stînga entuziastă. Îmbrăţişează şi el o parte din simpatiile mele. Nu cred că ar fi prea surprins.

— Atunci de ce nu-i spui?

— Mă tem să nu-i fac rău.

— Nell ştie?

Strînse din buze.

— Am avut cîteva discuţii furtunoase, însoţite de ţipete, pe tema asta. Una din ele chiar acum trei zile. A reuşit să-şi însuşească cele mai stupide concepţii despre viaţă ale lui Andrew. Dar nimic din umorul şi toleranţa lui. El ia toate lucrurile astea ca pe o glumă. Mă tem însă că Nell le ia ca pe un afront personal.

— Aici te înţeleg perfect.

Dar asta nu stîrni nici un ecou, sau numai unul tangenţial.

— Casa, ai să vezi, e destul de mare, n-o să am nevoie de atîta spaţiu. Cînd totul se va termina, aş vrea să i se dea o întrebuinţare potrivită. Se uită din nou prin sală. Poate o să fiu şi eu o văduvă a lui Lenin, proprietăreasa de care toţi fac haz. Manifeste la micul dejun, propagandă la cină.

— Tocmai, lucrurile de genul ăsta au creat renumele Oxfordului.

— Doar că această cauză pierdută e privită astfel doar de intelighenţia oportunistă. Monstruosul regiment de universitari transformaţi în valeţi ai mass-mediei. Făcu o pauză. Mă tem că am ajuns să consider televiziunea şi liberalismul din Fleet Street ca cea mai groaznică conspiraţie de dreapta care a existat vreodată.

— Audienţa corupe. Chiar mai mult decît puterea.

— Nu văd de ce oamenii cei mai deştepţi trebuie să fie şi cei mai corupţi. Şi să-şi dedice atît de mult din inteligenţa lor perpetuării privilegiilor genetice şi sociale.

— Ar trebui să te duci mai des în străinătate, Jane. Nu sînt decît nişte cocoşi gălăgioşi pe o grămadă de gunoi.

— Dar eu nu locuiesc în străinătate. Şi grămada ta de gunoi e întîmplător ţara mea.

— Touché. Şi e şi ţara mea.

Abia dacă mi s-a răspuns la zîmbet. În spatele acestui schimb de opinii, începusem să ne enervăm unul pe celălalt, simţind probabil amîndoi că nici unul nu îl lua pe celălalt prea în serios, deşi în maniere diferite. Chelnerul ne mai aduse cafea, dar ea refuză. Nici eu nu mai voiam, dar am mai luat una ca s-o mai reţin un pic. Chelnerul se îndepărtă, urmă un moment de tăcere. Cînd în cele din urmă am început să vorbesc, i-am evitat privirea.

— Sînt şi eu inclus în anatema generală?

— Ce te face să crezi asta?

— Pentru că tocmai am întîlnit pe cineva care chiar a fost sincer bucuros să mă vadă.

O clipă tăcu, apoi zise:

— Poate că femeile se schimbă mai mult decît bărbaţii. Dar scutură din cap. Iartă-mă. Îţi sînt sincer şi imens recunoscătoare că ai venit.

— Deşi sînt un lacheu capitalist semiexpatriat.

Plecă ochii şi spuse cu o voce scăzută:

— Nu-i cinstit să-mi atribui cuvinte pe care nu le-am rostit.

— Dar ai fi vrut ca tăcerea să nu fi fost ruptă.

Respiră adînc. Ştiam că se simţea din nou tentată să mă contrazică; dar mai ştiam că totuşi, în spatele femeii calme şi a armelor ei, se afla cineva departe de a fi echilibrat. Stătea cu ochii aţintiţi în ceaşca de cafea, ca şi cum răspunsul s-ar fi găsit în zaţul amărui.

— Nu ştiu ce ţi-a spus Anthony, dar pot să ghicesc că se referă la lucruri pe care eu le consider foarte personale. Care au mult mai multă legătură cu prezentul decît cu trecutul. Asta-i tot, te rog să mă crezi.

Ezită, apoi deodată vocea ei deveni mult mai naturală.

— În momentul de faţă, nu pot să suport trecutul, Dan. Sub nici o formă.

În cele din urmă, îmi rostise pentru prima oară numele; şi, pentru prima oară, i-am văzut clar încordarea. La urma urmei, era şi ea muritoare. Am lăsat să treacă un timp.

— Anthony a ţinut-o întruna că voi doi mi-aţi ruinat căsnicia. Şi prin asta, viaţa. I-am atras atenţia că nu aveţi dreptul să vă asumaţi această vină. M-am bucurat de viaţă, Jane, cu toate greşelile şi defectele ei – şi am fost întotdeauna perfect capabil să-mi distrug singur căsnicia. Ceea ce am şi făcut. Asta-i una. În afară de asta, el speră ca acum tu şi cu mine să fim din nou prieteni. Nu pot decît să trag concluzia că din viaţa ta par să lipsească cu desăvîrşire bărbaţii corupţi şi lipsiţi de conştiinţă. Cred că ai nevoie de cel puţin unul. Trebuie să-i dau mîine raportul lui Anthony. Şi lui Caro. Mi-ar plăcea să le pot spune că s-a hotărît să mi se acorde o şansă, cît de mică.

Tot timpul cît am vorbit, Jane a stat cu ochii în pămînt şi a rămas aşa, o bucată de vreme, dar pe figura ei flutură o clipă umbra unui surîs melancolic; o posibilă recunoaştere a faptului că se lăsase înfrîntă.

— Nell m-a avertizat.

— Despre ce?

— Despre ceea ce numeşte ea obiceiul tău pervers de a-ţi obliga partenerul să-şi dea cărţile pe faţă, fără ca tu să le arăţi pe ale tale.

— Pe vremuri obţineai şi tu rezultate foarte bune la acest joc.

— Se pare că mi-am pierdut antrenamentul.

— Nu pot înţelege de ce ai continua ceva ce mi s-a părut întotdeauna inuman.

— N-are nici o legătură cu persoana ta. Ci doar cu faptul că eşti folosit de cineva. Fără nici cea mai mică justificare.

— Convingerea că ai dreptul să judeci în locul altuia nu e una din definiţiile fascismului?

Am observat ceva ce simţisem şi la soţul ei, o nesiguranţă, o anxietate aproape stîngace cînd sînt puşi în faţa cuiva din altă lume. Era uşor să dispreţuieşti şi să ignori acea lume străină – cum facea ea, eram sigur – atît din motive estetice, cît şi din motive politice. Era uşor să-şi dispreţuiască şi propria lume universitară închisă, chiar şi oraşul ăsta. Dar era oraşul în care trăia şi nu era obişnuită cu oameni, cu situaţii, cu bărbaţi care respinseseră sau puteau respinge sistemul de comunicare şi convenţiile acestei societăţi, pe care ea le cunoştea atît de bine.

Cu ochii plecaţi, şopteşte:

— Nu mai sînt cea pe care o ştiai tu, Dan. Îmi pare rău că nu am putut să mă ascund mai bine. Nu e vina ta cîtuşi de puţin.

Dan ezită, apoi se întinde peste faţa de masă albă şi îi atinge uşor mîna. Ea nu spune nimic. El face semn chelnerului.

Afară, am constatat că ceaţa, nu tocmai în concordanţă cu ceea ce se petrecuse între noi, era şi mai deasă. Devenise aproape densă, iar străzile erau pustii. Ştiam că maşina se tîra pe Banbury Road, dar pierdusem orice simţ al distanţei. Jane înainta încet în viteza a doua, încercînd să se ghideze după bordura trotuarului de pe partea ei. Din cînd în cînd, schimbam cîteva cuvinte despre noile ei convingeri politice. N-o contraziceam, încercam numai s-o fac să vorbească. Deveni foarte autocritică, începu chiar să se scuze; ca şi cînd ar fi fost vorba de o simplă sensibilitate artistică, de aranjamentul floral al vieţii politice britanice, care cerea pe undeva şi o ramură roşie; ca şi cînd respingerea universală a comunismului în Anglia postbelică era un fel de ostracizare socială nedreaptă; în sfîrşit, poate cu ceva mai mult temei – ca şi cînd ar fi vorba de o problemă de chimie, de dozare a valenţelor. Dacă Rusia avea nevoie de cîţiva Soljeniţîni, atunci şi Anglia avea nevoie. Exista, evident, şi ceva din tendinţa de emancipare a femeilor între două vîrste, nevoia de a se şoca pe sine şi pe cei din jur, ca o reacţie împotriva văduviei prea timpurii şi senzaţiei de vid interior pe care avea s-o aducă cu ea. Şi, în final, mi se oferea o mostră perfectă de excentricitate oxfordiană. Mă întrebam dacă Jane avea idee ce ar fi însemnat o asemenea hotărîre în America, unde fierul se bate cît e cald.

Din Banbury Road, am dat colţul pe o stradă lăturalnică. În cele din urmă, Jane coti brusc peste bordura trotuarului şi intră într-o grădină. Opri lîngă casă, în apropierea unui garaj. Mi-am luat valiza cu lucrurile pentru noapte de pe bancheta din spate şi am aşteptat-o să încuie portiera. Se vedea lumină undeva la demisol şi, îndreptîndu-ne spre casă pe aleea cu pietriş, am văzut că era o bucătărie. Erau luminate şi cîteva dintre camerele de la parter, risipind ceaţa din dreptul ferestrelor. Construcţie victoriană de cărămidă cu lemnărie albă, cîteva trepte, o mică terasă cu dale pe jos.

Jane stă în faţa uşii, căutîndu-şi cheile în poşetă. Dar prin geamul de sticlă colorată se zăreşte o siluetă şi uşa se deschide înainte ca Jane să le găsească. O franţuzoaică tînără şi zveltă, într-un pulover negru şi blugi. Are ochelari cu rame aurii, codiţe legate cu două panglici roşii şi o figură tristă, care îmi aminteşte de Fedra.

 

De cealaltă parte a uşii

 

N-am putut să urmăresc conversaţia rapidă în franceză, dar era clar că tînăra se dădea de ceasul morţii, cu o volubilitate tipic galică, pentru că nu reuşise să ia legătura cu noi mai devreme. Aproape că nu voia să ne lase să intrăm în casă. Am fost uimit de interiorul vestibulului, cu pereţii de un roşu pompeian şi balustrada grotesc de masivă a scărilor, din lemn sculptat, vopsită în alb. Am zărit cîteva tablouri frumoase; un cuier de fier forjat cu multe ornamente, vopsit tot în alb. Doar mai tîrziu am regăsit în acest decor roşu, uşor teatral, ceva din Jane cea de altădată. Tînăra franţuzoaică avea nevoie de toată atenţia noastră. În cele din urmă, Jane o luă uşor de umeri încercînd s-o calmeze. Am întrebat ce se întîmplase.

— Au telefonat de la spital.

Se strîmbă uşor, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze pentru toată tevatura.

— Dan, ea e Gisèle.

Fata mă salută cu o înclinare bruscă, nervoasă a capului.

— Mă duc să văd despre ce e vorba. Tu du-te şi ia-ţi ceva de băut, Dan. Mă întorc într-o clipă.

Făcu semn fetei să se ocupe de mine. Era un telefon pe o măsuţă, lîngă scări.

— Au spus…

— Cîteodată nu poate să doarmă. Îi place să-i citesc.

Făcu o mişcare uşoară cu capul spre fata care se afla în spatele ei.

— Avem uneori tendinţa să ne pierdem cu firea. Îmi zîmbi. O să găseşti o sticlă de Armagnac. Serveşte-te, te rog.

Tînăra o luă înainte şi am intrat în urma ei în salonul care se întindea pe toată lungimea casei. Din două camere se făcuse una singură, cu o arcadă pe mijloc. Multe cărţi, alte cîteva tablouri şi gravuri, cîteva piese de mobilier vechi şi frumoase, un pian în celălalt capăt al camerei, lîngă uşa ce dădea spre grădină; şi mi-am amintit că pe vremuri Jane cînta destul de bine la pian. Într-o vitrină luminată se aflau cîteva obiecte de ceramică veche, bucăţele de tanagra montate pe cuburi din plastic, un kylix mic, grecesc. Un şir de invitaţii aşezate la rînd pe consola căminului, expresie tradiţională a snobismului oxfordian; între ele – un cap de băiat din teracotă, desigur fiul. O cameră încărcată. Dar bineînţeles că n-am observat toate acestea chiar atunci: franţuzoaica închisese uşa: Părea să ţină neapărat să mă facă să înţeleg cît de bulversată era.

— N-au spus ce s-a întîmplat?

Mă privi fix, apoi făcu semn din cap că nu.

— Je m’excuse, monsieur. Je suis…

Apoi scutură din nou din cap. I-am oferit o ţigară.

— Non, non… Î mi e mai bine.

De fapt îmi cam dădeam seama ce era; sau cel puţin, ce speram eu că ar putea fi: o schimbare în atitudinea lui Anthony – după plecarea noastră, se gîndise la ceea ce îi spusesem şi o chema pe Jane, pentru că simţise brusc nevoia să pună capăt tăcerii pe care şi-o impusese pînă acum.

Am auzit vocea lui Jane, dar vorbea prea încet ca să disting ce spune. Stăteam în faţa căminului; tînăra era tot lîngă uşă, ca un cîine de pază. Făcu un gest cu mîna spre fundul camerei:

— Dacă doriţi să beţi ceva…

— Da, mulţumesc. Nu vă deranjaţi. Îmi iau singur.

Sticlele erau pe o consolă în cealaltă parte a camerei. Mi-am turnat un whisky. Fata rămase lîngă uşă şi, renunţînd la orice pretenţie de discreţie, asculta ce se vorbea dincolo. M-am apropiat de pian şi am privit pe fereastră grădina învăluită în ceaţă. Nu ştiu dacă era din pricina senzaţiei de izolare sau poate datorită tăcerii aproape înăbuşitoare, dar mă simţeam rupt de realitate. În faţa ferestrei era un balansoar cu o carte pe el: Selecţiuni din jurnalul din închisoare al lui Antonio Gramsci.  Semne din fîşii de hîrtie erau strecurate ici-colo printre pagini; cu siguranţă, o citea Jane. Am luat cartea şi am deschis-o. Numeroase pasaje erau însemnate cu creionul, uneori chiar cu două linii verticale. „Orice individ este nu numai sinteza raporturilor existente, ci şi istoria acestor raporturi .“ Structura încetează să mai fie o forţă exterioară care îl striveşte pe om, îl asimilează, îl face pasiv, ci se transformă într-o cale spre libertate, un instrument cu ajutorul căruia se creează o nouă formă etică şi politică, generatoare de noi iniţiative .“ Ultimele zece cuvinte fuseseră subliniate. Am răsfoit cartea la întîmplare, încercînd să găsesc vreun comentariu scris, dar nu era nici unul… afară doar de un semn de exclamaţie lîngă un paragraf. JFilozofia praxis-ului este conştiinţa plină de contradicţii, în care filozoful, luat atît ca individ, cît şi ca grup social, nu se limitează numai să înţeleagă contradicţiile, ci se consideră el însuşi un element al contradicţiei şi ridică acest element la gradul de principiu al cunoaşterii şi deci al acţiunii .“

Am pus cartea la loc, spunîndu-mi că fata m-ar putea crede indiscret; dar părea să mă fi uitat, era tot la uşă, pe jumătate ascunsă de una din marginile arcadei dintre cele două camere. Am început să mă uit la alte cărţi, de pe rafturile aşezate de jur împrejurul camerei, un regiment tăcut de lucrări ce conţineau filozofia şi aşa-zisa înţelepciune umană. Apoi se auzi zgomotul uşor al receptorului pus în furcă. Am văzut-o pe fată îndepărtîndu-se de uşă. Dar am auzit-o pe Jane formînd un alt număr şi, peste cîteva clipe, vorbind încet la telefon. Convorbirea nu a durat mult. Receptorul fu iarăşi pus la loc. Urmă o tăcere absolută. Franţuzoaica se uită la mine ca şi cînd totul ar fi fost din vina mea; apoi întoarse capul. Am lăsat tăcerea netulburată pentru cîteva momente, apoi am pus paharul jos şi, cu un zîmbet ce se voia împăciuitor, am ieşit în vestibul.

Jane stătea la un pas sau doi de uşa de la intrare, perfect imobilă, cu spatele spre mine, cu mîinile în buzunarele hainei de piele, privind fix în noapte. Cu siguranţă că mă auzise intrînd în vestibul, dar nu se întoarse.

— Jane?

Nu se mişcă. M-am apropiat de ea cu un pas sau doi.

— S-a întîmplat ceva?

Capul ei se întoarse o fracţiune spre mine. Am văzut un zîmbet vag, adresat lumii întregi, ca şi cînd tocmai aş fi spus o prostie.

— Se pare că la scurtă vreme după plecarea noastră. A reuşit să iasă pe balcon. Se întoarse din nou şi privi afară, în noapte. Şi peste balustradă.

— Vrei să spui…

— Mă tem că da.

— A murit?

— Ei cred că a murit pe loc. Dădu uşor din umeri. Cînd l-au găsit…

M-am mai apropiat puţin, străduindu-mă să înţeleg de ce reacţia ei mi se părea atît de diferită de a mea; şi eram, cred, mai şocat de calmul ei decît de vestea tragică ce venise ca un trăsnet.

— Jane?

— Cine l-a însoţit pe Scott în ultima sa expediţie?

— Căpitanul Oates.

Aprobă uşor din cap. Am auzit-o pe fată în spatele meu, în cadrul uşii şi m-am dus s-o iau pe Jane de braţ.

— Vino şi stai jos, pentru Dumnezeu.

— E în regulă, Dan. Am telefonat doctoriţei mele. I-am spus să nu fie îngrijorată.

Îmi atinse mîna, dar numai pentru a-şi elibera braţul, apoi se întoarse şi îi zîmbi franţuzoaicei, care vorbi prima:

— Je ne savais pas comment…

— Oui, oui. Il n’en voulait plus. C’est tout.

Fata, dînd dovadă de un simţ al circumstanţelor mai dezvoltat decît cel al lui Jane, îşi acoperi faţa cu mîinile. Jane se duse la ea şi o luă de după umeri, o sărută uşor pe păr şi îi murmură ceva. Fata se uită la ea; nu ştiu dacă era uluită de această anglo-saxonă stăpînire de sine sau îngrozită că o scenă ca în Racine fusese redusă la… Jane se întoarse spre mine.

— Cred că am nevoie de o ceaşcă de ceai.

— Ai nevoie de ceva mai tare decît ceaiul.

— Nu, mai bine… Îi zîmbi lui Gisèle. Vrei să…

Fata se îndepărtă ezitînd, aruncă încă o privire dubioasă către mine, ca şi cînd eu aş fi fost, într-un fel, de vină, apoi dispăru pe scara ce ducea la subsol.

Eu am urmat-o pe Jane în salon.

— Nu îmi vine să cred.

— Ştiu.

— Au spus…?

— Infirmiera care l-a pregătit de culcare mi-a spus cît de relaxat părea. I-a vorbit despre tine.

Se ridică şi luă o ţigară dintr-o cutie. I-am întins bricheta aprinsă.

— Niciodată n-a…?

Trase adînc din ţigară, suflă fumul afară.

— Nu. Nici măcar o dată.

— Şi nici o scrisoare?

— N-au găsit nimic.

Se întoarse spre cămin şi privi fix în vatră. Cărbunii erau pregătiţi, dar focul nu fusese aprins.

— Poate că a fost un accident? Dacă era ameţit de calmante.

Clătină din cap în semn că nu.

— Nu cred. Ei…

— Dar de ce tocmai noaptea asta?

Nu răspunse nimic, stătu un timp nemişcată, apoi se îndreptă spre ferestrele mari care dădeau spre stradă. Continuam s-o privesc ţintă. Stătea cu spatele la mine. După cîteva secunde, îşi trecu amîndouă mîinile prin păr, apoi se apăsă puţin pe ceafa, sub pieptenele de argint, ca şi cum tocmai s-ar fi ridicat din pat, încercînd să se trezească dintr-un coşmar.

— Nu e vina ta, Dan. Absolut deloc.

— Aş vrea să stai jos.

— Mă simt bine. Crede-mă. Eram pregătită. Mă aşteptam să se întîmple destul de curînd.

Şi totuşi avea aerul cuiva luat total prin surprindere, dezorientat; ca şi cînd tocmai pierduse trenul şi îşi dădea seama că acum nu va mai revedea niciodată persoana care ar fi trebuit s-o aştepte la sosire. Stătea cu spatele la mine, ţinîndu-şi cotul cu o mînă şi ţigara aproape de buze cu cealaltă. M-am apropiat de ea.

— Hai, scoate-ţi haina.

Ezită o clipă, apoi îşi descheie haina şi mă lăsă să i-o iau de pe umeri. Faţa ei avea o expresie aproape furioasă, nu ca o fiinţă care primise o groaznică lovitură, ci mai degrabă ca o femeie care a fost jignită profund şi iremediabil. Am pus haina pe spătarul unei canapele şi m-am îndreptat spre consola unde ţinea băuturile. Încă îl mai aveam pe Anthony în faţa ochilor, îi auzeam vocea şi mi se părea de neînţeles că, în timp ce stăteam la masă în restaurant, nici nu ne trecuse prin cap că era posibil să fim lipsiţi pentru totdeauna de prezenţa unei alte fiinţe omeneşti atît de apropiate în timp şi spaţiu. Fraza aceea stranie a lui, „corectarea unei erori din proiectul iniţial“, îmi veni în minte, ca o ironie înspăimîntătoare, macabră. Iertarea acelui vechi păcat sau dorinţa de a se asigura că am înţeles într-adevăr ce obligaţii îmi reveneau căpătase, din motive de neînţeles, mai multă importanţă în ochii lui decît proaspătul „păcat“ al sinuciderii. Fusese în pragul morţii, euthanasia pe care şi-o acordase singur o devansase pe Atropos cu numai cîteva săptămîni, dar alegerea momentului… Parcă eram victimele unei glume proaste. M-am întors la Jane, cu un pahar de coniac.

Se uită la el, dar clătină din cap în semn că nu.

— Bea-l tu. Eu chiar nu vreau.

— Doar o gură.

Cedă şi sorbi din pahar, dar îl puse imediat jos pe pervazul ferestrei din faţa ei.

— Îmi pare atît de rău că ai fost amestecat în toată povestea asta. E de neiertat.

I-am spus încet:

— Trebuie să încerci să îl compătimeşti puţin şi pe el.

Se întoarse în căutarea unei scrumiere. Apoi stinse ţigara pe jumătate fumată, cu o grijă şi o perseverenţă exagerate.

— Dan, de compătimit sîntem amîndoi.

Atunci, pentru o clipă, în vocea ei răzbătuse o farîmă de sinceritate; o urmă de disperare, de trăire adevărată. Dar ca şi cînd ar fi regretat pînă şi această minoră concesie făcută normalităţii, se uită imediat la ceas.

— Trebuie s-o anunţ pe Rosamund. Şi pe Nell.

— O sun eu pe Nell. Imediat.

Ezită.

— Da… Dacă nu te deranjează.

— Sigur că nu.

Trase adînc aer în piept.

— Mă gîndesc la toată agitaţia care o să urmeze. Atîtea lucruri de pus la punct.

— Aş lăsa-o pe Nell să se ocupe de toate.

— Mă tem că vor trebui să facă o anchetă.

— N-are importanţă.

— M-au întrebat dacă ai să vii cu mine la spital mîine dimineaţă.

— Nici prin cap nu-mi trece să te las singură.

— Mă simt atît de stînjenită, eu…

— Nu fi caraghioasă.

Se uită în jos, părea că mai vrea să spună ceva, dar Gisèle intră purtînd tava cu ceai; şi Jane păru bucuroasă că avea o scuză să se mişte şi să facă puţin loc pe măsuţa de marmură din faţa căminului. Fata dădu să se retragă pentru a ne lăsa singuri, dar Jane o rugă să rămînă. M-am dat bătut; am refuzat ceaiul şi m-am dus să-mi iau paharul de whisky; apoi i-am propus s-o sun pe Nell.

Ajuns în vestibul, m-am rugat să răspundă Andrew la telefon; şi după o pauză lungă, rugăciunea mi-a fost îndeplinită. A fost o uşurare să aud o reacţie normală de şoc şi apoi de solicitudine: o altă voce şi minte de bărbat. L-am convins că nu are rost s-o pornească imediat spre Oxford, deşi spunea că la Compton nu mai e ceaţă. Vor ajunge pe la prînz. Nu, în seara asta Jane nu poate vorbi cu Nell. Da, îi voi spune că sînt „zguduiţi şi neconsolaţi“. Mă ocup eu de toate pînă la sosirea lor. Şi da, şi eu aştept cu nerăbdare să îl revăd.

M-am întors în salon, iar Jane şi-a luat cana de ceai şi a trecut în locul meu, la telefon. Convorbirea dură vreo douăzeci de minute sau chiar mai mult, timp în care am încercat să fac conversaţie cu micuţa franţuzoaică: de unde venea, de cînd era la Oxford… Aix-en-Provence, de o lună, după cîte se părea, fata cea mai mică a lui Jane stătuse în Franţa la familia ei. Nu-mi puteam închipui ce gîndea despre englezii ăştia cu calmul lor, cu sîngele lor rece ca gheaţa, cu întrebările lor infantile despre Cézanne şi despre decăderea Coastei de Azur. Dar cînd s-a întors, Jane îşi recăpătase o parte din vioiciunea ei normală. Rosamund plînsese, se pare, apoi hotărîse că era poate mai bine aşa… va sosi şi ea mîine pe la prînz. A urmat un schimb de banalităţi: ce să cumpere Gisèle de mîncare mîine dimineaţă, unde va dormi fiecare, cînd şi cum să-i anunţe pe Paul şi Anne la Florenţa, şi…

Pe la ora douăsprezece jumătate Gisèle coborî la bucătărie cu tava cu ceai şi Jane mă conduse sus, în camera unde aveam să dorm – camera lui Paul cel absent. Erau două afişe pe pereţi; unul cu diverse stiluri arhitectonice din Anglia, celălalt reprezenta o armură medievală cu numele tuturor pieselor componente şi explicaţii în legătură cu scopul în care erau folosite. O mulţime de cărţi. Un decor oarecum diferit de obişnuita lipsă de decor pe care o găseşti de obicei în dormitorul unui băiat. Istoria era evident pasiunea lui şi simţeam profesorul universitar în devenire. Jane se uită prin cameră să vadă dacă aş mai avea nevoie de ceva. Juca din nou rolul gazdei; tratîndu-mă ca pe un oaspete străin, mult prea distins – sau pe care abia îl cunoscuse – pentru a-l plictisi cu banalităţile vieţii ei domestice.

— Ai să te descurci, Jane?

— Da. Te asigur. Te rog, nu-ţi face griji. Se uită în jos la patul dintre noi. Sper că salteaua nu e prea tare.

— Draga mea, nu salteaua mă preocupă pe mine acum.

O clipă ochii ei îi întîlniră pe ai mei; nu zîmbeam. Se uită din nou în jos, spre pat.

— Omul supravieţuieşte cum poate.

— Anthony, cel puţin, a fost sincer cu mine.

Se întoarse cu faţa spre fereastră. Perdelele fuseseră trase, dar le apropie şi mai mult, apoi îşi făcu de lucru aranjînd marginile. Îşi scosese jacheta de la costum şi avea ceva în ţinuta ei, în felul evident inutil în care se preocupa de marginea perdelei, ce aducea a încăpăţînare copilărească; un copil care vrea să i se ordone să înceteze cu fandoselile.

— Mi-a spus că lucrurile nu mergeau prea bine între voi. Am aşteptat să-mi răspundă, dar ea nu zise nimic. Nu pot să îmi dau prea bine seama ce vrea să însemne groaznica hotărîre pe care a luat-o, dar, oricum ar fi, nu poate să însemne că tu şi cu mine nu trebuie să vorbim despre ea.

Am încercat o abordare mai directă.

— Oricum, trebuie să cădem de acord ce vom spune mîine. Oficial.

În cele din urmă, se întoarse de la fereastră, dar nu se uită la mine.

— Trebuie să fii tare obosit.

— Nu m-am adaptat încă la fusul orar. În California e încă ziuă. Te rog să iei loc.

Era un scaun Windsor lîngă birou, în colţ, în spatele ei. Se uită în jurul ei prin cameră, ca şi cum ea se afla în vizită acolo, apoi se mişcă, întoarse puţin scaunul şi se aşeză, cu faţa uşor într-o parte, cu mîinile încrucişate.

Eu m-am aşezat pe marginea patului.

— Pot să-ţi povestesc ce mi-a spus?

— Dacă tu crezi că foloseşte la ceva.

M-am aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi, şi mi-am ales cu grijă cuvintele. I-am vorbit despre felul în care Anthony s-a acuzat că în timpul căsniciei lor i-a denaturat adevărata personalitate; obiecţiile mele; întrebarea pe care mi-a pus-o: cum aş putea şti realitatea situaţiei după atîţia ani; faptul că, evident, n-am putut să răspund. M-am oprit. Tăcea.

— Ţi-a spus şi de ce ţi-a vorbit despre toate astea?

— Mi-a spus că i-ai mărturisit totul despre noi doi. Înainte de a vă căsători.

A avut o scurtă ezitare, dar cînd vorbi, vocea îi era calmă:

— Da. E adevărat. I-am spus.

— Păcat că n-am ştiut şi eu. Nu răspunse. După părerea lui, toate problemele pe care le-aţi avut de aici au venit.

— Din faptul că i-am spus? Sau că n-am discutat şi cu tine?

— Cred că se referea la amîndouă. Jocul de-a v-aţi ascunselea pe care l-am tot jucat.

— Am discutat dacă să îţi spunem sau nu. La vremea aceea, existau motive întemeiate să nu o facem.

— Ce motive?

Tăcere. Mi-am luat avînt.

— Jane, toată lumea o să-şi pună întrebări în legătură cu alegerea momentului. Nu se poate să nu discutăm despre toate astea acum.

Urmă o nouă tăcere, dar după un timp vorbi.

— Legătura dintre tine şi Nell.

— Nimic altceva?

— Instinctul meu de conservare. Simţeam că te trădasem puţin. Şi pe Anthony. Îi plăcea să creadă că, în adîncul sufletului, te iertase. Nu voia să recunoască adevărul – că, de fapt, n-ar fi putut să te ierte niciodată. Ezită un moment, apoi continuă: Oamenii găsesc întotdeauna motive destul de bine pentru a face ceea ce vor.

— Anthony vorbea mereu despre corectarea unei greşeli în proiectul iniţial. Cred ca îl obseda ideea unei căsătorii mitice între noi doi pe care el… o împiedicase.

Şi de data asta refuză să facă vreun comentariu.

— Ca şi cînd tu ai fi o uşă încuiată a cărei cheie o am numai eu. Am avut impresia foarte puternică nu numai că trăia în trecut, dar şi că se încuiase în faţa oricărei realităţi mai recente. Am încercat să-i sugerez acest lucru, dar nu cred că a auzit ce-i spuneam.

Aşteptam să-mi spună că e de aceeaşi părere sau să mă contrazică. Uşa era întredeschisă şi am auzit-o pe franţuzoaică urcînd scările spre camera ei. Sus, o uşă se închise încet şi am auzit un zgomot înfundat de paşi pe tavan; aşa cum mai auziserăm o dată, cu mult înainte, în împrejurări complet diferite.

În cele din urmă, Jane zise:

— Din anumite puncte de vedere, mă tem că nu s-a maturizat niciodată.

— Nu mi-am dat niciodată seama că între voi linia de comunicaţie era întreruptă. De fapt, era chiar ruptă de tot.

— A fost una din acele căsătorii în care partenerii supravieţuiesc izolîndu-se fiecare între secretele lui. În zone interzise.

— Mi se pare o schimbare atît de mare faţă de ceea ce era la început.

— Cred că ce consideram noi pe atunci sinceritate absolută era mai degrabă… dar nu îşi termină fraza.

— Şi totuşi dorinţa ta de sinceritate absolută te-a îndemnat să îi spui ce s-a întîmplat între noi.

— Cu singura precizare că de atunci căsătoria noastră s-a bazat pe un secret pe care i-l ascunsesem.

— Dar nu a rămas secret prea multă vreme. Ea nu zise nimic. Cînd i-ai spus?

— Cînd eram în America. În vara aceea.

— Cum a primit mărturisirea ta? S-a înfuriat?

Negă din cap, cu un fel de antică disperare; oftă.

— A fost, toată viaţa, nevinovat ca un copil, cînd era vorba de propriul său inconştient. Reacţia lui din ziua aceea a condiţionat toată viaţa noastră ulterioară. Bineînţeles că atunci nu ne-am dat seama. Nimeni nu-şi dă seama pe moment. Dar cu încetul, în timp, cînd voiam să ne spunem unul altuia ce simţeam cu adevărat, era… ca şi cum ne-am fi distrus dinainte toate şansele.

— Dar ai ghicit de ce insista să vin?

— Bănuiam că vrea să te pună să plăteşti pentru penitenţa lui.

— E o exprimare cam brutală.

— Tu n-ai fost nevoit să-ţi petreci cea mai mare parte din viaţă ascultînd vorbele cu două înţelesuri ale catolicilor…

Am zîmbit, tot cu spatele spre ea.

— De care noua ta credinţă s-a eliberat?

— Ei, cel puţin, vorbesc mai mult despre salvarea societăţii, nu a individului.

Mi-am amintit ce spusese Anthony, că schimbarea lumii trebuia să înceapă cu individul. Probabil că a fost, cel puţin în parte, o admonestare pe care şi-o adresa retrospectiv lui însuşi; dar, în parte, era poate o reacţie la atitudinea femeii de lîngă mine, care îşi pierduse orice speranţă. Dar nu voiam să ne pierdem într-o discuţie de ordin general.

— Avea, evident, un motiv foarte serios pentru a face ceea ce a făcut. Sper că lumea va fi de acord asupra acestui punct.

— Nu vor putea face abstracţie de asta, nu?

Rostea fiecare propoziţie, în special pe aceasta din urmă, ca şi cînd cu asta discuţia s-ar putea termina, problema fiind definitiv închisă. Am găsit cîteva ţigări şi i le-am întins, aşteptîndu-mă să refuze şi să profite de ocazie ca să plece; dar luă una. M-am ridicat şi i-am aprins-o. Apoi m-am aşezat din nou pe pat, de data asta cu faţa spre ea; şi acum, cu ochii aţintiţi în podea, începu să vorbească de bunăvoie.

— Ne descurcam. În viaţa de toate zilele nu eram nefericiţi. Erau o mulţime de lucruri asupra cărora eram de acord. Copiii, de pildă.

— A mai spus ceva. Că îţi e etern recunoscător.

Zîmbi amar.

— Asta e ceea ce se cheamă sărutarea crucii, în lumea clerului.

— Sînt sigur că te înşeli.

Un timp nu spuse nimic.

— L-am făcut să sufere, Dan. Groaznic.

— Nu v-aţi gîndit niciodată la divorţ?

— De mai multe ori. Înainte să se îmbolnăvească.

Afară se auzi o maşină încetinind în dreptul casei şi am fost convins că venea cineva. O clipă s-a oprit chiar, dar apoi am auzit-o pornind din nou şi îndepărtîndu-se încet.

— Şi ce v-a împiedicat?

— O, veşnica poveste. Un soi de vinovăţie pe care o simţim amîndoi. Cum să-ţi spun, cînd ai făcut atîtea greşeli, despărţirea nu pare decît o greşeală în plus. Şi erau şi copiii. Schiţă un gest spre capul patului, în special Paul. El a avut cel mai mult de suferit. Fetele înţeleg. Rosamund ştie tot, mi-a fost… de mare ajutor. A priceput totul, e foarte inteligentă.

— Dar de ce i-ai spus despre noi doi?

Ridică din umeri. Nici ea nu mai ştia.

— Poate din cauza bisericii. Toate prostiile alea despre păcate şi iertarea lor care îmi pluteau prin cap. Anthony îmi împuiase capul cu teorii despre adevăr. Pe atunci nu îmi dădusem încă seama că atunci cînd Anthony vorbea despre adevăr, vorbea de fapt despre masochism.

Dar o spuse cu mai puţină amărăciune, aproape zîmbind.

— A fost probabil o hotărîre greşită. Dar nu cred că are prea multă importanţă. Lucrurile nu s-ar fi schimbat cu nimic, chiar dacă aş fi coincis perfect cu imaginea lui despre mine, tînăra imaculată. Era mai mult o problemă de temperamente… de afectivităţi. Sau poate de perversităţi. Se strîmbă. Căsătoria noastră nu e o excepţie. E aproape o căsătorie tipică pentru North Oxford.

— Mi-a spus că m-a urît ani de zile.

— Nu trebuie să iei prea în serios autoacuzaţiile catolicilor căpoşi. E specialitatea lor, fac din ţînţar armăsar. N-a ştiut niciodată să-şi trăiască cu siguranţă şi echilibru condiţia sa de bărbat. Asta-i tot. Şi în plus i-a oferit şi o ocazie minunată de a juca rolul lui Iisus Hristos cu femeia adulteră.

Se ridică şi luă o scrumieră de pe scrinul de lîngă uşă, apoi, înainte să se aşeze la loc, o puse pe pat lîngă mine.

— Ce spuneai tu la cină? Că tu eşti vinovat de ruptura dintre tine şi Nell. La fel a fost şi cu noi.

— Asta nu înseamnă că o absolv pe Nell de orice vină.

— Bineînţeles că nu. E întotdeauna vina amîndurora.

Îşi privea mîinile, dîra de fum ce se ridica din ţigară.

— Îi e uşor, bineînţeles, să declare de pe patul de moarte că îmi e etern recunoscător. E ceva ce nu prea s-a spus în casa asta. Dădu din nou din cap. E atît de necinstit. Dacă nu eşti recunoscător atunci, pe loc, ce rost mai are?

Acum, eu eram cel care aştepta.

— Am ajuns să putem delimita prea bine zonele periculoase. Am avut o perioadă cînd ne certam şi ţipam la el. Dar am devenit prea civilizaţi pentru aşa ceva. Prea leneşi. Poţi petrece două ore în lumea Heddei Gabler. Dar nu zece ani. Apoi adăugă: Ţi se urăşte să stai toată viaţa şi să te macini pentru toate problemele personale.

— Da, înţeleg ce vrei să spui.

Din camera de sus se auzea, discret, muzica de la radio. Mi-o închipuiam pe franţuzoaică scriind frenetic alor săi de acasă; sau poate în jurnalul ei. Şi, de nicăieri, trecutul ne năpădi, aproape straniu, euri trecute într-o tăcere care nu era ca celelalte tăceri ale nopţii, ci o tăcere veche rememorată, foarte caracteristică laturii mai serioase a lui Jane. O veche empatie, revenită peste ani, muiată în tristeţe şi zădărnicie, ca o haină veche care ne-a plăcut odată, dar pe care nu o vom mai purta niciodată cu seriozitate. Nici măcar nu-mi puteam da seama dacă Jane nu încerca să mă manipuleze, dacă sinceritatea mărturisirii ei nu cumva ascundea o mişcare defensivă secretă. Recunoscuse: curiozitatea mea trebuia anihilată; şi o anihila prezentîndu-mi o versiune banală a evenimentelor. N-am crezut niciodată în „nobila“ teorie a tragediei: că cei mari nu sînt cu adevărat mari decît în cădere. Dar aşa cum amintirile din copilărie sînt grosolan amplificate în memoria adulţilor – orice întoarcere reprezintă, în fond, o decădere din sublim în obişnuit –, tot astfel mă făcusem şi eu vinovat de transformarea trecutului nostru comun într-o nobilă legendă. Şi totuşi, poate datorită gestului total ieşit din comun al lui Anthony, simţeam că există ceva adevărat în ceea ce îmi spunea.

— Nell ştie care e situaţia?

Se rezemă de speteaza scaunului.

— Bănuieşte. Nu că s-ar fi jenat să mă descoasă. Deşi, slavă Domnului, de cînd cu boala lui Anthony, a renunţat. Cred că a încercat să afle cîte ceva de la Roz, dar…

— Ştiu. Am trecut şi eu prin asta cu Caro.

— E şi mai rău de cînd a devenit castelana de la Compton. O lume mică, în care trebuie să dirijezi totul dacă vrei să nu te simţi ameninţat.

— Îmi dau seama.

— N-o mai recunosc. Din punctul ăsta de vedere, cel puţin. M-a ajutat mult în ultimele luni. Dar simte nevoia asta îngrozitoare de a forţa pe toată lumea să gîndească la fel ca ea.

— Nesiguranţă. Dar n-ar recunoaşte-o niciodată.

— Nu e numai vina ei. Dar am pierdut talentul de a fi aşa cum mă vor alţii. Ba, mai mult, am luat chiar prostul obicei de a contrazice aşteptările celorlalţi. După cum cred că ai remarcat.

Am zîmbit. În parte, pentru că ea nu zîmbea.

— Acum că mi-ai atras atenţia…

— Cred că sînt pur şi simplu în căutarea unei sincerităţi pierdute.

— Crezi că ăsta e adverbul cel mai potrivit?

— Atunci, în mod sincer în căutarea unei simplităţi pierdute.

— Nu-i o calitate pe care am asociat-o vreodată cu tine.

— Am frecventat cu toţii o şcoală atît de proastă.

— Da.

Din nou tăcere. I-am întins scrumiera să-şi scuture scrumul. Continuă pe un ton mai vioi:

— Eşti tare norocos că trăieşti într-o lume conştientă de artificialitatea ei. De cînd cu Freddie Ayer, mania pe care trebuie s-o ai aici la Oxford e fotbalul. Dacă într-o seară petrecută cu filozofii nu poţi discuta despre ultimul meci al echipei din Liverpool, despre metafizica lui 4-3-4 sau despre tactica extremelor, eşti pierdut.

— Să-i auzi pe cineaştii aşa-zis intelectuali, lansîndu-se într-o discuţie despre Lévi-Strauss!

— Cel puţin se străduiesc.

— Mai mult decît îţi imaginezi.

Ne-am zîmbit din ochi. În camera de sus, muzica tăcuse şi casa, oraşul, erau cufundate în linişte. Îl vedeam pe Anthony întins pe spate, cu privirea stinsă, cuprins de răceala morţii. Dar parcă încă mai asculta. Jane îşi încrucişă din nou braţele.

— Dan, trebuie să-ţi spun ceva. Ceva ce nu ştie nimeni.

Privea din nou în podele.

— Ce ai spus tu acum, că Anthony voia ca noi doi să redevenim prieteni… Ei bine, a fost o mare uşurare pentru mine. Mă privi. Pentru că, de doi ani, în viaţa mea mai există cineva. Ne-am străduit să păstrăm totul în taină. Dar mă temeam ca nu cumva Anthony să fi bănuit ceva.

— Cred că mi-ar fi spus. Mă bucur foarte mult pentru tine.

Ridică din umeri pentru a mă tempera.

— Totul a fost destul de complicat. E tot profesor de filozofie. Pentru moment, nu e aici. Îşi petrece anul sabatic la Harvard, ca să scrie o carte despre William James.

— Sînt sigur că n-ai de ce să te simţi vinovată.

— Doar că… e atît de absurdă situaţia asta incestuoasă, care la mine are tendinţa să se tot repete. Am fost cu toţii, de ani de zile, prieteni apropiaţi. O cunosc foarte bine pe fosta lui soţie. S-a recăsătorit. Locuieşte aici, după colţ.

Făcu o strîmbătură comică.

— O situaţie ca în romanele lui Iris Murdoch.

— O să vă căsătoriţi?

— Cam aşa ne gîndim.

— Vă gîndiţi foarte bine.

— E cu cîţiva ani mai tînăr decît mine. Eu… ştii… La vîrsta mea… Toate astea… Continuă, după o scurtă tăcere: A fost studentul lui Anthony. Din punct de vedere filozofic, au evoluat în direcţii diferite, dar a existat întotdeauna o legătură oedipiană. Iocasta…

— Aveţi aceleaşi vederi politice?

— E foarte activ în organizaţia locală a Partidului Laburist. Adăugă: Nu ia prea în serios înclinaţiile mele spre extrema stîngă. Ştii cum sînt profesorii ăştia universitari – orice deviaţie de la punctul lor de vedere e privită ca o contestare a maestrului de către discipol. Studenţii ăştia stupizi care au tot felul de pretenţii.

Am zîmbit.

— Dar ţii la el?

— Da, foarte mult. Mă face să rîd. Scrie scrisori foarte nostime, comparînd ororile de la Harvard cu cele de la Oxford. Îi scrie şi lui Anthony. Deseori mai aud o dată ceea ce am citit deja. Apoi adăugă, aparent fără nici o legătură: Uneori mă gîndesc că nu mai vreau să mai aud în viaţa mea cuvîntul „etică“.

— Nu cred că lipsa totală de etică – situaţie bine cunoscută mie – simplifică viaţa cu ceva.

— Doar că am tot timpul impresia că spiritul Oxfordului rămîne cel al colegiilor particulare. Puşti superinteligenţi, care se joacă de-a adulţii.

— Dar acum nu mai există nici un obstacol, cred. Nici din punct de vedere etic.

— Doar că instinctul îmi spune că i-ar fi mai bine cu cineva mai tînăr. Nu cu mine.

— Asta hotărăşte el. Şi pot să-ţi spun, din proprie experienţă, că şi situaţia inversă ridică unele probleme.

Cu o uşoară ironie în glas:

— Nell va fi încîntată să audă aşa ceva.

— Atunci îţi interzic să-i spui.

Zîmbi.

— Dacă promiţi să nu divulgi nici tu secretul meu.

— Bineînţeles.

— Mi-a propus să renunţe la Harvard. L-am convins să plece.

— Dar nu văd de ce nu te-ai duce tu acolo? După perioada de doliu impusă de convenienţe.

— Să văd cum reacţionează Paul.

— Probleme?

— E perfect capabil să le facă faţă în mod raţional. Partea emoţională mă nelinişteşte. E foarte închis în el. Presupun că îşi imită părinţii. Dacă aş fi avut tot o fată, ar fi fost mai simplu. Şi l-a luat ca model pe taică-su.

— Şi te-a respins pe tine?

— Ca toţi copiii de cincisprezece ani.

— O să treacă.

— Atîta vreme cît n-am aerul că îl resping eu pe el.

— Se înţelege cu prietenul tău?

— Da. Destul de bine. Îşi netezi pantalonii. Dar ideea de a-l accepta ca tată vitreg va fi un şoc pentru el. După toate celelalte. Am avut probleme foarte serioase cu studiile lui. E un copil ciudat. La materiile care îl plictisesc nu poţi scoate nimic de la el. Nici nu încearcă măcar. Nu-i nimic de făcut. Dar cînd e vorba de istorie, e complet altceva. Un mic monomaniac îngrozitor.

— Nu trebuie să-ţi sacrifici fericirea pentru el.

Ochii ei căprui îi întîlniră pe ai mei; şi o clipă am văzut în ei aceeaşi lumină de altădată. Dar îşi coborî din nou privirea.

— Cred că ai să te înţelegi bine cu Rosamund.

— Ţi-a spus şi ea acelaşi lucru?

Aprobă din cap.

— Cam aşa ceva. Trebuie doar să-mi aleg cu grijă momentul. Se uită la ceasul de la mînă. Şi fiindcă vorbim de momente…

Era unu şi jumătate, dar un timp nici unul din noi n-a făcut vreo mişcare. Stăteam cu ochii ţintă în podea.

— Jane, sper că nu te-ai supărat că te-am silit să-mi destăinuieşti toate astea?

— Sînt supărată că te-am obligat să le asculţi.

— Cred că de multă vreme ar fi trebuit să mă obligi să le ascult. Nu răspunse. Ce s-a întîmplat în toţi anii aceia? Am senzaţia stranie că dacă am fi rămas apropiaţi, totul ar fi fost altfel. Nu ştiu… Într-un fel, ne completam unii pe alţii. Chiar şi Nell. Continua să tacă, dar era o tăcere din care dispăruse orice ostilitate. De atunci totul a mers în jos. Aşa cum ai prezis tu.

— Numai necazuri?

— Nu. Bineînţeles că nu. Dar mult prea multe surogate artificiale.

A urmat o nouă tăcere, dar în cele din urmă îi puse capăt, ridicîndu-se în picioare şi împingînd scaunul la locul lui, în faţa biroului; apoi stătu o clipă aşa, cu ochii aţintiţi pe tăblia mesei de lemn.

— E o situaţie de rutină, Dan, perfect obişnuită. În ciuda celor întîmplate în seara asta.

Ridică scrumiera, o duse la loc pe scrin şi de acolo mi se adresă din nou, cu spatele spre mine:

— Ne-am revăzut într-un moment foarte prost. Cred că am reuşit să-mi mai păstrez întrucîtva simţul umorului. Se întoarse spre mine zîmbind. Doar că, pentru moment, nu prea reuşesc s-o dovedesc.

— Nu te-am uitat în rolul Lydiei Languish.

— Acum cincizeci de milioane de ani.

Se îndreptă spre uşă, uşor stînjenită şi conştientă de acest fapt.

— Le-am spus că ne ducem la spital pe la zece.

— Ar fi cazul să mă trezeşti şi pe mine.

Făcu din cap semn că da, ezită vrînd să spună ceva sau poate să facă ceva – să mă sărute pe obraz sau să-mi strîngă mîna; se hotărî să nu o facă.

— Somn uşor.

— Şi ţie.

Uşa se închise în urma ei. După cîteva momente, Dan se duse să se privească în mica oglindă de deasupra scrinului. Arăta la fel de obosit cum se simţea. Dar cinci minute mai tîrziu, în pat, în întuneric, îşi dădu seama că somnul va întîrzia să vină. Şi totuşi se simţea relaxat, ca după o zi bună de lucru, relaxat dar cu mintea încă trează şi plină de evenimentele zilei; ca şi cînd şi-ar fi regăsit vechea încărcătură de curiozitate asupra vieţii şi un nou gust pentru ironie, enigme şi scopuri ascunse. Poate că ar fi trebuit să simtă durere pentru moartea lui Anthony şi un sentiment de vinovăţie, dar chiar şi vinovăţia şi amărăciunea ar fi avut ceva din generozitatea vieţii. Se simţea saturat, diferit; şi dacă nu îşi găsea o justificare în el însuşi, aceasta îi era cel puţin propusă de destinul temporar, de hazard. Niciodată, cel puţin de cînd se despărţise de Nell, nu îi făcuse plăcere să mai adauge complexitate la o viaţă şi aşa prea complicată, şi, într-un fel, faptul că îşi dădea seama, pe cînd stătea lungit în pat, că nu mai dorea să nu fi venit la Oxford, dovedea că această reîntoarcere la trecut satisfăcea o dorinţă profundă de care nu fusese conştient pînă acum.

Ca toţi scriitorii care se iau prea în serios, Dan asociase întotdeauna succesul cu încălcarea codurilor prestabilite; sau, mai precis, cu păstrarea unui echilibru între ceea ce se aşteaptă de la el, respectarea legilor meseriei, şi ceea ce nu se aşteaptă, respectarea funcţiei sociale a artei. Şi unul din resentimentele sale faţă de meseria sa era tocmai faptul că se punea mult mai multă valoare pe pricepere decît pe încălcarea vechilor coduri; că pînă şi cea mai mică abatere de la drumul prestabilit şi sacrosanct nu se putea obţine decît după o luptă acerbă. El nu fusese niciodată un experimentator în domeniul literaturii, un avangardist; dar n-ar fi fost scriitor dacă ar fi acceptat viaţa aşa cum e şi dacă succesiunea obişnuită a evenimentelor i-ar fi satisfăcut latura psihologică mai profundă. Şi acum i se părea că viaţa însăşi venise în sprijinul ideilor sale: încălcînd coduri pe care n-ar fi îndrăznit să le încalce dacă ar fi imaginat el situaţiile, reuşise un fel de magie, nu din punct de vedere cauzal, ci temporal, prin precipitarea şi conectarea rezultatelor cauzalităţii. Era ca o evadare din legile fixe ale probabilităţii statistice, o eliberare din mlaştină şi era un „da“ spus din inima realităţii presupusei artificialităţi a artei.

De toate acestea era conştient cînd gîndurile sale se întoarseră în cele din urmă spre somn, dar şi spre scenariul despre Kitchener. Faptul că nu se lăsa scris era poate chiar o sfidare; şi în momentul acesta sfidarea îmbrăca aspectul unui sentiment de uşurare. Va primi provocarea şi, acum că i se dăduse tonul, cumva, va rezolva toate problemele. Poate că uşurarea sa avea şi un motiv mai egoist, mai personal, cel de a fi evadat, din pură întîmplare, din genul de existenţă care pare să fi viciat şi, pînă la urmă, dominat atmosfera acestei case din Oxford. Se gîndea la Jenny; la cît de departe era, slavă Domnului, de tot ceea ce era simbolic şi arhetipal într-o cameră de adolescent. În Anglia, Oxford; involuţia şi universitatea; clasa de mijloc şi vîrsta mijlocie. Adormi.

Acum, domnul Specula Speculans sforăie; cel puţin aşa pare. Dar, pentru a supravieţui, chiar şi cei mai umili manipulatori de dialoguri şi inventatori ai vieţii trebuie să aibă asemenea stări de spirit, oricît de inapte şi de necruţător de indiferente ar fi la suferinţa umană. Ei nu trăiesc viaţa lor, ci alte vieţi; nu o pornesc pe autostrăzile faptului determinat, ci rătăcesc, ca nişte savanţi nomazi, prin peisajele ipoteticului, prin toate formele de trecut şi de viitor ale fiecărui prezent. Deşi numai unul s-a întîmplat şi numai unul se va întîmpla, pentru creatori, realitatea efectivă e lucrul cel mai puţin important. Creez, deci exist. Tot restul este vis, chiar şi cînd e vorba de realul foarte concret. Poate că Dan nu cerea oglinzilor lui să-i reflecte figura, ci să-l lase să treacă dincolo de ele. O minte de genul ăsta nu este satisfăcută decît aşa cum presupunem că este satisfăcut Dumnezeu într-o eternitate a prezenturilor; în potenţialitatea sa, nu în împlinirile sale. Într-o lume perfectă, scriitorii nu şi-ar găsi loc: vampirii dorm zîmbind liniştiţi, în timp ce filozofii se aruncă pe fereastră, bărbaţi şi femei sînt supuşi torturilor, copiii mor de foame, lumea crapă de prea multă lăcomie şi prostie. Şi chiar mai rău. Iar dacă, în noaptea aceea, Dan zîmbea în somn, era pentru că inconştientul său părea să creadă că într-o lume perfectă nu ar fi loc pentru nimeni altcineva.

 

Firul se reînnoadă

 

Puţin înainte de ora nouă, am fost trezit de vocea lui Gisèle. „Fiica mea de la Londra“ era la telefon. Cînd am coborît, Jane, în halat de casă, îmi întinse receptorul, acoperind microfonul cu mîna:

— I-am spus ce s-a întîmplat.

— Mulţumesc.

I-am spus bună dimineaţa lui Caro, uitîndu-mă după Jane, care cobora scara înspre subsol.

— O, tati. Ce groaznic pentru tine.

— Nu atît pentru mine, cît…

— Ea e…?

— E foarte curajoasă.

— Cînd mi-a spus, nici nu-mi venea să cred.

— Ştiu.

I-am făcut o relatare scurtă şi cenzurată a celor întîmplate: întîl-nirea mea cu Anthony, nimic care să trezească nici cea mai mică bănuială, probabil că luase mai demult această hotărîre.

— Mi se pare atît de ciudat. Parcă ar fi aşteptat momentul ăsta.

— Cred că, într-un fel, chiar aşa a şi fost, Caro.

Am ezitat, dîndu-mi brusc seama pentru prima oară de dificultatea de a explica – sau, mai degrabă, de a nu explica – ceea ce se petrecuse cu adevărat.

— Întîlnirea cu mine i s-a părut poate ultima problemă pe care o mai avea de rezolvat. Nu trebuie să interpretezi gestul lui ca pe un act disperat. Cred că a fost mai degrabă o uşurare. Pacea, dacă vrei.

O clipă reflectă la ceea ce îi spusesem.

— Mătuşa Jane spune că te-ai comportat minunat.

— N-aş zice.

— Şi totuşi asta cred că e părerea ei.

— Am stat de vorbă cu ea. Ai avut dreptate.

— Mă bucur. O pauză. În sfîrşit. Măcar atît.

— Inutil să insişti.

— Nicidecum.

— Şi tu? Cum merge?

Ezită.

— M-am dus din nou aseară să văd apartamentul. Acum am impresia că te părăsesc la greu.

— Ceea ce dovedeşte că nu o faci. Hai, nu mai sta pe gînduri. Ia-l.

— De fapt aşa le-am şi spus. Mă aşteaptă cu răspunsul pînă mîine. Dar…

— Nici un „dar“. Vor ceva bani?

— Numai chiria pe o lună. Urmă o pauză. Iniţial am telefonat pentru că… a sosit o telegramă pentru tine.

— Ai deschis-o?

— M-am gîndit că n-ar fi rău.

Pauza pe care o făcu mă lămuri.

— E de la Jenny?

— Vrei să ţi-o citesc?

— Te rog.

— Zice: „Tibau China“ – e corect? — îţi simte lipsa, dar acum mă are pe mine stop te rog sun-o pe Jenny a ta diseară“. Dacă tu înţelegi ceva…

— Da. E clar.

— Cine e Tibou China?

— E într-un singur cuvînt – Tibouchina. E un boschet care creşte în faţa Cabanei. Jenny s-a mutat acolo. Asta-i tot.

— Credeam că e un pechinez sau aşa ceva.

— E din Brazilia. Am să te duc odată în Kew Gardens să ţi-l arăt. Murmură:

— Toate plantele şi toate femeile astea din viaţa ta…

— Dar numai una există cu adevărat. Numele ei începe cu litera C.

— Mie-mi spui?

— Eşti acasă astă-seară?

— Dacă vrei.

— Nu dacă…

— Ai prioritate.

— Voi lua trenul de după-amiză. Hai să mergem să mîncăm undeva diseară.

O nouă ezitare.

— Vrei să vii să vezi apartamentul?

— Sigur. Mergem.

— Nu fi rău cu mami. Nu se mai poate schimba.

— Am să încerc.

— Şi nu uita ce mi-ai promis. Nu-i spune nimic încă. Te rog.

Acum eu am avut o ezitare.

— Dar lui Jane i-ai spus, nu?

— Trebuia să mă destăinui cuiva.

— Nu vreau să te pisez, Caro. Dar se va simţi jignită dacă…

— Nu pot să vă ţin piept la amîndoi.

Nu era momentul să ne apucăm de discuţii.

— În regulă. Nu-ţi face griji.

— Şi spune-i mătuşii Jane tot ce nu m-am priceput eu să-i spun.

— Ea înţelege.

O clipă, apoi se auzi zgomotul unui sărut şi-a închis telefonul.

Peste cincisprezece minute, bărbierit şi îmbrăcat, mă aflam jos, în bucătărie. Afară, ceaţa persista încă, dar nu mai era aşa deasă şi, ici-colo, se mai zărea cîte un petic de cer pe cale să se însenineze. Vremea părea să respingă doliul. Altă cameră mare, o pădure moartă de brad lăcuit, în fund tot echipamentul pentru grădină, în partea din faţă o masă rotundă: Jane stătea la masă, fata se ocupa de cafele. Cîteva scrisori deschise, ziarele Times şi Guardian ; dar, după cîte îmi dădeam seama, nu era nici un Morning Star.

— Caro crede că nu s-a priceput să-ţi spună…

— Ba da. A fost tare dulce. Vrei ouă cu şuncă, Dan?

— Numai cafea.

După cîte se părea, vorbise deja cu fiica ei de la Florenţa; telefonase şi la şcoală şi vorbise cu Paul, în Devon. Anne avea să ia primul avion spre casă. Paul, căruia nu i se spusese cum a murit tatăl său, părea să fi primit vestea destul de bine. Şi acum făcea o listă de persoane la care trebuia să telefoneze. Îşi lăsase părul să-i cadă liber pe umeri, părea mai relaxată, aproape ca şi cînd ar fi dormit bine. Poate că era din cauza fetei, trebuia să joace puţin teatru faţă de ea. După decorul teatral din vestibulul şi salonul de sus, bucătăria avea o plăcută ambianţă familială, aproape ca bucătăria unei case de ţară.

— Îmi place casa. N-am avut timp să-ţi spun aseară.

— Să vezi casa lui Gisèle de la Aix.

Redevenise femeia de lume; redevenise englezoaică, vorbind despre orice în afară de problemele care o preocupau în primul rînd; negînd, după cîte îmi făcea impresia, toate legile psihologice ale artei… sau cel puţin ale artei mele („Pe faţa ei răvăşită se mai pot încă vedea urmele experienţei groaznice din noaptea precedentă“). Familia lui Gisèle locuia într-un încîntător hotel din secolul al XVIII-lea, tatăl ei preda la universitatea din Aix. Fata avea talent la muzică, după cîte se părea; cînta la vioară aproape ca o profesionistă. Dar realitatea prozaică îşi reintră în drepturi, sub forma unor pantaloni gri închis – asta a fost tot ce am văzut la început, urmărind privirea lui Jane, care rămăsese cu ochii aţintiţi spre fereastra ce dădea în grădină.

— O, Doamne. Au sosit „corbii“.

— Preotul lui?

Închise ochii şi aprobă din cap.

— Vrei să-l primesc eu?

— Dacă ai vrea.. Pur şi simplu nu…

— Bineînţeles, îi spun că încă nu te-ai îmbrăcat.

M-am ridicat. Se auzi soneria.

— Întreabă-l numai dacă va avea parte de o înmormîntare creştinească sau numai de o ţepuşă în inimă la prima răscruce.

I-am zîmbit şi am pornit-o în sus pe scară, dar ea se ridică şi veni după mine, coborînd vocea, ca şi cînd Gisèle ar fi trebuit cruţată de asemenea obscenităţi.

— Dan, încă un amănunt. Mi-au spus că, azi-noapte, cînd l-au găsit, avea un crucifix în mînă. E bine să-i serveşti informaţia asta sfinţiei sale.

O clipă am rămas cu ochii la ea, încercînd să descopăr de ce nu-mi spusese acest lucru pînă acum. Dar soneria se auzi din nou. I-am atins braţul şi m-am dus să deschid.

Era un bărbat tînăr, care avea un vag accent scoţian şi o idee mult mai puţin vagă în legătură cu părerea pe care invizibila stăpînă a casei o avea despre el. Prezentă politicos condoleanţe, o, desigur, desigur, înţelegea, doamna Mallory nu se simţea probabil în stare să primească pe nimeni. Aş fi putut să mă debarasez de el acolo în uşă, dacă nu mi s-ar fi părut tocmai locul potrivit pentru întrebarea pe care voiam să i-o pun… sau poate că era numai faptul că cineva născut el însuşi în divina simplitate a unei case parohiale are tendinţa să considere că orice preot a păstrat ceva din inocenţa unui copil.

S-a aşezat în salon şi i-am spus despre Anthony şi despre crucifix. Că îşi pierduse poate încrederea în propriul curaj, dar nu şi în credinţa sa. Preotul îşi aplecă fruntea şi şopti:

— Bietul om.

— Sper ca asta să nu împiedice înmormîntarea lui conform…

— A, nu. Am… depăşit de mult această fază.

Îmi adresă un zîmbet crispat.

— Nu e nici măcar nevoie de o dispensă. Vă asigur că nu va fi nici un fel de dificultate. În cazul acesta.

Îmi dădu cîteva explicaţii în legătură cu doctrina culpabilităţii. Dar apoi zise:

— Credeţi, deci, că verdictul dat de anchetă va fi sinuciderea?

— Nu era un balcon de unde să se poată cădea din neatenţie.

— Da, înţeleg. E foarte trist.

I-am spus că petrecusem acea ultimă oră cu Anthony; am mai adăugat unele detalii, cum că părea împăcat cu soarta, ce surpriză fusese, dar (folosind ceea ce părea a fi expresia adverbială favorită a interlocutorului meu), bineînţeles, ţinînd seama de circumstanţe… Mi se părea puţin absurd să încerc să explic comportarea lui Anthony acestui scoţian lipsit de umor. Era atît de stînjenit, de grijuliu să nu jignească pe nimeni, atît de preocupat de faptul că avea o misiune de îndeplinit; departe de John Knox în ceea ce priveşte credinţa şi caracterul, în final, părînd să aibă mai multă nevoie de reconfortare decît văduva de jos, din bucătărie.

În cele din urmă plecă, într-un alt nor de condoleanţe. Dacă doamna Mallory ar binevoi să-i telefoneze în legătură cu slujba funerară, dacă îi putea fi în vreun fel de folos… Ritual. Într-o lume deja sufocată de ritualuri.

Cînd m-am întors, am găsit-o pe Jane curăţînd cartofi. I-am relatat ce vorbisem cu părintele Buchanan şi ea dădu din umeri ca şi cum ar fi fost dezamăgită de toleranţa lui. Îmi mulţumi totuşi că m-am ocupat de el. S-a dus sus să se îmbrace, iar eu, în salon, am răsfoit ziarele, fără să citesc, căci foarte curînd i-am auzit vocea, în vestibul, vorbind la telefon. O voce clară şi repezită. Oh! John, m-am gîndit că ar trebui să vă anunţ că Anthony a murit aseară… Susan, trebuie să te anunţ că Anthony s-a sinucis noaptea trecută… şi tot aşa. Mi se părea că exagerează cu felul ăsta al ei detaşat de a lua lucrurile. Anunţul ei direct provoca, evident, obişnuitele condoleanţe şi oferte de ajutor – ceea ce îi dădea ocazia să le respingă politicos, dar ferm. Am început să mă întreb dacă apropierea noastră din seara trecută avea să dureze sau dacă nu cumva o regreta deja. Lîngă mine, pe etajera din nişa luminată unde se aflau cîteva antichităţi clasice, am observat două bronzuri mici etrusce. Tarquinia, momentele petrecute atunci, acolo… Mi se păreau la fel de departe simbolic, pe cît erau de departe istoric.

Cîteva minute mai tîrziu, am plecat împreună la spital. Pe sub palton, purta o bluză de culoarea vişinei putrede şi o fustă de tweed; ca şi cerul, nici Electra nu purta doliu. Ceaţa se risipea şi făcuse loc unui cer albastru fară nori.

Totul s-a petrecut foarte discret, foarte englezeşte. Doctorul lui Anthony era acolo – se ocupase deja de formalităţile identificării – şi cîţiva şefi de spital şi infirmiera de serviciu; au fost de acord că nu era vorba de vreo neglijenţă din partea personalului, nimic nu dăduse de bănuit… Am fost întrebat politicos despre starea de spirit a lui Anthony şi m-am declarat la fel de şocat şi de uluit ca toţi ceilalţi. Apoi s-a vorbit despre anchetă, despre cel mai indicat antreprenor de pompe funebre. O cutie de carton cu lucrurile care îi aparţinuseră – un radio, reproducerea după Mantegna – i-a fost înmînată lui Jane.

Ea n-a trădat nici un semn de tensiune nervoasă, pînă nu ne-am întors în maşină.

— Cred că dacă ar exista un aeroport aici, te-aş ruga să mă duci acolo şi să mă urci în primul avion spre celălalt capăt al lumii.

Vorbea calm, pe un ton uşor ironic, privind drept în faţă, prin parbriz, curtea spitalului. Dar acesta era genul de declaraţie pe care o aşteptasem în zadar, adineauri, în drum spre spital: recunoştea că distanţa care existase între noi în ajun nu mai putea să reapară. În lumina soarelui, un bărbat în uniformă, lîngă maşina salvării, sporovăia cu o infirmieră din Antile. Ea rîdea, dinţi albi superbi.

— Totul se va sfîrşi curînd.

— Da.

Învîrti cheia în contact şi maşina se puse în mişcare.

— Presupun că ne-au crezut pe cuvînt.

— Sînt convins.

— Nu văd de ce trebuie să fii şi tu la anchetă.

— Probabil că aşa e regulamentul. Şi oricum, n-are nici o importanţă. Acum am o prietenă la Oxford.

— Aşa prietenă…

— Mă bucur că am stat de vorbă aseară.

— Dacă nu ţi-am făcut praf prea multe iluzii…

— N-ai făcut nimic praf. Doar gheaţa dintre noi.

Zîmbi.

— Tu îmi dai nostalgia Americii.

— De ce?

— Îmi amintesc cînd m-am întors prima oară aici, după război. Părea o lume tare închisă. Ca şi cum toată lumea vorbea cifrat.

Respiră adînc.

— Şi numai eu mă exprimam en clair.

— Cunosc senzaţia asta.

Mă uitai pe furiş la ea.

— Şi, fiindcă veni vorba de America?

— I-am trimis o telegramă, azi-dimineaţă.

— Se întoarce?

— L-am rugat să nu vină. Nu încă. Adăugă: Trebuie să se ocupe de lucrarea lui. Şi costul biletului. Ar fi o prostie.

Se opri în faţa unui şir de magazine mici, să cumpere cîteva lucruri de care uitase să-i spună lui Gisèle. Am văzut o cafenea vizavi şi i-am propus să bem o cafea – aveam un motiv pentru care voiam să mai stau cîteva minute cu ea şi, după cum s-a dovedit, avea şi ea unul. Am atacat direct, de îndată ce ne-am aşezat şi am comandat cafeaua.

— Jane, vrei să vii să stai un timp la Thorncombe? E foarte aproape de Dartington.

Îmi zîmbi stînjenită, apoi privi în jos.

— De fapt, am trecut o dată cu maşina prin faţa casei, primăvara trecută, cu Paul. Caro îi arătase pe hartă unde vine. Şopti: Curiozitate de neiertat. E într-adevăr frumos.

— Atunci n-ai nici o scuză. Vorbesc foarte serios. Fie că sînt sau nu acolo, cei doi bătrîni pe care i-am angajat sînt întotdeauna bucuroşi să facă onorurile casei.

— Ben şi Phoebe?

— Ţi-a spus Caro?

— Parcă ar fi Filemon şi Baucis.

— Dacă Ben nu s-ar îmbăta criţă în fiecare sîmbătă seara. Dar asta şi felul în care soţia lui găteşte legumele sînt singurele riscuri la care te expui.

— Ar fi plăcut.

— Trebuie să-l aduci şi pe Paul.

— I-ar face mare plăcere. Deşi nu pot să-ţi promit că o s-o şi arate.

— M-am obişnuit cu chestiile astea. De la Caro. Cînd era de vîrsta lui Paul. Înainte să înceapă să se împungă cu Nell.

— Dar ştiu că acum îi place la Thorncombe.

— Se duce rar pe acolo.

Ni s-au adus cafelele. Jane mestecă cu linguriţa în cană, apoi mă privi în ochi.

— Dan, am o mică relaţie cu totul specială cu Caro.

— Ştiu şi îţi sînt foarte recunoscător.

— Cred că aş fi dat dovadă de mai mult tact dacă aş fi pretins că nu ştiu nimic în legătură cu Barney Dillon.

— Ce idee!

— Mi-am dat seama că te-ai simţit jignit.

— Doar pentru că nu ţi-ai manifestat mai categoric dezaprobarea.

Ezită, căutîndu-şi cuvintele.

— Cred că trebuie să se elibereze de Nell. De Compton, de toate astea. Şi n-o poate face prin tine, fără… să-i facă rău maică-sii.

— Îmi dau seama.

— Încerc să-ţi spun că tinerii ca ea au dificultăţi în alegerea drumului pe care trebuie să-l parcurgă, de la ceea ce sînt spre ceea ce ar dori să fie. Îmi dau seama care e reacţia ta faţă de… de legătura ei cu Barney, dar nu asta e important. Cred că e o lecţie pe care trebuie s-o înveţe singură. Te rog să mă scuzi, ar fi trebuit să-ţi spun toate astea aseară, la restaurant. Ezită, apoi continuă pe un ton mai vioi: Şi în ultimii doi ani, adevărata ei legătură de dragoste a fost cu tine. Asta o ştiu sigur.

— De asta mă simt şi mai vinovat.

— E un pas pe calea eliberării.

— Din lac în puţ.

— Dar are atît de puţin spaţiu de manevră. E înconjurată numai de adulţi şi trebuie să se îndepărteze puţin, ca să-i vadă în perspectivă. E îngrozită să nu-i jignească. Şi trebuie să ţii, bineînţeles, seama şi de Andrew. De sentimentele dintre ei. Acolo a avut loc o răsturnare a situaţiei tradiţionale. Cînd a început să reacţioneze împotriva lui Nell, Andrew a devenit mediatorul. Aliatul ei.

— Ghicisem asta. Şi îi sînt recunoscător.

— Dar nu trebuie să uiţi că asta a creat un alt conflict. Mi-a spus-o foarte naiv, dar într-o manieră înduioşătoare ultima oară cînd ne-am văzut. A zis: „Dacă măcar aţi crede cu toţii în aceleaşi lucruri“.

— Bietul copil.

— Nu te superi că îţi spun toate astea.

— Bineînţeles că nu. Tare aş vrea să ştiu dacă e dezgustată de ce s-a întîmplat în California.

— Despre asta n-am prea vorbit. Dar nu văd de ce-ar fi. M-am uitat în jos spre masă.

— M-am purtat foarte rău, Jane. Jenny e prea aproape de ceea ce mi-ar fi plăcut să fie Caro. Se interesează de literatură, citeşte, gîndeşte…

Am ridicat din umeri.

— Şi te consideră pe tine mai interesant decît tinerii de vîrsta ei?

— Ştiu că n-am nici o scuză. Presupun că ceea ce îi reproşez lui Caro e numai alegerea acestui guru.

— Poţi s-o învinuieşti dacă îl vede şi ea aşa cum îl vede toată lumea? E foarte apreciat în momentul de faţă. Din toate punctele de vedere. Observîndu-mi expresia sceptică clătină din cap. Serveşte sistemul, desigur. Dar şi asta poate face parte din lecţia pe care trebuie s-o înveţe singură.

— Să-i spun lui Nell?

— I-am sugerat azi-dimineaţă să lase asta în seama ta.

— Probabil că nu ţi-a acceptat sugestia. Căci mi s-a ordonat să-mi ţin gura.

Zîmbi.

— Atunci trebuie s-o laşi să-şi aleagă singură momentul.

— Dacă s-a ales cu un tată sub orice critică, văd că în schimb are o mătuşă minunată.

Privi afară pe fereastră.

— Acum doi ani, aproape am clacat. Imediat după ce a intrat Roz la BBC. M-am repezit la Londra şi am făcut ce n-ar trebui să facă o mamă decentă – m-am aruncat plîngînd în braţele fiicei mele şi i-am spus totul. A fost minunată. Cu mult mai matură decît eram eu la vîrsta ei.

Îşi făcu de lucru cu ceaşca de cafea, apoi adăugă morala:

— Cred că pierdem prea mult dacă ne ascundem în spatele vîrstei.

— Ştie despre… nu mi-ai spus cum îl cheamă?

— Peter? Da. A primit această uimitoare confesiune spunîndu-mi că dacă n-aş fi fost atît de demodată, mi-aş fi găsit de mult un iubit.

Am zîmbit şi am văzut în ochii ei licărirea de altădată, plăcerea de a da viaţă lucrurilor pe care le povestea; dar apoi îşi lăsă privirea în jos, deşi încă mai zîmbea. În tot acest timp, eu devenisem tot mai conştient de faptul că dădusem dovadă de lipsă de imaginaţie. Ştiam că ceea ce spusesem despre Andrew, că se aliase cu Caro, trebuie să fi fost valabil şi pentru ea. Că oricît de rău mă tratase, îşi răscumpărase păcatele prin felul frumos în care se purtase cu fiica mea; că „mica lor relaţie specială“ era foarte importantă. Mi-am amintit de un mic incident de pe vremea cînd Caro abia se născuse. Destul de inconsecvenţi, din moment ce fuseserăm naşii primului lor copil, Nell şi cu mine am refuzat s-o botezăm pe Caro; şi deşi Anthony şi Jane nu au insistat în nici un fel, se ridicaseră unele obiecţii cum că am lipsi copilul de naşii la care avea dreptul. Se trecuse destul de uşor peste asta, dar îmi amintesc că Jane zisese că, indiferent dacă ne convine sau nu, ar fi vrut să fie ea naşa fetiţei. Am început să-mi dau seama, cu întîrziere, că de fapt îşi împlinise acest rol cu mult mai multă seriozitate decît orice naşă adevărată.

Am mai dedus şi că îi păream, probabil, mult mai puţin străin lui Jane decît încercase ea să mă facă să cred la început… Cel puţin ştia versiunea lui Caro despre mine. Dar modul în care fiica mea o prezenta pe Jane, cel puţin aşa cum îmi fusese mie transmis, era foarte părtinitor şi mă întrebam dacă portretul meu fusese făcut cu tot atîta acurateţe. Era clar că mi se spunea cu blîndeţe că nu acordasem prea multă atenţie problemelor lui Caro. Mă simţeam tentat să mă justific. Dar ştiam că, în această privinţă, Jane se afla pe un teren mult mai sigur decît cînd îşi expunea vederile politice sau cînd vorbea despre trecutul nostru. În timpul acestei conversaţii apropiate, în faţa ceştilor de cafea, mi-am revizuit felul de a judeca. Regăseam la Jane acel simţ înnăscut că „aşa e bine“. Acest simţ părea să-i fi lipsit mai toată seara trecută. Dar acum recunoşteam la ea ceva care – cel puţin în această privinţă – nu se schimbase. Putea ea să se tot ascundă, să vorbească cifrat, să-şi trădeze propria personalitate, dar tot mai era capabilă de o tenacitate de neînfrînt cînd era vorba să facă ceea ce simţea că e bine – această intrasigenţă cît se poate de stranie, capcana umanităţii, dar, în ultimă instanţă, şi libertatea sa. Nu se deosebea prea mult de reacţia lui Jenny cînd voia să-şi exprime, în scris, impresiile despre America. Vreau să spun că am plecat din micuţa cafenea ceva mai potolit, încercînd să-mi revizuiesc prima şi prea uşuratica condamnare a modelor şi obiceiurilor de la Oxford. Într-un fel, era şi o demonstraţie practică a ceea ce Anthony condamnase ultima oară la mine. Nu există nici o schimbare adevărată în afară de cea din noi înşine. Era poate un idealism eteric, dar acum nu mai eram atît de sigur că acest mod de a gîndi era tipic provincial.

 

În drum spre casă, Jane îmi povesti mai multe despre Rosamund… şi fata în carne şi oase, pe care nu o văzusem de atîţia ani, decît în cîte o fotografie, ieşi din casă de îndată ce am sosit în faţa uşii şi am parcat în spatele micului ei Renault albastru. Era înaltă, mai înaltă decît mama ei, păr lung, picioare lungi, puţin prea osoasă şi cu bărbia o idee prea puternică pentru a fi foarte atrăgătoare ca fizic, dar avea o francheţe care îmi plăcea. Semăna cu tată-su mult mai mult decît cu Jane. Cele două femei se îmbrăţişară îndelung, apoi Rosamund se întoarse şi îmi întinse mîna. Am făcut-o să se aplece puţin ca s-o sărut pe obraz. Îmi spuse:

— Mă bucur tare mult că ai fost aici.

Privirea directă a ochilor ei frumoşi te convingea că gîndeşte cu adevărat ceea ce spune.

Am aflat foarte curînd că ea era cel mai practic membru al familiei; deveni imediat foarte activă, cu priceperea şi eficienţa pe care probabil o dovedea şi ca asistentă de producţie. Paul trebuie dus la tren şi avea să-l aştepte ea la Reading. Prietenii începuseră să telefoneze în lipsa noastră şi acum Jane trebuia să îi sune şi ea. Am coborît la subsol, unde mi s-a oferit ceva de băut, pe cînd cele două fete pregăteau dejunul. Mîncarea mirosea bine, aveam să mîncăm perechea de fazani pe care o refuzasem seara precedentă. Rosamund vorbea despre ea, nu despre Anthony; despre viaţa ei la Londra, unde lucra la BBC. Apoi un Jaguar gri-metalizat trase la scară şi de la subsol am zărit jumătatea de jos a trupurilor lui Nell şi Andrew. Sus, Jane le deschise uşa şi, după cîteva minute, îşi făcură apariţia în bucătărie.

Cînd au intrat, după simbolicul sărut pe obraz, Nell mi-a strîns mîna cu mai multă căldură decît o făcuse de foarte multă vreme. Apoi a urmat strîngerea de mîna calmă şi fermă a lui Andrew, cu aceeaşi privire uşor amuzată pe care i-o ştiusem dintotdeauna. Purta un costum cenuşiu-închis, o cravată în culorile colegiului nostru şi nimic în afara feţei bronzate nu indica existenţa lui rurală. Acum purta un fel de favoriţi şi începuse să chelească. Cîteva şuviţe de păr cînepiu, o uşoară reţea de vinişoare roşii sub pungile ce începeau să i se formeze sub ochii de o culoare neobişnuită, un verde-cenuşiu… rezultat al încrucişării dintre vikingi şi ţăranii saxoni, care modelase de-a lungul secolelor fizionomia englezului de viţă nobilă; viking prin pasiunea sa pentru încălcarea convenţiilor, saxon prin placiditatea imperturbabilă şi mulţumirea de sine. Era clar că şi în cazul lui Andrew, aşa cum se întîmplase şi în istorie, saxonul îmblînzise vikingul. Adusese o sticlă de şampanie Taitinger şi începu s-o tachineze pe Rosamund.

— Tu tot cu individu’ ăla, zi-i pe nume, tipu’ fantastic de deştept, te culci?

— Andrew, vrei să încetezi?

Din cealaltă parte a camerei, Nell strigă:

— Scumpa mea, nu vezi că încearcă să fie discret şi rafinat?

Am surprins-o pe Jane privindu-mă pe furiş, pentru a-mi studia reacţiile. Apoi telefonul începu din nou să sune, în vestibul.

Andrew mă interesa: cît de bineveniţi erau oamenii ca el, în astfel de situaţii – stilul lor, siguranţa, autoritatea naturală. Deşi era singurul dintre noi îmbrăcat cum se cuvenea, era pe departe cel mai puţin în doliu. Lăsă sticla de şampanie să se răcească puţin, apoi o deschise, reuşi să sugereze fără a jigni pe nimeni că era plăcut să ne aflăm cu toţii aici, stînd la taclale în camera însorită, ca şi cum ar fi fost un fel de escapadă.

Nu-l mai văzusem niciodată în compania familiei sale şi ultimele mele prejudecăţi în legătură cu căsătoria lor se risipiră. Bineînţeles că nu fusese nici pe departe un imbecil molîu, cum îi plăcuse să ne lase să credem în studenţie, avînd un mod de viaţă considerat total depăşit de oricine, în afara clicii sale de bogătaşi (care încă îşi mai aminteau de taţii lor, studenţi pe vremea lui Evelyn Waugh); şi dăduse dovadă de mai multă perspicacitate decît îl crezusem în stare cînd fusese vorba să-şi aleagă o mireasă printre fetele din comitat. Presupuneam că făcuse într-un fel o alegere între tradiţiile şi ritualurile ce meritau păstrate şi cele de care se putea dispensa; să gîndeşti ca un nobil, să munceşti ca un fermier, să gîndeşti ca un om liber… dar să apari în ochii lumii doar în prima postură. Mergea perfect. S-ar fi putut spune că, din anumite puncte de vedere, făcuse o mezalianţă, dar era limpede de ce o făcuse. Avea nevoie de această lume mai deschisă, mai tolerantă, tot aşa cum avea nevoie şi de titlul său şi de rolul activ pe care-l juca în viaţă.

Eu şi Andrew am ieşit să facem o plimbare în grădină, iar Nell ni s-a alăturat, în timp ce se punea masa. Atunci conversaţia a devenit mai serioasă. Ca de obicei, Nell era curioasă, indiscretă, suspicioasă. De ce, de ce, de ce, ce îmi spusese Anthony, eu ce credeam, ce bănuiam… răspunsuri de la care mă eschivam. Poate că aş fi fost ceva mai deschis dacă aş fi fost numai cu Andrew; faţă de Nell eram hotărît să nu las să-mi scape nimic. Din fericire, prezenţa lui Andrew o împiedica să scormonească prea adînc în trecut. Apoi am vorbit despre Jane şi aici am fost ceva mai deschis. Da, stătusem de vorbă cu ea. Dedusesem că în căsnicia lor existaseră unele probleme… catolicismul. Şi, da, îmi vorbise şi despre „ideea năstruşnică“ cu partidul comunist.

— E o implicare exclusiv emoţională, zise Nell. Un mod de a-şi afirma un punct de vedere personal. Acum că Anthony a murit, va renunţa la ideea asta. Avea nevoie de o supapă de siguranţă, asta-i tot. Am încercat să-i vorbesc. Dar, bineînţeles, în ultima vreme, pe mine nici nu mă mai aude. Şi continuă înainte de a aştepta răspunsul meu: în mare parte, e din cauza ideilor stupide despre mişcarea de emancipare a femeilor pe care le-a preluat de la Roz.

Am zîmbit.

— E clar că nu de la tine.

— Dragul meu, în ce mă priveşte, toată ziua, comitete de binefacere ici, comitete de binefacere colo. Mi-e pînă peste cap de ele. Asta cînd nu sînt ocupată să îndeplinesc îndatoririle a şase servitori, plus o guvernantă şi s-o mai fac şi pe valetul excelenţei sale. Eu, cel puţin, am de ce mă elibera. Andrew, încetează cu chicotitul.

Era încă destul de drăguţă pentru vîrsta ei, încă vioaie; dar ceva în ea devenise acum mult mai evident şi mai constant ca altădată: un amestec de insensibilitate şi insecuritate. Dacă sora ei uitase cum să joace roluri convenţionale, Nell şi le amintea mult prea bine.

— Ar trebui să se recăsătorească, spuse Andrew.

Nell se strîmbă.

— Zise Excelenţa sa.

— N-ai nici un argument contra, fată dragă.

— Dar bine, Andrew, ea e împotrivă. S-a îndrăgostit de situaţiile dificile.

— Atunci, s-ar putea ca Andrew să aibă dreptate, am şoptit.

— Dar pentru Dumnezeu, eu nu mă opun. Cinstit, Dan… între noi fie vorba, orice femeie normală l-ar fi părăsit demult pe Anthony.

Mi-a venit să-i amintesc de vremea cînd se folosise de această căsnicie presupusă model pentru a o minimaliza pe a noastră; dar ea continuă:

— Ştii, a fost o vreme cînd venea şi stătea destul de mult la noi şi îmi dădeam prea bine seama ce se petrece, dar… Ei, ce să mai vorbim, acum toate astea sînt de domeniul trecutului. Aşa a fost ea întotdeauna. Aruncă o privire acuzatoare caselor din jur. Numai oraşul ăsta e de vină. Închistat în vechi tradiţii. Jane nu s-a putut niciodată elibera de el. Nu crezi?

— Nell, eu tocmai m-am întors după trei luni petrecute în California. După lumea de vis de acolo, Oxfordul mi se pare un oraş foarte civilizat.

— Rămîi mai mult în Anglia?

— Încerc să stau cît pot de mult.

— Andrew şi cu mine… ne-am gîndit că poate ţi-ar face plăcere să vii cu Caro la Compton cîteva zile, în weekend.

Deschise ochii mari, vechiul semnal familiar că vorbea foarte sincer, şi murmură:

— Dacă poţi suporta toate lucrurile alea atît de demodate.

— Mi-ar face mare plăcere.

— Perfect, spuse Andrew. Şi adăugă: Eşti un bun trăgător, Dan?

— Nu trag decît cînd joc cărţi. Dar nu prea bine şi nici prea des.

— Splendid. Poate scoatem şi vechiul joc de table.

— O, Andrew, te rog!

Nell ridică din sprîncene spre mine.

— După ultima socoteală, îi datorez opt mii de lire.

— E puţin peste mijloacele mele.

Andrew îmi făcu cu ochiul pe deasupra capului ei:

— De fapt jucăm pe mărunţiş.

Nell mă întrebă cum mi se păruse Caro. Ştia, bineînţeles, că acum era secretara lui Barney şi discutarăm aspectele bune şi rele ale acestei situaţii. Evident că, fiind ea însăşi sclava unui sistem, găsea că noua slujbă era bună. Fără îndoială că asocierea cu numele lui Barney îi dădea, indirect, un ascendent asupra prietenilor din lumea ei. Le-am spus despre noul apartament şi am simţit la Nell o luptă între bucuria secretă că eram părăsit şi îngrijorarea că o vedea pe Caro luîndu-şi zborul. Găsea că fusese „o proastă“ să o rupă cu Richard. Dar cînd am zis că, după părerea mea, avea nevoie de ceva mai bun decît un tînăr imbecil fermecător, am văzut în ochii lui Andrew – chiar dacă nu şi în ai lui Nell – că era de acord. În mod inevitabil, m-a întrebat dacă „exista altcineva“ – Caro era aşa de secretoasă. M-am făcut că nu ştiu nimic; am să încerc să aflu. Am fost chemaţi la masă.

Dejunul a fost mult mai plăcut decît mă aşteptasem, în special datorită lui Andrew, şi mi s-a părut oarecum ciudat, căci am simţit că se foloseau pe ascuns de prezenţa mea pentru a justifica o sărbătorire. Exista un fel de uşurare tacită pentru faptul că totul se terminase cu Anthony, o uşurare ce nu putea fi exteriorizată decît printr-un surogat; prin grija fiecăruia de a nu fi rostit numele şi de a nu pomeni ce făcuse. Eram puţin fiul risipitor, reacceptat, fără pompă, în lumea lor; şi era mai degrabă o sărbătoare a prieteniei decît un priveghi. În ce mă privea, descopeream că tovărăşia lor îmi lipsise mai mult decît o recunoscusem vreodată; sporovăială, noutăţile lipsite de importanţă despre rude şi prieteni, copiii, schimbul de opinii – familiaritatea aceasta pierdută, atît în sens propriu, cît şi figurat. Mă obişnuisem mult prea mult cu relaţia în doi, chiar şi cu Caro, cu comportarea convenţională pe care o cerea viaţa mea artistică sau comercială sau sexuală; reînnodam firele ce mă legau de clan. Era, într-un fel, un modest echivalent al băii pe care o făcusem cu atîţia ani în urmă, noaptea, la Tarquinia.

Pe la trei, Rosamund mă duse cu maşina la gară, în drum spre Reading, unde îl aştepta pe fratele ei. De cum ne-am urnit din faţa casei – la masă mi se amintise faptul că, tehnic, îi eram naş –, i-am spus:

— Roz, mi se pare că există o relaţie minunată între tine şi mama ta.

— Aţi stat de vorbă?

— Da.

— Pentru ea, anii ăştia din urmă au fost destul de grei.

— Mi-am dat seama.

— Ţi s-a părut schimbată?

— Doar la început.

Am întrebat-o ce părere avea despre saltul extraordinar spre stînga pe care-l făcuse mama ei – dacă nu cumva era de fapt o săritură în spate. Destul de surprinzător în privinţa asta, părea să împărtăşească vederile lui Nell, deşi vorbea cu mult mai multă înţelegere şi simpatie.

— Cred că e mai ales vorba de o luptă pentru supravieţuire. E absurd că nu şi-a făcut o carieră. Nu predic emanciparea femeii, dar, sincer, mă gîndesc la ea. Uneori, mă prefac chiar că îmi place mai puţin slujba pe care o am. Vreau să spun că ea se bucură pentru mine, dar asta e exact ce ar fi trebuit să facă şi ea. Şi o ştie. După un timp, continuă: Dădeam vina pe tata. Dar există ceva ce nu pot înţelege la ea. Stăm de vorbă despre tot ce vrei, dar, în final, apare întotdeauna o uşă închisă. Are un fel anumit de a devia discuţia spre banalităţi, începe să-şi justifice comportarea. Cred că dacă se uită prea în urmă, se sperie.

— Nu e singura.

— Cred că, orice am face, nu putem să nu pierdem ceva. Într-o zi am să mă blestem că nu am făcut copii mai devreme.

— Cel puţin, tu ai făcut ceea ce ţi s-a părut rezonabil la vremea respectivă.

— Tu nu?

— Chiar trebuie să-ţi răspund?

Zîmbi, apoi încetini maşina ca să lase un grup de eleve în uniformă să traverseze strada. Următoarea întrebare veni pe neaşteptate.

— Tu ştii de ce a făcut asta?

Am tăcut o vreme.

— Cred că a fost un act de caritate. Cel puţin asta a fost intenţia.

— Numai în ultimii doi-trei ani mi-am dat seama cît de total nepotriviţi erau unul pentru altul.

— Mă îndoiesc, Roz, că oamenii total nepotriviţi reuşesc să rămînă împreună atîta timp.

— Poate că ai dreptate. Dar dacă n-am fi fost noi…

Porni din nou maşina. Voia să spună: noi, copiii.

— Şi-au fixat ştacheta foarte sus în viaţă. Voiau să trăiască după principii înfiorător de stricte. Şi nu e uşor.

— N-am înţeles niciodată de ce aceste principii trebuiau să fie valabile şi pentru tine. Adăugă: în fiecare zi aud de lovituri pe la spate mult mai grave decît cele de care te acuzau pe tine. O clipă tonul vocii ei se schimbă. Finele uitate au voie să pună întrebări foarte personale?

Am îngheţat.

— Bineînţeles.

— Era ceva adevărat în ce ai scris în piesa ta?

— Aşa mi s-a părut la vremea aceea. În proporţie de unu la trei.

— Vreau să spun, între tata şi Nell.

Ne îndreptam cu repeziciune spre ape tulburi şi periculoase.

— Nici vorbă. Numai răutate, mă tem.

Cîteva clipe rămase tăcută.

— E atît de ciudat. Atîţia ani! Numele tău a fost complet tabu. Aproape că mă aşteptam să ai coarne şi copite despicate.

— Le-am avut pe vremuri.

Zîmbi, dar bănuiam ca ştie că nu i s-a dat un răspuns sincer şi am intervenit înainte să poată investiga mai departe.

— Te bucuri că se va recăsători?

Îmi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Văd că aţi stat serios de vorbă.

— Aproape toată noaptea.

Viră spre gară.

— E… foarte drăguţ. Foarte viu. Eu sînt pentru. Într-un fel, cred că şi tata ar fi fost de acord. Ultima oară cînd l-am văzut – duminică –, a tot vorbit despre asta.

— Despre viitoarea ei căsătorie?

— Nu tocmai. Despre faptul că avea nevoie de o viaţă nouă. Adăugă: Aproape că îmi pare rău că nu i-am spus. Se întoarse din nou spre mine. Tu ţi-ai înţeles întotdeauna părinţii?

— Nu l-am cunoscut decît pe unul din ei.

— Uitasem.

— Şi abia acum încep, foarte vag, să-l înţeleg.

— Poate că dacă i-am înţelege, totul ar deveni teribil de monoton.

— Am o vagă bănuială că asta e valabil şi pentru viaţă, în general.

Zîmbi, acceptă ideea; fericita fată de carieră.

 

Trei ore mai tîrziu, Dan îi transmitea lui Caro salutări de la ea, alături de celelalte veşti. Pentru început, Caro a fost plină de solicitudine, ca şi cum ea ar fi fost vinovată pentru tot ce se întîmplase. Dar deşi era curioasă să afle cum o „găsise“ pe Jane, nu se dovedea atît de curioasă cum se aşteptase el în legătură cu sinuciderea lui Anthony. Se interesă şi de mama sa. I s-a relatat pe larg conversaţia din grădină – şi i s-a comunicat invitaţia la Compton. Toată discuţia avea loc în maşină în timp ce Caro îl ducea pe Dan prin Maida Vale, să-i arate apartamentul. Atîtea conversaţii din ziua aceea păreau destinate să o cotească pe străzi lăturalnice, atît la propriu cît şi la figurat. Prea preocupat de propriile noutăţi, Dan nu îşi dădu seama că fiică-sa îi ascunde ceva. Dar discuţia despre Compton îi oferi ocazia deschiderii unui subiect pînă atunci evitat.

— Tati, nu mă mai cicăli. Ştiu că trebuie să-i spun.

— Cu cît amîni mai mult…

— Doar că…

— Că ce?

— Nu-mi vine să-i spun la telefon. De altfel, cînd mă sună ea, nu mă lasă să scot o vorbă. Nici nu aude ce îi spun. Nu discută decît despre ultimele nenorociri de la Compton.

— Mamele devin invidioase pe fetele lor. Se simt părăsite. E un lucru obişnuit.

O clipă nu zise nimic.

— Au fost întotdeauna aşa? Mami şi mătuşa Jane?

— Cum?

— Atît de diferite.

— O parte din vină trebuie să mi-o atribui şi mie. Pentru ce s-a petrecut între noi.

— Aşa zice şi mătuşa Jane.

— Noi doi ştim prin ce a trecut mama ta.

— Dar nu ştii prin ce trec eu. L-a plăcut cu adevărat pe Richard. Prezenta atît de revoltător de multă siguranţă. M-ar fi măritat pe loc cu el.

Frînă cu o bruscheţe inutilă, pentru a lăsa o maşină să iasă dintr-o stradă laterală.

— Ştiu ce va face. Va considera că ea e de vină. Pentru că m-a scăpat din ochi. Şi bietul Andrew, ce-o să-i mai audă urechile!

— Nu-i problema ta şi Andrew ştie să o pună la punct.

— Cîteodată nu ştiu cum o suportă.

— Caro.

— Spun aşa pentru că mă simt vinovată faţă de ea.

— Trebuie să îndrepţi lucrurile.

— Şi pentru că am sughiţat toată ziua.

— E ridicol.

— Fiica-problemă.

— Am fost cu toţii de acord că fiicele-problemă sînt mult mai interesante decît cele model.

O spusese în glumă, ca s-o facă să zîmbească. Dar ce se pregătise sau se acumulase în ea ieşi acum brusc la suprafaţă. Nu zîmbi, ci conduse un timp fără să spună nimic. Dan se uită la ea.

— Ce e?

— Nimic. Dar peste vreo două secunde vorbi din nou. Azi i-am spus lui Bernard că ţi-am mărturisit tot.

— Şi?

— M-a rugat să-ţi spun că-i pare rău de… ştii tu.

— Îmi dau seama că i-a fost destul de greu.

— De fapt ar dori să luaţi într-o zi masa împreună.

Asta îl luă pe Dan total prin surprindere şi avu un moment fatal de ezitare.

— Ar vrea să-ţi prezinte şi versiunea lui.

— Pe care o cunosc.

Ezită, apoi izbucni:

— Te pricepi atît de bine să-i forţezi pe oameni să lase o impresie proastă despre ei înşişi.

— Dintr-o amară experienţă personală?

— Îi ajuţi să se învinovăţească.

— Să mintă despre ei înşişi, vrei să spui.

— Tocmai asta e. Nu minţea deloc.

— Vorbeam în general.

— Nu ştiu niciodată ce simţi cu adevărat.

— În cazul de faţă, credeam că am vorbit destul de limpede.

— Cînd i-am spus mătuşii Jane, ea n-a zis decît: „Eşti fericită?“

— Draga mea, nu prea ai şir în idei.

— Ştiu că n-am şir în idei.

O spusese cu furie şi, un timp, Dan nu zise nimic.

— Tu vrei să mă întîlnesc cu el?

— N-are importanţă. Era doar aşa… o idee.

Peste cîteva clipe, o văzu clipind din ochi, în timp ce privea drumul. O lăsă să conducă vreo sută de metri, apoi o privi din nou.

— Trage pe dreapta. E un loc liber puţin mai încolo.

Ascultă, opri motorul şi rămase cu capul plecat, ca un copil neascultător. Dan îi luă mîna şi i-o strînse într-a lui şi simţi că îi răspunde la strînsoare.

— Caro, e atît de ridicol.

— Ştiu.

— Dacă maică-ta şi cu mine avem tendinţa să te ocrotim prea mult, e, în mare măsură, pentru că dragostea noastră s-a terminat atît de prost.

— Dar sînt atît de sătulă de…

— De ce?

— Dacă răspund afecţiunii unuia din voi, parcă l-aş trăda pe celălalt.

— Asta e din cauza prostiei noastre. Nu e nicidecum vina ta. O strînse din nou de mînă. De asta nu mi-ai spus că-i spuseseşi deja totul mătuşii Jane?

Făcu din cap semn că da.

— Atunci, hai să clarificăm lucrurile. Eu nu sînt gelos din cauza legăturii dintre tine şi ea. Sau dintre tine şi Andrew. Nu pot să am decît un sentiment de recunoştinţă pentru felul în care s-au purtat amîndoi cu tine. Şi nici eu şi mama ta nu ne mai comportăm chiar aşa prosteşte. Azi se dădea peste cap să se poarte frumos cu mine.

— O, Doamne.

— Nu-ţi face probleme. M-am simţit eu jenat în locul tău.

Reuşi să zîmbească, apoi întinse mîna liberă spre un pachet cu batiste de hîrtie, în cutia de la bord.

— Dacă legătura ta cu Bernard te face fericită, atunci nu mai zic nimic.

— Era cam nemulţumit că ţi-am spus.

— N-are nici un drept sa fie nemulţumit.

— Nu de mine era nemulţumit, ci aşa… stingherit, cred.

— Pentru că ai fost sinceră?

— Nu ştiu să-mi aleg cuvintele. Nu că nu m-ar fi înţeles. Nenorocita aia de întîlnire a voastră din avion.

— Atîta vreme cît nu insinuează că o fată mai cu experienţă n-ar fi suflat o vorbă…

Scutură din cap.

— Nu, doar că am făcut ceva pe care simte că s-ar fi cuvenit să-l facă el. De asta ţine atît de mult să vă vedeţi.

Dan o ţinea în continuare de mînă.

— Şi tu vrei să mă văd cu el?

— Ştiu că ţi se pare un lucru inutil. Ezită. Dar, tati, dacă e snob, să ştii că asta e numai o aparenţă.

— Atunci spune-i că sînt de acord. Dacă ţine cu tot dinadinsul.

Fata îi strînse mîna cu căldură şi respiră adînc.

— Ce-aţi hotărît tu şi mătuşa Jane în legătură cu mine?

— Că nu avem nimic de hotărît.

— Sînt definitiv pierdută?

— Nu e treaba noastră.

— Pot să jur că l-aţi amestecat şi pe Freud şi pe Marx şi Dumnezeu mai ştie pe cine.

— Am să-ţi spun cînd se va sfîrşi totul.

— Aş prefera să ştiu acum.

— Nu-i corect. Ai fi în stare să aranjezi lucrurile în aşa fel, încît să ne dovedeşti că nu avem dreptate.

Din nou un zîmbet fugar. Căzuse, dar acum era din nou în şa.

— Ştii… cînd îţi dai seama că cineva are cu adevărat nevoie de tine… La început n-am vrut să mă culc cu el. Am crezut că e doar… povestea obişnuită.

— Continuă.

— Vreau să spun, cineva care să aibă nevoie de tine… nu din aceleaşi motive ca cei din familie.

— Înţeleg.

— Să ştii că m-am gîndit mult. La ce o să simţiţi cu toţii.

— Nu-ţi bate capul cu asta. E cea mai veche nebunie a speciei umane. Părinţii care cred că produsul propriilor lor gene va fi tot ceea ce ei înşişi n-au reuşit să fie.

Suspină.

— Azi mi-a trecut brusc prin cap că mami te va scoate pe tine vinovat, ştii asta.

— N-am s-o las, Caro. Am stabilit amîndoi, de comun acord, angajarea ta la Londra.

— Nu pot să te condamn dacă ţi-ai fi dorit ca eu să fi fost altfel.

— Copilă dragă, mi-aş fi dorit ca aproape totul să fi fost altfel, începînd cu mine însumi. Dar trebuie să ne descurcăm cît mai bine cu ceea ce sîntem. Iar tu şi cu mine, cred că eşti de acord, ne-am descurcat destul de bine în ăştia doi ani.

— Asta-i sigur.

— Nu trebuie să crezi că totul poate fi exprimat în cuvinte. Şi că dacă avem obiceiul să ne tachinăm unul pe altul, asta e tot ce simt pentru tine. Cuvinte ca „te iubesc“ conţin întotdeauna în ele un soi de incertitudine. Ăsta e singurul motiv pentru care nu le rostesc. Şi pentru că ştiu că tu ştii.

— Da. În sinea mea, o ştiu.

— Atunci n-o uita. Se aplecă şi o sărută pe tîmplă. Vrei să conduc eu?

— Nu. Sînt în regulă.

Îl mai strînse o dată de mînă şi dădu să pornească; se opri, se întoarse şi o clipă îşi puse braţele în jurul gîtului lui Dan, apoi se întoarse din nou şi porni maşina.

Făcură turul apartamentului. Lui Dan nici apartamentul, şi nici cartierul nu-i prea plăceau; dar părea destul de curat, preţul nu era tocmai exorbitant şi era clar că fata se hotărîse să-l ia. Aşa că Dan îşi dădu imprimatur-ul, iar Caro oferi un cec pentru chiria pe o lună şi se duseră în Hampstead Village să ia masa. Cît a durat cina, Dan s-a simţit sfîşiat între afecţiune şi un sentiment… nu de plictiseală, ci de stînjeneală. În mod inevitabil, trecutul revenea între ei şi de asemenea amintirile lui despre Anthony; dar rămîneau atît de multe care trebuiau încă cenzurate. La un moment dat, chiar s-a gîndit să-i spună lui Caro, aşa cum îi spusese Jane fiicei ei, măcar o parte din adevăr. Atîtea echivocuri, atîtea ezitări, accentul pus pe demnitate, pe presupoziţia că generaţiile tinere nu le pot niciodată înţelege pe cele mai în vîrstă; ca şi cînd copiii ar fi aduşi pe lume numai pentru ca părinţii să aibă secrete faţă de ei – cînd de fapt deconspirarea acestui gen de secrete ar fi avut cu siguranţă o valoare mult mai mare decît acest vechi sistem răsuflat de învăţăminte trase din experienţă, în spatele căruia se ascunde orice adult. Această preocupare de a transmite teorii generale mai curînd decît o realitate practică începu să-i pară lui Dan, în seara aceea, ceva la fel de arogant ca şi infailibilitatea papală, o atitudine de care raţiunea şi cinstea îşi bat joc de fiecare dată. O simţise, puţin mai devreme, cu Rosamund, cînd fata îi pusese acea întrebare normală şi sinceră. Odată m-am culcat cu mama ta şi tatăl tău a ştiut şi n-a putut s-o uite niciodată . Atît de simplu; atîtea dubii şi întrebări lămurite dintr-o lovitură şi, gîndind astfel, Dan continuă să menţină cu grijă, în mintea fiicei sale, imaginea unui trecut mitic.

Întorşi acasă, după ce s-au pupat spunîndu-şi noapte bună, Dan n-a putut să doarmă; şi a trebuit să aştepte pînă cînd, după ora din California, Jenny avea să se întoarcă la Cabană. Caro văzuse telegrama; povestea asta, cel puţin, nu mai era nevoie să o ascundă. Aşa că făcu comanda şi citi pînă spre ziuă, cînd i se dădu legătura.

Se auzea foarte prost şi era perfect conştient de distanţa mare care îi despărţea. Mildred şi Abe fuseseră foarte drăguţi, „exact ce mi-ai spus tu despre ei“. Jenny a crezut că „o să fie bucuroasă“ de plecarea lui, dar nu, simţea nevoia cuiva pe care să-l cicălească. A lăsat-o să vorbească, să-i spună alte noutăţi din viaţa ei. Apoi îi spuse şi el noutăţile lui.

— O, Dan . Ce groaznic. Şi chiar în noaptea aia?

— Da.

— Dar de ce?

Dan se pierdu din nou în explicaţii confuze; de data aceasta cu cineva care îl cunoştea mai bine decît cele două tinere cu care discutase în aceeaşi zi. Ocoli răspunsul, se împotmoli cu explicaţii stîngace, teoretiză, aşa cum teoretizase faţă de Caro, faţă de mama ei şi de tatăl ei vitreg.

— Dar să te facă să străbaţi atîta drum ca pe urmă… Dan, tu nu-mi spui tot.

— Nu. Nu tocmai. Nu chiar tot.

— Atunci ce e?

— Am să-ţi spun tot. Dar nu acum. E vorba doar… doar de urmările unor fapte triste din trecut.

— Odată mi-ai spus că orice poveste poate fi spusă în cinci rînduri.

— Asta nu-i o poveste, Jenny. Într-o zi am să-ţi spun. Îţi promit.

— Ştiu eu promisiunile tale.

— Dar nu şi cît de mult îţi simt lipsa.

— Vorbe goale.

— Aş vrea să fie aşa.

— Nu mă duci tu pe mine cu d-alde astea.

— Nu, îmi dau seama.

— De-aş putea măcar să-ţi văd chipul.

— Un chip obosit.

— E foarte tîrziu?

— Două jumătate.

— Doamne. Bietul de tine.

Întrebă de Caro. Îi spuse că e bine şi îşi promise ca şi aici să restabilească mai tîrziu adevărul. Au urmat întrebări despre Jane, despre Nell, ce impresie i-a făcut revederea.

— Interesante din punct de vedere antropologic?

— Într-un fel, da. Din partea asta, numai amabilitate şi drăgălăşenie.

O scurtă pauză, apoi zise:

— Apropo, încerc să fac ce ţi-am promis.

— Ce mi-ai promis?

— Încerc să aştern totul pe hîrtie. Despre noi.

Uitase.

— Serios?

— Probabil că n-am să ţi-o trimit.

— N-ar trebui să iei în seamă toate glumele mele.

— Îmi face plăcere. Nu sînt sigură că n-am să scriu eu un roman pînă la urmă. Continuă: Nu ştiu de ce face lumea atîta caz de asta. E suficient să scrii ce îţi aduci aminte. Ce ai simţit. Asta-i tot.

— Tot?

— Mă rog, suficient. Mă îndoiesc că groaznicele tale carneţele cu hîrtie galbenă au fost vreodată întrebuinţate mai cu folos.

— Cred că cineva vrea să vină pe genunchii mei, ca să ia bătaie la fund.

— Da, te rog. Chiar acum.

Un minut mai tîrziu, au închis; un minut mai puţin dezinvolt. Ultimele ei cuvinte au fost: „Nu sînt încă pregătită. Tot mai am nevoie de tine“. Nu era o rugăminte; era pur şi simplu ceva din ea, partea scoţiană probabil, care nu protesta şi nu se revolta, ci studia calm, aproape clinic, ceea ce putea şi ceea ce nu putea să facă.

Dan se duse la fereastră şi privi afară în noaptea londoneză. Jos, de partea cealaltă a străzii, patru etaje sub el, o mişcare îi atrase atenţia. Erau mai multe prăvălii şi părea să fie noaptea cînd se ridica gunoiul. Lăzi de gunoi, cutii de carton, saci de plastic fuseseră scoase pe trotuar în faţa uşilor. Un vagabond nocturn stătea aplecat peste una din grămezi; răscolind liniştit, aproape blazat, asemenea cuiva care studiază obiectele la o licitaţie publică. Lîngă el se afla un cărucior vechi. Dan se duse la birou, luă un binoclu din sertar, stinse lumina, se întoarse la fereastră şi reglă binoclul îndreptîndu-l spre omul de jos. Purta o pălărie eden care nu mai avea panglică, un palton strîns pe talie cu o sfoară şi cizme de cauciuc. Aşa cum stătea aplecat, scormonind, pălăria îi ascundea faţa; dar era, evident, un om în vîrstă.

Scoase dintr-o cutie de carton trei sau patru umeraşe de sîrmă, le pipăi pe fiecare cu mîinile înmănuşate, cercetînd dacă au vreun defect şi le puse în căruciorul de lîngă el. Dan găsea că are ceva vag comic, ceva dintr-un profesionist mulţumit, recunoscător că oraşul era adormit, străzile pustii – ca şi cînd şi-ar fi îndeplinit liniştit îndatoririle săptămînale de rutină faţă de aceste prăvălii. Şi mai avea şi ceva victorian, anacronic, aproape atemporal. Era un om foarte real, dar, cum stătea acolo sub felinar, pe scena goala a nopţii, avea în acelaşi timp şi ceva teatral. Beckett din nou, aşteptîndu-l pe Godot.

Urmărindu-l, Dan simţi o curioasă simpatie, aproape o dorinţă să coboare şi să-i vorbească, să devină, pentru cîteva minute, un Mayhew modern. Să se intereseze cum trăieşte, ce simte, care e filozofia lui – poate chiar să-l invite sus la o cafea. Ştia că, în realitate, nu era vorba de caritate sau de curiozitate; numai dorinţa de a restabili legătura cu realitatea, într-o zi în care Dan însuşi fusese obligat să joace un rol: sătul de minciuni plicticoase, de zîmbete artificiale şi politeţuri, comportare convenţională de mic-burghez. Toată ziua se simţise asemenea cuiva închis între paginile unui roman mic-burghez; un slujitor calm şi foarte plauzibil al Sistemului, ca personajele lui C.P. Snow, şi nicidecum unui lup singuratic. Ceea ce îl atrăgea acolo jos era realitatea singurătăţii; şi o clipă Dan îl invidie aşa cum un canar mecanic invidiază o pasăre adevărată care cîntă în pădurea din faţa camerei în care el stă tăcut şi neputincios, aşteptînd ca cineva să îi învîrtă din nou maşinăria.

În ciuda faptului că tocmai auzise glasul lui Jenny, că o ştia pe Caro dormind în camera de alături, în ciuda reconcilierilor din acea zi şi a faptului că, sub forme atît de diverse, dezlegase iţele unor mentalităţi şi sensibilităţi feminine, Dan avea senzaţia inexplicabilă că se ascunsese de ceva sau nu reuşise să vadă ceva; senzaţia unei insuficienţe definite mai mult prin polaritatea destul de banală dintre adevărata sărăcie aflată în faţa ochilor lui şi confortul celor privilegiaţi, decît prin ceea ce zărea dincolo de ele… Ce întrezărise Beckett, dincolo de simbolismul lui ambiguu şi de pesimismul său romantic; singurătatea fiecăruia, fundamentul condiţiei umane. Sînt ceea ce sînt. Ceea ce este, este. Dan îşi închipuia că acolo jos, în acea siluetă ce se deplasa ca o umbră, îşi vedea şinele real pierdut: o fiinţă trăind la marginea existenţei, într-o stradă întunecată a vieţii sale psihice; dincolo de conversaţii sau invitaţii, etern izolat.

Dar atunci, în timp ce privea, s-a simţit din nou readus în teatru. Deodată apăru o altă siluetă, traversînd strada de pe trotuarul de sub fereastra lui Dan. Un poliţist se îndreptă spre locul unde lucra bătrînul vagabond. Omul se întoarse spre el. Poliţistul cu cască se apropie, se uită în căruţ şi cei doi începură să discute. Dan îi privea încordat. Vagabondul părea să vorbească încontinuu, răspunzînd la un interogatoriu. Ridică un pachet din căruţ, pentru ca poliţistul să vadă ceva dedesubt şi continuară să discute. Vagabondul ridică puţin obiectul din căruţ şi Dan putu să-l vadă: era o pendulă veche, timpul aruncat la gunoi.

Apoi Dan îl văzu pe poliţist ducîndu-şi mîna spre buzunarul de la piept şi simţi deodată dorinţa să joace rolul de deus ex machina, să deschidă fereastra şi să strige jos la poliţist, protestînd împotriva absurdităţii de a închide un biet bătrîn inofensiv. Dar poliţistul nu scoase un carnet, ci doar un pachet de ţigări; i-l întinse bătrînului care luă o ţigară, mulţumind respectuos din cap, o puse cu grijă în buzunarul paltonului şi salută ducîndu-şi mîna la pălărie. Apoi poliţistul se îndepărtă.

Fapt care l-a lăsat pe eroul nostru prizonier în spatele ferestrei de sus, obligat să rîdă de el însuşi, ca un dumnezeu ineficient care observă că o fisură în creaţia sa este reparată prin ceva ce el a uitat să instituie.

 

A doua contribuţie

 

E stupid să-mi amintească de el o floare atît de neenglezească, ce poartă un nume pe care nici măcar nu ştiu să-l scriu corect. Aş putea să-l întreb pe Abe, dar n-are importanţă. În flecare zi număr cîte flori s-au mai deschis. De fapt, mie mi se par – nu rîde – cam ca măceşii de acasă. Ca formă, dacă nu iei în seamă şi culoarea lor splendidă. Mi-aş vinde sufletul să găsesc o catifea în nuanţa asta, bleu-violet. Aş purta-o numai o dată pe an, în amintirea ta. Toate astea mă fac să doresc să mă apuc din nou de fumat. Nu, nu vreau. Acum trebuie să fiu crudă şi ard de nerăbdare.

El. Domnul Wolfe.

Aici îl iubeam pe Dan mai puţin decît în altă parte. Cînd spun aici, nu vreau să zic în Cabană, bineînţeles, ci în casă, cu Abe şi Mildred. Partidele alea absurde de biliard. Felul în care el şi Abe aveau obiceiul să-i imite pe Minnesota Fats şi Paul Newman, ca nebunii, încercînd să-şi smulgă unul altuia cîţiva cenţi, discutînd fără încetare cît „efect englezesc“ să folosească în modalitatea de a lovi bila. Abe mă lua întotdeauna ca ajutorul lui; trebuia să fiu colegul lui de suferinţă scoţian. Ştiai că singurul lucru cît de cît valoros vreodată în Anglia asta nenorocită a fost un mod întortocheat de a lovi o bilă de biliard?

Capul lui Mildred în deschizătura uşii: Masa, băieţi. Aerul lugubru al lui Abe, à la Edward G. Robinson: Hai, mănîncă! Mănîncă! Eşti nebună? Nu vezi că mi-a umflat toţi banii? Mildred se uita la mine şi-şi dădea ochii peste cap. Ca puştii. Cînd or să crească ăştia? Abe: Partea proastă cu pipiţele e că n-au imaginaţie. Şi Dan stă acolo, cu tacul în mînă, şoptindu-mi: Nu-i formidabil? Vezi ce oameni minunaţi?

Eu am fost întotdeauna cu o generaţie în urmă, cu zece mii de generaţii în urmă faţă de micul Abe cel dulce-amărui. Descrierea iniţială, în linii mari, pe care Dan mi-o făcuse despre prietenul său, în drum spre Bel-Air, unde mă duceam să-mi petrec prima oară seara cu ei… îmi mai amintesc încă unii din termenii pe care i-a folosit. Un posibil mare scenarist, fost alcoolic, îi cunoaşte pe toţi, a făcut avere etc., etc. Iar concluzia pe care trebuia s-o trag era: Şi dacă pînă la sfîrşitul serii nu-ţi place de el, n-ai decît să te întorci acasă cum oi şti.

E ciudat, dar nu-l auzisem dîndu-se chiar aşa în vînt după nimeni. Şi mai ciudat e că nu-şi dăduse seama nici pînă atunci că în chestii de-astea îmi place să hotărăsc singură. Asta, sinceră să fiu, mă depăşise.

Tot în acea primă seară, la masă, Dan i-a spus lui Abe că greşise numele regizorului unui film vechi, de care eu nici n-auzisem şi Mildred a fost de aceeaşi părere cu Dan. Era Nick Ray, nu John Nu-ştiu-cum al lui Abe. Mildred i-a spus că se senilizează. Dan a pariat pe o mie de dolari că era Nick Ray. Abe a zis că nu accepta pariul, dar numai pentru că „nu vreau să-ţi ofer o scuză ca şase săptămîni cît mai eşti pe-aici s-o duci pe păpuşica asta încîntătoare numai prin cîrciumi nenorocite“. Se întoarse spre mine şi-şi puse laba lui cu degete ca nişte cîrnaţi pe mîna mea. „Jenny, a sosit momentul să-ţi dezvălui două lucruri: nevastă-mea e aşa de proastă, că nimeni n-a vrut să se însoare cu ea. Cît despre puturosul ăsta care spui că ţi-e prieten, îmi mănîncă mîncarea, îmi stoarce creierii, trişează la biliard şi îi face ochi dulci neveste-mii de cum întorc spatele. Asta nu ţi-a spus-o, nu?“ Am intrat şi eu în joc, i-am spus că nu înţelegeam cum poate să suporte un chiriaş ca Dan. „Crezi că ar găsi în tot oraşul alt loc unde să-l primească?“ îşi îndreptă arătătorul spre mine. „Ştii că a încercat s-o ducă de nas pe fosta lui prietenă spunîndu-i că-l cheamă Sir Beverly Hills Hotel?“ Şi continuă: „De unde crezi că-şi ia prosoapele?“

Pe urmă se întoarse spre Dan şi Mildred: „Cum vă spuneam, motivul pentru care Nick Ray a acceptat să regizeze filmul…“

Aşa era tot timpul, la început. Mildred şi Dan păreau chiar că se distrează provocînd tot soiul de situaţii limită, care să-mi permită să admir ursul dresat executîndu-şi numărul. De acord, era simpatic, un ovrei simpatic, care ştia să glumească. Dar dura prea mult. La urma urmei, domnule Wolfe, cine m-a învăţat să descopăr toată imagistica argoului local? Referirile constante la sodomie, la copulaţie, la sex? Şi cine mi-a explicat că nu poţi să tratezi toate fetele ca pe nişte prostituate şi, în acelaşi timp, să pretinzi că produci o artă care nu se prostituează? Sau cine mi-a spus că Abe avea mare dreptate în ziua aceea cînd o ţinea întruna că de ce filmele vechi mizau atît de mult pe coarda sensibilă a publicului? Pentru că, în particular, limbajul şi comportamentul erau, în realitate, atît de vulgare şi grosolane, bărbaţii atît de siguri pe ei, de cal-portocalii, convinşi că toate femeile îşi vor scoate chiloţii de cum îi văd ca să poată să joace în viaţă scenele de dragoste pe care nu le puteau juca pe ecran fără să pară tîmpiţi în propriii lor ochi. De aceea, pentru a compensa, bărbaţii trebuiau să apară toţi ca nişte tipi manieraţi, de o frumuseţe clasică, şi toate femeile trebuiau să pretindă că au căzut sub vraja farmecului lor, umblînd cu limba scoasă după ei. A fost nevoie de ciudaţi ca Cagney şi Bogart pentru a pune capăt la toate astea.

Iar evreii simt nevoia să preia tot ce se poate prelua. Complexul ghetoului; publicul e transformat într-o trupă de cazaci şi pe urmă îţi spui că trebuie să-i distrezi cu orice preţ. Abe vorbea despre asta aseară – cum, cînd a început el, toată industria filmului era în mîinile evreilor şi cu toate astea, un actor care aducea a evreu nu putea obţine nici un rol, nici măcar ca „dublura unui figurant din mulţime“. Cazacilor nu le-ar fi plăcut aşa ceva. Dar se vedea bine că evreii erau acolo. Bieţii tăntălăi, zicea Abe, îi credeau pe goi nişte evrei cu pielea roz şi nasul drept.

Mă simţeam dată la o parte, dar nu chiar.

Nu atît de Abe, cît de Dan, care încerca să-i ţină isonul şi să-i dea replica la toate tîmpeniile. Fără să-şi dea seama că Abe era demodat, dar emoţionant şi că, oricum, nu se putea abţine să nu se comporte astfel; însă Dan era numai demodat. Şi oribil, cînd folosea acelaşi tip de limbaj pe care pretindea că-l analizase şi că-l dispreţuia. Era cu mult mai bine cînd discutau despre lucruri serioase: America, politică, orice. Şi atunci simţeam toată afecţiunea şi respectul pe care-l aveau unul faţă de celălalt.

Mildred mi-a plăcut din prima zi şi continuă să-mi placă şi acum. Dan nu şi-a dat niciodată seama – cel puţin aşa bănuiesc – cît de mult a investit Mildred în această căsătorie. La început, a fost numai o impresie, dar acum a devenit o certitudine.

Dan are defecte de percepţie. Asta am aflat de la Abe şi Mildred. Nu vede că ea e cea care face căsnicia lor să meargă. Un om încîntător la masă cu prietenii sau la o masă de biliard trebuie să aibă pe cine să-şi verse nervii în intimitate. Mildred mi-a spus-o în multe feluri: Abe a avut întotdeauna nevoie de oameni, eu probabil că am avut întotdeauna nevoie de el. Ultima lui găselniţă (apropo) este să pretindă în mod inocent (Mildred e întotdeauna de faţă) că e nebun după mine. Dar tocmai pentru că Mildred e întotdeauna de faţă, există în declaraţiile lui ceva ce nu prea e inocent. Nu pot să-ţi spun exact ce, dar trebuie să fie ceva legat de trecut, nu de prezent. Nu sînt sigură că mi-ar fi plăcut pe vremea cînd era tînăr.

Un alt defect de percepţie al lui Dan este că nu prea ştie ce mă pune pe mine în mişcare. De fapt, de aici voiam să încep. După primul şoc, nu mă afecta cu nimic faptul că Dan s-a hotărît să plece şi nu m-a afectat prea tare nici faptul că profita de ocazie ca să se îndepărteze de mine. Dar m-a afectat tare mult faptul că pretindea că am să-mi dau seama că are dreptate – eu, o biată femeie slabă şi temperamentală –, imediat după ce va pleca. Dacă se plictisise de mine sau dacă eu aş fi dat semne că mă plictisisem de el, dacă unul dintre noi prefera să sufere decît să continue să simuleze ceea ce nu mai simţea… dar nu, asta era îndrăzneala: doar el ştia ce era mai bine pentru noi doi. El – sufletul nobil –, sacrificîndu-se ca Sidney Carton, ca şi cînd numai cîteva săptămîni mă mai despărţeau de celibatul etern. Acum mi-am dat seama ce-l făcea să se poarte aşa. La început am bănuit că vrea să se elibereze pentru că ameninţam să devin o problemă în Anglia. Fiică-sa şi toate celelalte. Dar cred că e ceva mai complicat şi mult mai grav.

Are o amantă. Numele ei e Pierderea.

Toate astea se leagă de ceea ce am aflat despre America.

Trebuie să-mi imaginez un Dan secret căruia de fapt îi place  să piardă – atît ce a pierdut în trecut, cît şi ce mai are încă de pierdut. Într-un fel, pentru el pierderea e ceva frumos şi fertil. Nu vreau să spun că se complace în ea sau că se vaită din cauza ei (asta ar da prea multe la iveală), dar a descoperit că e mult mai fericit în rolul pe care şi-l atribuie singur, al celui care pierde, decît în cel al cîştigătorului.

Am observat acest lucru în timp ce vorbea la telefon cu fosta soţie şi cu sora ei. Un soi de excitare, ca şi cînd ar fi dat deodată de urma unui teritoriu de mult pierdut. Iar acum am devenit şi eu un posibil teritoriu pierdut. De aceea e atît de tandru, atît de înţelegător. De fapt, e felul lui de a-mi spune, textual, „Piei din ochii mei“. Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît devine mai înfiorător. Ca un ucigaş care mîngîie gîtul unei fete, plîngînd încet pentru că o va sugruma peste cîteva minute…

Aproape că-mi vine să cred că tipul e atît de prost, încît se crede romantic. Cînd de fapt nu e decît Romantic, cu R mare, ieşit tocmai din acea perioadă a literaturii pe care eu n-o pot suferi.

Te induce în eroare, dar numai pentru că nu se profilează pe o mare în furtună sau pentru că nu bîntuie la răscruce de vînturi, cu coafura sălbatică a lui Byron. Dar, în realitate, asta e: un melancolic de profesie, savurînd fiecare clipă. Acolo, sus, în deşertul Mojave, nu mi-a cerut să mă mărit cu el, ci să refuz să mă mărit cu el. Acum mor de ciudă că n-am spus da. Numai aşa, să-l prind în propria cursă.