— Mi-a scăpat. Gordon se gândi la Dyson şi la proiectul Orion, un vis ciudat de ademenitor care acum se năruise. Nimeni nu va mai pleca spre cosmos atât de curând; programul spaţial va şontâcăi din cauza folosirii rachetelor cu combustibil lichid. Îşi dădu brusc seama că trăia vremuri tare grăbite. În vechea La Jolla, de pe timpul lui Chase, soseau mereu noi idei şi oameni. Acelaşi Kennedy care impusese Tratatul şi pusese cruce programului Orion, federaliza Garda Naţională din Alabama, pentru a-l împiedica pe George Wallace s-o folosească împotriva programului de desegregare. Medgar Evers fusese ucis cu câteva luni înainte. Ţara era cuprinsă de sentimentul că lucrurile trebuie să se schimbe.

  Gordon azvârli revista deoparte. Se rostogoli, lăsându-se ars de soare şi începu să somnoleze. Briza mării aduse cu sine un miros acru şi respingător de la mormanul de alge ce zăcea pe plajă la oarecare distanţă. Strâmbă din nas. Ducă-se dracului nerăbdarea timpului. Politica e pentru moment, spusese Einstein cândva. O ecuaţie rămâne pentru eternitate. Dacă trebuia să aleagă, atunci va trece de partea ecuaţiilor.

  În aceeaşi seară o scoase pe Penny la masă şi apoi la dans la El Cortez. De obicei nu proceda astfel, dar încordarea stranie şi de durată dintre ei trebuia alungată. Cât mâncară, sporovăiră fără nici o temă. Mai târziu, când li se aduse de băut, Gordon începu:

  — Penny, relaţia dintre noi e complicată…

  — Ba nu, e complexă, răspunse ea.

  El ezită şi protestă moale:

  — Da, de acord, însă…

  — E o diferenţă, spuse ea tăios.

  Replica ei îl irită. Hotărî să-si ţină gura şi să lase seara să se desfăşoare banal, ca într-o bine cunoscută ieşire-ocazională-cu-soţioara, care se părea că o mulţumea. Ciudat cum Penny, studenta inteligentă care respingea orice compromis, putea deveni într-o clipă femeia mulţumită de sine, comună, tipică pentru clasa mijlocie americană. Poate că şi ea făcea parte din această epocă, din lucrurile în schimbare.

  Dansară numai pe melodiile lente. Îmbrăcată cu o rochie roz mulată pe corp, Penny se mişca graţios, uşor. El încălţase pantofii negri şi grei pe care-i păstrase de când sosise de la New York şi din când în când pierdea ritmul. Solistul vocal cânta cu timbru de blues: „Oameni, mai staţi, doar o clipă, o clipă. Vrem să cântăm puţin pentru voi.” Pe neaşteptate, Penny îl strânse în braţele ei uimitor de puternice.

  — Sam Cooke, îi şopti ea la ureche. Gordon nu reuşi să-si dea seama ce voia să spună. Dar ideea de a şti cine compusese un anumit cântec pop i se părea, ei bine, uşor neverosimilă.

  28 august 1963

  Nivelul zgomotului din determinările RMN începuse să sporească. Creştea pe zi ce trece. De obicei, Gordon observa schimbarea la primele recoltări de date de dimineaţa. La început o puse pe seama defectării treptate a unei componente. Verificările repetate ale punctelor nevralgice din circuite nu evidenţiară nimic anormal. Testările făcute la întâmplare nu-l ajutau nici atât. În fiecare zi zgomotul devenea mai pregnant. Gordon se gândi în primul rând că acesta ar putea fi un nou tip de „rezonanţă spontană”. Semnalul era prea neregulat pentru a se putea convinge. Îşi petrecu mai mult timp încercând să reducă raportul semnal/zgomot. Încetul cu încetul, asta ajunse să-i răpească aproape toată ziua de lucru. Începu să vină şi noaptea. Stătea în faţa osciloscopului cuplat la instalaţie şi urmărea curbele de pe ecran. Odată, când avea o întâlnire a doua zi de dimineaţă, rămase peste noapte în laborator şi dormi acolo. Descompunerea Fourier a spectrului de zgomot arătă anumite componente armonice, dar acest detaliu nu lămurea problema. Între timp, crescu şi nivelul de zgomot compensat pe fază.

  — Gordon? Claudia Zinnes te deranjează.

  — A, bună. Nu mă aşteptam să suni atât de repede.

  — Am avut unele întârzieri. Ba una, ba alta. Nimic esenţial, dar voiam să te anunţ că începem în mai puţin de-o săptămână.

  — Bine, sper să…

  — Da, sigur.

  Vântul bătea dinspre Santa Ana1. Uscat şi puternic, se strecura grăbit prin trecătorile montane situate la mică înălţime în preajma coastei, aducând cu sine mângâierea aspră a deşertului. Unii localnici îl numeau vântul roşu Gordon, închis ermetic în laboratorul dotat cu aer condiţionat, rămase puţin surprins când plecă acasă pe înnoptat; aerul care-i răvăşea părul părea consistent şi stratificat.

  Îşi aminti de această mângâiere fierbinte şi uscată şi a doua zi, când se îndrepta spre clădirea facultăţii de chimie. Ramsey, nereuşind să-l găsească la birou, lăsase un mesaj la Joyce, secretara catedrei. Gordon trecu printre clădiri, pe podul etajat şi decorat, de formă hexagonală. Pătrunzând pe tărâmul chimiei, simţi o aromă dulceagă acrişoară, prea puternică şi odorată pentru ca sistemul de ventilaţie funcţionând continuu să-l poată alunga. Îl găsi pe Ramsey într-o pădure de baloane şi tuburi, vorbind precipitat şi precis unui student absolvent. În timp ce vorbea, Ramsey titră o soluţie, evidenţiind tranziţiile de culoare, adăugând câte o picătură de substanţă lăptoasă îi momentele cruciale. Gordon găsi un scaun care parcă îl aştepta şi se lăsă greoi pe el. Această junglă de cleme, glisiere şi retorte părea să aibă mai multă viaţă decât un laborator de fizică; susurul pompelor şi ticăitul sincronizatoarelor aminteau de o inimă complicată, ţinând ritmul căutărilor neobosite ale lui Ramsey. Pe perete era atârnată schema unui lanţ molecular gigantic pe care carbonul o parcurgea descendent până la transformarea în carbohidraţi; o scară făurită de fotoni. Un contor de scintilaţie a

  1 Localitate în sud-vestul Californiei (N. Tr.).

  Lichidelor murmura, făcând un zgomot sacadat printr-o serie de baloane marcate cu izotopi. Gordon se mişcă, găsi un pervaz de care să se sprijine şi răsturnă o capsulă tip Lily. Nu se vărsă nimic. O examină şi găsi un strat de zaţ de cafea, gros ca un adeziv şi punctat de mucegai. Toate lucrurile de aici căpătau viaţă. Îşi imagină brusc acest palat de sticlă ca pe o dezlănţuire de acizi nucleici care reacţionează la atingerea uscată a vântului roşu de afară. În comparaţie cu acest loc, laboratorul lui de RMN părea silenţios. Experimentele erau izolate de pulsul lumii. Pentru biochimist, însă, viaţa colabora la studierea ei însăşi. Chiar şi Ramsey părea mai plin de viaţă, clipind des, sporovăind şi umblând de colo-colo asemenea unui animal care păşeşte pe potecile acestei jungle a chimiei.

  — Iartă-mă, Gordon, trebuia să termin ceva… Ascultă, arăţi cam dărâmat. Te-a doborât vremea asta, amice?

  Gordon scutură din cap şi se ridică, urmându-l pe Ramsey într-un birou alăturat. Se simţi cuprins de o uşoară ameţeală. Cred că din cauza aerului de aici, se gândi el. Aromele, vântul roşu, precum şi somnul superficial şi insuficient din noaptea precedentă.

  Ramsey spusese deja câteva fraze până ce Gordon să-si dea seama despre ce vorbea.

  — Poftim? Făcu el, auzindu-si propria voce ca un hârâit uscat.

  — Am zis că am găsit toate sugestiile. Orb am fost că nu le-am văzut din capul locului.

  — Sugestii?

  — La început am căutat doar date preliminare, înţelegi. Ceva din care să scot vreo bursă, să stârnesc interesul instituţiilor de finanţare. Al celor de la Apărare, bănuiesc. Problema e, Gordon, că chestia asta depăşeşte competenţa Ministerului Apărării. FNS ar trebui s-o abordeze imediat.

  — De ce?

  — E ceva ieşit din comun, de aceea. Rândul acela, „intrând în regim de simulare începe să imite gazda” e punctul de pornire. Am luat o soluţie ca aceea pe care o descrie mesajul. Aluviuni, pesticide, unele metale grele, înţelegi?

  — Cadmiu, nichel, mercur. Am introdus şi câteva molecule cu lanţ lung. L-am pus pe un student în ultimul an să facă amestecul. Un amic de la Dupont mi-a împrumutat câteva dintre mostrele lor experimentale de molecule cu lanţ lung.

  — Ai găsit cifrele de identificare pe care le dădea mesajul?

  Ramsey se încruntă.

  — Nu, tocmai asta-i beleaua. Prietenul ăsta al meu zice că la ei nu există aşa ceva. Iar cei de la Springfield susţin că nici ei n-au un pesticid numit AD 45. Cred că semnalul e denaturat.

  — Deci n-ai putut să-l reproduci.

  — Nu tocmai, dar cine are nevoie de exactitate? Drăguţele astea de molecule cu lanţ lung sunt instabile.

  — De unde ştii?

  — Uite, am dus şarjele la Scripps. L-am invitat la masă pe Hussinger şi am discutat despre proiect. Mi-a pus la dispoziţie nişte cuve de testare a apei de mare. Sunt clasa-ntâi, temperatură şi salinitate constantă, control permanent, tot dichisul. Lumină solară cât cuprinde. Şi – făcu o pauză, reţinându-si un zâmbet – totul s-a întâmplat aşa cum e descris acolo, la naiba. Până la ultimul amănunt.

  — Te referi la partea cu înflorirea diatomeelor?

  — Sigur, numai că asta e o etapă ulterioară. Ticăloasele astea cu lanţ lung se dezvoltă de groază, ce să-ţi zic. Apa de mare a fost la început normală, suprasaturată cu oxigen. După două luni am început să obţinem cifre bizare pentru coloana de oxigen. Asta este o determinare a rezervei de oxigen dintr-o coloană verticală de apă cam de treizeci de metri înălţime. Apoi planctonul a început să dispară. Crăpa sub ochii noştri, mort de-a binelea sau apăreau forme noi şi ciudate.

  — Cum asta?

  Ramsey se strâmbă.

  — Mesajul tău menţionează „fixare virus”. O chestie fără cap şi coadă, cred eu. Ce-are virusul de-a face cu apa de mare?

  — Da, bună întrebare. Nu ştim. Cealaltă frază care era acolo – „poate apoi transforma stratul neuro al planctonului în propria sa formă chimică folosind conţinutul de oxigen ambiental până când nivelul scade la valori fatale pentru majoritatea formelor din lanţul trofic superior” – sună ca şi cum cineva ştie, corect?

  — Evident.

  — Da, fiindcă se potriveşte la fix cu ce-am descoperit.

  — Deci consumă oxigenul?

  — Şi-ncă cum. Ridică din sprâncene. Se răspândeşte precum ciuma. Amestecul acela transformă planctonul în substanţa însăşi, aşa se pare. De asemenea, dă naştere unor produşi secundari mortali – benzen clorurat, bifenili policloruraţi, tot felul de porcării. Aruncă-ţi ochii la asta.

  O fotografie, scoasă cu o mişcare elegantă dintr-un dosar. Un peşte zvelt cu ochii sticloşi, aşezat pe o dală de beton. Buzele umflate, de culoare verde şi tivite cu filamente de albastru. O rană palidă sub branhii.

  — Cancer al buzelor, asimetrii, tumori – Hussinger s-a albit la faţă când a văzut ce s-a întâmplat cu stocul lui de mostre. Vezi tu, de obicei nu-si face griji când în cuve pătrund agenţi patogeni. Apa de mare e rece şi sărată. Ucide toţi purtătorii de boli, în afară de…

  Lui Gordon nu-i scăpă ezitarea.

  — În afară de ce?

  — Unele virusuri, mi-a spus Hussinger.

  — Îhî. „Fixare virus.” Şi peştii ăştia?

  — Hussinger a izolat cuvele mele şi le-a închis. Toţi peştii mei au murit.

  Cei doi se priviră lung.

  — Mă-ntreb cine foloseşte substanţa asta în Amazon spuse Ramsey încet.

  — Ruşii? Aruncă Gordon o supoziţie cât mai plauzibilă

  — Care e avantajul strategic?

  — Probabil s-a produs un accident.

  — Habar n-am. Încă nu te-ai lămurit de ce recepţionezi semnalele astea pe instalaţia RMN?

  — Nu.

  — Prostiile pe care le lansează Saul Shriffer…

  Gordon făcu un semn de lehamite.

  — N-a fost ideea mea. Las-o baltă.

  — Dar asta n-o putem lăsa baltă, spuse Ramsey fluturând fotografia.

  — Nu, nu putem.

  — Hussinger vrea s-o publice imediat.

  — Daţi-i drumul.

  — Eşti sigur că treaba asta la care lucrezi nu ţine de Ministerul Apărării?

  — Da, uite, asta ai scos-o tu.

  — Dar nici n-ai negat.

  — Să zicem că n-am vrut să divulg sursa. Ai văzut ce s-a întâmplat când Shriffer a pus mâna pe ea.

  — Da. Ramsey îl măsură cu o privire detaşată şi admirativă. Eşti cam viclean.

  Afirmaţia i se păru lui Gordon cel puţin nedreaptă.

  — Tu ai adus vorba de Ministerul Apărării. Eu n-am zis nici da nici ba.

  — Bine, cum zici. Dar m-ai dus.

  Gordon se întrebă dacă Ramsey gândeşte ceva de genul evreu şmecher ce eşti. Alungă din minte acest gând. Hristoase, ce nebunie. Începuse să semene cu mama sa, care îşi închipuia că un goyim1 stă mereu la pândă.

  — Iartă-mă, începu Gordon. Mă temeam că n-o să vrei să te ocupi de subiect dacă-ţi spun adevărul.

  — Ei, asta e. Nu-i nici o problemă. Ce dracu’, m-ai băgat într-o chestie nemaipomenită. Cu adevărat importantă.

  Ramsey atinse fotografia cu palma. Amândoi rămaseră pe gânduri, cu ochii pironiţi la ea. Se lăsă tăcere. Buzele peştelui erau umflate ca nişte baloane, iar culorile păreau groaznic de nepotrivite. În liniştea din birou, Gordon auzi zumzetul din laborator. Gâfâitul şi ticăitul regulat continuau, fără să-i ia în seamă pe cei doi – ritmuri, forţe, voci. Acizii nucleici se căutau unul pe altul în capilarele vaselor. Prin aer fulgeră un miros înţepător. Peste ei coborî o lumină albăstruie. Tic-tac, tic-tac.

  1 Neevreu (idiş) (N. Tr.).

  Stând cu mâna aşezată leneş pe suportul unui telescop de la Palomar, Saul Shriffer privea cu o siguranţă nepăsătoare de pe coperta revistei Life. Articolul din interior era intitulat EXOBIOLOG ÎN LUPTĂ. Apăreau şi alte fotografii cu Saul scrutând o imagine a planetei Venus, Saul examinând un model al lui Marte, Saul la consola de control a radiotelescopului de la Green Bank. Un paragraf se referea la mesajul RMN. Saul se afla alături de magneţi, iar Gordon undeva în fundal. Gordon avea privirea aţintită printre polii magneţilor, evident fără să facă nimic. Saul ţinea mâna deasupra unor fire gata să regleze ceva. Semnalele RMN erau descrise drept „controversate” şi „puternic contestate de majoritatea astronomilor”. Saul era citat: „în acest domeniu trebuie să rişti. Uneori pierzi. Alteori reuşeşti.”

  — Gordon, numele tău apare o singură dată. Atâta tot, spuse Penny.

  — Nu uita că articolul e despre Saul.

  — Dar tocmai de aceea a ajuns în revistă. Se foloseşte de…

  — Succesul meu, remarcă el batjocoritor.

  — Nu chiar, însă…

  Gordon azvârli desenul pe biroul lui Ramsey.

  — Ţi-am dat vreun exemplar din ăsta?

  Ramsey îl ridică şi-l privi concentrat.

  — Nu. Ce e?

  — O altă porţiune din semnal.

  — A, da, îmi amintesc. S-a dat la TV.

  — Exact. Shriffer l-a arătat.

  Ramsey studie curbele care se întrepătrundeau.

  — În momentul acela mi s-a părut că nu are nici un înţeles. Dar…

  — Dar?

  — Păi, mie mi se pare ca un soi de lanţ molecular. Punctele astea…

  — Cele pe care le-am legat între ele?

  — Da, aşa cred. Tu ai desenat-o?

  — Nu. Saul a decodificat-o dintr-o secvenţă codificată. Ce părere ai?

  — Poate că nu-i un grup de curbe. Punctele ar putea fi molecule. Sau atomi. Azot, hidrogen, fosfor.

  — Ca în ADN.

  — Da, dar ăsta nu-i ADN. E mai complicat.

  — Mai complicat sau mai complex?

  — Ei, na, nu ştiu. Ce importanţă are?

  — Crezi că are vreo legătură cu moleculele acelea cu lanţ lung?

  — S-ar putea.

  — Sau cu numele acelea. Dupont şi Spring cum le zice.

  — Dupont Analagan 58. Springfield AD 45.

  — Ar putea fi una dintre astea?

  — Produsele astea nu există, ţi-am spus doar.

  — Bine, bine. Dar ar putea fi aşa ceva?

  — Poate. Uite ce e, ce-ar fi să încerc să descifrez chestia asta?

  — Cum?

  — Păi, încercând să atribui atomi locurilor din lanţ. Să vedem ce iese.

  — Aşa cum au făcut Crick şi Watson când au obţinut ADN-ul?

  — Da, cam aşa ceva.

  — Grozav. Poate că astfel vei descoperi câte ceva din…

  — Nu te îmbăta cu apă rece. Ascultă, experimentul e cel mai important. Pierderea de oxigen, peştele. Eu şi Hussinger avem de gând să publicăm asta neîntârziat.

  — Foarte bine.

  — Nu te deranjează?

  — Pe mine? De ce?

  — Hussinger crede că ar trebui să-l publicăm împreună. Dar dacă tu şi cu mine vrem să facem o lucrare despre mesaj şi conţinutul lui, Hussinger consideră că asta-i altă treabă…

  — Aha, pricep. Gordon se lăsă pe spate cu scaunul. Se simţea terminat.

  — Vreau să-ţi spun că nu sunt de acord cu el în privinţa asta, dar…

  — Fii serios, nu mă supăr. Nici nu-mi pasă. Pentru numele lui Dumnezeu, publică-l.

  — Chiar nu te deranjează?

  — Am spus doar să te ocupi tu. Iar tu ai făcut-o şi ai descoperit ceva. Bravo ţie.

  — Chestia asta cu Hussinger n-a fost ideea mea.

  — Ştiu.

  — Bine, mulţumesc. Serios. O să studiez imaginea cu lanţul pe care mi-ai dat-o.

  — Dacă e un lanţ.

  — Aşa e. Dar poate o publicăm. Împreună.

  — Bine. De acord.

  Curbele de rezonanţă rămaseră normale. Cu toate acestea, nivelul zgomotului continuă să crească. Gordon îşi petrecu mai mult timp în laborator, încercând să suprime semnalele incoerente. Îşi terminase de pregătit mai toate notiţele pentru prelegerile cursului de Electromagnetism Clasic, astfel că era liber să se ocupe de cercetare. Abandonă prepararea de eşantioane ca să-si rezerve mai mult timp pentru a lucra la instalaţia RMN. Cooper încă digera datele pe care le obţinuse până în prezent. Dar zgomotul refuza să dispară.

  Ian Peterson trânti uşa biroului şi traversă cu paşi grei şi apăsaţi camera pardosită cu plăci late din lemn. Situat nu departe de Naval Row, biroul avea un aspect de vechime şi respectabilitate, dar uneori ar fi preferat să se lipsească de lemnăria purtând patina vremii şi să aibă în schimb o instalaţie modernă de aer condiţionat. Revenit de la o dezbatere care ţinuse toată dimineaţa, aruncă un teanc de documente pe birou. Avea o senzaţie de uscăciune şi de înfundare a sinusurilor. Aşa i se întâmpla invariabil la fiecare discuţie. În timpul întrunirii simţise cum i se strecoară în minte o pâclă fină care îl izola de cea mai mare parte a detaliilor plicticoase şi a disputelor. După atâţia ani de experienţă, cunoştea fenomenul; extenuare din cauza atâtor discuţii, atâtor exprimări savante, atâtor experţi care se puneau la adăpost în dosul unor judecăţi impersonale prudent formulate.

  Alungă senzaţia de indispoziţie şi dădu câteva comenzi computerului Sek aflat pe masă. În primul rând, o listă a apelurilor telefonice primite, aranjate în ordinea priorităţii. Când alcătuise listele, Peterson selectase atent numele, astfel încât computerul care răspundea la apeluri să-l poată alerta în caz de nevoie. Lista se schimba săptămânal, pe măsură ce Peterson trecea de la o problemă la alta. Oamenii cu care lucrase cândva la vreun proiect aveau supărătoarea predispoziţie de a-si închipui că puteau să-l sune, chiar după luni sau ani de zile, pentru a discuta elemente secundare ce apăruseră între timp.

  În al doilea rând, informări la care i se dădea termen să răspundă.

  În al treilea rând, mesaje personale. În privinţa asta nu primise nimic în afara unui anunţ de la Sarah în legătură cu nenorocita de petrecere pe care voia să o dea.

  În al patrulea rând, noi subiecte de interes, reduse la rezumate. La urmă, probleme minore neconfidenţiale. Azi nu avea timp de aşa ceva. Trecu în revistă categoria Unu.

  Hanschman, lamentându-se probabil în legătură cu metalele. Atribuindu-i un simbol format din trei litere, Peterson scăpă de problemă, pasând-o unui subordonat. Nord-africanul Ellehlouh, solicitând cu disperare ajutoare pentru zonele recent lovite de secetă. Dirijă această cerere către Opuktu, funcţionarul însărcinat să hotărască unde vor fi efectuate livrările de cereale şi de melasă; să simtă şi el ce înseamnă răspunderea. Apel de la Kiefer, tipul din La Jolla, clasificat drept urgent. Peterson ridică receptorul şi formă numărul. Ocupat. Apăsă pe butonul de repetare a formării numărului şi rosti: „Doctor Kiefer”, astfel încât banda să poată adăuga aceste cuvinte la mesajul: „Domnul Peterson, de la Consiliul Mondial încearcă să ia legătura de urgenţă cu…”, iar aparatul să formeze numărul lui Kiefer la intervale de douăzeci de secunde.

  Peterson reveni la rapoarte şi chipul i se lumină. Tastă comenzile ca să intre în fişierul cu propriile sale rapoarte dictate de dimineaţă, în drum spre birou. Până acum nu mai încercase să folosească sistemul.

  — Eşti sigur – a, da, a cum/acum văd lumina aprinzându-se pentru numele/numele lui Dumnezeu chiar nu poate scrie nimic ortografic/ortografic există desigur spaţiu pentru încă o literă în regulă uite şi paragraful/paragraful aşa trebuie apăsat/apăsat butonul constat/constat că nu există o ăă tastă de opţiuni contextuale, clar rezumat pentru Sir Martin privind Propunerea Coriolis Comitetul aprobă amplasarea/amplasarea of a-m-p-l-a-s-a-r-e-a sistemului în Curentul Golfului considerând-o logică sper că voi obţine cifrele acelea de rentabilitate pentru largul coastelor Atlanticului în zona Miami pauză da. Există un curent stabilizat off butonul special pentru ortografie. Cred că s-t-a-b-i-l-i-z-a-t, gata, un curent stabilizat şi continuu de patru noduri. Aceşti curenţi rotesc palele gigantice ale turbinelor producând energie suficientă pentru toată Florida. Turbinele sunt uriaşe, având diametrul de cinci sute de metri. Cu toate acestea, aş parafraza discuţia tehnică afirmând că ele reprezintă în esenţă cunoştinţe din epoca victoriană. Mari şi simple. Carcasa lor plutitoare are lungimea de trei sute patruzeci şi cinci metri şi se află submerse asta se scrie submerse la douăzeci şi cinci de metri sub suprafaţa apei. E suficient pentru ca navele să poată naviga în siguranţă prin zonă. În unele locuri cablurile de ancorare trebuie să coboare până la două mile adâncime. E un element nesemnificativ în comparaţie cu cablurile care trebuie să transporte energia electrică spre uscat, dar tehnicienii susţin că nu vor apărea efecte secundare dăunătoare. Studiile noastre arată că următorul candidat – gazele naturale obţinute din iarbă de mare şi conversia energiei termice a oceanului – se plasează cu mult în urma proiectului Coriolis. Numele, după cum sunt convins că ştiţi, dar eu habar n-aveam, derivă de la un matematician francez care a demonstrat de ce curenţii marini urmează anumite trasee. E vorba de efectul rotaţiei Pământului. Dificultăţile sunt evidente. Cele patru sute de turbine ar putea încetini Curentul Golfului, iar fenomenul e riscant. Probabil că structura vremii pentru cea mai mare parte a Oceanului Atlantic se bazează pe acest curent care trece prin apropierea Statelor Unite şi Canadei, apoi descrie un arc de cerc spre larg pentru ca după aceea să revină spre Caraibe sper că aşa se scrie, da, sigur. O simulare numerică desfăşurată pe omni pe computerul OMNI arată un efect măsurabil de unu la sută. Aproape lipsit de periculozitate, dacă judecăm în funcţie de situaţia actuală.

  Se apreciază că reacţiile politice negative vor fi minime. Livrarea a circa 40 de megawaţi în zonă va reduce la tăcere criticile privind interzicerea pescuitului, vreau să cred. Prin urmare, recomand aprobarea de urgenţă. Cu deosebit respect al dumneavoastră etcetera.

  Peterson zâmbi satisfăcut. Uimitor. Aparatul găsea cel mai probabil omonim. Corectă raportul şi-l trimise lui Sir Martin, prin labirintul electronic. Nimicurile şi banalităţile rezultate din întrunirea Comitetului erau destinate consilierilor săi; Sir Martin îşi drămuia timpul pentru a lua hotărâri, o fragilă echilibristică realizată la adăpost de vâltoarea fluxului informaţional. Îl învăţase pe Peterson o mulţime de lucruri, până şi subtilităţi, cum ar fi modul de a se exprima în cadrul unei întruniri a comitetului când oponenţii stau la pândă să prindă o eroare. Sir Martin obişnuia să se oprească şi să respire la mijlocul frazei, apoi trecea grăbit peste punct, intrând cu o propoziţie sau chiar două în următoarea frază. Nimeni nu ştia când să-l întrerupă fără a-l jigni.

  Peterson ceru computerului Sek o actualizare. Află că apelul pentru Kiefer se lovea de bâzâitul nepăsător al semnalului ocupat şi că doi subordonaţi lăsaseră mesaje înregistrate de care avea să se ocupe mai târziu.

  Se rezemă de spătarul scaunului şi examină pereţii biroului. Da, o adevărată expoziţie. Diplome pentru rezultate birocratice notabile, scrise pe hârtie imitând papirusul. Fotografii în care apărea el însuşi alături de diverşi lozincarzi de notorietate publică, strângându-si bibliile la piept. Oameni învăţaţi să conducă, zâmbind la obiectivul aparatului foto.

  Întrunirea de comitet din această dimineaţă se bucurase de prezenţa multor oameni din aceste categorii, alături de chimişti şi numeroşi meteorologi. Rapoartele lor pe tema distribuţiei norilor erau neliniştitoare, dar confuze. Norii constituiau un alt exemplu de „funcţie biologică hibridă”, un termen bun la toate care făcea trimitere la inter-relaţii încă nestudiate. Evident că mişcarea turbionară a vântului circumpolar, care se deplasase către ecuator în anii din urmă, culegea ceva din regiunea învecinată înfloririi. Agenţii biologici necunoscuţi care erau transportaţi de vânt provocaseră ofilirea germenilor de cereale din soiul Green Revolution. Cu toate că produceau recolte superioare cantitativ, plantele Green Revolution prezentau o deficienţă comună. Dacă vreuna dintre ele se îmbolnăvea, sufereau toate. Nu se ştia cât de devastator ar putea fi efectul norilor cu tentă gălbuie. În ciclul biologic pătrunsese ceva ciudat, dar cercetarea încă nu reuşise să dezlege şarada.

  Întrunirea fusese marcată de nehotărâre. Biologii belgieni se luaseră la harţă cu câţiva dezastrologi îndesaţi, deşi nici unii nici alţii nu aveau dovezi de necontestat.

  În vreme ce răsfoi câteva rapoarte se întrebă ce însemna asta. Inventarieri, evaluări, calcule estimative, adevăruri privind gradul de mărime. Unele erau în caractere chirilice, stângace şi stridente, în volutele scrisului arab, în şerpuirile ca de furnică ale ideogramelor asiatice sau în literele pătrăţoase şi mecanice ale englezei moderne. Un tratat asupra Erdwissenschaft1 transforma omul într-o neînsemnată pacoste statistică, într-o insectă zburând razant la suprafaţa unei lumi reduse la substantive şi cifre. Uneori rămânea fascinat în faţa confluenţei de inteligenţe din cadrul Consiliului Mondial, a forţei enciclopedice pe care o posedau acestea. Voci, un vacarm întreg. Energia explozivă a germanilor, de exemplu; logica austeră şi ţinută în frâu a celor din la belle France; japonezii, asfixiaţi acum de propriile excese industriale; americanii, bizar de trişti, încă puternici, dar asemeni unor boxeri trecuţi de prima tinereţe, care lansează atacuri asupra unor parteneri de antrenament inexistenţi; brazilieni, păşind acum nesiguri pe arena mondială, orbiţi de reflectoare şi clipind nervoşi. Cu câţiva ani în urmă făcuse o călătorie în Etiopia împreună cu un grup zgomotos de futurologi din întreaga lume şi văzuse cum se izbeau calculele lor de realitatea vie. În trecători stâncoase şi prăfuite zărise oameni atacând şi distrugând muşuroaie de furnici pentru a pune

  1 Ştiinţa pământului (germ.) (N. Tr.).

  Mâna pe fărâmele de recoltă depozitate acolo. Femei goale puşcă, având pielea de culoarea noroiului şi cu sâni atârnându-le ca nişte saci dezumflaţi, se căţărau în copaci pentru a rupe mugurii verzi din care să facă supă. Copiii adunau plante precum iarba neagră mediteraneeană pentru ca, mestecând-o, să obţină un dram de apă. Arborii erau lipsiţi de coajă, cu rădăcinile roase. În apropierea surselor de apă sălcie zăceau schelete calcinându-se la soare.

  Metodologii din domeniul previziunilor păliseră şi se grăbiseră să dispară.

  Când era mic obişnuia să urmărească programele TV produse de National Geographic şi ajunsese să considere animalele aproape mitice din Africa drept prieteni îndepărtaţi, jucându-se la orizontul lumii. Lei, mari şi lenevoşi. Girafe, cu gâtul ţeapăn, alergând în salturi spre depărtări. Le iubise visător, ca orice alt băiat. Acum ele dispăruseră aproape toate. În Africa primise o lecţie memorabilă. Curând, pe planetă nu vor exista animale mai mari decât omul, dar şi acestea vor deveni cliente ale omului, ca făpturi ţinute pe lângă casă. În absenţa uriaşilor, omenirea va rămâne singură, trăind alături de şobolani şi gândaci de bucătărie. Ba chiar mai rău, se va înstrăina de sine. Acest subiect confuz nu-i preocupase încă pe futurologi. Aflaţi în faţa unor munţi de unt, ei sporovăiau despre foametea din alte locuri şi făceau schimb de reţete. Îşi iubeau teoriile mai mult decât iubeau lumea. Forrester, zdrăngănindu-si fantazările numerice de parcă ar fi fost bilele unui rozariu; Heilbroner, mânând lumea spre puşcărie astfel încât fiecare să fie sigur că va avea ce mânca; Tinbergen, care considera că o criză dură ne va menţine în formă; Kosolaptov, al cărui marxism optimist stătea aşteptând răbdător ca plugul istoriei să răstoarne capitalismul, ca şi cum sărăcia lumii ar fi fost un guturai, nu o boală cronică; adversarii săi, urmaşi ai lui Kahn, manifestând o încredere oarbă în ideea că o serie de războaie şi puţină foamete ar contribui la creşterea venitului pe cap de locuitor; discipolul lui Schumacher, cu credinţa lui temătoare că, la urma urmei, cartelurile deţinătoare ale produselor hidrocarbonate vor hotărî că industria casnică e cea mai bună; şi Remuloto, partizan al Celei de-a Treia Revoluţii Industriale, care vedea salvarea în sateliţi.

  Surâzând, Peterson îşi aminti că Ministerul de Interne american efectuase în 1937 o prognoză exhaustivă a tendinţelor mondiale şi nu reuşise să anticipeze energia atomică, radarul, computerele, antibioticele şi cel de-al doilea război mondial. Şi cu toate acestea, toată lumea îşi vedea de treabă în continuare, de extrapolări lineare simpliste care reprezentau, în ciuda nenumăratelor computere menite să prelucreze cifrele, doar noi modalităţi de etalare a stupidităţii într-o costisitoare paradă a modei. Şi toate erau încărcate de sfaturi şi reţete. Manifestaţi mai multă înţelegere faţă de aproapele vostru şi o vom duce cu toţii mai bine. Pentru a supravieţui, Omul trebuie să fie mai răbdător, să prefere soluţii raţionale pe termen lung pentru problemele globale şi să lase deoparte vechile şi nesuferitele dorinţe iraţionale de a rezolva chestiuni locale pe termen scurt. Trăiau cu toţii un vis lockean1 privind viitorul, dorind o lege naturală care să stabilească simultan drepturile şi obligaţiile umane. O

  1 Referire la filosoful britanic John Locke (1632-l704), creator al epistemologiei, care în doctrina sa socială bazată pe puterea absolută, a fost adeptul reconcilierii dintre libertatea individuală şi ordinea colectivă (N. Tr.).

  Lege nescrisă, dar posibil de atins pe calea raţiunii. O mitologie a răbdării stoice ar rezolva problemele, ne-ar scoate la liman. Dar cine avea aşa ceva de oferit? Încrederea, veche de secole, în puterile tehnologiei se destrămase, făcând loc astrologiei şi altor pseudoştiinţe şi mai dăunătoare. Urmaşii lui Jefferson secătuiau libertăţile de orice conţinut şi lăsau posterităţii un morman de gunoaie nefolositoare. Au revoir, Etats-Unis! Lasă-ţi viziunea confuză la uşă. Peterson aruncă o privire la singurul lucru de pe perete care nu-si afla locul aici, un extras vechi de secole:

  Natura-i toată Artă, necunoscută-n veci;

  Hazardu-nseamnă Ţinta pe care n-o-nţelegi;

  Contrastu-i Armonia ce s-o pricepi nu poţi;

  Iar Rău-i rupt din Bine, dacă atent socoţi;

  Şi chiar de Umilinţa Trufie ni se pare, Un lucru este sigur; în Adevăr există tot ce vedem sub soare.1

  Când sună telefonul simţi nevoia să râdă.

  — Alo, Ian? Vocea lui Kiefer suna slab şi piţigăiat.

  — Mă bucur să te aud, spuse el cu amiciţie artificială.

  — Nu cred c-o să mai fii la fel de bucuros şi peste câteva clipe.

  — Serios?

  Kiefer nu răspunsese pe tonul glumeţ şi jovial cu care începeau de obicei discuţiile la un asemenea nivel.

  1 Fragment din poemul Eseu despre om de Alexander Pope (1688-l744) (verS. Tr.).

  — Am descoperit procesul care stă la baza înfloririi diatomeelor.

  — Bravo, înseamnă că putem interveni.

  — Da, tot ce se poate. Din nefericire, ne scapă de sub control. Procesul intră într-o fază în care poate prelua aspectul planctonului şi transforma acest material în moleculele originale de pesticid.

  Peterson rămase nemişcat şi se gândi.

  — Ca o mişcare religioasă, spuse el doar ca să nu tacă.

  — Poftim?

  — Transformă păgânii direct în apostoli.

  — Da, cam aşa ceva. Problema e că de aceea se extinde atât de repede. N-am mai pomenit aşa ceva. A băgat în răcori pe majoritatea celor din laboratoare.

  — Nu pot găsi un… Antidot?

  — Cu timpul, poate. Nenorocirea e că nu avem prea mult timp la dispoziţie. Asistăm la o dezvoltare exponenţială.

  — Cât timp mai avem?

  — Câteva luni. Câteva luni până trece şi în celelalte oceane.

  — Iisuse!

  — Da. Ascultă, nu ştiu ce influenţă ai tu asupra celor de acolo, dar aş dori ca rezultatul acesta să fie prezentat până la cel mai înalt nivel.

  — O să fac asta, sigur.

  — Bine. Am un raport tehnic în Logex. Ţi-l transmit codificat, de acord?

  — Da. Gata, îl şi recepţionez.

  Sir Martin înţelese imediat legătura. Transferul de vapori de la suprafaţa oceanului către formaţiunile noroase era foarte redus. Dar se putea presupune că impurităţile puteau transforma învelişul celular al microorganismelor vii. În acest caz, dacă avea timp la dispoziţie, o cantitate neglijabilă de substanţă se putea răspândi într-un nor întreg. Transportul se făcea mai uşor. Bineînţeles că era mult mai rapid decât contactul de la interfaţa biologică, având loc la suprafaţa dintre zona de înflorire şi marea vie.

  Peterson păşi prin crepusculul ce domnea în restaurant. Mai curând se autointitula restaurant; nu reuşi să vadă decât oameni şezând pe podea. Fumul de tămâie i se strecură în nări şi simţi că-i vine să strănute.

  — Ian! Aici sunt!

  Vocea Laurei venise de undeva din partea stângă. Îşi găsi drumul pe pipăite până reuşi s-o distingă, stând pe perne şi bând ceva cu aspect lăptos printr-un pai. În încăpere pluteau acordurile unei melodii orientale. Ştiuse încă de când plecase că era o greşeală să întâlnească o fată cu care terminase deja, numai pentru că ea trecea printr-un soi de criză. Veştile primite din California şi agitaţia pe care acestea o declanşaseră îl ţinuseră legat de birou toată noaptea. Specialiştii erau aproape isterici. Câţiva lideri refuzară să înţeleagă primejdia pe motiv că oamenii din domeniul tehnic mai trăseseră semnale de alarmă şi cu alte ocazii şi până la urmă se dovedise că se înşelaseră. De această dată însă Peterson nu era chiar atât de sigur că se recomanda o atitudine uşuratecă.

  — Bună. Aş fi preferat să te întâlnesc la clubul meu. Nu te supăra, nu mă deranjează locul ăsta, dar…

  — A, nu, Ian, voiam să te întâlnesc într-un loc pe care să-l ştiu eu. Nu vreun club cu pretenţii.

  — E chiar foarte plăcut acolo, nu-i deloc cu pretenţii. Putem merge să mâncăm ceva uşor la cină.

  — Voiam să-ţi arăt unde lucrez.

  — Munceşti aici? Privi el în jur, nevenindu-i să creadă.

  — E ziua mea liberă, desigur. Dar e o slujbă şi o încercare de a fi independentă!

  — Aha. Independentă.

  — Da, e exact ce mi-ai spus tu să fac. Nu-ţi aminteşti? Am plecat de lângă părinţi. Mi-am dat demisia de la Bowes & Bowes şi am venit la Londra. Şi mi-am luat o slujbă. Săptămâna viitoare încep orele de actorie.

  — O, foarte bine.

  Din semiobscuritate apăru un chelner.

  — Vreţi să comandaţi, domnule?

  — A, da. Whisky. Şi ceva de mâncare, cred.

  — Au nişte curry grozav.

  — Atunci, carne de vacă.

  — Regret, domnule, nu avem mâncăruri cu carne.

  — N-aveţi carne?

  — Ian, ăsta e un restaurant vegetarian. Legumele sunt gustoase. Fac aprovizionarea în fiecare zi. Te rog să încerci măcar.

  — Of, Iisuse! Atunci, un biryani. Cu ouă.

  — Ian, vreau să-ţi spun totul despre fuga mea de acasă, de lângă părinţi şi ce planuri am. Şi-aş vrea sfatul tău în ce priveşte actoria, sunt sigură că ştii multă lume care se pricepe la asta.

  — Nu tocmai. Eu lucrez într-o instituţie guvernamentală, nu uita.

  — Vai, nu se poate să nu cunoşti pe cineva, sunt sigură. Numai să te gândeşti puţin…

  Şi, când se porni să turuie, Peterson pricepu că făcuse într-adevăr o mare greşeală acceptând întâlnirea. Crezuse că avea nevoie de o schimbare după încordarea de la sediul Consiliului, iar telefonul Laurei venise exact în momentul când putea fi ispitit. Îngăduise ca această clipă de slăbiciune să-i domine raţiunea. Acum se vedea silit să mănânce o chestie îngrozitoare într-un restaurant ţinut pe întuneric ca să nu se bage de seamă mizeria şi în plus mai trebuia să se lase zorit de vânzătoarea asta. Peterson se strâmbă, sigur că într-o asemenea lumină ea nu-i va observa expresia feţei. În fine, cel puţin va lua masa; combustibil pentru ceea ce va urma în mod sigur. Şi mai simţea nevoia să stea departe de Sir Martin.

  — Locuieşti prin apropiere? Întrebă el.

  — Da, în Banbury Road. Regret, dar e o cămăruţă minusculă.

  — Nu mă deranjează, fii sigură. Profitând de întuneric, zâmbi.

  Markham îşi desfăşură documentele de lucru pe îngusta policioară pliantă fixată de spătarul fotoliului din faţă. Îngrămădit lângă fereastră îl aşteptau câteva ore plictisitoare de traversare a Atlanticului. Adnotările dense, încărcate de promisiuni şi ecuaţiile scrise de Cathy Wickham păreau să-i joace în faţa ochilor, iar coeficienţii tensorilor parcă-l îndemnau să le răsucească într-o parte sau alta.

  — Masa, domnule, murmură profesional însoţitorul de bord cu o expresie impenetrabilă pe chip.

  Acest vestigiu de politeţe era un pretext pentru a da o idee de eleganţă gestului de a trânti nepăsător pachetul din carton pe policioară. Markham desfăcu marginile înţepenite ale capacului. Printre hârtii se revărsară câteva pacheţele. Erau unităţi modulare de alimente uşor de desfăcut care ajunseseră de-acum arhicunoscute. Despachetă unul şi descoperi banala friptură de pui cu consistenţă de cauciuc. Muşcă din ea fără chef. Păstoasă. Uşor acrişoară. Singurul detaliu care salva situaţia era absenţa ambalajului din plastic, gândi el. Bombardamentele executate cu câţiva ani în urmă împotriva terenurilor petrolifere saudite puseseră brusc capăt abundenţei de materiale plastice ieftine şi readuseseră în actualitate modestele ambalaje din carton. Suprafaţa cenuşie şi moale a pachetului îi readuse în minte imagini din copilărie, când hidrocarburile încă nu dominau lumea. Elementul umanizator al cutiilor din hârtie era conferit de simplul fapt că ele acceptau atingerea unui stilou, puteau transmite mesaje; luciul rece a materialului plastic respingea până şi ideea unei urme lăsate de utilizatorii temporari. Fără să se grăbească, îşi notă noile ecuaţii ale câmpului pe cutia cu mâncare. Elegantele simboluri epsilon şi delta mărşăluiră cu o ţinută falnică, trecând peste inscripţia scrisă cu litere de-o şchioapă: UNITED AIRLINES. Mestecă distrat. Timpul trecea. Descoperi o modalitate de a separa tensorii în câteva ecuaţii restrânse. Cu trăsături hotărâte de peniţă separă componentele de câmp. Efectuă câteva calcule ca să se verifice. Ceilalţi pasageri se mişcau la periferia câmpului vizual. După o vreme, pe întăriturile cutiei apărură cruciş cele cinci ecuaţii noi. Presupuse că trei dintre ele erau prieteni vechi: ecuaţiile lui Einstein, cu modificări pentru luarea în calcul a efectelor cuantice când scara de lungime devenea suficient de mică. Acestea erau bine cunoscute. Celelalte două păreau să sugereze ceva în plus. Un înţeles mai profund al efectelor cuantice adăuga un termen proaspăt aici, un vălmăşag de tensori dincolo. Se părea că nu exista nici o soluţie pentru a simplifica şi mai mult sistemul. Încruntându-se, Markham bătu uşor cu stiloul în ecuaţii.

  — Ia te uită, exclamă bărbatul de lângă el.

  Markham aruncă o privire pe fereastră. În faţa lor atârna un nor imens de un galben sulfuros şi vârstat cu dungi portocalii.

  — E prima oară când văd aşa ceva, spuse omul agitându-se.

  Markham se întrebă dacă pilotul va zbura direct prin el. După câteva secunde, crâmpeie din nor împâcliră fereastra şi Markham îşi dădu seama că deja traversau un segment din masa gălbuie care se afla în faţa lor. Acceleraţia suplimentară îl apăsă în fotoliu; avionul se înclina pe spate pentru a se înălţa.

  — Domnilor, chiar în faţa noastră se găseşte unul dintre norii despre care am auzit vorbindu-se. Vom zbura pe deasupra lui, pentru a-l vedea mai bine.

  Această explicaţie i se păru cusută cu aţă albă lui Markham. Piloţii nu schimbau altitudinea de zbor de florile mărului. Norul părea să aibă greutate şi era mai compact decât cumuluşii, pufoşi şi albi, din jur. Prin calota lui treceau firişoare încolăcite de albastru-intens, dându-i un profil care amintea de un dom.

  Markham bodogăni ceva şi se întoarse la calcule. Copie noile ecuaţii de pe cutia de carton şi le studie, încercând să alunge din minte ţiuitul acut şi supărător al motoarelor. Un inginer îi spusese demult că noua generaţie de motoare superrapide produceau un zgomot de nivel insuportabil. Cei de la Rockwell International depăşiseră mult costurile de producţie pentru a micşora nivelul maxim de zgomot. Fuseseră necesare şase luni de eforturi pentru a masca ţiuitul cu o pătură liniştitoare de sunete joase, astfel încât plătitorii de bilete transportaţi în pântecul aeronavei să rămână toropiţi şi satisfăcuţi în îmbrăţişarea metalică. Ei bine, soluţia tehnică nu-l ajuta deloc. Dintotdeauna fusese sensibil la zgomote. Găsi antifoanele în buzunarul scaunului din faţă şi le fixă pe urechi. Îl învălui o perdea de linişte. Singura rămăşiţă din urletul motoarelor era acum trepidaţia pe care o simţea în tălpi, făcându-i dinţii să vibreze.

  Îşi petrecu o oră testând noile ecuaţii. Ele dădeau soluţii rezonabile unor probleme de cazuri limită de care avea cunoştinţă. Neglijând efectele gravitaţiei, obţinu ecuaţiile standard ale teoriei relativiste a particulelor.

  Opera lui Einstein ieşea lesne la suprafaţă, din doar câteva mişcări fluide ale peniţei. Însă când abordă direct ecuaţiile lui Wickham, fără să mai calce pe un teren familiar, ele deveniră opace.

  Privi printre gene la scrisul mărunt, îndesat. Dacă ar tăia-o de-a dreptul prin ghemul ăsta de termeni de aici şi i-ar abandona – ba nu, nu mergea. Rezolvarea presupunea mai mult decât o simplă răsucire nemiloasă a elementelor ecuaţiei. Trebuia să dovedească abilitate şi fineţe pentru a aluneca mai departe şi a folosi inerţia. Dincolo de logică apăreau întrebări de ordin estetic. Noile creaţii din domeniul fizicii îţi ofereau la început o structurare logică, mult mai elegantă. În al doilea rând, de îndată ce o înţelegeai, structura era nu numai elegantă ci şi mai simplă. În al treilea rând, din structură rezultau consecinţele care erau mai complexe decât până atunci. Capcana omniprezentă când căutai o cale nebătută era inversarea etapelor. Îi venea greu să-i explice acest lucru unui filosof; în arta matematicii exista ceva care-ţi scăpa dacă nu erai atent. Platon fusese un mare filosof, iar el hotărâse după voinţa lui ca planetele să se mişte în grupuri de cercuri, toate adunate laolaltă pentru a da orbitele observate. Dar aşa cum constatase Ptolemeu, legile necesare pentru a obţine acele cercuri suprapuse erau înspăimântător de complexe. Asta ar însemna legi complexe care să conducă la consecinţe simple, o cale greşită de abordare. Aşa se face că din truda lui Ptolemeu s-a născut o teorie care scârţâia şi gemea, sfere cristaline care se roteau neîncetat, rotiţe dinţate şi roţi şi pinioane care zbârnâiau în interiorul unei maşinării infernale.

  Pe de altă parte, teoria lui Einstein era, în mod logic, mai elegantă decât cea a lui Newton. Subtilă, dar simplă. Consecinţele ei erau mai greu de dedus, prin urmare calea aleasă era corectă. Concentrându-se, Markham se scarpină în barbă. Dacă ţineai seama de asta, puteai lăsa deoparte multe modalităţi de abordare înainte de a te apuca de treabă, ştiind că până la urmă ele vor da greş. Aici nu se punea problema de a alege între frumuseţe şi adevăr. Trebuia să le scoţi pe amândouă la lumină. În artă, eleganţa era un cuvânt terfelit, folosit în diverse accepţiuni de fiecare generaţie de critici. În fizică totuşi existau unele învăţăminte delicate care trebuie însuşite din experienţa mileniilor trecute. Teoriile deveneau mult mai elegante dacă puteau fi transferate matematic, prin alte cadre de referinţă, altor observatori. O teorie care rămânea neschimbată în condiţiile celei mai generale transformări era şi cea mai abilă, cea mai apropiată de o formă universală. Simetria SU (3) a lui Gell-Mann aranjase particulele după grade universale. Grupul Lorentz; isospinul; catalogul proprietăţilor numite Straneitate, Culoare şi Farmec – toate transformau Numărul transparent în Obiectul concret. Aşadar, pentru a trece dincolo de Einstein, trebuiau urmate căile simetriei.

  Markham scrise grăbit ecuaţiile pe un carneţel cu pagini gălbui, căutând în continuare. Avusese intenţia de a-si petrece timpul de zbor stabilindu-si tactica de abordare a FNS, dar politica era impură şi neplăcută în comparaţie cu actul ştiinţific. Încercă diferite căi de atac, răsucind notaţia concentrată a tensorului şi furişând o privire în labirintul matematicii. Avea un principiu director: naturii păreau să-i placă ecuaţiile exprimate în forme diferenţiale covariant. Pentru a găsi expresiile corecte…

  Revizui ecuaţiile care controlau tahionii într-un spaţiu-timp plat, efectuând exerciţiul drept caz limită. Dădu aprobator din cap. Apăreau bine cunoscutele ecuaţii cuantic-mecanice ale undei. Ştia încotro duc toate. Tahionii puteau provoca o undă de probabilitate care să se reflecte înainte şi înapoi în timp. Ecuaţiile precizau cum se va deplasa această funcţie ondulatorie, din trecut spre viitor, dinspre viitor spre trecut, ca un călător debusolat. Apariţia unui paradox indica faptul că unda nu avea sfârşit, ci forma mai curând o undă staţionară, la fel ca încreţirea apei în jurul unui dig de larg, unde concavitatea valurilor şi crestele lor se modificau, dar reveneau mereu, o ordonare impusă de luciul de suprafaţă al mării agitate. Singura cale de a rezolva paradoxul era să intervină, să întrerupă ritmul, asemenea unei nave care taie concavitatea valurilor, lăsând în urmă o învălmăşire de ape. Nava era de fapt clasicul observator. Acum însă, Markham adăugă termenii lui Wickham, făcând ecuaţiile simetrice în condiţiile interschimbului de tahioni. Scotoci prin valiză în căutarea unei lucrări de Gott, pe care i-o dăduse Cathy. O găsi: O Cosmologie Tahionică a Materiei şi Antimateriei Simetrice faţă de Timp. O porţiune din domeniu pentru a prinde gustul, într-adevăr. Dar soluţiile lui Gott apăreau clare, luminoase, puse în pagină. Tot acolo se regăseau şi forţele Wheeler-Feynman, amestecând soluţiile tahionice avansate şi întârziate împreună cu sume non-euclidiene. Markham se şterse la ochi. În gogoaşa lui de linişte, stătea nemişcat, doar ochii îi alergau pe pagină, iar imaginaţia făcea salturi înainte pentru a afla cum se vor desfăşura şi plia ecuaţiile care vor revela noi efecte.

  Undele rămâneau neclintite, într-o derută mută. Dar nava, clasicul observator, nu mai avea nici un rol. Concepţia bine cunoscută din mecanica cuantică recomanda ca restul Universului să aibă rolul de observator, pentru ca el să oblige undele să se deformeze. Prin folosirea acestor noi termeni, precum tensorul, nu mai exista posibilitatea de a da înapoi, nu apărea nici o cale de a permite Universului ca întreg să devină un punct stabil din care să poată fi măsurate toate lucrurile. Nu, Universul era ferm cuprins în teorie. Câmpul tahionic lega fiecare fragment de materie de oricare alt fragment. Fixarea altor particule în reţea nu făcea decât să înrăutăţească situaţia. Din câte îşi amintea Markham, vechii specialişti în teoria cuantică, începând cu Heisenberg şi Bohr, permiseseră inserţia unei doze de metafizică în concepţia lor. Funcţia ondulatorie se deforma, iar acesta era un adevăr ireductibil. Probabilitatea de a ajunge la o anumită soluţie era proporţională cu amplitudinea acelei soluţii în interiorul undei globale, astfel că, în cele din urmă, se obţinea doar o evaluare statistică a ceea ce putea rezulta dintr-un experiment. Dar în cazul tahionilor această cochetare cu metafizica trebuia să dispară. Termenii lui Wickham…

  O mişcare bruscă îi reţinu atenţia. Cu ochii sticloşi, un pasager din rândul de peste interval se agăţa de un însoţitor de zbor. Chipul îi era contorsionat de durere. Gura încordată, buzele lipsite de sânge, dinţii cafenii. Pete stacojii îi acopereau obrajii. Markham îşi scoase antifoanele de pe urechi. Urletul strident îl făcu să tresară. Însoţitorul de bord îl forţă pe bărbat la podea în mijlocul intervalului şi-i imobiliză braţele care se vânturau nebuneşte.

  — Nu… Pot. Respira!

  Un alt însoţitor murmură ceva liniştitor. Bărbatul se cutremură, cuprins de un acces al crizei iar ochii i se rostogoliră în orbite. Doi însoţitori îl transportară pe bărbat pe lângă Markham. Simţi un miros acru venind dinspre omul suferind şi strâmbă din nas, ridicându-si în acelaşi timp şi ochelarii. În lumina parcă de email văzu bărbatul chinuindu-se să respire. Îşi puse la loc antifoanele.

  Se reîntoarse la liniştea mormântală, conştient doar de uruitul constant şi liniştitor al motoarelor. Fără maxime şi minime de sunet, lumea căpăta consistenţă, putând fi pipăită cu vârful degetelor, aidoma unui burete îmbibat cu un lichid, ca şi cum clasicul eter al lui Maxwell ar fi fost o realitate. Markham se linişti o vreme, amintindu-si cât de mult ţinea la această stare. Concentrarea asupra unei probleme complicate te putea înălţa până ce ajungeai să ai o imagine a ansamblului, rămânând în acelaşi timp izolat. Multe lucruri nu puteau fi văzute decât de la distanţă, încă din copilărie căutase acel sentiment de libertate, de distanţare calmă faţă de agitaţia plină de compromisuri a lumii. Se slujise de umorul lui implicit pentru a-i îndepărta pe oameni, da, ţinându-i la o distanţă sigură de locul pe care-l ocupa. Uneori până şi pe Jan. Trebuia să-ţi născoceşti un limbaj lucid în care să te adresezi lumii, pentru a depăşi asprimile experienţei, pentru a înlocui suferinţa, durerea şi deznădejdea extremă cu – ba nu, nu cu certitudine, ci cu o ignoranţă pe care să o poţi îndura. Ignoranţa profundă, totuşi una de un anume fel, care-si cunoştea limitele. Limitele erau cruciale. Scripeţii lui Galileo alunecând de-a lungul foaierelor italiene din marmură, glisarea lor lină supunându-se braţului sigur al inerţiei – acestea erau momente memorabile pentru lume. Aristotel înţelesese intuitiv îngrozitorul adevăr că frecarea era stăpână, iar toate lucrurile se opreau gemând. Aceasta era lumea omului. Doar jocul copilăresc al planurilor infinite şi al corpurilor lipsite de frecare, realitatea lipsită de perspectivă, aruncau o plasă de ordine consolatoare, traiectorii infinite, viaţă în armonie. Era obligatoriu să evadezi din această lume de mucava, să te retragi, înveşmântând zborul liberator al fanteziei în haina respectabilă a deducţiei. Dar atunci când lucrările apăreau deghizate ca rezumate, suferind de afectare şi rigiditate prusacă, nu însemna că nu făcuseşi călătoria până în acel loc depărtat, cel despre care vorbeai atât de rar.

  Uimit de tăcerea din jur, se opri, apoi continuă.

  Se întrebă distrat dacă prima lui idee era corectă: aceste noi ecuaţii Wickham nu permiteau ieşirea din paradox, pentru că întregul Univers era inclus în experiment. Ca urmare, la iniţierea unei unde staţionare, se transmiteau tahioni înainte şi înapoi în timp, desigur, dar trebuia, de asemenea, ca ei să fie dispersaţi cu viteze superluminice pretutindeni în Univers. Într-o clipă, fiecare părticică de materie din Univers ar afla de paradox. Întreaga structură a spaţiu-timpului ar deveni instantaneu ţesută într-o singură bucată. Acesta era noul element pe care-l aduceau tahionii; până la descoperirea lor, fizicienii presupuneau că perturbările din metrica spaţiu-timp trebuie să se propage cu viteza luminii. Markham îşi dădu seama că aşternând pe hârtie formulările matematice ale acestor idei stătuse mai tot timpul aplecat în faţă. Acum îşi simţi spatele străpuns de înţepături ca de cuţit înroşit în foc. Săgetată de o durere moleşitoare, mâna cu care scrisese refuza să-l asculte. Se lăsă pe spate rezemându-se de spătarul fotoliului. Uitându-se pe geam, văzu întinderea mării de culoare cenuşiu-albăstruie, ca ardezia, semănând cu o tablă uriaşă destinată ecuaţiilor nepăsătoare ale lui Dumnezeu. O navă de transport lăsa în urmă un siaj, argintiu în razele soarelui, care se curba din cauza curenţilor. Avionul cobora către Aeroportul International Dulles, descriind o parabolă lungă şi lină.

  Simţind o oboseală plăcută, Markham zâmbi. Cum te ajungeau problemele din urmă, luându-te cu ele, fără să se sinchisească de curenţi… Oare exista vreo cale de rezolvare a paradoxului? Intuitiv ştia că acesta era miezul fizicii, modalitatea de a arăta dacă se putea ajunge în trecut cu precizie. Biletul laconic din seiful băncii dovedea că ceva ce se întâmplase, dar ce anume?

  Incomodat, sătul de fotoliul îngust şi îngrămădit, Markham se răsuci căutându-si o poziţie mai odihnitoare. Călătoria cu avionul începea să devină din nou accesibilă doar bogaţilor, numai că de astă dată fără luxul ostentativ. Îşi sili mintea să lase aceste amintiri trecătoare şi să se întoarcă la neiertătoarea lume reală. Problema nu era rezolvată, dar mai avea timp.

  Oare e determinabil paradoxul? Se întrebă. Matematicianul german Godel arătase că până şi sistemele aritmetice simple conţineau elemente adevărate, dar imposibil de demonstrat. În realitate, nici măcar nu se putea demonstra că aritmetica în sine era consecventă – mai precis, că nu conţinea paradoxuri. Godel silise aritmetica să se descrie pe sine în propriul ei limbaj. O făcuse prizonieră într-un spaţiu închis, lipsind-o până şi de posibilitatea de a se defini pe sine în relaţie cu lucrurile din afara ei. Şi acest lucru s-a întâmplat cu aritmetica, cel mai simplu sistem logic cunoscut! Darmite Universul, cu tahioni traversându-l în toate direcţiile, constituind ţesătura spaţiu-timpului. Cum ar putea toate notaţiile din lume să surprindă uriaşa ţesătură în categoriile bine cunoscute de da/nu, adevărat/fals, trecut/viitor? Înfierbântat peste măsură, Markham încercă să se calmeze. Turaţia motoarelor se schimbă şi avionul se înclină spre pământ.

  Problema care continua să-i rămână nelămurită era dacă Renfrew trebuia să trimită acel mesaj şi să creeze un paradox. Tahionii erau produşi prin coliziunile naturale dintre particulele de mare energie – aşa fuseseră de fapt descoperiţi. Cum se făcea că aceşti tahioni naturali nu dădeau naştere unor paradoxuri? Se încruntă. Avionul se înclină şi mai mult, dându-i impresia că atârnă deasupra buzei unui puţ, cu picioarele legănându-se în gol. Tahioni naturali… Răspunsul trebuia să fie că era necesar un impuls minim pentru a declanşa un paradox. Un anume volum minim de spaţiu-timp trebuia să fie uşor tulburat şi atunci perturbarea se propaga spre exterior cu o amplitudine suficientă pentru a avea importanţă. Puteai schimba trecutul după dorinţă, bineînţeles, atâta vreme cât nu provocai paradoxuri care să aibă amplitudine mare. De îndată ce se depăşea pragul, unda de tahioni va avea o influenţă semnificativă asupra întregului Univers. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, cum puteai spune că se petrecuse ceva? Care era dovada? Cum rezolva Universul un paradox, ce cale alegea? Oamenii de ştiinţă ştiau că ajunseseră în trecut – Peterson o dovedise. Dar ce altceva se mai putea întâmpla?

  Pe neaşteptate, avu o revelaţie. Dacă Universul era un sistem legat în întregul său fără prezenţa mitică a clasicului observator care să deformeze funcţia ondulatorie, atunci funcţia ondulatorie nu trebuia nicidecum să fie deformată. Ea…

  O zguduitură şi o răsucire. Markham privi uimit pe fereastră şi văzu pământul schimbându-si brusc direcţia. În faţă se zăreau dealurile verzi şi nepăsătoare din Maryland. Un pâlc de copaci defilă cu viteză pe sub aripile avionului. Din cabină răzbătea un vacarm de voci. Ţipete. Un bâzâit sfredelitor. Avionul trecu razant pe deasupra pădurii. Copacii se vedeau precis, exact, având claritatea ideilor bune. Îi urmări cu privirea săgetând prin dreptul ferestrei în vreme ce avionul devenea uşor, aerian, o ţesătură fragilă din fire de păianjen care cobora odată cu el, materie mută atrasă de geometria curbă a gravitaţiei. Hârrr. În lumina care cădea pieziş, trunchiurile copacilor se transformară în beţe decolorate, fiecare având la capăt câte o minge verde care exploda. Copaci şi arbori trecură pe lângă avion din ce în ce mai repede, tot mai grăbiţi, iar Markham se gândi la un univers cu o singură funcţie ondulatorie, care trece în noile stări de existenţă în timp ce în interiorul său se formează un paradox asemenea miezului unei idei.

  — Dacă funcţia ondulatorie nu se deformează…

  Nenumărate lumi se aflau în faţa lui, altele rămâneau în urmă. Se auzi un zgomot pătrunzător şi înţelese brusc ceea ce ar fi trebuit să fie.

  Peterson se trezi cu greutate. Rămase cu ochii închişi. Trupul îi spunea să nu facă nici o mişcare, dar el nu-si putea aminti de ce. În jurul lui se iscară foşnete, sunete confuze de voci, iar undeva, departe, zgomote metalice. Deschise ochii o fracţiune de secundă, văzu pereţii albi, o stinghie cromată. Un vârtej ameţitor. Acum reuşi să-si aducă aminte unde se afla. Îşi pipăi corpul cu mişcări precaute. O senzaţie surdă de moliciune. O durere rece răspândindu-se peste tot. Stinghia de la marginea patului îi apăru neclară, lipsită de contur. Îşi rostogoli capul într-o parte şi în alta, se strâmbă de durere şi văzu o sticlă suspendată deasupra lui. Încercă să urmărească traseul tuburilor cu privirea, dar nu reuşi. În nas avea vârât ceva. Tubul lipit cu leucoplast de braţ îl înţepă când se mişcă. Se strădui să o cheme pe soră. Vocea lui sună ca un croncănit.

  Însă sora îl auzise. În câmpul lui vizual apăru o faţă rotundă cu ochelari şi o calotă albă.

  — Ne-am trezit, nu-i aşa? Foarte bine. O să vă faceţi bine.

  — Frig…

  Închise ochii. Simţi cum sora aranjează pături peste el. I se scoase tubul din nas.

  — Puteţi ţine termometrul în gură? Întrebă sora cu o voce precisă şi clară. Sau încercăm la capătul celălalt?

  O privi printre gene, dându-si seama că o urăşte.

  — Gură…

  Limba i se păru enormă şi parcă îmblănită. Ceva rece i se strecură printre buze. Simţi degete reci strângându-l uşor de încheietură.

  — Ei, v-aţi revenit destul de bine. Sunteţi unul dintre puţinii fericiţi. V-am administrat Infalaithin-G înainte ca infecţia să vă doboare.

  Se încruntă:

  — Mai sunt şi alţii?

  — A, sigur, spuse ea pe un ton vesel. Nici nu reuşim să facem faţă. Nu mai avem paturi libere. Îi duc direct la Urgenţă. Curând o să fie plin şi acolo, pariez. Dumneavoastră aveţi o rezervă separată, dar să-i auziţi cum gem şi se tânguie în Salonul E. Şaizeci de paturi, atâtea sunt acolo. Toate cazurile de ingerare a alimentelor contaminate, ca şi dumneavoastră. Cum vă spuneam, sunteţi unul dintre norocoşi. Acum ar cam fi vremea să mâncaţi ceva.

  — Mâncare? Spuse el îngrozit. Amintirea ultimei cine cu Laura îl făcu să se simtă cuprins de un val de greaţă. Soră!

  — Vreţi să vărsaţi?

  Vocea îi era la fel de veselă ca şi până atunci. Cu mişcări iscusite îi aşeză sub bărbie un vas de forma unui rinichi şi îi sprijini capul. Vomă convulsiv. Pe bărbie îi rămaseră dâre verzui şi băloase iar în gură simţi un gust amar. Avea o durere cumplită de stomac.

  — Nu mai aveţi nimic în stomac, vedeţi? Staţi liniştit şi nu vă agitaţi deloc.

  — Ai spus mâncare, hârâi el acuzator.

  Ea râse bine dispusă.

  — Da, aşa am spus, dar nu m-am referit la alimente. E vremea să vă schimb flaconul de alimentare intravenoasă, atâta tot.

  Peterson închise ochii din nou. Îi plesnea capul. O auzi pe soră trebăluind. Uşa se închise brusc. De departe, prin geamurile duble, auzi zumzetul traficului londonez. Unde se afla? La Spitalul Guy’s? Acum putea să-si amintească mai limpede. Totul i se întâmplase fulgerător. În drum spre casă se simţise foarte bine. După un somn de o oră se trezise cu o senzaţie de uşoară greaţă şi coborâse din pat. Paralizia neiertătoare îl cuprinsese după ce făcuse câţiva paşi. Îşi aminti cum zăcea ghemuit pe podeaua dormitorului, incapabil să strige, abia îndrăznind să respire. Bineînţeles că Sarah era plecată. Presupuse că ar fi putut să moară dacă şi menajera ar fi avut liber în noaptea aceea.

  Când se trezi din nou, se simţi mai lucid. Sângele îi pulsa în tâmple, iar durerea de cap era difuză. Sună după soră. De astă dată veni alta, o tânără de origine indiană, îşi dădu seama că starea i se ameliorase când descoperi că încearcă să măsoare sânii surorii, ascunşi de uniforma albă şi scrobită.

  — Cum vă simţiţi acum, domnule Peterson? Întrebă ea cu o voce cântată, aplecându-se deasupra lui.

  — Mai bine. Ce oră e?

  — Cinci şi jumătate.

  — Aş vrea să mi se înapoieze ceasul. Şi mi-e foame. Aş putea înghiţi ceva foarte uşor.

  — Să văd ce aveţi voie, spuse ea şi părăsi discret încăperea.

  Se zbătu să se ridice în capul oaselor. Sora reveni aducând un radio şi un plic.

  — Domnule Peterson, aţi avut o vizitatoare, îl lămuri ea. N-a vrut să rămână, dar a lăsat astea. Puteţi mânca o supă. Va sosi imediat.

  Recunoscu scrisul mare, graţios, cu bucle largi şi înflorituri de pe plic şi desfăcu biletul.

  Ian, Ce plictiseală îngrozitoare pentru tine. Nu suport spitalele, aşa că n-o să te vizitez, dar m-am gândit că ţi-ar folosi acest radio. Eu plec la Cannes vineri. Sper să te văd până atunci. Dacă nu, sună-mă. Voi reveni acasă miercuri seară. Pa.

  Sarah.

  Îl mototoli şi-l azvârli în coşul de gunoi. Deschise radioul, unul mic şi simpatic, cu baterii. Toate posturile păreau să difuzeze numai muzică. Se uită instinctiv la mână şi constată că nu avea ceas. Ce oră spusese sora că era? Stomacul scoase un gâlgâit puternic. Trei semnale sonore întrerupseră programul muzical.

  „Aici Radio BBC 4”, se auzi vocea unei crainice, „iată ştirile de la ora 6. Vă prezentăm principalele ştiri pe scurt. Cincizeci de persoane şi-au pierdut viaţa în cursul violentelor tulburări stradale de la Paris. O aeronavă United Airlines ce zbura de la Londra la Washington s-a prăbuşit azi-dimineaţă. Toţi pasagerii de la bord au murit. Zona de înflorire ce se întinde în Oceanul Atlantic a avansat cu câteva mile într-o singură zi. Consiliul Mondial a aprobat un Plan Energetic în ciuda veto-ului exprimat de ţările OPEC. Căderea liniilor electrice vreme de şase ore a dus astăzi la închiderea unor întreprinderi din Midlands. Meciul Test programat pentru astăzi la terenurile de cricket de la Lord's a fost amânat întrucât zece membri ai echipei Australiei au fost spitalizaţi cu diagnosticul de toxiinfecţie alimentară. Starea vremii mâine: pe alocuri însorită, sunt posibile furtuni.” Urmă o scurtă pauză. „Studenţilor care demonstrează în capitala Franţei li s-au alăturat astăzi muncitori care…”

  Peterson nu mai ascultă. Se simţea imaterial şi nesigur. Sora sosi aducând o tavă. Îi făcu semn să o lase pe măsuţa de lângă pat. Una dintre veşti îl tulburase şi nu-si putea da seama de ce. Trebuie să fi fost cea despre înflorire. Şi totuşi nu simţi nici o reacţie când recapitulă ştirea în gând.

  „Zborul 347, de la Londra la Washington DC, United Airlines, a intrat după amiază într-un front de turbulenţă în momentul în care se apropia de aeroportul Dulles şi s-a prăbuşit. Mesajele pilotului au fost distorsionate. Se pare că atât pilotul cât şi copilotul au suferit tulburări în clipele dinaintea prăbuşirii. Unii martori oculari au declarat că avionul a explodat când s-a lovit de copaci. Nu există supravieţuitori. Acest din urmă accident, care face parte dintr-o serie de dezastre aeriene, a…”

  Iisuse! Îi transpirară palmele. Apăsă pe butonul soneriei să cheme sora. Aceasta nu veni imediat. Ţinând degetul în continuare pe buton, strigă:

  — Soră!

  Ea sosi în goană, lăsând uşa deschisă.

  — Ce s-a mai întâmplat? Uitaţi, nici nu v-aţi atins de supă.

  — Las-o dracului. În ce zi suntem? E cumva miercuri?

  — Da. Dar sunteţi cumva…?

  — Vreau un telefon. De ce nu am telefon aici?

  — A fost scos ca să nu fiţi deranjat.

  — Bine, acum adu-l înapoi.

  — Nu ştiu dacă am voie s-o fac…

  — Ce se întâmplă? Se repezi o altă asistentă în rezervă.

  — Soră, domnul Peterson cere un telefon la pat.

  — Oo, n-avem nevoie de aşa ceva. N-am vrea să fiţi deranjat.

  — Acum sunt, strigă el. Adu-mi telefonul!

  — Liniştiţi-vă, domnule Peterson, nu putem hotărî…

  — Ia ascultă, târfă proastă, spuse el apăsat şi încordat, vreau un telefon imediat, altfel o să cer să fiţi concediate!

  Se lăsă o tăcere stânjenitoare, iar cele două femei ieşiră din cameră cu spatele către uşă, privindu-l cu suspiciune. El se lăsă la loc pe pernă, tremurând. Prin uşa pe care surorile o uitaseră întredeschisă auzi gemete.

  La foarte scurt timp, un salariat aduse un telefon şi-l cuplă la reţea. Peterson luă o înghiţitură de apă şi se chinui să alunge senzaţia de vomă. Formă numărul secretarei.

  25 SEPTEMBRIE 1963

  Gordon mergea pe hol, întorcându-se la laborator, când auzi remarca. Doi profesori plini discutau cu voci scăzute.

  — Şi aşa cum spunea şi Pauli, nici măcar nu are greşeli! Tocmai încheia unul dintre ei când Gordon se apropie. Îl văzuseră şi tăcuseră aproape instantaneu. Gordon ştia povestea. Pauli fusese un faimos fizician din prima jumătate a secolului, înzestrat cu un spirit critic deosebit de ascuţit. Referindu-se odată la o lucrare ştiinţifică, remarcase: „Lucrarea asta e atât de proastă, încât nici măcar nu conţine greşeli.” Ceea ce însemna că începea şi se sfârşea fără să afirme nimic; era atât de prost formulată încât nu putea fi testată. Gordon îşi dădu imediat seama că cei doi discutau despre el. Articolul din revista Life dăduse roade. Când ajunse la capătul holului mai auzi murmurul conversaţiei şi un hohot nestăvilit de râs.

  Penny aduse acasă un număr din National Inquirer şi-l lăsă la vedere, pentru ca Gordon să-l citească la întoarcerea acasă. Pe prima pagină se lăfăia un titlu: APEL NUCLEAR DIN SPAŢIUL EXTRATERESTRU, iar dedesubt, Oameni de ştiinţă importanţi intră în legătură cu alte lumi. Apăreau şi două fotografii cu Saul şi Gordon, făcute, evident, de reporterul de la Life. Gordon o aruncă la coş fără să o citească.

  La începutul anului universitar se organiză o petrecere cu participarea membrilor catedrei de fizică pentru a marca inaugurarea noii clădiri a Institutului de Geofizică. Asistenţii sterilizaseră havuzul unei fântâni arteziene de pe peluza din faţa clădirii. Hugh Bradner şi Harold Urey îl umplură cu un amestec tare de vodcă şi sucuri de fructe. Gordon azvârlise invitaţia, laolaltă cu informările obişnuite despre anul universitar, dar Penny o descoperise şi insistase să meargă împreună. El ar fi dorit să se mai odihnească, însă îndemnurile ei sâcâitoare îl făcură să îmbrace cea mai comodă jachetă pe care o avea şi, pentru prima oară la o astfel de ocazie, nu-si mai luă cravata. În California asemenea detalii treceau neobservate. Penny îşi puse o pălărie cafenie din pai, cu boruri largi şi moi: „Pentru impresie”, preciză ea. Îşi putea ascunde o parte a feţei sub ea. Această aură de mister reaprinse interesul lui Gordon. Îşi dădu seama că uitase mai de toate în ultimele săptămâni, înhămându-se la pregătirea prelegerilor şi petrecându-si majoritatea timpului în preajma instalaţiei RMN. Descoperirea îl cutremură. Savoarea începuturilor se pierdea încet. Frecuşurile dintre ei făceau ca iluziile să se şteargă.

  Discută cu câţiva profesori de la Catedra de Fizică, dar nu reuşi să atingă subiecte interesante. Penny descoperi câţiva tipi specializaţi în literatură, însă Gordon nu-si găsea locul, umblând de la un grup la altul. Cei de la Catedra de Engleză păreau deja chercheliţi şi citau din poeţi moderni şi din filme vechi. Apăruseră oameni degajaţi şi inteligenţi pe care nu-i văzuse niciodată, bărbaţi atrăgători, blonzi şi insuportabil de siguri de sine, tipul de persoane care aveau frigiderele doldora de iaurt şi şampanie. Zări în mulţime un profesor vizitator de la Berkeley, înalt şi bine îmbrăcat, care câştigase Premiul Nobel cu câţiva ani în urmă. Gordon îl mai întâlnise. Îşi croi loc prin semicercul de persoane strânse în jurul acestui bărbat şi când privirea posesorului Premiului Nobel ajunse la el, îl salută din cap. Gordon rămase nemişcat, cu paharul din plastic în mână, având un zâmbet îngheţat pe chip. Ochii bărbatului reveniră asupra lui. Nici o tresărire, nici un licăr de recunoaştere. Cu faţa îmbujorată, Gordon se retrase de lângă grupul care discuta animat. Probabil că nu m-a recunoscut, se gândi el în timp ce se îndepărta. Îşi mai luă un pahar de vodkă. Pe de altă parte, poate că da.

  — Bună pileala, nu? Îl abordă un bărbat care apăru pe neaşteptate lângă el. Încearcă să spui „spectroscopie” de trei ori, da’ repede. Gordon îşi dădu silinţa, dar nu reuşi. Află că bărbatul se numea Book şi, într-adevăr, chiar arăta livresc. Era de la General Atomic şi se dovedi mult mai prietenos decât universitarii. Se aşezară sub o inscripţie care spunea apăsat: DACĂ POŢI CITI ASTA, MULŢUMEŞTE PROFESORILOR. Frivolitatea lui Book nu reuşi să alunge indispoziţia lui Gordon. Vodka începu totuşi să mai şteargă ceva din nesuferita concreteţe a lumii. Reuşi să priceapă motivul pentru care neevreii beau atât de mult. Book plecă fără să spună unde, iar Gordon intră în vorbă cu un fizician aflat în vizită, specialist în fizica particulelor, Steingruber. Amândoi apreciară cum se cuvine vodka, iar asta îi apropie. Începură să discute pe eterna temă: femeile. Gordon făcu o serie de afirmaţii despre Penny. Lucru curios pe care nu îl înţelegea aproape deloc, Gordon inversă rolurile, astfel încât Penny era începătoarea în ale sexului, iniţiată de el, bărbatul din New York, trecut prin toate. Steingruber acceptă afirmaţia ca pe ceva normal. Gordon ajunse să creadă că Steingruber era un tip grozav, capabil să privească direct în sufletul omului. Mai băură împreună câte un pahar de vodkă. Steingruber arătă către o blondă aflată la mică distanţă de ei şi întrebă:

  — Ce părere ai de aia de colo?

  Gordon privi printre gene şi rosti sentenţios:

  — Cam slăbuţă. Da.

  Steingruber îl fulgeră cu privirea.

  — E soţia mea.

  Într-o clipă, până ce Gordon reuşi să bâiguie o scuză, omul se îndepărtă.

  Apăru apoi şi Lakin, zâmbind amical. Era însoţit de Bernard Carroway.

  — Am auzit că repeţi experimentul lui Cooper, spuse Lakin fără nici o introducere.

  — De la cine ai auzit asta?

  — Am constatat singur.

  Gordon nu se grăbi să răspundă. Luă o înghiţitură din pahar şi descoperi că îl golise. Abia după aceea ridică ochii spre Lakin.

  — Du-te-n mă-ta, spuse el foarte apăsat, plecând.

  O găsi pe Penny într-un grup strâns în jurul lui Marcuse.

  — Proaspăt numitul rezident comunist? Întrebă Gordon când se făcură prezentările.

  Spre uimirea lui, Marcuse izbucni în râs. Replica lui Gordon nu i se păru la fel de amuzantă unei absolvente care stătea alături. Află că numele ei era Angela şi că revoluţia nu avea să fie adusă de oameni la petreceri; cu atât se alese Gordon din toată conversaţia, ori mai curând atât îşi mai putea aminti. O luă de mână pe Penny şi se îndepărtară.

  Într-un colţ retras îl văzu pe Jonas Salk. Se gândi dacă era cazul să-l abordeze sau nu. Poate că va afla părerea lui Salk despre Sabin – care dintre ei descoperise vaccinul? O întrebare interesantă, desigur.

  — O parabolă a ştiinţei, murmură Gordon către sine.

  — Poftim? Întrebă Penny.

  Se răzgândi şi o conduse spre un grup de fizicieni. Un gând care nu-i dădea pace îl sfătuia să-si ţină gura, aşa că o lăsă pe Penny să vorbească şi în locul lui. Oamenii din jur păreau incoerenţi şi aerieni. Încercă să descopere dacă asta era din cauza lui sau a lor. Eterna problemă a relativităţii. Poate că Marcuse ştia şi răspunsul. Un francez îl întrebă pe Gordon de experimente, iar el încercă să prezinte pe scurt ce părere avea. Asta se dovedi extrem de dificil. Ciudata împleticire a limbii dispăruse, dar rămânea problema a ceea ce considera el drept adevăr. Francezul îl întrebă despre Saul. Gordon ocoli subiectul. Încercă să menţină discuţia concentrată asupra rezultatelor experimentului său.

  — Aşa cum spunea Newton, „nu avansez nici o ipoteză” – cel puţin deocamdată. Cere-mi doar date. Plecă să mai caute vodkă, însă havuzul se golise. Întristat, luă ultimele pişcoturi şi sandvişuri pe care le mai găsi. Când se întoarse, Penny stătea departe de francez şi privea lung către La Jolla şi la sclipirea catifelată a mării. Francezii vorbeau în limba lor. Penny părea furioasă. O trase de mână, iar ea îl urmă, privind totuşi înapoi.

  Penny insistă ca ea să conducă până acasă, deşi Gordon nu pricepea motivele ei. În timp ce treceau pe lângă cluburile de pe plajă şi casele răspândite pe mal, Penny spuse cu o vehemenţă neaşteptată:

  — Ce ticăloşi!

  — Cum? Ce tot vorbeşti acolo?

  Ea se strâmbă.

  — După ce-ai plecat, au zis că eşti un încurcă-lume.

  — Ţi-au spus ţie asta? Întrebă Gordon încruntându-se.

  — Nu, caraghiosule. Au început să converseze în franceză. Bănuiau că nici un american nu-i în stare să înveţe o limbă străină.

  — Aha.

  — Au susţinut că eşti un impostor. Un escroc.

  — Oo.

  — Au zis că toată lumea te consideră aşa.

  — Toată lumea?

  — Da, mormăi ea pe un ton acru.

  7 OCTOMBRIE 1963

  Apăru brusc, în plin zgomot. Cu o clipă înainte, ecranul osciloscopului arătase ecouri parazite, iar Gordon îşi făcea de lucru cu un nou filtru de bandă, un circuit pe care îl făcuse chiar el pentru reducerea zgomotului. Apoi, dintr-odată, curbele RMN începură să se deformeze şi să se modifice. Rămase cu privirea pironită la ecran, neîndrăznind să facă o mişcare. Era ora 23.

  Duse mâna la gură, parcă dorind să mascheze un strigăt. Liniile continuară să danseze pe ecran. Îi trecu prin minte că ar putea avea halucinaţii. Îşi muşcă degetul. Nu, liniile discontinui nu dispărură. Cu mişcări rapide, controlându-si agitaţia şi dorind să fie precis, începu să noteze datele.

  ACŢIUNEA RAZTUYP ULTRAVIOANRK ASUTYN LANŢURILOR PARE SĂ ÎNTÎRZIE DIFUZIA ÎN STRATURILE DE WKTRNM ÎNSĂ CREŞTEREA.

  AD 18 5 36 DEC 30 29,2

  AD 18 5 FGDUEL 30 29,2

  AD 18 5 36 DEC 30 29,2

  EFECTELE ENZIMEI DIATOMICE A INHIBAT LANŢUL REŢELEI B REPRODU ÎNCERCARE DE A VĂ CONTACTĂ CU FASCICUL TAHIONIC ARTGPRMY LE SURSA PUNCT PUTEŢI VERIFICA AD 18 5 3MCDU DEC 30 29,2 YERUASRLGN DGRUTNYO CAMBRIFHR CAMBRIDG ÎNFLORIREA DIATOMEICĂ ATRFT ASANRTM DEC 30 29,2 ACEST LUCRU NU ÎNCALCĂ NICI UN POSTULAT FORMULAT DE WHEELER-FEYNMANN ATÎTA VREME CÎT FEEDEBACK DIN BUCLA CAUZALĂ PERMITE CONTINUAREA EXPERIMENTULUI IMPERATIV CA VOI SĂ REALIZAŢI EXP PENTRU A VERIFICA LANŢUL MOLECULAR XCEUDUR 18 5 DEC 30 29,2 DIFERENŢA DE TIMP AUSMP

  — Claudia, tu eşti? Era prima oară că i se adresa pe numele mic.

  — Da, da, Gordon, tu eşti?

  — Exact. Am lucrat paralel cu voi. Seara trecută aţi fost acolo?

  — Poftim?

  — Aţi lucrat aseară?

  — Eu… Nu, n-am… Studentul meu a făcut câteva măsurători. Cred că a terminat pe la ora 6.

  — La dracu’!

  — Poftim? Iartă-mă, n-am prea auzit bine…

  — Nimic, îmi pare rău. Eu, ăă… Am lucrat aseară până pe la ora 23 şi am recepţionat nişte efecte anormale de rezonanţă.

  — Înţeleg. Ei, asta însemna că aici era ora 2 noaptea.

  — Da. Sigur.

  — Cât a ţinut efectul?

  — Mai bine de două ore.

  — Bine, stai puţin să mă gândesc, studentul trebuie să sosească; e abia trecut de opt. Gordon, o să fii treaz la 5 dimineaţa?

  — A, sigur. Aşteptam să mă suni tu.

  — Ai dormit?

  — Nu. Voiam să văd dacă mai apare… Efectul.

  — Gordon, tu culcă-te. O să discut cu studentul. Astăzi vom face câteva experimente. Dar tu dormi puţin.

  — Bine, sigur.

  — Îţi promit că facem noi măsurătorile. Dar odihneşte-te, bine?

  — Da. Bine. Asta-i tot ce voiam să ştiu.

  — Gordon, doamna Evelstein mi-a adus revista Life. De ce nu mi-ai spus şi mie? Numele fiului meu apare acolo mare cât viaţa – cât Life!

  — Iar el nu scoate o vorbă. Asta a fost acum câteva săptămâni şi…

  — Mamă, îmi pare rău că nu ţi-am spus. Eu…

  — Şi nici de articolul din National Inquirer şi pe ăsta mi l-a arătat. Numai că nu prea mi-a plăcut ce scria.

  Respiră greoi în receptor. Cât era ceasul? Hristoase, ora 17. Oare ce recepţiona grupul lui Zinnes?

  — Ascultă, mamă, dormeam şi…

  — Dormeai? La ora asta?

  — Am lucrat toată noaptea.

  — N-ar trebui, o să te distrugi.

  — N-am nimic.

  — Dar voiam să-ţi spun despre articolul din Life, a fost aşa o surpriză…

  — Mamă, vreau să mai dorm. Sunt terminat.

  — Bine, cum vrei. Doream să-ţi mai aud vocea, Gordon. Nu ţi-am mai auzit-o de mult.

  — Ştiu, mamă. Uite, îţi promit că te sun eu peste câteva zile.

  — Bine, Gordon.

  Închise şi se culcă la loc.

  Grupul lui Zinnes nu descoperi nimic. Nici Gordon nu reuşi să mai prindă semnalul. Continuă să verifice toată săptămâna. Vineri avu loc un seminar al catedrei pe tema fizicii plasmei, susţinut de Norman Rostoker. Gordon se duse şi se aşeză în fundul sălii. Primul diapozitiv proiectat de Rostoker suna:

  Cele şapte faze ale programului de fuziune termonucleară.

  I. Entuziasm.

  II. Derută.

  III. Dezamăgire.

  IV. Identificarea vinovaţilor.

  V. Pedepsirea nevinovaţilor.

  VI. Recompense pentru cei neimplicaţi.

  VII. Îngroparea cadavrelor/împrăştierea cenuşii.

  Publicul râse. Gordon nu făcu excepţie. Se întrebă în ce etapă se găsea. Ba nu, mesajul, în întregul lui, nu era un proiect de cercetare comandat, ci o descoperire. Faptul că era singura persoană din lume care credea în el nu avea nici o importanţă. „Identificarea vinovaţilor” părea totuşi să i se potrivească. Se gândi la asta o clipă apoi, în timpul prezentării făcute de Rostoker, adormi.

  Răspunse invitaţiei telefonice şi-l găsi pe Ramsey în laborator. Chimistul descompusese lanţul întreţesut într-o configuraţie plauzibilă. Fosfor, hidrogen, oxigen, carbon. Ceva destul de inteligibil. În plus, acestea formau o clasă asemănătoare pesticidelor. Mai complexe, desigur – dar erau descendente lineare de netăgăduit. Încă somnoros după seminar, Gordon zâmbi.

  — Bună treabă, murmură el.

  Ramsey exulta. La plecare, trecu prin pădurea de sticlărie din laborator. Începuse să iubească ritmurile de aici.

  Biologii de alături aveau cuşti cu animale pentru testele lor şi, păşind pe lângă ele, Gordon simţi o bucurie greu de explicat. Pe un cărucior de pe hol văzu câteva tăvi. În ele se aflau mormane de hamsteri cafenii, goliţi de intestine, semănând cu nişte cartofi crăpaţi. Viaţa în serviciul vieţii. Se îndepărtă grăbit.

  Telefonul sună la ora şase, în timp ce-si punea în geantă câteva hârtii şi cărţi pe care să le consulte în timpul weekend-ului. Clădirea catedrei de fizică era pustie şi sunetul avu ecou.

  — Gordon, Claudia Zinnes la telefon.

  — A, bună. Ai…?

  — Am obţinut ceva. Întreruperi. Începu să le descrie.

  — Păi, îmi faci un serviciu? Încearcă să le descompui în structuri. Adică, ştiu că-i târziu şi e, în fine, e ora 9 la tine, dar dacă vrei…

  — Cred c-am priceput.

  — Vezi dacă se potrivesc codului Morse, spuse el dintr-o suflare.

  Ea râse tăcut.

  — Voi vedea, Gordon.

  Gordon o rugă să-i telefoneze acasă şi-i dădu numărul.

  — Ţi-am spus de săptămâna trecută, îi reaminti Penny. Plecăm cu Air Cal spre Oakland sâmbătă dimineaţă la 10, de la Lindbergh.

  — Uitasem.

  — Ei, asta-i. Dar te-am anunţat.

  — Penny, am avut o mulţime de lucruri pe cap săptămâna asta. M-am gândit la atâtea…

  — O să te gândeşti şi-n Oakland.

  — Nu, nu le pot spune părinţilor tăi că noi…

  Sună telefonul.

  — Claudia?

  — Gordon? Am verificat şi şi ai avut dreptate.

  Se simţi cuprins brusc de un val de ameţeală.

  — Şi ce zice?

  — Coordonatele acelea astronomice despre care mi-ai spus. Apar pe pagini întregi.

  — Grozav. Extraordinar.

  — Ce reprezintă, Gordon?

  — Nu ştiu.

  Mai discutară câteva clipe. Claudia voia să continue experimentul. Puterea semnalului era variabilă, la intervale neregulate. Gordon ascultă, dădu din cap, aprobă. Dar mintea nu-i stătea la detalii. O senzaţie ciudată începu să urce dinspre picioare spre piept. Puse jos receptorul după ce-i ură Claudiei noapte bună şi simţi un fior pe ceafă. Era adevărat. Mai tot timpul lăsase loc pentru eventualitatea că e un puţoi, că experimentul era greşit, că găsea noduri în papură, după cum îi spusese odată Penny în glumă. Dar acum era sigur: cineva încerca să ia legătura cu el.

  — Gordon? Gordon, cine-a fost?

  — Zinnes. De la New York. Ridică ochii, uimit. Au descoperit şi ei.

  Ea îl sărută şi făcură câţiva paşi de dans împreună. Nu era un puţoi. Gordon se învârti prin camera de zi urlând de bucurie. După câteva clipe se simţi ameţit şi se aşeză. Renunţăm la o ipoteză şi o notăm ca realitate. Dar ce trebuia să facă în continuare?

  — Penny, ai dreptate, mergem în Oklahoma.

  Vacarmul conversaţiei îl întâmpină pe Peterson de cum deschise uşa principală. Văzu lume vorbind cu însufleţire începând din holul de la intrare şi până în salon. Hohote de râs ici şi colo, clinchet de pahare, învăluirea dulceagă a noilor ritmuri latine.

  Se opri doar o clipă. Fără să privească nici în stânga nici în dreapta, porni hotărât pe holul pardosit cu plăci de marmură albă şi neagră şi urcă scara largă şi curbată, în general, era adevărat că oamenii nu încearcă să te oprească dacă treci repede pe lângă ei şi nu laşi pe nimeni să te privească în ochi. La urma urmei, prezenţa lui acolo era perfect justificabilă; casa îi aparţinea. Orice oaspete va presupune că el şi Sarah organizaseră petrecerea asta blestemată de care el însă uitase şi acum avea de rezolvat o treabă personală la etaj.

  Păşi pe covorul gros fără să facă zgomot şi traversă palierul. O geană de lumină se strecura pe sub uşa băii din hol, reflectându-se în podea; probabil că era cineva înăuntru. Cât el va sta în dormitor, se va elibera, numai că trebuia să ţină seama de vânturarea oamenilor încoace şi încolo atunci când va pleca. Va fi silit să iasă tot pe unde intrase; ca să ajungă la uşa din dos care se deschidea din bucătărie ar fi silit să treacă prin mijlocul petrecerii.

  Închise uşa dormitorului şi se duse la dulapul de haine. Un şir de pardesie ascundea cu totul cele două valize care n-ar fi fost observate decât la o curăţenie de primăvară. Le scoase afară. Cam grele, dar se va descurca el. Le aşeză lângă uşă şi privi lung în jur. De cealaltă parte a încăperii, cele trei ferestre în stil georgian dădeau către o serie de acoperişuri înclinate. La mai toate clădirile se vedeau ferestre slab luminate; era ora reducerii iluminatului casnic, îşi reaminti el. Raţionalizare plină de zel, se întrebă el, sau oamenii părăsiseră deja oraşul? N-avea importanţă – nu intenţiona să-si mai bată capul cu asemenea lucruri de acum încolo. Între ferestre se aflau oglinzi înalte de un stat de om, încadrate de catifea gri care, la rândul ei, era tivită cu negru; ultima idee neroadă a lui Sarah. Peterson ezită o clipă, apoi se studie în oglindă, încă puţin tras la faţă, o paloare în jurul ochilor, dar în mare măsură înzdrăvenit. Îi convinsese pe cei de la spital să-l externeze de îndată ce se simţise în stare să meargă. Se dusese direct la birou. Consiliul se afla în plină criză de stat şi nimeni nu observă când el şterse câteva documente din fişiere, dând ordine de ultim moment la telefon şi transmiţând o serie de instrucţiuni către avocatul său. Sir Martin îl convocă la o discuţie de evaluare a situaţiei şi în cursul ei Peterson constată că pregătirile pe care le făcuse nu erau premature. Era limpede că norii transportau pretutindeni material din înflorire. Forma conţinută de nori se deosebea puţin de cea din ocean, dar ambele aveau acelaşi efect asupra stratului nervos pe care Kiefer îl descoperise cu numai câteva zile în urmă. Datele lui Kiefer erau de mare ajutor, însă măsurile de contracarare încă trebuie studiate de laboratoare. Norii îşi azvârleau otrava oriunde ploua. Plantele terestre rezistau în general în faţa mecanismului, dar nu întotdeauna. Celuloza din plante rămânea neatinsă, dar porţiunile mai complexe erau vulnerabile. Testele efectuate în regim de urgenţă puseseră în evidenţă o metodă de purificare a unor plante, pentru a întrerupe procesul înainte ca materialul să se poată difuza prin coajă. Spălarea cerealelor în anumite soluţii părea o metodă aplicabilă şi promitea un procent de reuşită de şaptezeci la sută. Peterson zâmbi strâmb când îşi aminti vorbele Laurei: „O, legumele şi restul sunt foarte proaspete. Cele mai bune. Le aduc de la ţară în fiecare zi.” Da şi de acolo s-a ales cu suferinţa asta blestemată. În tubul digestiv uman substanţa făcea zob tot soiul de procese metabolice – adeseori în mod fatal, dacă nu se aplica un tratament.

  Nimeni nu ştia care ar putea fi efectele secundare mai delicate asupra lanţului trofic. Biologii făcuseră unele prognoze foarte sumbre.

  În plus, norii răspândeau rapid înflorirea. În Atlanticul de Nord apăruseră deja primele pete roşietice.

  Cu un avânt uimitor, Sir Martin dirija resursele Consiliului, dar până şi el părea îngrijorat. Se confruntau cu un proces în dezvoltare exponenţială şi nimeni nu putea spune precis unde se va opri efectul.

  Peterson privi camera pentru ultima oară. Fiecare trăsătură a ei fusese croită potrivit obiceiurilor lui, începând cu stelajul pentru pantofi ca un acordeon şi terminând cu biblioteca aranjată cu mult gust, în care disimulase centrul personal de comunicaţii. Păcat să-l lase aici, chiar aşa. Problema era că trebuia să plece înainte de a începe Marea Fugă şi să găsească totuşi un motiv plauzibil pentru a absenta de la Consiliu vreme de câteva zile. Recuperarea la un spital din mediul rural ar fi o scuză perfectă.

  Sir Martin îl privise lung şi cercetător când îşi anunţase plecarea, dar acesta era un risc inevitabil. Cei doi bărbaţi se înţelegeau probabil foarte bine unul pe altul. Mare păcat că lucrurile nu se rezolvaseră mai bine între ei, se gândi Peterson şi întredeschise uşa dormitorului.

  Văzu spatele cuiva care cobora scările după ce făcuse o tură până la closet. Aşteptă până când bărbatul dispăru dincolo de foaierul placat cu marmură. Deschise uşa cu umărul şi cără valizele până la capul scărilor. Hristoase, ce grele erau. Nici prin cap nu-i trecuse că s-ar fi putut îmbolnăvi în timpul mutării.

  Coborî scările lovind uşor valizele de colţul fiecărei trepte, încordându-si braţele şi străduindu-se să-si menţină echilibrul înainte de a încerca să facă următorul pas. Trebuia să fie atent unde punea piciorul. Scara i se păru imens de lungă. Începu să gâfâie. Muzica se iscă brusc, încărcată de alămuri, asurzindu-l şi împiedicându-l să se concentreze. Trase cu coada ochiului şi percepu o mişcare. Un bărbat şi o femeie se apropiau dinspre salon. Coborî grăbit ultimele trei trepte şi fu cât pe-aci să alunece pe podeaua lustruită.

  — Ian! Doamne, ia te uită ce călător! Sarah spunea că eşti internat în spital, dacă-mi amintesc bine.

  Luă rapid hotărârea. Un zâmbet, asta era soluţia.

  — Încă sunt internat, să-ţi spun drept, începu el şi păşi către colţ, unde se afla o cămăruţă de serviciu. Trebuia să dea valizele la o parte ca să nu le mai vadă şi alte persoane care ar fi putut apărea.

  — Numai că se aglomerează şi de aceea m-am gândit să ies de acolo. Mă duc la un sanatoriu din afara oraşului ca să mă refac, înţelegeţi?

  — A, sigur, spuse bărbatul. Spitalele orăşeneşti sunt cele mai proaste. Vrei să te ajut să cari valizele?

  — Nu, nu-i nevoie. Sunt doar câteva obiecte de îmbrăcăminte. Le împinsese în cămăruţă, iar acum închise uşa cu un gest hotărât.

  — Ascultă, noi căutăm un colţişor unde, înţelegi, să fim singuri câteva minute. Femeia îl privi plină de speranţă. Era una dintre prietenele lui Sarah, din tagma celor pe care nu ţi le mai aminteşti de la o întâlnire la alta. Ea se întoarse, vrând să arate către etaj şi gândindu-se fără îndoială că Peterson nu prea avea imaginaţie şi-i trebuia un plan al casei. Ochii ei rămaseră fixaţi la uşa dormitorului lui, care stătea deschisă:

  — O, aceea ar fi perfectă! Are şi încuietoare, nu?

  Peterson simţi o furie rece crescând în el.

  — Aş sugera mai curând…

  — Nu cred c-o să stăm mult. Nu te superi, aşa-i? Ba da, te deranjează. Lasă, Jeremy. Femeia puse un picior pe treapta de mai jos şi privi la bărbatul care o însoţea, lăsându-l pe el să-l convingă pe Peterson.

  — Ţi-aş rămâne foarte îndatorat dacă mi-ai da o mână de ajutor, Ian.

  Peterson se simţi cuprins brusc de o stare de fierbinţeală şi slăbiciune. Trebuia să termine cu mascarada asta, să scape. Reacţionase instinctiv la ideea ca un străin să folosească dormitorul lui pentru hârjoneală, însă acum îşi dădea seama că gestul era total lipsit de sens. La urma urmelor, abia spusese adio acestui loc.

  — Da, înţeleg, duceţi-vă. Nu mă deranjează deloc. Reuşi să rostească aceste vorbe pe un ton aproape vesel.

  Cei doi îi mulţumiră şi urcară scările cu o încetineală care lui Peterson i se păru calculată. Aruncă o privire către salon şi respiră adânc de câteva ori. Putea lua valizele şi să dispară fără a mai da naştere altor comentarii doar dacă…

  Sarah. Sarah îl zărise în timp ce trecea pe lângă un grup de persoane aflate la o şuetă. Ea îl trase de mânecă pe un bărbat şi făcu semn din cap către Peterson. Traversară pătratele pardoselii foaierului ca două piese de şah care avansează. Calul şi regina atacă, se gândi el. Observă ca prin vis că Sarah purta una dintre rochiile create de ea însăşi, dintr-un imprimeu cu scene din junglă şi având pe cap o eşarfă asortată care atârna cochet în partea stângă. Peterson privi la bărbatul care era cu ea şi se simţi trecut de răcori. Era Prinţul Andrew. Iisuse, doar n-o lua iar de la început?! În fine, acum nu mai avea nici o importanţă.

  — Ian! Ai şi ieşit? Squisito! Exclamă Sarah, luându-l de mână.

  — Am trecut pe acasă să-mi iau câteva lucruri. Mă transferă undeva la ţară. Îi întinse mâna lui Andrew. Bună seara, domnule.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Ian, nu-i nevoie să mi te adresezi cu „domnule”.

  — Andy ne invită la Balul încoronării – cel mic. Nu-i frumos din partea lui?

  — Da, foarte. Ce mai face fratele tău, Andrew?

  — Oh, nu l-am mai văzut de-o săptămână. E mereu ocupat. Mă bucur că n-am soarta asta. Oricum, i se potriveşte mai bine decât oricăruia dintre noi.

  — Oho, sunt sigură că şi tu ai face faţă cu multă strălucire, îl măguli Sarah.

  Andrew scutură moale din cap.

  — Ba nu, mă îndoiesc. M-am întrebat deseori dacă a fost simplu noroc faptul că moştenitorul este aşa cum este sau dacă nu cumva a devenit astfel pentru că este moştenitor.

  Peterson îşi reprimă starea de nelinişte, făcând un gest cu mâinile şi se strădui să spună ceva potrivit ocaziei. Oare conversaţia asta era reală sau trăia un vis?

  — Îşi ia misiunea în serios, spuse el calm. De fiecare dată când m-am consultat cu el, a înţeles problemele foarte just.

  — Are totuşi şi simţul umorului, să ştii, răspunse Andrew, de parcă şi-ar fi cerut scuze pentru seriozitatea fratelui său. Clipi şiret.

  Peterson înţelese că Andrew era beat, dar numai în măsura în care un membru al familiei regale nu putea da naştere comentariilor răutăcioase. Asta însemna că era beat binişor. Sarah îl trase de mânecă pe Peterson, invitându-l la petrecere. Stătu în cumpănă câteva clipe, apoi îi urmă pe cei doi. Nu voia ca altcineva să-si dea seama de greutatea sau dimensiunile valizelor pe care le avea de cărat. Mai bine să-i ducă pe Sarah şi pe Andrew înapoi în mijlocul oamenilor şi să se strecoare afară mai târziu. Se lăsă plimbat de Sarah pentru a fi prezentat câtorva oameni pe care el îi intui ca potenţial utili carierei ei. Se mulţumi să zâmbească, să salute din cap şi vorbi foarte puţin. Încetul cu încetul pricepu că toţi cei prezenţi erau, într-un fel sau altul, ameţiţi – beţi, drogaţi sau pur şi simplu isterizaţi de prea multă energie dezlănţuită. Şi, cum era de aşteptat, discuţiile erau din cale afară de superficiale şi banale. Se aşteptase la o canonadă de întrebări despre înflorire sau despre nori, dar absolut nimeni nu era interesat de aşa ceva. Se trezi contemplându-i de la distanţă. Eleganţi şi ignoranţi ca nişte lebede. Şi cu toate acestea ştia că unii dintre ei aveau îndoieli. De aceea trăi din nou senzaţia de irealitate.

  Îi trebui mai bine de-o oră până să prindă momentul potrivit. Voia să fie absolut sigur că Andrew nu va zări bagajele, aşa că aşteptă până când Sarah se agăţă de braţul lui şi începu să-i spună una dintre scandaloasele ei poveşti. Atunci Peterson se strecură printre câteva grupuri care discutau înfocat, dând impresia că se află printre oameni, dar în realitate fără să audă ce se vorbea şi fiind atent să vadă numai dacă cineva important putea să-l vadă ieşind. La momentul potrivit, fugi în hol. Scoase valizele.

  Când se întoarse, văzu cum pe uşa deschisă a dormitorului său apare o siluetă cu chipul congestionat şi cu ochii adormiţi. Înainte ca femeia să apuce să-i facă semn cu mâna, deschise uşa de la ieşire şi o luă la goană. Nu era plecarea fără incidente pe care şi-o imaginase, dar nu era nici o catastrofă. Cambridge era aproape şi după aceea, Slavă Cerului, se putea odihni.

  Marjorie stătea pe scaun în micuţa casă închiriată de familia Markham şi o privea pe Jan. Venise animată de gândul că va fi sprijinul dezinteresat şi eficient pentru prietena neconsolată aflată în suferinţă, dar descoperise că rolurile aproape se inversaseră. Jan împacheta totul într-o ordine desăvârşită. Marjorie se oferise să facă ea treaba asta. Simţea că Jan ar trebui să aibă libertatea de a se trânti cu faţa în jos pe pat şi să plângă cu chipul ascuns în pernă. Însă Jan refuzase să fie ajutată zicând că dacă nu-si împachetează singură lucrurile, n-o să şi le poată găsi mai târziu. Marjorie se oferi să pregătească ceaiul. Ceaiul dulce şi tare avea un efect liniştitor. Dar Jan nu voise nici ceai. Continua să-si vadă de treabă. Uşor jignită, Marjorie se gândi că Jan era în stare să înceapă să fredoneze o melodie în timp ce trebăluia. Speră ca Jan să-i ofere măcar ceva de băut. Se agăţă brusc de ideea asta. Doamne şi era abia dimineaţă.

  — Chiar nu pot să fac nimic? Întrebă ea cu disperare în voce.

  Jan se opri şi-si dădu la o parte o şuviţă de păr ce-i căzuse peste ochi.

  — Păi, dacă mă gândesc mai bine, ai putea împacheta hainele lui Greg. Ce-ar fi să iei cutia asta mare şi să te duci sus? Doar hainele şi pantofii. O să încerc să le vând la un magazin de vechituri de pe Petty Cury. A, să verifici şi dulapul de pe hol. Cred că pardesiul lui e acolo. Iar halatul de casă e pe uşa de la baie. Zâmbi strâmb. De fapt, mai bine uită-te prin toate camerele. N-am reuşit să-l dezvăţ de obiceiul de a-si lăsa hainele la întâmplare.

  Marjorie rămase cu ochii ţintă la ea, nevenindu-i să creadă. Se străduise din răsputeri să nu menţioneze numele lui Greg.

  — Cum de poţi fi atât de calmă? Nu mai răbdă ea.

  Jan rămase puţin pe gânduri.

  — Poate pentru că am prea multe de făcut. Încă n-am avut vreme să fac o criză. Nu-ţi face griji, Marjorie, vine şi asta mai devreme sau mai târziu. Cred că deocamdată n-am realizat ce s-a întâmplat.

  Marjorie observă că Jan îşi strângea lucrurile într-un ritual foarte strict. Întâi fustele, împăturite atent pe lungime şi apoi la coapsă. Ciorapii în ghemuri mici, ordonate. Întinse bluzele cu mişcări precise, cu mânecile într-un paralelism rigid cu piepţii. Încheie nasturii începând de la guler până la talie, iar degetele dovedeau siguranţă. Mânecile împăturite peste piepţi. Puse totul la dungă şi netezi încreţiturile cu pricepere. Ţesăturile moi căpătară forme rectangulare, devenind pachete. Jan le alinie în valiză, îndreptând colţurile. Capacul se închise precis şi elegant.

  — N-ai vrea să stai cu noi până-ţi găseşti bilete la avion? Cred că n-ar fi bine să rămâi singură aici.

  — N-o să păţesc nimic. Plec la Londra să stau la coadă pentru bilete. Există unele dovezi că în avionul cu care călătorea Greg a pătruns o formă virulentă din materia componentă a norului – se crede că asta s-a întâmplat cu pilotul. Nimeni nu ştie precis, bineînţeles. Dar asta înseamnă că liniile aeriene vor programa foarte puţine zboruri până când Consiliul va anula decizia de limitare a traversărilor Atlanticului. Au anulat toate cursele care ar putea avea ruta prin zona norilor denşi. Jan ridică din umeri.

  — Eşti sigură că vrei să mergi acasă? În California?

  — E mai bine aşa. Pe chipul lui Jan apăru o expresie ce-i trăda extenuarea. Aici n-am nici un rost.

  — Cred totuşi că ar fi bine să stai cu noi o vreme. Copiii sunt acasă – şcolile s-au închis, după cum ştii – iar noi am putea merge la picnic şi…

  — Nu, iartă-mă, dar nu vreau. Oricum, îţi mulţumesc. Jan ridică în braţe cutia cu haine. Rămase cu privirea la conţinutul ei. Sper să mă descurc.

  Renfrew păşea nervos prin laborator, lovind cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini. La fel de indispus, asistentul său, Jason, stătea rezemat de un dulap cenuşiu şi privea fix în podea.

  — Unde-i George? Întrebă Renfrew răstit.

  — Acasă, e bolnav.

  — Păi, cred că n-are importanţă. Oricum nu putem face mare lucru. Lua-le-ar dracu de pene de curent. Şi încă n-am reuşit să dau de Peterson. Secretara lui spune că e bolnav. Tocmai acum şi-a găsit şi ăsta să se îmbolnăvească!

  Continuă să umble de colo-colo. Pompele de amorsare stăteau tăcute. Luminat doar de un tub fluorescent din tavan, laboratorul era cufundat în penumbră. Ultimele raze de soare ale zilei pătrundeau timide.

  — Dumnezeule, Markham ar fi trebuit să se întoarcă mâine, iar noi am fi avut sprijinul celor de Brookhaven. Acum cine-o să mai intervină pentru noi?

  — Data trecută când a fost aici, domnul Peterson a zis că e gata să ne ajute.

  — N-am încredere în individul ăsta. De-aş putea măcar să iau legătura cu el, la naiba!

  Se duse la ţâşnitoarea de apă şi apăsă pe buton. Nu se întâmplă nimic. O lovi cu piciorul.

  — Nu mi-am închipuit vreodată că o să trăiesc să văd raţionalizarea apei în Anglia, spuse el şi plouă de rupe. „Doar apă, apă peste tot şi noi n-aveam ce bea.” Mi-amintesc că am învăţat asta la şcoală. „Făpturi slinoase colcăiau/Pe apa lipicioasă.”1 Da. Pufni. Curând or să se-nroşească şi stâncile de la Dover.

  — De ce nu pleci acasă? Îi sugeră Jason. Eu mai rămân pe-aici, în caz că ne caută cineva de la Londra.

  — Acasă? Spuse Renfrew fără convingere.

  Demult, Marjorie era prima persoană la ajutorul căreia apela în momente de încordare. Prezenţa ei maternă şi optimismul ei direct reprezentaseră mereu un reazem de nădejde. Acum, însă, era dificil de abordat şi tot timpul agitată. Bănuia că bea prea mult. Făcuse doar o aluzie odată, iar ei îi sărise ţandăra, aşa încât nu mai adusese vorba de asta. La fel şi copiii. De aproape o lună nu-i mai văzuse decât pe fugă. Se sculau târziu, pentru că nu mai mergeau la şcoală şi nu-i mai vedea nici măcar la micul dejun. Da, probabil că ar trebui să meargă acasă. N-ar strica o încercare de a se simţi din nou o familie.

  Când ieşi din laborator, constată că cineva tăiase lanţul şi-i furase bicicleta.

  Când ajunse acasă se înserase de-a binelea şi era întuneric. Ostenit de drum şi plouat, se opri pe terasă să-si scuture haina. Răsuci cheia în broască, dar pe dinăuntru era pus lanţul de siguranţă. Zgudui uşa,

  1 Versuri disparate din poemul Povestea bătrânului marinar de Samuel Taylor Coleridge (1772-l824) în versiunea semnată de Leon Leviţchi (N. Tr.).

  Dar nu veni nimeni să-i deschidă. Apăsă pe butonul soneriei, dar în aceeaşi clipă îşi dădu seama că din casă nu răzbătea nici un fir de lumină aşa că soneria n-avea cum să funcţioneze. Ridicându-si gulerul hainei, ieşi de sub adăpostul oferit de terasă şi o luă prin băltoace spre uşa din spate. Şi uşa de la bucătărie era încuiată. Apropiindu-se de fereastră şi aruncând o privire înăuntru, o văzu pe Marjorie stând la masă la lumina unei lumânări care pâlpâia. Bătu în geam. Ea tresări şi începu să urle. Lumânarea se stinse şi se auzi o bufnitură.

  — Marjorie! Răcni el. Marjorie! Sunt eu, John!

  Dupăituri. Lanţul de la uşă zăngăni. Marjorie deschise uşa din dos.

  — Să nu mai faci asta, se plânse ea. Doamne, cât p-aci să-mi plesnească inima. Acum nu mai găsesc nenorocita aia de lumânare. A căzut pe podea. Marjorie încuie uşa în urma lui şi adăugă: O să aduc alta.

  O auzi cum cotrobăie pe întuneric, trântind uşile dulapurilor. Simţi sub tălpi un scrâşnet; păreau a fi cioburi de sticlă. Adulmecă un miros de whisky. Marjorie nu obişnuia să bea whisky. Un chibrit sclipi portocaliu; lumina palidă a lumânării proiectă umbrele lor pe pereţii bucătăriei.

  — De ce Dumnezeu nu foloseşti mai multe lumânări? O întrebă el.

  — Fiindcă poţi fi sigur că lumânările vor fi următoarele articole care nu se vor mai găsi în ţara asta.

  — Copiii unde sunt?

  — Slavă Cerului, John, sunt la fratele meu. Dar ţi-am spus asta. Se plictiseau p-aici şi stăteau cu degetul în gură, aşa că m-am gândit că s-ar distra mai bine dacă ar fi cu verii lor. Pot da o mână de ajutor la culegerea recoltei. Asta dacă ploaia n-o distruge de tot.

  Se aplecă să strângă cioburile de pe podea. El dădu să întrebe dacă era ceva de mâncare, apoi, plin de tact, reformulă întrebarea:

  — Tu ai mâncat deja?

  — Nu, răspunse ea, chicotind. În schimb mi-am băut cina. Am scăpat de-o grijă.

  Chicotitul îi amind lui John de vremurile când Marjorie era jucăuşă. Simţi un imbold de neînţeles şi-i strânse mâinile.

  — La naiba! Sări ca ars şi-si supse degetul mare, în care-i intrase un ciob.

  — Ce bleg eşti, spuse ea fără urmă de milă. Doar ai văzut ce făceam. Aruncă bucăţile de sticlă la gunoi şi curăţă podeaua cu un burete.

  — N-aveai obiceiul să bei whisky, spuse el fără s-o slăbească din ochi.

  — Are efect mai rapid. Ştiu la ce te gândeşti. Te temi c-o să devin alcoolică. Numai că eu ştiu când să mă opresc. Beau atât cât să văd lumea mai frumoasă.

  — Dar de mâncare ai?

  — Serveşte-te, spuse ea ridicând nepăsătoare din umeri. Poţi să desfaci o cutie de fasole şi s-o încălzeşti la aragaz. Vezi că e şi nişte brânză în cămară.

  — Să ştii că nu mă amuză să vin pe ploaia asta acasă, unde-i frig şi întuneric şi nici mâncare să nu găsesc.

  — Nu înţeleg cu ce-s eu vinovată că-i frig şi întuneric. Ce-ai vrea să fac, să ard mobila? Şi după atâta amar de timp, e prima oară că vii acasă atât de devreme; dacă nu m-ai anunţat, cum să te aştept cu masa pusă? John, habar n-ai cât de greu e să faci cumpărături în vremurile astea. Trebuie să stai la coadă ore în şir – serios – şi nici măcar n-ai ce cumpăra mai de doamne-ajută.

  — Nu ştiu, Marjorie. Înainte găseai soluţii. Ar trebui s-o ducem mai bine decât mulţi alţii. Am putea tăia o găină şi mai e grădina de legume.

  — Doamne, John, uneori dai impresia că n-ai mai trecut pe acasă de luni de zile. Găinile ne-au fost furate de câteva săptămâni. Toate. Sunt sigură că ţi-am spus. Cât despre legume, crezi că am de gând să umblu prin noroi până la glezne ca să caut vreun cartof rătăcit? E sfârşit de septembrie. Acum grădina a ajuns o mocirlă.

  Luminile se aprinseră pe neaşteptate. Motorul frigiderului porni să uruie. John şi Marjorie clipiră ca doi oameni rămaşi faţă în faţă, fără contururile neclare date de lumina lumânărilor. Se lăsă linişte. John se foi neliniştit.

  — A murit mama lui Heather, rupse ea tăcerea. Măcar a murit în patul ei. Nu ca Greg Markham. Doamne, ce lovitură. Mi-e greu să cred că nu mai e. Părea atât de… de viu. Iar Heather şi James şi-au pierdut slujbele, ştii?

  — Nu vreau să mai aud veşti proaste, mormăi el morocănos şi dispăru în cămară.

  Marjorie spera că John se va întoarce mai devreme. Toată săptămâna lucrase până după miezul nopţii. Îşi trecu o mână prin păr şi se uită lung la pahar. Mai bine nu. Băuse deja trei. Oare aşa deveneai alcoolic? Se ridică brusc şi deschise radioul şi casetofonul stereo, cu volumul la maxim. Camera vui de cacofonia ameţitoare de sunete şi ritmuri, o orchestră de jazz luându-se la întrecere cu un trio de cântăreţi latino-americani, dând impresia de viaţă tumultuoasă. Trecu din cameră în cameră şi aprinse toate luminile. Ducă-se dracului economia de energie. Nervii încordaţi stăteau să-i plesnească şi lucrurile păreau să danseze în faţa ochilor ei. La urma urmelor, de ce să rămână trează? Îşi luă paharul şi porni ţintă spre bar.

  După ce făcu numai câţiva paşi, percepu un zgomot înfundat şi se opri. Încuiată în cămară, Lottie lătra furioasă. Avu un moment de ezitare, apoi închise aparatul de radio şi casetofonul. De data asta auzi clar soneria de la intrare. Rămase nemişcată în mijlocul camerei. Cine să fie?… Soneria răsună iarăşi. Apoi o bătaie în uşă. Ce nătângă e! Ca şi cum un nomad ar bate la uşă. Probabil că era vreun prieten. Da, Slavă Cerului, cineva cu care să stea de vorbă, să-si petreacă seara. Alergă în hol şi aprinse lumina de pe terasă. Prin geamul din stânga uşii desluşi silueta unui bărbat. O cuprinse din nou panica. De departe se auzi vuietul unui tunet. Respiră adânc, apoi se rezemă de uşă şi strigă, încercând să fie cât mai calmă:

  — Cine e?

  — Ian Peterson.

  Rămase o clipă cu privirea pironită la uşă, de parcă şi-ar fi pierdut capul. Dădu încet la o parte lanţul şi cele două zăvoare şi întredeschise uşa. Peterson avea părul răvăşit, haina boţită şi nu purta cravată. Îi veni să intre în pământ de ruşine când îşi dădu seama că şi ea arată ca o sperietoare, cu părul încâlcit, ţinând în mână un pahar gol şi fiind îmbrăcată, Doamne Dumnezeule, cu o rochie de plajă lălâie din cauza căldurii insuportabile. Îşi netezi rochia cu o mână lipicioasă şi o duse pe cealaltă la spate, încercând să ascundă paharul.

  — O, domnule Peterson, îmi pare rău, dar John nu-i acasă. În seara asta a rămas la laborator.

  — Zău? Speram să-l prind acasă.

  — Păi, puteţi intra dacă vreţi…

  O rafală puternică de vânt mătură curtea şi aruncă frunze pe umerii lui Peterson.

  — Vai! Exclamă Marjorie. Peterson făcu un pas înăuntru, parcă suflat de vânt. Ea trânti uşa.

  — Mamă, ce s-a stârnit vântul, adăugă ea.

  — Vine furtuna.

  — Cum aţi călătorit?

  — Greu. De fapt, am zăcut câteva zile într-un hotel nu departe de aici. După ce m-am înzdrăvenit, am hotărât să vin încoace să văd dacă John mai are ceva noutăţi.

  — Păi, nu prea cred, domnule Peterson. A…

  — Ian. Te rog.

  — Bine, Ian, John se chinuie să facă rost de combustibil pentru electromotorul de la laborator. Zice că nu se mai poate bizui pe reţeaua naţională de distribuţie. Şi asta-i ia mult timp. Continuă să transmită, de asta sunt sigură.

  Peterson aprobă din cap.

  — Foarte bine. Cred că mai mult de-atât nici nu se poate face. Surâse. Nici eu n-am crezut decât pe jumătate în proiectul ăsta, înţelegi?

  — Dar se mai poate? Vreau să zic…

  — Cred că nu înţelegem procesul în totalitate. Trebuie să admit că ideea m-a atras în primul rând fiindcă reprezenta un pas nou în ştiinţă. Un ultim capriciu de-al meu, presupun. Ca jocul de cărţi pe Titanic. În ultimele zile am găsit răgazul să meditez la aspectul acesta. Am plecat din Londra socotind că m-am însănătoşit, dar boala m-a doborât din nou. Am încercat să mă internez într-un spital, dar nu m-au primit. N-aveau locuri. Aşa c-am stat într-un hotel, trecând cu bine prin ultimele faze ale bolii. Nu mănânc, ăsta-i singurul tratament. Şi-atunci m-am gândit la experiment ca să uit de orice altceva.

  — Doamne! Vino să stai jos! Şi îl văzu cât era de palid şi slăbit când ajunse în lumină. Ochii îi erau adânciţi în orbite. Şi boala asta a fost…

  — Da, chestia adusă de nori. Chiar după eliminarea ei din organism, rămân unele disfuncţionalităţi metabolice.

  — Noi mâncăm alimente conservate. Cei de la radio spun că e cel mai bine.

  Peterson se strâmbă.

  — Da, ce altceva să zică? Înseamnă că încă nu au substanţe să salveze recolta de anul acesta. Am telefonat computerului meu astăzi şi am aflat câteva amănunte care nu cred că vor fi făcute publice.

  — E atât de grav?

  — Grav? De-a dreptul catastrofal. Se lăsă obosit pe canapea. Indiferent ce planuri s-ar face, realitatea pare ciudat de, cum să zic, ireală.

  — Credeam că nu ne aştepta aşa ceva.

  Peterson clipi de parcă ar fi încercat să se orienteze.

  — Da, aşa e, am vrut… Previziuni nesfârşite… Atât de matematice… În nici un caz astfel… Clătină din cap. Te-aş sfătui să mănânci cât mai puţin cu putinţă. Am o bănuială şi la fel şi experţii, lua-i-ar naiba cu ştiinţa lor, că efectele acestei substanţe vor modifica viaţa noastră din temelii. Nu avem medicamente care să ajute la eliminarea ei şi… Unii sunt de părere că biosfera va fi modificată definitiv.

  — Da, da, spuse ea cu îngrijorare în glas, simţind un fior în tot corpul. Dacă nici voi n-aţi reuşit…

  Peterson păru să alunge starea depresivă de care se lăsase cuprins.

  — Să nu mai vorbim despre asta, ce zici, Marjorie? Pot să-ţi spun Marjorie?

  — Sigur.

  — Tu cum te mai simţi?

  — Ca să spun drept, niţel cherchelită. Stând singură aici, mi-am făcut tot felul de griji şi am băut câteva pahare. Mi s-au cam urcat la cap.

  — Păi, poate că asta-i cea mai bună soluţie. Pot să beau şi eu un pahar? Poate te-ajung din urmă.

  — Te rog. Te descurci singur? Nici nu mai ştiu ce avem. Eu beau Pernod.

  Marjorie îl urmări traversând camera. Cât rămase cu spatele la ea, avu curajul să-l privească. Ajungând la bar, se aplecă uşor în faţă, înclinând sticlele ca să le poată vedea etichetele. Ea îşi sprijini capul pe un braţ. Îl simţi venind înapoi, oprindu-se lângă ea şi îngenunchind.

  — Sigur te simţi bine, Marjorie?

  Nu îndrăzni să-l privească în ochi. Ştia că va roşi. Se uită la ceasul de aur, la încheietura subţire, la părul negru de pe dosul mâinii palide. Se simţi incapabilă să facă vreo mişcare. Rămase cu ochii pironiţi la mâna lui.

  — Marjorie, ce e?

  — Iartă-mă, Ian. Mi-e groaznic de cald.

  — Să deschid o fereastră. Într-adevăr, e foarte zăpuşeală aici.

  Mâna dispăru din câmpul ei vizual şi imediat simţi un val de aer rece mângâindu-i fruntea jilavă.

  — O, e mai bine aşa. Mulţumesc.

  Se rezemă de spătar şi reuşi să-l privească. La urma urmei, nu era mare lucru de capul lui. Atrăgător, dar nu din cale-afară. Îi zâmbi.

  — Iartă-mă. În seara asta nu mă simt în apele mele. Chestia cu norii, apoi Greg Markham şi… În fine, totul pare atât de lipsit de sens. Şi totuşi ne… ne bucurăm că trăim… Îmi pare rău, cred că vorbesc fără noimă, aşa e? Poate fiindcă ne simţim atât de neputincioşi. Simt nevoia să fac ceva.

  — Vorbeşti cu mult bun simţ, Marjorie.

  Un trăsnet bubui în apropiere, clătinând casa din temelii.

  — Iisuse, cât pe-aci! Exclamă ea şi apoi rămase surprinsă de propria-i reacţie. N-ar trebui să se lase atât de uşor pradă emoţiilor. Se simţi cuprinsă de un val de jenă. Mă-ntreb dacă ploaia aduce alte organisme din acelea.

  — E probabil.

  — Am auzit despre o femeie din vecini care ţine un azil pentru pisici. Le-a dat toate alimentele conservate pe care le avea, considerând că mâncarea specială pentru pisici e contaminată. Cred că are să moară de foame.

  — O nebună. Luă o înghiţitură bună din pahar.

  — Ai auzit despre încoronare? Au anulat pregătirile.

  — Doamne, zise el sarcastic, bănuiesc că întreaga ţară va protesta din cauza asta.

  Marjorie zâmbi. Un fulger, urmat de bubuitul cumplit al tunetului. Marjorie sări înspăimântată. Se priviră şi, pe neaşteptate, izbucniră amândoi în râs.

  — Câtă vreme îl auzi, te poţi considera în siguranţă, spuse el. Înseamnă că deja a lovit în altă parte.

  Marjorie se simţi dintr-odată foarte bine. Se bucura că Peterson era cu ea, alungând singurătatea şi teama.

  — Ţi-e foame? N-ai vrea să mănânci ceva?

  — Nu, nu mi-e. Stai liniştită. Nu mai face pe gazda. Dacă o să vreau ceva, îmi iau singur. Îi zâmbi vag.

  Era cumva vreun înţeles ascuns în vorbele lui? Sigur e învăţat să obţină tot ce vrea. În seara asta, însă, era mai nehotărât, mai…

  — Mă bucur c-ai venit pe-aici, spuse Marjorie. M-am simţit tare singură în ultima vreme; copiii sunt plecaţi şi John lucrează până noaptea târziu…

  — Da, îmi imaginez… Nu-si termină vorbele. Luminile se stinseră în acompaniamentul dramatic al unui tunet puternic.

  — Acum chiar mă bucur că eşti aici. Dacă eram singură mă apuca groaza, gândindu-mă că cineva a tăiat firele cu cine ştie ce intenţie.

  — O, sunt sigur că-i doar o pană de curent. Vreo reţea ruptă de vânt, probabil.

  — În ultima vreme numai de pene am avut parte. Mă duc să aduc nişte lumânări din bucătărie.

  Traversă camera pe întuneric, ocolind mobila cu priceperea celui care cunoaşte locul fiecărui lucru. Ajunsă în bucătărie, bâjbâi prin dulap după lumânări şi chibrituri. Aprinse instinctiv trei şi le fixă într-un candelabru.

  Ceasul mecanic de pe raft scoase un tic, urmat de un zornăit al rotiţelor dinţate în mişcare. Se întoarse şi-l văzu pe Ian în uşă. El păşi înăuntru. Ceasul scoase un hârâit ca şi cum s-ar fi agăţat un pinion.

  — A, l-am găsit în garaj când făceam ordine, explică ea. Dacă se întrerupe mereu curentul, un ceas mecanic e mai sigur. Tic. Scoate sunetul acela ciudat, dar asta e.

  — Poate c-ar trebui uns.

  — Dar l-am uns, înţelegi? Ar trebui reparat. Cu toate astea, merge destul de bine.

  Ian se rezemă de bufet şi o privi punând chibriturile la locul lor. Ea observă că, în umbrele aruncate de flacăra lumânării, rafturile din scânduri de pin ieşeau în evidenţă. Toate obiectele din cameră se unduiau şi se vălureau, cu excepţia rafturilor care rămâneau drepte. Tic.

  — Interesant cum, în ciuda a tot ce se întâmplă în jurul nostru, ţinem atât de mult să ştim ce oră e.

  — Da.

  — De parcă am avea promisiuni de îndeplinit.

  — Da.

  Tăcerea se prelungi, parcă nesfârşită. Marjorie se gândi ce să spună. Tic. Acum rafturile păreau mai consistente decât pereţii. Ceasul stătea cuibărit între borcanele de murături.

  Marjorie îl privi pe Ian. În lumina scăzută, ochii lui erau foarte întunecaţi. Se rezemă de dulap simţind că starea de agitaţie aproape dispăruse. Se gândi că ar trebui să ducă lumânările în camera de zi, dar pentru moment i se păru mai nimerit să rămână aici, să nu se grăbească.

  Ian traversă bucătăria. Marjorie se întrebă ca prin vis dacă el voia să ia o lumânare. Tic-tac.

  El întinse mâna şi o mângâie pe obraz.

  Niciunul dintre ei nu tresări. Marjorie simţi o căldură. Respiră slab. Trase încet aer în piept şi avu senzaţia că asta durează o veşnicie.

  Foarte încet, el se aplecă şi o sărută. O atingere uşoară, aproape imaterială.

  Ea se rezemă moale de dulap. Tic-tac. Expiră. În tăcerea care domnea, Marjorie se întrebă dacă el îi putea auzi respiraţia. Îl urmări cum ridică o lumânare. Ian îşi lăsă mâna uşor pe umărul ei. O conduse afară din bucătărie, departe de rafturi şi de ceas, spre camera de zi.

  12 OCTOMBRIE 1963

  Vocea lui Penny răzbătu până la el:

  — Cum îţi povesteam…

  — Ă? A, da, zi mai departe.

  — Hai, lasă, n-ai fost deloc atent.

  Trase de volan şi Thunderbird-ul pe care-l închiriaseră se înscrise în curbă. Zona Golfului se afla jos, spre dreapta lor, dar sclipirile apei erau neclare din cauza ceţii.

  — Profesorul cel distrat.

  — Bine, bine. Dar alunecă în propria-i nesiguranţă, în timp ce ea intră în curbele în ac de păr de la Grizzly Peak aflate deasupra campusului Berkeley şi apoi continuă spre Skyline. Gordon aruncă o privire la peisajul din Oakland, punctele verzi ale insulelor din golful albastru-cenuşiu şi la San Francisco, aflat într-o singurătate de alabastru. Trecură în mare viteză pe lângă pâlcuri de pini şi de eucalipţi, copacii profilându-se ca o reţea de negru şi verde, având în fundal dealurile cafenii. Penny coborâse plafonul maşinii. Aerul răcoros făcea părul să-i fluture ca o coamă.

  — Muntele Tamalfuji! Strigă ea, arătând către un vârf nu prea înalt şi teşit, aşezat la nord faţă de golf.

  Scrâşnind din cauciucuri şi gemând din cutia de viteze, automobilul coborî pe drumul spre Broadway Terrace. Mirosul de mosc al pădurii îi învălui curând. Ieşiră dintre dealurile împădurite şi trecură ca fulgerul pe lângă un grup de case, care le apărură ca o defilare de culori. Pe măsură ce se apropiau de casa părinţilor lui Penny, traficul se rărea. Evident, un cartier elegant cu un nume pe măsură: Piedmont. Gordon se gândi la Long Island, la Gatsby şi la automobile decapotabile de culoare galbenă.

  Părinţii ei se dovediră a fi nişte oameni obişnuiţi, prin nimic memorabili. Gordon nu-si dădu seama dacă asta era din cauza lui, sau aşa fuseseră dintotdeauna. Gândurile îi fugeau mereu la experiment şi la mesaje şi căuta o metodă încă neîncercată pentru a ridica vălul de mister. Atacă problema dintr-un unghi diferit, îl sfătuise Penny mai demult. Vorbele astea nu-i ieşeau din minte. Constată că poate să poarte o conversaţie, să zâmbească şi să joace rolul de oaspete, fără ca de fapt să participe cu totul conştient la ceea ce se petrecea în jurul lui. Tatăl lui Penny era solid şi părea seriozitatea întruchipată, un bărbat care ştia cum să facă bani mulţi din puţini. Avea tâmplele albite ca orice părinte şi siguranţa celui ce-si petrece mult timp în aer liber. Mama lui Penny părea o fiinţă senină, iubitoare de cluburi şi de acţiuni caritabile, o gospodină pedantă. Gordon avu senzaţia că-i mai întâlnise undeva, dar nu-si amintea unde, aşa cum se întâmplă cu personajele unor filme ale căror titluri nu-ţi vin pe buze orice ai face.

  Fuseseră invitaţi să stea în casa mare. Gordon insistă asupra unui motel de pe University Avenue – ca să fie exact în mijlocul oraşului, spusese el, deşi în realitate voia să evite situaţia jenantă de a fi întrebat dacă vor să împartă aceeaşi cameră în castelul părinţilor. Încă nu era pregătit pentru aşa ceva, cel puţin nu în acel sfârşit de săptămână.

  Tatăl ei auzise de chestia cu Saul, desigur şi avea chef să discute pe această temă. Gordon îi spuse doar atât cât să nu se arate nepoliticos, dar apoi schimbă subiectul, vorbind despre munca la catedră, UCLJ şi probleme tot mai îndepărtate de ceea ce fusese întrebat. Tatăl ei – „Jack”, spusese el cu o strângere de mână caldă şi deschisă, „spune-mi simplu Jack” – cumpărase câteva cărţi de astronomie ca să se iniţieze în domeniu. Această pasiune se dovedi un subiect care le umplu timpul, astfel că Gordon stătu liniştit în vreme ce Jack îl delectă cu date despre stele şi cu uimirea obligatorie faţă de măreţia Universului. Jack avea o gândire cercetătoare, foarte ageră. Punea întrebări pline de tâlc. Gordon simţi curând că propriile cunoştinţe de astronomie erau cam subţirele. În timp ce femeile găteau şi flecăreau în bucătărie, Gordon se chinuia să explice ciclul carbonului, exploziile de supernove şi enigmele aglomerărilor globulare. Se strădui să-si amintească frânturi din cursuri pe jumătate învăţate. Jack îl prinse cu câteva inexactităţi, iar Gordon începu să se simtă stânjenit. Asta îl făcu să-si aducă aminte de examenul lui Cooper.

  În cele din urmă băură o bere înainte de masa de prânz şi Jack trecu la alte subiecte. Linus Pauling primise recent Premiul Nobel pentru Pace: Ce părere avea Gordon despre asta? Nu era prima oară când cineva era laureat a două Premii Nobel? Nu, îl lămuri Gordon, Madame Curie primise unul pentru fizică şi altul pentru chimie. Gordon se temea că acest lucru va da naştere la o discuţie pe teme politice. Era aproape sigur că Jack făcea parte din mişcarea a cărei deviză era „dezarmament egal München”, condusă pe plan local de William Knowland de la ziarul Tribune din Oakland. Însă Jack ocoli cu abilitate subiectul şi-l invită la un prânz compus din supă aburindă şi friptură de vacă bine rumenită. Palisandrii acopereau o parte din peisajul ce putea fi văzut din sufragerie. Restul ferestrelor ofereau o privelişte completă a golfului, oraşului şi dealurilor. Friptura era perfectă.

  — Ai văzut? Îi spuse Penny. Ajax ştie chiar înaintea ta ce ai de gând să faci.

  Gordon o urmări. Calul masiv tremură, fornăi, clipi. Ea îl făcu pe Ajax să treacă de la poziţia de repaus direct la galop mărunt. Ajax porni înainte, săltând uşor şi pufnind, cu urechile ciulite. Folosind doar presiunea pulpelor, Penny putea determina animalul să se întoarcă şi să meargă în lateral. Îl mână pe Ajax cu pricepere, dând ocol ţarcului.

  Gordon se propti moale de gardul din stinghii. Atacă problema dintr-un unghi diferit. În regulă, Ramsey rezolvase cu succes partea de chimie. Dar acesta era doar un fragment, nu toată şarada. Singurele date pe care le mai avea erau bine cunoscutele AD 18 5 36 DEC 30 29,5, o turuială care nu-i sugera nimic. Trebuia să însemne ceva.

  — Gordon! Plec cu Ajax pe traseu. Vrei să vii şi tu?

  — A, sigur. Dar nu călare.

  — Hai.

  El clătină din cap, gândindu-se la altceva. Din precedenta oră de antrenament nu-si amintea decât modul de a evita lovitura de copită. Când păşeai în spatele calului trebuia să stai foarte aproape de crupa lui, astfel încât animalul să-si dea seama că nu are suficient loc pentru a administra o lovitură sănătoasă. Mângâierea cozii făcea animalul să priceapă că nu reprezentai o ţintă potrivită asupra căreia să-si verse necazurile mărunte şi atunci îi dispărea cheful de a lovi. Toate astea i se păreau îndoielnice lui Gordon. În ultimă instanţă era vorba de un animal incapabil de asemenea capacitate de înţelegere.

  Porni pe jos de-a lungul taluzului care se afla deasupra drumului. AD 18 5 36 DEC 30-29,5. Se aflau acum sub buza dealurilor din Oakland. În depărtare se zărea peisajul cafeniu şi denivelat al Comitatului Contra Costa. Arborii de sequoia şi pinii din jur răspândeau o aromă uscată şi persistentă pe care n-o putea numi. 263 MAXIMA KEV SURSA PUNCTULUI ÎN SPECTRUL TAHIONIC. Norişori de colb se înălţau din sol, parcă venind în întâmpinarea paşilor apăsaţi. Era spre sfârşitul după-amiezii. Prin dârele de praf stârnite de copitele lui Ajax fulgerau umbre albăstrii. Jack îi explicase lui Gordon că Penny venea în fiecare zi pe acest drum când era în liceu. Gordon se gândi să glumească, făcând o apropiere freudiană între adolescente şi călărie. După ce aruncă o privire spre Penny, socoti că era mai bine să tacă. SE POATE VERIFICA PRIN RMN. Această ambianţă cabalină nu aducea nicicum cu miuţa pe terenuri prăfuite, singurul sport pe care-l practicase în copilărie. Tropot de copite, imagini ale lui Gary Cooper sau Ida Lupino, un glissando princiar printre sequoia impunători: seninătate. Gordon se simţi greoi şi nelalocul său. Cutreiera pădurea încălţat cu pantofii negri de oraş pe care mama i-i cumpărase de la magazinul Macy’s, nepotriviţi pentru acest continent necunoscut lui. Aici se simţea împresurat de o naturaleţe care i se părea străină. AD 18 5 36 DEC 30 29,5, AD 18 5 36 DEC 30 29,5. Da, întocmai.

  În aceeaşi noapte, când făcu dragoste cu Penny în camera lor de la motel, i se păru schimbată. Coapsele i se întăriseră. Desenul unghiular al oaselor părea să i se adreseze prin veşmântul subţire al cărnii. Era robustă, ca o femeie din vest, obişnuită să-si petreacă ziua călare. Ştia că anghinara creşte în tufe, nu pe scoarţa copacilor. Putea găti la foc de tabără. Descoperi că sânii îi erau tari, cu sfârcurile pronunţate, rozalii şi moi, care se întăreau când le săruta. Estul rămânea tot Est, iar restul se numea Vest.

  Duminică dimineaţa, când soarele era deja sus pe cer, Jack îi luă pe amândoi să le arate o plantaţie de nuci în care investise ceva bani. În livezile cu nuci din apropiere de Alamo se afla o maşină de scuturat arbori care huruia şi vâjâia. Braţul ei mecanic zgâlţâia trunchiurile copacilor, producând o avalanşă de nuci care cădeau ca din cer. Câţiva oameni conduceau o altă maşinărie pe aleile dintre copaci, ambalând motorul la maxim. Era urmată de o maşină de cules. Nucile erau încă în cojile lor de culoare verde cu pete maronii, iar maşina de cules le aduna, lăsând în urmă rămurele, ţărână şi ramuri rupte. Jack îi explică lui Gordon că prin acest procedeu îşi va recupera cheltuielile în foarte scurt timp. Un transportor căra nucile către o reţea de site şi perii din sârmă unde erau decojite. Un cuptor cu gaz natural ardea imediat cojile care nu se desprindeau.

  — Asta va revoluţiona industria, afirmă cu mândrie Jack.

  Gordon se uita cercetător la maşinile duduind şi la echipele de muncitori care se ocupau de funcţionarea lor. Lucrau chiar şi duminica; era vremea culesului. Plantaţiile de nuci erau o încântare în comparaţie cu vegetaţia sărăcăcioasă, deşertică, a sudului Californiei. Şirurile umbroase de copaci verzi îi amintiră de nordul statului New York. Cu toate astea, braţul zdrăngănitor care strangula copacii ca să-si dea ofranda de nuci îl tulbura: un vest necunoscut, robotizat.

  — Mi-ai putea împrumuta după-amiază câteva din cărţile tale de astronomie? Îl întrebă brusc pe Jack.

  Jack aprobă tăcut, reuşind să-si ascundă surprinderea cu un zâmbet jenat. Penny îşi dădu ochii peste cap şi se strâmbă: Nu vrei să laşi munca nici măcar la sfârşit de săptămână? Gordon ridică din umeri, puţin intimidat de condamnarea ei mută. Îşi dădu seama că Penny voia ca acest sfârşit de săptămână să lămurească, într-un fel, situaţia. Se aştepta probabil ca între el şi Jack să se stabilească brusc o relaţie de camaraderie. Ei, poate că aşa se va întâmpla, dacă se va ivi ocazia potrivită. Dar nu acum. Gordon ştia că traversa momente de derută, fiind preocupat doar de problema lui. Însă faptul că ştia nu schimba cu nimic lucrurile. De fiecare dată când încerca să se apropie de părinţii lui Penny, descoperea că le ghiceşte greşit intenţiile. Era pe deplin conştient că se culca cu fiica lor. Se regula cu shiksa, da. Acesta era modul tipic californian de a vedea relaţiile? Să pretinzi politicos că nu ştii cine cu cine se culcă? Presupuse că aşa stăteau lucrurile şi totuşi avea un sentiment de jenă.

  Maşina de scuturat copacii mormăia şi se zguduia, punând capăt meditaţiei lui. Rămăsese cu mâinile la spate, poza obişnuită de conferenţiar şi privea fix la un bulgăre de pământ. Ridică ochii către ceilalţi, care porniseră spre maşină. Penny îi aruncă tatălui ei o privire resemnată şi mohorâtă, făcând un semn către Gordon: semnale doar de ei ştiute.

  Prin anexele cărţilor lui Jack nu găsi nici o referire la Hercules. Le frunzări pe toate, căutând ceva despre constelaţii. Erau hărţi stelare, vederi în funcţie de anotimpuri pentru Ursa Mare, Orion şi Crucea Sudului. Curioşii care crescuseră sub luminile oraşului aveau nevoie de un ghid simplu al stelelor. Gordon nu făcea excepţie. Studie liniile care legau punctele reprezentând stelele, încercând să înţeleagă de ce unora li se păruseră a arăta ca vânători, lebede sau tauri. Un pasaj îi atrase totuşi atenţia.

  Soarele nostru se află în mişcare, la fel ca toate stelele. Noi ne rotim în jurul centrului galaxiei cu viteza de aproximativ o sută cincizeci de mile pe secundă. Pe lângă aceasta, soarele se deplasează cu aproximativ douăsprezece mile pe secundă către un punct din apropierea stelei Vega, din aglomerarea Hercules. Peste multe mii de ani constelaţiile vor avea o înfăţişare diferită din cauza deplasărilor stelelor una faţă de alta. În figura 8, constelaţia…

  Penny îl conduse cu maşina până la campusul Berkeley. Agrease ideea de a face o nouă plimbare prin acele locuri, chiar dacă asta însemna că stă mai puţin cu părinţii. Atitudinea ei se schimbă atunci când constată că Gordon nu voia deloc să se plimbe prin campus, îndreptându-se în schimb glonţ către biblioteca amplasată în clădirea din imediata apropiere a turnului clopotniţei. Gordon refuză să urce cu liftul până în vârf pentru a admira peisajul. Îşi luă la revedere de la ea şi intră.

  Dacă nu ţinem seama de rotaţia în jurul centrului galactic, mişcarea soarelui poate fi descrisă în mod adecvat ca o distribuţie de cosinus de 9. Ne îndepărtăm de antapexul solar şi ne îndreptăm spre apexul solar. Întrucât poziţia apexului solar reprezintă media a numeroase deplasări stelare locale, există incertitudini semnificative. AD poate fi specificat doar la 18 ore, 5 minute ± 1 minut; DECLINAŢIA la 30 de grade, ± 40 minute.

  Gordon privi printre gene la propoziţiile neclare şi făcu o serie de calcule în gând. Aerul umed al bibliotecii impunea o tăcere grea şi solemnă. Găsi un exemplar uzat din Astrophysical Quantities şi verifică din nou coordonatele.

  Apex solar.

  AD18 5(±1) DEC 30 ±40

  Îşi scoase un creion din buzunarul cămăşii şi mâzgăli, fără să bage în seamă căutătura dispreţuitoare a unui bibliotecar.

  AD 18 5 36 DEC 30 29,2

  Apoi ieşi în aerul răcoros al după-amiezii de toamnă.

  În avionul Air Cal către San Diego, Gordon îi spuse lui Penny:

  — Coordonatele din mesaj se potrivesc cu apexul solar, acesta este punctul. În limitele incertitudinilor din măsurătorile actuale, vreau să zic.

  — Asta-i rostul semnelor de minus şi plus suprapuse? Întrebă Penny neîncrezătoare.

  — Exact. Aşa e.

  — Nu pricep.

  — Aceasta e direcţia în care se deplasează Soarele – şi odată cu el şi Pământul.

  — Păi, oy veh1!

  — Poftim?

  — Asta-i ceea ce spui tu. Arată surprinderea. Oy veh.

  — Ba nu, înseamnă – în fine, consternarea. Oricum, n-am zis aşa ceva.

  — Ba da.

  — Ba nu.

  — Bine, bine. Şi ce înseamnă toate astea?

  — N-am nici cea mai vagă idee, minţi el.

  1 Vai de mine! (idiş) (n.tr.)

  14 OCTOMBRIE 1963

  — Gordon, Claudia Zinnes la telefon. Voiam să te anunţ că săptămâna asta ne-a scăpat efectul anormal. Tu l-ai recepţionat?

  — N-am lucrat. Îmi pare rău.

  — Ei, oricum ar fi fost o pierdere de timp. Semnalul ăsta ciudat s-a stins pur şi simplu.

  — Aşa e, când apare, când dispare.

  — O să încercăm în continuare.

  — Foarte bine. Şi eu o să fac la fel.

  Gordon îşi petrecu după-amiaza studiind hărţi stelare şi determinând mişcarea punctului din sistemul Hercules. Acesta se afla sub linia orizontului mai toată ziua. Dacă erau tahioni – termen al cărui înţeles îi scăpa – trebuia atunci să se deplaseze în linie dreaptă, unind instalaţia RMN de Hercules. Când Pământul se situa între el şi Hercules, particulele erau probabil absorbite. Asta însemna că pentru a recepţiona un semnal, trebuia să acţioneze instalaţia când Hercules era deasupra orizontului.

  — Claudia?

  — Da, da, nu ţi-am telefonat până acum fiindcă n-am văzut…

  — Ştiu, ştiu. Ascultă, coordonatele astea pe care le avem amândoi sunt din constelaţia Hercules. Cred că am avea mai multe şanse dacă am efectua observaţiile doar în anumite intervale ale zilei, să zicem… Ai un creion la îndemână? Eu am calculat că între 6 seara şi…

  Cu toate acestea, nici Columbia nici La Jolla nu reuşiră să recepţioneze efectul la orele calculate de el. Oare existau şi alte interferenţe? Asta ar complica şi mai rău lucrurile, dar care era cauza? Gordon reveni şi verifică orele la care el şi Cooper înregistraseră semnalele. Majoritatea corespundeau cu momentele când Hercules era vizibil. În unele cazuri, totuşi, nu se consemnase ora la care se făcuseră observaţiile. Alte notaţii păreau să se potrivească orelor când Hercules se găsea clar sub linia orizontului. Gordon apreciase dintotdeauna Lama lui Occam: Entităţile nu trebuie să fie multiplicate mai mult decât este nevoie. Cu alte cuvinte, teoria cea mai simplă care explica datele era cea mai bună. Teoria interferenţei era simplă, dar trebuia să ţină seama de momentele când Hercules se afla sub linia orizontului. Poate punctele acelea erau greşeli, poate nu. Decât să tragă concluzii, era preferabil să încerce în continuare şi să aştepte ca datele însele să lămurească problema.

  De câteva săptămâni Gordon preda cursul de Electricitate Clasică şi Magnetism folosind manualul Jackson standard. Era pe sfârşite cu notiţele pentru prelegeri şi rămăsese în urmă cu corectarea seturilor de probleme pe care le dăduse studenţilor. Pe capul lui căzuse o adevărată avalanşă de sarcini: şedinţe de comitet; ore de consultaţie cu studenţii; revizuirea lucrării lui Cooper şi analiza ei; aranjarea seminariilor. Judecând după modul de rezolvare a problemelor încredinţate, studenţii din primul an al cursurilor postuniversitare îşi făceau datoria cum se cuvine. Burnett şi More se dovedeau incisivi. Cei de la mijlocul plutonului – Sweedler, Coon şi îndeosebi Littenberg – promiteau. Mai erau gemenii din Oklahoma care aveau rezultate inconstante şi supărătorul obicei de a-l pune la încercare. Poate că în ultima vreme era cam sensibil, însă ei…

  — Hei, n-ai o clipă liberă?

  Gordon ridică ochii de pe lucrarea pe care tocmai o corecta. Era Ramsey.

  — Sigur.

  — Uite ce e, vreau să discut cu tine despre conferinţa de presă pe care o voi ţine împreună cu Hussinger.

  — Conferinţă de presă?

  — Da, avem, ăă, dorim să anunţăm concluziile la care am ajuns. Mi se par deosebite.

  Ramsey rămăsese calm în cadrul uşii, fără să se agite cum îi era obiceiul.

  — Păi, foarte bine. De acord.

  — Voiam să folosim desfăşurarea în lanţ pe care am creat-o. Cea pe care ne gândisem s-o publicăm împreună, înţelegi?

  — E chiar necesar să foloseşti asta?

  — Dă cazului mai multă credibilitate.

  — Şi cum vei explica provenienţa ei?

  Ramsey se întristă.

  — Da, tocmai aici e clenciul, nu? Dacă afirm că provine din experimentul tău, unii or să creadă că ideea e un rahat.

  — Regret, dar aşa e.

  — Şi totuşi, uite… Ramsey îşi azvârli braţele în lături. Dacă vor vedea structura, se vor convinge.

  — Ba nu, spuse Gordon hotărât, clătinând din cap. Sunt sigur că vei fi crezut doar pe baza experimentelor. Nu-i nevoie să mă amesteci şi pe mine în chestia asta.

  Ramsey îl privi neîncrezător.

  — Şi totuşi e o lucrare bună.

  — N-o băga în seamă, spuse Gordon zâmbind. Şi ignoră-mă şi pe mine.

  — Sigur, dacă aşa vrei tu. Bineînţeles, spuse Ramsey şi plecă.

  Pentru Gordon, discuţia cu Ramsey fusese amuzantă, având o vagă legătură cu lumea reală. Pentru Ramsey şi Hussinger, publicarea lucrării în premieră reprezenta pasul crucial. Iar organizarea unei conferinţe de presă consacra lucrarea în mod indubitabil. Ramsey ştia însă că n-ar fi obţinut nimic fără Gordon şi gândul acesta nu-i dădea pace. Procedura corectă era să obţină întâi consimţământul lui Gordon pentru publicarea separată, iar apoi să-i adreseze calde mulţumiri la sfârşitul lucrării. În aceeaşi seară, Gordon îi povesti lui Penny despre discuţia avută cu Ramsey şi despre lumina stranie în care îi apărea acum procesul. Se obţinuse rezultatul care demonstra că ştiinţa merită eforturi; laudele veneau ca o plăcere secundară, trecătoare. Unii deveneau oameni de ştiinţă din dorinţa de a dezlega enigme, nu pentru că voiau să câştige premii. Penny aprobă şi spuse că acum îl înţelegea ceva mai bine pe Lakin. Omul depăşise vârsta când mai putea face vreo descoperire fundamentală; după patruzeci de ani capacitatea de creaţie scade. Prin urmare, Lakin se agăţa acum de foştii lauri, semnele vizibile ale realizărilor sale de tinereţe. Gordon se declară de acord.

  — Da, spuse el, Lakin e o componentă fără valoare proprie în domeniul real.

  Aceasta era o glumă inteligibilă doar pentru fizicieni şi Penny n-o pricepu, dar Gordon râse, lucru pe care nu-l mai făcuse de zile întregi.

  — Hei, tot aici eşti? Întrebă Cooper din uşa laboratorului.

  Gordon ridică ochii de pe ecranul osciloscopului.

  — Da, încerc să obţin date suplimentare.

  — Mamă, ce târziu s-a făcut. Am avut o întâlnire cu o fată şi, trecând pe aici să-mi iau nişte cărţi, am văzut lumina aprinsă. Eşti aici de când am plecat eu la masă?

  — Da. Eu am mâncat ceva de la un automat.

  — Brr, proastă idee.

  — Aşa e, spuse Gordon şi-si îndreptă din nou atenţia către echipament.

  Cooper se apropie şi observă hârtiile cu urmele de rezonanţă împrăştiate pe o masă de laborator.

  — Seamănă cu rezultatele pe care le-am obţinut eu.

  — Da, se apropie.

  — Iar foloseşti antimoniură de indiu? Să ştii că Lakin m-a întrebat de ce lucrezi atât de mult la instalaţia de aici. Voia să ştie cu ce te ocupi.

  — De ce nu vine să mă întrebe pe mine?

  — Uite ce e, eu nu vreau să mă bag în… Spuse Cooper ridicând din umeri.

  — Ştiu.

  După ce mai făcu o serie de comentarii neutre, Cooper plecă. Gordon se achitase de toate obligaţiile obişnuite pe care le avusese în cursul săptămânii, iar serile şi le petrecuse adunând date, ascultând şi aşteptând. Printre urme apăreau defecte aleatorii de sincronizare, marcate cu galben, dar nici un semnal. Totul se degrada în zgomot. Pompele tuşeau, aparatura electronică scotea din când în când câte un pocnet. Tahioni, se gândi el. Particule mai rapide decât lumina. Nu pricepea. Deschisese subiectul cu Wong, fizicianul specialist în particule şi primise un răspuns convenţional: tahionii încălcau legile relativităţii generalizate şi oricum nu se obţinuseră dovezi privind existenţa lor. Tahioni traversând Universul în mai puţin timp decât îi trebuia lui Gordon ca să recepţioneze un foton din lumina palidă şi diluată din laborator – lucrurile astea sfidau raţiunea.

  Apoi recepţionă câteva variaţii care întrerupseră liniile de rezonanţă. Gordon pusese la punct o modalitate mai rapidă pentru copierea curbelor şi reuşi să extragă aproape imediat porţiunile codificate în Morse.

  AMENINŢĂ OCEANUL.

  După alte câteva clipe, apăru o nouă serie de întreruperi:

  LABORATORUL CAMBRIDGE CAVENDISH.

  Şi apoi o babilonie de zgomote. Gordon dădu din cap, satisfăcut. Se simţea în largul lui lucrând singur, ca un pustnic. Penny se arătase nemulţumită de orele suplimentare de laborator pe care le făcea, dar asta era o chestiune secundară. Ea nu putea înţelege că uneori trebuie să insişti, că lumea ţi se deschide numai dacă nu te dai bătut.

  După ce ecranul se limpezi, Gordon făcu o pauză. Umblă pe coridoarele tăcute din clădirea catedrei de fizică, încercând să alunge senzaţia de somn. În faţa laboratorului lui Grundkind se afla o coală mare de hârtie de imprimantă pe care un student scrisese dezamăgit:

  Un experiment poate fi considerat reuşit dacă nu trebuie aruncate mai mult de 50% din datele obţinute pentru a se ajunge la concordanţa cu teoria.

  Gordon zâmbi. Publicul considera ştiinţa un lucru sigur, absolut, ca un cont la o bancă serioasă, neştiind că o eroare minoră poate conduce la rezultate aberante. Sub observaţia mâzgălită se aflau şi câteva contribuţii ale altor studenţi:

  Mama natură e o târfă.

  Probabilitatea apariţiei unui anumit eveniment e invers proporţională cu dorinţa noastră.

  Dacă te învârţi prea mult în jurul unei chestiuni, sigur nu vei ajunge la nici un rezultat.

  O curbă oarecare valorează cât o mie de cuvinte savante şi înşelătoare.

  Nici o analiză nu e complet inutilă – ea poate servi oricând drept exemplu negativ.

  Experienţa acumulată este direct proporţională cu echipamentul distrus.

  Luă o bară magnetizată Hershey şi se întoarse în laborator.

  — Iisuse, îi spuse Penny a doua zi dimineaţă, arăţi de parcă ai fi fost scos dintr-o ladă de vechituri.

  — Da, da. Am curs peste o oră. Ce-ai de mâncare prin cămară?

  — Mâncare! Ce mama dracului să avem în cămară decât mâncare?

  — După cum te exprimi tu mereu, las-o baltă.

  — Atunci, fulgi de cereale.

  — Mi-e foame.

  — Bun, mănâncă două castroane.

  — Ascultă, a trebuit să lucrez.

  — Faptul că n-ai fost promovat te-a cam zdruncinat, nu?

  — Asta-i o tâmpenie.

  — Tâmpenie, cum zici tu.

  — Trebuie să mă lămuresc.

  — Tipa aceea, Zinnes. Exact ce-ţi lipsea.

  — Da, pentru a avea o confirmare. Dar noi nu înţelegem asta.

  Gordon căută cutia de fulgi. Puse conţinutul într-un castron şi azvârli pachetul la gunoi. La fundul coşului văzu o sticlă de vin roşu de aproape doi litri.

  — Rămâi acolo peste noapte?

  — Îhî.

  — Am primit o scrisoare de la maică-mea.

  — Aha.

  — Au impresia că eşti de pe altă lume.

  — N-au greşit prea mult.

  — Puteai măcar să încerci.

  — Am încercat să fiu nepăsător şi distant.

  — Nepăsător şi cu capul în nori.

  — N-am ştiut că era atât de important.

  — Nici nu era. Dar mă gândeam şi eu.

  — Uite ce e, o să mai apară ocazii.

  — Ţi-a telefonat cineva.

  — Voiam să zic, poate de Ziua Recunoştinţei.

  — Mda.

  — N-am văzut mare lucru din San Francisco.

  — Era de la New York.

  Gordon rămase cu lingura în aer.

  — Poftim?

  — Telefonul. I-am dat numărul tău de la birou.

  — N-am prea stat în birou. Cine era?

  — N-a spus.

  — Şi nu te-a interesat?

  — Nu.

  — Data viitoare să întrebi.

  — Să trăiţi, am înţeles.

  — Las-o dracului!

  San Diego Union prezenta cu litere de-o şchioapă: RĂSTURNAREA REGIMULUI ÎN VIETNAM. Gordon se uită la fotografiile înfăţişând cadavrele de pe străzi şi se gândi la Cliff. Ziarul afirma fără echivoc că avusese loc o lovitură de stat. Cineva îl capturase pe Ngo Dinh Diem şi-l împuşcase în cap şi cu asta basta. Administraţia Kennedy susţinea că nu are nici un amestec în evenimente, îşi exprima dezacordul faţă de un asemenea act. Pe de altă parte, Administraţia considera că astfel se creau premisele pentru un progres real în desfăşurarea războiului de acolo. Poate că aşa stau lucrurile, gândi Gordon confuz şi aruncă ziarul în coşul de gunoi din laborator.

  Claudia Zinnes recepţionase câte ceva din aceleaşi fragmente. Nivelul zgomotului de fond creştea şi scădea. Gordon se întrebă dacă apăruse între timp şi vreun alt efect legat de vizibilitatea constelaţiei Hercules. Poate că transmiterea fasciculului de tahioni era imprecisă, ceea ce ar explica apariţia şi dispariţia semnalului. Pe lângă bănuieli şi presupuneri, acestea erau ideile care-l frământau. În timpul lungilor seri de veghe, osciloscopul le evidenţiase ca pe nişte piese dintr-un joc de puzzle, potrivind marginile. Bănuiala lui se baza pe coordonatele apexului solar şi conducea la o concluzie greu de crezut în privinţa mesajelor. Încercă să se ferească de concluzii pripite. La urma urmelor, se putea foarte bine găsi şi o altă explicaţie. Pe de altă parte, Wong menţionase argumentul cauzalităţii când respinsese ideea tahionilor, deci exista măcar o legătură simplă. Lama lui Occam nu părea să fie de prea mare ajutor în situaţia de faţă. Fenomenul acesta avea ceva care-i amintea de Alice în Ţara Minunilor. Asta însemna, îşi reaminti el, că era chiar mai important să ţină seama de fapte, cifre şi date de nezdruncinat. Daţi-mi un grup de numere verificate şi voi stăpâni lumea, cugetă Gordon şi izbucni în râs.

  Aţipise. Scutură din cap şi dădu să se frece la ochi. Înainte de a-si duce la bun sfârşit gestul, îşi luă mâinile de pe faţă şi privi lung la imprimanta cu tambur.

  Linii zimţate. Curbele uniforme ale rezonanţelor erau fracturate de întreruperi care apăreau brusc.

  Desfăşură înapoi ruloul de hârtie. Dacă pierduse punctul de început…

  Dar nu; era acolo. Începu să decodifice.

  NEURONI I AJ SCRIE CITEZ MESAJ PRIMIT LA JOLLA ÎNCHEIAT CITATUL PE HÎRTIE DEPUNE-L ÎN CAMERA BLINDATĂ A BĂNCII SAN DIEGO FEDERAL SAVINGS PE NUMELE LUI IAN PETERSON TREBUIE PLĂTITĂ GARANŢIE DE PĂSTRARE PENTRU TREIZECI ŞI ŞASE ANI TRIMIT ASTA PENTRU A VERIFICA RECEPŢIONAREA TRANSBUTWEOY CARE REZULTĂ DIN WEQOUNS DINOFLAGELATE Şl PLANCTON AHXNDUROPLFM.

  Funcţionarul îl măsură cu o privire curioasă.

  — Da, e adevărat, avem locuri în camera blindată. Dar până la sfârşitul secolului…?! Ridică din sprâncene.

  — Oferiţi aşa ceva, nu?

  — Da, dar…

  — Într-o reclamă.

  — Sigur. Cu toate acestea, intenţia…

  — Anunţul pe care l-aţi dat zice că pot obţine o casetă în camera blindată dacă am un cont minim de douăzeci şi cinci de dolari, corect?

  — Într-adevăr. Dar după cum începusem să vă spun, am făcut-o ca ofertă iniţială, ca să încurajăm clienţii să-si deschidă conturi. Firma nu doreşte ca onorata clientelă să le reţină pe vecie, doar pe baza…

  — Anunţul nu prevede condiţiile de care vorbiţi dumneavoastră.

  — Cred că nu aveţi…

  — Ba am dreptate şi o ştiţi foarte bine. Vreţi să mă duc la director? Sunteţi angajat de puţină vreme aici, nu-i aşa?

  Chipul funcţionarului nu trădă niciunul dintre gândurile care-i treceau prin minte.

  — Da… Se pare că aţi sesizat un aspect pe care noi nu l-am prevăzut…

  Gordon zâmbi satisfăcut. Scoase hârtia galbenă dintr-un plic şi o puse pe birou.

  3 NOIEMBRIE 1963

  — Alo!

  — Gordon? Gordon, tu eşti?

  — A, unchiul Herb. Gordon ezită şi privi mirat către receptorul telefonului din biroul său, ca şi cum vocea unchiului nu-si găsea locul aici.

  — Munceşti atât de mult încât nu mai poţi merge acasă nici noaptea?

  — Păi, fac nişte experimente, înţelegi?

  — Aşa mi-a zis şi fata.

  Gordon zâmbi. Nu doamna, cum spunea el de obicei. Nu, Penny era o fată. Iar mama sigur îi povestise unchiului Herb ce fel de fată.

  — Îţi telefonez în legătură cu mama ta.

  — Poftim? De ce?

  — E krank1.

  — Cum? Cronk2?

  — Krank. Bolnavă. De câtva timp e suferindă.

  — Când am fost eu acolo nu era.

  — Ba da, era şi când ai vizitat-o. Dar de dragul tău n-a scos o vorbă.

  — Dumnezeule mare! Ce are?

  — Ceva la pancreas, se pare. Nimeni nu ştie sigur. Doctorii ăştia niciodată nu spun ceva precis.

  — A pomenit ceva de o pleurezie, dar demult…

  — Aşa e. Atunci a început suferinţa.

  — Şi cât de grav e?

  1 Bolnavă (idiş) (N. Tr.).

  2 Bolnav, slăbit, argou din limba enbleză vorbită în Australia (N. Tr.).

  — Cunoşti doctorii, încă nu se pronunţă. Dar cred c-ar trebui să vii acasă.

  — Ascultă, unchiule Herb, nu pot chiar acum.

  — A început să întrebe de tine.

  — De ce nu mi-a telefonat ea?

  — O ştii doar şi cu cearta dintre voi…

  — N-am avut nici o ceartă serioasă.

  — Gordon, n-o să-l poţi păcăli pe unchiul tău.

  — Nu, serios, nu consider că ne-am certat.

  — Dar ea aşa crede. Tot asta e şi părerea mea, deşi ştiu că nu ţii seama de sfaturile unui bătrânel caraghios.

  — Uite ce e, nu eşti deloc caraghios. Eu…

  — Vino s-o vezi.

  — Unchiule Herb, am o slujbă. Cursuri de predat. Şi experimentele pe care le fac acum sunt foarte importante.

  — Să ştii că maică-ta n-o să-ţi telefoneze, dar…

  — M-aş duce dacă aş putea, şi-o s-o fac, imediat ce…

  — Gordon, pentru ea e important.

  — Acum unde e?

  — În spital, unde în altă parte?

  — Pentru ce?

  — Nişte analize, recunoscu el.

  — Bine, înţeleg, dar zău că nu pot pleca acum. Curând. Da, o să vin curând.

  — Gordon, eu cred că acum e momentul.

  — Nu, unchiule Herb, îmi dau seama cum te simţi. Îţi promit că o să vin. Curând.

  — Ce înseamnă curând?

  — Te sun eu. Te înştiinţez cât de repede pot.

  — Cum zici tu. Curând. În ultima vreme n-am mai avut veşti de la tine.

  — Aşa e, ştiu. Curând. Curând.

  Îi telefonă mamei, să-i explice. Vocea ei era pierită şi piţigăiată, anemică din pricina distanţei. Părea, totuşi, în toane bune. Doctorii erau foarte drăguţi, o tratau cu atenţie. Nu, n-avea probleme cu notele de plată pentru spitalizare, Gordon nu trebuia să-si facă griji din pricina asta. Nu puse mare preţ pe ideea venirii lui în vizită. Gordon era profesor, avea studenţi, de ce să cheltuiască atâţia bani doar pentru câteva zile alături de ea? Să vină de Ziua Recunoştinţei, asta însemna destul de curând, era mai bine aşa. Unchiul Herb îşi făcea mai multe probleme decât trebuia, atâta tot. Gordon spuse brusc:

  — Transmite-i din partea mea că încerc să nu fiu un puţoi pe aici. Lucrarea mea a ajuns într-un punct crucial.

  Mama rămase fără replică vreme de câteva secunde. Potzer nu era un cuvânt prea cuviincios, semăna prea mult cu putzer. Dar lăsă de la ea.

  — O să înţeleagă el.

  — Aşa o să fac, Gordon. Da, mai întâi termină-ţi lucrarea.

  Universitatea organizase conferinţa de presă pentru Ramsey şi Hussinger. Erau prezenţi o echipă de la postul local de televiziune al CBS, formată din trei persoane, ziaristul care ţinea rubrica O Universitate pe drumul măreţiei, precum şi câţiva oameni de la San Diego Union şi Los Angeles Times. Cei doi proiectară diapozitive cu rezultate, fotografii ale lui Hussinger stând lângă cuvele de testare, diagrame privind deteriorarea ecosistemelor oceanului planetar. Publicul a fost impresionat. Ramsey făcu faţă cu succes întrebărilor. Hussinger – un bărbat supraponderal, pe cale de a cheli şi având ochi negri şi vioi – vorbi cu ardoare, fără să facă economie de cuvinte. Un reporter îl întrebă pe Ramsey ce-l făcea să ajungă la concluzia că se puteau produce lucruri atât de groaznice din cauze destul de neclare. Ramsey evită un răspuns direct şi tranşant. Îi aruncă o privire lui Gordon şi apoi se referi vag la presupuneri care vin din senin. Oamenilor cunoscuţi sau cu care lucrezi le scapă câte o aluzie, iar tu pui ideile cap la cap, totul desfăşurându-se fără să-ţi dai seama de unde provine scânteia iniţială. „Aha”, făcu reporterul, „mai lucrează cineva de la UCLJ la ceva asemănător?” Ramsey păru neliniştit.

  — Deocamdată nu pot face nici o afirmaţie în acest sens, mormăi el.

  Gordon se strecură afară neobservat, înainte de încheierea conferinţei. Aerul părea încărcat de fum. Respiră adânc, simţi o ameţeală şi tuşi gutural. Razele de soare aveau o înfăţişare apoasă, tremurătoare.

  Hercules cobora acum sub linia orizontului în jurul orei nouă seara, astfel încât Gordon putea opri instalaţia destul de devreme. Cu toate astea, mai avea de lucru cu decodificările, mai ales dacă descoperea întreruperi în curbele RMN. Vreme de aproape o săptămână se întoarse acasă la ore acceptabile. Pe urmă nivelul zgomotului porni să crească din nou. Recepţionă semnale sporadice. Hercules era pe cer de la mijlocul dimineţii şi până la căderea deplină a întunericului. Îşi petrecu timpul notându-si date. Apoi, după ora nouă seara, îşi pregătea prelegerile şi corecta lucrările. Începu să rămână la birou din ce în ce mai târziu. O dată chiar dormi acolo peste noapte.

  Penny ridică ochii surprinsă când Gordon intră pe uşa din faţă.

  — Ia te uită la el! Ai rămas fără curent?

  — Nu. Am terminat mai devreme, asta-i tot.

  — Doamne, arăţi groaznic!

  — Puţin obosit.

  — Vrei un pahar de vin?

  — În nici un caz Brookside, dacă asta-i ceea ce bei.

  — Nu, e Krug.

  — Ce căuta sticla aceea de Brookside pe-aici?

  — Era pentru gătit.

  — Aha.

  Îşi luă nişte vin şi fulgi de porumb şi se aşeză la masa din bucătărie. Penny corecta lucrări de control. Din difuzorul radioului dat tare se auzea muzică. Nu-s prea bun la istorie. Gordon se încruntă. Nu ştiu nici biologie.

  — Iisuse, închide-l!

  Habar n-am ce-i rigla de calcul. Penny îşi aplecă urechea să audă mai bine.

  — Asta-i unul dintre cântecele mele preferate, Gordon.

  Dar ştiu sigur că tot te iubesc…1

  Se ridică brusc şi cu un gest furios închise aparatul.

  — O grămadă de prostii habar-n-am-iste.

  — E un cântec frumos.

  Gordon râse sec.

  — Dumnezeule, ce-i cu tine?

  — Nu-mi place muzica de rahat urlând la un asemenea volum.

  1 Versuri dintr-un cântec de Paul Simon (n.tr.)

  — Cred mai curând că te simţi tras pe sfoară de Ramsey şi Hussinger.

  — Nu, nici vorbă de-aşa ceva.

  — De ce, mă rog? I-ai lăsat să se bucure de toate onorurile.

  — Le meritau.

  — Dar n-a fost ideea lor.

  — Pot s-o utilizeze. Chestia la care lucrez e cu mult mai importantă decât asta.

  — Dacă îţi reuşeşte.

  — Îmi va reuşi. Recepţionez mai bine semnalele.

  — Şi despre ce vorbesc?

  — Chestii de biochimie. Date suplimentare despre tahioni.

  — Şi asta-i bine? Vreau să zic, la ce-ţi pot folosi?

  — Sunt sigur că totul se va lega dacă voi avea date suficiente. Trebuie să găsesc o relaţie limpede care să confirme supoziţiile, bănuielile mele şi atunci totul se va închega.

  — Şi de la ce supoziţii porneşti?

  Gordon clătină mut din cap.

  — Hai, Gordon. Uite, mie poţi să-mi spui.

  — Ba nu. Nimănui. Nu spun o vorbă până nu sunt sigur. Descoperirea îmi va aparţine în întregime. Nu vreau să răsufle nimic înainte de a clarifica totul fără nici un dubiu.

  — Doamne, Gordon, eu sunt Penny. Mă mai ţii minte?

  — Potoleşte-te, nu spun nimănui.

  — La toţi dracii, te-ai scrântit de tot, să ştii.

  — Dacă nu-ţi convine, poţi să mă laşi în pace.

  — Da, asta-i, poate c-am s-o fac, Gordon. Tot ce se poate.

  Descoperi curând că moţăia ziua în amiaza mare. Aflat în faţa osciloscopului, scutura din cap să se trezească, parcă speriat de vreun zgomot şi temându-se că pierduse date importante.

  Îşi predă ca prin vis cursul de Electricitate Clasică şi Magnetism. Rătăcea de la o tablă de demonstraţii la alta, mâzgălind formule cu un scris pe care şi-l închipuia lizibil ca o tipăritură. Vorbea stând cu faţa la studenţi, dar lăsa impresia că purta o dispută internă cu sine însuşi. Uneori, după câte o prelegere, înainte de a pleca, arunca o privire peste umăr la table şi rămânea uimit văzând liniile încâlcite şi scrijeliturile aproape de nerecunoscut.

  Lakin evita să discute cu Gordon alte probleme în afara celor legate de lucrările obişnuite de laborator. Tot astfel şi Cooper, care rămânea în biroul mic şi nu-l căuta decât rareori pe Gordon, chiar dacă se încurca într-o problemă specifică. Gordon îşi rări vizitele la Catedra de Fizică de la etajul trei. Secretarele îl căutau direct în laborator. Îşi aducea prânzul într-o sacoşă şi mânca acolo, ocupându-se de aparatura RMN, luptându-se cu problemele semnal/zgomot care apăreau mereu, urmărind liniile galbene şi tremurătoare ale curbelor de rezonanţă.

  — Doctor Bernstein?

  — Poftim?

  Gordon aţipise în faţa osciloscopului. Privi imediat către liniile de rezonanţă. Erau neschimbate. Bun; nu-i scăpase nimic. Abia după aceea ridică ochii spre bărbatul zvelt care stătea în pragul uşii laboratorului.

  — Sunt de la UPI. Redactez un articol general despre rezultatele obţinute de Ramsey-Hussinger. Au dat naştere unei îngrijorări extraordinare, înţelegeţi? M-am gândit să aflu partea de contribuţie a altor membri ai facultăţii la…

  — Şi de ce aţi venit la mine?

  — Nu mi-a scăpat amănuntul că în cursul conferinţei de presă profesorul Ramsey s-a uitat tot timpul la dumneavoastră. M-am întrebat dacă nu cumva dumneavoastră sunteţi una dintre „celelalte surse” de care a amintit recent profesorul Ramsey…

  — Când a afirmat aşa ceva?

  — Chiar ieri, într-un interviu pe care mi l-a acordat.

  — Drace.

  — Cum să interpretez asta, doctore? Păreţi destul de îngrijorat.

  — Nu, nicidecum. Vă rog să înţelegeţi, n-am nimic de declarat.

  — Sunteţi sigur, doctore?

  — V-am spus că n-am nimic de declarat. Acum vă rog să plecaţi.

  Bărbatul rămase cu gura căscată. Gordon împunse cu degetul mare către uşă.

  — Afară, am spus. Poftiţi afară.

  Gordon lucră în fiecare zi, adunând treptat fragmente de propoziţii. Apăreau în secvenţe neconsecutive. Informaţiile tehnice erau repetitive, probabil pentru ca, în ciuda erorilor de emisie şi recepţie, să fie percepute corect. Dar de ce? Se întrebă Gordon. Materialul se potriveşte cu supoziţiile mele. Însă trebuie să existe o explicaţie chiar în text. O explicaţie raţională, prezentată cu claritate. Într-o seară avu un vis în care unchiul Herb îl urmărea jucând şah în Washington Square. Unchiul se încrunta ori de câte ori Gordon muta piesele de pe un câmp pe altul şi zicea mereu cu o voce dezaprobatoare:

  — Doamne păzeşte să nu existe o explicaţie raţională.

  În dimineaţa zilei de luni, 5 noiembrie, ajunse târziu la birou. Se angrenase într-o ceartă fără rost cu Penny din cauza unor probleme casnice minore. Deschisese aparatul de radio pentru a face uitat incidentul. Vestea cea mai importantă din buletinul de ştiri era că Maria Goeppert Mayer de la UCLJ primise Premiul Nobel pentru Fizică. Gordon rămase atât de uimit de această veste încât îşi aduse aminte în ultimul moment să cotească atunci când ajunse în partea superioară a Torrey Pines Road. Auzi claxonul strident al unui automobil Lincoln, iar şoferul – un bărbat cu pălărie care conducea cu farurile aprinse – îl fulgeră cu privirea. Mayer primise premiul pentru modelul învelişurilor nucleului. Îl împărţea cu Eugene Wigner de la Princeton şi cu Hans Jensen, un german care prezentase modelul învelişurilor aproape simultan cu Maria.

  În aceeaşi după-amiază, universitatea organiză o conferinţă de presă. Maria Mayer se dovedi sfioasă şi calmă în faţa avalanşei de întrebări. Gordon se duse să asiste şi el. Majoritatea întrebărilor erau stupide, dar aşa ceva era de aşteptat. Femeia plină de bun simţ care-l oprise pentru a se interesa de rezultatele obţinute de el, pe vremea când restul membrilor catedrei îl ignorau, era acum laureata Premiului Nobel. Lui Gordon îi trebui câtva timp să se obişnuiască cu gândul. Avu deodată sentimentul că lucrurile convergeau în acest loc şi moment. Cercetările făcute aici erau importante. Se gândi la familia Carroway şi enigma quasarilor, la succesiunea de particule a lui Gell-Mann, la viziunile lui Dyson, la Marcuse şi la Maria Mayer şi la vestea că Jonas Salk urma să vină pentru a construi un institut. La Jolla devenea un punct de reper. Era recunoscător că se afla aici.

  6 NOIEMBRIE 1963

  Intensitatea semnalului crescu brusc. Acum apăreau paragrafe întregi referitoare la teoria Wheeler-Feynmann. Gordon o sună pe Claudia Zinnes pentru a vedea dacă grupul de la Columbia obţinuse aceleaşi rezultate.

  — Nu, de cinci zile n-am obţinut nimic, îi răspunse ea. Întâi ni s-a defectat echipamentul. Apoi studentul care se ocupa de problemă a contractat o gripă – am avut o epidemie pe-aici. Cred că omul era extenuat. Perioadele pe care ni le-ai indicat însemnau zece-douăsprezece ore de laborator, Gordon.

  — Vrei să spui că n-ai obţinut nici un rezultat?

  — În zilele despre care ţi-am spus, nimic.

  — N-ai putea să lucrezi chiar tu o vreme?

  — Aşa o să fac, începând de mâine. Ştii doar că am şi alte lucruri de făcut.

  — Da, sigur. Vreau să am o confirmare a datelor mele, asta-i tot.

  — Acum avem, Gordon. Mă refer la efect.

  — Nu efectul e important. Claudia, încearcă să revezi semnalele acelea. Gândeşte-te la semnificaţia lor.

  — Gordon, consider că deocamdată nu ştim destul ca să…

  — Sigur, în principiu sunt de acord. Majoritatea datelor mele sunt confuze. Fragmente. Frânturi de fraze. Formule. Dar dau senzaţia de coerenţă.

  Vocea ei căpătă claritatea şi precizia profesională pe care şi le amintea din perioada studiilor:

  — Întâi datele, Gordon. După aceea, ne putem lansa în teoretizări.

  — Da, ai dreptate. Ştia că nu era cazul să o contrazică în problema filosofiei fizicii experimentale. Avea păreri destul de rigide.

  — Îţi promit că voi începe chiar de mâine.

  — Bine, dar până atunci semnalul s-ar putea pierde. Vreau să zic…

  — Nu mai comenta, Gordon. Mâine o luăm de la capăt.

  Mesajul apăru trei ore mai târziu, la scurt timp după prânz, marţi, 6 noiembrie. Nume, date. Înflorirea în continuă extindere. Frazele care descriau fenomenul erau concise, încordate. Unele porţiuni erau distorsionate. Unele litere lipseau. Un pasaj lung relata, totuşi, cum începuseră experimentele şi cine le condusese. Aceste fraze erau mai lungi, mai destinse şi aproape amicale în exprimare, de parcă cel ce le transmitea exprima tot ce-i venea în minte.

  ACUM CĂ MARKHAM A MURIT ŞI PROSTUL DE RENFREW CONTINUĂ PLANUL NOSTRU NU MAI ARE NICI UN VIITOR DAR NICI TRECUT PRESUPUN CĂ LIMBAJUL NU POATE EXPRIMA O ASEMENEA IDEE ÎNSĂ CHESTIA TREBUIA SĂ FI DAT ROADE DACĂ…

  Interveni o demodulare datorată zgomotului. Pasajul cel lung dispăru şi nu mai reveni. Reapărură informaţiile seci din biologie. Din nou lipseau cuvinte. Zgomotul creştea ca o mare stârnită de furtună. În ultimele propoziţii sacadate se strecura un sentiment nedeclarat de deznădejde.

  Penny văzu altceva pe chipul lui Gordon când acesta intră în bucătărie. Sprâncenele lui arcuite exprimau o întrebare.

  — L-am primit astăzi. Rămase el însuşi surprins de felul detaşat, sec în care vorbise.

  — Ai primit ce?

  — Răspunsul, pentru numele lui Dumnezeu.

  — Aha. Zău?

  Gordon îi dădu o copie xerox după jurnalul de laborator.

  — Deci e exact cum ai crezut?

  — Evident.

  Acum dădea dovadă de o siguranţă mută. Nu se simţea îndemnat să spună neapărat ceva despre rezultat, încordarea trecuse şi nici nu apărea vreo umbră din exaltarea nebună pe care o anticipase. Faptele existau pur şi simplu acolo, pe hârtie şi ele puteau vorbi de la sine.

  — Dumnezeule, Gordon!

  — Da. Într-adevăr, Dumnezeule mare.

  Se lăsă un moment de tăcere. Ea aşeză pagina pe masa de bucătărie şi se apucă din nou de dezosat puiul.

  — Ei, cu asta ţi-ai asigurat promovarea.

  — Bineînţeles că da, ce naiba, spuse Gordon cu oarecare satisfacţie.

  — Şi poate – Penny îl măsură din ochi – poate că o să merite să rămân cu tine.

  Fraza începuse bine, dar se încheiase pe un ton uşor amar. Iritat, Gordon se strâmbă.

  — Nici tu nu mi-ai făcut viaţa prea uşoară.

  — Mai există şi limite, Gordon.

  — Îhî.

  — Doar nu sunt soţioara aia gata să rabde orice.

  — Da, ai spus-o foarte limpede cu câtva timp în urmă.

  Ea pufni, strânse din buze atât de tare încât păliră şi-si şterse mâinile cu un prosop de hârtie. Întinse mâna şi porni aparatul de radio. Acesta începu să difuzeze un cântec de Chubby Checker. Gordon făcu un pas şi-l închise. Penny îl privi fără să scoată o vorbă. Gordon ridică pagina xeroxată şi o puse în buzunarul hainei după ce o împături atent.

  — Cred c-o să mă duc să citesc, spuse el.

  — Chiar te rog, răspunse ea.

  În tot cursul după-amiezii de 7 noiembrie, nivelul zgomotului crescu. Acoperi mai tot timpul semnalul. Ici şi colo, Gordon descifră câteva cuvinte şi chiar un AD 18 5 36 DEC 30 29,2 foarte clar, dar nimic altceva. Acum coordonatele spuneau ceva. Oamenii din viitor aveau o idee precisă asupra locului de pe cer în care se află cei din trecut. Apexul solar era o medie a mişcării soarelui. Peste treizeci şi cinci de ani, Pământul se va găsi într-un loc din preajma mişcării medii. Urmărind zgomotul instabil, Gordon se simţi oarecum relaxat. Toate fragmentele formau un întreg. Zinnes putea confirma măcar o parte dintre ele. Problema care se punea acum era cum să prezinte datele, cum să alcătuiască o lucrare inatacabilă care să nu poată fi respinsă printr-un simplu gest. O lucrare curajoasă în Physical Review? Acesta ar fi modalitatea standard de abordare. Perioada de aşteptare până la publicarea în Phys Rev era, totuşi, de cel puţin nouă luni. O putea publica în Physical Review Letters, fără să se întindă la vorbă. Cum să concentreze toate detaliile experimentale, plus mesajele? Gordon zâmbi mâhnit. Era în posesia unor rezultate nemaipomenite şi tremura, neştiind cum să le prezinte. Ca în lumea spectacolului.

  Penny aduse cuţite şi furculiţe la masă; Gordon veni cu farfuriile. Printre şipcile jaluzelelor se strecurau raze de soare. Penny se mişca graţioasă prin această lumină, având o expresie gânditoare.

  Amândoi flămânzi, mâncară o vreme în tăcere.

  — Astăzi m-am gândit la experimentele tale, începu ea şovăitor.

  — Da?

  — Nu le înţeleg. Să concepi timpul în felul ăsta…

  — Nici eu nu văd cum ar putea fi exprimat mai inteligibil. E, totuşi, o realitate.

  — Iar realitatea e suverană.

  — Da, sigur. Eu am senzaţia că îl concepem greşit. Spaţiu-timpul nu trebuie să funcţioneze aşa cum îşi închipuie fizicienii.

  Ea dădu din cap şi-si plimbă cartofii prin farfurie, încă gânditoare.

  — Thomas Wolfe. „Timpul, timpul întunecat, timpul secret, curgând etern ca un fluviu.” Ţin minte asta din Năvodul şi stânca.

  — N-am citit romanul.

  — Tot gândindu-mă la tine, azi am căutat un poem de Dobson1. Scoase o hârtie dintre cărţi şi i-o dădu.

  Tu spui că trece timpul? Vai, greşim!

  El stă pe loc; iar noi, trecând, murim.

  Gordon râse.

  1 Henry Austin Dobson, poet şi eseist britanic (1840-l921) (N. Tr.).

  — Da, ceva de genul ăsta. Tăie înveselit o bucată dintr-un cârnat.

  — Crezi că oamenii de teapa lui Lakin vor continua să-ţi pună la îndoială lucrarea?

  Mestecând fără să se grăbească, Gordon răspunse:

  — Ei bine, sper s-o facă în înţelesul bun al cuvântului, în ştiinţă, orice rezultat trebuie să reziste oricând criticilor. Rezultatele trebuie verificate şi regândite.

  — Nu, voiam să spun…

  — Înţeleg, dacă vor încerca să-mi reteze orice avânt. Aşa sper. Zâmbi. Cu cât vor împinge lucrurile mai departe decât o admite scepticismul ştiinţific tradiţional, cu atât vor avea mai mult de pierdut.

  — Păi, sper să n-o facă.

  — De ce?

  — Pentru că – vocea i se frânse – asta te va răni, iar eu nu mai sunt în stare să suport consecinţele.

  — Scumpa mea…

  — Nu mai pot. Toată vara şi toamna ai fost încordat la culme. Iar când încerc să trec peste starea asta, nu reuşesc să comunic cu tine şi atunci încep să mă răstesc şi…

  — Scumpo…

  — Situaţia a ajuns atât de delicată. Nici nu…

  — Of, Doamne, ştiu. Aşa mă apucă uneori.

  — Şi pe mine…, spuse ea încet.

  — Începe să mă preocupe o problemă, iar restul, oamenii, lucrurile, par să-mi stea în cale.

  — E şi vina mea. Vreau prea multe de la relaţia asta, de la noi şi nu reuşesc.

  — Am scos ghearele unul la altul.

  — Da, recunoscu ea oftând.

  — Eu cred că fizica n-o să mai fie ceva chiar atât de rău de acum încolo.

  — Aşa trag şi eu nădejde. Aceste ultime zile au fost totuşi cu totul altfel. Mai bune. M-am simţit ca acum un an, serios. Tu eşti mai destins, eu nu te mai sâcâi mereu să… Simt că ne putem împăca. E pentru prima oară după atâta vreme.

  — Da şi eu la fel, spuse el zâmbind încurajator.

  Continuară să mănânce într-o tăcere tihnită. În lumina aurie şi parcă umedă a soarelui, Penny îşi agită paharul cu vin alb şi rămase cu privirea în tavan, gândindu-se. Gordon înţelese că încheiaseră un pact nerostit.

  Având ochii înceţoşaţi, Penny începu să surâdă. Mai sorbi o gură din vinul chihlimbariu şi vârî furculiţa într-un cârnăcior. Ţinându-l ridicat zâmbi cu un subînţeles numai de ea ştiut, îl învârti într-o parte şi în alta, privindu-l cercetător.

  — A ta e mai mare, spuse ea fără drept de replică.

  Gordon încuviinţă cu un aer solemn.

  — Se poate. Asta cât are, treizeci de centimetri? Da, cred că-l depăşesc.

  — În chestiuni de genul ăsta, se preferă incii ca unitate de măsură. Aşa se obişnuieşte.

  — Ai dreptate.

  — Nu fiindcă aş fi puristă, sper că mă-nţelegi.

  — A, nu, nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva.

  Când se trezi, descoperi că îi amorţise braţul. Dădu delicat la o parte capul lui Penny de pe biceps şi rămase nemişcat, simţind cum amorţeala dispare. Noaptea coborâse cu arome tomnatice. Se ridică încet în capul oaselor, iar Penny se ghemui mai aproape de el, murmurând în somn. Gordon studie nodurile rotunjite ale spinării ei curbate, deluşoare noduroase presărate pe întinderea netedă a pielii. Se gândi la timpul care curgea şi se încolăcea în jurul lui însuşi, neasemuindu-se cu nici un fluviu, iar ochii lui urmăriră spatele ei care se îngusta în talie. După aceea urma lărgimea coapselor, un complex de suprafeţe netede care coborau spre rotunjimea coaptă de mai jos, unde pielea bronzată se decolora ajungând de un alb pur şi uimitor. Moţăind, Penny îl înştiinţase că Lawrence îşi numise mădularul drept un stâlp din sânge, o exprimare care ei i se păruse grotescă. Dar pe de altă parte, adăugase ea, cam acesta era adevărul, nu? „Facem totul ca să aflăm la petite mort”, murmurase ea şi adormise. Gordon ştia că Penny avusese dreptate când vorbise de încordarea dintre ei. Acum se stingea încetul cu încetul. Înţelese că o iubise tot timpul, dar atâtea lucruri îi stătuseră în cale…

  Auzi o sirenă undeva departe. Ceva neînţeles îl făcu să se dezlipească încet de Penny. Făcu doi paşi pe podeaua rece, către fereastră. În strălucirea albicioasă a neonului, văzu oameni mergând pe bulevardul La Jolla. Un poliţist pe motocicletă trecu în viteză prin dreptul lui. Punând ghete înalte, căşti cu forme rotunjite şi ochelari, poliţiştii de aici arătau ca nişte militari, iar chipurile pătrăţoase le erau impenetrabile şi reci, făcându-i să semene cu actorii dintr-un film de anticipaţie, un film alb-negru de mâna a doua. Cei din New York erau mai umani, purtând uniforme uzate, care aveau o culoare albăstruie familiară. Sirena porni să urle ascuţit. O maşină de poliţie fulgeră prin faţa lui. Clădiri, palmieri, oameni care întorseseră capetele, magazine şi firme luminoase – toate pulsară în roşu ca răspuns la lumina ce se rotea isteric pe capota maşinii în viteză. Din vitrinele magazinelor ricoşară sclipiri roşiatice. Haosul mătură totul cu un vaier, gura lui mecanică prevestind nelinişte sufletească. Moartea doppleriană a acestui urlet îi tulbură pe pietoni, dând paşilor lor o energie sporită. Oamenii întoarseră capetele să caute crima sau incendiul care atrăseseră maşina pornită în goană nebună. Gordon se gândi la mesajele din care răzbătea o firavă undă de deznădejde. O sirenă. Apăruse împestriţată de atingeri uşoare, impulsuri, lumină reflectată din unde aleatorii, viziuni licărind dincolo de un fluviu lat. Trebuia să i se răspundă. Din raţiuni ştiinţifice, desigur, dar şi din alte motive.

  — Hm, ai treabă?

  Era Cooper.

  — Nu, intră.

  Gordon împinse către colţul biroului maldărul de lucrări pe care îl corecta. Apoi se rezemă de spătarul scaunului şi-si puse picioarele peste ele. Îşi împreună mâinile pe după gât, ţinându-si coatele depărtate şi surâse larg.

  — Cu ce-ţi pot fi de folos?

  — Păi, peste trei săptămâni urmează să dau din nou examenul, sper că n-ai uitat. Ce-o să spun despre întreruperile acelea? Ultima oară, Lakin şi ceilalţi s-au năpustit asupra mea ca o haită de lupi înfometaţi.

  — Aşa e. Dac-aş fi în locul tău, aş trece peste asta.

  — Dar nu pot. O să mă sfâşie din nou.

  — Am eu grijă să nu se întâmple aşa.

  — Aud? Cum asta?

  — Am o mică lucrare proprie de prezentat cam în aceeaşi perioadă.

  — Păi, nu-ş’ ce să zic… E superfluu să spun c-aş vrea să scap de Lakin. Ai văzut cum…

  — De ce foloseşi cuvântul ăsta? De ce nu spui „inutil” sau „de prisos”?

  — Păi, vezi tu, ăsta-i limbajul în fizică.

  — Da, „limbajul în fizică”. Avem un adevărat jargon ca ăsta. Uneori mă întreb dacă nu cumva încurcă lucrurile în loc să le limpezească.

  Cooper îi aruncă o privire ciudată lui Gordon.

  — Aşa cred şi eu.

  — Nu mai fi aşa de speriat, spuse Gordon bine dispus. Ai ajuns teafăr acasă. Te scot eu din încurcătură.

  — Hm, bine. Cooper făcu câţiva paşi nesiguri spre uşă. Dacă aşa zici…

  — Ne vedem pe baricade, spuse Gordon în loc de rămas-bun.

  Parcursese deja un sfert din prima ciornă a lucrării pe care o pregătise pentru Science când auzi un ciocănit în uşă. Alesese Science pentru că era o revistă importantă şi de prestigiu şi reuşea să tipărească lucrările foarte repede. Admiteau articole lungi, astfel că putea să-si prezinte lucrarea în întregime, aşezând dovezile într-o stivă atât de impunătoare încât nimeni n-ar fi fost în stare s-o dărâme. Discutase deja cu Claudia Zinnes. Ea urma să publice o scrisoare pe aceeaşi temă, confirmând unele dintre observaţiile lui.

  — Bună ziua. Putem intra? Erau fraţii gemeni din primul an postuniversitar.

  — Da, dar vedeţi voi, sunt cam ocupat.

  — Sunteţi în orele de program.

  — Chiar aşa? A, da. Bine, ce doriţi?

  — Aţi notat greşit unele lucrări de-ale noastre, spuse unu dintre ei.

  Afirmaţia făcută pe un ton neutru îl luă prin surprindere pe Gordon. Era obişnuit cu mai mult respect din partea studenţilor.

  — Zău? Încercă el să pară tare pe poziţie.

  — Da, uitaţi-vă.

  Unul dintre ei începu să scrie repede pe tabla de demonstraţii a lui Gordon, acoperind câteva notaţii făcute de el ca să-l ajute în schiţarea lucrării. Gordon încercă să urmărească prezentarea.

  — Fii atent la chestiile pe care le-am scris acolo.

  Tânărul se încruntă la rândurile lui Gordon, care-l deranjau.

  — Am înţeles, spuse el înţelegător şi începu să scrie pe lângă relaţiile deja existente.

  Gordon îşi încordă atenţia asupra frazelor mitraliate, privind funcţiile Bessel şi condiţiile limită referitoare la câmpul electric. Îi trebuiră cinci minute să rezolve nelămurirea lor. Dar în acest răstimp nu reuşi să fie sigur căruia dintre gemeni i se adresa. Practic, erau copii la indigo. Imediat ce unul termina, celălalt contraataca, având o nouă obiecţie, formulată de obicei în câteva cuvinte enigmatice. Lui Gordon gemenii i se părură deosebit de obositori. După alte zece minute, cât îl interogară despre ultima lucrare şi despre veniturile pe care le obţinea un cercetător asistent, Gordon scăpă de ei prefăcându-se că are o durere de cap. Această prefăcătorie, precum şi priviri repetate la ceasul de la mână, îi făcu să iasă pe uşă. În timp ce o închidea în urma lor, auzi o voce:

  — Staţi o clipă, doctore Bernstein!

  Gordon deschise fără chef. Reporterul de la UPI pătrunse înăuntru.

  — Ştiu că nu vreţi să fiţi deranjat, domnule profesor.

  — Aşa e. Şi-atunci de ce mă deranjaţi?

  — Pentru că recent profesorul Ramsey mi-a destăinuit totul. De aceea.

  — Ce-a destăinuit?

  — Despre dumneavoastră şi moleculele cu lanţ lung. Şi, în primul rând, de unde aveţi imaginile. Ştiu totul, până la amănunt.

  Omul îl privi zâmbitor.

  — Ce v-a spus Ramsey?

  — O parte am dedus-o. Nu s-a priceput să ascundă lipsurile lucrării lui. Ramsey nu prea ştie să mintă.

  — Nu vă pot contrazice.

  — N-a vrut să-mi spună totul. Dar eu mi-am amintit de afacerea în care aţi fost amestecat cu câtva timp în urmă.

  — Saul Shriffer, spuse Gordon brusc la capătul puterilor.

  — Da, de el e vorba. Eu am făcut deducţii. L-am vizitat pe Ramsey ca să adun material şi deodată l-am plesnit cu întrebarea-cheie.

  — Iar el a gângurit ca un prunc nevinovat.

  — Aţi ghicit.

  Gordon se lăsă moale pe fotoliu. Rămase aşa, prăbuşit, privind uimit la reporterul de la United Press International.

  — Ce părere aveţi? Întrebă el. Îşi scoase un blocnotes. Vreţi să-mi spuneţi şi mie, domnule profesor?

  — Nu prea-mi place să fiu pus la zid.

  — Vă rog să mă iertaţi dacă v-am jignit cumva, domnule profesor. Nici nu mi-am propus aşa ceva. Am făcut unele cercetări şi…

  — În regulă, am simţit asta.

  — Oricum va ieşi la iveală într-o bună zi, să ştiţi. Până acum, chestia prezentată de Ramsey-Hussinger nu s-a bucurat de un interes real din partea presei, să ştiţi. Dar va căpăta importanţă. Rolul dumneavoastră va fi de nepreţuit.

  Gordon începu să râdă slab, ca prin vis.

  — Va fi de nepreţuit… Spuse el şi râse iarăşi. Bărbatul se încruntă.

  — Ei bine, până la urmă tot o să-mi povestiţi, nu?

  Gordon simţi cum oboseala de care uitase i se strecoară din nou în vine.

  — Cred… Cred că da, oftă el.

  Gordon nu se aşteptase ca lumina să fie atât de orbitoare. Podiumul era mărginit de şiruri de reflectoare pe ambele laturi pentru ca faţa să-i apară lipsită de umbre. Ochiul unei camere TV privea drept spre el, un ciclop care refuza să clipească. În public se aflau câţiva chimişti şi aproape toţi membrii Catedrei de Fizică. Desenatorul catedrei trudise până la miezul nopţii pentru a termina diagramele. Gordon considera că oamenii îl ajutaseră enorm în pregătirea acestei apariţii la TV. Începuse să înţeleagă acum că ostilitatea pe care o simţise în purtarea lor nu era decât o iluzie, rodul propriilor lui îndoieli. Ultimele câteva zile îi provocaseră o mare surpriză. Membrii catedrei îl primiseră cu aplauze la intrarea în sală, ascultaseră concentraţi prezentarea datelor şi-i vizitaseră laboratorul.

  Privi în jur, căutând-o din ochi pe Penny. Era acolo – în spate, îmbrăcată cu o rochie roz. Surâse delicat, ca răspuns la semnul făcut de el cu mâna. Reporterii vorbeau în şoaptă între ei şi-si căutau scaune. Echipa TV era pregătită, iar o femeie având un microfon în mână dădu indicaţii de ultim moment. Gordon numără persoanele din public. De necrezut, veniseră mai multe decât la conferinţa de presă organizată de Maria Mayer după primirea Premiului Nobel. Explicabil, conferinţa de astăzi beneficiase de o zi sau două de pregătire în plus. Reporterul de la UPI îşi publicase articolul – preluat apoi de diverse alte agenţii de presă – iar după aceea Universitatea preluase iniţiativa, punând pe picioare tot acest spectacol.

  Simţindu-si degetele umede de emoţie, Gordon îşi răsfoi notiţele. Realitatea era că nu dorise atâta fast. Toată această agitaţie i se părea nepotrivită – ştiinţa târâtă în faţa publicului, făcându-si loc cu coatele în programul de ştiri de la ora 6, ştiinţa ca marfă. Ecoul avea să fie imens. În cele din urmă nu va rămâne decât articolul din Science, unde rezultatele corespund testelor efectuate şi unde nici un fel de prejudecăţi faţă de el nu mai pot înclina talerul balanţei într-o parte sau alta.

  — Doctore Bernstein, putem începe.

  Îşi mai şterse o dată fruntea.

  — În regulă, daţi-i drumul.

  Se aprinse o luminiţă verde. Gordon privi drept spre cameră şi încercă să zâmbească.

  Peterson băgă maşina în garajul construit din cărămidă şi-si scoase valizele din portbagaj. Respirând precipitat, le aşeză afară, pe cărarea care ducea spre clădirea fermei. Uşile garajului se închiseră cu un clanţ liniştitor. Dinspre Marea Nordului bătea un vânt tăios, măturând această zonă de câmpie din estul Angliei fără să întâlnească obstacole. Îşi ridică gulerul scurtei din piele de oaie.

  Casa rămase neclintită. Probabil că nimeni nu auzise torsul discret al motorului. Se hotărî să facă o plimbare prin împrejurimi ca să vadă cum stăteau lucrurile şi să-si dezmorţească picioarele. Îi vâjâia capul. Avea nevoie de aer curat. Sentimentul de prăbuşire îl luase din nou pe nepregătite în timpul nopţii petrecute într-un hotel din Cambridge. Dormise toată dimineaţa şi coborâse aşteptându-se să-i fie servit prânzul. Dar hotelul era pustiu. La fel şi străzile orăşelului. Percepuse semne de activitate la câteva case din împrejurimi: dâre de fum ieşind pe coşuri şi licărul roşiatic al lămpilor. Dar nu oprise să întrebe ce se întâmplase. Plecase din Cambridge, care părea mohorât şi părăsit, traversând câmpia mocirloasă şi tristă.

  Îşi frecă mâinile, mai mult în semn de satisfacţie decât pentru a şi le încălzi. Pentru scurtă vreme, când boala îl doborâse din nou în afara Londrei, crezuse că nu va reuşi să ajungă până aici. Drumurile fuseseră sufocate de călători, iar în următoarea zi, la nord de Cambridge, straniu de pustii. La nord de Bury St. Edmunds văzuse camioane răsturnate şi ferme în flăcări. În apropiere de Stowmarket, o bandă de indivizi încercase să-l oprească. Erau înarmaţi cu topoare şi săpăligi. Trecuse cu viteză direct printre ei, făcând ca trupurile lor să zboare în lături ca nişte popice.

  Însă aici, ferma stătea tăcută sub norii cenuşii care se rostogoleau deasupra Angliei. Şirurile de copaci desfrunziţi marcau limitele proprietăţii. În învălmăşeala de crengi golaşe atârnau nişte forme rotunjite şi negre: cuiburi de ciori profilate pe cer. Simţindu-se nesigur pe picioare, păşi greoi pe câmpul dinspre apus, umplându-si ghetele cu noroi negru şi lipicios. Spre dreapta lui, scoţând aburi pe nări, câteva vaci stăteau răbdătoare lângă o poartă, aşteptând să fie mânate acasă, la grajdul lor. Recolta fusese strânsă în urmă cu două săptămâni – se îngrijise el să dea ordine. Acum, loturile se întindeau largi şi pustiite. N-aveau decât să rămână aşa; mai era vreme.

  Ocoli, luând-o prin lotul de sfeclă de zahăr către casa veche din piatră. Înşela pe oricine, părând în paragină. Singurul element vizibil de noutate era sera acoperită cu geam, care ieşea în afară spre sud. Foile de sticlă aveau armătură din fire de metal, deci erau destul de rezistente. Când începuse lucrările cu ani în urmă, se gândise la un sistem în întregime subteran, izolat cu desăvârşire. Sera avea apă filtrată şi îngrăşăminte. Rezervoarele de apă îngropate sub lotul dinspre nord conţineau provizii pentru un an întreg. Sera putea produce vreme îndelungată cantităţi îndestulătoare de legume. Aceste legume, precum şi rezervele îngropate sub casă şi hambar aveau să-i asigure traiul fără să simtă lipsuri.

  Făcuse totul angajând mână de lucru, desigur, folosind muncitori din oraşe îndepărtate. Preferase să umple uriaşul buncăr cu cărbune din Cambridge în loc să-l aducă din Dereham, care era situat mai aproape. Minele de pe câmp şi de-a lungul singurului drum de acces – putând fi armate la comandă sau printr-un sistem de detecţie – fuseseră instalate de un mercenar pe care-l angajase. După aceea, Peterson se îngrijise ca, la scurt timp, omul să fie trimis într-o misiune în Pacific de unde nu se mai întorsese. Sistemele de supraveghere electronică presărate pe întreaga întindere a fermei le adusese chiar el din California şi-i plătise unui tehnician din Londra să le instaleze. Prin urmare, nimeni nu cunoştea anvergura transformărilor suferite de fermă.

  Doar unchiul lui ştia totul, iar el era un caracter tăcut şi închis. Cu toate acestea, avea să se dovedească o tovărăşie tare obositoare. Regretă vreme de o clipă că nu o adusese pe Sarah. Dar ea s-ar fi simţit încorsetată şi nervoasă în acest loc şi n-ar fi îndurat monotonia zilelor nesfârşite. Dintre toate femeile pe care le avusese în ultimul an, Marjorie Renfrew era singura care s-ar fi adaptat la viaţa de aici. Ea se pricepea la rosturile unei ferme şi se dovedise neaşteptat de pătimaşă. Simţise ce-i trebuia lui Peterson atunci când acesta o vizitase doar cu o seară în urmă şi-i răspunsese cu pasiune, fără să ezite. În afară de asta, totuşi, nu-si putea imagina că ar fi în stare să trăiască alături de ea mai mult de o săptămână. Ar vorbi tot timpul, s-ar agita de colo-colo fără astâmpăr, criticându-l sau dădăcindu-l.

  Nu, singurii tovarăşi pe care şi-i putea închipui în încercările viitoare erau bărbaţi. Gândul îi fugi la Greg Markham. Greg era o persoană de care puteai fi sigur că nu ţi-ar fi stat în cale sau te-ar fi împuşcat pe la spate la vânătoare de căprioare şi nici n-ar fi luat-o la sănătoasa la vederea unei vipere. Un om care conversa inteligent şi ştia când să devină o tovărăşie mută. Înzestrat cu judecată şi cu o viziune de ansamblu.

  Şi totuşi avea să-i fie greu fără o femeie. Ar fi trebuit probabil să dedice mai mult timp acestei probleme, ignorând mulţimea de fiinţe fluşturatice care o înconjurau pe Sarah. Indiferent cum s-ar zbate lumea să iasă din actuala mizerie, atitudinea faţă de viaţă se va schimba oricum, din cauza dificultăţilor. Nu va mai exista ceea ce reprezentanţii ştiinţelor sociale numeau „sexualitate neîngrădită”, care pentru Peterson însemna doar să obţină ce considera că se află la îndemâna oricui. Femei, femei de toate felurile şi formele, pentru toate gusturile. Ca persoane, ele se deosebeau unele de altele, desigur, însă ca şansă de a atinge o latură a vieţii care trecea de efemeritatea intelectului, ele erau extraordinar de asemănătoare, surori care exercitau aceeaşi vrajă. Încercase să-si explice propria atitudine în termenii vreunei teorii psihologice, dar renunţase, convins că simplul adevăr al vieţii trecea dincolo de toate acele categorii. Ideile comode nu reuşeau să dea un răspuns. Nu era vorba de impunerea propriului egoism sau de o agresiune disimulată. Nu era vorba nici de o scuză inteligentă pentru propensiuni homosexuale – încercase şi asta în tinereţe şi descoperise că rămăsese cu un gust sălciu, Slavă Cerului. Era ceva ce depăşea nivelul analitic, realizabil prin sporovăială. Femeile făceau parte din acel vid lumesc pe care-l căutase dintotdeauna, o modalitate de a rămâne senzual, dar nu de a se lăsa prostit de pofte.

  De aceea, în anul care trecuse, le încercase pe toate, urmărind fiecare posibilitate. Îşi dăduse seama cu mult timp în urmă că urma să se întâmple ceva grav. Plăpânda piramidă în vârful căreia se afla chiar şi el avea să se năruie. Se bucurase de tot ceea ce va deveni de domeniul trecutului: femei şi restul, iar acum nu avea nimic de regretat. Când călătoreşti pe Titanic, n-are rost să faci pe timonierul.

  Cu o oarecare nepăsare se întrebă câţi dintre futurologi reuşiseră să se retragă la vreme. Bănui că puţini. Scenariile lor diafane se refereau rareori la reacţiile individuale, în cursul unei călătorii de documentare în nordul Africii de care Peterson îşi amintea cu claritate, stânjeniţi, oamenii aceştia îşi mutaseră privirea în altă parte. În comparaţie cu mişcarea tumultuoasă a marilor naţiuni, reacţiile personale reprezentau un detaliu supărător.

  — V-aţi întors, cinstite domn!

  Peterson se răsuci brusc pe călcâie. Se apropia un bărbat împingând o bicicletă. Era din sat, remarcă el imediat. Pantaloni de lucru, haină decolorată de soare, cizme înalte.

  — Da, m-am întors acasă pentru vecie.

  — Aha, bine-aţi făcut. E un loc sigur în zilele astea, păi nu? V-am adus şuncă şi carne uscată de vacă, de aia am venit încoace.

  — A, foarte bine. Peterson primi cutiile de carton. Le treci în cont, ca de obicei, da? Se strădui să-si păstreze vocea cât de neutră posibil.

  — Păi, tocmai voiam să vorbesc cu cei de-aici, spuse el, arătând din cap către fermă, despre chestia asta.

  — Poţi discuta şi cu mine.

  — De acord. Nu vă supăraţi, după cum merg lucrurile, aş prefera plata la zi, sper că mă-nţelegeţi.

  — Păi nu văd nici un motiv să nu fiu de acord. Noi…

  — Şi-aş vrea plata în mărfuri, dacă nu vă e cu supărare.

  — Bunuri?

  — Banii nu mai sunt buni la nimic acum, nu? Mă gândeam că poate-mi plătiţi cu legume. Aş prefera, dacă-i vorba, legume conservate.

  — Aha! Peterson încercă să-si facă o părere despre bărbatul pe al cărui chip rămăsese întipărit un zâmbet ce avea şi alte interpretări decât amiciţie nevinovată. Păi, cred că se poate face şi aşa. Dar să ştii că nu avem prea multe conserve.

  — Am prefera în felul ăsta, domnule.

  Oare simţea o undă de disperare în vocea omului?

  — Să văd ce pot face.

  — Foarte bine, domnule.

  Bărbatul schiţă un gest, atingându-si o şuviţă de păr, ca şi cum Peterson ar fi fost stăpânul, iar el servitorul. Peterson rămase neclintit, urmărindu-l pe bărbat urcându-se pe bicicletă şi îndepărtându-se. Percepuse în gestul lui ceva vecin cu parodia, ceea ce dădea întregii conversaţii un cu totul alt înţeles. Încruntându-se, porni spre casă.

  Trecu prin spatele gardului viu, evitând să meargă prin grădină şi traversă curtea fermei. Din poiată răzbăteau cotcodăcelile găinilor sătule ce se pregăteau de culcare. Ajuns în prag, îşi curăţă tălpile pe ştergătorul din fier, apoi îşi aruncă ghetele într-un colţ de după uşă. Încălţă nişte pantofi de casă şi-si agăţă haina în cuier.

  În bucătăria mare era cald şi lumină. Instalase aparatură modernă, însă lăsase neatinse plăcile din piatră ale podelei, roase până la luciu de secole de folosinţă, şemineul uriaş şi bancheta veche cu braţe şi spătar înalt, făcută din lemn de stejar. Unchiul şi mătuşa stăteau de o parte şi de alta a focului, aşezaţi pe scaune confortabile cu spătar înalt, la fel de muţi şi de neclintiţi ca nişte grătare pentru buşteni. Aflat în locul său obişnuit din capul mesei, ceainicul mare, cu forme rotunjite, era acoperit cu o învelitoare din mătase. Roland, omul bun la toate de la fermă, aşeză pe masă farfuria cu plăcintă de ovăz, rotocoalele de unt dulce şi o farfurioară cu gem de căpşuni fără să scoată o vorbă.

  Se duse spre foc să-si încălzească mâinile. Văzându-l, mătuşa tresări:

  — Dumnezeule, a sosit Ian!

  Se aplecă în faţă şi-l bătu pe soţul ei pe genunchi.

  — Henry! Ia te uită cine a venit. E Ian, a venit să ne vadă. Nu-i drăguţ din partea lui?

  — Dot, a venit să locuiască aici, răspunse unchiul fără să se enerveze.

  — Zău? Făcu ea uimită. Aha. Atunci unde-i fetiţa ta cea frumoasă, Ian? Unde-i Angela?

  — Sarah, o corectă el maşinal. A rămas la Londra.

  — Hm! Frumoasă fată, dar cam fluşturatică. În fine, haideţi la ceai, zise el, dându-si la o parte pledul de pe genunchi.

  Roland se apropie şi o ridică pe scaunul de lângă ceainic. Se aşezară cu toţii la masă. Roland era un bărbat solid cu mişcări lenevoase. Petrecuse mai bine de douăzeci de ani alături de această familie.

  — Uite, Roland, Ian a venit în vizită.

  Peterson oftă. Mătuşa lui era senilă de ani de zile; doar soţul şi Roland mai aveau vreo continuitate în mintea ei.

  — Ian a venit să locuiască cu noi, repetă unchiul.

  — Unde sunt copiii? Întrebă ea. Iar întârzie.

  Nimeni nu se deranjă să-i reîmprospăteze memoria spunându-i că ambii ei fii se înecaseră într-un accident de navigaţie în urmă cu vreo cincisprezece ani. Aşteptară cu toţii terminarea ritualului ceaiului.

  — Ei, o să începem fără ei.

  Ridică ceainicul greu şi turnă ceaiul tare şi aburind în ceştile albe cu dungi albastre.

  Mâncară în tăcere. La început ezitant, lovind sacadat în ferestre, apoi din ce în ce mai apăsat, se porni şi ploaia care îi ameninţase mai toată ziua. De undeva se auzi slab mugetul îndurerat al vacilor tulburate de ropotul picăturilor căzând pe acoperişul grajdului.

  — Plouă, spuse unchiul neîntrebat.

  Nu primi nici un răspuns. Lui Peterson îi plăcea tăcerea celor de aici. Iar când vorbeau, vocalele pronunţate moale parcă-i picurau un balsam în urechi, atât erau de liniştitoare şi de dulci. Avusese ca doică o femeie din Suffolk.

  Îşi isprăvi ceaiul şi plecă în bibliotecă. Pipăi paharul greu, cizelat cu migală şi decise să nu bea nimic. Zgomotul ritmic al ploii era atenuat de jaluzelele grele din lemn de stejar. Fuseseră bine confecţionate, ascunzând o structură din oţel. Transformase locul acesta într-o adevărată fortăreaţă. Putea rezista unui asediu îndelungat. Grajdurile şi hambarul aveau zidurile dublate şi erau legate de casă prin tuneluri. Toate uşile erau duble, cu zăvoare solide. Fiecare cameră era o armurărie în miniatură. Mângâie o puşcă aflată pe peretele bibliotecii. Îi verifică magazia; era unsă şi încărcată, aşa cum dăduse poruncă.

  Îşi alese o ţigară de foi şi se lăsă pe fotoliul preferat, cel îmbrăcat în piele. Ridică o carte care îl aşteptase, un roman de Maugham. Începu să citească. Sosi şi Roland pentru a aprinde focul. Pocnetul sec al lemnelor care ardeau părea să alunge senzaţia de frig. Mai târziu îşi va face vreme să revadă rezervele de provizii şi să alcătuiască un plan de regim alimentar. Pentru moment cel puţin, nu va consuma apă din afară. Nu va face nici o deplasare în sat. Se aşeză mai confortabil pe fotoliu, conştient că mai sunt de făcut multe lucruri, dar nesimţindu-se în stare să le rezolve pe loc. Îl dureau toate oasele şi din când în când îl fulgera câte-un acces de slăbiciune. Aici era încă Peterson de la Conacul Peters şi se lăsă inundat de acest sentiment care aducea cu sine o tihnă interioară. Nu spusese oare Russell că nici un om nu se simte cu adevărat în largul lui atunci când e departe de mediul în care şi-a petrecut copilăria? Era o doză de adevăr în vorbele astea. Însă bărbatul din sat, întâlnit cu scurt timp în urmă… Peterson se încruntă. Nu puteau risca mâncând şunca; totul era afectat de substanţa răspândită de nori, cel puţin pentru o vreme. Săteanul probabil ştia. Iar în dosul vorbelor mieroase, „da, domnule” se ascundea o ameninţare directă. Venise să încheie un tratat de neagresiune, nu să schimbe şuncă pe legume. Le va da nişte conserve şi va avea pacea asigurată.

  Peterson se foi neliniştit pe fotoliu. Se gândi că fusese în mişcare toată viaţa. Trecuse din rolul de nobil de ţară, prin Cambridge, ajungând în guvern. Folosise fiecare nivel atins şi apoi se mişcase mai departe. Sarah, bănui el, reprezenta ultima dovadă de netăgăduit a acestei mişcări, ca să nu mai vorbească de Consiliu. Toate îl ajutaseră într-un fel sau altul. Chiar şi guvernul urmase în mare aceeaşi strategie. Economia modernă şi statul bunăstării sociale contractau datorii mari în contul viitorului.

  Acum se afla într-un loc pe care nu-l putea părăsi. Trebuia să depindă de cei din jurul lui. Oarecum ruşinat, îşi dădu brusc seama că acest mic grup de oameni de la conac şi din sat erau oameni liberi, la fel ca şi el. De îndată ce societatea îşi dădea duhul, ce se alegea de ordinea care asigurase pacea şi siguranţa conacului Peters? Scăldat în lumina zilei pe ducă, Peterson rămase pe gânduri, bătând încet cu degetul în braţul fotoliului. Încercă să reînceapă lectura de unde rămăsese, dar acum ea nu mai prezenta nici un interes pentru el. Privind pe fereastră, văzu câmpurile culese care se întindeau până spre linia orizontului. Vântul dinspre nord tulbură desenul precis al coroanelor copacilor. Se lăsa întunericul. Din şemineu se auzi un pocnet.

  22 NOIEMBRIE 1963

  Înainte de a trece la comentarii, Gordon scrise ecuaţia. Creta gălbuie scoase un scârţâit.

  — Prin urmare, observăm că dacă integrăm ecuaţiile lui Maxwell în funcţie de volum, fluxul…

  Agitaţia din fundul clasei îi reţinu atenţia. Se întoarse pe călcâie. Temătoare, o secretară a catedrei îi făcu un semn cu mâna.

  — Da, vă rog?

  — Doctore Bernstein, regret din suflet să vă deranjez, dar am ascultat la radio că Preşedintele a fost împuşcat. Spusese totul dintr-o suflare. Ca răspuns la vorbele ei, studenţii începură să se agite. M-am gândit… Că doriţi să fiţi informat, încheie ea în semn de scuză.

  Gordon rămase nemişcat. Prin minte i se învârtejiră o mulţime de gânduri. Apoi îşi aminti unde se afla şi, hotărât, le alungă pe toate. Trebuia să-si termine prelegerea.

  — Foarte bine ai făcut. Mulţumesc. Studie chipurile studenţilor care priveau spre ea. Ţinând seama cât de mult material avem de parcurs în acest semestru, consider… Până vom afla şi alte detalii, propun să continuăm.

  — Unde s-a întâmplat? Întrebă precipitat unul dintre gemeni.

  — La Dallas, răspunse secretara moale.

  — Sper că-l vor pune pe Goldwater în loc, spuse tânărul cu o vehemenţă neaşteptată.

  — Linişte, linişte, interveni Gordon cu calm. Noi nu putem face nimic, clar? Propun să mergem înainte.

  Spunând acestea, reveni la ecuaţie. Parcurse aproape toată discuţia introductivă privind vectorul Poynting, neluând în seamă zumzetul şoaptelor din spatele lui. Se lăsă cuprins de ritmul comentariilor. Împunsăturile făcute cu creta marcau punctele de legătură unul după altul. Ecuaţiile îşi etalară frumuseţile. Gordon invocă undele electromagnetice şi le înzestră cu forţă şi inerţie. Vorbi despre cutii matematice imaginare debordând de lumină, al căror flux era menţinut într-un echilibru precis prin puterea nevăzută a ecuaţiilor diferenţiale parţiale.

  Apoi, în fundul amfiteatrului se stârni din nou agitaţie. Unii studenţi plecau. Gordon aşeză creta la locul ei.

  — Presupun că în aceste condiţii nu vă puteţi concentra, recunoscu el. Vom relua problema data viitoare.

  Ridicându-se să plece, unul dintre fraţi îi spuse celuilalt:

  — Lyndon Johnson. Iisuse, s-ar putea să ne alegem cu el.

  Gordon se îndreptă spre biroul său şi-si puse deoparte notiţele de prelegere. Era obosit, dar socoti că s-ar cuveni să caute un televizor şi să vadă ce s-a întâmplat. Săptămâna trecută fusese un adevărat balamuc din pricina interviurilor acordate, a răspunsurilor la întrebările provocatoare ale fizicienilor şi a uimitoarei doze de atenţie din partea reţelelor de televiziune. Toată tevatura asta îl obosise peste măsură de mult.

  Îşi aduse aminte că centrul studenţesc de lângă plaja Scripps avea un televizor. Drumul cu maşina până acolo îi luă doar câteva clipe. Pe stradă păreau să fie mai puţini oameni decât de obicei.

  Studenţii erau aşezaţi pe trei rânduri în jurul aparatului. Intră şi rămase lângă uşă auzindu-l pe Walter Cronkite: „Repet, deocamdată nu avem ştiri sigure de la Parkland Memorial Hospital în legătură cu starea Preşedintelui. Un preot care tocmai a părăsit sala de operaţii a fost auzit afirmând că Preşedintele era pe moarte. Cu toate acestea, încă nu s-a dat un comunicat oficial. Preotul a recunoscut că a dat Preşedintelui ultima împărtăşanie.”

  Gordon îl întrebă pe un student aflat lângă el:

  — Ce s-a întâmplat?

  — S-a anunţat că un tip urcat pe clădirea unei şcoli a tras în el.

  Cronkite primi o hârtie de la cineva care nu apăru în cadru.

  — Guvernatorul John Connally primeşte îngrijiri medicale în sala de operaţii alături de Preşedinte. Doctorii care se ocupă de guvernator au afirmat doar că se află în stare gravă. Se ştie, de asemenea, că vicepreşedintele Johnson este în spital. Aşteaptă într-o mică rezervă situată pe acelaşi coridor cu sala de operaţii. Serviciul Secret a înconjurat complet zona cu ajutorul poliţiei din Dallas.

  Gordon observă câţiva studenţi de la cursul lui adunaţi în apropiere. Când Cronkite făcu o pauză şi ascultă un aparat minuscul pe care-l duse la ureche, grupul păstră o linişte desăvârşită. Prin uşile glisante care dădeau spre terasa pardosită cu lemn, Gordon văzu valurile spărgându-se, albindu-se de spumă şi alunecând pe plajă. Lumea continua să existe, păstrându-si netulburată ritmul propriu. Doar în acest mic refugiu, licărul colorat al ecranului părea să se opună.

  Cronkite aruncă o privire departe de cameră, apoi din nou către telespectatori.

  — Poliţia din Dallas a comunicat numele bărbatului suspectat a fi autorul atentatului. Se numeşte Lee Oswald. Este angajat al Depozitului de Carte Şcolară aflat în clădire. De aici au fost trase focurile de armă – se afirmă că s-a folosit o puşcă, dar ştirea nu este confirmată încă. Poliţia din Dallas nu a mai dat publicităţii alte informaţii, în prezent, în jurul clădirii se află mulţi poliţişti şi ne este foarte greu să obţinem date suplimentare. Cu toate acestea, avem o echipă de reporteri la locul faptei şi mi s-a comunicat că se pregăteşte instalarea unei camere de televiziune.

  În sală se făcuse zăpuşeală. Razele soarelui pătrundeau prin uşa din sticlă. Cineva îşi aprinse o ţigară. Rotocoalele de fum se ridicau leneş, formând straturi albăstrui, în timp ce Cronkite, aşteptând noi ştiri, începuse să se repete. Gordon respira mai precipitat, ca şi cum aerul greu nu voia să intre de bună voie în plămâni. Lumina deveni păstoasă, sinuoasă. Mulţimea din jurul lui se lăsă cuprinsă de acelaşi sentiment şi se tălăzui, neliniştită, o holdă de trupuri bătută de un vânt ciudat.

  — Persoane aflate în Dealey Piaza afirmă că au fost trase două gloanţe în convoiul prezidenţial. Alţii susţin că e vorba de trei sau chiar de patru împuşcături. Unul dintre reporterii noştri de la faţa locului a declarat că detunăturile s-au auzit de la o fereastră situată la etajul şase al clădirii Depozitului de Carte Şcolară…

  Pe ecran apăru brusc o imagine înfăţişând un peisaj dezolant de toamnă, în alb şi negru. Pe trotuarul din faţa unei clădiri din cărămidă se îngrămădeau grupuri de oameni. Arborii se detaşau net, contrastând puternic cu cerul strălucitor. Camera se roti, dând o imagine panoramică a pieţii deschise, arse de soare. Străzile erau blocate de automobile. Oamenii se buluceau de colo-colo fără rost.

  — Ceea ce vedeţi este locul în care a avut loc atentatul, continuă Cronkite. Nu avem ştiri sigure despre starea Preşedintelui. O infirmieră aflată pe coridor a declarat că doctorii care se ocupă de Preşedinte au efectuat o traheotomie – adică o operaţie de degajare a traheei, pentru a permite Preşedintelui să respire. Acest lucru pare să confirme afirmaţiile potrivit cărora Domnul Kennedy a fost împuşcat în ceafă.

  Lui Gordon i se făcu greaţă. Îşi şterse broboanele de transpiraţie de pe frunte. Era singurul din cameră care avea pe el haină şi cravată. Aerul părea mătăsos, umed. Senzaţia stranie pe care o avusese cu câteva clipe mai devreme se risipi încet.

  — Se afirmă că Doamna Kennedy a fost văzută în faţa sălii de operaţii. Nu putem preciza ce înseamnă acest lucru. Cronkite purta o cămaşă cu mânecă scurtă. Părea nesigur şi neliniştit.

  — Revenim la Dealey Piaza – Din nou grupuri de oameni, clădirea din cărămidă, poliţişti pretutindeni.

  — Da, Poliţia a anunţat că Oswald a fost scos din zonă sub pază severă. Nu i-am văzut pe poliţişti părăsind clădirea Depozitului de Carte Şcolară, sau cel puţin nu au folosit intrarea de la stradă. Bănuim că au ieşit prin spate. Oswald s-a aflat în interiorul clădirii încă din momentul reţinerii sale, la câteva clipe după atentat. Aşteptaţi, o clipă, vă rog… Mulţimea de pe ecran se dădu la o parte. În faţa unui şir dublu de poliţişti apărură bărbaţi în pardesie şi cu pălării pe cap, împingând mulţimea înapoi. Încă o persoană părăseşte clădirea Depozitului, sub protecţia poliţiei. Echipa noastră de transmisie de la faţa locului afirmă că ar fi vorba de o altă persoană implicată în atentat, în capturarea suspectului, Lee Oswald. Cred că acum pot să-i văd chipul…