Vic

      E o afacere bună. Nu cere să cumperi ieftin şi să vinzi scump, sau să-i bagi pe gât primului gogoman ceva de care n-are nevoie. Nimeni nu-ţi doreşte serviciile, însă toată lumea are nevoie de ele. Există pungaşi în orice meserie dar cei mai mari pungaşi sunt cei care vor să tragă foloase din nenorocirea altuia. Cunosc pe unii care ar jupui o proaspătă văduvă pentru un sicriu solid de stejar, capitonat cu şaten, cu minere solide de alamă, tot dichisul, câtă vreme un sicriu de placaj ar fi de ajuns, încă n-ani auzit vreun cadavru plângându-se. Apoi mai sunt cei care îţi vâră pe gât sicrie cum face Vincey al nostru cu maşinile. Dar afacerea în sine este o afacere bună, o afacere statornici Nu rămân niciodată fără clienţi.

      Şi apoi este un privilegiu, după părerea mea, un fel de a te educa. Vezi omenirea în ce are mai slab şi în ce are mai puternic. O vezi dezbărată de grijile ei zilnice, într-un moment în care nu se poate lua decât în serios, când are nevoie să se înveş-mânteze în puţină solemnitate şi ceremonie. Dar nu se cuvine ca un antreprenor funerar să devină prea solemn. De aceea o glumă nu e cu totul deplasată. Iată de ce spun: Vic Tucker, la dispoziţia dumneavoastră.

      Nu e o afacere pe care să şi-o aleagă mulţi oameni. Trebuie să creşti în meseria asta, din tată-n fiu. E o chestiune de familie, aşa cum şi moartea face pai te din omenire, şi asta-i o mângâiere. Continuitatea. Nu e ceea ce ai numi o ocupaţie căutată. Dar găseşti în ea satisfacţie şi mândrie. Nu poţi conduce funeraliile fără mândrie. Când păşeşti cu paşi lenţi, în faţa dricului, în haine negre, cu pălărie, cu mănuşi, nu poţi face asta ca şi când ţi-ai cere iertare. Trebuie să faci să se petreacă în momentul acela ceea ce aceia care au suferit pierderea doresc să se petreacă. Tu trebuie să faci ca lumea întreagă să se oprească şi să ia în seamă evenimentul. Există momente când un antreprenor de pompe funebre degajă mai multă strălucire decât un ciocan de sudură Dar nu poţi conduce nişte funeralii fără autoritate. Când, în faţa morţii, oamenii nu ştiu ce trebuie să facă, trebuie să le spună cineva, iar majoritatea nu mai deosebesc nici stânga de dreapta, nici unde-i înapoi de unde-i înainte, aşa stau lucrurile. La ceremonia lui Jack a fost ca la o mie altele, în clipa în care se trag perdelele şi începe să cânte muzica, nimeni nu ştie când să se întoarcă să plece. Nu e nimeni care să spună: "Spectacolul s-a terminat". Aşa era Raysy, lângă Amy, în strana din faţă, chiar lângă intervalul de trecere, privind drept înainte, iar eu mă duc la el şi îi ating braţul şi îi şoptesc la ureche, întocmai cum am şoptit în nu ştiu eâte urechi: "Poţi să pleci acum, Raysy. Or să te urmeze toţi. O să te urmeze Amy". Şi exact în momentul acela Ray Johnson, cunoscut de cunoscuţii lui ca Norocosul, era ca plastilina în mâi-nile mele, ca un copil somnoros pe care îl trimiteam la culcare.

      M-am uitat la Jack cum goleşte tăvile de carne, culegând rămurelele de imitaţie de verdeaţă, apoi spălând galantarul, lin, fără să se oprească, de parcă ar fi putut face toate astea cu ochii închişi, însă cu grijă şi cu hotărâre, pe îndelete, pentru că era o zi foarte călduroasă. Şi m-am gândit: E devreme, şi e mult timp de când nu l-am mai văzut făcând asta chiar el, de obicei o face băiatul acela, cel care nu ştie să deosebească muşchiul de file şi nu e în stare să ţină minte nici un preţ. Poate că l-a concediat. Iar tenda asta în dungi roşii şi albe arată mai zdrenţăroasă, n-apucă sfârşitul anului.

      E un vechi obicei al meu, la sfârşitul unei zile, să mă uit cum închid celelalte prăvălii. O prăvălie este ceva în care te poţi uita, de aceea e clădită în jurul unei vitrine. Poţi să vezi marfa şi poţi să-l priveşti pe negustor, ca pe un peşte într-un acvariu, lucru care nu se aplică în cazul antreprenorilor de pompe funebre. O prăvălie de sicrie este singura în care nimeni nu simte nevoia să privească. Este aranjată în funcţie de asta, fără calambur. Perdele, ecrane. Nimeni nu vrea să vadă pe unul de la pompe funebre făcându-şi treaba

      Aşa că stau unde am stat în atâtea seri liniştite, în spatele perdelei de dantelă late cât vitrina, deasupra jumătăţii de lambriu opac. Este un obicei pe care meseria te face să-l dobândeşti. Secret, să vezi şi să nu fii văzut.

      Trev e liber jumătate din zi, Dick este pe o furgonetă platforma din Maidstone, iar restul echipajului a plecat acasă, după ce dricurile au fost parcate în spate, ceruite şi lustruite pentru mâine. Aşa că eram singur acolo. Adică mai era doar domnul Connolly, care îşi aştepta soţia să vină şi să-l vadă cum arată.

      L-am văzut pe Jack ieşind din măcelărie ca să ruleze tenda, câteva rotiri de manivelă, apoi, întorcându-se înăuntru, apoi reapărând ca să închidă şi să tragă jos oblonul. Oblonul ăsta costă de bună seamă ceva parale, noroc că eu n-a trebuit să-mi bat niciodată capul cu el, pentru că n-am auzit să fi fost spart localul unui antreprenor ca mine în ultima vreme. Fără căutare şi în privinţa asta Deşi mă încumet să spun că în seiful meu sunt mai mulţi bani decât într-al lui Jack.

      Mă gândesc: Acum o ia la dreapta, îşi pipăie buzunarele, se uită la ceas, face un semn de salut către Des de la curăţătoria chimică şi se îndreaptă spre Diligenţa, unde pot foarte bine să-l găsesc peste o oră, o oră şi ceva, dacă Vera Connolly nu întârzie. E o vreme care îţi face sete. Numai că îl văd pe Jack luând-o spre marginea trotuarului şi privind peste drum, ca şi când m-ar fi putut vedea în spatele perdelei de dantelă, ca şi când i-aş fi făcut semn. După care a aşteptat să treacă maşinile şi a traversat, aşa că m-am retras iute în spate. Apoi l-am auzit bătând la uşă.

      A zis: "'Seara, Vic. Vii la Diligenţa?" Ceea ce era ciudat, pentru că, fie că vrea să mă vadă la Diligenta, fie că nu, ştiu şi singur drumul într-acolo. Ştia că, atunci când mă duc acolo, o fac de obicei mai târziu, dat fiind că rareori îmi sfârşesc ziua atât de repede ca el, la cinci şi jumătate punct.

      Am zis: "Aveam de gând să vin".

      El a zis: "E o vreme care-ţi face sete. O zi frumoasă".

      Am zis: "O zi frumoasă. Asta ai venit să-mi spui?"

      A zis: "Întâi iunie, Vic. Ştii ce zi e asta?"

      M-am uitat la el. S-a uitat primprejur.

      A zis: "Eşti singur pe-aici?"

      Am dat din cap că da. Am zis: "De ce nu stai jos?" Îmi aruncă o privire, nesigur, ca şi când n-ar fi limpede ca-n palmă că a venit cu un scop. dar se aşază, acolo unde îmi stau clienţii, unde cei cărora le-a murit cineva şed şi discută cerinţele lor. Apoi zice: "A sosit momentul, Vic. Întâi iunie. Am de gând să vând prăvălia".

      Spune asta ca şi când ar mărturisi o crimă. Ca şi când a venit să-şi aranjeze propria lui înmormântare.

      Zic: "Bine, atunci hotărât lucru, vin să beau şi eu o halbă, văd că e ceva de sărbătorit. Faci tu cinste?" Şi Jack se uită la mine, îngustându-şi ochii o clipă, ca şi când n-avea chef să fie luat peste picior, şi poate că şi eu sunt ca toţi ceilalţi. Zeflemitor.

      Zice: "Îţi spun ţie, Vic. Nimănui altcuiva. Nu încă".

      Zic: "Mă simt onorat. N-o să scot o vorbă".

      Însă mă gândesc: Dar care e marele secret, şi unde e ruşinea cea mare? Că are de gând să se retragă la şaizeci şi opt de ani, ceea ce, după socoteala multora, nu este înainte de vreme? Probabil faptul că a zis că o s-o ţină aşa până cade, dar n-a căzut, deşi a continuat. Că e pe cale să facă ceea ce chiar Vincey i-a spus că ar trebui să facă deja cu ani în urmă: să-şi taie pierderile înainte să-l taie ele pe el. Poate aici e poanta, că i-a zis Vincey. Şi mai este Amy care mai-mai că l-a lăsat baltă. Deşi Jack de bănuit n-a bănuit nici ce, nici cum.

      Mă gândesc: Ciudat lucru şi mândria asta. Îl umflă pe un om mic, dar asta nu-i nimic pe lângă ce-i face unui om mare care se teme să nu pară mic.

      Zice: "Oricum, ce e o măcelărie?"

      Iar eu mă gândesc: Tu spui asta, Jack, tu, pe a cărui faţă se citeşte că ea înseamnă totul şi că te doare să admiţi că e altfel? Altfel n-ai crede că e chiar aşa de mare tragedie să nu te mai speteşti în halul ăsta. Mă gândesc: Sus inima, Jack. Eu aşa ştiu, că măcelarii sunt întotdeauna ţipi voioşi, namile de oameni cu braţe mari şi zâmbete largi, cum erai şi tu odată. Se presupune că eu sunt domnul Tristeţe. Una e să te retragi, alta e să te dai bătut. Şi numai natura meseriei mele mă ţine legat de ea, om de anii tăi, zăbovind la birou când aş putea preda totul băieţilor. Rămân pentru că e vârsta când majoritatea oamenilor încep să aibă nevoie de un antreprenor de pompe funebre, vârsta văduviei, şi sunt convins că doamna Connolly o să aprecieze asta.

      Zice: "Slănina nu e singurul lucru important în viaţă, nu?" dar parcă n-ar fi sigur care sunt celelalte lucruri. "Şi e corect faţă de Amy".

      Zic: "I-ai spus?"

      Îşi înalţă ochii, surprins. "Stai o clipă, Vic, m-am hotărât abia acum cinci minute, spălând tăvile."

      M-am gândit: A, asta seamănă mai bine cu Jack Dodds pe care îl cunosc eu. Iată că am fost martor, fără să-mi dau seama, la marea Hotărâre. Trebuie să existe ceva care te face să te uiţi unde te uiţi când te uiţi.

      Zice: "Aşa că m-am gândit că e mai bine să-i spun cuiva repede, mai bine îi spun repede lui Vic, altfel mă răzgândesc înainte de a apuca să-i spun lui Amy".

      Da, ăsta e Jack pe care îl ştiu.

      Zic: "Asta mă pune într-o situaţie jenantă, daca nu-i spui, nu-i aşa?"

      Zice: "O să-i spun", indignat, dar faţa îi cade din nou, ca şi când încă nu şi-ar fi făcut bine socoteala cum să treacă puntea asta, ca şi când n-ar fi nimic mai greu pe lume decât să-i dai cuiva o veste bună.

      Am la mine în birou un ceasornic vechi care ticăie neobosit. Mă ajută.

      Zice: "Cu băieţii e în ordine, Vic?"

      Mă gândesc: Băieţii amândoi au trecut de patruzeci de ani. Dar aşa le zic eu: băieţi.

      Zic: "Le dau tot timpul de lucru".

      Jack se uită de jur-împrejur la biroul pustiu şi apoi la mine, de parcă ar vrea să spună: "Se pare că ei îţi dau ţie tot timpul de lucru. Vic". Dar eu ştiu ce înseamnă licărirea din ochii lui, am mai văzut-o şi altădată, înseamnă: Pentru tine e uşor, Vic, să renunţi, să te laşi. Avându-i pe Dick şi pe Trev. Firma, oricum, continuă. Ar fi uşor şi pentru mine.

      Gândul lui e la Vince.

      Ei, Jack, în privinţa asta ţi-ai pierdut şansele. N-ai nici măcar o mână de ajutor.

      Zice: "Ştii ce zi e astăzi? Întâi iunie".

      Dau din cap.

      Zice: "Ziua de naştere a lui June. A cincizecea zi de naştere, întâi iunie 1939. Ştii unde este Amy în momentul ăsta?"

      Zic: "În vizită la June".

      Aprobă din cap, apoi se uită la mâinile lui. "N-a spus nimic, dar ştiu la ce se gândea. Că aş putea face o excepţie. Cincizeci de ani e ori o ocazie specială ori nu. O şansă să fac ceea ce n-am făcut niciodată. Mi-a zis: «Mă duc s-o văd pe June. Este ziua mea normală de vizită, dar astăzi e ceva deosebit, nu?» A zis: «I-am cumpărat un dar, o brăţară». N-a mai fost nevoie să adauge nimic, doar stătea şi se uita Nu renunţă. Aşa că i-am spus: «O să văd, o să văd». Mi-a fost tare, tare greu, Vic, chiar şi numai să spun asta."

      Mă gândesc: Ce ţi-o fi fost atât de greu?

      "Am spus că aş putea să închid prăvălia mai devreme, poate, şi să te întâlnesc acolo. Amy a zis: «Eşti sigur că ştii unde este?» N-am spus nimic precis, dar era ca o promisiune. Numai că, atunci când a venit momentul, acum jumătate de oră, mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu mă pot schimba, nu aşa Cincizeci de ani. June nu ştie câţi ani are, vezi bine. June nu ştie la ce serveşte o brăţară. Aşa că m-am gândit: Pot să mă schimb în alt fel. Amy n-o să mă vadă apărând la spitalul acela, dar pot avea ceva să-i spun. Ceva care să compenseze".

      Mă gândesc: Ai putea să le faci pe amândouă.

      Zice: "Amy nu renunţă".

      Mă gândesc: Cine vorbeşte?

      Zice: "June n-o să se schimbe niciodată. E încă un prunc, un prunc de cincizeci de ani. Dar poate eu pot".

      Nu mă gândesc la nimic.

      Se uită la mine şi la gândul că eu nu mă gândesc la nimic. Se uită iarăşi împrejur, la birou, nedumerit, ca şi când aproape ar fi uitat unde este şi că eu sunt Vic Tucker, antreprenor de pompe funebre şi nu preotul parohiei.

      Face semn cu capul către uşa din spatele oficiului. Zice: "Ai ceva înăuntru?" Eterna întrebare.

      Zic: "Numai pe ăsta singur".

      Şi aproape că îl văd amintindu-şi de data când eu am fost cel care am traversat strada în grabă până la el. Pe atunci lucram singur, nu aveam personal şi s-a nimerit să am două cadavre deodată, iar de unul dintre ele trebuia să mă ocup în mare grabă. Părea să fie o treabă pentru două persoane. Şi era şi atunci o zi călduroasă. M-am gândit deci la Jack, care era vizavi. M-am gândit: Poate un măcelar ar fi de folos. Am zis: "Jack, poţi să-mi faci un serviciu?" Am fost nevoit să-l duc roată, în spatele prăvăliei, să-i explic, de teamă să nu mă audă vreun client. S-a uitat la mine şi a zis: "Nici o problemă, Vic", ca şi când l-aş fi rugat să mă ajute să mut o mobilă. A zis: "O să am nevoie de ăsta?" ştergându-şi mâinile de şorţ. Am traversat din nou şi i-am spus înainte să intrăm: "Eşti sigur că poţi?", iar el îmi zice, tăios, "Am mai văzut leşuri". M-am gândit: Am văzut şi eu destule, n-ai fost numai tu la război.

      Căpăţâni plutind în ulei. Am zis: "Da, însă nu femei". Dar nu i s-a clintit un fir de păr, nici n-a clipit, ca şi când o femeie de şaptezeci şi patru de ani care a murit traversând strada nu s-ar fi deosebit cu nimic de o halcă de vită. I-am spus: "Mulţumesc, Jack. Nu oricine ar fi fost în stare". A zis: "Oricând şi altădată, Vic. Nu sunt oricine".

      Şi când s-a prezentat fiul mai mare al răposatei m-am gândit: Habar n-ai că mămica ta a fost aranjată de măcelarul de peste drum.

      Presupun că vă aşteptaţi ca un măcelar să nu simtă scârbă, poate că vi se pare normal ca un om ca Jack să nu dea înapoi de la aşa ceva Numai că lui Jack Dodds i-a fost totdeauna peste puteri să se ducă să-şi vadă fata. Carne din carnea lui.

      Zic: "Numai pe ăsta singur. Aştept pe cineva care vine să-l vadă cum arată".

      Zice: "Atunci mai bine o întind". Dar nu se clinteşte. "Presupun că omul se poate schimba chiar şi în ceasul al doisprezecelea".

      Se uită la mine, şi eu mă uit la el, ca şi când i-aş lua măsura. Mă gândesc la Amy ducându-se s-o vadă pe June. Ca doamna Connolly.

      Zic: "Eşti sigur că o să-i spui lui Amy? Acum sunt martorul tău, Jack".

      Mă gândesc: Am fost martor, în toată puterea cuvtntului. Să-i spun, oare?

      "O să-i spun", zice, ca şi când ar mai avea o scamatorie în mânecă. "Dacă nu, poţi păstra asta." Şi îşi scotoceşte buzunarul şi scoate un vraf de bancnote mototolite. Nu părea să fi fost mult peste cincizeci de lire.

      "Încasările zilei", zice. "Garanţie dublă. Cuvântul meu şi banii mei. Acuma vezi dacă-mi mai pot permite să păstrez în continuare prăvălia"

      Împinge maldărul de bancnote spre mine. Nu refuz să le iau.

      Apoi zice: "Ştii, Vic, ce voiam cândva să mă fac?"

      Mă uit la el.

      "Medic."

      Da, e o afacere bună.