RAY

      Era glasul lui Amy, dar mi s-a părut că aud, timp de o clipă, glasul lui Carol.

      A zis: "Nu pot să facă nimic, Ray". Am auzit curajul şi înfruntarea din glasul ei, erau ca ale lui Carol.

      Amy mi-a zis că Jack nu şi-a revenit încă pe deplin după operaţie şi că Strickland n-o să-i spună până nu-şi revine. I-a spus însă ei, şi lui Vince, răspicat şi pe şleau. Nu-i nimic de făcut. L-a tăiat numai ca să-l coasă la Ioc, din nou. Apoi, în timp ce era acolo, la patul lui, după operaţie, şi-a revenit pentru câteva clipe, iar ea n-a spus nimic şi el n-a întrebat, doar s-a uitat la ea şi n-a zis decât atât :"Vreau să-l văd pe Norocosul".

      Am întrebat-o: "Crezi că ştie?" Voiam să spun: crezi că ştie că gata, s-a terminat? Dar m-am gândit, şi poate şi Amy se gândea la acelaşi lucru, cum poţi s-o iei într-alt fel, şi poate de aceea voia să mă vadă, în fond de ce sunt chemaţi oamenii la patul bolnavilor? Urma oricum să mă duc să-l văd aproape zilnic, dar acum el era cel care cerea: "Vreau să-l văd pe Norocosul". Ceea ce nu ştii nu doare, dar e altceva când cineva e pe moarte, pentru că în asemenea situaţie nu poţi să spui: cu cât spui mai puţin cu atât mai degrabă o dregi, pentru că nu mai există un mai devreme şi un mai târziu şi nici măcar nu mai ai şansa să spui sau să nu spui ceva.

      Probabil la asta se gândea şi ea, de vreme ce n-a mai scos o vorba şi a rămas fără glas.

      Aşa că i-am zis: "Nu crezi că se gândeşte să mă cheme pentru că mi se spune Norocosul...?"

      Ai scos o tâmpenie.

      Apoi Amy a izbucnit în plâns. Aud zgomotul oamenilor pe coridoare. Am zis: "Vrei să stea cineva cu tine?"

      A zis: "Nu-i nevoie. Sunt la mine Vince şi cu Mandy. Or să rămână peste noapte".

      Am zis: "Mâine la prima oră o să fiu acolo. Imediai ce-i lasă să intre pe vizitatori".

      Apoi a zis: "Cu bine, Ray", ca şi când ar fi plecat într-o călătorie, lungă ca şi când n-aveam s-o mai văd vreodată, oricum, nu pe aceeaşi Amy. Numai că acela care pleca era Jack, nu Amy, şi în clipa aceea vocea ei a sunat ca vocea lui Carol.

      Vorbesc serios, Ray, nu mă mai întorc. Mă auzi? Nu mă mai întorc.

      Nu putea să mi-o spună în faţă.

      Am apăsat receptorul pe ureche ca şi când n-aş fi auzit-o ca lumea şi mi-am amintit când a sunat Sue pentru întâia oară de la Sydney şi eu mi-am vârât capul între umeri, ca s-aud mai bine, cum îţi închipui că trebuie să faci când cineva îţi vorbeşte de la celălalt capăt al lumii, dar glasul lui Sue suna ca şi când ar fi fost imediat după colţul străzii. Am zis: "Te aud, scumpa mea, ca şi când ai fi aici, după primul colţ". Iar acum glasul lui Carol suna ca şi când ar fi fost la celălalt capăt al lumii, dar eu ştiam de unde telefonează.

      Nu de la Sydney, de la Sydenham.

      N-am să-ţi spun în faţă, dar îţi spun acuma.

      Eu însă puteam să-i văd chipul, puteam să i-l văd prin telefon, încercând să spună ultimele ei cuvinte pentru mine. Îl văd şi acum.

      Sunt cu el, Ray. Sunt cu el acum şi nu mă mai întorc. Rămâi cu bine, Ray.

      N-am spus: "Rămâi cu bine, Carol". Rămâi cu bine, doamnă Johnson. Nu i-am dat satisfacţia asta, nici mie asemenea ruşine. Asta a fost tot, un ieftin "Întoarce-te" din partea mea, însă nu i-am spus niciodată rămas bun. Am pus receptorul în furcă. Am stat în tăcerea înserării. M-am gândit: N-o să mă duc la Diligenta, nu pot să mă duc la Diligenţa. Nu mi-o puteam imagina cu un alt bărbat, chiar aşa, ştiind că are pe unul. Barry Stokes. O prostie tot atât de mare ca imaginându-mă pe mine cu… Dar dacă tot trebuia să aibă alt bărbat, măcar să-şi fi găsit un tip bogat, sau an tip arătos sau măcar un tip bun la aşternut, dacă de asta era vorba Dar nu pe administratorul adjunct al unui centru de utilaj casnic unde ea lucra cu jumătate de oră.

      Dacă aş fi fost un altfel de bărbat, n-aş fi stat acolo, în întunericul care se lasă, fără să mă deranjez să aprind luminile, ca şi când, dacă aş sta foarte liniştit aş putea să mă sting cu totul. Un altfel de bărbat ar fi început să tragă picioare într-un dulap sau în două, ori să măture toate bibelourile de pe poliţa căminului cu un singur gest al mâinii. Un altfel de bărbat şi-ar fi pus haina şi s-ar fi dus direct unde era ea şi, dacă era nevoie, ar fi spart uşa şi apoi ar fi pocit faţa tipului.

      Doar ca nu sunt un alt bărbat, sunt un biet amărât.

      M-am gândit: întâi fiica mea îşi ia catrafusele şi se cară la Sydney şi încetează să mai scrie, acum nevastă-mea o şterge definitiv. Şi mi se spune Norocosul.

      M-am gândit: Nu ţi-e de prea mare folos să fi fost la bătălia de la El Alamein.

      Un alt bărbat s-ar fi purtat altfel. Eu ce-am făcut? Am rămas acolo, în întuneric, nemişcat, neclintit, până când m-am trezit făcut covrig cu toate hainele pe mine şi era aşa dimineaţă. M-am ridicat şi m-am spălat şi m-am bărbierit şi mi-am schimbat hainele şi mi-am prăjit două felii de pâine, şi mi-am făcut un ceai ca şi când nu m-aş fi gândit la nimic. Am spălat vasele din chiuvetă. Am verificat ce am în portofel şi mi-am pus câteva lucruri într-o sacoşă. Apoi m-am dus la depozit, unde vechiul grajd a fost transformat de Charlie Dixon într-o magazie. Pe drum am cumpărat "Viaţa sportului" şi o cutie de Player's şi m-am gândit: sunt viu în această miercuri dimineaţă. Era către sfârşitul lui aprilie. Am băgat câmpenii în marşarier şi am şters praful de pe parbriz, cu motorul mergând. M-am uitat la cauciucuri şi m-am gândit să arunc o privire la motor, dar de ce să-mi fac probleme când maşina abia dacă făcuse un drum, două. Am verificat dacă totul era în ordine în spate, arzătoarele de gaz şi butelia, alimentarea cu apă, cutia de rezervă cu ceainicul şi cu ceştile şi cu şerveţelul şi tot ce mai trebuie. Ghidul obiectivelor turistice din Anglia şi Ţara Galilor. Am ieşit pe poartă, am oprit, am închis poaita, CHAS. DIXON, COLECTOR şi am pus la loc zăvoarele şi lacătul. Era o dimineaţă limpede şi luminoasă. M-am suit la loc şi am condus până la Newmarket.

      VINCE

      Şi amorurile prin maşini.

      Dacă vrei să-ţi fie bine, fă-ţi rost de o maşină.

      Ziceam: "Hai, hop sus, Mand".

      O duceam cu maşina pe vechiul drum A 20, sau pe panta Sevenoaks sau pe unde mergeam chiar acum. Făceam cale întoarsă de undeva de dinainte de Rochester. Badger's Mount, Shoreham Valley, Brand's Hatch, toată partea asta din Kent. Dar n-am dus-o niciodată mai departe pe Panta Amintirii. Aş fi putut să opresc, cum a făcut Jack, şi să zic: Aici e locul. Dar nu simţeam nevoia unei drumeţii de taină, pentru că, oricum, îi spusesem tot ce era de spus, încă de atunci, de când am făcut dragoste pentru prima oară în spate, în maşina de camping a lui Ray, întregul scenariu Jack şi Amy. Cu June cu tot.

      Mandy a zis: "Deci Jack şi Amy te-au luat la ei, la fel ca pe mine. Au fost buni cu tine aşa cum au fost buni cu mine". Vorbea în favoarea lor.

      Am zis: "Nu le-am cerut niciodată nimic".

      Totuşi noi doi eram de acelaşi tip, eram la fel, Mandy şi cu mine.

      Pe vremea aceea ajungeai la ţară mai curând, când ieşeai din oraş, iar traficul nu era atât de intens, aşa că drumurile mele aveau un dublu rost. Puteam să-mi testez munca la ultima maşină, puteam să văd dacă motorul mergea sau nu mult mai bine după ce îi făcusem eu revizia. Şi, pe de altă parte, puteam să ne încercăm mâna unul asupra celuilalt în vremurile acelea timpurii am cunoscut o serie întreagă de banchete din spate.

      E adevărat că puteam ieşi din maşină, să facem o bucată de drum şi să întindem o pătură undeva, pe vreun petic plăcut de iarbă şi s-o facem ca doi iepuraşi. Uneori chiar aşa şi făceam. Dar pământul nu e întotdeauna uscat şi aerul nu e întotdeauna cald, iar ea pare să fi înţeles destul de curând că mie îmi plăcea s-o fac în maşini. Nimic mai bun decât o veche banchetă din piele neagră şi crăpată, îmi plăcea lucrul înghesuit şi strivit şi făcut în grabă, ca şi când chiar aşa ar fi trebuit să fie făcut, având în vedere faptul că nu aveai nici un loc normal unde să-l faci şi bănuiesc că şi ei îi plăcea la fel, pentru că nu cerea prea multe pregătiri, ajungea o privire, o aprobare din cap şi gata era, cu picioarele împrejurul gâtului meu. Am întrebat-o într-un rând: "Eşti sigură că n-ai mai făcut-o prin maşini?" şi mi-a răspuns că n-a avut niciodată în Blackburn prieteni cu automobile. Am zis: "Prieteni? Ce-s ăia? Oricum, undeva tot trebuia s-o faci". Iar ea mi-a spus: "Ei, cum descurci tu chestia asta?"

      Şedea pe cocoşelul meu, apoi se întindea până la acoperişul camperului, care era tocmai la înălţimea potrivită, şi împingea.

      Îmi dau seama că nu aşa îşi făcuse socoteala, nu aşa îşi reprezentase lucrurile, dar oamenii se adaptează rapid, se împacă rapid cu situaţia Renunţă la luna de pe cer. Îmi dau seama că se văzuse legănându-se în Leagănul Londrei, orice o fi fiind aşa ceva, sau plimbându-se şi făcând "dragoste, nu război" cu nişte tipi cu părul lung şi, în loc de asta, se vede culeasă de pe drumuri, fără întrebări, de Jack şi de Amy în prima ei noapte în oraş, ca şi când ar fi fugit de la nişte părinţi ca să-şi găsească alţii. Şi, dacă luăm totul în considerare, nu este nici ingrată, nici dezamăgită. Sau nu prea tare. I-am zis: "Au făcut asta înainte, ştii, cu multă vreme în urmă". I-am zis răspicat: "E pentru că treci drept sora pe care n-am avut-o". Atunci ar fi putut să o tulească din nou, fără să stea pe gânduri, dacă ar fi vrut, dar n-a făcut-o.

      Iar în loc de visele ei s-a procopsit cu mine: Vince Dodds, fiul unei bombe zburătoare, proaspăt întors din curul Arabiei, întins, cea mai mare parte a timpului, sub o maşină, când nu stăteam peste ea, peste Mandy.

      I-am spus că am fugit, şi toată tărăşenia. Am fugit în armată. Cei mai mulţi fug de armată dar eu am fugit de acasă în armată. Pentru că nu aveam să fiu băiat de măcelărie, aşa, de dragul lui.