GRAHAM SWIFT

       

      Ultima comandă

      (Last Orders)

       

       

       

      Lui Al

       

       

      Dar omul e nobilă fiinţă, strălucită în cenuşă

      şi măreaţă în mormânt.

      Sir Thomas Browne — Urna cu cenuşă

       

      Îmi place să mă aflu la marginea mării.

      John A. Glover-Kind

       

       

       

      BERMONDSEY

       

      Nu-i o zi ca toate celelalte.

      Bernie îmi umple o halbă şi mi-o pune dinainte. Mă priveşte, nedumerit, cu faţa lui lăbărţată, de câine, dar îşi dă seama că nu am chef să pălăvrăgesc. Tocmai de aceea sunt aici, la cinci minute după deschidere, pentru o mică ceremonie tăcută cu o halbă de bere. Bernie mă vede că port cravata neagră, deşi sunt patru zile de la incinerare, îi întind o hârtie de cinci lire, o duce la casă, îmi aduce restul înapoi. Pune monedele lângă mine, cu un gest extrem de blând, pe bar, lângă halba mea, privindu-mă.

      "N-o să mai fie ce-a fost, nu-i aşa?" zice, clătinând din cap şi lăsându-şi, scurt, privirea să alunece de-a lungul barului ca şi cum n-ar fi fost nimic acolo. "N-o să mai fie ce-a fost".

      Zic: "Ai să-l mai vezi, n-avea grijă".

      Zice: "Am să ce?"

      Sorb spuma berii. "Am spus că ai să-l mai vezi."

      Se încruntă, scărpinându-şi obrazul, privindu-mă "Sigur, Ray", zice şi dispare în spatele barului.

      Nici prin cap nu-mi trecea să glumesc cu asta.

      Sorb două degete de bere şi îmi aprind o pipă. Să mai fie, în afară de mine, încă vreo două-trei păsări matinale, iar localul nu arată ca în zilele lui cele mai bune. E frig, se simte un damf de dezinfectant, e prea mult loc gol. O rază de soare trece prin geam, plină de fire de praf. Te duce cu gândul la o biserica.

      Stau şi mă uit la ceasul vechi agăţat sus, în spatele barului Thos. Slattery, Ceasornicar, Southwark. Sticlele se înşirau pe raft ca tuburile de orgă.

      Primul care soseşte e Lenny. Nu poartă cravată neagră, nu poartă nici un fel de cravată de altfel. Aruncă o ocheadă scurtă la ce port eu şi simţim că amândoi ne-am făcut o socoteală greşită. "Dă-mi voie, Lenny", zic. "Halbă?"

      Zice: "Ţin'te tare".

      Bernie vine la noi. Zice: "Ce-aţi făcut, v-aţi schimbat programul?"

      "'Neaţa", zice Lenny.

      "O halbă pentru Lenny", zic eu.

      "Am ieşit la pensie, nu Lenny?" zice Bernie.

      "Păi, cum, eu nu-s trecut de vârsta pensiei, nu. Bern? Eu nu-s ca Raysy al nostru, om fără probleme. Comerţul de fructe şi legume nu se poate lipsi de mine."

      "Nici astăzi", zice Bernie.

      Bernie umple o halbă şi se duce la casă.

      "Nu i-ai spus?" mă întreabă Lenny, uitându-se la Bernie.

      "Nu", răspund, uitându-mă la berea mea, apoi la Lenny.

      Lenny ridică din sprâncene. Faţa lui arată răvăşită şi aprinsă. Aşa arată mereu, ca şi când ar sta să se învineţească. Duce mâna la guler şi se trage de el, că n-are cravată.

      "Ţin-te tare!" zice. "Şi Amy nu vine? Vreau să spun, nu s-a răzgândit?"

      "Nu", zic eu. "Rămâne-n seama noastră, cred. Cercul de taină."

      "Propriul ei soţ", zice Lenny.

      Înşfacă halba, dar nu se repede să bea, ca şi când astăzi ar fi alte reguli, chiar şi la băut bere.

      "Ne ducem la Vic?" întreabă.

      "Nu. Vic vine aici", zic.

      Dă din cap. Îşi ridică halba, apoi îşi ia seama, brusc, în timp ce-o duce la gură. Înaltă şi mai mult din sprâncene.

      Zic: "Vic vine aici. Cu Jack. Dă-i drumul, Lenny, bea".

      Peste vreo cinci minute soseşte Vic. Poartă cravată neagră, dar e ceva normal, dat fiind că e antreprenor de pompe funebre şi dat fiind că vine direct de la firmă. Dar nu e în mare ţinută. Poartă un pardesiu maro din buzunarul căruia îi iese un capăt de basc, ca unul care a încercat să le-mpace pe toate: e de-al nostru, nu e treabă oficială, e altceva.

      "'Neaţa", zice.

      Mă întrebam ce-o să aibă la el. Cred că-tot aşa se întreba şi Lenny. Îmi închipuisem că o să-l văd pe Vic deschizând uşa barului şi intrând, cu pompă, în pas de marş, tinând în mână o mică raclă de stejar cu încuietori de alamă. Dar tot ce are cu el, sub braţ, este o foarte simplă cutie de carton cafeniu, înaltă de vreo 30 cm şi de cam 15 cm lăţime. Are aerul unui om care a umblat prin magazine şi şi-a cumpărat plăci de faianţă pentru baie.

      Se instalează pe scaunul de lângă Lenny, punând cutia pe bar, descheindu-se la pardesiu.

      "Acu' l-am scos", zice.

      "Ăsta e, vasăzică?" zice Lenny, uitându-se la cutie. "Ăsta e el?"

      "Da", zice Vic. "Ce bem?"

      "Ce-i înăuntru?" întreabă Lenny.

      "Ce crezi?" îi răspunde Vic.

      Întoarce cutia ca să putem vedea un cartonaş alb, lipit cu scotch, pe care sunt scrise o dată, un număr şi un nume: JACK ARTHUR DODDS.

      Lenny zice: "Mă gândesc că n-o fi pus doar într-o cutie, nu-i aşa?"

      Drept răspuns. Vic ia cutia şi îi desface clapele de sus cu policarul. "Pentru mine un whisky", zice, "cred că e o zi de whisky".

      Dibuie înlăuntrul cutiei şi scoate de acolo la iveală, încetişor, un recipient de plastic. Arată ca un borcan mai mare de cafea instant, are acelaşi gen de capac înşurubat. Dar nu e din sticlă, e dintr-un plastic bronzuliu şi vag strălucitor. Pe capac o altă etichetă.

      "Ţine", zice Vic şi îi întinde lui Lenny urna.

      Lenny o ia, şovăielnic, ca şi când nu prea i-ar veni la îndemână s-o ia, dar n-are încotro, parcă simţind nevoia să se fi spălat întâi pe mâini. Pare surprins de greutatea obiectului. Stă pe scaunul lui la bar, ţinând urna în mâini, neştiind ce să spună, bănuiesc că se gândeşte la ce mă gândesc şi eu. Dacă ce se află acolo este Jack şi numai el sau Jack amestecat cu câte puţin din alţii, cei care au murit înainte şi cei care au murit după el. Aşa că Lenny ar putea ţine în mâini ceva din Jack şi ceva din nevasta altui tip, de exemplu. Şi, dacă este numai Jack, să fie oare într-adevăr tot Jack sau numai cât a încăput în urnă, Jack fiind o namilă de om.

      Lenny zice: "Nu pare posibil, nu-i aşa?" Apoi îmi încredinţează urna cu tot felul de fasoane, ca şi când ar fi o partidă de joc la o petrecere. Ghici cât e de greu!

      "Foarte greu", zic.

      "Ambalajul e greu", zice Vic.

      Mă gândesc ca n-aş putea umple urna, eu fiind mai degrabă mărunţel. Cred că nu s-ar cădea să deşurubez capacul.

      I-o dau înapoi lui Lenny. Lenny i-o dă înapoi lui Vic.

      Vic întreabă: "Unde e Bern?"

      Vic e pătrăţos, unul din ăia puşi pe treabă, unul din ăia care îşi freacă mâinile când se apucă de ceva. Are mâinile întotdeauna curate. Se uită la mine ţinând urna ca şi când tocmai îmi făcuse un dar. E o mângâiere să ştii că antreprenorul funerar e prietenul tău. Trebuie să fi fost o mângâiere şi pentru Jack. E o mângâiere să ştii că propriul tău prieten o să se ocupe de tine şi o să te aşeze într-o cutie şi o să facă tot ce e de trebuinţă. Aşa că ar fi bine ca Vic să aibă zile multe.

      Trebuie să fi fost o mângâiere pentru Jack faptul că aici era prăvălia lui, Dodds şi Fiul. Măcelar de familie, şi colo, chiar vizavi, era atelierul lui Vic, având în vitrină flori de ceară şi blocurile de marmură şi îngerul cu capul plecat: Titcker şi Fiii. Servicii Funerare. O mângâiere şi o încurajare, dar şi un soi de potriveală, dat fiind că într-o parte erau animale moarte şi în cealaltă cadavre.

      Poate de aceea Jack n-a vrut să se clintească niciodată din loc.

       

       

       

      RAY

       

      Îi zisesem lui Jack: "Chestia asta nu s-a urnit niciodată din loc", iar Jack îmi zisese: "Ce anume Raysy? Nu te aud". Era aplecat către Vince.

      Venise vremea ultimei comenzi.

      Eu ziceam: "Îi zic Diligenţa cu Cai, dar n-a mers niciodată nicăieri".

      El mă întreba: "Ce?"

      Eram cocoţaţi la locul obişnuit de la bar. Eu, Lenny, Jack şi Vince. Era ziua de naştere a junelui Vince, aşa că eram cu toţii bine aranjaţi: Vince făcea patruzeci de ani. Iar diligenţa o sută, dacă te luai după ce scria pe ceas. Mă holbam la el DILIGENŢA CU CAI scris cu litere de alamă în partea de sus a discului, Slattery, 1884. Prima oară că mă gândeam la asta. Iar Vince se holba la noua angajată de la barul lui Bernie Skinner, Brenda, sau era Glenda? Mai bine zis !a fusta care plesnea pe ea, de parcă, stând în picioare, ar fi şezut.

      Nici eu nu mă zgâiam numai la ceas.

      Jack zicea: "Vince, o să-ţi iasă ochii din cap".

      Vince zicea: "Şi ei îi iese fundul".

      Jack a râs. Se putea vedea pe noi ce mult am fi dorit, noi ăştialalţi, să avem din nou anii lui Vince.

      Nu-l mai văzusem pe Jack atât de prietenos cu Vince de multă vreme. Poate aşa se cuvenea să fie, gândindu-te că era marea zi de naştere a lui Vince. Dacă era marea lui zi de naştere, pentru că Lenny mi-a spus, tot în seara aia, când ne-am întâlnit la veceu. "Nu te-ai întrebat niciodată de unde ştie că e ziua lui de naştere? Jack şi Amy n-au fost de faţă la eveniment, este? N-au nici un certificat. Joan a mea crede că Amy a ales trei martie aşa, la întâmplare. Ar fi fost o nimereală mai bună întâi aprilie, nu crezi?

      Lenny e un cârcotaş.

      Stăteam acolo, urinând şi scuturându-ne şi eu am zis: "Nu, nu m-am întrebat asta niciodată, toţi anii ăştia".

      Lenny a zis: "Oricum, în ultima vreme, am cam uitat de ziua mea de naştere. Noi ăştialalţi am împlinit patruzeci de ani cam de multişor, nu, Ray?"

      "Asta aşa e."

      Lenny a zis: "Nu trebuie să ne fie ciudă că i-a venit şi şmecherului ăstuia rândul". Şi-a tras fermoarul şi s-a întors, împleticindu-se, în bar, iar eu am rămas acolo, uitându-mă fix Ia porţelan.

      Ziceam: "Ce mai nume pentru o cârciumă!"

      Jack zicea: "Care?''

      Zicea: "Diligenţa. Diligenţa. Tot încerc să-ţi spun".

      Vince zicea, uitându-se la Brenda: "Ăsta-i bancul lui Ray".

      "Când ea nu s-a clintit niciodată din loc."

      Jack zicea: "Aşa e, dar trebuie să îndrepţi lucrurile, Raysy. Tu ai ce ai cu caii. Ar trebui să-i spui bătrânului Bernie de colea să pocnească din bici".

      Vince a zis: "Fata poate să pocnească din biciul meu când pofteşte".

      Jack a zis: "O să te pocnesc eu în cap. Dacă n-o face Mandy".

      N-a trecut bine nici un minut că a intrat şi Mandy în persoană, venită să-l ia pe Vincey acasă. Trecuse pe la Jack pe acasă, să trăncănească puţin cu Amy şi cu Joan. Vincey n-o vede, pentru că se uită la alte alea, dar Jack şi cu mine o vedeam, dar nu ne trădăm şi ea ajunge în spatele lui Vince şi îi acoperă fa\'7ba cu mâinile şi îi zice; "Salut, ochiosule, ghici cine-i".

      Nu mai are silueta Brendei, dar nu arată prea rău la cei aproape patruzeci de ani ai ei, şi unde mai pui ţoalele, măcar jacheta de piele roşie peste bluza de dantelă neagră. Zicea: "Am venit să te iau, sărbătoritule", şi Vincey o apucă de mână prefăcându-se că i-o muşcă. Poartă una dintre cravatele lui fantaisie, în zig-zaguri albastre şi galbene, cu nodul slăbit, îi muşcă uşor şi mărunt mâna lui Mandy, iar ea îşi ia cealaltă mână de pe faţa lui şi se preface că îi sfâşie pieptul cu unghiile. Drept care, când sunt pe cale să plece şi noi ne uităm la ei cum se îndreaptă spre uşă, Lenny zice: "Mare iubire mare, deh!", cu limba în colţul gurii.

      Dar, înainte ca cei doi tineri să plece, Jack zice: "Vasă-zică pe mine nu mă sărută nimeni?", iar Mandy zice, zâmbind: "Cum să nu, Jack", şi toţi o privim cum îl cuprinde pe după ceafă pe Jack, ca la carte, şi îi aplică, întâi pe un obraz, apoi pe celălalt, două pupături mari şi umede şi toţi vedem cum Jack o cuprinde, în timp ce ea îi atârnă de gât, şi o bate peste fund. Cu mâna lui mare. Toţi vedem unul dintre călcâiele lui Mandy scăpându-i din pantof. Gândesc că a băut şi ea un strop de oarece când a vizitat-o pe Amy. Apoi Jack zice, scuturându-se din îmbrăţişare: "Hai, gata, erai pe picior de plecare. Şi ia-l şi pe măscăriciul ăsta de-aici", arătându-l pe Vince.

      Apoi Jack şi Vince se uită unul la altul, şi Jack zice: "La mulţi ani, fiule! Mi-a părut bine să te văd", ca şi când n-ar putea să-l vadă când ar avea chef. Vince zice: "Bună, Jack", luându-şi jacheta atârnată în cârligul de sub bar şi, pentru o clipă, nu mai mult, pare că ar vrea să-i strângă mâna lui Jack. Uită şi iartă, în loc de asta îşi pune mâna pe umărul lui Jack, ca şi când ar avea nevoie de ajutorul Iui, dar, după mutra lui Jack, cred că doar îi strânge scurt umărul.

      Jack zice: "Ţi-a mai rămas doar o oră".

      Mandy zice: "Ar fi bine să profităm de ea din plin".

      Lenny zice: "Să n-o crezi".

      Vince zice: "Nu ştii niciodată când dă norocul peste tine".

      Mandy îl trage de braţ pe Vince în timp ce el îşi ia paharul, sorbind şi ultima picătură, fără grabă. Zice: "Ţine-le flămânde, asta-i părerea mea". Se şterge cu dosul palmei la gură. "Se impune".

      Lenny zice: "Eşti bătrân, de-acum, flăcăule. Acasă înainte de ora închiderii, şi trebuie să te ducă cineva".

      Zic: "Pleacă diligenţa".

      Lenny zice: "Nu-l lua în seamă pe Ray, Mandy. Nu e ziua Iui. A pariat pe calul necâştigător. Să dormi dusa, Mandy, nu-i aşa că o să dormi dusă?"

      Jacheta roşie a lui Mandy nu se asortează deloc cu faţa lui Lenny.

      Mandy zice: "'Pte bună, băieţi".

      Jack zâmbeşte: "'Pte bună, copii".

      Şi se vede cât de colo, în timp ce ei ies, Vincey atingând cu mâna, ca din întâmplare, fundul lui Mandy, că sunt singurii din cârciuma asta care au dat de bine. Au, parcat afară, o maşină frumoasă, ce-a putut face el mai bine. Îi aşteaptă acasă o fetiţă frumuşică, de paisprezece ani. Asta ar veni cam optsprezece acum.

      Lenny zice: "Parcă-s doi porumbei, nu?", mângâindu-şi paharul gol. "Cine-i la rând?" Iar Jack zice: "Eu sunt ăla", cu aerul că este şi ziua lui.

      Venise vremea ultimei comenzi, atunci când Bernie loveşte în clopoţel, ca şi cum localul n-ar fi diligenţă, ci maşină de pompieri. Şi nici atunci nu se pune în mişcare. Era fum şi zarvă şi pălăvrăgeală şi chicot şi Brenda aplecându-se şi bălţi de băutură pe zincul barului. Sâmbătă seara. Iar eu: "Face o sută de ani, anul ăsta, n-a observat nimeni?"

      Jack zicea: "Cine face o sută de ani?"

      Ziceam: "Localul, Diligenţa. Uită-te la ceas".

      "Jack zicea: "E unsprezece fără zece".

      "Dar nu a mers niciodată nicăieri, este?"

      "Ceasul?"

      "Diligenţa, Diligenţa."

      Şi Jack zicea: "Unde crezi că ar trebui să meargă, Raysy? Unde crezi că aveam de mers cu toţii ca afurisita asta de diligenţă să ne ia cu ea?"

       

       

       

      BERMONDSEY

       

      Vic ia borcanul şi încearcă să-l facă să cadă înapoi în cutie, dar e o treabă gingaşă şi cutia îi alunecă din poală pe pardoseală, aşa că pune borcanul pe bar.

      Este cam de mărimea unei halbe.

      Zice: "Bern!"

      Bernie este la celălalt capăt al barului, purtând pe umăr, ca de obicei, ştergarul de pahare. Se întoarce şi vine spre noi. E pe cale să-i spună ceva lui Vic, apoi vede borcanul, lângă halba lui Vic. Se abţine şi zice: "Ce-i asta?" Dar ca şi când deja ar fi găsit răspunsul.

      "E Jack", zice Vic, "cenuşa lui Jack".

      Bernie se uită la borcan, apoi la Vic, apoi dă un ocol scurt cu ochii în jurul întregului bar. Se uită cu privirea pe care o are atunci când e gata să dea afară un client nedorit, lucru la care se pricepe foarte bine. Ca şi când ar aştepta să adune destulă furie în el. Apoi chipul i se linişteşte, devine aproape sfios.

      "Ăsta-i Jack?" zice, aplecându-se mai aproape de borcan, ca şi când acesta i-ar putea răspunde, ca şi când ar putea spune: "Salut, Bernie".

      "Isuse Cristoase", zice Bernie, "ce face aici?" Aşa că Vic îi explică. E cel mai potrivit să-i explice, el fiind profesionistul. Dacă i-am spune noi, Lenny sau eu, ar putea crede că-i spunem prăpăstii.

      După aceea zic: "Aşa că ne-am gândit că are dreptul să arunce o ultimă privire înăuntrul Diligentei".

      "Înţeleg", zice Bernie, cu aerul că nu înţelege.

      "Ţin'te tare!", zice Lenny.

      Vic zice: "Dă-mi un whisky mare, Bernie. Ia-ţi şi tu unul".

      "O să-mi iau, mulţumesc, o să-mi iau, Vic", zice Bernie, tot numai consideraţie şi respect, ca şi când un whisky ar fi potrivit şi nu se cade să refuzi un pahar oferit de un antreprenor de pompe funebre.

      Ia două pahare de pe raft, ţine unul la gura sticlei de whisky, toarnă două doze, apoi, pentru el, numai una. Se întoarce şi îi împinge peste bar lui Vic paharul mare de whisky. Vic îi întinde o hârtie de cinci lire, însă Bernie ridică o mână. "În contul casei, Vic, în contul casei", zice. "Nu-i o zi ca toate celelalte, nu?" Apoi îşi ridică paharul, cu ochii la urnă, ca şi când ar urma să rostească ceva măreţ, un discurs, dar spune doar atât: "Doamne Isuse, n-au trecut decât şase săptămâni de când şedea pe scaunul ăla de-acolo".

      Noi ne uităm, toţi, în paharele noastre.

      Vic zice: "Bine, închin pentru el".

      Ne ridicăm paharele, mormăind Jack-Jack-Jack.

      "Şi acum pentru tine, Vic", zic eu. "Joi ai făcut o treabă bună."

      "A mers grozav", zice Lenny.

      "Să nu mai vorbim despre asta", zice Vic. "Cum îi merge lui Amy?"

      "Se descurcă", zic eu.

      "Vasăzică, tot nu s-a hotărât să vină cu noi".

      "Nu, o să se ducă în vizită la June, conform programului".

      Toţi tăcem.

      Vic zice: "Aşa a hotărât ea, nu?"

      Lenny stă cu nasul în pahar, ca unul care nu are nimic de spus.

      Bernie se uită la borcan şi priveşte neliniştit prin bar. Se uită la Vic de parcă tot ce-ar vrea este să nu facă o scenă, dar….

      Vic zice: "Hai că m-am prins, Bernie" şi ia urna de unde stătea. Se apleacă după cutia căzută: "Păgubos pentru afaceri. nu?"

      "Şi pentru afacerile tale e păgubos, Vic", zice Lenny.

      Vic strecoară borcanul cu grijă înapoi în cutie. Este unsprezece douăzeci după ceasul lui Slattery şi nu te mai simţi ca la biserică. Mai intră nişte muşterii în bar. Cineva a pus o melodie la tonomat. O să mă întorc într-o zi, orice-ar fi, în Albastrul Bayou. Altă viaţă, altă viaţă.

      Primele cercuri umede pe mese. primele dâre de fum albastru.

      Vic zice: "Nu ne mai lipseşte decât şoferul".

      Lenny zice: "Asta-i melodia lui. Mă întreb ce-o să aducă. De-o vreme îşi schimbă maşina la săptămână, după câte văd".

      Bernie zice: "Încă un rând la toată lumea?"

      În timp ce vorbeşte se aude din stradă zgomot repetat de claxon. O pauză, apoi o nouă rafală.

      Lenny zice: "Pare a fi el, pare a fi Vincey".

      Iar claxonează.

      Vic zice: "Nu intră?"

      Lenny zice: "Cred că vrea să ieşim noi".

      Nu ieşim, dar ne ridicăm şi ne ducem la geam. Vic ţine strâns de cutie, ca şi când s-ar teme să nu i-o şterpelească cineva. Ne înălţăm în vârful picioarelor, cu capetele apropiate unele de altele, ca să putem vedea pe deasupra jumătăţii mate a geamului. Eu abia ajung, dar tac din gură.

      "Isuse Cristoase", zice Lenny.

      "E un Merţan", zice Vic.

      "Ştie flăcăul nostru ce face", zice Lenny.

      Mă împing de pervazul ferestrei şi izbutesc să mă salt. O clipă. E un Mert albastru regal, capitonat în crem, strălucind în soarele de aprilie.

      "Isuse", zic. "Un Mercedes."

      Lenny zice, cu aerul că a ţinut în el gluma asta timp de cincizeci de ani: "I-ar plăcea lui Rommel".

       

       

       

      RAY

       

      Any mă priveşte în timp ce ridic ochii de pe scrisoare.

      Zice: "Cred că s-a gândit că până la urmă tot o să ajungă acolo, într-un fel sau altul".

      O întreb: "Când a scris asta?"

      Îmi zice: "Cu câteva zile înainte să…".

      Mă uit la ea şi zic: "Ar fi putut foarte bine să-ţi spună. De ce a trebuit să scrie o scrisoare?"

      Amy zice: "Presupun că a crezut că o să cred că glumeşte. Presupun că a crezut că doar în felul ăsta o să-l iau în serios".

      Nu e o scrisoare lungă, dar ar fi putut fi şi mai scurtă, ţinând seamă de felul în care ceea ce spunea era învăluit în limbajul pe care îl vezi cules cu litere de format mic pe spatele formularelor. Nu e deloc felul de a vorbi al lui Jack. Presupun însă că un om poate ajunge să folosească vorbe foarte alese şi oficiale când îşi dă seama că numărul lui s-a terminat.

      Ce vrea el să spună e însă limpede. Spune că doreşte ca cenuşa lui să fie azvârlită în mare de la capătul digului Margate.

      Nu zice nici măcar: "Dragă Amy". Zice: "Cui vrea să citească".

      Amy zice: "I-am spus lui Vic. A spus că e totuna, în testamentul lui scrie să fie incinerat, incinerat o să fie, dar cu cenuşa se poate face orice după aceea. Poţi s-o arunci unde vrei, doar să nu fie pe o proprietate privată".

      "Şi-atunci?"

      "Şi-atunci Vic zice: “Amy, dacă vrei să faci lucrul ăsta, fă-l. Dacă vrei să-l fac eu, o să-l fac eu. O să am grijă să nu încarce prea mult nota de plată. Dar un lucru e sigur, zice Vic, dacă nu faci asta, Jack n-o să ştie niciodată."

      "Şi-atunci?"

      Stăm în grădina de lângă biserica Sfântului Toma, vizavi de Big Ben. Priveşte râul ca şi când şi-ar spune ei însăşi ce-ar face dacă ar avea acuma la ea cenuşa lui Jack şi el i-ar fi spus să o arunce în Tamisa, în sunetul Big Ben-ului. Dar nu avem încă cenuşa lui Jack. Tot ce avem sunt cele două pijamale ale lui Jack şi peria lui de dinţi şi briciul şi ceasul lui de mână şi încă o seamă de fleacuri, lucrurile pe care ţi le dau într-o pungă de plastic când ridici formularele. Aşa că nu mai trebuie să ne mai ducem, de-acum, pe-acolo, nu mai avem de ce. S-a terminat cu plimbatul pe coridorul acela scârţâitor, cu aşteptările, cu băutul ceştilor de ceai. Acum o fi deja alt biet nenorocit în patul lui!

      E o zi blândă şi cenuşie şi apa râului e cenuşie, iar Amy se tot uită la ea fără o vorbă, aşa că, gândindu-mă că asta e ceea ce doreşte să zic, zic: "Dacă vrei să faci asta, o să te duc eu".

      "În vechiul tău camper?" zice, întorcându-se spre mine.

      Zic: "Cum altfel?" Mă aştept să zâmbească şi să spună da. Mă aştept ca ziua să se lumineze.

      Zice: "Nu pot să fac asta, Ray. Adică, îţi mulţumesc. Dar, şi-aşa, nu vreau să fac asta".

      Îşi întoarce din nou privirea către râu şi nu-mi dau seama dacă totul îi pare o glumă proastă, toată acea istorie cu Jack al ei care, în final, fusese pe punctul de a face ceea ce părea că n-o să facă niciodată: să vândă prăvălia, să-şi pună în cui şorţul cu dungi şi să caute alt fel de a-şi trece timpul. Apropo de felul în care ea şi cu Jack găsiseră căsuţa aceea frumoasă tocmai în Margate. Westgate. Totul era aranjat. Nu mai puteau da înapoi. După care Jack moare de muşcătura scârboasă a unui cancer la stomac.

      Nu eu ar trebui să zic asta, dar iată că zic: "E rugămintea unui muribund, Amy".

      Se uită la mine. "Vrei să faci asta tu, Ray?" Faţa i s-a golit de orice expresie, "În felul acesta treaba se face, nu? În felul acesta i se împlineşte dorinţa El spune doar atât: Cui vrea să citească, nu doar atâta spune?"

      Tac doar o clipă. "Bine, fac eu asta nu încape vorbă c-am s-o fac. Dar ce-o să zică Vince?"

      "Nu i-am spus lui Vince. Despre treaba asta, vreau să zic." Dă din cap, uitându-se la scrisoare. "O să-i spun. Poate tu împreună cu el."

      Zic: "O să vorbesc eu cu Vince".

      Îi dau înapoi scrisoarea. E scrisul lui Jack, dar scrisul lui Jack mai mărunt, mai firav şi mai subţire. Nu seamănă cu scrisul pe care îl vedeai pe cartonul de la intrarea în măcelărie: Cotlete de porc - preţ redus.

      Zic: "Ar fi putut fi mai rău, Amy. Aţi fi putut să fiţi pe cale de a vă muta. Sau puteaţi să vă fi instalat de curând ".

      Zice: "Asta e, ai zice că, şi de data asta, tot cum a vrut el a făcut".

      Mă uit la ea.

      "A muncit până a căzut jos." Împătureşte scrisoarea. "La urma urmelor, eu eram problema. Eu eram piedica. Nu ştii? Când mi-am dat seama că vorbeşte serios de plecare, când am înţeles că avea cu adevărat de gând să ne mutăm de-a binelea, am zis: Şi eu ce-am să mă fac cu June? Iar el a zis: Tocmai despre asta e vorba, fetiţo. Dacă eu pot să renunţ la a mai fi Jack Dodds, măcelar de familie, atunci poţi şi tu să renunţi să mai umbli, săptămână de săptămână după cai verzi pe pereţi. Aşa mi-a zis, că umblu după cai verzi pe pereţi."

      Priveşte din nou apa. "Ştii bine cum era când îi venea vreo idee: voia ca toată lumea să fie de aceeaşi părere cu el. A zis:o să devenim oameni noi." Pufneşte încă o dată: "Oameni noi".

      Îmi întorc privirea înspre grădină pentru că nu vreau să-mi citească gândul care s-ar putea ivi pe faţa mea: că, una peste alta, o căsuţă în Margate e destul de puţin ca punct de plecare pentru a deveni oameni noi. Nu este tocmai pământul făgăduinţei.

      În colţul din partea cealaltă a grădinii, pe o bancă, o infirmieră muşcă dintr-un sandviş. Porumbei păşesc legănat.

      Poate Amy se gândeşte la acelaşi lucru sau s-a gândit deja, Nu-i pământul făgăduinţei.

      Zic: "Eşti sigură că n-o să vrei să vii?"

      Clatină din cap că da: "Am motivele mele, nu crezi, Ray?"

      Se uită la mine.

      "Presupun că şi Jack le-a avut pe ale lui", zic, bătând cu degetul în scrisoarea din mâinile ei. Mâna mi s-a ridicat uşor şi i-am strâns puţin braţul.

      "Marea, nu-i aşa, Ray?" Se uită din nou la râu. "Da, avea motivele lui." Apoi tace.

      Infirmiera are păr blond, bine strâns, cum şi-l piaptănă infirmierele. Picioare negre.

      "Oricum", zice, nu cred că am fi putut să ne mutăm. "Cât puteam aduna? Şi aveam de scăzut şi ce datora la prăvălie." O undă amară îi trece peste chip.

      "N-aveam toată suma. Ne lipsea cam mult."

      Infirmiera îşi isprăveşte sandvişul, îşi scutură fusta de fărâmituri. Porumbeii îşi grăbesc pasul legănat, ciugulesc. Seamănă cu o împrăştiere de cenuşă, grămăjoare mici de cenuşă cu aripi.

      Întreb: "Cât vă lipsea?"

       

       

       

      VECHIUL DRUM AL KENTULUI

       

      Ieşim din oraş trecând pe Albany Road şi Trafalgar Avenue şi curba Rotherhithe. Green Man, Thomas ă Becket. Lora Nelson. Cerul e aproape tot atât de albastru ca şi maşina.

      Vince zice: "Merge ca lumea, ce ziceţi?" şi îşi ridică mâinile de pe volan ca să simţim şi noi cum maşina are singură grijă de ea. Parcă trage niţel spre stânga.

      A zis că se simte dator să-l facă pe Jack să fie mândru, să-i ofere ceva de zile mari. Tot stătea Merţanul degeaba în salonul de prezentare de aproape o lună, din cauza unui "client" care nu reuşea să se hotărască, şi ce mai contau câţiva kilometri în plus şi, de altfel, nu e bine să laşi o maşină să lâncezească. S-a gândit că-i dator să-i dea lui Jack ce e mai bun.

      Dar nici pentru noi nu e rău, pentru Vic, pentru Lenny şi pentru mine, încă pe picioare, vii, respirând. Lumea ţi se arată destul de frumoasă când stai colea pe piele crem şi o priveşti, prin geamuri automate albăstrii; până şi Vechiul Drum al Kentului arată bine.

      Trage niţel stânga. Lenny zice: "Vezi să n-o ciocneşti, Flăcăule, n-aş vrea să pierzi o vânzare".

      Vince zice că el nu loveşte maşini niciodată, şi cu atât mai puţin când conduce extra ferm şi cu grijă, dată fiind ocazia specială.

      Lenny zice: "Da, luând mâinile de pe volan".

      Atunci Vince îl întreabă pe Vic ce fac ei, cioclii, într-un dric, când au de mers pe o autostradă.

      Vic zice: "Accelerăm".

      Vince nu şi-a pus cravată neagră. Nu ne-am pus decât noi, adică eu şi cu Vic. Şi-a pus o cravată ţipătoare, roşu cu alb, şi un costum albastru-închis. Sunt ţoalele pe care le poartă în salonul de prezentare şi venise direct de la salon, dar ar fi putut să-şi aleagă altă cravată, îşi scosese sacoul şi şi-l pusese, împăturit, pe scaunul din spate, între mine şi Lenny. Stofă de bună calitate. Cred că lui Vince îi merge bine, la urma urmelor nu are o slujbă rea Zice că, acum, când cei din City se simt la strâmtoare, mai dau câte o fugă în pauza de prânz până vizavi ca să facă afaceri pe bani gheaţă.

      Lenny zice: "Să nu-l încurajezi, Vic".

      Vic zice: "Un dric e altceva, toţi se dau la o parte din faţa unui dric".

      Lenny zice: "Vrei să spui că oamenii aceia nu-i fac loc lui Vincey al nostru?"

      Vic stă pe scaunul din faţă, lângă Vince, ţinând cutia pe genunchi, îmi dau seama că aşa trebuie, Vic fiind cel de meserie, totuşi nu mi se pare drept s-o ţină el tot timpul. Poate ar trebui s-o ţinem cu rândul.

      Vince se uită la Vic. Zice, zâmbind: "Vacanţă la locul de muncă, nu. Vic?"

      Vince poartă o cămaşă albă cu butoni de argint şi miroase ca o frizerie. E pieptănat cu părul dat tot spre spate. Costumul este nou-nouţ.

      Înaintăm pe lângă uzina de gaze de pe Ilderton Road, pe sub podul de cale ferată. Prinţul de Windsor. Soarele iese dintre blocurile turn, aruncându-şi strălucirea pe feţele noastre, astfel că Vince scoate de sub tabloul de bord o pereche de ochelari groşi de soare. Lenny începe să fredoneze, timid, Albastrul Bayooo şi toţi simţim asta, din cauza soarelui şi a berii băute şi a drumului pe care-l facem: că Jack ar fi făcut asta pentru noi, anume ca să ne simţim altfel, ca să ne ofere o distracţie. Ca şi când am fi plecat într-o excursie sau la un chef şi lumea ne-ar părea minunată, parcă toată lumea e a noastră.