Încadrat de şirurile de poliţişti păşea un adolescent. Privea în jur la îmbulzeala de trupuri şi părea ameţit.

  Purta o jachetă cafenie din piele şi blue jeans. Avea mai bine de un metru optzeci şi se uita în jur peste capetele poliţiştilor. Îşi rotea ochii în toate direcţiile, vrând parcă să vadă totul. Avea părul castaniu şi purta ochelari care reflectau razele orbitoare ale soarelui. Când văzu camera de televiziune încetă să mai privească în jur. O siluetă ţâşni în prim-plan ţinând un microfon în mână. Poliţiştii se grăbiră să-l blocheze. Se auzi ca prin vis:

  — Am dori, dacă se poate, o declaraţie…

  Un poliţist în civil aflat în fruntea grupului clătină din cap:

  — Nici un fel de declaraţii decât după…

  — Hei, ia stai puţin!

  Vocea puternică, tunătoare a tânărului îi făcu pe toţi să încremenească. Poliţistul în civil, rămas cu mâna ridicată către cameră, se uită peste umăr.

  — Voi poliţiştii, m-aţi sâcâit destul, spuse băiatul.

  Îşi făcu loc în faţă cu umerii. Poliţiştii cedară şi îşi concentrară forţele ca să ţină mulţimea la distanţă. Tânărul ajunse la cel în civil.

  — Ascultă, ce se întâmplă, sunt în stare de arest?

  — Păi, nu, te afli sub protecţie poliţienească…

  — În regulă, mi-am dat seama că-i aşa. Vezi chestia asta? Ce e, nu cumva o cameră de televiziune? Băieţi, nu trebuie să mă apăraţi de atâta lucru.

  — Ba nu, ascultă, Hayes, vrem să te scoatem de pe strada asta. S-ar putea…

  — V-am spus că tipul ăla era singur acolo, sus. Nu trebuie să-mi fac griji din pricina altuia. Şi vreau să vorbesc celor de la televiziune, fiindcă sunt un cetăţean liber.

  — Eşti minor, începu şovăitor poliţistul în civil, iar noi trebuie să te…

  — Nu-mi servi mie prostii dintr-astea. Uite…

  Întinse mâna peste capul lui şi apucă microfonul.

  — Vezi? Nu mi s-a întâmplat nimic.

  Oamenii aflaţi mai aproape începură să aplaude. Poliţistul în civil aruncă priviri înfrigurate în jur şi spuse:

  — Nu vrem să dai în…, începu el, dar cineva îl întrerupse:

  — Ce s-a întâmplat acolo sus?

  — L-ai văzut pe tipul care-a tras? Întrebă altul.

  — Am văzut totul, domnule. L-am lăsat lat, cu mâna mea. Privi direct în ochiul camerei. Mă numesc Bob Hayes şi am văzut totul, asta vreau să vă spun. Bob Hayes din Thomas Jefferson High.

  — Câte gloanţe au fost trase? Se auzi vocea cuiva care nu apăru în imagine, încercând să-l determine pe Hayes să nu piardă şirul relatării.

  — Trei. Mergeam pe hol când am auzit prima împuşcătură. Tipul de jos îşi lua prânzul şi m-a trimis să-i aduc nişte reviste pe care le aveau depozitate acolo sus. Mă duceam să le caut şi atunci am auzit o bubuitură puternică.

  Se opri, vădit încântat de situaţia în care se afla.

  — Zău? Se miră cineva.

  — Mi-am dat seama imediat că era o puşcă. Aşa că am deschis uşa camerei de unde venise zgomotul. Am văzut nişte oase de pui pe o farfurie de carton, probabil că cineva mâncase acolo. După aceea l-am văzut pe tipul ăla ghemuit, ţinând puşca aţintită pe fereastră. O proptise de pervaz, ca s-o sprijine. Stătea întins pe nişte cartoane.

  — Acela era Oswald?

  — Aşa zic poliţiştii că-l chema. Eu unul n-am stat să-l mai întreb. Hayes rânji. Cineva izbucni în râs. Am pornit-o spre individ şi deodată, bum, trăsese din nou. Am auzit de afară nişte ţipete. N-am dat nici o importanţă strigătelor, m-am repezit drept la el. Am plonjat peste o ladă şi l-am strivit sub mine. Exact atunci a plecat şi cel de-al treilea glonţ, când l-am trăsnit. Joc fotbal american şi mă pricep să iau suflarea cuiva.

  — I-ai luat puşca?

  Hayes zâmbi cu gura până la urechi.

  — Ce naiba? L-am făcut terci de pervazul ferestrei. Apoi m-am lăsat niţel pe spate ca să-mi fac loc şi i-am tras una ţeapănă în tâmplă. Abia atunci a dat drumul la puşcă. Aşa că l-am mai lovit o dată, iar el a dat ochii peste cap. O încasase în plin, domnule.

  — Şi-a pierdut cunoştinţa?

  — Ba bine că nu. Am făcut o treabă bună, amice.

  — După aceea a sosit poliţia, nu?

  — Da, după ce tipul a dat în primire, m-am uitat pe fereastră. Am văzut o mulţime de poliţişti privind în sus la mine. Le-am făcut semn cu mâna şi le-am strigat unde mă aflam. Au ajuns sus într-o clipită.

  — Ai reuşit să vezi Lincolnul Preşedintelui îndepărtându-se în viteză?

  — N-aveam habar că era Preşedintele. Credeam doar că e traficul aglomerat. Sau vreun fel de paradă, aşa m-am gândit. De Ziua Recunoştinţei, sau ceva de genu’ ăsta, 'nţelegi? Am venit aici fiindcă m-a trimis domnul Aiken, profesorul nostru de fizică.

  Mulţimea din jurul lui Hayes amuţise cu totul. Băiatul era un actor înnăscut şi privea zâmbind direct spre cameră, făcând jocul dorit de public. Reporterul care nu se vedea continuă seria întrebărilor:

  — Îţi dai seama că probabil ai zădărnicit un atentat la viaţa…

  — Daa, tocmai asta mă uimeşte. Grozavă chestie. Dar, vedeţi dumneavoastră, n-am ştiut de vizită. Nici măcar n-am avut habar că se află în oraş. Dac-aş fi aflat, mă duceam şi eu în stradă să-l văd pe el şi pe Jackie.

  — Îl mai văzuseşi vreodată pe Oswald? N-ai avut nici un indiciu că e înarmat şi…?

  — Uitaţi care-i treaba, cum v-am spus, eu am urcat să iau nişte reviste. Domnul Aiken a organizat o sesiune specială de două zile cu subiecte suplimentare faţă de programa la fizică. Voia să citească un material publicat într-o revistă, Senior Scholastic. Domnul Aiken m-a trimis azi după amiază aici să le aduc la şcoală. Era vorba de ceva, cum să vă spun, aha, semnale din viitor şi…

  — Împuşcăturile – câte dintre ele şi-au atins ţinta?

  — Care ţintă?

  — Preşedintele!

  — Ei, na, de un’ să ştiu? Omul a apucat să tragă două. Înainte de a trage a treia oară l-am pocnit eu zdravăn.

  Hayes zâmbi larg şi privi triumfător în jur. Poliţistul în civil îl trase de mânecă.

  — Cred că e de ajuns, domnule Hayes, spuse el, schimbând tactica. Va avea loc o conferinţă de presă mai târziu.

  — A, da, spuse Hayes amabil. Pentru moment îşi mai pierduse din avânt. Era însă fascinat de faptul că devenise centrul atenţiei tuturor. Da, o să povestesc mai târziu.

  Urmară alte întrebări răstite. Apoi poliţiştii se mişcară iute, făcându-i loc lui Hayes. Se auziră declanşatoarele aparatelor de fotografiat. Strigăte cerând eliberarea drumului. Un uruit provocat de pornirea unei motociclete. Imagini fulgurante de bărbaţi în pardesie, cu feţe impenetrabile, împingând mulţimea la o parte.

  Gordon clipi nedumerit şi vreme de o clipă avu o senzaţie de ameţeală. Senior Scholastic. Camera de distracţii păru să danseze în lumina palidă, densă.

  Apoi Cronkite luă din nou cuvântul, vorbind cu o voce gâtuită de emoţie. La Parkland Memorial Hospital tocmai se încheiase o scurtă conferinţă de presă, exact în momentele cât Hayes vorbise oamenilor şi reporterilor. Malcolm Kilduff, secretarul Preşedintelui pentru relaţiile cu presa, descrisese rana provocată. Un glonţ intrase prin partea inferioară a gâtului Preşedintelui. Trecuse prin gât şi cauzase o rană mică la ieşire. Rana de intrare era mai mare şi sângera profund. Preşedintelui i se administraseră intravenos câteva flacoane de sânge din grupa O cu Rh negativ, precum şi trei sute de miligrame de hidrocortizon. Încă de la început, doctorii introduseseră un tub pentru a degaja căile respiratorii ale Preşedintelui. Încercarea dăduse greş. Chirurgul-şef, Michael Cosgrove, hotărâse realizarea unei traheotomii. Operaţia durase cinci minute. Prin intermediul unui cateter în piciorul drept, s-a procedat la alimentarea cu soluţie lactată Ringer – o soluţie salină modificată. Preşedintele începuse să respire normal, deşi era încă în comă. Privea cu ochii larg deschişi, direct către lampa fluorescentă care strălucea orbitor deasupra patului. Printr-o nară s-a introdus un tub care a fost fixat în partea posterioară a traheei, pentru drenarea oricăror surse de convulsii stomacale. Tuburi toracale bilaterale au fost introduse în ambele spaţii pleurale pentru drenarea ţesuturilor distruse şi pentru prevenirea colapsului plămânilor. Pulsul Preşedintelui era slab, dar regulat. Mai întâi a fost tratată rana provocată de ieşirea glonţului, întrucât Preşedintele era culcat pe spate. Trei doctori au rostogolit apoi trupul pe o parte. Rana de intrare se căsca de cel puţin două ori mai mare decât cea de ieşire şi constituia principala cauză a pierderii de sânge. A fost tratată fără probleme. În momentul conferinţei de presă ţinute de Kilduff, Kennedy încă se afla în Camera de gardă numărul unu de la Parkland. Starea lui părea stabilizată. Nu exista nici un indiciu privitor la afecţiuni cerebrale. Plămânul drept era atins. Gâdejul sfârtecat. Concluzia era că, în cazul evitării oricăror complicaţii, Preşedintele avea să supravieţuiască.

  Doamna Kennedy nu fusese atinsă. Guvernatorul Connally era în stare gravă. Vicepreşedintele nu fusese atins. Doctorii de gardă nu puteau preciza câte focuri se trăseseră. Era limpede, totuşi, că Preşedintele fusese lovit doar de un singur glonţ.

  Grupul aflat în faţa televizorului murmură şi se agită. Senzaţia de ameţeală şi de arşiţă apăsătoare se mai domolise. Obiectele nu se mai legănau ca şi cum ar fi fost refractate, văzute sub apă. Gordon îşi făcu loc cu umerii printre studenţii îngrămădiţi unul într-altul. În jur se vehiculau tot soiul de speculaţii. Împinse uşa glisantă ce dădea spre terasa din lemn şi ieşi afară. Fără să stea mult pe gânduri, sări peste balustradă, ajungând în parcare. Îşi scoase echipamentul de sport din portbagajul automobilului. Se schimbă în grupul sanitar care nu era departe. În şort şi pantofi de sport, arăta la fel de tânăr ca oricare dintre tinerii îngrămădiţi în sala de distracţii, aşteptând noi veşti. Trăi un sentiment aerian de libertate şi o forţă vibrantă, greu de stăvilit, aproape plăcută. Acum nu voia să se gândească la altceva.

  Porni în alergare pe nisipul neted, îmbibat cu apă. Dinspre mare venea o adiere de vânt care-i sufla şuviţe de păr în ochi. Alergă cu capul în pământ, urmărind cum picioarele atingeau nisipul în ritm constant. La fiecare apăsare a călcâiului, pe nisip apărea un cerculeţ mai deschis la culoare, acolo unde apa dispărea vreme de o clipă. Pas după pas, plaja devenea mai tare, susţinându-l mai bine, apoi rămânea în urmă, dizolvându-se într-o culoare cenuşie greu de distins. Pe deasupra trecu un elicopter scoţând un zgomot surd.

  Ocoli oraşul şi traversă golfuleţele în formă de semilună îndreptându-se spre sud, până ajunse la Nautilus Street. Penny corecta nişte lucrări. Îi comunică ştirile. Ea voi să deschidă radioul, să afle mai multe, iar el o smulse din casă. Îl însoţi destul de îmbufnată. Păşiră pe plajă şi porniră spre sud fără să-si vorbească. Cu chipul înnourat, Penny nu-si găsea astâmpărul. Briza ştergea partea superioară a berbecilor şi desfăşura din fiecare câte o flamură de spumă. Privindu-i, Gordon şi-i imagină pe toţi traversând Pacificul, aduşi de vânturi şi maree. Pe măsură ce berbecii se apropiau de ţărm, fundul mării se înălţa sub ei, parcă încetinindu-i şi adâncindu-i. Venind către mal, fiecare val se mişca mai repede la partea superioară decât la cea inferioară, ceea ce-l făcea să se prăbuşească în faţă, energia căpătată în drumul parcurs de dincolo de Asia bolborosea învolburată.

  Penny îl strigă. Se năpustea deja în apa puţin adâncă. El o urmă. Era prima oară că încerca, dar nu asta conta, înotară până dincolo de zona turbulentă şi aşteptară sosirea următorului val mare. Acesta apăru cu o încetineală impresionantă. Înălţându-se, linia albastră mai închisă se îngroşă, iar Gordon îl privi calculând momentul când se va sparge. Porni înainte înot, lovind apa repede cu braţele şi picioarele. Penny i-o luase înainte. Simţi cum ceva îl ridică şi văzu cum pânza de apă din faţa lui se îndepărtează. Urmă un zgomot şuierat şi porni să se mişte mai repede. Îşi azvârli braţele în lături şi se înclină pe stânga. Stropii de apă îi împăienjeniră ochii. Clipi încercând să vadă. Tăie faţa valului, prins într-un zid de apă care se rostogolea şi se învârtejea alergând către ţărm.

  John Renfrew lucrase toată noaptea. Pusese în funcţiune sursa suplimentară de energie şi nici de-al naibii n-avea de gând să încheie decât atunci când avea să i se termine combustibilul. Dacă se oprea nu era sigur că va reuşi să pornească din nou generatorul. Mai bine să continue şi să vadă ce se va întâmpla. În cazul ăsta n-avea să simtă nici un regret.

  Se strâmbă. Să vadă ce se va întâmpla? Sau ce se întâmplase? Ori s-ar putea întâmpla? Limbajul oamenilor nu se ridica la înălţimea celui din fizică. Nu exista nici un timp al verbului a fi care să reflecte înţelesul sinuos al timpului. Era imposibil să faci limbajul să se rotească pe pivotul fizicii sau să aplici un moment de torsiune care să facă paradoxurile să se dizolve într-un ciclu ordonat, învârtindu-se la nesfârşit.

  Îi lăsase pe tehnicieni să plece acasă. Era nevoie de ei acolo. Afară, pe aleea Coton, nu se zărea nici o bicicletă, nici o mişcare. Familiile erau fie la casele lor, îngrijindu-si suferinzii, fie fugiseră departe, la ţară. Simţi săgetarea dizenteriei care-l lovise în cursul serii. Se contaminase cu substanţele periculoase conţinute de nor, bănui el. Băuse câteva sticle de suc de fructe pe care le găsise depozitate la bufetul cu autoservire şi mâncase alimente conservate. Rămăsese aici singur vreme de două zile, fără să-si găsească răgazul de a merge până acasă pentru a-si schimba măcar hainele. Lumea pe care o cunoştea devenea o amintire, măcar atât îi era limpede atunci când privea pe ferestrele laboratorului. Încă din zori, în depărtare începuse să se înalţe pe cer o trâmbă de fum negru unsuros; evident că nimeni nu încerca să stingă incendiul.

  Acordă aparatul cu mare atenţie. Pac-pac. Pac-pac. Nivelul zgomotului tahionic rămase constant. Transmisese noul mesaj despre procesul învelişului nervos vreme de zile întregi, amestecându-l cu monotonia grupurilor AD şi DEC. De la Londra, Peterson îi comunicase prin telefon alte aspecte legate de biologie. Vocea lui trădase încordarea şi graba. Mesajul, atât cât putea pricepe Renfrew, conţinea şi explicaţii. Dacă grupul californian avea dreptate, prin mecanismul de inseminare al norilor, infestarea se putea răspândi cu o iuţeală ameţitoare.

  Renfrew bătu răbdător pe tasta aparatului Morse, sperând că reglase corect focalizarea. Era al naibii de greu să ştii dacă fasciculul bătea unde trebuia. O mică eroare în direcţionarea fasciculului îl plasa greşit faţă de x şi, prin urmare, greşit faţă de t. Reuşise să transmită corect o dată, aflaseră asta de la mesajul din cutia de valori închiriată pe numele lui Peterson. Dar cum să verifice acum dacă bobinele emiţătoare de impulsuri erau sincronizate la microsecundă sau dacă nu cumva domeniile de interferenţă propagau fasciculul cu un grad spre stânga? Nu se putea încrede decât în calibrarea făcută cu ochii în care parcă cineva îi turnase nisip. Se simţea plutind în derivă într-o lume în care t însemna timp, iar ceaiul aducea a saramură, x reprezenta spaţiul, iar x pentru necunoscute plutea în aer prin faţa ochilor ca un semn pieritor.

  Tresări. Scaunul laboratorului îl înţepa în fese. Pierduse din stratul de grăsime; sigur slăbise. Trebuie să mai luăm puţin balast, da.

  Pac-pac-pac. Continuă să transmită cadenţe în Morse. Pac-pac.

  Poate că pierderea în greutate explica de ce se încovoia şi se prelungea încăperea. Iisuse Hristoase, era la capătul puterilor. Simţi crescând în sine un val de furie difuză. Bătuse chestii de biologie, coordonate şi multe alte mărunţişuri, toate impersonale şi – acum era sigur de asta – în ultimă analiză inutile până la ultima. O plictiseală de moarte, asta era. Întinse mâna şi luă pasajul de identificare pe care-l transmisese cu regularitate şi începu să emită din nou. Dar de astă dată adăugă câteva comentarii proprii: începuturile experimentului, ideile lui Markham, Peterson, ticălosul cu chip impenetrabil şi altele, până ajunse la accidentul aviatic în care murise Markham. Avea un sentiment de uşurare spunând totul, exprimând ideile, aşa cum îi veneau în minte, în limbajul Morse. Povesti în fraze normale, nu în stilul prescurtat şi telegrafic pe care îl adoptase pentru concentrarea informaţiilor referitoare la problemele de biologie. Povestind astfel, se simţea de-a dreptul eliberat. Tot chinul ăsta blestemat fusese inutil, fasciculul se prăbuşea oricum în vreun hău cosmic nebănuit de adânc, aşa că de ce nu s-ar distra în ultimele clipe? Tap-tap. Iată istoria întregii mele vieţi, amice, scrisă pe vârful unui ac. Tap-tap. În van. Tap-tap.

  Dar după o vreme avântul i se stinse şi se opri. Umerii i se prăbuşiră a neputinţă.

  Ecranul osciloscopului se văluri şi nivelul zgomotului tahionic crescu. Renfrew privi atent. Tap-tap. Dintr-un impuls neînţeles, închise comutatorul aparatului de emisie. Trecutul ducă-se naibii, măcar pentru o clipă. Urmări vălmăşagul de curbe arcuindu-se şi intersectându-se, parcă dansând. Pe scurte perioade de timp zgomotul făcea loc acestor şerpuituri care dansau pe ecran. Semnale, neîndoielnic. Mai era cineva care transmitea.

  Semnale regulate de formă ondulatorie, spaţiate uniform. Renfrew le copie.

  ÎNCERCARE DE CONTACT DIN 2349 ÎN TAH.

  Şi iarăşi o neclaritate provocată de zgomot, care înghiţi totul.

  Engleză? Cineva emitea în engleză. Din anul 2349? Probabil. Sau poate cu tahionii în domeniul de 234,9 kilovolţi. Ori poate era o întâmplare norocoasă, o glumă.

  Renfrew sorbi zgomotos din cafeaua rece. Cu câteva zile în urmă îşi construise un termos şi-l uitase pe undeva. Speră ca apa să fi fost nepoluată. Cafeaua nu avea mirosul de blană de câine cu care se obişnuise; aducea mai mult a pământ pârjolit. Ridică din umeri şi o bău fără să-i mai acorde importanţă.

  Îşi pipăi fruntea. Transpirase. Avea febră. Percepu un murmur îndepărtat ajungând până la el. Voci? Se duse să se uite, rămânând surprins de starea de epuizare, de durerea difuză din încheieturi şi coapse. Ar trebui să facă mai multă mişcare, gândi el maşinal, iar apoi pufni în râs. Sunete de paşi târşâiţi. Oare îl auziseră? Se năpusti pe coridor. Dar nu văzu pe nimeni, doar şuierul vântului. Doar atât şi scrâşnetul propriilor tălpi pe podeaua aspră de beton.

  Se întoarse şi rămase cu privirea aţintită la osciloscop. Simţea o arsură în gât. Încercă să gândească limpede şi calm la cele spuse de Markham cu mult timp în urmă. Microuniversurile nu erau asemenea unor găuri negre, cel puţin nu în înţelesul că în interiorul lor toată materia era comprimată la densităţi infinite. Densitatea lor medie era, mai curând, o cifră destul de normală, deşi ceva mai mare decât a Universului nostru. Ele se formaseră în clipele de început ale Universului şi rămăseseră izolate pentru totdeauna, trăindu-si micro-vieţile în interiorul unei geometrii pliate. Noile ecuaţii de câmp ale lui Wickham arătau clar că ele existau undeva, între roiurile de galaxii. Un x şi-un t ce nu se pot privi, îi veni un gând, Doar eu şi tu ce le putem zări. Iată şi o înfloritură literară, demnă de ultima ediţie din Times. Chiar ultima apariţie.

  Se aşeză brusc, simţindu-se cuprins de un val de ameţeală. O durere crescândă îndărătul ochilor. Materia era înghiţită în reţeaua spaţiu-timpului, a geometriilor diferenţiale. G înmulţit cu n. Câte-un tahion se putea desprinde dintre noduri, ca o pasăre phoenix liberă, având zborul programat de semnele şi şerpuirile desenate de Markham şi Wickham. Renfrew începu să tremure pe măsură ce frigul îl învăluia.

  Un alt grup de semnale. Le scrise nesigur pe un bloc notes. Scârţâitul peniţei rupse tăcerea.

  2IRE SPOREŞTE STRUCTURA REZONANTEI PRIN ACORDAREA LA BANDA LATERALĂ PURTĂTOARE.

  Apoi marea de zgomote în care undele se pierdură. Toate acestea însemnau ceva pentru cineva, dar cine era acela? Unde? Când? Şi mai departe:

  AMSK WEDLRUF XZSOPRDHTU CA WTEU WERHRTU.

  Limbaj nepotrivit? Un cod de dincolo de galaxie, din cealaltă parte a Universului? Acest aparat deschidea posibilitatea comunicării cu orice loc, din orice timp, instantaneu. Vorbeşte stelelor. Adresează-te fiinţelor comprimate în interiorul unui punct din spaţiu. Unei telegrame din Andromeda i-ar trebui mai puţin timp decât uneia trimise de la Londra pentru a fi recepţionată. Tahionii cădeau ca o ploaie în laborator, prin Renfrew, aducând veşti. Totul era în puterea lor, doar să aibă timp…

  Clătină din cap. Orice formă şi structură era erodată de suprapunerea a nenumărate voci, alcătuind un cor. Toată lumea vorbea simultan şi nimeni nu putea înţelege.

  Pompele de vid tuşiră. Tahioni de mărimea 10 la puterea minus 13 centimetri traversau ca fulgerul universuri întregi, prin 10 la puterea 28 centimetri de materie care se răcea, într-un interval mai scurt decât le trebuia ochilor lui Renfrew să absoarbă un foton din lumina tulbure a laboratorului. Toate distanţele şi timpurile erau întreţesute unele cu altele, singularităţile înglobând materia creaţiei. Orizonturile evenimenţiale se ondulau, iar lumile se încolăceau în alte lumi. În camera aceasta se auzeau voci, voci crescând în intensitate, cerând, atingând…

  Renfrew se ridică şi, fără să vrea, se agăţă de suportul osciloscopului, căutând un punct de sprijin. Iisuse, ce febră avea. Îl cuprinsese în ghearele ei, îşi trecea degetele arzătoare prin mintea lui.

  ÎNCERCARE DE CONTACTARE DIN 2349.

  Orice încercare de a atinge trecutul era acum inutilă, pricepu el strângând din pleoape şi deschizând din nou ochii. Camera se înclină, apoi reveni la normal. Acum, când Markham dispăruse şi Wickham, femeia asta, nu apăruse de zile întregi, nu mai avea nici o speranţă să înţeleagă ce se întâmplase. Cauzalitatea, cu braţul ei neîndurător, va câştiga partida. Liniştitoarea lume umană a timpului curgător va continua să existe etern, ca un sfinx care nu-si trădează niciunul dintre secrete. Bunici, într-o serie infinită, vor continua să-si trăiască tihniţi viaţa, la adăpost de intenţiile lui Renfrew.

  ÎNCERCARE DE CONTACTARE, apăru brusc pe monitorul osciloscopului.

  Dar dacă nu avea idee unde şi în ce timp erau, nu exista nici o speranţă să dea un răspuns.

  Salut, 2349. Te salut, oriunde ai fi. Ne aflăm în 1998, un x şi un t în memoria ta. Salutări. ÎNCERCARE DE CONTACTARE.

  Renfrew zâmbi cu ironie amară. Se auzeau şoapte efemere, introducând în indiu cuvinte dulci despre ziua de mâine. Cineva îşi făcea simţită existenţa. Cineva care aducea speranţa.

  În încăpere se făcuse frig. Renfrew se zgribuli mai aproape de instrumente, transpirând, privind atent la jerbele de unde. Se simţea ca un naufragiat pe o insulă din Mările Sudului, urmărind cu privirea aeroplanele trasând linii impunătoare pe cer, dar incapabil să se facă auzit până la ele. Sunt aici. Alo, 2349. Salut.

  Tocmai încerca o modificare a corelatorului de semnal când luminile clipiră scurt şi se stinseră. Se lăsă o beznă deplină. Generatorul aflat undeva departe zăngăni apoi, treptat, se făcu linişte.

  Îi trebui mult timp până să dibuiască drumul de ieşire spre lumină. Era o după amiază cenuşie, posomorâtă, dar nu băgă de seamă; îi era suficient că ajunsese afară.

  Dinspre Cambridge nu se auzea nici un sunet. Adierea slabă aducea cu ea un iz acru. Nu zări nici o pasăre. Nici un avion.

  Porni pe jos spre sud, către Grantchester. Aruncă o privire peste umăr la linia joasă a clădirilor Cav şi, în lumina difuză, ridică o mână în semn de rămas-bun. Se gândi la universurile cuibărite unul într-altul, foiţe de ceapă una peste alta. Lăsându-se uşor pe călcâie şi, puţin ameţit, privi printre gene spre nori, altădată imagini nevinovate.

  Dincolo de pătura de nori se afla galaxia, un roi uriaş de lumini colorate, rotindu-se cu o încetineală maiestuoasă în noaptea de necuprins. Apoi îşi îndreptă privirea spre poteca bine cunoscută şi denivelată şi simţi că i se ridică o piatră mare de pe suflet. Trecuse prea multă vreme de când se lăsase fascinat doar de trecut. Asta îl făcuse să fie nepăsător la această lume reală care-l înconjura. Acum ştia, fără să-si dea seama de unde şi cum, că ea dispăruse pentru totdeauna. Dar în loc să fie disperat, se simţea liber, exaltat.

  Marjorie îl aştepta, fără îndoială, înspăimântată să tot stea singură. Îşi aminti de conservele ei aşezate pe rafturile imposibil de drepte şi zâmbi. O vreme se puteau hrăni cu legume conservate. Vor mânca puţin, aşa cum făceau înainte de a avea copii. Va trebui ca în curând să meargă la ţară ca să-i aducă acasă pe Johnny şi pe Nicky, desigur.

  Gâfâind uşor, simţind cum mintea i se limpezeşte, porni pe drumul pustiu. Dacă se gândea mai bine, avea o mulţime de lucruri de făcut.

  28 OCTOMBRIE 1974

  Gordon porni de la hotel luând-o pe Connecticut Avenue. Recepţia avea să fie cu bufet rece, aşa scria pe invitaţie, aşa că dormise până la unsprezece. Învăţase cu mult timp în urmă că în cazul scurtelor călătorii pe Coasta de Est era preferabil să nu se încreadă în mitul fuselor orare şi să-si păstreze ritmul după care trăise în Vest. Acesta se potriveşte invariabil necesităţilor oricărui vizitator din provincie, fiindcă asemenea ocazii reprezentau scuze pentru a zăbovi la un aperitiv stropit cu sosuri extravagante, servit într-un restaurant de lux, urmat de revelaţii de genul „acum, că nu ne aflăm la birou, pot să spun ce gândesc”, exprimate cu entuziasm la câteva ceşti de cafea, iar apoi, prăbuşirea în pat mult după miezul nopţii. Trezirea abia la zece de a doua zi nu-l făcea să ajungă la FNS sau la AEC cu mult după membrii consiliului de conducere, pentru că el nu trebuia să mai piardă timpul cu micul dejun.

  Cutreieră prin grădina zoologică; îi era oricum în drum. Ochii galbeni ai felinelor îl urmăriră, parcă apreciind ce s-ar întâmpla dacă gratiile de metal ar dispare brusc. Cimpanzeii se legănau cu mişcări largi ca de pendulă pe barele nesfârşite ale universului lor concentrat. Aici, lumea naturală era un loc izolat, împresurat de zgomotele înfundate ale claxoanelor şi siluetele dominatoare, pătrăţoase ale clădirilor din piatră cenuşie şi anostă. Gordon savură opulenţa umedă şi lipicioasă a brizei care se strecura până aici tocmai dinspre fluviul Potomac. Accepta cu bucuria călătorului atingerea anotimpurilor, semne de punctuaţie la frazele prelungi ale lunilor, o bine venită evadare din monotona perfecţiune a Californiei.

  Venise prima oară aici cu părinţii. Drumul turistului de atunci era acum un amalgam confuz de amintiri stârnite dintr-un ungher al preadolescenţei, acea perioadă din viaţă despre care credea că reprezintă epoca de aur a fiecăruia. Îşi aminti că rămăsese uimit de zvelteţea şi strălucirea curată a Casei Albe şi a monumentului închinat lui Washington. Mulţi ani după aceea rămăsese convins că la edificiile solemne se refereau cântecele intonate în şcoala primară despre „America” şi măreţiile ei din alabastru. „Ţara începe, de fapt, la Washington” îi spusese mama, neuitând să adauge pedagogicul „DC”, astfel încât fiul să nu confunde vreodată oraşul cu statul. Iar Gordon, dus de mână prin lista de altare istorice, înţelesese ce voia să-i spună mama. Dincolo de centrul oraşului cu aspect franţuzit se afla un parc sălbăticit, un tărâm care amintea de Jefferson prin copacii care mărgineau bulevardele. De atunci încoace, Washington-ul rămăsese o cale de intrare într-o uriaşă republică unde recoltele creşteau sub un soare al albilor. Acolo, bărbaţii blonzi conduceau automobile rapide de culoare galbenă, care lăsau în urmă trâmbe de praf pe drumurile largi, în goana lor turbată de la un târg de ţară la altul, femeile câştigau premii pentru dulceaţa de căpşuni, iar bărbaţii sorbeau bere slabă şi sărutau fetele care păreau copii fidele ale lui Doris Day. Privise cu ochi miraţi la Spirit of St. Louis1 care, ca un fluture paralizat, era agăţat de tavanul de la Smithsonian Institute şi se întrebase

  1 Avionul monoplan cu care Charles Lindberg a efectuat, la 20-21 mai 1927, primul zbor transatlantic fără escală (n.tr.).

  Cum se făcea că un oraş cunoscut pentru maşinile de dezghiocat porumb – „fără un colegiu bun”, strâmbase mama din nas – putea da din aripi şi ţâşni spre înalturi.

  Gordon îşi vârî mai adânc mâinile în buzunare ca să şi le încălzească şi continuă să păşească. Colţurile gurii i se destinseră într-un zâmbet delicat. Învăţase multe despre pământurile întinse de dincolo de Washington, majoritatea de la Penny. Micile jigniri reciproce fuseseră date uitării după evenimentele din 1963 şi amândoi regăsiseră chimia durabilă care îi atrăsese pe o orbită comună. Relaţia dintre ei nu era un punct geometric, ci mai curând un mic soare care aprinsese în fiecare o pasiune pe care Gordon o simţea mai profundă decât tot ce i se întâmplase până atunci. Se căsătoriseră la sfârşitul anului 1964. Tatăl ei, acum pur şi simplu Jack, organizase o nuntă impresionantă, sclipitoare, cu râuri de şampanie. Penny purtase tradiţionala rochie albă de mireasă. Se strâmbase de fiecare dată când cineva adusese vorba de fecioria ei. În aceeaşi iarnă îl urmase la Washington, în perioada cât el îşi prezentase lucrarea la FNS pentru a obţine finanţarea următoarelor experimente. Discursul lui se bucură de succes, iar Penny se îndrăgosti de National Gallery, vizitând-o zilnic pentru a admira tablourile lui Vermeer. Mâncaseră scoici în compania unor personalităţi de la FNS şi se plimbaseră pe jos de la domul Congresului până la Monumentul Lincoln. Nici nu băgau în seamă umezeala rece şi pătrunzătoare; făcea parte din peisaj. Totul părea să fie consonant cu restul.

  Gordon verifică adresa şi constată că mai avea de mers o intersecţie. Contrastele Washington-ului îl intrigaseră dintotdeauna. Această stradă aglomerată clocotea de propria ei importanţă şi totuşi era intersectată de străzi înguste cu magazine mici, case în paragină şi băcănii pe colţ. În pragul acestora stăteau rezemaţi negri bătrâni care priveau cu ochi mari la agitaţia aducătoare de venituri şi taxe. Gordon făcu semn cu mâna către unul dintre ei şi dând colţul străzii descoperi o curte de dimensiuni uriaşe. Era în stilul auster francez al anilor cincizeci, numit Clasic Guvernamental, cu copaci tunşi în formă de con stând drepţi ca nişte santinele la colţurile tăioase şi precis desenate. Tufişurile înregimentate într-o ordine perfectă atrăgeau ochiul, fie că voia sau nu, către perspectiva nemiloasă.

  Ei bine, aceasta era arhitectura, chiar dacă părea butucănoasă şi plină de sine. Se lăsă uşor pe călcâie şi privi în sus. Faţadele placate cu granit duceau către cerul calm. Îşi scoase mâinile din buzunare şi-si ridică şuviţele căzute peste ochi. Părul i se rărise deja în creştetul capului, semn de netăgăduit că, după patruzeci de ani, calviţia tatei îl urmărea ca o umbră.

  În faţa lui se afla o serie de trei uşi din sticlă. Spaţiile dintre ele păreau să slujească drept ecluze, menţinând în interior o căldură uscată. Văzu mesele drapate elegant în olandă. În centrul foaierului mochetat stăteau grupuri de bărbaţi îmbrăcaţi în costume. Gordon traversă ultima dintre ecluze şi pătrunse în rumoarea discuţiilor. Draperiile groase atenuau zgomotul, creând în jur atmosfera solemnă pe care o poţi găsi în casele mortuare. În stânga era o ceată de recepţionere. Una se desprinse de grup şi veni spre el. Purta o rochie lungă de culoare crem pe care Gordon ar fi luat-o drept rochie de seară dacă n-ar fi fost amiază. Ea îi ceru numele.

  — O, făcu ea, privindu-l cu ochi rotunzi şi se îndreptă spre una dintre mesele bogat împodobite. Reveni cu un ecuson, nu unul obişnuit, din plastic, ci din lemn, arătând ca o ramă solidă în care se odihnea o plăcuţă albă cu numele lui scris caligrafic. I-l fixă în piept.

  — Vrem ca oaspeţii noştri să arate la înălţime astăzi, spuse ea cu un aer serios şi abstract, apoi îndepărtă o scamă imaginară de pe mâneca hainei lui. Gordon se arătă mişcat de atenţia ce i se acorda şi o iertă pentru eficienţa sclipitoare. Alţi bărbaţi, îmbrăcaţi în costume, majoritatea în negrul caracteristic funcţionarilor superiori, populară foaierul. Recepţionerele îi întâmpinau cu ecusoane – plastic, băgă el de seamă – indicaţii asupra locului rezervat la masă şi legitimaţii de intrare, într-un colţ, o secretară îl ajuta pe un bătrânel fragil, cu părul alb, să-si dezbrace paltonul imens şi greu. Bărbatul păşi cu mişcări delicate, ezitante, iar Gordon îl recunoscu drept Jules Chardaman, savant în fizică nucleară care descoperise o particulă sau ceva de genul ăsta şi primise un Premiu Nobel pentru osteneala sa. Socoteam c-a murit, se gândi Gordon.

  — Gordon! Am încercat să te găsesc seara trecută, auzi o voce puternică şi vioaie în spatele lui.

  Se întoarse, avu un moment de ezitare şi-i întinse mâna lui Saul Shriffer.

  — Am sosit târziu şi m-am dus să mă plimb.

  — În oraşul ăsta?

  — Nu mi s-a părut primejdios.

  Saul clătină din cap.

  — Probabil că pe visători nu-i jefuieşte nimeni.

  — Sau poate că n-arăt destul de prosper.

  Saul răspunse cu un zâmbet cunoscut pe plan naţional:

  — Ba nu, arăţi grozav. Apropo, ce-ţi mai face nevasta? E cu tine?

  — A, bine. E-n vizită la părinţi, să se fălească puţin cu copiii. Vine-n dimineaţa asta cu avionul. Aruncă o privire la ceas. Ar cam trebui să sosească.

  — Grozav, tare-aş vrea s-o revăd. Ce-ai zice să luăm masa în seara asta?

  — Regret, avem ceva programat.

  Gordon îşi dădu seama că dăduse răspunsul mult prea prompt şi adăugă:

  — Poate mâine, dacă vrei. Cât mai stai în oraş?

  — Trebuie s-o şterg spre New York la amiază. Te prind eu data viitoare.

  — De acord.

  Fără să-si dea seama, Saul strânse din buze, ca şi cum n-ar fi ştiut cum să-si formuleze următoarea replică:

  — Ţi-aminteşti, părţile acelea din mesaj, pe care le-ai ţinut pentru tine…

  Gordon se strădui să nu-si trădeze gândurile.

  — Doar numele, atât. Am declarat că s-au pierdut din cauza zgomotului. Ceea ce-i parţial adevărat.

  — Da. Saul îi studie chipul. Ascultă, după ce-a trecut atâta vreme, am impresia – uite, ar arunca o lumină cu totul nouă asupra întregii chestiuni.

  — Ba nu. Fii serios, Saul, doar am mai discutat aspectul ăsta.

  — Asta a fost cu ani în urmă. Nu înţeleg de ce…

  — Nu-s sigur că am recepţionat corect numele. Câte-o literă ici şi colo şi-ai răstălmăcit totul.

  — Înţelege, Gordon…

  — Las-o baltă. N-am de gând să dau publicităţii porţiunile de care nu-s sigur. Gordon zâmbi ca să facă uitată răceala din vocea lui. Mai sunt şi alte motive, dar n-aş vrea să intru în amănunte.

  Saul ridică din umeri fără să se supere şi-si pipăi mustaţa pe care şi-o lăsase recent.

  — Bine, bine. Mă gândisem să încerc, sperând că te prind într-o pasă mai bună. Cum îţi merg experimentele?

  — Încă ne chinuim cu sensibilitatea. Ştii cum e.

  — Recepţionezi semnale?

  — N-aş putea zice. Ecourile parazitare sunt cumplite.

  — Ar trebui să descoperi ceva, se încruntă Saul.

  — O, asta-i sigur.

  — Nu, mă refeream la ce-ai recepţionat în '67. Trebuie să recunosc, ai avut un mesaj limpede. Numai că n-a fost într-un cod sau limbaj cunoscut.

  — Universu-i mare.

  — Crezi că veneau de departe?

  — Ascultă, n-aş putea face decât pure speculaţii. Dar era un semnal puternic, precis focalizat. Am putut dovedi că a durat trei zile şi apoi s-a oprit fiindcă Pământul a trecut printr-un fascicul tahionic. Aş îndrăzni să afirm că ne-am aşezat în calea reţelei de comunicaţii a altcuiva.

  — Hmm. Saul rămase puţin pe gânduri. Dac-am putea fi siguri că mesajele acelea pe care nu le-am putut decodifica nu veneau din partea unui emiţător uman, ştii, de undeva din viitor…

  Gordon surâse. Saul devenise unul dintre numele cele mai mari din ştiinţă, cel puţin în ochii publicului. Lucrările de popularizare scrise de el ocupau locuri de frunte în listele de vânzări, serialele lui de televiziune erau difuzate la ore de maximă audienţă.

  — Adică am avea o dovadă privind tehnologia extraterestră, încheie Gordon în locul lui Saul.

  — Sigur. Merită să-ncercăm, nu?

  — Poate că da.

  Uşile masive din bronz de la un capăt al foaierului se deschiseră brusc. Grupurile porniră calm spre sala de recepţii. Gordon observase că oamenii se mişcau mai totdeauna de parcă ar fi fost componente ale unui proces de difuzie, iar cei de faţă nu constituiau o excepţie. Pe mulţi îi cunoştea – Chet Manahan, un tip metodic, specialist în fizica stării solidului, care întotdeauna purta vestă asortată cu cravata, vorbea cinci limbi străine şi făcea tot posibilul să te anunţe asta încă de la începutul discuţiei; Sidney Roman, un bărbat negricios, slab, cu trăsături delicate, ale cărui ecuaţii conduceau la concluzii scandaloase prin exactitate, dintre care unele se dovediseră corecte; Louisa Schwartz care, în ciuda numelui, avea o piele orbitor de albă şi o minte în care stocase tot ce exista în astrofizică, inclusiv majoritatea bârfelor ce nici nu puteau fi puse în scris; George Maklin, cu chipul îmbujorat şi zgomotos, cu umeri musculoşi, care efectua experimente riscante în domeniul heliului lichid, măsurând orice inerţie cât de mică; Douglas Karp, cu o purtare de ţar faţă de studenţii din ultimul an, care trudeau scoţând două lucrări pe lună pe tema structurii solidelor diverse, ceea ce-i permitea să ţină prelegeri în şcolile de pe însorita coastă mediteraneană; Brian Nantes, înzestrat cu o energie debordantă care în lucrările lui se transforma în mod inexplicabil în ecuaţii precise, laconice, din care lipseau comentarii sau contestări ale rezultatelor obţinute de contemporani de-ai săi, însoţindu-si textul cu un rezumat care numai că nu afirma de-a dreptul că nivelul prezentării depăşea capacitatea de înţelegere a cititorului – şi mulţi alţii, unii întâlniţi întâmplător la conferinţe, alţii cărora li se opusese în cadrul unor întruniri înfierbântate la APS, majoritatea figuri confuze pe care le asocia cu două iniţiale trecute la sfârşitul unor lucrări interesante sau cunoscute la un prânz simplu dat de catedră înainte de începerea unui seminar sau văzuţi cum se bucurau de aplauze politicoase la o întrunire după ce aceştia îngăimaseră în faţa microfonului o lucrare pe care fuseseră invitaţi să o prezinte. Saul se contopi cu această mulţime, descriind de zor un plan menit să descopere extratereştri cu ajutorul ţiuiturilor şi sinuozităţilor din spectrul tahionic. Gordon avea să facă observaţiile, înţelegi? Iar Saul va studia datele şi va decide ce semnificaţie aveau.

  Gordon se strecură pieziş, lăsând un grup de specialişti în teoria particulelor care vorbeau precipitaţi să se interpună între el şi Saul. Bufetul rece se afla drept în faţa lui. De regulă, oamenii de ştiinţă nu-si iroseau timpul stând politicos departe de mesele unde se puteau servi după voia inimii. Gordon îşi puse friptură de vacă pe o felie de pâine şi reuşi să se retragă ţinând în mână un sandviş respectabil. Luă o muşcătură. Aroma înţepătoare a ridichii îi curăţă sinusurile, făcându-l să lăcrimeze. Punch-ul era alcătuit dintr-o şampanie specială diluată cu suc de portocală care avea un gust astringent.

  În jurul lui Schriffer se formase un semicerc de oameni care îi aprobau spusele. Era ciudat să vezi cum alergau oamenii din lumea ştiinţei după celebritate astfel încât apariţia în cadrul emisiunilor lui Johnny Carson avea un efect mai puternic asupra celor din FNS decât publicarea unei serii de lucrări strălucite în Physical Review.

  Şi totuşi, în cele din urmă, doar încăpăţânarea celor din mass-media îl ajutase să reuşească, se gândi Gordon. La încheierea conferinţei de presă ţinută de Ramsey şi Hussinger, Gordon simţise fierbinţeala apăsătoare cuprinzându-l şi părând că învăluie tot ce-l înconjura. Mai târziu, pe 22 noiembrie, urmărindu-l pe Cronkite vorbind sumbru în faţa camerelor de luat vederi, trăise aceeaşi senzaţie. Oare aceasta era semnătura unui paradox adevărat, inevitabil? Asta se întâmplase când viitorul se modificase în mod radical? Nu avea cum să fie sigur, sau cel puţin aşa stăteau lucrurile pentru moment.

  Cercetase statistici privind fenomene atmosferice, evaluări ale razelor cosmice, ale zgomotelor radio şi ale influenţei exercitate de lumina stelară şi nu descoperise nimic. Deocamdată nu se proiectaseră instrumente capabile să măsoare efectul. Gordon bănuia că avusese o percepţie subiectivă a clipei în care se întâmplase totul. Poate pentru că se afla aproape de locul spre care se îndreptau paradoxurile? Sau poate fiindcă era deja pe fază, cum s-ar fi exprimat Penny, adică acordat pe aceeaşi lungime de undă? Nu va şti niciodată.

  O persoană în trecere îl salută din cap.

  — O zi mare, spuse Isaak Lakin protocolar şi-si continuă drumul. Gordon aprobă. Remarca era voit ambiguă. Lakin devenise director la FNS, coordonând părinteşte lucrările legate de rezonanţa magnetică. Detecţia tahionilor, domeniul mult controversat în care lucra Gordon, era condus de altcineva. Acum Lakin îşi datora faima faptului că fusese coautor la lucrarea pe tema „rezonanţei spontane”, publicată în PRL. Renumele acesta îl înălţase, la fel de plăcut, pe poziţia actuală.

  Celălalt coautor, Cooper, avusese şi el parte de un succes remarcabil. După ce fusese despuiată de efectele rezonanţei spontane, teza lui trecuse prin faţa comitetului cu o viteză uimitoare. Cooper se grăbise să plece în Penn State, răsuflând uşurat. Acolo, făcând o lucrare de postdoctorat întru totul respectabilă pe tema spinului electronului, ajunsese să primească un post universitar. Fără să-si facă probleme prea mari, chinuia diferiţi compuşi din grupa a III-a şi a IV-a pentru a ceda din coeficienţii de transport. Gordon îl întâlnise la câteva întruniri, ciocniseră câte-un pahar şi discutaseră oarecum rezervaţi.

  Prinse din zbor o bârfă privind reînvierea ideii navei Orion şi despre altă lucrare a lui Dyson. Apoi, în timp ce-si făcea un nou sandviş şi vorbea cu un reporter, îl abordă un specialist în fizica particulelor. Acesta voia să discute planurile pentru un nou accelerator care putea produce o cascadă de tahioni. Energia necesară era imensă. Gordon îl ascultă politicos. În clipa când pe faţă începu să-i apară un zâmbet sceptic trădându-i adevăratele păreri, se sili să adopte o expresie de respect colegial. Tipii care lucrau în domeniul energiilor înalte se străduiau să producă tahioni, dar majoritatea observatorilor din afară considerau că efortul era prematur. Aveau nevoie de baze teoretice mai bune. Gordon condusese câteva seminarii pe această temă şi devenise insensibil la propunerile noi, care necesitau investiţii uriaşe. Fizicienii din domeniul particulelor păreau dependenţi de imensele lor acceleratoare. Cel care are doar un ciocan pentru a lucra, descoperă că la fiecare nouă problemă trebuie şi un cui.

  Gordon dădu aprobator din cap, privi superior, sorbi din şampanie şi vorbi cu zgârcenie. Deşi dovezile în favoarea tahionilor deveniseră acum copleşitoare, ele nu erau în deplin acord cu programul standard actual din fizică. Tahionii reprezentau ceva mai mult decât o nouă specie de particule. Nu puteau fi puşi alături de mezoni, hyperoni şi kaoni. Până în prezent, dovedind instinct contabil, oamenii de ştiinţă descompuseseră lumea într-o zoologie comodă. Celelalte particule, mai simple, prezentau diferenţe minore. Ele se armonizau cu Universul la fel ca piesele de remi aruncate într-un săculeţ, completând ţesătura lui, dar fără s-o modifice. Tahionii erau altfel. Ei făceau posibilă apariţia unor noi teorii, scoţând de la naftalină întrebările cosmologice prin simpla lor existenţă, înţelesurile erau cercetate temeinic.

  Pe lângă toate acestea, trebuia să se ţină seama de mesaje. Ele încetaseră în 1963, înainte ca Zinnes să poată furniza o confirmare mai convingătoare. Unii fizicieni le considerau reale. Alţii, permanent circumspecţi în faţa fenomenelor cu apariţie sporadică, socoteau că acestea trebuie să fi fost o eroare accidentală. Situaţia avea multe lucruri în comun cu detectarea de către Joe Weber a undelor gravitaţionale, în 1969. Experimente ulterioare, efectuate de alţi cercetători, nu puseseră în evidenţă asemenea unde. Asta însemna oare că Weber se înşelase, ori undele apăreau ca erupţii întâmplătoare? Puteau trece decenii întregi până când o nouă răbufnire avea să clarifice problema. Gordon discutase cu Weber, iar bărbatul uscăţiv, cu o coamă de păr argintiu, păruse să privească totul ca pe un soi de comedie de neevitat. De obicei, în ştiinţă nu-ţi poţi converti adversarii, spusese el; trebuie să le supravieţuieşti. Weber mai nutrea speranţe; Gordon simţea că propriul caz avea să rămână pe vecie neverificabil.

  Noua teorie avansată de Tanninger deschidea drumul, desigur. Dovedind o originalitate ieşită din comun, el plasase tahionii în teoria generală a relativităţii. Vechea întrebare care se ridica în mecanica cuantică, referitoare la cine era observatorul, fusese rezolvată în cele din urmă. Tahionii reprezentau un nou tip de fenomen ondulatoriu, undele cauzalităţii descriind bucle între trecut şi viitor, iar paradoxurile pe care le puteau produce conduceau la un nou tip de fizică. Esenţa paradoxului era posibilitatea apariţiei unor rezultate reciproc contradictorii, iar Tanninger asemănase bucla cauzală cu undele mecanic-cuantice. Diferenţa consta în modul de interpretare a rezultatelor experimentului. În viziunea lui Tanninger, un tip de funcţie ondulatorie, asemănătoare cu vechea funcţie cuantică, dădea diferitele rezultate ale buclei paradoxale. Însă noua funcţie ondulatorie nu descria probabilităţile – ea vorbea de universuri diferite. Când se stabilea o buclă, Universul se despărţea în două noi Universuri. Dacă bucla era simplă, de genul ucide-ţi-bunicul, atunci va rezulta un Univers în care bunicul trăia, iar nepotul dispărea. Acesta din urmă apărea într-un alt Univers, după ce călătorise înapoi în timp, unde îşi împuşca bunicul şi-si trăia viaţa, traversând anii care erau pentru totdeauna modificaţi prin actul său. Nimeni din fiecare dintre cele două Universuri nu considera că lumea era paradoxală.

  Toate acestea apăreau din utilizarea tahionilor pentru a produce tipul de buclă temporală cu undă staţionară, în absenţa tahionilor, nu se producea nici o despărţire în Universuri diferite. Prin urmare, lumea viitoare care-i transmisese mesaje lui Gordon era dispărută, de neatins. Cele două lumi se separaseră la un moment dat, în toamna anului 1963; Gordon era sigur de asta. Un anume eveniment făcuse ca experimentul lui Renfrew să devină imposibil sau inutil. Cauza fusese, probabil, conferinţa de presă Ramsey-Hussinger, sau plasarea mesajului în caseta de valori, ori afacerea Kennedy. Da, unul dintre acele evenimente. Dar care dintre ele?

  Păşi prin mulţime, salutând prieteni, lăsându-si gândurile în voie. Îşi reaminti că o fiinţă umană care mănâncă şi se mişcă eliberează 200 de waţi de căldură corporală, încăperea aceasta reţinea mai toată energia, îmbrobonându-i fruntea cu sudoare sâcâitoare. Mărul lui Adam se împiedică în nodul cravatei.

  — Gordon! Auzi o voce cristalină detaşându-se din vuietul molcom al discuţiilor. Se întoarse. Marsha îşi croia drum prin mulţime. Se aplecă şi o sărută. Avea în mână o valijoară cu strictul necesar, pe care o legăna fără să bage de seamă de fiecare dată când se răsucea să salute pe câte cineva cunoscut. Îi povesti despre traficul aglomerat de la intrarea în oraş după sosirea cu un avion de la La Guardia, arcuindu-si expresiv sprâncenele pentru a da mai multă greutate vreunui cuvânt sau descriind cu gesturi largi ciocniri evitate în ultima clipă. Perspectiva celor câteva zile de libertate, departe de copii, îi dădea un aer vesel, expansiv, molipsitor pentru Gordon. Îşi dădu seama că, pe măsură ce această recepţie sclipitoare devenea tot mai înfierbântată, devenise sumbru, iar Marsha îi alungase proasta dispoziţie într-o clipită. Atunci când se afla departe de ea, îşi amintea cel mai bine această poftă debordantă de viaţă.

  — O, Doamne, uite-l şi pe Lakin, spuse ea, dându-si ochii peste cap, mimând panica. S-o luăm în direcţie opusă, nu vreau să-mi încep seara discutând cu el. Loialitate de soţie.

  Îl târî după ea către salata de creveţi, prin preajma căreia Gordon trecuse nepăsător, urmând, probabil, o axiomă nutriţională dobândită genetic. În drum, Marsha atrase după sine pe câţiva dintre prietenii comuni, formând astfel o barieră protectoare împotriva lui Lakin, îl lămuri ea. Făcu toate astea cu o exagerare comică, stârnind chicote chiar din partea celor mai sobri. Un chelner îşi croi drum spre ei şi le oferi pahare de şampanie.

  — Mm, pariez că nu găseşti aşa ceva în bolul de colo, spuse Marsha sorbind şi ţuguindu-si buzele în semn de aprobare. Chelnerul ezită, apoi îi dădu dreptate:

  — Preşedintele mi-a spus să scot câte ceva din stocul special – zise, apoi plecă, parcă temându-se că dezvăluise prea multe.

  Marsha părea să polarizeze mediul, observă Gordon, atrăgând din toate colţurile încăperii prieteni care formară un nor în jurul lor. Astfel apăru şi Carroway care, bine dispus, dădu mâna cu ei. Gordon se lăsa învăluit de energia ei. Nu reuşise niciodată să se simtă atât de relaxat în prezenţa lui Penny, îşi aduse el aminte şi probabil că acest lucru trebuia să-i spună ceva de la bun început. În iarna anului 1968, când erau în toiul ultimelor confruntări pregătite cu minuţie, el şi Penny veniseră la Washington. Oraşul părea acoperit de un voal. Din curenţii mereu schimbători ai Potomacului se înălţa ceaţa. În cursul acelei călătorii evitase să participe la recepţiile fizicienilor, îşi reaminti el, în primul rând pentru că Penny le găsea plicticoase, iar el n-avea cum să anticipeze clipa în care ea se va vârî în vreo controversă pe teme politice sau şi mai rău, va cădea într-o tăcere îmbufnată. Existau domenii asupra cărora conveniseră să nu discute, iar cu timpul, aria acestora se lărgise. Fiecare avea de plătit poliţe celuilalt – eşti un colecţionar de nedreptăţi, îl acuzase Penny odată – dar, ca un făcut, perioadele bune dintre cele rele radiau o energie crescută. Dispoziţia lui Gordon fusese oscilantă în perioada 1967-l968, el nedorind să accepte recomandările făcute de Penny în spirit freudian, dar nici nu descoperi o altă ieşire. Nu ţi se pare că sare în ochi ostilitatea ta faţă de analiză? Îl întrebase ea cu o altă ocazie, iar Gordon înţelesese că aşa stăteau lucrurile; simţea că limbajul mecanic, sforăitor, era o trădare, o capcană. Psihologia se transformase, urmând modelul ştiinţelor grele, având fizica drept strălucit exemplu. Însă ca model fusese luat vechiul mecanism de ceas newtonian. În fizica modernă nu se putea vorbi despre o lume mecanică, independentă de observator, de vreun angrenaj intangibil sau de o modalitate de a descrie un sistem fără a interveni în structura lui. Intuiţia îl avertiza că nici o asemenea analiză exterioară nu reuşea să surprindă ceea ce era în frecare şi se încingea între ei doi. Şi astfel, în zilele de sfârşit ale anului 1968 nucleul lui personal fisionase, iar un an mai târziu a cunoscut-o pe Marsha Gould din Bronx, Marsha cea scundă şi brunetă şi o paradigmă inevitabilă îşi găsise rezolvarea. Trecând în revistă aceste întâmplări, zâmbi către Marsha care radia lângă el.

  Prin ferestrele dinspre apus ale încăperii se strecură o lumină care amintea de arama bătută. Tocmai soseau mărimile de la instituţiile finanţatoare, târziu ca de obicei. Gordon salută, strânse mâini, spuse vorbele de rigoare care se obişnuiesc în asemenea ocazii. În grupul format în jurul Marshei apăru şi Ramsey, care fuma o ţigară subţire de foi. Gordon îl întâmpină clipind conspirativ către el. Apoi auzi:

  — Voiam să vă cunosc şi vă cer scuze dacă am dat pur şi simplu buzna neinvitat. Prizonier al propriilor sale amintiri, Gordon zâmbi fără prea multă tragere de inimă, dar apoi băgă de seamă ecusonul scris cu mâna proprie de către tânăr: Gregory Markham. Îngheţă cu mâna întinsă în aer. Sporovăiala din jur se stinse şi simţi literalmente cum îi bubuie inima în piept. Spuse prosteşte:

  — Eu, da, înţeleg.

  — Mi-am susţinut teza de licenţă în fizica plasmei, însă am citit lucrările lui Tanninger şi pe-ale dumneavoastră, desigur, şi, cum să vă spun, cred că în aceste domenii se află adevărata fizică. Mă refer la un grup întreg de consecinţe cosmologice, nu sunteţi de aceeaşi părere? Mie mi se pare…

  Iar Markham, pe care Gordon îl vedea acum şi era doar cu zece ani mai tânăr decât el, se îndepărtă, schiţându-si ideile pe care le avea în legătură cu lucrarea lui Tanninger. Markham propunea câteva noţiuni interesante privind soluţiile nonlineare, idei pe care Gordon nu le mai auzise. În ciuda uimirii, se trezi urmărind cu interes prezentarea aspectelor tehnice. Se vedea că Markham pricepea cum se cuvine domeniul. Faptul că Tanninger folosise o nouă metodă de calcul pentru formele diferenţiale exterioare făcuse ideile sale mai greu de abordat pentru generaţiile de fizicieni mai vârstnici, dar pentru Markham acest aspect nu constituia o problemă; el nu se lăsa încurcat de notaţiile butucănoase, frecvent acceptate. Invocate şi vizualizate în minte, imaginile esenţiale privind curbele paradoxale care coborau cu o logică eliptică în planul realităţii fizice erau stăpânite de Markham. Gordon constată că devenea tot mai nerăbdător; tânjea să stea jos undeva, să-si noteze grăbit câteva argumente care-i veniseră în minte şi să lase simbolurile matematice să vorbească în numele lui. Dar exact în acea clipă îl întrerupse un aghiotant purtând mănuşi albe, care-i salută respectuos, dar ferm şi spuse:

  — Doctor Bernstein, doamnă Bernstein, am avea nevoie de prezenţa dumneavoastră.

  Markham ridică din umeri, surâse puţin stânjenit şi dispăru aproape imediat în mulţime. Gordon îşi reveni din visare şi-si controlă ţinuta, apoi o luă pe Marsha de braţ. Aghiotantul le făcu loc luând-o înainte. Gordon simţi un îndemn interior să strige după Markham, să-l găsească şi să-l invite la masă în aceeaşi seară, din dorinţa de a nu-l pierde. Ceva însă îl opri. Se întrebă dacă acest eveniment în sine, această întâlnire întâmplătoare, n-ar putea fi cumva amănuntul care definea paradoxurile – dar nu, era imposibil, ruptura se produsese în 1963, desigur. Markham de acum nu era omul care va efectua calcule şi va da sugestii în acel îndepărtat Cambridge. Bărbatul pe care abia îl cunoscuse nu va muri într-un accident aviatic. Viitorul va fi diferit.

  Pe chip îi apăru pentru o clipă o expresie de uimire şi porni cu mişcări mecanice.

  Se întâlniră cu Ministrul Sănătăţii, Educaţiei şi Protecţiei Sociale, un bărbat cu nasul ascuţit şi gura strânsă cu buzele uşor ţuguiate, aceste trăsături ale feţei formând parcă un semn de întrebare. Aghiotantul îi conduse pe toţi într-un lift mic în care trebuiră să stea jenant de aproape unul de altul – fiecare în interiorul spaţiului său personal, remarcă distrat Gordon – iar Ministrul rosti vesel câteva observaţii monosilabice, toate având strălucirea exprimării scriitoriceşti. Gordon îşi aminti că această întâlnire particulară cu membrii Cabinetului avea un caracter preponderent politic. Uşile liftului se deschiseră spre un coridor populat de bărbaţi încremeniţi pe locurile lor. Câţiva dintre ei îi măsurară din cap până în picioare fără să se ferească, apoi privirile le redeveniră neutre şi oamenii îşi întoarseră capetele ca la comandă spre zonele avute în consemn. Însărcinaţi cu securitatea, presupuse Gordon. Ministrul îi conduse printr-un coridor îngust şi ajunseră într-o încăpere mai spaţioasă. O femeie scundă, îmbrăcată de parcă s-ar fi pregătit să meargă la operă, se apropie de ei cu pas vioi. Amintea de acele femei care-si duc mâinile la şiragul de perle şi respiră adânc înainte de a spune ceva. În timp ce Gordon îşi imagina gestul, ea făcu exact cum îşi închipuise el şi spuse:

  — Amfiteatrul e deja plin, nici nu ne-a trecut prin minte că vor veni atâţia şi încă atât de devreme. Domnule Ministru, cred că nu are rost să rămâneţi aici, mai ales că majoritatea şi-au ocupat deja locurile.

  Ministrul porni spre sală. Marsha îl bătu pe Gordon pe umăr şi întinse mâna spre guler.

  — Ţi-ai strâns prea tare cravata. Arăţi de parcă ai vrea să te strangulezi.

  Lărgi nodul cu degete agile şi-i aranjă cravata. Concentrându-se asupra gestului, Marsha îşi muşcă uşor buza de jos, apăsând cu dinţii până când pielea roşiatică păli sub stratul fin de ruj. Gordon îşi aduse aminte de felul în care se albea nisipul sub tălpile lui când alerga pe plajă.

  — Veniţi. Veniţi, vă rog, îi îndemnă doamna cu perle.

  Traversară o porţiune triunghiulară şi pardosită sobru cu marmură, ajungând brusc pe o scenă. Siluete scăldate în lumina reflectoarelor se mişcau de colo-colo. Se auzi hârşâitul scaunelor. Un alt aghiotant purtând mănuşi absurd de albe o luă pe Marsha de braţ. Îi conduse pe amândoi în zona luminată orbitor, către trei şiruri de scaune, majoritatea deja ocupate. Marsha se aşeză la capătul primului rând, iar Gordon alături de ea. Aghiotantul se îngriji ca Marsha să nu se aşeze în gol. Gordon se lăsă greoi pe scaun. Aghiotantul dispăru. Marsha purta o rochie destul de scurtă, la modă. Lui Gordon îi reţinură atenţia eforturile ei de a trage tivul rochiei peste rotunjimea genunchilor. Se simţi cuprins de sentimentul plăcut al proprietarului, ştiind că rotunjimile coapselor, ascunse de ochii publicului erau, puteau fi ale lui chiar în seara asta, doar cu preţul unui gest mut.

  Îşi miji ochii ca să vadă dincolo de cercul de lumină, în spaţiul semirotund de dincolo de scenă se întrezăreau o mulţime de chipuri. Oamenii se agitau nerăbdători – nu pentru el, ştia asta – iar din stânga, o cameră de televiziune privea cu o fixitate ciclopică spre podiumul gol. Un inginer de sunet făcu o probă de microfon.

  Gordon privi cercetător spre chipurile pe care le putea distinge. Oare Markham era prezent? Căută prin memorie combinaţia potrivită de trăsături. Rămase uimit că, în ciuda prea mult lăudatei lor individualităţi, oamenii semănau atât de mult între ei şi că ochiul reuşea, totuşi, să separe similitudinile pentru a surprinde detaliile neînsemnate care îi deosebeau pe cei cunoscuţi de necunoscuţi. O persoană îi atrase atenţia. Îşi încordă privirea pentru a străpunge cercul orbitor. Nu, era Shriffer. Gordon se întrebă amuzat ce ar crede Saul dacă ar şti că Markham se afla la doar câţiva metri mai încolo, o legătură inocentă cu lumea pierdută a mesajelor. Gordon hotărâse să nu divulge acum acele nume îndepărtate. Ele ar ajunge în presă şi ar crea confuzie, fără a dovedi nimic.

  Nu numai hotărârea de a păstra secretă identitatea acelor oameni îl făcuse să amâne publicarea datelor complete.

  Mai tot ce interpretase drept zgomot în cursul experimentelor lui de început reprezenta de fapt semnale indescifrabile. Mesajele acelea alergau înapoi în timp dintr-un viitor nebănuit. Nu erau absorbite aproape deloc de materia din Univers care avea o distribuţie cu o densitate destul de scăzută. Dar în vreme ce mesajele se deplasau spre trecut, ceea ce pentru oameni era un univers în expansiune, tahionilor le apărea un univers în contracţie. Galaxiile se apropiau una de alta, strângându-se într-un volum tot mai redus. Această materie îngroşată absorbea mai bine tahionii. Pe măsură ce tahionii curgeau înapoi, spre ceea ce pentru ei apărea ca univers în implozie, ei erau absorbiţi în cantităţi sporite. Şi atunci, în ultima fracţiune de secundă dinainte de a fi comprimat la un punct, Universul aspira toţi tahionii din fiecare punct al propriului său viitor. Atunci când erau integrate din nou în timp, determinările pe care le făcuse Gordon privind fluxul de tahioni arătau că energia absorbită de la tahioni era suficientă pentru a încălzi masa comprimată. Această energie alimenta expansiunea Universului. Prin urmare, pentru ochiul uman, Universul exploda dintr-un singur punct din cauza a ceea ce se va întâmpla, nu a ceea ce se întâmplase deja. Originea şi destinul se întrepătrundeau. Şarpele îşi înghiţea coada.

  Gordon voia să fie absolut sigur înainte de a-si prezenta concluziile despre flux. Era convins că o asemenea lucrare n-ar fi bine primită.

  Lumea nu dorea paradoxuri. Mintea umană refuza să accepte ideea că uriaşele mişcări ale timpului erau bucle imposibil de perceput. Opoziţia comunităţii ştiinţifice faţă de mesaje avea la bază acest simplu adevăr, era sigur de asta. Animalele evoluaseră în aşa fel încât legile naturii li se păreau inteligibile; aceasta era o trăsătură certă a dorinţei de supravieţuire. Legile îl modelaseră pe om, iar nu invers. Cortexului nu-i plăcea un univers care se deplasa în mod fundamental atât înainte cât şi înapoi.

  De aceea nu avea de gând să pângărească problema cu câteva nume incomplete, doar pentru a-l proiecta din nou pe Shriffer în centrul atenţiei. Probabil că-i va spune lui Markham, tot aşa cum, în mod inevitabil, va publica apelurile slabe pe care le recepţionase din Eridani Epsilon, situată la o depărtare de unsprezece ani-lumină. Erau voci dintr-un viitor fără dată, care prezentau detalii legate de operaţiuni de întreţinere ale unor nave. În acestea nu apăreau paradoxuri decât dacă informaţiile ar fi afectat avântul actual spre dezvoltarea sistemelor rachetă sau ar fi subminat, printr-o mişcare contrară, proiectele de construcţie a unei staţii spaţiale. Oricând era posibilă o asemenea răsturnare, se gândi el. Iar în acest caz, Universul se va diviza din nou. Fluviul se va bifurca. Dar poate că atunci când toate acestea aveau să fie înţelese, iar ecuaţiile lui Tanninger vor pătrunde în miezul enigmei, se va şti dacă paradoxurile trebuie evitate sau nu. La urma urmei, paradoxurile nu provocau daune reale. Era ca şi cum ai fi avut un frate geamăn brunet dincolo de oglindă, întru totul identic, mai puţin faptul că se dovedea stângaci. Iar natura tahionilor făcea cu totul improbabilă apariţia vreunui paradox accidental. O navă spaţială care transmite spre Pământ ar folosi fascicule înguste. Câmpurile de franje n-ar atinge nici măcar din întâmplare Pământul aflat în mişcare prin spaţiu, rotindu-se neîncetat în jurul propriei sale axe, n-ar putea intersecta gavota sa în jurul galaxiei.

  Ramsey apăru în câmpul vizual al lui Gordon readucându-l la acest moment de iluminare. Ramsey îşi stinse ţigara subţire de foi care se răsuci ca o insectă muribundă. Omul era agitat. Deodată se auzi o izbucnire de muzică înregistrată. Trăiască şeful. Toţi cei prezenţi pe scenă se ridicară, cu toate că persoana zâmbitoare, ridicând mâna prevenitor, care intră din partea dreaptă, era un funcţionar. Cu o căldură destinată mai mult reprezentanţilor mass-media, Preşedintele Scranton strânse mâna Ministrului şi adresă întregii scene un zâmbet generalizat. Fără să vrea, Gordon simţi o ardoare neînţeleasă. Preşedintele se deplasă cu o siguranţă lejeră, răspunzând uralelor şi aşezându-se în cele din urmă alături de Ministru. Scranton îl discreditase pe Robert Kennedy, târându-l într-o încâlceală de interceptări ale convorbirilor în sânul Partidului Democrat şi apoi folosind serviciile de informaţii şi FBI-ul împotriva republicanilor. La vremea respectivă, Gordon acceptase cu greu acuzaţiile, mai ales că vicepreşedintele Goldwater făcuse câteva aluzii revelatoare. Dar privind retrospectiv, era bine că scăpaseră de ideea dinastiei Kennedy şi, odată cu ea, de spectrul Preşedinţiei Imperiale.

  Ministrul era acum pe podium, făcând mecanic prezentările şi alunecând în protocolul de rigoare al administraţiei. Gordon se aplecă spre Marsha şi şopti:

  — Doamne, nu mi-am pregătit cuvântarea.

  — Povesteşte-le despre viitor, spuse ea veselă.

  — Viitorul acela e doar un vis, mormăi el. Ea îi răspunse laconic:

  — Memoria care funcţionează doar pentru trecut nu-i prea grozavă.

  Gordon îi surâse. Marsha întâlnise cuvântul în cărţile citite copiilor, un rând din scena timpului răsturnat, văzut prin oglindă, Regina Albă. Gordon clătină din cap şi se rezemă de spătar.

  Ministrul îşi terminase de citit cuvântarea pregătită iar acum îl prezenta pe Preşedinte în aplauzele tuturor. Scranton citi decretul legat de Ramsey şi Hussinger. Cei doi bărbaţi se apropiară cu stângăcie, reuşind să se încurce unul pe altul. Preşedintele le înmâna cele două plachete în ropote de aplauze. Ramsey aruncă o privire la placheta primită şi, în hohotele spectatorilor, o schimbă cu aceea a lui Hussinger. Urmară aplauze politicoase şi se aşezară. Ministrul făcu un pas în faţă, răsfoind un teanc de hârtii, şi-i înmână câteva Preşedintelui. Următorul premiu era oferit pentru o realizare în domeniul geneticii, despre care Gordon nu auzise nimic. Laureatul era o femeie durdulie cu aspect de nemţoaică; aceasta îşi răsfiră câteva pagini în faţa ei şi se întoarse către spectatori, evident pregătită să prezinte un lung istoric al lucrării ei. Scranton îi aruncă Ministrului o privire din colţul ochilor, apoi se retrase şi se aşeză. Mai trecuse prin asemenea situaţii.

  Gordon încercă să se concentreze asupra spuselor ei, dar îşi pierdu din interes când femeia se lansă într-un salut adresat celorlalţi cercetători din domeniu care, din păcate, nu puteau fi recompensaţi astăzi în această atmosferă atât de distinsă.

  Gordon îşi făcu de lucru întrebându-se ce să spună. Nu va mai avea prilejul să-l întâlnească pe Preşedinte şi nici să fie ascultat de o persoană atât de influentă ca Ministrul. Poate că dacă ar fi încercat să comunice o parte din semnificaţia lucrării lui… Ochii îi fugiră către public.

  Avu brusc sentimentul că timpul era aici, nu o relaţie între evenimente, ci o prezenţă palpabilă. Ce comoditate specific umană să concepi timpul drept inamovibil, o povară de care nu poţi scăpa. Convins de asta, omul putea renunţa la ideea de a înota contra acestui fluviu de secunde şi să se lase pur şi simplu purtat de curent, încetând să se mai izbească de suprafaţa netedă a timpului ca o insectă care se năpusteşte mereu către o floare de lumină. Doar dacă…

  Îl privi pe Ramsey care-si citea placheta, ignorând retorica geneticienei, şi-si aminti de valurile înspumate de la La Jolla, venind tocmai din Asia ca să se spargă de ţărmul dezgolit. Gordon scutură din cap, fără să-si dea seama de ce îşi întinsese degetele după mâna Marshei. O strângere care-l încălzi.

  Se gândi la acel viitor deviat, la numele celor care încercaseră să transmită un semnal către bezna tot mai adâncă a istoriei ca s-o rescrie altfel. Îţi trebuia curaj să trimiţi speranţe efemere prin întuneric, sclipiri fosforescente prin catifeaua infinită care înghite totul. Vor avea nevoie de curaj; catastrofa de care vorbeau mesajele putea cuprinde întreaga lume.

  Urmară aplauze firave şi politicoase. Preşedintele îi dădu femeii corpolente placheta – cecul avea să-i fie trimis mai târziu, după câte ştia Gordon – şi se aşeză. Apoi Scranton privi din dosul ochelarilor şi începu să citească, pronunţând pătrăţos vocalele, după cum era obiceiul în Pennsylvania, brevetul acordat lui Gordon Bernstein.

  — Pentru investigaţii în rezonanţa nucleară magnetică, acestea producând un efect nou şi uimitor…

  Gordon îşi aminti că Einstein primise Premiul Nobel pentru efectul fotoelectric, care era considerat destul de sigur prin 1921, iar nu pentru teoria relativităţii, controversată la vremea respectivă. Rămânea într-o bună companie.

  — Despre care, într-o serie de experimente definitive din 1963 şi 1964, doctor Bernstein a arătat că puteau fi explicate doar prin prezenţa unui nou tip de particulă. Această ciudată particulă, ta… Tah…

  Preşedintele se împletici în pronunţie. Din mulţime se auziră râsete de aprobare. Ceva sclipi în memoria lui Gordon şi începu să privească cercetător chipurile de dincolo de cercul de lumină. Acel râs. Era al cuiva cunoscut?

  — Tahionul, se poate deplasa mai repede decât lumina. Acest lucru presupune…

  Cocul strâns, bărbia ridicată aproape sfidător. În rândul al treilea era mama. Purta o jachetă de culoare închisă şi venise să asiste la acest eveniment, să-si vadă fiul pe celebra scenă a istoriei.

  — Că particulele pot călători înapoi în timp. Consecinţele ce decurg din această particularitate sunt de importanţă fundamentală în multe domenii ale şuinţei moderne, începând cu cosmologia şi…

  Ţinându-si pumnii strânşi, Gordon se ridică pe jumătate de pe scaun. Energia plină de mândrie pe care o radia, ţinându-si capul întors către fluviul de cuvinte…

  — Terminând cu structura particulelor subnucleare. Aceasta dă o dimensiune uriaşă…

  Dar, în curgerea grăbită şi încâlcită a evenimentelor din lunile de după noiembrie 1963, mama murise în Bellevue, înainte de a apuca s-o revadă.

  — Care prevesteşte legătura tot mai strânsă…

  Femeia din rândul trei era probabil o secretară în vârstă, convocată pentru a-l vedea pe Preşedinte. Şi totuşi, ceva în privirea ei alertă… Încăperea se undui, lumina se estompă, formând cercuri.

  — Dintre microscopic şi macroscopic, o temă…

  Obrajii i se umeziră. Gordon privi printre gene încercând să distingă mai clar silueta uscăţivă a Preşedintelui, văzându-l ca o pată mai întunecată în lumina arzătoare a reflectoarelor. Dincolo de el, nu mai puţin reale, erau numele celor de la Cambridge, fiecare o umbră, fiecare cunoscându-i pe ceilalţi, dar nu pe deplin. Siluetele întunecate se îndepărtau, acum imposibil de atins, îndreptându-se fiecare către destinaţia ei, la fel ca şi el, Ramsey sau Marsha, Lakin şi Penny. Dar toate erau doar siluete. Lumina pătrunzătoare trecea prin ele. Păreau îngheţate. Doar peisajul se schimba, observă Gordon în cele din urmă, refractat graţie unor legi proprii. Timpul şi spaţiul participau şi ele, tărâmuri uriaşe învăluind siluetele, o ţesătură de trecut şi viitor. Nu exista nici o curgere a anilor. Buclele statornice ale cauzalităţii se deplasau atât înainte cât şi înapoi. Peisajul temporal se unduia de valuri, tulburate şi arcuite, o lighioană gigantică din marea întunecată.

  Preşedintele încheiase. Gordon se ridică. Păşi mecanic spre tribună.

  — Premiul Enrico Fermi pentru…

  Nu reuşi să citească dedicaţia de pe brevet. Chipurile apăreau în faţa lui. Ochi. Lumina orbitoare… Începu să vorbească.

  Văzu publicul şi se gândi la valurile care treceau prin oameni spărgându-se cu o spumă albă atotcuprinzătoare. Siluetele mărunte simţeau instinctiv curenţii de fund ai valurilor drept paradoxuri, drept enigme şi auzeau ticăitul timpului fără să ştie precis ce percepeau şi se agăţau de iluziile lor lineare privind trecutul şi viitorul, progresul, naşterile deschizătoare de drum şi decesele ce vor să vină. Cuvintele i se înecară în gâtlej. Continuă să vorbească. Şi se gândi în acelaşi timp la Markham şi la mama şi la toţi aceşti nenumăraţi oameni care nu lăsau speranţele să le scape din mână şi la strania lor percepţie, ultima lor iluzie că, indiferent cum ar fi trecut zilele prin ei, întotdeauna rămânea pulsul lucrurilor ce vor să vină, senzaţia de acum că timpul totuşi exista.

  Ştiinţa se alătură literaturii.

  Timperfect reprezintă o veritabilă fuziune a ştiinţei cu literatura. Romanul îl consacră pe fizicianul Gregory Benford ca scriitor de valoare remarcabilă prin cucerirea Premiului Memorial John W. Campbell şi a Premiului Nebula al Scriitorilor Americani de Science Fiction pentru cel mai bun roman de science fiction al anului 1980. Unind cultura oamenilor de ştiinţă şi a umaniştilor, el ne propune o incitantă viziune a realităţii sugerate de fizica actuală şi, în acelaşi timp, o portretizare captivantă a unor oameni care se confruntă cu probleme atât ştiinţifice cât şi personale. Benford sugerează paralele între conceptele mai puţin familiare ale fizicii moderne, care sunt centrale în acţiunea romanului şi bine cunoscutele percepţii şi probleme umane ale personajelor. Timperfect oferă simultan perspective ştiinţifice şi umaniste asupra naturii şi realităţii.

  Cu multiplele sale linii ale acţiunii şi cu variate puncte de interes, Timperfect posedă ceva pentru fiecare gen de cititor, deşi chiar această diversitate înseamnă că mulţi vor considera unele aspecte ale cărţii mai interesante decât altele. În acest roman complex se întrepătrund rezolvarea misterului din cele două intrigi ştiinţifice, vieţile amoroase şi grijile personale ale diferitelor personaje, politica din ştiinţa contemporană, ameninţarea cu distrugerea din pricina dezastrelor ambientale, re-creării convingă-toare a vieţii americane de la începutul anilor şaizeci şi creării la fel de vii a unei Anglii devastate într-un viitor apropiat, cugetării asupra naturii timpului şi spaţiului, încărcate de paradoxuri temporale şi realităţi alternative, multe elemente din fizica modernă şi o undă de misticism.

  Timperfect se încadrează în literatura science fiction „hard” în sensul că ştiinţa prezentă în roman este fizica, opusă genului „soft”, care are la bază ştiinţele sociale. Intriga sa pivotează în jurul tahionilor şi a universurilor alternative şi este încărcată de speculaţii privind cauzalitatea, paradoxurile temporale şi natura universului fizic. Mulţi cititori nu vor şti să traseze graniţa dintre ştiinţă şi ficţiune; dat fiind faptul că fizica este teoretică, distincţia nu apare întotdeauna cu claritate. Tahionii fac parte din fizica teoretică actuală, însă existenţa lor nu a fost confirmată experimental. Există aspecte de fizică teoretică în sprijinul conceptului de universuri alternative, prezentat în Timperfect, dar Benford acceptă un „salt metafizic” în deznodământul romanului atunci când divizează naraţiunea pentru a descrie două realităţi distincte.

  Ştiinţa apare foarte pregnant în roman, întrucât personajele sunt oameni de ştiinţă, iar mediul descris reprezintă subcultura lor. În science fiction apar surprinzător de puţine portretizări convingătoare ale oamenilor de ştiinţă. Adesea, personalitatea lor este doar schiţată, pentru că se pune mai mult accent narativ pe problemele ştiinţifice, acestea fiind punctul central al intrigii. Complicata politică a vieţii reale a oamenilor de ştiinţă şi consecinţele activităţii lor au fost rareori descrise atât de eficient ca în Timperfect. Vieţile particulare ale oamenilor de ştiinţă sunt prezentate cu o minuţie remarcabilă, iar legătura dintre viaţa personală şi cea de la locul de muncă sunt semnificative pentru realismul psihologic şi pentru tema propusă.

  În cele două intrigi plasate între 1962 şi 1963 şi 1998 (echidistante faţă de 1980, data publicării romanului), descoperim savanţi la lucru în vremuri „bune” şi „proaste”, angajaţi în cercetare fundamentală determinată de curiozitate. În acţiunea din 1998, această cercetare fundamentală se aplică în mod neaşteptat la o problemă care ameninţă umanitatea şi necesită găsirea unei soluţii imediate. În intriga plasată în anii şaizeci, hotărârea lui Gordon Bernstein de a urmări originea ciudăţeniilor apărute în datele lui, în loc să le facă uitate, ca fiind irelevante faţă de scopul propus (o decizie care ar fi dovedit prudenţă, date fiind presiunile cu care se confruntă) este recompensat printr-o descoperire uimitoare şi prin dobândirea prestigiului ştiinţific. Benford apără în ambele intrigi cercetarea fundamentală de pragmatismul excesiv şi de dirijismul de la vârf privind ierarhia academică sau guvernamentală.

  De asemenea, în ambele intrigi descoperim legăturile esenţiale dintre diferitele tipuri de activitate ştiinţifică. Munca experimentatorului Renfrew şi a teo-reticianului Markham reprezintă aspecte com-plementare ale aceleiaşi probleme; atât experimentele de laborator, cât şi cele de concepţie converg spre soluţionarea problemei. Fizicianul Bernstein are nevoie de informaţii de la chimistul Ramsey, o sugestie conceptuală din partea astronomului Shriffer şi confirmarea din partea unei colege care efectuează lucrări similare la o altă universitate. Chiar şi activitatea individuală impune o diversitate a abordării: Bernstein apelează la intuiţie şi la cercetarea de bibliotecă, dar şi la aptitudini analitice sau la complicate echipamente de laborator pentru a descâlci misterul ciudăţeniilor din datele obţinute. Portretizarea oamenilor de ştiinţă şi descrierea activităţii ştiinţifice contrazic elocvent înclinaţia oricărui cititor de a concepe savanţi stereotipi sau de a simplifica peste măsură natura muncii ştiinţifice.

  Valoarea de divertisment a intrigii ştiinţifice se află de regulă în rezolvarea de enigme şi în suspans (cum pot fi adunate laolaltă „indiciile” furnizate de cunoaşterea actuală pentru a se ajunge la soluţionare? Se poate realiza ea la timp pentru evitarea unui dezastru?). Timperfect ne oferă aceste elemente, precum şi multe altele, aducându-si o contribuţie valoroasă la iniţierea ştiinţifică a cititorilor săi. Textura romanului ne prilejuieşte pătrunderea în subcultura ştiinţei – glume, frustrări, rivalităţi şi condiţii de lucru. Ea accentuează umanitatea savanţilor şi dimensiunile subiective ale ştiinţei. Într-o lucrare scrisă în 1987 pentru Best of Nebula: despre Timperfect, Benford îl numeşte cel mai personal dintre romanele sale, „ţesut din cincisprezece ani de gândire şi experienţă”, incluzând între aceştia anii petrecuţi ca student în La Jolla şi anul postuniversitar de la Cambridge. Atât el, cât şi fratele său geamăn apar în partea din roman care se petrece în La Jolla, iar autorul recunoaşte un grad considerabil de identificare personală cu Greg Markham.

  Portretul făcut de Benford lui Markham, aflat în avion şi rezolvând paradoxuri cu ajutorul ecuaţiilor lui Cathy Wickharr reprezintă o exemplificare surprinzător de convingătoare a teoreticianului la lucru. Încălcând stereotipia manipulării mecanice a cifrelor şi formulelor, matematica lui Markham se apropie de formele artei: „Rezolvarea presupunea mai mult decât o simplă răsucire nemiloasă a elementelor ecuaţiei… Dincolo de standardele logice apăreau chestiuni de ordin estetic… Aici nu se punea problema de a alege între frumuseţe şi adevăr. Trebuia să le scoţi pe amândouă la lumină” (capitolul 31).

  Evident, majorităţii scriitorilor le lipseşte experienţa şi perspectiva necesară pentru a crea un roman ştiinţific convingător. La fel de adevărat e că majoritatea oamenilor de ştiinţă nu posedă experienţa şi perspectiva pentru a scrie un roman cu valoare literară. Iar Timperfect este interesant nu numai prin ştiinţa oferită, ci şi prin personaje, formă şi imagini. Experienţa lui Marjorie privind descompunerea societăţii în care trăieşte face ca efectele crizei mediului să fie reale pentru noi. Relaţia problematică a lui Gordon cu Penny ne face să simţim realităţile distincte trăite de evreul newyorkez şi neevreul californian. Capitolele romanului alternează între linii directoare ale naraţiunii, ţinându-l pe cititor suspendat între trecut şi viitor şi accentuând sentimentul nostru privind realităţile evident separate care sunt, totuşi, intim legate. Elementele literare, satisfăcătoare prin ele însele, contribuie în diferite moduri la sprijinirea conceptelor ştiinţifice pe care cititorul este invitat să le absoarbă.

  Concepţia despre timp mai curând ca peisaj decât ca fluviu în permanentă curgere şi atacul asupra convingerii noastre potrivit căreia cauza precede efectul nu reprezintă noutăţi în science fiction, unde călătoria în timp şi paradoxurile temporale sunt lucruri obişnuite – însă Benford nu foloseşte doar ciudăţeniile timpului ca vehicul pentru naraţiune. În Timperfect, fizica teoretică aruncă o provocare „părerii ciudat de umane” pe care noi o avem despre timp. În loc să pună la punct o suspendare temporară a neîncrederii, Benford îşi convinge cititorul să pătrundă în noua paradigmă a fizicii teoretice actuale. El depăşeşte teoria acceptată, încercând să rezolve paradoxul care apare atunci când viitorul modifică trecutul într-un mod care ar împiedica impulsul original din viitor de a lua legătura cu trecutul. Soluţia lui apelează la un univers alternativ, o linie de demarcaţie între lumi, în care preşedintele John F. Kennedy supravieţuieşte atentatului de la Dallas din 1963. Această realitate distinctă se îndepărtează de cea trăită de cititori şi de personajele anului 1998, îndreptându-se către un viitor diferit – o linie temporală în care există un an 1974 care nu aparţine nici cititorului, nici personajelor din 1998. Această lume va evita dezastrul natural care provoacă moartea lui Greg Markham în linia temporală care duce de la anul trăit 1962 la 1998 din penultimul capitol. În absenţa unei atracţii faţă de experienţa umană, mai toţi cititorii vor ignora acele provocări radicale aruncate la adresa credinţelor noastre tradiţionale precum universurile multiple şi peisajul temporal în care „înainte” şi „după” îşi pierd înţelesul. Noile teorii ştiinţifice sunt pricepute doar de un număr limitat de oameni şi până şi aceştia se schimbă doar pe plan intelectual. Benford uşurează înţelegerea de către cititor a noii paradigme, sugerând paralele între adevărurile psihologice despre realităţile multiple şi indeterminate pe care le acceptăm destul de lesne şi fizica actuală, care pare cu totul nefamiliară. Practic vorbind, Timperfect leagă ideile despre universurile îndepărtate, de dimensiuni subatomice şi respectiv cosmice, de dimensiunile familiare ale experienţe umane în care se dezvoltă intuiţiile noastre. Intrigile de interes uman explorează realităţi relative, schimbătoare, în aşa fel încât pregătesc cititorul să accepte noile concepţii ale fizicii teoretice.

  O imagine elocventă este aceea a rafturilor pe care Joh Renfrew le face pentru ca Marjorie să-si poată depozita conservele. Întrucât casa este veche şi se scufundă, rafturile par strâmbe atunci când John le aşază drept faţă de centrul gravitaţional al Pământului. Având de partea sa obiectivitatea nivelei de dulgher, John vorbeşte limpede despre realitatea rafturilor a pereţilor: „Rafturile sunt drepte, iar pereţii sunt înclinaţi” (capitolul 10). Dar indiferent cum rearanjează Marjorie borcanele, rafturile nu par cum trebuie; văzute din cadrul referenţial uman al bucătăriei, până şi John recunoaşte mai târziu: „Acum rafturile stăteau şui; pereţii erau drepţi.” Percepţia noastră privind adevărul depinde de cadrul de referinţă pe care îl adoptăm. Benford nu sugerează că adevărul este cu totul relativ; cadrul de referinţă mai larg este adevărat. Spre sfârşitul romanului, când John lucrează până târziu, Marjorie bea, iar încercarea de seducere desfăşurată de Ian Peterson este în plină desfăşurare, rafturile sunt din nou prezente. Acum, când totul este anapoda atât în mediul fizic dar şi în lumea emoţiilor şi relaţiilor umane, Marjorie observă cum rafturile din lemn de pin ies în evidenţă în umbrele aruncate de flacăra lumânării. „Obiectele din cameră se unduiau şi se vălureau, cu excepţia rafturilor care rămâneau drepte… Acum rafturile păreau mai materiale decât pereţii” (capitolul 37). Adevărul mult mai substanţial este acela perceput în funcţie de un cadru referenţial mai cuprinzător, în cazul de faţă atât cel ştiinţific prin care rafturile au fost făcute, cât şi cel uman, privind relaţia matrimonială care trece dincolo de circumstanţele particulare ce explică vulnerabilitatea lui Marjorie în faţa lui Ian.

  În Timperfect, dificultatea de a înţelege adevărurile care transcend realitatea imediată ocupă un loc central. Nespecialistul Peterson cugetă la peisajul nepământean al lumii savantului teoretician: „De câteva zeci de ani, imaginea lumii, aşa cum era descrisă de oamenii de ştiinţă, devenise ciudată, detaşată şi incredibilă. Prin urmare era mult mai uşor să ignori decât să încerci a înţelege” (capitolul 11). Timperfect îşi îndeamnă cititorii să adopte o atitudine care face posibilă înţelegerea.

  Conceptul de „realităţi diferite” din lumea noastră este lesne de acceptat, în sensul că Markham îl trăieşte punând faţă în faţă California şi Anglia anului 1998 (capitolul 15). Conceptul rămâne accesibil chiar şi când se aplică unui individ. Gordon se străduieşte să o identifice pe „adevărata Penny”, ţinând seama de numeroasele faţete ale personalităţii ei care i se par ireconciliabile: vederile politice de dreapta, pasiunea pentru artă, rafinamentele sexuale etalate cu nonşalanţă (capitolul 19). Majoritatea cititorilor de science fiction nu vor fi surprinşi de faptul că totuşi cele două lumi frumos prezentate în detaliu în Timperfect par la fel de reale, deşi lumea anului 1962 este „realitate” (adevăr pentru istoria noastră), iar lumea anului 1998, „ficţiune” (proiecţie imaginativă). N-ar mai rămâne deci de făcut decât un pas pentru ca lectorul să accepte cea de-a treia realitate, anul 1974 din capitolul final. Un pas ameţitor, fiindcă acesta nu e anul nostru istoric 1974, însă dacă nu ne miră ideea celor două culturi anglo-saxone văzute ca lumi diferite, dacă trăsături evident ireconciliabile descoperite la aceeaşi persoană par destul de normale şi dacă până şi nivelurile clar diferite ale realităţii istoriei şi ficţiunii apar ca echivalente, de ce am respinge concepţia ştiinţifică privind realităţi distincte dar echivalente?

  Conceptele de subuniversuri şi microuniversuri sunt implicite în termenii ştiinţifici şi oglindite în desfăşurarea istoriei personale a personajelor, elocvent fiind cazul lui Gordon Bernstein. În prezentarea lui există un gol, cuprins între 1963 şi 1974, anul din capitolul final. Partea de început a capitolului conţine o serie de referiri la Penny, inclusiv informaţia că cei doi s-au căsătorit în 1964. Ştim că Gordon îşi aşteaptă „soţia”, însă când ea apare, se dovedeşte a fi cu totul altă persoană: Marsha, despre care nu avem habar. Cititorul se întreabă dacă este o indicaţie privind o realitate alternativă – precum aceea în care JFK supravieţuieşte. Dar nici vorbă; Gordon şi Penny au divorţat pur şi simplu, iar el s-a căsătorit cu Marsha – un fel de realitate alternativă concepută în termeni umani. Farmecul lui Penny a reieşit mereu cu pregnanţă şi cititorul a sperat probabil că ea şi Gordon vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar de fapt Gordon s-a simţit adeseori eclipsat în prezenţa ei. Acum el este revitalizat de exuberanţa Marshei; îl delectează umorul ei, loialitatea ei îl face încrezător. Suntem tentaţi să ne întrebăm de ce ne pune Benford pe nepusă masă în faţa acestei noi perechi şi a disoluţiei celei dinainte. Ni se spune că neînţelegerile dintre Gordon şi Penny au continuat, astfel că ei au divorţat. Benford se mulţumeşte să ne spună doar atât: „un an mai târziu a cunoscut-o pe Marsha Gould din Bronx. Marsha cea scundă şi brunetă şi o paradigmă inevitabilă îşi găsise rezolvarea.” Această paradigmă inevitabilă, subuniversul lui Gordon, este lumea evreiască a New Yorkului căreia îi aparţin el şi Marsha şi faţă de care Penny rămâne străină. Penny nu are trăsături ireale sau care să dea de gândit; numai că ea nu aparţine lumii lui Gordon.

  Subiectivitatea adevărurilor umane şi gradul de opţiune care decurge de aici în alegerea propriei realităţi reiese cu claritate din viaţa personajelor. În cele din urmă, Gordon renunţă la convieţuirea cu Penny şi alege viaţa alături de Marsha. Tot astfel, John Renfrew abandonează lupta cu timpul cosmic şi cu secretele Universului şi merge acasă la familia sa. N-o face din deznădejde: echipamentele tocmai au recepţionat un mesaj tahionic din anul 2349, care îi redă speranţa în viitor. Deşi este un savant împătimit, în condiţii de încordare pe care le traversează, el îşi alege propriul subunivers, realitatea casnică, în dauna vastităţii misterioase şi înspăimântătoare a Universului.

  Deosebit de interesant este „sfârşitul” istoriei lui Greg Markham. El nu are timp pentru a face o alegere finală a unui subunivers personal, întrucât moare pe neaşteptate într-un accident aviatic provocat de dezastrul ecologic din 1998. Cu toate acestea, el reapare ca alter ego mai tânăr în anul alternativ 1974 din capitolul final, o persoană care nu-si va pierde viaţa în prăbuşirea avionului. Dubla soartă a lui Markham accentuează conceptul de realităţi multiple – mai curând ştiinţifice decât subiective. Moartea lui în 1998 se petrece exact în momentul când face saltul metafizic dincolo de teoria curentă din fizică, către universuri multiple. El concepe ecuaţiile matematice care descriu tahionii în spaţiu-timp ca o undă de probabilitate în termenii mecanicii cuantice. Paradoxul este exprimat ca structură ondulatorie staţionară; problema este cum să o rezolve. Ce anume deformează funcţia ondulatorie într-o stare fizică particulară? În mecanica cuantică, se cunoaşte probabilitatea apariţiei unei stări sau a alteia, dar nu se ştie ce anume determină starea unei particule la un moment dat. „Din câte îşi amintea Markham, vechii specialişti în teoria cuantică, începând cu Heisenberg şi Bohr, permiseseră inserţia unei doze de metafizică în concepţia lor. Funcţia ondulatorie se deforma şi acesta era un adevăr incontestabil… Dar în cazul tahionilor, această cochetare cu metafizica trebuia să dispară” (capitolul 31). Ultimele gânduri înlocuiesc nuanţa de metafizică prin universuri multiple: „Pe neaşteptate, avu o revelaţie. Dacă Universul era un sistem legat în întregul său, fără prezenţa mitică a clasicului observator care să deformeze funcţia ondulatorie, atunci ea nu trebuia nicidecum să fie deformată… Markham se gândi la un univers cu o singură funcţie de undă care trece în noi stări de existenţă, în timp ce în interiorul său se formează un paradox asemenea miezului unei idei.”

  Markham însuşi se divizează în două stări de existenţă împreună cu lumea lui din cauza paradoxului impus de mesajul trimis din 1998 către 1962-l963. El moare într-o realitate, dar nu şi în cealaltă. Mesajul creează o lume care nu va suferi dezastrul ecologic ce determină transmiterea mesajului. Teoria tahionică aflată la baza romanului dă credibilitate ideii de transmitere a unor mesaje înapoi în timp – dar paradoxul care rezultă trebuie totuşi să fie rezolvat, atât în termenii concepţiei ştiinţifice a timpului, aşa cum este el prezentat în Timperfect, cât şi în termenii naraţiunii.

  Momentul descoperirii ştiinţifice conceptuale reprezintă punctul culminant al preocupărilor teoretice ale omului de ştiinţă, iar soluţia de urmat este acceptarea ideii că observatorul clasic, acel om de ştiinţă absolut obiectiv, care nu interacţionează în nici un fel cu ceea ce se observă, este o fiinţă mitică. Limitele în atingerea obiectivităţii ştiinţifice din Timperfect sunt accentuate de subiectivismul inevitabil dovedit de personajele aflate în situaţii umane. Gordon o vede pe Penny în funcţie de apartenenţa lui la evreimea new-yorkeză şi, prin urmare, interpretează greşit unele gesturi ale ei, negându-i astfel realitatea. Donjuanismul lui Peterson se confruntă cu lesbianismul şi fiecare îl priveşte pe celălalt cu ostilitate; conflictul dintre atitudinea superioară a lui Peterson şi cea aparţinând clasei muncitoare, specifică lui Renfrew, afectează colaborarea lor. Diferenţele de personalitate aduc atingere conlucrării dintre Bernstein şi studentul Cooper şi-l determină să reflecteze asupra ocaziilor care se irosesc în ştiinţă, atunci când confruntările dintre oameni fac imposibilă colaborarea eficientă. Din Timperfect rezultă foarte clar că ştiinţa este o activitate umană. „Teoriile se bazează pe imagini ale lumii – aşa cum le văd oamenii”, recunoaşte Markham (capitolul 24). Faptul că subiectivismul este inevitabil în orice cadru de referinţă ales de omul de ştiinţă reprezintă baza afirmaţiei ştiinţifice despre natura spaţiu-timpului.

  Deşi savanţii au idealizat mereu obiectivitatea, ei constată acum că, din punct de vedere teoretic, le e imposibil să se rupă de sistemul ale cărui adevăruri speră să le descopere. Heisenberg a inclus observatorul în sistemul mecanic cuantic. Godel a arăta că în orice sistem există adevăruri care nu pot fi dovedite din interiorul său, astfel încât încercările de a stabili asemenea adevăruri lărgesc mereu sistemul care îl conţine pe căutătorul de adevărului. Markham meditează cu melancolie la imposibilitatea de a-si imagina măcar un observator independent în această problem de dimensiuni cosmice în care tahionii leagă întreaga ţesătură spaţiului-timp într-un sistem unic. Lumea ştiinţei şi a umanităţii dau dovadă acum de un inevitabil subiectivism. Această recunoaştere este cheia descoperirii conceptuale a lui Markham şi e se traduce prin imaginea universurilor multiple care ne invită să ne reorientăm într-o paradigmă foarte diferită de cea tradiţională care presupune o realitate unică, posibil de descoperit prin intermediul ştiinţei obiective.

  Cititorii consecvenţi de science fiction se vor simţi ca acasă în prezenţa unor aspecte ale romanului; criza ecologică, legătura dintre trecut şi viitor şi paradoxul temporal rezultat, savanţi muncind pentru a rezolva o enigmă ştiinţifică şi a salva Pământul şi chiar o anumită doză de teoretizare ştiinţifică. Ceea ce scoate Timperfect în evidenţă este combinaţia de trăsături care se găsesc ceva mai rar în literatura science fiction: portretizarea amănunţită a ştiinţei contemporane, atenţia acordată evoluţiei personajelor şi relaţia dintre abordarea literară şi ştiinţifică a ideilor firivind subiectivismul, interconectivitatea şi realităţile multiple. În Timperfect, distincţia de obicei clară dintre hard science fiction şi literatura generală nu este atât de netă.

  Într-un articol din 15 februarie 1982, publicat în Isaac Asimov’s Science Fiction Magazine şi intitulat „De ce există atât de puţină ştiinţă în literatură?”, Benford, căruia îi displace termenul de „postmodern”, îl alege pe acela de „irealism” pentru a descrie genul de literatură generală în care scriitori precum Jorge Luis Borges şi Stanislaw Lem „pun în mod deliberat accentul pe lumea cunoscută, realizând un soi de superrealism care pare deopotrivă recognoscibil şi bizar”. În scrierile lui Borges, el descoperă recunoaşterea faptului că „noţiunile fundamentale aflate la baza realităţii noastre consensuale sunt ele însele stranii, uimitoare, chiar inumane, atunci când le studiem în lumina orbitoare a imaginaţiei literare”. El vede irealismul drept echivalentul literar al experimentului gedanken1 al fizicianului teoretician, o explorare a „ceea ce ar fi sau s-ar cuveni sau ar putea să fie” prin examinarea lumii în „oglinda deformată a posibilităţilor” şi constată legătura dintre acest gen de literatură şi science fiction.

  Spre sfârşitul romanului, ştiinţa şi „irealismul” se contopesc într-o asemenea măsură încât diferenţele dintre realitatea ştiinţifică, obiectivă şi „irealitatea” subiectivă este practic ştearsă. Teoria potrivit căreia un paradox temporal de mărime suficientă declanşează o divizare în universuri alternative a fost tratată în mod ştiinţific, analitic, metodic. Dar ni se oferă şi experienţa umană trăită în momentul acestei tranziţii în termenii iluziilor umane, subiective, familiare. După ce John Renfrew şi-a petrecut două zile singur în laborator, din ce în ce mai slăbit din pricina modificărilor biochimice din mediul său şi alunecând „într-o lume în care t însemna timp, iar

  1 Intuit (germ.) (n.tr.) ceaiul aducea a saramură, x reprezenta spaţiul”, el bâjbâie în căutarea unei explicaţii a percepţiei sale distorsionate: „Poate că pierderea în greutate explica de ce se încovoia şi se prelungea încăperea. Iisuse Hristoase, era la capătul puterilor” (capitolul 45). În acest moment, dovedind încăpăţânare şi dăruire faţă de sarcina asumată, Renfrew, care este lipsit de imaginaţie şi nu se distinge decât prin hotărâre, consideră că întregul exerciţiu e „al naibii de plicticos” şi începe să transmită comentarii personale în propoziţii normale, total deosebite de cele anterioare. S-ar putea afirma că Renfrew este un „om schimbat”. Există explicaţii psihologice perfect acceptabile pentru acţiunile lui, iar unduirea încăperii ar putea fi o iluzie. Însă noi am fost avertizaţi asupra posibilităţii apariţiei unei manifestări obiective a paradoxului temporal, un semn privind divizarea Universului în două. În cazul de faţă, realitatea obiectivă nu poate fi deosebită de cea psihologică.

  De vreme ce am acceptat ca plauzibilă ideea că paradoxurile temporale vor schimba în mod repetat realitatea fără a ne preveni, sfârşitul romanului nu ne face capabili să deosebim realitatea de iluzie. Saltul de la Penny la Marsha este explicat fără a se recurge la ideea universurilor alternative, însă ameţitoarea posibilitate ne este menţinută în faţa ochilor. În mulţimea care asistă la ceremonia în cadrul căreia lui Gordon i se acordă premiul pentru lucrarea privind tahionii, „mama era în rândul al treilea. Purta o jachetă de culoare închisă şi venise să asiste la acest eveniment, să-si vadă fiul pe grandioasa scenă a istoriei” (capitolul 46). Ultima menţiune la mama se făcea cu două capitole şi, respectiv, unsprezece ani mai devreme. Îi despărţea un continent şi erau înstrăinaţi de conflictul privind-o pe Penny; ea se îmbolnăvise, iar presiunea muncii ştiinţifice îl împiedicase pe Gordon s-o viziteze. Acum prezenţa ei îl tulbură; prin urmare, înstrăinarea a ţinut toţi aceşti ani? Nu: „în curgerea grăbită şi încâlcită a evenimentelor din lunile de după noiembrie 1963, mama murise în Bellevue, înainte de a apuca s-o revadă… Femeia din rândul trei era o secretară în vârstă… Şi totuşi ceva în privirea ei alertă… Încăperea se undui lumina se estompă, formând cercuri.” În puţinele paragrafe dinaintea finalului, prezenţa mamei nu este nici explicată, nici respinsă. Oare ea este o realitate în alt Univers alternativ? Sau este o iluzie născută din gândurile neîmplinite ale lui Gordon?

  Cuvântarea Preşedintelui pe tema semnificaţiei lucrării lui Gordon vine în contrapunct cu gândurile acestuia despre mama: „O dimensiune uriaşă… Care prevesteşte legătura tot mai strânsă… Dintre microscopic şi macroscopic.” Timperfect ne arată o legătură similară între dimensiunea umană a lucrurilor şi cea cosmică prin intermediul unei combinaţii de tehnici din „irealismul” literaturii generale şi din „hard” science fiction. În Timperfect, contopirea dintre ştiinţă şi literatură apare în deplin acord cu părerea pe care Benford o exprimă în „De ce există atât de puţină ştiinţă în literatură?”: „Ştiinţa este… Asemeni literaturii, un dialog continuu între voci diverse şi conflictuale, în care niciuna nu are pe deplin dreptate şi niciuna nu greşeşte complet; o conversaţie etern provizorie, personală, vie.”

  Fără a lăsa deoparte simţul comun în perceperea realităţii obiective, imaginea centrală a valurilor din Timperfect cuprinde toate modurile posibile de a concepe hărţile schimbătoare ale realităţii, aşa cum le alcătuiesc oamenii de ştiinţă sau postmoderniştii, dar şi iluzia subiectivă a psihologului. Ne gândim la valul oceanului pe care Gordon reuşeşte să alunece pentru prima oară după ce JFK supravieţuieşte încercării de asasinat, acest eveniment anunţând divizarea Universului. Mai avem în minte undele care sunt un fel de descriere provizorie a realităţii subatomice din mecanica cuantică. Mai există efectul de unduire şi vibraţie a sclipirilor de conştiinţă care semnifică o viziune nesigură, sugerând astfel iluzia umană. Mai există valurile care sunt caracteristice noii concepţii asupra timpului ca „peisaj temporal care se unduia de valuri” (capitolul 46). Prin profunzime şi cuprindere, această imagine este caracteristică pentru acest roman în care Benford ne arată că, deşi uneori par să fie opuse, sondarea literară a adevărurilor interioare şi cercetarea ştiinţifică a adevărurilor universului fizic nu sunt complet ireductibile.

 

 

          SFÂRŞIT