Iar ea m-a întrebat: "Şi atunci de ce te-ai întors?"

      Am spus că acum era altceva, nu? Acum aveam propria niea afacere, mulţumită unchiului Ray şi mulţumită companiei Royal Electrical and Mechanicals. Dacă Jack îşi închipuia că voi renunţa să mă mai mânjesc cu ulei de motor şi o să-mi pun din nou un şorţ alb, gândea aiurea.

      Mandy m-a întrebat: "Dacă îl urăşti atât de mult, de ce nu te-ai mutat de la el?"

      "Ba chiar m-am mutat, draga mea, n-ai observat? Tu te-ai mutat la ei în locul meu."

      A zis: "Vreau să spun definitiv".

      Am zis că aveam nevoie de timp. Pas cu pas, puţin câte puţin, întâi afacerea mea trebuia să pornească în toată regula, apoi o să-mi fac rost de un loc numai al meu.

      A zis: "Afacerea ta?"

      Am zis: "Da!"

      Obişnuia să-mi lingă tatuajele, ca şi când ar fi putut să le şteargă cu limba

      A zis: "Când o să ai un loc numai al tău, o să fie acolo un colţişor şi pentru mine?"

      Am zis: "Poate, dacă mă rogi frumos. Pentru moment nu stai rău".

      S-a nimerit bine eram asemănători, deşi nu păream. Ea avea optsprezece ani, eu douăzeci şi trei. Am impresia că trebuie să-i fi părut câteodată ca aparţinând unei alte generaţii, mai veche, ca şi când i-aş fi fost un fel de unchi. Spunea din când în când că ar trebui să mă schimb, să mă adaptez la vremuri, să schimb macazul. Roy Orbison spusese ce avea de spus. I-am spus că mă schimbasem încă de mult, că schimbasem macazul, cum de nu? Devenisem deja altă persoană, nu-i aşa? Şi "să mă adaptez la vremuri"? Crede că n-arn luat şi eu parte la ele? La Aden am intrat pe orbita hippie. A văzut vreodată pe cineva cu capul retezat? Şi cu asta gata.

      Mă privea, clipind din ochi.

      E drept că lumea se schimba, vedeam şi eu bine. Nu sunt căscat. Dar îi spuneam: "Îţi spun eu care e schimbarea cea mare. Schimbarea de dedesubtul întregii schimbări. Nu alde Beatles, nici alde Rolling Stones şi nu părul lung sau fustele scurte sau laptele gratuit sau anticoncepţionalele distribuite de Ministerul Sănătăţii. Schimbarea constă în mobilitate, în a fi mobil. Cum ai ajuns aici de la Blackburn? Cum ai scăpat de mămica şi de tăticul tău? A fost o vreme în care singura şansă de a ajunge să călătoreşti era armata, deşi, ascultă-mă pe mine, nu merită să baţi drumul chiar oriunde. Dar uită-te acuma: toţi în mişcare, toţi merg undeva Mă asculţi? Peste zece ani, Beatles şi Stones vor fi muzică de pe vremuri, dar lumea va vrea mereu roţi. Roţi. Mereu mai multe şi mai multe roţi. Iar eu voi fi acolo să le vând. Vince Dodds va fi exact la locul potrivit ca să le vândă. Afacerea în care am intrat eu e afacerea cea bună, afacerea cu deplasarea. Aşa că să nu-mi spui tu mie că nu merg cu timpurile.

      Se uita la mine ca şi când şi ea făcea în capul ei o afacere, a ei personală.

      A zis: "Fireşte că mergi cu vremurile, iubitule."

      Îşi răsucea părul pe degete şi-l băga în gură, ca o şcolăriţă.

      I-am zis: "Dacă n-ar fi existat Hitler, Jack nu s-ar fi clintit niciodată din măcelăria lui. Dar într-o bună zi o să vină la mine pe brânci, o să vezi."

      Iar ea a zis: "O să vină, nu-mi fac nici o grijă, scumpule".

      O luam la drum şi zburam prin suburbii de parcă jefuisem o bancă şi fugeam de urmăritori. Fugind cu spaima-n oase! Du-du-du-dum! Exista un popas dincolo de Swanley cu un bufet mobil unde ţi se prăjesc nişte halci de slănină şi fierb un ceai numai bun de amestecat cu o ştangă. Automobilele treceau vâjâind şi curentul făcut de ele ne mătura aburul care se ridica din căni, iar părul ei lung plesnea ca un bici. O văd mereu stând lângă un drum. Apoi găseam pe undeva propriul nostru popas. Era ca şi când maşina ar fi luat parte la viaţa noastră. Eram nebuni să facem dragoste. Maşina rămânea cu pete alunecoase pe care trebuia după aceea să le ştergem. Apoi mergeam să ne plimbăm în pădure, peste câmpuri, ascultând păsărelele, luând aer, privind. I-am spus dat fiind că venea din Blackburn, m-am gândit că o s-o impresioneze auzind asta de la mine "Kentul e poreclit grădina Angliei".

      ROCHESTER

      Începe drumul M2, dar Vince rămâne pe A2, pe care se ajunge la Rochester trecând prin Strood. Traversăm Medway pe vechiul pod al şoselei, alături de podul feroviar. Te surprinde brusc râul, care-ţi apare în toată lărgimea lui. ca o întreagă perspectivă asupra lumii la care nu te gândiseşi până atunci sau ai uitat că există. Vase, cheiuri, dane de acostare, bancuri de mâl.

      Vic zice: "E refluxul", şi se uită la ceas. "Fluxul o să vină când o să fim la Margate".

      Lenny zice: "Asta-i birie, cred. Dacă stăm şi ne gândim".

      În depărtare se pot vedea castelul şi turnul catedralei, ieşind în relief ca nişte clădiri de jucărie puse acolo dinadins.

      Vince zice: "Ei, e vreunul care ştie ceva crâşme bune în Rochester?"

      Vic zice: "Nu, dar ştiu de demult câteva în Chatham". De, fusese marinar.

      Vince zice: "Pe Panta Amintirii, Vic?"

      Se schimbă vremea, se adună nori.

      Mergem prea departe pe drumul principal, apoi ne întoarcem, pierzându-ne în străzile lăturalnice şi în sensurile unice. Apoi ne strecurăm într-o parcare la poalele dealului cu catedrala. Lenny zice: "Nu mi-aş fi închipuit că am venit ca excursioniştii, să admirăm priveliştile". Vince zice: "Toată lumea afară", îşi scoate ochelarii de soare şi îşi aranjează părul. Eu ridic cutia, ca să-şi poată lua jacheta, el se întoarce şi se întinde după ea. Se uită la Lenny, poate i-o dă el, însă Lenny nu se sinchiseşte, apoi eu pun cutia la. loc pe banchetă. Apoi ieşim cu toţii din maşină, întinzându-ne şi punându-ne pe noi hainele. Când ieşi din maşină se simte răcoarea, în lumina soarelui castelul pare uscat şi scheletic. Vince deschide portbagajul şi scoate de acolo o scurtă. Păr de cămilă.

      După care ar trebui s-o luăm din loc, dar rămânem locului, uitându-ne unul la altul, ca oile.

      Zic: "Nu mi se pare corect să-l lăsăm aşa aici, pe bancheta din spate, voi ce ziceţi?"

      Lenny zice: "Da' unde vrei să-l punem, în portbagaj?"

      Zic: "Vreau să spun că nu mi se pare corect să plecăm şi să-l lăsăm aici, singur".

      Lenny dă din umeri.

      Vic nu spune nimic, ca şi când treaba asta nu l-ar mai privi, că nu mai are de dat nici o dispoziţie, acum că a predat marfa, îmi aruncă o privire scurtă şi tăioasă, punându-şi basca pe cap, apoi aruncă o privire piezişă către norii de pe cer.

      Vince zice: "Ai dreptate, Ray. Trebuie să vină cu noi, cred că sunteţi de acord".

      Se apleacă şi ia cutia E pentru prima oară că o ţine. Şi-o vâră sub braţ în timp ce încuie maşina, apoi se îndreaptă, ţinând-o îmbrăţişată la piept. Acuma, că o ţine, acuma, că stă acolo, îmbrăcat în scurta aceea şi ţinând cutia, parcă el ar fi luat comanda, parcă şi-ar fi asumat insigna de autoritate. Vic comanda până acum, dar într-un fel neutru. Acum însă comanda Vince.

      Vince zice: "Bine, oameni buni, veniţi după mine", ca şi când ar conduce o patrulă de ostaşi din infanteria marină şi o ia de-a curmezişul parcării, îl văd pe Lenny întorcându-şi capul ca şi când ar vrea să scuipe.

      Ieşim pe autostradă. Nu este mare şi agitată ca autostrăzile obişnuite cu care suntem noi învăţaţi. Este îngustă şi liniştită şi întortocheată şi istorică şi plină de case vechi într-o râni Sunt oameni care umblă în susul şi în josul străzii cu paşi mărunţi, fără ţintă, cum merg turiştii. Pare o stradă principală dintr-o carte cu ilustraţii, ca şi când tu n-ar trebui să fii acolo, păşind pe ea, sau parcă ea însăşi n-ar trebui să fie acolo, cu traficul dând ocol la doi paşi, pe A 2. Atâta că era aici cu mult înainte.

      Vizavi este o băcănie de lux, Alimentara Rochester, genul care vinde ceaiuri exotice şi cutii elegante cu biscuiţi şi unde Vince intră brusc, lăsându-ne afară să-l aşteptăm. Iese apoi de acolo cu o sacoşă de plastic, în care lasă să alunece cutia, dar, după cum se vede, mai era deja ceva acolo. Zice: "Mandy mi-a spus că ni s-a terminat cafeaua". După care ne uităm ba la dreapta, ba la stânga. iar Vince porneşte din nou în grabă ca şi când n-ar suporta tembelii. Deasupra este o firmă, "Bull Hotel", şi se îndreaptă fără şovăială într-acolo. de parcă asta i-ar fi fost intenţia tot timpul. Zice: "Poftiţi, domnilor, cred că aici o să ne convină". E o casă mare şi veche şi întortocheată, cu o carmangerie şi un grătar şi un bar obişnuit, cu gustări, îl văd pe Vince cum stă şi se uită la carmangerie, de parcă ar fi avut intenţia să ne îndoape şi să ne facă să simţim că-i suntem datori. Apoi însă se îndepărtează de acolo, hotărându-se pentru bar şi gustări. De la intrarea în hotel se poate vedea podul peste râu. Strada principală coboară spre pod şi către şosea şi, dacă închizi ochii şi apoi îi deschizi din nou poţi să-ţi închipui cum o diligentă de poştă ar fi putut trece cândva, hodorogind, peste pod şi apoi ar fi urcat panta şi ar fi cotit în curtea hotelului, cu castelul privind de sus ca într-o vedere de Crăciun.

      E un vechi han pentru diligenţe împopoţonat ca o târfă şi călcat de cine-o fi. Dar mă abţin să fac glume.

      Înăuntru e cald şi scânteietor şi zgomotos. Vince zice: "Fac eu rost de tot", înainte să fi intrat noi bine jfe uşă. "Tu ia asta, Ray." Îmi dă mie sacoşa "Ocupaţi masa de acolo. Halbe pentru toată lumea şi ceva tare pentru tine, Vic?"

      Îşi scoate portofelul şi se duce la bar, cu aerul că toată lumea de aici îl cunoaşte pe Vânce Dodds.

      E o fată la bar cu bluză albă, rujată cu un roşu vişiniu. Ne ducem la masa îl auzim pe Vince zicând: "Aveţi ceva de haleală, iubito?" Vince nu e genul care să vorbească încet, dar cred că de data asta vrea să-l auzim. Arată cu capul înspre noi. "Trei bătrâni flăcăi de servit şi unul pe deasupra care nu mănâncă." Barmaniţa se uită spre noi, nedumerită, apoi la Vince, de parcă nu s-ar hotărî dacă să zâmbească sau nu. Nu văd faţa lui Vince, dar ştiu bine că se uită la ea cu acea privire a lui care vrea să te facă să crezi că se ştie niţeluş ridicol, dar ia să îndrăznească ea să facă greşeala de a crede că e chiar ridicol.

      Ca atunci când a zis: "Nu vrei să facem un târg cu curtea?" Fata se întinde după câteva liste cu meniul, cu faţa puţintel îmbujorată. Parcă-l aud pe Vince gândindu-se: "Frumoase pompiţe".

      Începem să bem, apoi ne comandăm potolul. Apoi Vic mai dă un rând, după care soseşte mâncarea: cârnaţi mari, fasole şi cartofi prăjiţi pentru mine şi Lenny, friptură şi cartofi prăjiţi pentru Vince, tartă proaspătă quiche pentru Vic. Mă gândesc că astăzi poate şi el să mănânce carne. Barmaniţa aduce farfuriile şi tacâmurile, se întinde peste masă, la care Vince zice: "Pare un festin, scumpo", cu mutra lui în subsuoara ei şi nici unul dintre noi nu suflă o vorbă. O şuviţă de par blond îi cade pe obraz, parcă dinadins, parcă din întâmplare. Apoi mâncăm şi bem, iar Lenny şi cu mine ne aprindem ţigări, iar Lenny mai comandă un rând şi ne simţim ca şi când am frecventa Bull Hotel din Rochester dintotdeauna şi toţi ne gândim la acelaşi lucru, de ce oare nu putem să rămânem mai departe aici şi să ne pilim încet, încetuţ şi împăcaţi cu lumea şi că e păcat că suntem obligaţi să-l ducem pe Jack la Margate. Pentru că Jack nu s-ar fi supărat, ba chiar asta ar fi vrut, să cădem într-o dulce beţie în numele lui. Petreceţi, măi flăcăi, petreceţi, de mine nu vă faceţi griji. Dacă ar fi acum aici, asta ne-ar spune să facem şi la fel ar face şi el. Daţi cenuşa aceea uitării, băieţi. Numai că, dacă ar fi acum aici, n-ar exista nici o problemă, n-ar exista nici o obligaţie. N-ar exista cenuşă, întâi de toate n-am fi noi aici, la jumătatea drumului spre Dover.

      Lenny zice: "Mare păcat că nu e aici", ca şi când Jack ar fi avut de gând să vină cu noi, însă I-ar fi reţinut ceva.

      "I-ar fi plăcut aici", zice Vince.

      "Nu s-ar mai fi grăbit atât de tare", zic eu, intrând în joc.

      "A făcut o prostie", zice Lenny.

      Vic a devenit foarte tăcut.

      "Mare, mare păcat", zice Lenny.

      Ni se pare că, dacă tot vorbim aşa, Jack chiar o să intre pe uşă, dintr-o clipă în alta, desfacându-se la pardesiu. "Ei băieţi, este că v-am păcălit pe toţi?"

      Apoi Vic zice, ca pe-un adevăr care nu intră-în minţile noastre şi care trebuie să ne fie adus la cunoştinţă cu blândeţe: "Dacă ar fi el aici, n-am fi noi, nu-i aşa? Suntem aici tocmai pentru că ef nu este".

      "Totuşi", zice Lenny.

      "I-ar fi plăcut aici", zice Vince.

      Lenny se uită la Vince.

      "Dacă n-am fi aici pentru el, n-am fi aici deloc", zice Vince. "Fără el n-am fi aici", şi are aerul că s-a încurcat în propriile lui cuvinte. Cu toţii părem încurcaţi, ca atunci când ceva înseamnă un anume lucru şi cu totul altceva în acelaşi timp.

      Zic: "Mă duc să fac un pipi".

      Dar nu e numai pentru asta. Găsesc cabinetul pentru bărbaţi şi îmi trag fermoarul, apoi îmi simt ochii fierbinţi şi lipicioşi şi iese din mine lichid pe ambele părţi. E frig şi umed şi miroase înţepător acolo. Sunt două automate pentru prezervative, pe unul scrie "Stimulante" şi pe celălalt "Cocteil de fructe". E ziua când poţi să fii drăguţ cu scula ta.. Geamul mat de aici are oberlihtul pe jumătate deschis, astfel că zăresc un pic dintr-un perete, un pic dintr-un acoperiş, un pic dintr-un copac şi un pic de cer, un cer care nu mai este albastru şi, cine ştie de ce, mă gândesc la toate pisoarele în care m-am pişat cândva, de porţelan, de oţel inoxidabil, de ciment dat cu smoală, în baruri şi în parcări şi în pieţe, în crucişul şi în curmezişul ţării, oriunde se ţinea vreun concurs hipic. Şi pretutindeni există câte un geam mat cu oberlihtul pe jumătate deschis, cu vedere spre părţile dosnice, curţi de han, alei, cu mică ocheadă spre viaţă. Oraşe cu întreceri de cai. Când stai în picioare şi te pişi îţi dai seama cât eşti de băut. Un pahar, două te ajută să faci un pariu. Trei îţi tulbură judecata. Când nu pot dormi, bifez în capul meu toate cursele de cai la care am asistat, în ordine alfabetică, şi văd harta Angliei cu toate încrucişările ei de drumuri. Ascot- Brighton-Cheltenham-Doncaster-Epsom.

      Mă scutur şi îmi trag la loc fermoarul. Mă smiorcăi şi îmi trec mâneca peste faţă. Alt tip intră, unul tânăr, dar nu cred că observă sau, dacă observă, că se miră. Oamenii bătrâni au ochi pişăcioşi. Îşi scoate scula cum fac tinerii, ca şi când ar fi vorba de un mecanism complicat în plină funcţiune.

      Bine, gata şi cu asta. Plânsul e ca pisatul. Nu-ţi place să te ia prin surprindere, mai ales când e vorba de o călătorie cu maşina.

      Dar când mă întorc în bar şi îi văd pe toţi la masă, cu barmaniţa strângând paharele, fund apetisant şi tot restul, şi întregul decor al unei încăperi de bar, bare de alamă, fotografii pe pereţi, toate ale unui birt în care nu am mai fost niciodată şi n-o să mai fiu niciodată, am impresia că îi privesc ca şi când eu nu aş fi acolo în carne şi oase. Ca şi când în situaţia asta n-ar fi Jack, ci aş fi eu şi m-aş uita la toate astea de dincolo de viaţă, iar ei vorbesc cu toţii despre mine. Haydock Kempton. Ca şi când eu n-aş fi aici, dar toate continuă încă, dăinuind fără mine. şi tot ce există e scena, locul prin care treci: diligentă după diligentă tot trecând şi lăsându-şi încărcătura de călători în câte un popas de diligente. Newbury Pontefract.

      Zic: "Încă un rând, băieţi?"

      Vic se uită la mine. Pare căzut pe gânduri.

      Vince zice: "Eu nu, Raysy", ridicând o palmă întinsă, neşovăielnică. Doar dacă vrei să găseşti un alt şofer. Poţi să-mi comanzi o cafea şi o jumătate de trabuc Corona".

      Lenny se uită la Vince ca şi când ar avea de gând să-i adreseze un salut în glumă. Zice: "Eu am să iau atunci o îngheţată cu fructe".

      Problema cu Lenny e întotdeauna a treia halbă.

      Comand băuturile şi împing peste masă halbele şi whiskyul lui Vic.

      Vic zice: "Tocmai bine ca Amy n-a venit, în planurile ei n-ar fi intrat şi o chercheleală".

      Lenny zice: "Ce bei acolo, Viccy, whisky sau ceai?" Soarbe o gură de bere. "Jack nu ne-ar fi luat-o în nume de rău." Apoi zice: "Totuşi".

      Vince întreabă: "Totuşi ce?"

      Lenny zice: "I-ar fi făcut plăcere dacă doamna lui i-ar fi îndeplinit dorinţele".

      Zic: "Treaba asta am lămurit-o. O facem noi în locul ei".

      Toţi se uită la mine. parcă aşteptând să rostesc o cuvântare.

      Gâlgâi niţică bere.

      Barmaniţa aduce cafeaua lui Vince. El ridică privirea şi spune, zâmbind: "Ăşlia bătrâni sunt cei mai păcătoşi, ce zici, minune?"

      "În locul nu se potriveşte", zice Lenny. "«în locul» nu e valabil. Sunt lucruri unde nu e loc pentru mijlocitori. Nici unul dintre noi nu-i este rudă foarte apropiată. Nici unul dintre noi nu-i este măcar rudă cât de cât. Nici măcar Vincey nu-i este rudă." Şi se uită la Vince cum nu s-ar uita dacă n-ar fi înghiţit trei halbe de bere tare. Vince îşi aprinde ţigara. "Nici măcar flăcăul nu este ruda lui cea mai apropiată. Vincey nu are o îndreptăţire mai mare de a fi aici decât oricare dintre noi, aşa e sau nu, flăcăule? Mai ales, dacă e s-o spunem pe a dreaptă, nu s-au dat în vânt unul după altul, cel puţin cât Jack a fost pe picioare. Nu, nu s-au dat în vânt unul după altul, ce să mai vorbim?" Faţa lui Lenny e toată încordată.

      Vince pufăie din ţigară. Nu se uită la Lenny. Îşi toarnă lapte în cafea din şmecheria aia de plastic, apoi rupe plicul de zahăr şi presară zahărul, încet şi cu grijă, concentrându-se, amestecând tot timpul cu mâna liberă. De parcă are de gând să nu mai vorbească niciodată cu nici unul dintre noi.

      Lenny deschide gura, ca şi când ar fi să mai urmeze ceva, dar ceva parcă se aude închizându-se cu un declic în gâtul său. "Mă duc să fac pişu şi celelalte", zice. Se ridică brusc în picioare, uitându-se în jurul lui ca şi când ar fi ameţit, îi arăt cu degetul încotro să o ia.

      Vic zice: "Mă întrebam."

      Poţi conta pe Vic când e vorba să se restabilească ordinea.

      Lenny se îndreaptă greoi către bărbaţi. Mă întreb dacă o să tragă şi el un plâns.

      Vic scutură pliculeţul deşi e gol, apoi îl mototoleşte. Apoi îşi ridică privirea "Ce te întrebai, Vic?" Zâmbeşte, calm şi politicos şi soarbe din cafea.

      "Mă întrebam, fiind noi la un pas, dacă nu ne-am putea repezi până la Chatham să vedem monumentul. Eu unul."

      Vince se uită la Vic. Îşi înalţă puţin sprâncenele, pufăie din ţigară. Faţa lui Vic e serioasă şi neclintită. Cu Vic nu poţi să ştii niciodată.

      "Nu văd de ce nu", zice Vince. "Tu ce zici, Raysy?" Ar putea prezida un comitet, îmi aruncă o privire scurtă, apoi din nou lui Vic. E ca şi când ar fi uitat cu totul spusele lui Lenny. "Dacă un om de profesia ta nu vede destule memoriale." Zâmbeşte, apoi zâmbetul i se şterge brusc de pe faţă, ca şi când n-ar exista nici un motiv de a zâmbi. "De aceea ne aflăm aici, nu-i aşa? Să ne amintim de cei morţi."

      "Asta ar însemna un ocol", zice Vic.

      Vince suflă fum, gândindu-se. "Putem face un ocol."

      Lenny se întoarce de la bărbaţi. Faţa lui arată de parcă în ea s-ar fi dat o luptă, parcă n-ar fi ştiut ce anume expresie să ia.

      Zice: "E rândul meu, nu? La fel, Vic? Ray? Vince? Încă o cafea? Mai vrei ceva la ea?"

      Mă bate gândul că Lenny va trebui să facă ceva mai mult decât atât.

      Vince îi aruncă o privire scurtă lui Lenny, dar nu spune nimic. Pufăie din ţigară, cu ochii îngustaţi, apoi ia mucul de ţigară din gură, mai putea trage din el de câteva ori, şi îl striveşte în scrumieră. Zice: "Nu ştiu tu, Lenny, dar eu am ceva de dus la Margate, de asta ne aflăm cu toţii aici. Iar Vic vrea să mai facem o mică vizită în drum, iar eu n-am nimic împotrivă, având în vedere că suntem aici ca să ne aducem aminte de cei morţi". Se uită la ceas. "S-a făcut două şi un sfert. Dacă voi vreţi să rămâneţi aici şi să beţi toată după-amiaza" îşi trece repede privirea în jurul mesei, ca şi când nu numai Lenny, ci toţi am fi implicaţi într-o conspiraţie"este treaba voastră. Eu însă mă duc chiar acum la maşină şi pornesc spre Margate. Dacă nu vreţi să veniţi şi voi, vă sfătuiesc să aflaţi unde e gara."

      Mai ia o ultimă sorbitură de cafea. Apoi se ridică, fără grabă, îşi trage pe el scurta, aranjându-şi bine umerii în ea, trăgând de revere. Apoi iese afară, fără să privească înapoi, iar în urma lui uşa continuă să se bălăbăne. Pe când Vince era încă un băieţandru, eroul lui era Gary Cooper.

      Ne uităm unii la alţii, fără să ne mişcăm, deşi e evident că nu avem de ales.

      Întâi se ridică Vic, apoi eu.

      Lenny zice: "Capsoman", printre dinţi, fără să se clintească.

      Vic zice: "Nu se cade să judeci".

      Atunci observăm sacoşa de plastic Alimentara Rochester, aşezată pe scaun şi în clipa aceea pe chipul lui Lenny se vede o nouă scânteiere, o nouă privire în ochii lui. Ia sacoşa şi îşi apucă în trecere haina E primul dintre noi care ajunge la uşă, deşi se opreşte un moment în faţa ei, aşteptând, parcă străbătut o secundă de gândul că Vince e pe punctul să revină Apoi împinge uşa şi ieşim cu toţii.

      Vince se întoarce la maşină pe drumul pe care venisem. Strada mare arată ca un model. Vince nu se uită înapoi, dar nici nu pare să fie foarte grăbit să înainteze, îl urmăm, Lenny păşind grăbit cu sacoşa.