Zic: "Te lansezi în ce?"

      Zice: "Cum ai auzit, Raysy". Raysy. Se face şi mai arogant, îşi ridică halba şi ia o gură. "Cum am zis mereu, de la bun început, n-o fac ca să mă distrez, atâta că poate tu ţi-ai închipuit că nu vorbesc serios. Dar vreau s-o fac aşa cum se cuvine, vezi, vreau s-o fac cum se face. Altminteri ai putea să-mi spui oricând: «Mai ştii înţelegerea aia a noastră, Vincey? Ei, bine, aş vrea să renunţ la ea, îmi pare rău, m-am gândit să fac altceva cu locul ăla». Şi cu asta basta, nu? N-aş avea de ales".

      Zic: "Da' eu nu vreau să fac altceva cu locul ăia".

      Zice: "Da, dar poate ar trebui să vrei, Raysy. E un spaţiu comercial bun, nu?"

      Mă uit la el. Zic: "Nu-i un spaţiu, i-o curte de fiare vechi. Mai are încă numele lui Dixon scris pe poartă".

      Zice: "Exact. Şi Charlie Dixon a dat ortul popii de mai bine de-un an, nu? De atunci n-ai luat nici o chirie pe el, nimic. Ai stat şi ţi-ai încasat leafa de funcţionar prăpădit. Şi-ai alergat după cai".

      Zic: "Asta-i treaba mea".

      Mă uit la el. Mai suflă un rotocol de fum.

      Zic: "Şi ce propui? Să-mi plăteşti chirie? Cu ce?"

      Dă din cap că nu. "Mă refeream la proprietate, vorbeam de cumpărat".

      Mă uit la el. E ceva pe faţa lui care te împiedică să râzi.

      Zic: "Repet întrebarea. Cu ce?"

      Zice: "Îţi cer să faci o investiţie, Raysy. În Dodds Motors. O investiţie în care nu bagi bani lichizi, nu scoţi nici un bănuţ din buzunar. O investiţie în timp. Nu există în momentul ăsta nici un fel de Dodds Motors, sigur că nu, dar în cinci ani are să existe, îţi spun. Îmi vinzi curtea ca să am sediu, dar îmi împrumuţi preţul ei pe timp de cinci ani. Peste cinci ani, îţi plătesc preţul plus un procent. Dacă nu mă pot achita dar am să mă achit curtea îţi rămâne ţie. Simplu ca bună ziua, n-ai nimic de pierdut. Cum dau altă maşină şi obţin un profit, îţi dau un avans. Ţii tu şi banii ăia".

      Poate că observă că mă gândesc că s-ar cuveni să rid dar nu pot. Zic, încercând să arăt ca unul care îşi dă seama că e luat peste picior: "Şi de ce-aş accepta o ofertă atât de trăznită? De ce n-aş scoate curtea la licitaţie?"

      Dă pe gât nişte bere, ţuguindu-şi încet buzele după aia. "Îmi pare că nu te-ai prea grăbit să faci asta e aproape un an. Îmi pare că nu te-a deranjat că oricum mi-am ţinut maşinile la tine în curte, pe gratis. Aici intervine bunătatea ta şi recunoştinţa mea. Aici intervine faptul că m-am bazat pe o înţelegere mai deosebită între noi doi."

      Mă uit la el. Îmi zic: A dat-o cotită.

      Zice: "Nu te oblig, te-ntreb, doar. Dacă ţi-am dat idei, e problema mea Risc, sigur că da Dar tu eşti în măsură să mă-nţelegi, nu, unchiule Ray? Eu o am cu maşinile, cum o ai tu cu caii".

      Dar se uită la mine ca şi când ar fi mai mult ca sigur, ca şi când ar fi un pronostic valabil, ca la curse. I se aprind ochii şi mai tare. Şi-n momentul ăla mi se pare că ştie. Nu ştiu cum, dar ştie. După miros, pentru că face la fel. Doarme în camper. Şi nu doarme numai.

      Ai alergat după cai.

      De-aia crede că n-am să-l refuz.

      Zice: "'Ncă una?", întinzând mâna, tot numai zâmbet, să-mi înşface paharul, dar eu dau din cap că nu, semn că nu vreau să-ntrerup un alt fel de curs, mă las dus de curent, îi vine apa la moară.

      Zic: "Da' preţul?" că adică nu că m-ar interesa prea tare, fac numai o obiecţie, îl încerc. Gândindu-mă: N-o să aibă un răspuns clar la asta pentru că oricum ştie că n-are nici o speranţa.

      Numai că el zice, iute ca fulgerul, cu mâna încă suspendată deasupra paharului meu: "Două miare. Plus douăzeci la sută pe cinci ani. Douăzeci la sută. O să te faci cu cinci miare după ce dau avansul".

      Adică şi-a făcut toate calculele.

      Mai suflă un nor de fum apoi îşi stinge mucul de ţigară, mutându-şi privirea de la mine, uitându-se la scrumieră, în vreme ce eu mă uit Ia fum, acum, cum pluteşte şi dispare, pentru că ştiu şi imposibil să n-o ştie şi el, fără să mai fie nevoie să se intereseze, că ăsta-i totuşi un preţ de nimic chiar şi în 1968, chiar şi pentru o curte nefolosită de deşeuri, cum dai colţul pe după Spa Road. Şi, dac-aş fi ştiut ce-avea să se întâmple în cinci ani, dac-aş fi ştiut ce-aveau s-aducă anii ăia, însă Vincey era pe fază şi-n privinţa asta, aş fi zis: Las-o baltă, Vincey, las-o, pur şi simplu, baltă. Nu-i de vânzare. Foloseşte-o pe degeaba, între timp.

      Să facă banii.

      Zice, ridicând ochii: "Îţi fac o ofertă numai, nu insist. Vin c-o propunere, atâta. Sigur nu mai vrei încă una?"

      Zic: "Da". Apoi zic: "Da, mai beau una", în caz că pricepe greşit.

      Zice: "Gândeşte-te şi tu. Ai şansa să pui bazele firmei Dodds Motors. Să fii unul dintre fondatori. Bernie! Unde eşti?"

      Mă gândesc: Poate că nu ştie, însă n-am să pot fi niciodată sigur de asta.

      Apoi Bernie apare de unde-o fi stat ascuns şi ne toarnă încă două halbe şi Vince le plăteşte şi eu zic, înainte să iau o înghiţitură: "Mai e ceva, Vincey". Dându-mi seama, chiar în momentul în care-o spun c-ajung pe făgaşul pe care voia el s-ajung.

      Zice: "Ce anume?"

      Zic: "O măcelărie". Dându-mi seama că e ca şi cum aş fi bătut palma. "Se cheamă Dodds şi Fiul."

      Rămâne trăznit, cu halba-n drum spre gură, îndurerat de tot, că adică se vede că nu l-am înţeles când el avea motive să creadă că dimpotrivă. Zice: "Ştii ce, fă bine şi lasă-mă-n pace. Te credeam de partea mea". Aruncându-mi privirea de mic orfan rătăcit.

      Apoi zâmbeşte în grabă şi ridică paharul. "Hai, noroc !" Aşa că ridic şi eu paharul şi beau. Zice: "Atât îţi cer, să te gândeşti". Apoi mai beau nişte bere, fără să zic nimic, apoi zic: "Aş vrea să ţin camperul acolo. Aş avea totuşi nevoie de un spaţiu al meu, pentru camper". Se uita la mine şi zice: "Cum să nu. Nu-ţi iau nimic pentru asta. Chiar am să-i fac periodic revizia gratuit. Iar dac-ai să vrei să-l vinzi o să am eu grijă să faci o afacere bună". Ţine paharul la gură şi o clipă chiar mi s-a părut că-mi face cu ochiul.

      "Asta nu-nseamnă că sunt de acord", zic.

      Zice: "Sigur că nu, Raysy".

      Îmi zic: Jack n-are să mi-o ierte niciodată. Şi-aşa şi-aşa, tot n-are să mi-o ierte niciodată. Dac-ai rănit un om o dată, nu-i greu să-l răneşti a doua oară. Mă gândesc la el cum stă în prăvălia aia, chiar şi-acum, tranşând şi cântărind, fără să aibă habar, în vreme ce noi stăm aici şi bem. Avea regula lui: nici o picătură de alcool la prânz, nici măcar să-ţi speli gura, nu când umbli cu cuţite.

      Apoi Vince dă repede pe gât ce i-a mai rămas în halbă şi se uită la ceas, are mâinile jegoase, nu ca Jack. Are un tatuaj pe antebraţ, albastru şi roşu, făcut în Aden, o mică spirală cu iniţialele lui c-un pumn strângând un tunet având deasupra "V.I.P.".

      "Dodds Motors" însă.

      Zice, ştergându-şi gura cu dosul palmei: "Tre' să fug, tre' să mă-ntâlnesc cu unu' pentr-o maşină". Rânjind. Îşi strecoară pachetul de ţigări în buzunarul de la piept şi se dă jos de pe scaun, lovindu-mă uşor peste umăr cu încheieturile degetelor. "Mai gândeşte-te", zice, evaporându-se, ca şi când n-ar fi cine ştie ce, ca şi când ar fi aşa o chestie oarecare.

      Şi rămân o vreme să-mi isprăvesc berea fără grabă, scoţându-mi pachetul meu de ţigări ca să-mi mai aprind una. Ceasul lui Slattery mai are niţel şi-o s-arate trei făr-un sfert. Apoi zic: "Pa, Bernie" şi mă duc la Billy Hill's, fără să stau pe gânduri şi pun o liră pariu pentru cazul în care câştigă pe un steeplechaser la Sedgefield, zicându-mi: Nu ca să câştig, ca să decid. Dacă câştig, nu mă las, dacă nu, vând. Să nu pariezi niciodată din superstiţie. Şi iese al patrulea într-o cursă de nouă cai. O'Grady Says, cinci la unu. Aşa că plec, zicându-mi: Şi ce-am rezolvat cu asta? Şi dau o raită pe la curte zicându-mi: E sau nu e acolo, şi dacă e.

      Şi nu e. Sunt Rover-ul şi Alvis-ul, lăsate în soare, de parc-ar fi lăsate de izbelişte, cu câte-o tăblie ici şi colo şi Alvis-ul cu partea din spate căţărată pe două grămezi de cărămizi şi uneltele lui de lucru şi bidoanele de ulei şi cârpele jegoase împrăştiate peste tot. Mă gândesc: I-ar trebui o rampă de verificare. Stă toată ziua pe spate cu nasul deasupra unei bălţi de benzină. Camperul e parcat afară, doar e vreme frumoasă pentru mijlocul lui februarie şi dat fiind că-i folosit pentru moment în mod regulat. Regulat şi neregulat. Dar chiar în clipa asta nu-i folosit, nici într-un fel. Îmi zic: N-am ieşit şi eu din oraş de-atâta vreme, din pricină c-am vrut să-i creez condiţii fetei ăleia, pe motiv de ospitalitate. Îmi zic: îi vând curtea lui Vince. Lui Jack n-am vrut să-i vând camperul.

      Apoi rămân acolo, în mijlocul curţii mele, cu şopronul unde era înainte vechiul grajd al lui Duke şi cu blocurile cele noi care se-nalţă pe fundalul cerului de-un albastru plumburiu şi arcuirile metalice care se întretaie, fiecare dintre ele, sediul firmei cine ştie cui şi mirosul de praf, rugină şi zarva străzii şi ceva care bubuie pe un şantier mai încolo, îmi zic: Întâi Johnson, după aia Dixon, după aia Dodds. Ori Pritchett. E chestie de teritoriu, în clipa în care spui: Asta-i bucata mea, asta-i chestia mea, începe necazul. Towcester Uttoxeter.

      Aşa că lasă-i lui curtea.

      Şi acum mă gândesc că habar n-avea, n-avea habar nici atunci şi nici acum n-are. Pentru că ar fi spus-o până acum, ar fi dat-o-n vileag, azi mai mult ca oricând. Mai mult ca sigur.

      Aş zice că era aşa de sigur pe el şi pe fază numai fiindcă aşa e el făcut şi pentru că se aia atunci cu Mandy, la mine în camper. Nici nu bănuia el. Dar tot m-a făcut să-i vând curtea aia la un preţ de nimic eu pierzând la capitolul să merite banii, aşa c-aş zice că ăsta-i înc-un motiv să ţin mia aia.

       

       

       

      Amy

       

      Şi presupun că acum mi-a dat şansa pe care ani vrut-o, asta a făcut îmi dă ce i-am cerut. Arucându-mi-o în faţă. Tu erai aia, fetiţo, care încerca să mă facă să cred că viaţa nu e chiar atât de mizerabilă încât să nu-ţi dea o nouă şansă, încât să nu o ia de la capăt exact în clipa în care credeai că s-a sfârşit

      Uite-ţi şansa. Tipul cu care-ai trăit tu cincizeci de ani, ăla cu şorţ vărgat şi bancuri pentru gospodine, ei, ăla era doar un substitut. Şi-acu' s-a dus, vezi tu, exact când credeai că adevăratul Jack ar putea să-şi facă iar apariţia Hai la mare, cu toţii. Nu-i nostim, să iasă iar la iveală numai ca să se ducă de tot. Nu ştii ce-ai avut până n-ai pierdut, nu, coniţă? Luaţi o bucăţică de capăt, prima-ntâi. Aşa, vasăzică, uite-ţi şansa, uite-ţi viaţa să ţi-o iei de la capăt. Şi nu-i niciodată prea târziu.

      Cu toate că-i mai simplu când ai optsprezece ani.

      A ridicat puşca, uitându-se cu un ochi prin cătare, strângând tare din celălat, şi eu, sigur că mi-am zis: într-o zi, s-ar putea s-o facă pe bune, nu cu răţuşti de tinichea, ci cu oameni. Ori altcineva i-ar putea face lui asta. Trebuie să fi fost destui în vara aia care trăgeau la ţintă prin bâlciuri, gândindu-se că nu-i cine ştie ce. Dar presupun că, în ce-l priveşte, lui i-a sosit ordinul de înrolare aproape la timp. Scoateţi-mă din asta, scoateţi-mă de aici, duceţi-mă undeva unde să pot s-o iau de la capăt. E posibil, în fond. De-nfruntat gloanţele ar fi mai uşor, la asta s-ar pricepe. Ia uite, Surioară, ia aruncă tu o privire aici. Presupun că ştiam deja la vremea aia c-ar fi înfruntat mai degrabă unele lucruri decât altele.

      "Ia-ncearcă, fă o-ncercare pentru frumoasa domniţă. Trei împuşcături la doi bani."

      Mi-am zis însă, ca o proastă ce eram: Dacă nimereşte, atunci găsesc eu o cale, dacă nu, nu.

      Zicea: Ai crede că ăştia or reuşi ei să facă ceva, în zilele noastre, ai crede că ăştia or să găsească ceva ăştia. Să-i facă întregi pe bebeluşii neisprăviţi. De parcă i-ar fi putut atinge cu bagheta fermecată. A fost singura dată când am vorbit despre ea, în odăiţa aia de la pensiune care avea o vedere frumoasă înspre un depou de tramvaie, singura dată când am discutat despre ea. Apoi a zis că dacă ştiam că îi venise ideea odată, nu era decât o idee prostească, să se facă doctor.

      Zicea însă că nu era nici pe departe doctor, nu? Nu era mai doctor, zicea el, decât eram eu sora Florence Nightingale.

      Aşa c-am ştiut atunci că n-avea să fie o simplă operaţie, cum îmi închipuisem eu c-are să fie, un simplu ori ori. Margate sau basta. Pentru că pesemne, nu-ţi poţi lua viaţa de la capăt, ia uită-te la June.

      Care-am fost în aceşti cincizeci de ani.

      Cel mai bun lucru pe care l-am putea face, Ame, e s-o dăm uitării.

      Răţuştele se perindau într-un şir nesfârşit, prinse de cine ştie ce cureluşă ascunsă, pictate în roşu şi alb şi verde, fiecare, dar zgâriate şi lovite acolo unde fuseseră împuşcate, cu câte-un ochi mare larg deschis şi pliscul răsucit în sus într-un zâmbet, de-ai fi zis că nu mai putea de nerăbdare s-o împuşte din nou, ca să dispară, cling-clang, şi să iasă după aia iar la iveală.

      Stăteam lângă el pe scândurile Cheiului, lumini şi zarvă şi forfotă şi neastâmpărul mării în bezna de dedesubt, îl simţeai, la propriu. Falezele albe ce se întrezăreau înspre Cliftonville. Un vapor cu aburi ieşea din golf, alunecând lin înapoi la Londra, luminat tot, ca mai toţi pasagerii. M-am gândit: Poate la fel se gândeşte şi el ori nimeresc, ori ba, ori-ori. Trei răţuşti zic că viaţa nu s-a sfârşit încă. Parcă i-a trebuit un veac să tragă, de fiecare dată. Cling! O răţuşcă. Încă trei mai înoată după ea, ţintindu-l, fiecare cu ochiul ei. Cling! Înc-o răţuşcă. Cling! Şi după ce mai alunecă două, holbându-se zâmbitoare, o a treia se scufundă în iazul care nu era acolo.

      "Bine ţintit, domnul! Le-aţi câştigat pe toate! Aţi văzut, oameni buni, că-i posibil. Or fi ştiind raţele să-noate, dar nu ştiu cum să te ducă cu pluta, corect? Cine mai încearcă, hai, cine mai încearcă? Şi, ce doreşte, domnu'? Ciocolata, bibeloul ori ursuleţul? Lasă s-aleagă doamna, nu? Norocoasa doamnă."

      Şi, ca o proastă ce eram, am ales ursuleţul, ursuleţul cel mare şi galben. La ce-mi trebuia? Doar s-arăt lumii ca era ziua mea norocoasă, ziua noastră norocoasă şi că eu eram norocoasa doamnă. N-a zâmbit, nici măcar nu părea mulţumit. S-a uitat numai la mine, în timp ce zâmbeam ţinând ursuleţul, de parcă era ceva ce nu putea pricepe. Şi-acum că-mi aduc aminte, îmi dau seama că nu l-am îmbrăţişat, cum se face, c-a luat premiu, îl ţineam în braţe numai pe ursuleţul ăla, râzând. M-am gândit: Şi-acum, încotro? Înapoi la mal ori mergem înainte, până la capătul Cheiului? Poate era mai bine dacă ne-napoiam la mal. Am făcut numai alegeri greşite când el nimerise trei din trei. Dar nu se merge pe Chei numai aşa, până la mijloc numai ca să te-ntorci după aia, cu sau fără ursuleţ, când mergi, mergi pân' la capăt, aşa se face. Şi, atâta cât ne-a trebuit ca s-ajungem până la capătul Cheiului ăluia, am simţit că totul e încă posibil, pluteam încă de fericire, simţeam cum clipocea apa şi izbea pe dedesubt, şi n-am observat ori nu mi-a păsat dac-oi fi văzut, că zâmbetul pe care şi-l afişa acum pe faţă era ca zâmbetul răţuştilor ălora. Abia când am ajuns la capăt m-am gândit: Asta nu-i adevărat, e doar o imagine, o vedere de la mare şi poate că tot aşa se gândea şi el. Cum am putut să râd şi să zâmbesc şi să mă port de parcă viaţa ar fi fost o vacanţă? Asta n-a fost decât ideea mea cretină să mergem la Margate.

      Briza îmi flutura fusta. Bărbaţii mă priveau. Norocos ursuleţ. M-am gândit: Numai de-aş fi iar liberă, cu briza şi noaptea şi marea şi bărbaţii care mă privesc. Să-ţi alegi. Ca şi când ăsta a fost punctul tău de plecare din nou. LambethVauxhall.

      Mă rodea cureluşa de la pantofi, pantofii mei cei noi, aşa că i-am dat ursuleţul ca să m-aplec să umblu la ea. Poate că nu voiam decât să-mi ascund faţa. Şi cred că chiar în timp ce i-l întindeam am ştiut ce-avea să facă. Iată-l, pentru o clipă, bărbat în toată firea, la capăt de dig, c-un ursuleţ în braţe, un bărbat la capătul digului. S-a uitat la el o clipă de parcă nu ştia de ce-l ţine, de parcă nu ştia ce legătură avea cu el. Apoi s-a apropiat de parapet. Şi apoi ia ursuleţul de unde nu-i, nu mai era decât Jack, Adio, Jack.

       

       

       

      RAY

       

      Dar nu mi-am pus haina să mă duc până la Billy Hill's. "George, am să joc gros la tine." Ca s-arăt ca un tâmpit să le-arunc pe masă un miar bani gheată, chiar dacă ei nu i-ar refuza. Ca să-mi pierd tot creditul de parior isteţ. "Care-i treaba, Raysy? Arăţi de parc-ai fi câştigat deja" Şi ca să fiu tentat să zic, poate, sau oricum, să declar în faţa adunării, toţi păcătoşii ordinari şi ghinioniştii de două parale: "E pentru Jack, pentru Jack o fac. Îl ştiţi, Jack Dodds, să-l scot din încurcătură". Numai un imbecil ar miza pe-un cal căruia-i zice magicianul, Miracle Worker, tre' să fii imbecil să ai şi s-antrenezi un cal cu-aşa un nume. Ar trebui să fii amicul de suflet al unui agent de pariuri. Şi totuşi, dac-aşa îi vine Norocosului ăstuia de Johnson.

      Am ridicat pe loc receptorul, eram la a treia ţigară la rând, şi-am format un număr unde ştiam că ar primi un pariu de patru cifre, fără-ntrebări, chiar şi de la unul ca mine. Unde-ar zice: "Care-i miza?" Şi eu aş zice: "O mie la câştig, taxa înainte". Şi ei mi-ar cere numărul cărţii de credit şi mi-ar citi regulamentul fără nici o ezitare, nici măcar în voce, Miracle Worker Magicianul, zicându-şi : Se naşte câte unul la minut, trebuie să existe şi alte moduri, mai grele, de-a face bani.

      Treizeci şi trei la unu.

      Dar când ştii e altceva. Şi dacă nu iese primul, dar iese, Jack o să-şi primească banii înapoi. Achit eu pariul ăsta, o să scot banii din altul. Jack o să-şi primească mia înapoi şi eu rămân cu conştiinţa curată. Banii de camper.

      "S-a marcat, domnule Johnson. Mulţumim că ne-aţi sunat."

      Şi trebuie să fie pe numele meu, nu poate fi pe numele lui Jack. Pentru că dacă. Să presupunem numai.

      Apoi am pus mia lui Jack acolo unde-mi pun eu de obicei banii în spatele bufetului. Doar n-am să m-apuc să mă plimb c-un miar bani peşin în buzunar, când pot să-i las acasă. Şi mi-am pus haina şi mi-am băgat ţigările în buzunar şi-am îmbrăţişat cu privirea camera înainte să ies şi-am văzut-o cu alţi ochi, cum n-am mai văzut-o niciodată până atunci. Părea cea mai pustie odaie de pe pământ.

      Şi vinzi casa părintească şi tot.

      Am apucat-o înspre Diligenţa gândindu-mă: Dacă sunt chiar atât de sigur, aş putea sa dau totuşi pe la turf şi să pariez şi pentru mine ori să fac o combinaţie ca să-mi acopăr pierderea. Ceea ce n-ar fi logic dacă ştiu şi-ar însemna oricum să sfidez soarta. Asta nu e ziua mea cea mare, e ziua lui Jack. Ce să mai complici lucrurile! Sunt şi-aşa.

      Ori să mă duc la el acum să-i spun. Poate că de-aia am luat-o aşa de repede pe strada asta ca şi când aş avea de mers undeva. Maşina 53 la St. Thomas, Westminster Bridge. Să-i spun pe ce i-am pus banii, să-i spun că dau eu banii de pariu, oricum. Atâta pot face, Jack. Atâta că nu vreau să fiu silit să-l privesc în ochi ori să fiu silit să-i suport privirea. Şi imposibil să nu-l ducă capul să-şi pună căştile s-asculte radioul, ăsta-i unul dintre lucrurile pe care le mai poate face încă. Cursele de la Doncaster. Şi-o să ştie, pentru c-aşa o să fie, o să-şi dea el seama

      Aşa că m-am strecurat în Diligenta. Cam linişte pentr-o zi de vineri. Bernie zice, cu vocea aia a lui de între-patru-ochi, aducându-mi halba: "Ce se mai aude cu Jack?" Zic: "Am fost aseară acolo, diseară mă duc iar. Zilele-i sunt numărate, Bern". Cu ochii la ceasul lui Slattery. Două şi un sfert. Şi Bernie clatină din cap că adică, ce i se-ntâmplă lui Jack e ceva ce n-ar trebui să fie, e ca un miracol care acţionează invers. Zic: "Nu-ţi torni şi ţie una, Bern? Fac eu cinste. Şi adă-mi şi mie un sandviş, dacă tot eşti acolo. Cu şuncă, fără muştar". Şi sus pe raft, sus de tot, în capul barului, televizorul lui Bemie e numai bine potrivit şi deschis, să se-audă la fix, cu ecranul aşa fel înclinat ca sa poată orice Gâgă care se aşează la bar să stea cu ochiul şi urechea la ce se petrece fără să se deranjeze nici atâtica, când cere de băut. Cursele de la Doncaster. Reuniunea Handicap de la Lincoln.

      Bernie îmi aduce sandvişul şi mă vede că-s cu ochii la televizor şi zice: "Presupun c-ai pus un pariu-două?" Şi zic: "Nu, de fapt, nu. Nu ştiu de ce da' mi se pare că nu se face. Cu toată povestea". Bernie dă din cap aprobator. "Dar oricum n-ai tu vreun cal în vedere?", zice. Zic: "Secret, nu?" şi muşc din sandviş. Bernie zâmbeşte ca unul care ştia c-aşa am să zic. Îşi toarnă de băut, uitându-se la televizor. "Şi-altfel ai fi acolo acuma, nu? Dacă nu." Şi zic: "Îhî." Parcă Jack ar fi trebuit să se gândească.

      Şi Cheltenham. Cupa de Aur, după aia Doncaster, prima din sezon.

      Zice: "Hai noroc, Ray", ridicându-şi paharul. "Sănătate Ia toată lumea" Zic: "Sănătate". Zice: "Se aude televizorul?" Aprob din cap şi el se duce mai încolo şonticăind, cu şervetul pe umăr, cum face mereu când vede că n-ai chef de vorbă. Dar mă vede stând cu ochii lipiţi de ecran, prea de tot pentru cineva care n-a pariat. Mă vede aprinzând ţigară de la ţigară şi stingându-le mai repede decât de obicei. Zdravăn băutor e Ray, bea încet şi cu temei. "Pune-mi o tărie după aia Bernie. Una dublă."

      "Ce facem, ne pilim oleacă, Raysy?"

      Dar din clipa în care începe trei-cinci nu mai gândesc ca un jucător, din ăia care-şi încearcă norocul, care se străduie să prindă oleacă de curaj. Gândesc ca un jockey. Gândesc de parcă eu aş fi jockeyul şi n-aş avea încotro. Un tip căruia-i zice Irons, lanţuri, cică, n-am auzit niciodată de el, Gary Irons. Greu nume pentr-un jockey. Mă gândesc ce face-un jockey căruia i se pune în spinare un cal căruia-i zice Magicianul-Miracle Worker? Îl mai cheamă şi Irons. Stau în Diligenţa pe scaunul de la bar dar sunt ca un jockey, cu degetele de la picioare pe inelul de sus, apăsând, cu genunchii strânşi, gata să-mi salt fundul. Nu-mi mai trebuie decât o cravaşa. Mă uit la el cum iese din padoc, pieptul cambrat, în dreptul nasului, curea din piele de căprioară, şi capul sus la start şi-mi dau seama, din felul în care-şi face apariţia în ce fel are să iasă din cursă, văd cum ia turful şi intră-n plin galop, rapid, lungind pasul, perfect, că i-un rezistent, un tenace, că n-are să se piardă pe drum, şi mă gândesc: E ziua cea mare a calului ăstuia, e ziua cea mare a jockeyului ăstuia. Ce mai lanţuri. E ziua cea mare a lui Jack. Şi după aia nu-ţi rămâne decât să te uiţi să vezi ce-ai văzut deja, să vezi ce ştiai deja în mintea ta, nu-ţi rămâne decât să laşi calul s-alerge pentru tine. Îl văd alergând cum n-a mai alergat niciodată şi nici n-are să mai alerge vreodată, nu la o asemenea cotă, se-nscrie pe mijloc, găseşte pe unde, atacă, fără să se mai încurce în preliminarii şi, cu patru înaintea lui şi cam trei lungimi cu totul, îi depăşeşte pe toţi de parc-ar avea nu un motor, ci două şi-ar mai avea nevoie de cel puţin două sute de metri ca să se poată opri cu-adevăratelea.

      Uneori numai calul contează, în toată splendoarea lui.

      Nu mi se clinteşte un muşchi de pe faţă când trece de potou. Ori când i se face turul de onoare până la padoc şi jockeyul descăleca şi-l deşeuează şi-l mângâie pe cap şi el îşi apleacă gâtul şi fornăie de parcă n-ar fi făcut cine ştie ce. Nu mi se clinteşte un muşchi de pe faţă când se afişează rezultatele. Şi omologarea câştigurilor. Micşorate puţin, dar n-am nevoie de omologare.

      Treizeci şi trei la unu.

      Bernie zice: "Mare noroc au unii". Şi eu zic: "Îhî," luând paharul de whisky, dându-l pe gât, şi privind prin fundul de paharului ca prin ceafă. Apoi mă uit la ceasul meu de la mână şi la ceasul lui Slattery şi pun pe bar paharul gol, descalec de pe scaun. "Ei, plec şi eu, Bern. Pa." Bernie zice: "Pa", luând paharul. E greu de imaginat locul ăsta fără Bernie, sau fără ceasul lui Slattery, în spatele barului.

      Apoi ies şi mă gândesc: Ar trebui să mă duc direct la el. Douăzeci de minute, cu puţin noroc, dacă am noroc chiar şi cu autobuzul. Ar trebui să mă duc direct la el să-i spun. Da' dacă l-a dus capul, ştie, imposibil să nu fi ascultat. Norocosul ăla a reuşit, i-a reuşit figura.

      Mai e şi mia lui de lire, pusă la păstrare. Trebuie înapoiată, trebuie să i-o duc. Şi-ar mai fi o mică problemă, cum să-i dau câştigul că doar n-o să-i pun banii în mână, cu toate c-aşa trebuie să-şi fi imaginat el, dacă şi-o fi imaginat una ca asta, aşa trebuie să-şi fi imaginat Jack Dodds c-o să fie. Ditamai maldărul de bancnote, ce şi-ar putea dori mai mult un vânzător. Treizeci şi patru de mii de lire îndesaţi în noptieră, parc-ar face casa. Habar n-ai tu, soră dragă, ce-am aici.

      Dar o să fie un cec, neapărat, Jack. M-am folosit de numele meu, să fie mai simplu. Să scriu un cec pe numele tău? Ori al lui Amy?

      Aşa că m-am întors la locuinţa mea şi-am scos mia lui Jack şi-am numărat-o, să fiu mai sigur, cu toate că nimeni nu se atinsese de ea. Opt sute de câte cincizeci şi două sute de câte douăzeci. Apoi am sunat iar la numărul ăla special de telefon, să mă asigur de cum se face plata, c-o voce cam prea calmă, pentru unul care-a câştigat, tocmai, treizeci şi ceva de mii de lire. M-am gândit: Plătesc eu taxa, Jack, o să-ţi scriu un cec cu trei zerouri pline. Apoi am simţit că mă clatin pe picioare. Mi-am zis: Cred c-am băut un pahar în plus la Diligenţa, nu era cazul să mai beau şi whiskyul. N-aveam nevoie, nu, din moment ce ştiam? Şi nu se face să mă duc acolo, la Reanimare, puţind a bere şi whisky, pe trei cărări. Duhnind a băutură în nasul sorei Kelly.

      Aşa că mi-am făcut o ceaşcă de cafea tare şi m-am aşezat să mă dreg niţel. Juma de oră nu contează şi dacă l-a dus capul.. Dar în loc să mă dreg am aţipit, m-a luat apa, într-o clipită şi n-am mai ştiut de mine până ce-am auzit telefonul sunând, trecuse o oră şi eu nu-mi dădeam seama de asta şi cafeaua era unde-o lăsasem, abia atinsă şi rece şi-afară se vedea cerul încărcat şi plumburiu, stând să plouă. Am ridicat receptorul şi-am recunoscut vocea. Era vocea lui Amy dar suna ciudat şi nu reuşeam să pricep ce-mi spune. Zicea: "S-a dus, Ray, s-a dus".

       

       

       

      MARCATE

       

      Intrăm prin Canterbury Road trecând pe lânga şiruri de case decolorate, coşcovite cu ferestre ogivale care arată ca un tort vechi proaspăt garnisit, cum arată întotdeauna casele la mare. Hoteluri, pensiuni cu mic dejun. Camere de închiriat. Clădirile par şi mai palide pe fundalul cerului plumburiu, ameninţător şi pe fundalul norilor vezi pete învârtejite de alb, ca nişte fulgi desprinşi de clădiri, ca nişte presărări de alb duse de vânt de colo-colo. Pescăruşii. Simţi vântul, chiar şi din Merţ, ricoşând pe străzile laterale, izbindu-ne în faţă şi ne zicem, fiecare pentru sine: O s-o vedem, dintr-o clipă în alta, acuş o vedem, nu poate fi departe. Şi-o vedem, de îndată ce-ajungem la o pantă şi clădirile se sfârşeşc brusc: marea, marea. Cu întregul Margate întins la picioarele noastre, faleza, golful, plaja, dincolo de care e Cliftonville, doar că plaja nu se vede, ori prea puţin din ea, din pricina fluxului, cum a zis Vic c-o să fie, şi marea e mohorâtă, întunecată, spumegândă, ca cerul, scuipând spumă aibă. Şi zidul ăla lung de port, de-acolo, de departe, de cealaltă parte a golfului, singurul care seamănă a dig din tot ce se vede, de care se izbeşte, cu plus de furie, marea, ăla pare-a fi locul în care trebuie s-ajungem, ăla pare-a fi locul în care trebuie s-o facem.

      Când e gata să se stârnească furtuna.

      Lenny zice: "Capăt de drum. Aleluia. Vreau pişu".

      Doua halbe-n plus în Canterbury.

      Zice: "Parcă pe noi ne-aşteaptă".

      Vic s-a înviorat, nu ştiu cum, de parc-ar fi în elementul lui, în fine. Mă gândesc: Vântul te poate sufla imediat de pe zidul ăla. Iar îl ţin pe Jack, la el în sacoşă, la el în borcan şi-l apuc mai strâns, parc-aş avea nevoie de balast deja. Vince pare extrem de stăpân pe sine, atent şi hotărât. Nu zice nimic. N-a băut decât la ultima oprire, dar nu mă-ndoiesc că suntem mulţumiţi cu toţii c-am luat ceva mai mult la bord ca să căpătăm curaj pentru ce-are să fie. Nu se opreşte, conduce-ncet pe pantă, curbura golfului e drept în faţa noastră, cu ochii-n toate direcţiile. Nu se poate zice c-ar fi un trafic aglomerat ori plin de turişti. Nu suntem în sezon.

      Ajungem chiar pe faleză, trage la marginea trotuarului, lăsând să meargă motorul. Se vede treaba c-a luat în seamă mica problemă a lui Lenny. Să-ţi apară în faţă brusc atâta apă. Ce nu-i greu de găsit într-o staţiune la mare i-o budă şi el a oprit aproape de una din asta, zici că-i cazemată. Dar nu se opreşte aici. Deschide portiera şi se dă jos. Pătrunde înăuntru o pală puternică de vânt. Dă ocol maşinii, cu capul sus, scrutând golful, cămaşa lui albă jegoşită flutură ca un steag, ajunge la trotuar, apoi îi deschide portiera lui Lenny, amabilitatea întruchipată, ca un şofer, îi arată cu capul clădirea fără ferestre aflată de cealaltă parte a trotuarului. "Fă-ţi treaba, Lenny", zice şi se-aude de parcă ar fi zis-o zâmbind. Ca şi când ar vrea ca lucrurile să se desfăşoare cum se cuvine, de-aici înainte, decent, fără sâcâieli şi neplăceri cum ar fi o vezică prea plină. "Cine mai pofteşte?" zice. Da' nu-mi vine. Eu am trecut Ia whisky, luându-mă după Vic.

      Lenny se ridică de la locul lui, se strecoară afară ruşinat de tot şi supus. Altă pală de aer aspru năvăleşte în maşină cât stă deschisă portiera lui Lenny dar lui Vince, că tot e afară pe trotuar, nici că-i pasă. Ca şi când ar fi găsit scuza asta ca să fie el primul care păşeşte pe faleza din Margate şi simte în nări mirosul mării. Întorc mult capul ca sa-l pot vedea trăgându-şi umerii şi ridicându-şi bărbia. Auzi vuietul valurilor. Tot mai ţin de Jack. Mici împunsături de ploaie ni se presară pe parbriz şi-s şterse deîndată aproape, de parcă, în ciuda norilor, ceru-i prea încins ca să pornească un adevărat torent de ploaie. Vânt numai, fără apă. Lenny stă pe trotuar şi-şi ia şi el porţia de aer, de parcă i-ar prinde grozav de bine, dar i-ar şi căşuna, pe de altă parte. Se uită-n jur, încovoiat, prăbuşit, şi se uită la Vince, înalt şi drept, uitându-se în jur, în preajmă. Zice: "Ţi-aduci aminte, Flăcăule? Ţi-aduci aminte?"

       

       

       

      VINCE

       

      Aşa că intru în spital cu banii în buzunarul de la piept. Opt sute de câte cincizeci, restul, de câte douăzeci, în elastic, plic maro. Mă gândesc: Nu cred că descinde prea multă lume aici ca la cazino. Şi sper să nu-şi închipuie c-a fost uşor. S-ar cuveni să ştie şi el câte ceva despre rularea banilor, el, mai cu seamă. Şi-ar putea închipui c-o sumă ca asta e ca banii de buzunar pentru unul ca mine, asta pentru că port un costum de patru sute de lire şi pentru că vând tărăboanţe cu plata pe loc, cu bani gheaţă, dar s-ar cuveni să ştie ce-i aia profit, acum, mai ales. Uneori banii curg, alteori nu. Acum, abia dacă picură.

      Aşa că Hussein ar face bine.

      Şi când am să-i primesc înapoi? Nu-i poţi refuza unui muribund, orice nebunie îţi cere, dar asta nu-nseamnă. Nu-i poţi lua cu tine când te duci, dar el exact asta are să facă, el, da.

      Îmi zic: Pot la fel de bine să iau banii ăştia să-i zvârl de pe-o margine de faleză.

      Apoi însă ies din lift şi-apuc pe coridorul pe care trec ca de-obicei tărgi şi scaune şi mese cu rotile şi mă năpădeşte iar mirosul ăla cu care ajungi să te obişnuieşti de-l simţi şi când nu e. Sunt în salonul de prezentare şi-l simt. Respir maşini, dar am în nări mirosul ăla. Ca mirosul pe care-l simţi când faci injecţie, doar că la scară mare, şi îndărătul lui, mirosul a ceva rânced şi subţiratic şi hiper folosit, ca mirosul de piele bătrână, obosită, pergamentoasă. E pesemne mirosul... Mă gândesc la toţi pacienţii din spitalul ăsta, cap de pat, mă-ntreb care-i totalul, mă-ntreb ce s-a primit astăzi. Şi mă gândesc: Am făcut ce mi-a cerut, doar am făcut ce mi-a cerut şi de-ar fi să nu mai pun mâna pe banii ăştia niciodată, tot am cugetul curat, n-am nimic pe conştiinţă.

      Aşa că merg pe coridorul ăla cu paşi mari, cu capul sus, cum făceam când eram în careu la regiment şi sergentul mă chema la apel. La datorie! Şi mă uit la toţi bieţi nenorociţii ăia disperaţi şi la fetele bătrâne din cărucioare, gândindu-mă: Pun pariu că n-aveţi o mie de lire de dat, e? Dar nu-s decât bani, nu? Doar hârtie.

      Intru şi uite-l şi pe el cu tuburile şi pompele lui şi aparatele şi burta umflată de tot, parcă-i gravid. Îmi dau seama că n-arată tocmai bine. Vreau să zic, ţinând cont că-i terminat. Azi are-o zi mai proastă decât ieri. Fiecare zi se trece, la răboj, într-o singură direcţie. Dar văd la ce-i stă gândul, aşa că nu-l iau cu poante, nu-l mai ţin. Scot plicul, privind pe furiş în jur, de parcă locul ar colcăi de hoţi şi de spioni şi i-l întind, uitându-mă la el, zicându-mi: Nu mai văd eu banii ăştia niciodată.

      Zic: "Poftim Jack, conform promisiunii date. Nu-i nevoie să-i numeri".

      Cu toate că pariez că asta face, de cum mă vede plecat. Aruncă o privire repede în plic, pipăindu-i grosimea, mângâindu-l cu policarul, apoi se uită la mine, de sus până jos, măsurându-mă cu privirea ca sergentul ăla care-mi inspecta ţinuta şi zice: "Eşti un băiat bun, Vince".

       

       

       

      Amy

       

      Trebuie să fi ajuns de-acum, acolo, unde ne-am fi putut duce noi. S-o sfârşim ori s-o luăm de la capăt. Oameni noi, oameni vechi, bătrâni, aceiaşi oameni.

      Se uită la mine cum stau, lângă pat, ţinându-l de mână, degetul lui mare rotindu-se blând, uscat în cercuri mici, la baza degetului meu mare şi-mi zic: N-o să ne mai privim de prea multe ori de-acum înainte, n-au mai rămas prea multe daţi în care să ne vorbim, începi să numeri anii, decadele şi pe urmă, brusc, orele, minutele. Şi chiar şi-acum, când altă şansă nu mai are, n-are s-o pomenească, n-are să rostească o vorbă despre ea. Ca şi când ne-am putea întoarce înapoi, acolo, acum, cu cincizeci de ani în urmă, în pensiunea aia în care-am stat, eu ştiind, văzând, brusc, limpede ca ziua că el n-are să vrea să aibă habar de asta vreodată. Ai fi zis c-or să găsească ăştia o soluţie.

      Se uită la mine parcă supărat c-a lăsat lucrurile pentru prea târziu, c-o să se ducă tocmai când era pe cale să facă ce era de făcut. Ar fi fost alt om, sigur că da, ar fi avut altă inimă, lumea s-ar fi întors cu susu-n jos de dragul nostru. Parcă-i pare rău c-a fost cel care-a fost. Care este. Dar n-are s-o pomenească, nu spune că-i pare rău pentru ea. Nici măcar nu pare să-i pară chiar atât de rău de lucrurile de care te face să crezi că le regretă. Se uită drept la mine atât de fix şi de stăruitor că mă văd silită să mă uit eu în altă parte, doar o clipă, deşi ai crede că n-ar mai fi timp pentru asta, n-ai mai avea de unde risipi o secundă de privit. Mă gândesc însă: O să am mereu chipul lui în faţa ochilor, o să păstrez chipul lui Jack, ca pe o fotografie mică, în minte. Că doar nu se poate muri în ochii minţii.

      Dar pe June n-o pomeneşte. Vorbeşte de Vince care nu e, n-a fost niciodată al nostru. Zice: "Vince are să aibă grijă de tine. I-un băiat bun. Şi n-are o meserie chiar atât de rea". Zice c-o să-mi fie bine, c-o să aibă cine să se-ngrijească de mine, dar nu zice că el n-a avut niciodată grijă de June, nu zice: "Şi, pentru June toată dragostea mea".

      Aşa că-mi zic: Atunci n-o să pomenesc nici eu de Ray, n-am să spun nimic despre Ray. Cu toate că nu mai am altă şansă şi-acum e momentul, la căpătâiul lui, acum ori niciodată.

      El nu pomeneşte de June, nu pomenesc nici eu de Ray. Corect. Ce nu ştii nu te doare. Se uită însă la mine cu privirea aceea fixă, neclintită, aşa că sunt iar silită să mă uit repede în altă parte. Mă uit la patul de-alături care, pentru moment, e gol, cu cearşaful şi cuvertura scoase, şi când mă uit iar la el, ochii i-au rămas neclintiţi, se uită prin mine, dincolo de mine, ca şi când ar vrea să treacă prin mine mai departe să se-ntoarcă şi să revină, să mă cuprindă. Şi zice, parc-ar fi ultimul lui cuvânt în toate privinţele, că de ce zace el acolo, că de ce stau eu ţinându-l de mână şi de ce a trebuit să fie el, de ce m-am procopsit cu el şi nu cu o mie alţii, aşa mi-au căzut mie sorţii, într-o noapte de vară: "E un joc de noroc, nu? Întreabă-l pe Raysy. Dar are să fie bine".

       

       

       

      MARCATE

       

      N-ai zice că-i capătul drumului, n-ai zice că-i cel din urmă loc de odihnă unde ţi-ai dori să vii să-ţi sfârşeşti zilele şi să găseşti mulţumire şi pace în vecii vecilor. Nu e Albastrul Bayou. Dacă te uiţi într-o parte, dincolo de buda în care s-a făcut nevăzut Lenny, nu e decât cer cenuşiu întunecat şi mare cenuşie întunecată şi-un orizont cenuşiu străduindu-se zadarnic să facă diferenţa dintre cele două şi de cealaltă parte, peste drum, parc-ar fi pus cineva în grabă o faţadă să înfrunte întunecimea, ca şi când clădirile ar fi un rând de trupe în linia întâi, strânse laolaltă să facă pe curajoasele, dar nu ţine, tocmai pentru că s-au gătit cu nişte uniforme penibile.

      Flamingo. Tiroli. Regal. Oraşul fatal.

      Vince zice: "Terasa marinei". A urcat la loc în maşină în aşteptarea lui Lenny. De parcă s-ar fi hotărât să ne fie iar ghid, ca în Catedrala Canterbury, numai că de data asta are totul înregistrat în memorie. "Terasa marinei, Margate. «Mila de aur».*' Este însă o milă scurtă, are vreo patru sute de metri şi nici de aur nu pare, nu pe-o asemenea vreme, nu pare să fie făcută din aur. Hamburger Hodog Îngheţată Lapte de pasăre Ceai  Floricele de porumb Vată de zahăr. E plin de filme şi lumini colorate, aprinse, unele, altele, care se-aprind şi se sting pe dată, zăngănind cu toatele scuturate de vânt şi, pe ici pe colo, câte-o reclamă atârnată de lanţ aruncată de vânt. Mai toate galeriile cu magazine par închise, una sau două însă au luminile aprinse, sclipind cu toatele, licărind. La o intrare, un tip cu şapcă şi fulgarin, instalat în mica lui gheretă de parcă s-ar simţi obligat să-şi facă datoria. Dar nu se prea înghesuie nimeni să intre.

      Vince zice: "Nu-i sezon, bineînţeles".

      Ţi-l poţi închipui pe Vince proprietarul unui şir de ăsta de magazine. Nu-i mare diferenţă, de fapt. Saloanele de prezentare Dodds.

      Miraj. Mina de aur. La Dl. B.

      Alte pete mici, picături de ploaie stropesc parbrizul şi Vince dă drumul la ştergătoare dar nu face decât să mâzgălească geamul aşa că le opreşte iar. Ploaia nu vrea încă să plouă cu toate că cerul se-ntunecă, de la o clipă la alta.

      Vic zice: "Am nimerit la ţanc, nu? Cui i-ar fi dat prin gând, de dimineaţă?"

      Vince zice: "Ei, bine c-arn ajuns".

      Marea habar n-are.

      Vic zice: "Nu-i vreme bună de-mprăştiat...", parcă altora nu le-ar fi dat prin gând.

      Vince zice: "Depinde cum vezi lucrurile".

      Eu ţin cutia.

      Vic zice: "Vânt bun şi drag".

      Zic, parcă n-aş vrea decât să fiu sigur: "Unde-i Digul?"

      Vince zice, încet şi răbdător: "Drept în faţa ta, Raysy. Ăla de-acolo la care te uiţi, ăla-i Digul".

      Zic: "Nu pare dig".

      Vince zice: "Da' i se spune Digul. E un zid de port, dar i se spune Digul". După aia se lansează în turuiala aia a lui de ghid. "Pe vremuri era aici şi un Chei, cum îi zicea lumea, care arăta ca un dig, te plimbai pe el ca pe-un dig, şi acostau vapoarele acolo. Numai că lumea îi spunea Cheiul şi, ăluia pe care-l vezi acolo, care e de fapt un zid de port, îi zic Digul".

      Zic: "Aha! Şi, ce s-a întâmplat cu cealaltă chestie cu Cheiul?"

      Vince se uită la mine de parcă iar nu-mi învăţasem lecţia. "L-a măturat furtuna, mai ştii? Prin şaptezeci şi ceva. Mi-amintesc cum zicea Amy: Aţi auzit ce s-a înfâmplat cu Cheiul din Margate? Bănuiesc că de aia a vrut Jack să fie neapărat Digul. Ce voia el să zică era Cheiul, nu Digul. Asta ne-amintim toţi, cum ne plimbam pe Chei. Trebuie să-şi fi adus însă aminte de Chei că nu mai există, aşa că s-a hotărât pentru Dig."

      Încep să nu mai înţeleg nimic aşa că nu mai zic nimic.

      Vince zice: "Nu se vede de-aici, trebuie să fie după Dig, dar se pare că mai e o bucată de Chei, că s-a mai păstrat, a mai rezistat o bucăţică de Chei, în mijlocul mării".

      Zic: "E foarte posibil s-o fi măturat vântul de azi şi pe ea".

      Vic zice: "Asta nu-i furtună". Opinia specialistului.

      Mă gândesc: Bineînţeles, uitându-mă la cum sar stropii.

      Pescăruşii trec vâjâind prin aer de parcă, fie se distrează ca niciodată, fie ar vrea să nu fi pornit în zbor.

      Vince zice, privind atent de cealaltă parte a trotuarului: "Ce face? S-a apucat să facă baie, ori ce?"

      Şi-l vedem ieşind din adăpostul intrării înconjurate de ziduri de la Bărbaţi. E sigur că-l privim şi şchioapătă niţel, special, în momentul în care intră-n bătaia vântului, prefăcându-se că-i mai rău decât este. Totuşi, priveşte mohorât în sus, cerul, după aia zâmbeşte, moale, cum zâmbeşte omul după ce şi-a golit vezica. Arată ca unul care rămâne mereu în urmă şi ştie asta, lasă mereu pe toată lumea s-aştepte. Rămâne o clipă aşa, cu balustrada şi marea cenuşie drept fundal, de parcă, fiind la mare şi-n centrul atenţiei, trebuie să facă repede vreo comicărie, dar nu-i vine nimic în minte aşa că stă pur şi simplu pe loc, rânjind, jenat, ca şi când ar sta să i se facă o fotografie. Eu la Margate. Cumplită vreme. Se ridică deodată pe vârfuri, cu pumnii strânşi, rotindu-şi un braţ din umăr şi-atacând cu mâna dreaptă. Cred că faţa lui Lenny i-o comicărie în sine. După aia se-ndreaptă spre maşină, ca şi când i-ar fi greu să înainteze, parcă n-ar merge, ar înota, şi deschide portiera. Ne izbeşte în faţă o pală de aer.

      "Nu-i vreme de plajă", zice.

      "Zile nebune de martie", zice Vince.

      Vic zice: "aprilie".

      "Aprilie luna proştilor", zice Lenny.

      "Mitraliorul Tate Nebunu'", zice Vince ca din întâmplare.

      "Nebunul de Jack Dodds", zice Lenny închizând portiera. "Întâi aprilie a fost ieri. Credeţi c-a făcut-o special?"

      Nu-ţi poţi da seama ţinând urna, nici o clătinare, nici un fel de răspuns, cât de mic. Numai motorul care toarce.

      Vince se uită la Lenny prin oglinda retrovizoare, se uităj după aia drept înainte. Stăm la marginea trotuarului.

      Vic zice: "Mda", de parcă ar fi sosit momentul.

      Lenny zice: "Mda".

      Eu nu zic nimic. De parcă am aştepta cu toţii ca altcineva să dea semnalul şi poate că eu ar trebui să fiu ăla din moment ce eu îl ţin pe Jack, ar trebui să-l simt când zice: "Hai băieţi, caramba!" Nu zic însă nimic. Nu preiau comanda.

      Vince se uită fix înainte, cu mâinile pe volan, de parc-ar conduce cu toate că nu ne mişcăm, parcă am fi într-o maşină de carton. Parbrizul e argintiu, cerul, ca plumbul. Şi tocmai în momentul în care eram gata să spun: "Hai, să mergem", începem să ne mişcăm, de la sine. Ca şi când Vince n-ar fi făcut nimic pentru asta, maşina ar fi hotărât în locul nostru, ca şi când noi toţi n-am fi decât încărcătura, iar ea s-ar fi pornit singură de cum a-nceput să se mişte cureaua, s-a auzit un mic declic, care-a făcut să dispară coşciugul lui Jack dincolo de cortina de mătase albastră.

      N-ai zice că-i capătul drumului, n-ai zice că-i ceva la care să tinzi, pentru care să lupţi. Parc-ai încerca să-ntinzi de-a lungul anului ceva ce s-a întâmplat o dată, numai, o nebunie într-un sfârşit de săptămână. Vasăzică asta primeşti, aici ajungi. Bănuiesc că nu-i vorba decât de dorinţa de-a fi iar copilul cu lopăţică şi găletuşa şi gura plină de îngheţată. Ori e vorba, de fapt, de-a ajunge la capătul răbdării, la capăt, unde-ai şi ajuns, în alt sens şi ştii asta, nu pe unde-o apucă drumul, ci chiar acolo unde nu mai are încotro, din pricină că-i atâta apă. Capătul drumului, capătul digului. Pleosc. Iar dacă marea e un lucru atât de frumos, de minunat în sine, n-ar mai fi nevoie atunci, nu-i aşa, de toate bibelourile astea de Distracţii? Încercând să te stimuleze cu toatele ca o adunătură de-puicuţe obosite şi uzate. Parcă n-am fi pe pista Kentului, ci pe Strada Pizdei, Cairo.

      Flamingo. Tivoli. Regal.

      Vince lasă maşina să ruleze lent, aproape fără benzină, ca şi când ar şti ce-are de făcut, un Merţan ştie ce vrea, cum ştia Duke negreşit drumul spre casă şi-mi dau seama ce face, îmi dau seama cum vrea el să fie. Ca şi cum maşina ar fi dric, un dric albastru regal. Pentru că ăsta-i ultimul drum al lui Jack, de-a lungul Terasei marinei din Margate, de-a lungul Milei de Aur. Nu mai mergem nici călare, nici pe jos, de-acum, este...

      Jack? Vince priveşte drept înainte, cu mâinile pe volan, dând a înţelege că nu se mai lasă distras. Miraj, Mina de aur. Oceanul. Sunt vopsite şi dichisite cu toatele ca o casă de om sărac, cu excepţia uneia, de la capătul şirului, mai înaltă decât toate, un simplu turn de cărămidă cu numai câteva cuvinte mari pe el. Seamănă mai degrabă a intrare de puşcărie decât a bâlci. Am trecut deja de el, dar am observat cu toţii, cum veneam în jos pe deal, roata cea mare care se zărea în spatele lui şi marele polonic, conturându-se negru şi subţire pe fundalul cerului cenuşiu. Pentru asta-i faimoasă Margate, pentru asta vine lumea aici. Tărâmul viselor.

       

       

       

      AMY

       

      Şi tot ce-am vrut, tot ce-am sperat vreme de cincizeci de ani, crede-mă, n-am cerut luna de pe cer. este să te fi uitat la mine, măcar o dată şi să zici: "Mami"'. N-am vrut prea mult, atâta amar de vreme. La dracu, ai cincizeci de ani. Trebuia să fi zburat din cuib pân-acum, n-aveai de ce să te mai ţii de fusta mea, trebuia să-ţi fi luat singură viaţa în mâini. Ce Dumnezeu, mami, sunt fata mare. Bine, sigur că da, du-te atunci, fată mare, fă cum îţi place. E viaţa ta, fă ce vrei din ea.

      M-am străduit să aflu cum e să fii tu în Căminul ăla, unde eu nu vin decât în vizită, în trupul în care stai, tot timpul, pe care eu nu trebuie să-l privesc decât de două ori pe săptămână. Ceea ce n-ar trebui să fie chiar atât de greu, nu, din moment ce-a făcut odată parte din mine? Carne din carnea mea. Cred însă că, tăind cordonul tai tot restul. E un fel de-a zice: Eşti pe picioarele tale de-acum, eşti tot atât de separat şi de diferit ca toţi ceilalţi, e nebunie curată să crezi altceva. Şi când adun la un loc toate vizitele alea de două ori pe săptămână, se pare că nu ne-am ţinut companie una alteia cu mult mai mult de-un an întreg, ceea ce nu-i mare lucru în cincizeci de ani, ceea ce nu-i cine ştie ce pentru o mamă şi-o fiică. Dar poţi să priveşti lucrurile şi altfel: un an întreg de stat numai în vizită.

      Asta sunt, asta am fost: o vizitatoare. Şi când am intrat să-l văd pe Jack, în cămăruţa aia, Vincey aştepta afară, în vizită la trupul lui Jack, s-ar fi putut zice c-am fost în vizită şi când era viu, dar n-am numărat dăţile, în cincizeci de ani, mi-am zis: Care-i diferenţa? N-are să devină altcineva acum, n-are însă rost să te păcăleşti singură, Amy Dodds, asta era perfect valabil pentru Jack şi când era viu, nu numai când e mort.

      Aşa că, ce era valabil pentru tine, fetiţo, era valabil şi pentru el. Şi poate de aia n-a venit niciodată să te vadă, pentru că deja se vizitase pe sine, privise cumva pe dinăuntrul lui, în cămăruţa cea mică în care-i stătea lui trupul, ştiind că de schimbat n-are să schimbe. Poate că ăsta a fost sacrificiul lui pentru tine: nici o speranţă pentru tine, nici una pentru el, atunci, l-a sacrificat pe toţi acei Jack care-ar fi putut să fie. Poate că Jack, soţul meu, era într-adevăr un sfânt şi eu n-am ştiut-o niciodată, nu m-am prins niciodată Şi nu altcineva, ci eu am fost o slabă şi-o egoistă. Bună dimineaţa, mami.

      Cel mai bun lucru pe care l-am putea face, Amy.

      Nemernic ce eşti, măcelar ce eşti.

      Stăteam acolo cu mâna pe fruntea lui rece, rece ca piatra, zicându-mi: Ăsta-i singurul Jack care-a fost ori are să fie vreodată, unicul, bietul, bietul meu Jack. Zicându-mi: Trebuie să-I fi scos de la rece şi-or să-l vâre repede la loc, cum făcea el cu carnea de porc şi de vacă. Zi, ceva, Jack, nu te face că nu m-auzi.

      Zicându-mi: Trebuie să fiu calmă şi puternică şi mândră de dragul lui Vince. Măcar i-am oferit un cămin bietei, micuţei grămăjoare de scutece, lipsite de speranţă.

      Am zis: "Nu intri şi tu să-l vezi, Vincey?''

      M-am străduit să aflu ce-nseamnă să fii tu, fetiţo. Să aflu cum o fi să pierzi ce-ai pierdut tu fără să ai măcar idee c-ai pierdut ceva. M-am străduit să aflu dac-ar fi fost mai bine sau mai rău, dac-am fi ştiut de la-nceput şi dac-am fi putut alege, sa te fi scutit de suferinţă înainte să ai habar că tu eşti tu. Dac-oi fi având habar că tu eşti tu. Şi-atunci Jack şi cu mine am fi fost liberi să ne trăim altfel vieţile, datorită ţie, care ţi-ai fi dat-o pe-a ta. Te-ai fi sacrificat tu.

      Atâta că acest procedeu nu i-a fost de mare folos lui Sally Tate, sărăcuţa, mititica Tate care-a-ratat-ce-i-s-a-dat, nici atunci, pe loc şi nici mai încolo. Se vede treaba c-a ajuns şi ea vizitatoare. C-un soţ puşcăriaş. După aia, având proprii ei vizitatori, oaspeţi plătitori. E un mod de a-ţi câştiga existenţa, e de-nţeles ce poate împinge o femeie la asta. Şi Lenny Tate i-a întors spatele, s-a spălat pe mâini. E viaţa ta, fă ce vrei din ea. Cu toate că n-a mai rămas cine ştie ce nici din propria lui viaţă, dacă te uiţi la el cum arată în ultima vreme, e o ruină şi el. Şi dacă Joan Tate i-a întors şi ea spatele lui Sally ori nu, ori ce-o fi gândind ea, nu ştiu. Atâta cred c-a ştiut mereu, că Lenny avea o slăbiciune pentru mine.

      Şi e vorba de crimă, cum se considera pe vremea aia că este, oribilele zile de-altădată, o crimă. Să v-o tai, coniţă? De ce crimă, totuşi, când jumătate din omenire, pe puţin, dacă stai să te gândeşti, dacă stai să te gândeşti la toate nenorocirile, preferă pesemne, cel puţin jumătate din viaţă, să nu se fi născut? Noi două ar trebui să ne considerăm tare norocoase, June. Şi oricum, adevărul e, tristul adevăr e că Sally îl voia cu-adevărat pe Vince. Iar eu n-atn încetat să-l vreau pe Jack. Hai, cu toţi pe Tărâmul viselor.

      Fasole păstăi. Strecurătoare. Asta-ţi mai lipsea, ce să mai zic.

      Autobuzul ăsta se târâie azi. Ploaia trebuie să fie de vină, care-a transformat drumurile în râuri. Cumplită vreme. Dar un autobuz răzbeşte în cele din urmă. O s-ajung târziu, azi, fetiţo, dar tot aia e, că doar tu nu-ţi dai seama ce oră ori ce zi e. Chiar dacă uneori în lunile şi joile astea mă gândeam că poate aştepţi. Te gândeşti: E luni, e joi, vine, înseamnă. Sper să vină, sper să nu cumva să uite.

      Şi nici nu vreau să se sfârşească repede călătoria asta, nu azi. Îmi dă timp de gândire, timp în care autobuzul abia înaintează, timp să-mi pregătesc ce am de spus.

      Am încercat şi-am sperat şi-arn aşteptat cincizeci de ani, n-ai ce să-mi reproşezi. Poţi să-mi reproşezi că te-ai născut, întâi de toate, dar n-ai ce-mi reproşa, acum. Cincizeci de ani înseamnă să te duci cu lucrurile prea departe. Şi să te naşti poate fi greşeala cea mare în ochii unei bune părţi a lumii ăsteia, dar o dată născut, nu mai scânci, dă-i înainte. Asta înseamnă că şi tu, fetiţo, chiar şi tu. Numai tu de-acum mai poţi demonstra asta, mai poţi s-o dovedeşti: că n-ar fi fost la fel dacă n-ai fi existat niciodată, că nu e ca şi când ai fi putut la fel de bine să nu fii. Cincizeci de ani e peste poate cât priveşte creşterea copiilor. Şi-mi pare rău pentru făgăduinţele şi speranţele deşarte şi momentele de slăbiciune şi toate rezervele pe care le-am avut, VinceySallyMandy. Dar asta nu te scuteşte să fii cea care eşti de fapt. JuneJuneJune.

      Trebuie să-mi port singură de grijă de-acum. Cu toate că tu nu ştii asta, cum ai putea s-o ştii? Uită-te la mine, o biată văduvă lipsită de apărare, călătorind cu autobuzul 44, pe platforma de sus, deşi Dumnezeu ştie de ce, şi-afară lumea, ce se vede din ea prin ferestrele înceţoşate, s-a făcut cumplită. Şi Bermondsey parc-ar fi capătul lumii, în vremea din urmă. Mai sigur unde eşti tu, fetiţo, ascultă la mine. Şi-acum, pentru c-am întârziat şi-i ora la care le dă drumul de la şcoală ne-am mai şi oprit într-o staţie unde o întreagă haită urlă să urce. Puştani în bleumarin. Se-nghesuie la etaj, împingându-se, înghiontindu-se, zbierând, parcă nici n-ar şti să vorbească. Şi ştiu că nu-s decât nişte copii, nişte copii cu prea multă energie, dar aproape că mă sperie de moarte. Aproape că mă sperie de moarte, de două ori mai tare decât m-ar fi speriat dacă mai era Jack. N-ar trebui să se schimbe nimic, nu, din moment ce oricum n-ar fi aici? Ar fi tot acolo, în spatele tejghelei lui, o bucată frumoasă de pulpă, coniţă, nu aici în autobuz cu mine. Nu în drum spre tine, asta. niciodată. Şi n-a întrebat niciodată, niciodată: Ce face? Ce mai face June? Dar mă sperie de moarte că, deşi nu-i aici, nu-i nici acolo, unde-a fost mereu, ia uitaţi ce picior frumos. Nu e nici măcar proptit de pernele alea de la spital, parcă şi-acolo a stat un veac, o viaţă întreagă, aşteptând vizite. Ştii ce, Ame, treci pe la mine. Şi nici atunci nu ţi-a pronunţat numele. Nu mai e nicăieri. O fi pe apa mării, la ora asta, ori una cu plaja din Margate, dacă totul s-a desfăşurat conform planului, dacă s-a sfârşit înainte să se strice vremea. Şi ştiu ce-or fi spunând, la ce s-or fi gândind ei: Se cuvenea să vină şi ea, se cuvenea să fie şi ea aici, aşa se cuvenea. Să mă condamne şi pentru asta, s-o condamne pe Ame. Dar cineva trebuia să-ţi spună.

      Ce-ncerc eu să-ţi spun e că-i vina ta, fir-ar să fie. Dacă nimeni nu te-a vrut, dacă nimeni nu te-a avut în afară de mine. E treaba ta, fir-ar să fie. Şi ar însemna să sper prea mult, presupun, ar însemna să pretind prea mult ca după cincizeci de ani fără un sunet, fără o şoaptă din partea ta, s-aştepţi acum, dându-ţi seama, s-aştepţi să spui: înţeleg, am înţeles de la bun început. Nu-i nimic. Uită-mă.

      Ce încerc eu să spun e Adio, June. Adio, Jack. Pare a fi unul şi acelaşi lucru. Trebuie să ne ducem fiecare viaţa lui de-acurn, fără celălalt, trebuie s-o luăm fiecare separat pe drumul lui. Eu trebuie să mă gândesc la viitorul meu. Zicea Ray nu ştiu ce despre cât îmi lipsea.

      Ţi-l aduci aminte pe Ray, unchiul Ray? Am venit o dată împreună în vara aia în care am lipsit joile alea.

      Trebuie să stau pe picioarele inele de-acum. N-aş fi putut însă să nu mai vin pur şi simplu fără să ţi-o spun în faţă: Adio, June. Şi nu ţi-aş fi putut spune una fără alta. N-are să aibă nici o însemnătate pentru tine dar cineva trebuie să-ţi spună, cine altul să-ţi spună? Că tăticul tău care n-a venit niciodată să te vadă, pe care nu l-ai cunoscut niciodată pentru că el n-a vrut să ştie de tine, că tăticul tău

       

       

       

      RAY

       

      Când era dezbrăcat până la brâu ca să sape tranşee, să încarce camioane, să care muniţie ori când se ducea la ceea ce armata şi numai armata numeşte abluţiune şi o dată când aţipise la umbra unui zid bombardat la Matruh şi eu eram pus să stau de pază, nimic nu-şi doreşte soldatul mai mult, jumătate din timp, decât să doarmă, îmi strecuram mâna în buzunarul lui de la piept şi scoteam portofelul ăla. Trebuie să fi arătat ca un hoţ, atâta că nu luam nimica, şi scoteam fotografia aia şi-mi doream să fiu în locul lui. Există nebunii şi mai mari cu ajutorul cărora îţi păstrezi mintea întreagă când eşti pierdut în deşert. Cu toate că dacă eram în locul lui şi o aveam pe ea, nu l-aş mai fi avut pe el pavăză şi protector să se pună între gloanţe şi mine, ca să zic aşa. N-aş mai fi fost omul cel micuţ care se-ascunde în spate aş fi fost omul cel mare din faţă. Ditamai ţinta.

      Şi, oricum, m-aş fi simţit de două ori mai expus şi mai lipsit de apărare, auzind, de puţină vreme, c-a murit bătrânul. Pentru că ştirile ajung greu la vreme de război. Era mort însă de câteva săptămâni şi eu habar n-aveam. Era mort când eu eram pe cămila aia cu Jack, când le mâncam din ochi pe puicuţele alea. Când abia pusesem piciorul în Africa Eu şi Africa. Ei, Ray. băiatule, ai să mai vezi şi tu lumea, ai să mai vezi şi tu altceva decât fundul cartierului Bermondsey, dar vezi să-ţi ţii afurisitul ăla de cap plecat, ascultă la mine. Ceea ce reprezintă două sfaturi părinteşti pe care nu vedeam cum le-ai fi putut urma împreună.

      Nu din pricina bombelor, ci a plămânilor. Şi nu-ţi vine a crede c-ar conta pentru siguranţa ta imediată că el nu mai este, când nu era oricum acolo, era tot atât de departe viu, ca şi mort. Atâta că parcă ţi-ar tăia pensia, parcă te-ar lăsa fără garanţia de la bancă. Te face să te simţi trecut în linia întâi, tu eşti la rând.

      Şi ce ciudat să te gândeşti c-a fost aşa şi nu invers. Când te-ai fi aşteptat. Când tocmai îi trimisesem o vedere, chiar înainte să aflu vestea despre el, să-l anunţ că eram viu şi teafăr şi că mă prăjeam la soare deşi nu se poate spune c-aş fi dorit să-l ştiu lângă mine. Cu toate c-ar fi putut face o afacere pe cinste, zic eu, cu toate resturile astea de metal de-aici şi aerul i-ar fi priit la plămâni, uscat şi curat, minus praful şi fumul şi vaporii de benzină şi afurisitele de muşte. Şi el se pregătea pesemne, îşi făcea curaj pentru când o primi vestea despre mine, Sg. Johnson R., că m-am dus. Jack a zis: "Ei, a scăpat măcar de grija asta". Jack, prăbuşit în somn, la picioarele zidului ăluia ca un mort. Şi eu mă gândeam la un moment dat, în viitor, când s-ar putea să mă văd silit să-i spun fetei din fotografie: "Doamna Dodds? Amy Dodds? Nu mă cunoaşteţi dar eu l-am cunoscut pe Jack. În Africa". Ţinând în mână o boccea micuţă cu ceea ce armata numeşte efecte personale. Mă numesc Ray Johnson. Locuiesc chiar aici, în apropiere."

      Şi nu uita, Ray, băiatule, că nu erai făcut pentru fiare vechi.

      Era o poză de la mare. Se vedea cumva, nu ştiu cum. Rochia de vară, zâmbetul luminos, fotograful ambulant. Şi acum ştiu de unde.

      Urmăm curbura străjuită de clădiri, în acelaşi pas de melc, solemn, lent, cum se cade. Ar trebui să ne grăbim dacă vrem să nu ne prindă ploaia. Atâta că se pare că tot o să ne udăm până la piele, văzând stropii care împroşcă zidul ăla de port, Digul, adică. Vântul trebuie să sufle cu putere peste golf, din vest spre est. Faţadele se fac tot mai mici şi e tot mai puţin loc între ele şi mare. Par mai şubrede şi mai stinghere din pricină că sunt mai expuse ori din pricină că n-au prea avut de la-nceput cu ce să se prezinte. Salon Cafe Mario. Unele par închise pentru totdeauna. Prăvălia Bobo Rowland. Hanul Divanul rubiniu. Îmi închipui că Lenny e cu ochii pe ea, bătrânul faţă-roşie. Îmi închipui că toţi suntem cu ochii pe ea. La Casanova. Gata-preparate. Femme Fatale, Lenjerie, Sănătate şi frumuseţe.

      Nu-i cine ştie ce. Nu te dă gata, dacă asta-i tot. Dacă marea e mare, deşert ud, iar restul prostioare. Un dig, o vedere, un bănuţ într-un automat. Se poate zice, mi se pare mie, că Jack şi cu Amy au fost cruţaţi, la urma urmelor, Amy a fost cruţată Jalnic vis. Atâta că toate visele sunt jalnice. Treizeci şi patru de mii.

      Aş putea să văd lumea. Nu poate fi numai deşert şi mare pretutindeni. Aş putea să văd cealaltă parte a lumii, Portul Sydney, Plaja Bondi, Margate trebuie să fie nimic pe lângă eam Aş putea s-o văd pe Sue înainte să primească vestea că, înainte să apuce să-i spună lui Andy, care îmi închipui că nu mai poartă geaca aia afgană: "Ştii, bătrânul". S-a dus.

      Şi-aş putea să spun: Îmi pare rău. Îmi pare rău că n-am mai scris. Pentru că eu am fost ăla care-a încetat să mai scrie, recunosc, dar aveam şi eu motivele mele. Sunt eu mic, dar am mândria mea şi sunt lucruri pe care mi-e greu să le recunosc. Din pricina lui Carol. Din pricină că pe ea a apucat-o să mă părăsească, m-a lăsat pentru unul şi mie mi-a fost ruşine şi teamă să-ţi spun pentru că mi-am închipuit că tu ai să crezi, chit că tu şi cu ea eraţi la cuţite, că era, într-un fel, vina mea sau că nu voiam decât să-ţi stârnesc mila sau c-avea nu ştiu ce legătură cu tine că tu ai fost prima care-a plecat. M-am gândit că era mai bine să nu scriu deloc decât să scornesc minciuni, aşa m-am gândit. Atâta c-acuma ştii şi ştiind acum că nu ţi-am spus timp de aproape douăzeci şi cinci de ani dau probabil de bănuit şi mai tare. Şi vreme de douăzeci şi cinci de ani tu trebuie să te fi gândit că, de cealaltă parte a lumii, suntem Carol şi cu mine, dar eu, mai ales, care-am hotărât, pur şi simplu, să nu scriem. Ochii care nu se văd se uită. Trebuie să fi fost cu-atât mai fericită c-ai scăpat. Dar iată-mă, totuşi, acum, povestindu-ţi, spunându-ţi-o direct. Carol m-a părăsit la vreo şase luni după tine, ăsta-i adevărul. Şi adevărul e că de multă vreme nu mi-a mai fost dor de ea, asta e, dar de tine mi-a fost dor tot timpul.

      Dar, unde mi-s nepoţeii? Şi piscina? Şi nu-mi arăţi şi mie nişte ursuleţi koala?

      Aş putea să văd lumea. O fi mai bine decât să văd hipodroame. WincantonWolverhamptonYork. O fi mai bine decât să alerg după cai. Ai auzit? Bătrânul Johnson Norocosul s-a lăsat de cai. nu mai vrea să mai pună pariuri. Lumea-i plină de bărbaţi singuri, fără noroc, învârtindu-se pe la curse, agenţii de pariuri, urmărind rezultatele la fotbal, rupând chitanţe, fâţâindu-se în dreapta şi-n stânga duminica după-amiaza ca nişte buci vârâte în detectorul de metale.

      Şi aş putea să-i zic lui Susie: Şi mai e ceva ce nu ţi-am spus. N-am făcut tot drumul ăsta de unul singur, nu, fetiţo. Ia stai un pic. Vreau să-ţi spun, ea e Amy. Amy, nu ţi-aduci aminte? Mătuşa Amy, cum îi ziceai tu. Atâta că de-acuma, gata, n-o să-i mai poţi zice mătuşă. Ştii ce fel de călătorie e asta, nu? Nu-i o călătorie ca oricare, nu-i o simplă întrunire de familie.

      Atâta, c-atunci ar trebui să dau lucrurile pe faţă, nu? Să mărturisesc. Eu şi cu mătuşa Amy. Exact ca şi mămica ta şi. Mai exact, ar trebui să-i spun lui Amy întâi, s-o întreb, să risc. Nu obţii nimic dacă nu ceri, cine nu riscă, nu câştigă, prima lege a rămăşagului. Dar nu obţii nimic, uneori, nici dacă încerci să reaprinzi jarul de altădată. Numai cenuşă. N-a zis ea: "Trebuie să terminăm cu asta, trebuie să mă duc iar s-o văd pe June." Părea o călugăriţă care fugise din mănăstire. A zis: "Nu pot să nu merg s-o văd pe June".