Timp perfect

 

 

 

  1998, PRIMĂVARA.

  Nu uita să zâmbeşti tot timpul, gândi iritat John Renfrew. Se pare că oamenii ţin la asta. Nu se întreabă de ce, indiferent de subiectul discuţiei. Trebuie să fie vreun gest unanim recunoscut drept solicitudine, bănui el, un rafinament pe care nu l-ai stăpânit niciodată.

  — Tati, uite…

  — Fii atent, ce naiba! Se răsti Renfrew. Nu vezi că-ţi moi hârtia în farfuria mea? Marjorie, ce caută afurisiţii ăştia de câini în bucătărie, cât noi mâncăm?

  Se trezi privit fix de trei siluete, parcă împietrite. Marjorie, lângă aragaz, pe jumătate întoarsă şi ţinând o spatulă în mână. Nicky, ducând lingura spre buzele întredeschise, exprimând uimirea. Alături de el, Johnny, întinzându-i un caiet, gata să izbucnească în plâns. Renfrew îşi dădu imediat seama ce gânduri îi treceau soţiei sale prin minte. Pe John îl frământă ceva. Nu-i stă în obicei să se înfurie.

  Aşa era, nu-i stătea. Încă un lux pe care nu şi-l puteau permite.

  Imaginea îngheţată căpătă viaţă. Marjorie se repezi la câinii care scheunau şi-i dădu afară pe uşa din dos. Nicky îşi lăsă capul spre farfuria ei, căutând parcă o explicaţie în fulgii de ovăz cu lapte. După aceea, Marjorie îl conduse pe Johnny la locul lui. Renfrew respiră lung, adânc şi muşcă din felia de pâine prăjită.

  — Johnny, nu-l mai sâcâi pe tati! În dimineaţa asta are o întâlnire foarte importantă.

  O plecare spăşită a capului.

  — Iartă-mă, tati.

  Tati. Toţi îi spuneau astfel. Nu tăticu’, aşa cum pretindea tatăl lui Renfrew. Acesta era un nume pentru taţii cu mâini aspre, care purtau şapcă atunci când munceau. Încă aşezat la masă, Renfrew aruncă o privire nemulţumită în jur. Uneori se simţea străin chiar şi aici, în propria sa bucătărie. Şi totuşi, cel îmbrăcat cu bluză sport, uniforma Şcolii Perse, vorbind cu glas limpede şi afectat, era fiul lui. Renfrew îşi aduse aminte de amestecul încâlcit de dispreţ şi invidie pe care-l simţise faţă de asemenea băieţi când era de vârsta lui Johnny. Câteodată i se întâmpla să dea cu ochii de el şi atunci imaginile din vremea aceea renăşteau. În asemenea momente îşi făcea curaj ca să poată înfrunta bine cunoscuta atitudine de indiferenţă studiată de pe chipul fiului său – şi rămânea tulburat descoperind, de fapt, un sentiment de admiraţie.

  — Ar trebui să-mi cer scuze, băiete. N-am vrut să strig la tine. Are dreptate mama, astăzi sunt cam iritat. Ia spune, ce-i cu lucrarea pe care voiai să mi-o arăţi?

  — Cum să-ţi spun, s-a organizat un concurs pentru cea mai bună lucrare, începu Johnny sfios, despre contribuţia şcolarilor la depoluarea mediului, la economisirea energiei şi alte chestii de-astea. Voiam să te uiţi pe ea înainte de a o preda.

  Renfrew îşi muşcă buzele.

  — Azi n-am timp, Johnny. Când trebuie să o predai? Dacă pot, o să încerc s-o citesc diseară. E bine aşa?

  — Sigur. Mulţumesc, tati. O las aici. Ştiu că lucrezi la ceva grozav de important. Aşa a zis profesorul de engleză.

  — Serios? Cum s-a exprimat?

  — Vezi tu, de fapt… Spunea că oamenii de ştiinţă ne-au adus în situaţia asta cumplită şi că doar ei ne-ar mai putea salva, sigur, dacă mai există vreo şansă.

  — Nu-i primul care vorbeşte astfel, Johnny. E un truism.

  — Truism? Ce-i acela un truism, tati?

  — Diriginta mea are cu totul altă părere, interveni brusc Nicky. Susţine că oamenii de ştiinţă au provocat deja destule nenorociri. După părerea ei, numai Dumnezeu ne-ar putea ajuta, dar probabil că nici măcar El n-o va face.

  — Of, Doamne, încă un profet care anunţă sfârşitul lumii. În fine, mai bine aşa decât primitivii şi prostiile lor cu întoarcerea la Epoca de Piatră. Din nefericire, cei care propovăduiesc sfârşitul lumii trăiesc printre noi şi ne retează tuturor aripile.

  — Domnişoara Crenshaw spune că nici primitivii nu vor scăpa de judecata Domnului, indiferent unde s-ar ascunde, rosti apăsat Nicky.

  — Marjorie, ce se-ntâmplă la şcoală? Nu vreau să-i bage în cap asemenea idei. Femeia asta nu pare în toate minţile. Te rog să vorbeşti cu diriginta lui Nicky despre ea.

  — Nu prea cred să folosească la ceva, răspunse împăciuitor Marjorie. Există mult mai mulţi „profeţi ai zilei de apoi”, cum le zici tu, decât îţi închipui.

  — Domnişoara Crenshaw ne îndeamnă să ne rugăm, urmă Nicky cu încăpăţânare. Spune că asta e judecata. Şi probabil sfârşitul lumii.

  — Draga mea, dar e prostie, o linişti Marjorie. Unde am ajunge dacă am începe cu toţii să lâncezim şi să ne rugăm? Trebuie să ne vedem de rosturile noastre. Şi pentru că tot veni vorba, hai, copii, mişcaţi-vă, altfel o să întârziaţi la şcoală.

  — Domnişoara Crenshaw zice mereu: „Luaţi seama la crinii câmpului”1, bolborosi Nicky în timp ce ieşea din bucătărie.

  — Ei bine, eu nu-s crin, spuse Renfrew, împingându-si scaunul în spate şi ridicându-se, aşa că plec să trudesc şi astăzi.

  — Şi mă laşi pe mine să torc? Zâmbi Marjorie. Singura soluţie, nu? Să nu-ţi uiţi pacheţelul pentru prânz. Nici săptămâna asta n-avem carne, dar am făcut rost de nişte brânză de la fermă şi am scos câţiva morcovi timpurii. S-ar putea să mai fie şi nişte cartofi. Nu-i aşa că-ţi plac? Se ridică puţin pe vârfuri şi-l sărută. Sper din toată inima să-ţi meargă bine la discuţia de azi.

  — Mulţumesc, iubito.

  Simţi cum încordarea din ultima vreme îşi face din nou simţită prezenţa. Trebuie să obţină finanţarea. Acest proiect i-a răpit prea mult timp şi efort de gândire. Are nevoie de echipamente ca de aer. Trebuie neapărat să încerce.

  Ieşi din casă şi încălecă pe bicicletă. Renunţase deja la aerul de cap de familie şi gândurile i-o luară înainte, spre laborator, la instrucţiunile pe care le va da tehnicienilor şi spre iminenta discuţie cu Peterson.

  Pedală hotărât, lăsând în urmă Grantchester şi ocolind Cambridge. În cursul nopţii plouase. Deasupra câmpurilor arate plutea o ceaţă uşoară care îndulcea lumina zilei. De frunzele verzi, abia mijite, ale copacilor atârnau stropi de apă. Peticele de zambile sălbatice care acopereau luminişurile străluceau umed. Drumul trecea

  1 Evanghelia după Matei: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.” (cap. 6 verset 28) (N. Tr.).

  De-a lungul unui pârâu tivit cu tufişuri pitice de arin şi urzică. Pe suprafaţa apei văzu micile valuri stârnite de gândacii numiţi vâslaşi, care ţâşneau încoace şi încolo, dând din picioruşele lor ca nişte rame. Florile broşteşti apăruseră deja, formând o pânză aurie pe maluri, iar sălciile dăduseră mâţişori moi şi pufoşi. Era o dimineaţă răcoroasă de aprilie, la fel ca multe altele care îi umpluseră de încântare copilăria petrecută în Yorkshire, când privea soarele palid risipind ceaţa de deasupra ţinutului mlăştinos şi iepurii luând-o la goană la apropierea lui. Poteca pe care pedala se adâncise mult de-a lungul anilor, iar acum rădăcinile copacilor ce o străjuiau îi veneau până în dreptul capului. Simţi mirosurile de pământ reavăn şi de iarbă spălată de ploaie amestecându-se cu aroma înţepătoare a fumului de cărbune.

  O femeie şi un bărbat îl măsurară cu indiferenţă când trecu pe lângă ei. Amândoi se rezemau leneş de un gard din lemn, pe jumătate prăbuşit. Renfrew se strâmbă. Lună de lună tot mai mulţi nomazi pătrundeau în ţinut, socotind că orăşelul Cambridge ar fi bogat. Departe, spre dreapta, se aflau ruinele unei ferme părăsite. În cursul ultimei săptămâni ferestrele negre şi căscate fuseseră acoperite cu scânduri, cârpe şi ziare. Părea surprinzător că nomazii nu descoperiseră locul acela mai de mult.

  Ultima etapă a călătoriei, scurtătura printre casele de la periferia oraşului Cambridge, era cea mai neplăcută. Îi venea greu să meargă pe străzile acelea înţesate de automobile parcate alandala sau abandonate. Guvernul iniţiase un program naţional de reciclare, dar Renfrew nu ţinea minte ca el să fi trecut de stadiul interminabilelor dezbateri televizate. Se strecură printre maşinile care zăceau ca nişte gândaci fără ochi şi picioare, uşurate de tot ce putea fi demontat. În unele dintre ele locuiau studenţi. Câţiva, cu chipuri adormite, îl urmăriră trecând legănându-se în şa. În faţa clădirii Cavendish îşi legă bicicleta de stelaj. Observă o maşină în parcare. Doar n-o fi venit chiar atât de devreme nesuferitul acela de Peterson? Nu era nici 8.30. Urcă scările cu paşi vioi şi traversă holul de la intrare.

  Actualul complex, format din trei clădiri, i se părea anonim. Acel Cav dintru începuturi, unde Rutherford descoperise nucleul, era o construcţie veche din cărămidă, aşezată în centrul Cambridge-ului, care devenise muzeu. Venind dinspre Madingley Road, de la o distanţă de două sute de metri, era lesne să iei locul acesta drept o instituţie de asigurări, fabrică sau centru de afaceri. Atunci când fusese inaugurat, pe la începutul anilor şaptezeci, „noul Cav” arăta imaculat, având culori armonioase, covoare în biblioteci şi rafturi pline de cărţi. Acum însă, coridoarele erau prost luminate, iar unele laboratoare se căscau trist, golite de aparatură. Renfrew porni spre propriul său laborator, situat în clădirea Mott.

  — Bună dimineaţa, doctore Renfrew.

  — A, 'neaţa, Jason. A sosit cineva?

  — Păi, a venit George să pornească pompele de dedurizare, dar…

  — Nu, mă refeream la cineva din afară. Aştept un domn de la Londra. Îl cheamă Peterson.

  — A nu. Nimeni necunoscut. Deci pot să încep aici, da?

  — Te rog. Cum funcţionează aparatura?

  — Destul de bine. Se videază. Am ajuns deja la zece microni. Am introdus o mostră proaspătă de azot lichid şi am verificat partea electronică. S-ar părea că un amplificator merge. Efectuăm câteva calibrări şi va trebui să verificăm echipamentul peste vreo oră.

  — Bun aşa. Ascultă, Jason, omul ăsta, Peterson, vine din partea Consiliului Mondial. El va aprecia dacă fondurile vor fi suplimentate. Vom face o demonstraţie în prezenţa lui şi în câteva ore vom trece prin toate etapele. Dă-ţi silinţa să pari optimist şi fă puţină ordine aici, bine?

  — Am înţeles. Îi dau drumul.

  Renfrew coborî de pe pasarelă pe podeaua laboratorului şi păşi cu fereală peste fire şi cabluri. Încăperea din beton avea un aer sever şi, din cauza dotării cu o instalaţie electrică demodată, era înţesată de cabluri care şerpuiau pe spaţiile libere dintre aparate. Renfrew îl salută pe fiecare dintre tehnicienii pe care-i întâlni, se interesă cum funcţionau focalizatoarele de ioni şi dădu câteva indicaţii. Ajunsese să cunoască bine tot vălmăşagul acela de echipamente pe care le procurase cu greutate sau le proiectase el însuşi. Azotul lichid curse în vas, cu un pleoscăit scurt. Aparatele electrice bâzâiau de fiecare dată când apărea un uşor dezechilibru de tensiune. Pe ecranele verzi ale osciloscoapelor începu dansul şi vălurirea nesfârşitelor curbe gălbui. Se simţea acasă.

  Renfrew băga în seamă arareori zidurile austere şi unghiurile rigide ale laboratorului; pentru el, toate reprezentau concentrarea acelor elemente familiare care funcţionau doar împreună şi-i dădeau o senzaţie de confort. Nu-si putea explica repulsia, acum la modă, faţă de tot ce însemna mecanism; bănuia că asta era doar o faţă a monedei, cealaltă fiind spaima respectuoasă. Oricum ar fi privit lucrurile, era o prostie. Puteai simţi aceleaşi emoţii şi în faţa unui zgârie-nori, de exemplu şi totuşi clădirea nu avea cum să fie mai măreaţă decât omul – la urma urmei, oamenii o făcuseră, nu invers. Universul artefactelor aparţinea omului. Uneori, când umbla pe aleile dintre masivele aparate electronice, se închipuia un peşte înotând prin apele călduţe ale propriului său ocean, având în minte, ca pe o diagramă multietajată, câte o schemă complicată de desfăşurare a experimentului, verificând totul, comparând cu realitatea, niciodată perfectă, pe care o vedea în faţa ochilor. Îi plăcea mult să gândească, să corecteze şi să caute defecţiunea ascunsă care ar fi putut distruge efectul de ansamblu, la care ţinea atât de mult.

  Strânsese majoritatea aparaturii preluând lucruri netrebuincioase altor grupuri din Cav. Activitatea de cercetare fusese dintotdeauna un lux care sărea în ochi şi de aceea era abandonată cu uşurinţă. Ultimii cinci ani însemnaseră un dezastru. De fiecare dată când se destrămase vreun grup, Renfrew încercase să salveze tot ce se mai putea. Începuse să lucreze ca specialist în producerea de fascicule de ioni de înaltă energie cu un grup care studia rezonanţa nucleară. Acest lucru s-a dovedit important în descoperirea tahionului, un nou tip de particulă subatomică, despre care se emiseseră teorii cu decenii în urmă. Renfrew se dedicase acestui nou domeniu. Îşi păstrase intactă mica echipă, prin manevre abile menite să-i aducă subvenţii şi se slujise de faptul că prin tahioni, ca noutate de ultimă oră, putea emite pretenţii la fondurile secătuite ale Consiliului Naţional pentru Cercetare. Însă acesta fusese dizolvat cu un an în urmă.

  În prezent, cercetarea se transformase într-o marionetă ale cărei sfori erau trase chiar de Consiliul Mondial. Naţiunile occidentale îşi uniseră eforturile din domeniul cercetării, ca gest de mărinimie în folosul economiei. Consiliul Mondial era un animal politic. Renfrew avea impresia că politica generală a Consiliului se mărginea la sprijinirea eforturilor evidente şi nimic mai mult. În ciuda progreselor care întârziau să apară, programul de construire a reactorului de fuziune beneficia de partea leului. Cele mai bune grupuri de cercetare de la Cav, precum cel de radioastronomie, se desfiinţaseră cu un an în urmă, când Consiliul considerase că, în ansamblul ei, astronomia era o ştiinţă care nu aducea foloase imediate; prin urmare, trebuia ca toate aceste activităţi să fie suspendate „pentru moment”. Consiliul evita cu abilitate să precizeze cât avea să dureze „momentul”. Necazul era că, pe măsură ce criza se adâncea, trebuia ca ţările occidentale să renunţe la cercetările extravagante şi costisitoare, pentru a se concentra, pline de râvnă, asupra problemelor ecologice şi a altor dezastre care dominau primele pagini ale ziarelor. Trebuia însă ca el să reziste pe linia de plutire, Renfrew era conştient de asta. Reuşise să demonstreze că tahionii îşi pot găsi o utilizare „practică” şi printr-o asemenea stratagemă îşi păstrase până acum grupul neatins.

  Termină de calibrat câteva aparate electronice – mai toate pe ducă – şi rămase nemişcat, ascultând vreme de câteva clipe zumzetul din laborator.

  — Jason, strigă el. Mă duc să fac rost de cafea. Lasă totul să meargă aşa, te rog.

  Îşi luă haina din catifea reiată de pe un cui bătut în perete şi se întinse cu voluptate, ridicând braţele şi dând la iveală petele de sudoare de la subsuori. Tocmai când se simţea mai bine, îi observă pe cei doi bărbaţi de pe pasarelă. Vorbind, unul dintre tehnicieni arătă cu degetul spre el şi, în vreme ce Renfrew îşi lăsă braţele în jos, celălalt bărbat coborî scările spre laborator.

  Îşi aminti brusc de începuturile studenţiei la Oxford. Mergea pe un coridor, iar paşii lui stârneau acel ecou puternic şi pătrunzător, caracteristic încăperilor pardosite cu piatră. Era o dimineaţă frumoasă de octombrie, iar în el clocotea dorinţa de a începe neîntârziat această viaţă nouă, scopul mult aşteptat al atâtor ani de studiu. Ştia că e inteligent; aici, printre intelectuali de aceeaşi clasă, îşi va găsi locul, în sfârşit. Sosise cu o seară înainte, călătorind cu trenul tocmai de la York şi acum voia să se bucure de dimineaţa însorită şi să vadă tot.

  Doi tineri veneau pe coridor, îndreptându-se spre el. Purtau robe studenţeşti scurte, ca ale curtenilor şi păşeau de parcă întreaga clădire ar fi fost a lor. Vorbeau fără fereală şi, când se apropiară mai mult, îl măsurară din cap până în picioare, ca pe un provincial. După ce trecură mai departe, unul dintre ei mormăi: „Of, Doamne, încă un ţărănoi venit cu vreo bursă.” Vorbele astea îl urmăriseră toţi anii petrecuţi la Oxford. Terminase primul, desigur şi acum îşi dobândise un renume în lumea fizicii. Simţise însă mereu că studenţii aceia, chiar dacă-si pierduseră timpul pe acolo, se bucuraseră de viaţă mai mult decât va reuşi el vreodată.

  Când îl văzu pe Peterson apropiindu-se, simţi din nou arsura acelei amintiri. După atâta vreme, nu-si mai putea aduce aminte chipurile celor doi snobi din ultimul an şi poate că nici nu exista vreo asemănare fizică între ei, însă bărbatul acesta înainta cu aceeaşi eleganţă şi siguranţă de sine vecină cu aroganţa. Nu-i scăpă modul în care era îmbrăcat Peterson şi-si adresă un reproş că bagă în seamă astfel de detalii. Peterson era înalt, subţirel şi cu părul negru. Privit de departe, lăsa impresia unui tânăr spilcuit, cu o statură atletică. Păşea uşor, nu ca Renfrew, care făcuse rugby în tinereţe, ci mai curând ca un jucător de tenis sau de polo sau poate ca un aruncător de suliţă. Văzut mai de aproape, părea să aibă în jur de patruzeci de ani şi arăta, fără umbră de îndoială, ca un bărbat învăţat să-si folosească puterea. Atrăgător, dar cu trăsături severe. Expresia de pe chip nu trăda nici urmă de dispreţ, însă Renfrew se gândi cu amărăciune că omul, în mod sigur, învăţase să-si ascundă asemenea sentimente. Linişteşte-te, John, se mustră el în gând. Tu eşti expertul, nu el. Şi nu uita să zâmbeşti.

  — Bună dimineaţa, doctore Renfrew.

  Vocea distantă era exact cum şi-o închipuise.

  — Bună dimineaţa, domnule Peterson, murmură el, întinzându-i mâna pătrăţoasă. Încântat să vă cunosc.

  La naiba, de ce i-a scăpat asta? Parcă auzea vocea tatălui său: „Ce bucurii să ti văd, fiule.” O luase razna. Pe chipul lui Peterson se vedea doar expresia serioasă a omului venit să-si facă meseria.

  — Acesta este experimentul? Întrebă Peterson, privind în jur cu un aer degajat.

  — Da, doriţi să asistaţi?

  — Vă rog.

  Trecură prin dreptul câtorva console de provenienţă britanică şi al altor echipamente montate pe rasteluri viu colorate, primite de la Tektronics, Physics International şi de la alte firme americane. Aceste aparate vopsite strident în galben şi roşu fuseseră cumpărate cu micile fonduri acordate de Consiliu. Renfrew îl conduse pe Peterson către un voluminos mănunchi de cabluri, aflat între polii unui magnet mare.

  — Instalaţia supraconductoare, desigur. Avem nevoie de un câmp cu forţă mare pentru a obţine o linie precisă şi continuă în cursul transmisiei.

  Peterson privi cercetător labirintul de cabluri şi instrumente de măsură. Dulapurile pe care erau aşezate şiruri de aparate electronice îi copleşeau prin înălţime. Arătă către unul dintre ele şi întrebă la ce folosea.

  — A, nu ştiam că doriţi să cunoaşteţi mai multe detalii despre partea tehnică, spuse Renfrew.

  — Puneţi-mă la încercare.

  — Deci avem înăuntru un eşantion mare de antimoniură de indiu, înţelegeţi şi Renfrew făcu un semn către caseta închisă aflată între polii magnetului. O bombardăm cu ioni de mare energie. Când aceştia lovesc indiul, se produc tahioni. E vorba de o reacţie ioni-nuclee, foarte complexă şi delicată. Îi aruncă o privire lui Peterson. Ştiţi, tahionii sunt particule care se deplasează cu viteze mai mari decât a luminii. Pe de altă parte, arătă către magneţi şi-l conduse pe Peterson până în apropierea unei cuve cilindrice înalte, situate la zece metri depărtare de magneţi, receptăm tahionii şi-i concentrăm într-un fascicul. Ei au anumite valori energetice şi de spin şi rezonează doar cu nucleele de indiu într-un câmp magnetic puternic.

  — Şi când se ciocnesc de ceva?

  — Tocmai aici e problema, spuse Renfrew apăsat. Tahionii trebuie să ciocnească un nucleu în stare adecvată de energie şi spin înainte de a-si pierde din energie. Ei trec prin materia obişnuită. De aceea îi putem propaga la distanţe de ani-lumină, fără ca ei să se abată de la traiectorie.

  Peterson nu scoase o vorbă. Se uită încruntat la aparatură.

  — Când însă unul dintre aceşti tahioni se ciocneşte de un nucleu aflat în stare optimă – situaţie care în natură nu se petrece prea frecvent – el este absorbit. Acest lucru schimbă mişcarea de spin a nucleului de indiu. Imaginaţi-vă nucleul de indiu ca pe o mică săgeată care se răstoarnă. Dacă toate săgeţile ar fi orientate într-o singură direcţie înainte de sosirea tahionilor, atunci ordinea s-ar strica. Acest amănunt ar fi detectabil şi…

  — Înţeleg, înţeleg, spuse Peterson dispreţuitor. Renfrew se întrebă dacă nu cumva întrecuse măsura insistând asupra exemplului cu săgeţile. Ar fi fost cumplit dacă Peterson şi-ar fi închipuit că-l ia de prost – ceea ce nu era chiar departe de adevăr.

  — Vă referiţi probabil la eşantionul de indiu al altcuiva.

  Renfrew rămase o clipă fără grai. Aceasta era partea cea mai spinoasă.

  — Da. O experienţă care se petrece în anul 1963, rosti el rar.

  — Am citit raportul preliminar, spuse sec Peterson. Astfel de studii sunt deseori înşelătoare, dar pe acesta l-am înţeles. Tehnicienii mă asigură că e inteligibil, dar nu pot da crezare unor lucruri pe care le-aţi scris acolo. Chestiunea referitoare la modificarea trecutului…

  — O clipă numai, trebuie să sosească şi Markham şi vă va explica el cum stau lucrurile.

  — Dacă va fi în stare.

  — Cum credeţi. Vedeţi dumneavoastră, dacă stăm să ne gândim, este evident de ce nimeni n-a încercat vreodată să transmită mesaje spre trecut. Putem construi un emiţător, înţelegeţi, dar nu există receptor. Nimănui din trecut nu i-ar fi venit ideea să-si facă unul.

  Peterson se încruntă.

  — Da, bineînţeles.

  — Noi însă am construit unul, desigur, pentru a efectua experienţele preliminare, continuă Renfrew entuziasmat. Dar oamenii din 1963 nu ştiau de existenţa tahionilor. Prin urmare, ideea noastră e să intervenim în vreun experiment în desfăşurare la acea dată. E singura soluţie.

  — Hm!

  — Încercăm să concentrăm fascicule de tahioni şi să le dirijăm exact atât cât să…

  — Staţi puţin, interveni Peterson, făcându-i semn cu mâna să se oprească. Încotro le dirijaţi? Unde este 1963?

  — Undeva foarte departe, după cum rezultă din calcule. Din 1963 până acum, Pământul s-a rotit în jurul Soarelui, timp în care şi Soarele s-a rotit în jurul centrului galaxiei şi aşa mai departe. Dacă ţineţi seama de toate astea, veţi vedea că 1963 e foarte departe.

  — Faţă de ce anume?

  — Păi, faţă de centrul de masă al grupului local de galaxii, desigur. Dar, atenţie şi grupul local se deplasează faţă de cadrul de referinţă format de fundalul radiaţiei de microunde şi…

  — Dacă nu vă supăraţi, să lăsăm limbajul ştiinţific. Susţineţi că 1963 se află undeva în cer?

  — Exact. Emitem un fascicul de tahioni pentru a bombarda acel loc. Măturăm volumul din spaţiu ocupat de Pământ în acel moment din timp.

  — Mi se pare imposibil.

  Renfrew încercă să se controleze:

  — Cred că nu. Problema e să creăm tahioni cu viteză practic infinită.

  Pe chipul lui Peterson apăru un zâmbet strâmb, plictisit.

  — Aha, „practic infinită”. Ce comic pare limbajul tehnic.

  — Vreau să spun, cu viteză practic incomensurabilă, preciză Renfrew. Vă cer scuze dacă terminologia ştiinţifică vă deranjează.

  — Nu-i vorba de asta, încerc doar să mă lămuresc.

  — Da, sigur, iertaţi-mă, poate că am sărit calul. Renfrew se calmă vizibil, pregătindu-se pentru o nouă ofensivă. Vedeţi, elementul esenţial este să obţinem aceşti tahioni de mare viteză. Apoi, dacă vom bombarda punctul exact din spaţiu, vom putea transmite un mesaj înapoi în timp.

  — Aceste fascicule de tahioni pot traversa stelele?

  Renfrew se posomori.

  — Nu ştim precis. Există posibilitatea ca diverse reacţii dintre aceşti tahioni şi nucleele altor substanţe decât indiul să fie destul de puternice. Deocamdată nu deţinem date privind secţiunile transversale. Dacă s-ar întâmpla aşa, apariţia unei stele sau planete în calea fasciculului ar putea provoca necazuri.

  — Teste mai simple aţi făcut? În raport am văzut că…

  — Da, da şi au reuşit.

  — Bine, totuşi… Peterson făcu un gest larg spre munţii de aparatură. Ca experienţă de fizică superioară, mă frapează. Lăudabil. Însă… Ei bine, mă uimeşte faptul că aţi obţinut fonduri pentru ea.

  Chipul lui Renfrew se înăspri.

  — Nu reprezintă mare lucru.

  Peterson oftă.

  — Ascultaţi, doctore Renfrew, voi fi cinstit cu dumneavoastră. Mă aflu aici pentru a face o evaluare în numele Consiliului, fiindcă o serie de persoane importante au afirmat că experienţele acestea pot fi utile. Eu nu am pregătirea tehnică pentru a aprecia totul cum se cuvine. Nimeni din cadrul Consiliului n-ar putea înţelege în amănunt. Majoritatea suntem ecologi, biologi şi specialişti în sisteme.

  — Ar trebui să cuprindeţi un spectru mai bogat.

  — Da, de acord. Când a fost nevoie, am convocat specialişti, continuă el netulburat.

  — Atunci luaţi legătura cu Davies de la King's College din Londra, spuse el pe un ton înţepat. Pe el îl interesează foarte mult problema şi…

  — N-avem timp de aşa ceva. Ne-am gândit la măsuri de urgenţă.

  — Chiar atât de gravă e situaţia? Întrebă Renfrew încet.

  Peterson tăcu o clipă, de parcă ar fi divulgat deja prea multe.

  — Da, aşa se pare.

  — M-aş putea grăbi şi eu, dacă asta încercaţi să-mi sugeraţi, reveni Renfrew, înviorat.

  — Tot ce se poate.

  — Ar fi bine dacă am avea o generaţie mai recentă de echipamente, începu Renfrew şi arătă cu mâna spre laborator. Americanii au creat noi aparate electronice care ar da rezultate superioare. Ca să fim cu adevărat siguri că reuşim, avem nevoie de ajutorul lor. Majoritatea circuitelor pe care le folosim aici sunt produse în laboratoarele naţionale, la Brookhaven şi în alte părţi.

  Peterson încuviinţă.

  — Aşa scria şi în raport. De aceea vreau ca Markham să vină azi aici.

  — Are atâta trecere, încât să influenţeze lucrurile în bine?

  — Eu aşa cred. Din câte am auzit, se bucură de prestigiu şi e singurul american aflat aici. Exact ce-i trebuie Fundaţiei Naţionale de Ştiinţe din America pentru a găsi o justificare în caz că…

  — Da, înţeleg. Păi Markham va sosi dintr-un moment într-altul. Veniţi să beţi o cafea în biroul meu.

  Peterson îl urmă în bârlogul întors cu susul în jos. Renfrew adună cărţile şi hârtiile de pe un scaun, agitându-se de colo-colo, aşa cum fac oamenii când înţeleg, la fel de bine ca şi oaspeţii lor, că în birou domneşte harababura. Peterson se aşeză, îşi ridică pantalonii ca să nu facă genunchi şi puse picior peste picior. Vrând să câştige timp de gândire, Renfrew transformă aducerea cafelei, ce avea un miros înţepător, într-un ritual mai mult inutil. Lucrurile luau o întorsătură neplăcută; se întrebă dacă nu cumva amintirile de la Oxford îl îndemnau să nu-l prea înghită pe Peterson. În fine, n-avea cum s-o mai dreagă; mai toată lumea era irascibilă în vremurile astea. Poate că sosirea lui Markham va aduce o schimbare în bine.

  Marjorie încuie uşa bucătăriei şi porni să dea ocol casei, având în mână o găleată cu mâncare pentru găini. Peluza din spatele gospodăriei era riguros împărţită în patru prin poteci pardosite cu cărămizi, având un ceas solar la intersecţia lor. Ca de obicei, merse cu grijă, ferindu-se să calce pe iarbă. Mai departe se afla o grădiniţă de trandafiri, ideea şi pasiunea ei. Mergând printre tufe şi agăţând în trecere pânze de păianjen, se opri ici şi colo să îndepărteze câte o floare uscată sau să miroasă vreun boboc. Trandafirilor nu le sosise încă vremea, dar câţiva înfloriseră deja. Trecând pe lângă tufe, Marjorie se adresă fiecăreia:

  — Charlotte Armstrong, te-ai dezvoltat foarte bine. Şi ce muguri ai! O să fii o frumuseţe la vară! Tiffany, tu cum o mai duci? Văd că ai făcut păduchi. Va trebui să te stropesc. Bună dimineaţa, Queen Elizabeth, pari sănătoasă, dar te-ai cam întins până pe potecă. Ar fi cazul să te mai tund în partea asta.

  De undeva de departe auzi un ciocănit. Alterna cu trilul unui piţigoi albastru cocoţat pe gardul viu. Cu o tresărire, îşi dădu seama că bătăile se auzeau de la uşa din faţă. Nu puteau fi Heather sau Linda; ei obişnuiau să vină pe aici. Se întoarse. Când porni pe lângă tufele de trandafiri, de pe frunzele lor săriră stropi. Traversă peluza în grabă şi, după ce lăsă găleata lângă uşa bucătăriei, dădu colţul casei.

  O femeie îmbrăcată sărăcăcios, având o cană mare în mână tocmai se pregătea să plece din faţa uşii. Arăta de parcă şi-ar fi petrecut noaptea sub cerul liber; părul încurcat i se lipise de ţeastă şi avea urme de noroi pe faţă. Era cam de aceeaşi înălţime cu Marjorie, însă mult mai slabă şi cu umerii căzuţi.

  Marjorie ezită un moment. La fel şi femeia. Aflate de o parte şi de alta a drumului de acces pentru maşină, se priviră fix una pe cealaltă. Apoi Marjorie făcu primul pas:

  — Bună dimineaţa.

  Vru să adauge: Cu ce te pot ajuta? Dar rămase tăcută, neştiind sigur dacă era dispusă să facă totuşi ceva pentru femeia aceea.

  — Neaţa, do'n'şoară. Ce zici, n-ai putea să-mi dai cu împrumut niţel lapte? Io l-am terminat p-al meu şi n-am ce să le dau plozilor să mănânce.

  Se purta cu îndrăzneală, dar părea oarecum ostilă.

  Marjorie o privi printre gene.

  — De unde eşti?

  — Tocma' ne-am aşezat la ferma cea veche de lângă şosea. Doar niţel lapte, doamnă.

  Femeia făcu câţiva paşi către Marjorie, întinzând cana.

  Ferma cea veche – dar e părăsită, se gândi Marjorie. Trebuie să fie nomazi. Se simţi cuprinsă de nelinişte.

  — Şi de ce vii la mine? Magazinele s-au deschis de mult. Ceva mai încolo, pe şosea, e o fermă, pricepi, de unde poţi cumpăra lapte.

  — Asta-i bună, doamnă, doar n-o să mă laşi să bat kilometri întregi şi să-i fac p-ăia mici să aştepte?! Ţi-l dau înapoi. Nu mă crezi?

  Nu, gândi Marjorie. De ce nu s-o fi dus la cineva de teapa ei? Mai erau câteva căsuţe ale Consiliului Local, nu departe.

  — Îmi pare rău, spuse ea ferm, dar n-am lapte de prisos.

  Rămaseră o clipă cu privirile încleştate. Apoi străina se întoarse spre tufişuri.

  — Vino-ncoa', Rog! Strigă ea.

  Dintre rododendroni apăru un bărbat înalt, slăbănog, târând după el un băieţaş.

  Făcând un efort, Marjorie reuşi să nu-si trădeze teama. Rămase pe loc, cu capul uşor lăsat pe spate, încercând să arate că stăpâneşte situaţia. Omul veni târşâindu-si picioarele şi se opri lângă femeie. Marjorie strâmbă din nas când o adiere aduse spre ea un iz acru, de sudoare şi fum. Bărbatul purta o adunătură de obiecte de îmbrăcăminte, care sigur proveneau din mai multe surse: o şapcă din pânză, un fular lung şi vărgat care aparţinuse probabil unui student, mănuşi din lână cu toate degetele destrămate, o pereche de sandale albastre şi scâlciate, dintre care uneia i se desprinsese talpa, pantaloni cu câţiva centimetri prea scurţi pentru el şi, lucru de mirare, o vestă cu broderie bogată pe sub haina veche şi prăfuită, din vinilin. Avea probabil aceeaşi vârstă ca şi Marjorie, însă arăta cu cel puţin zece ani mai bătrân. Faţa îi era uscată, ochii adânciţi în orbite şi tuleiele de pe bărbie dovedeau că nu se răsese de câteva zile. Aşa cum stătea acolo, plinuţă şi bine hrănită, cu părul scurt şi spălat de curând, cu pielea catifelată de creme şi loţiuni, îmbrăcată cu ceea ce ea numea „haine vechi” pentru grădinărit, o fustă din lână albastră şi moale, un pulover lucrat de mână şi cojoc din piele, Marjorie îşi dădu seama de contrastul izbitor dintre ea şi cei doi.

  — Şi vrei să te credem că n-ai pic de lapte-n casă, cucoană? Mârâi bărbatul.

  — N-am spus asta. Vocea îi era tăioasă. Am cât îmi trebuie pentru familia mea, nimic în plus. Mai sunt şi alte case la care puteţi încerca, dar vă sfătuiesc să mergeţi în sat să cumpăraţi. E doar vreun kilometru până acolo. Îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta.

  — Îţi pare rău pe dracu’! Nu vrei şi gata! Eşti cu nasu' pe sus, ca toţi bogaţii. Ţii totul numa' pentru voi. Uite câte ai – o casă mare, doar pentru tine, pun pariu. Habar n-ai ce grea ni-i viaţa. Nu găsesc slujbă de patru ani, n-am un' să locuiesc, în timp ce tu dormi în puf…

  — Rog, spuse femeia prevenitor, strângându-l de braţ ca să-l mai domolească.

  El îi îndepărtă mâna cu o smucitură şi mai făcu un pas către Marjorie. Ea nu se dădu înapoi şi simţi cum o cuprinde furia. Ce drept aveau să vină aici şi să strige la ea, la naiba, în propria ei grădină?

  — V-am spus că am atât cât să ajungă familiei mele. Cu toţii trăim vremuri grele, zise ea cu multă răceală.

  Dar nu m-aş duce să cerşesc, se gândi. Oamenii ăştia şi-au pierdut până şi ultima fărâmă de demnitate.

  Bărbatul mai înaintă un pas. Ea se dădu instinctiv înapoi, ţinându-se la distanţă de el.

  — Trăim cu toţii vremuri grele, nu? Începu el, maimuţărindu-i accentul. Păcat, nu? Foarte rău pentru ceilalţi, numai tu să ai o casă frumoasă, mâncare şi poate chiar televizor şi maşină.

  Măsură clădirea din ochi, nu-i scăpă garajul, antena TV de pe acoperiş, ferestrele. Slavă Cerului că erau încuiate, la fel ca şi uşa principală, gândi ea.

  — Asta e, nu vă pot ajuta. Şi-acum vă rog să plecaţi. Se întoarse şi porni cu gând să dea colţul casei. Bărbatul ţinu pasul cu ea, în timp ce femeia şi copilul îl urmară în tăcere.

  — Da, asta e, ne întorci spatele şi intri în locuinţa ta încăpătoare. N-o să scapi aşa uşor de noi. Are să vină ziua când ai să cazi din…

  — Te sfătuiesc să…

  — Ajunge, Rog!

  — Cei ca tine-au făcut tot ce-au vrut. Are să vină odată revoluţia şi atunci, da, atunci o să cerşeşti ajutor. Ţi-nchipui că o să te ajute cineva? Mira-m-aş!

  Marjorie mări pasul până ce ajunse aproape să alerge, încercând să scape de el măcar până se va apropia de uşa bucătăriei. Tocmai bâjbâia după cheia din buzunar, când omul o prinse din urmă. Temându-se că o va atinge, se răsuci brusc şi rămase cu faţa la el.

  — Plecaţi de aici! Hai! Nu mai veniţi să mă deranjaţi. Mergeţi la autorităţi să vă ajute. Ieşiţi din curtea mea!

  Bărbatul făcu un pas înapoi. Ea luă de jos găleata cu mâncare pentru păsări, să nu rămână ceva la vedere, ceva care să poată fi furat. Cheia se răsuci uşor în broască, slavă Cerului şi reuşi să trântească uşa exact când bărbatul făcea primul pas pe scară. Trase zăvorul. El răcni de afară:

  — Târfă împuţită şi sătulă! Nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie că noi crăpăm de foame, aşa-i?

  Marjorie începu să tremure din tot corpul, dar reuşi să strige la el:

  — Dacă nu plecaţi imediat, chem poliţia!

  Merse din cameră-n cameră, verificând din ochi toate ferestrele. Erau uşor de spart. Se simţea vulnerabilă, încolţită în propria-i casă. Respira precipitat. Avea o senzaţie de greaţă. Bărbatul încă mai striga, iar vorbele lui deveniseră din ce în ce mai obscene.

  Telefonul era pe masa din hol. Ridică receptorul şi-l lipi de ureche. Nimic. Apăsă pe furcă de câteva ori. Tot nimic. La naiba, la naiba, la naiba! Tocmai acum şi-a găsit să nu funcţioneze. Asta se întâmpla frecvent, bineînţeles. Dar nu acum, te rog, se rugă ea. Îl scutură. Tot mort. Era izolată de restul lumii. Dacă omul acela spărgea uşa? Se gândi în fugă la posibile arme, vătraiul, cuţitele de bucătărie – of, Doamne, nu, mai bine să nu treacă la violenţă, erau doi, iar bărbatul părea greu de dovedit. Nu, va ieşi pe uşa din spate. Va alerga spre sat să ceară ajutor.

  Nu-l mai auzi strigând, dar îi era teamă să apară la vreo fereastră, încercă din nou telefonul. Aceeaşi situaţie. Trânti receptorul. Îşi concentră atenţia asupra uşilor şi ferestrelor, trăgând cu urechea şi temându-se că omul va încerca să pătrundă în casă. Apoi auzi un ciocănit la uşa principală. Era o uşurare să ştie măcar că bărbatul se afla încă afară. Aşteptă, strângând cu putere tăblia mesei din hol. Pleacă de-aici, du-te naibii, gândi ea, vrând parcă să i transmită mesajul. Ciocăniturile se repetară. După un moment de tăcere, auzi paşi pe pietriş. Oare pleca în sfârşit? Apoi răsunară bătăi la uşa bucătăriei. Of, Iisuse! Cum să scape de el?

  — Marjorie! Hei, Marjorie, eşti acasă? Răsună o voce.

  Se simţi străbătută de o undă de uşurare şi-i veni să plângă. Rămase pe loc, incapabilă să facă vreo mişcare.

  — Marjorie! Unde eşti?

  Vocea venea mai de departe. Se îndreptă de spate, merse la uşa bucătăriei şi o deschise.

  Prietena ei, Heather, se îndrepta spre magazia din grădină.

  — Heather! Strigă ea. Sunt aici!

  Heather se întoarse şi porni spre ea.

  — Ce s-a întâmplat? Arăţi îngrozitor!

  Marjorie ieşi din bucătărie şi privi în jur.

  — A dispărut? A fost pe aici un bărbat care m-a înspăimântat.

  — Un bărbat arătând cam jerpelit, cu o femeie şi un copil? Când am venit, tocmai plecau. Dar ce s-a întâmplat?

  — Voia să-i dau nişte lapte. Începu să râdă, fără să se poată controla. A fost atât de vulgar. Apoi a devenit insolent şi a început să strige. Sunt nomazi. Noaptea trecută s-au instalat la ferma aceea părăsită. Se prăbuşi, istovită, pe un scaun. Doamne, Heather, ce m-am speriat!

  — Te cred. Eşti răvăşită. Nu-ţi stă în fire. Şi eu care îmi închipuiam că poţi face faţă la orice, chiar şi la nomazi periculoşi.

  Lua lucrurile în glumă, iar Marjorie intră în joc.

  — Păi sigur c-am fost în stare. Aveam de gând să-i dau cu vătraiul în cap şi să bag cuţitul în el.

  Râdea, dar situaţia nu era amuzantă deloc. Chiar îi trecuse prin minte o asemenea idee?

  1962, TOAMNA.

  Trebuie găsită o modalitate de a elimina zgomotul acela, se gândi Gordon iritat, şi-si ridică de jos geanta ponosită. A naibii perturbare, nu voia să dispară. Dacă nu reuşea să găsească punctul nevralgic pentru a-l elimina, tot experimentul se ducea pe apa sâmbetei.

  Palmierul din faţa casei îl făcea să se oprească de fiecare dată când îl vedea. Dimineaţă de dimineaţă, după ce trântea uşa mai tare decât s-ar fi cuvenit, se întorcea, dădea cu ochii de el şi rămânea locului. Această ezitare de o clipă era un prilej de aducere-aminte. Se afla cu adevărat în California. Nu avea în faţă un decor de film, ci însăşi realitatea. Palmierul, tăcut şi exotic, împungea cerul senin cu frunzele lui ascuţite. Planta asta, care aici nu reprezenta ceva ieşit din comun, îl impresiona mai mult decât autostrăzile ciudat de albe sau vremea permanent blândă.

  Îşi petrecea majoritatea serilor stând cu Penny până târziu, citind sau ascultând discuri cu muzică folk. Nimic nu se schimbase faţă de anii petrecuţi la Columbia. Îşi păstrase mai toate obiceiurile şi uitase aproape cu desăvârşire că în apropiere se găsea Plaja Windansea cu valuri înspumate. Când ţinea ferestrele deschise, vuietul lor îi amintea de zgomotul traficului de pe Second Avenue, o agitaţie confuză a vieţii altor oameni, pe care, din apartamentul lui, reuşise să-i ocolească. De aceea rămânea puţin surprins în fiecare dimineaţă când se încumeta să plece, zornăind precipitat cheile maşinii, cu gândurile învălmăşite, iar palmierul îl readucea la noua realitate.

  La sfârşit de săptămână îi era mai uşor să-si dea seama că trăia în California. Se trezea şi vedea părul lung şi blond al lui Penny răsfirat pe pernă. În restul zilelor, Penny avea cursuri şi pleca devreme, lăsându-l să doarmă. Se mişca atât de uşor şi discret, încât niciodată nu-i tulbura somnul. În fiecare dimineaţă la fel, de parcă nici n-ar fi trecut pe acolo. Prin cameră nu rămânea împrăştiat nici un obiect de-al ei. Nici măcar vreo cută în partea de pat pe care dormise.

  Gordon dădu drumul cheilor în buzunar, merse de-a lungul unui gard viu de coada-mănzului şi o apucă spre bulevardele largi din La Jolla. Şi asta îi sporea sentimentul de uimire. Străzile de aici erau atât de largi, încât îşi putea parca Chevrolet-ul tip '58 la rigolă şi tot rămâneau libere două benzi imense pe centru. Drumurile, la fel de impresionante prin dimensiuni ca şi spaţiile destinate clădirilor, asemenea unor terenuri spaţioase de distracţie pentru specia dominantă, automobilul, păreau să caracterizeze peisajul. În comparaţie cu Second Avenue, care aducea mai curând cu o coloană de ventilaţie între zidurile înalte din piatră cenuşie, acesta era un exces vecin cu risipa. În New York, ştiind că imediat ce deschidea uşa principală cu geam armat, dădea brusc cu ochii de zeci de oameni, trebuia să-si ia inima în dinţi înainte de a coborî în stradă. Apoi o pornea hotărât, trecând pe lângă vârtejul altor vieţi. Putea fi întotdeauna sigur de presiunea inevitabilă a trupurilor. Aici însă, nimic din toate astea. Parcă depopulată, Nautilus Street era o câmpie albicioasă şi întinsă care se cocea sub soarele dimineţii. Se urcă în Chevy şi uruitul motorului întrerupse brusc tăcerea, făcând să apară pe oglinda retrovizoare, parcă printr-un efect de magie, imaginea unui automobil Chrysler, lung şi lipit de şosea, care coborî vertiginos panta din spate şi trecu pe lângă el cu un foşnet grăbit.

  În drum spre campus luă o mână de pe volan şi răsuci butonul radioului, cufundându-se în vâltoarea de sunete discordante, considerate aici muzică pop. El unul prefera folk-ul, dar simţea o atracţie bizară faţă de câteva cântece mai vechi de-ale lui Buddy Holly, pe care în ultima vreme se trezea fredonându-le când făcea duş – Cu fiecare zi totul se-apropie/Da, aceea va fi ziua… Nimeri peste o melodie interpretată în falset de Beach Boys şi-i dădu pace butonului. Amintind despre soare şi nisip, vocea puternică de tenor descria perfect imaginile ca de film care defilau pe lângă el. Urmă La Jolla Boulevard şi zări în depărtare nişte siluete care alunecau cu surf-uri pe coamele largi şi înspumate ale valurilor. Copii care, surprinzător, la ora asta nu erau la cursuri, cu toate că anul şcolar începuse de două săptămâni.

  Coborând grăbit panta dealului, ajunse din urmă un grup de maşini, majoritatea Cadillac şi Lincoln, care rulau cu viteză redusă. Frână uşor şi observă noile clădiri de pe Mount Soledad. Pământul era dezgolit şi terasat, iar camioanele, ca nişte insecte mari, se căţărau pe solul întors pe dos. Gordon zâmbi trist; chiar dacă ar da de cap experimentului, obţinând rezultate strălucite şi ar deveni titular pe post, primind, în consecinţă, un salariu mai mare, tot nu şi-ar putea permite să cumpere vreuna dintre casele din lemn de cedru şi sticlă ce vor apărea pe coasta dealului. Nu ar căpăta o leafă cu mult mai mare nici măcar dacă s-ar apuca să predea ore suplimentare de consultanţă şi ar urca rapid în ierarhia universitară, ajungând să-si croiască drum prin metode nu tocmai cinstite ca să devină decan. Dar acest lucru era al dracului de puţin probabil.

  Zâmbi strâmb în barba neagră şi deasă, schimbă viteza, în vreme ce melodia grupului Beach Boys se stinse făcând loc refrenului Când Tide apare/Orice pată dispare, şi, cu un mârâit gutural, automobilul îşi făcu loc prin trafic, îndreptându-se spre Universitatea California din La Jolla.

  Gordon lovi distrat cu degetele în vasul Dewar care conţinea azot lichid încercând să-si ordoneze ideile pentru a explica tot ce dorea să obţină, şi-si dădu seama că pur şi simplu nu putea să-l înghită pe Albert Cooper. Tipul cu păr nisipiu părea destul de agreabil: vorbea rar, uneori bolborosind de-a dreptul, dar impresiona prin statura atletică, dezvoltată prin practicarea tenisului şi înotului submarin, care îl pasionau. Însă calmul morocănos al lui Cooper tăia mereu din entuziasmul lui Gordon. Purtarea lui lasă-mă-să-te-las şi chipul zâmbitor păreau să reflecte o atitudine de îngăduinţă distrată şi rezervată faţă de Gordon, care îl făcea pe acesta din urmă să devină irascibil.

  — Ascultă, Al, spuse el întorcându-se puţin şi îndepărtându-se de gâtul aburit al vasului Dewar. Eşti cu mine de-un an, da?

  — Corect.

  — Te-ai înţeles foarte bine cu profesorul Lakin, apoi am venit şi eu la Catedră, Lakin era prea ocupat, aşa că ai fost repartizat la mine. Iar eu te-am luat în echipă. Gordon se balansă uşor, lăsându-se pe tocuri şi-si vârî mâinile în buzunarele de la spate ale pantalonilor. Şi asta fiindcă Lakin a spus că eşti bun.

  — Sigur.

  — Iar acum te canoneşti la experimentul ăsta cu antimoniura de indiu de – oare atât să fie?

  — De-un an şi jumătate, pe puţin.

  — Exact, răspunse Cooper destul de înţepat.

  — Cred c-ar fi vremea să termini cu prostia asta.

  Cooper rămase impasibil.

  — Hm! Nu prea… Ăă… Nu înţeleg ce vrei să spui.

  — Când am sosit în dimineaţa asta te-am întrebat despre sarcina pe care ţi-am dat-o. Şi mi-ai zis că ai verificat fiecare amplificator, fiecare componentă Varian, totul.

  — Îhî. Aşa am făcut.

  — Iar zgomotul persistă.

  — Am verificat. Am parcurs tot lanţul.

  — Vorbe goale.

  Cooper oftă teatral:

  — Deci ai aflat deja.

  Gordon se încruntă.

  — Aflat? Ce anume?

  — Doctore Bernstein, ştiu că eşti încăpăţânat ca un catâr şi duci experimentele până la capăt, de la A la Z şi fără întârziere. Sunt la curent. Cooper ridică din umeri în semn de scuză. Numai că n-am reuşit să termin totul aseară. M-am dus cu băieţii la o bere. După aceea m-am întors şi-am continuat.

  Gordon ridică mirat din sprâncene.

  — N-am nimic împotrivă. Poţi face pauză oricând doreşti. Numai să meargă treaba ca lumea, să nu laşi preamplificatoarele sau osciloscoapele să se decalibreze.

  — Nu, astea erau în ordine.

  — Păi atunci… Gordon îşi desfăcu braţele, exasperat… Atunci ai dat rasol undeva. Nu berea cu băieţii mă interesează, ci experimentul. Ascultă, după cum e obiceiul locului, îţi trebuie minimum patru ani ca să primeşti treapta următoare. Vrei să te încadrezi în termenul ăsta?

  — Bineînţeles.

  — Atunci faci cum îţi spun eu şi nu te culca pe-o ureche.

  — Dar nici vorbă de-aşa ceva.

  — Ba da. N-ai fost atent. Ţi-aş putea da…

  — Zgomotul a rămas, spuse Cooper cu o certitudine care-l făcu pe Gordon să se oprească din plin avânt.

  Îşi dădu brusc seama că-l trata de sus pe omul acesta care era doar cu trei ani mai tânăr, fără să aibă vreun motiv întemeiat, ci numai din cauza frustrării.

  — Uite ce e… începu Gordon, dar se trezi că următoarele cuvinte i se opriră în gât. Se simţi stânjenit pe neaşteptate. Bine, te cred, spuse el, pe un ton sprinten şi precis. Să ne uităm la diagramele pe care le-ai înregistrat.

  Cooper rămăsese rezemat de magnetul masiv ce reprezenta baza experimentului. Se întoarse şi păşi printre magistralele de cabluri şi ghidaje de microunde. Procesul era în plină desfăşurare. Pe balonul argintiu, suspendat între polii magnetului, abia vizibil din cauza cablurilor de intrare, se formase un strat de gheaţă. Înăuntrul lui, heliul lichid bolborosea şi făcea spumă, fierbând la o temperatură situată doar cu câteva grade peste zero absolut. Gheaţa era formată din apa aflată în aerul din jurul învelişului şi scotea câte un poc de fiecare dată când echipamentul se dilata şi se contracta, ca să elimine tensiunile interne. În laboratorul iluminat orbitor, aparatele electronice zumzăiau discret. Câţiva metri mai departe, şirurile de aparate de diagnosticare tranzistorizată emiteau căldură care dădea naştere unei perdele de aer fierbinte. Gordon simţea însă un curent rece nu prea puternic venind dinspre balonul cu heliu. În ciuda atmosferei răcoroase, Cooper avea pe el doar un tricou rupt şi o pereche de blue jeans. Gordon purta o cămaşă cu mânecă lungă, din poplin, pantaloni din catifea reiată şi o haină din lână. Încă nu se învăţase cu lipsa de etichetă din laboratoarele de aici. Dacă asta însemna să se îmbrace la fel, nu va reuşi să se obişnuiască vreodată.

  — Am obţinut o mulţime de date, spuse Cooper netulburat, neluând în seamă tensiunea ce plutea în aer doar cu câteva clipe mai înainte.

  Gordon porni printre grupurile de osciloscoape şi dulapuri pe rotile, îndreptându-se spre Cooper care desfăşura metodic diagramele înregistrate automat. Linii roşii trasau pătrăţele pe hârtie, astfel încât conturul sinuos al semnalului ieşea în evidenţă, iar prin acest contrast pagina părea tridimensională.

  — Vezi? Cooper urmări cu degetele groase punctele de maxim şi de minim ale curbei. Aici ar trebui să fie rezonanţa nucleară a indiului.

  Gordon îl aprobă.

  — O valoare maximă continuă, asta trebuie să găsim, spuse el.

  Însă pe hârtie apărea doar un haos de linii verticale apropiate una de alta, de parcă acul se balansase încoace şi încolo pe hârtie sub acţiunea unor impulsuri aleatorii.

  — Un adevărat ghiveci, murmură Cooper.

  — Aşa e, recunoscu Gordon, simţind că rămâne fără aer şi că umerii i se pleoştesc.

  — Şi totuşi am obţinut astea.

  Cooper întinse o altă foaie cu linii verzi. Prezenta o structură amestecată. În partea dreaptă se vedea o valoare maximă limpede, cu laturile continue şi nealterate. Însă centrul şi partea stângă a paginii înfăţişau o învălmăşeală de zgârieturi fără noimă.

  — Drace, şopti Gordon, mai mult pentru sine. Pe diagramele acestea, frecvenţa de emisie din eşantioanele de antimoniură de indiu creşte de la stânga la dreapta. Zgomotul elimină frecvenţele înalte.

  — Nu tot timpul.

  — Ce?

  — Uite altă încercare. Am făcut-o la câteva minute după cealaltă.

  Gordon studie cea de-a treia foaie în coordonate x-y. Aici apărea o valoare maximă destul de pronunţată în partea stângă, la frecvenţe joase, apoi spre dreapta, zgomot de fond.

  — Nu pricep.

  — Te asigur că nici eu.

  — Până acum am avut doar un zgomot plat, constant.

  — Da.

  Cooper îl privi nedumerit. Gordon era profesorul acum şi prefera să lase descâlcirea enigmei pe seama lui. Gordon se concentră, privind printre gene.

  — Obţinem valorile maxime, dar nu tot timpul.

  — Aşa s-ar părea.

  — Timp. Timpul, murmură Gordon absent. Hei, peniţei îi trebuie aproximativ treizeci de secunde, să zicem, ca să parcurgă toată foaia, aşa e?

  — Păi, am putea face o modificare, dacă socoţi…

  — Nu, nu, ascultă, spuse Gordon precipitat. Să presupunem că zgomotul nu apare tot timpul. În asta de aici – desfăcu din nou a doua foaie – a apărut o sursă de zgomot tocmai când peniţa înregistra frecvenţele joase. Zece secunde mai târziu ea a dispărut. Iar aici – înfipse un deget bont în cea de-a treia diagramă, în coordonate – a început ghiveciul ăsta tocmai când peniţa atingea frecvenţele înalte. Zgomotul a revenit.

  Cooper se încruntă.

  — Dar… Credeam că-i un experiment în regim continuu. Mai precis, nimic nu se schimbă, asta-i toată chestia. Păstrăm temperatura scăzută, dar constantă. Osciloscoapele, amplificatoarele şi redresoarele sunt încălzite şi menţin structura. Şi atunci…

  Gordon îi făcu semn să tacă.

  — Nu e din vina noastră. Ne-am pierdut săptămâni întregi verificând partea electronică; totul funcţionează în limita parametrilor normali. Nu, după părerea mea, e vorba de altceva.

  — Dar ce anume?

  — Ceva din afară. Interferenţe.

  — Cum ar fi posibil să…?

  — Cine ştie? Spuse Gordon cu avânt renăscut. Începu să păşească agitat de colo-colo, cum îi era obiceiul când îl preocupa ceva. La fiecare întoarcere, tălpile scoteau câte un scârţâit. E vorba de o altă sursă de semnal în antimoniura de indiu. Or, indiul recepţionează un semnal variabil în timp din afara laboratorului.

  — Tot nu înţeleg.

  — La naiba, nici eu. Dar ceva influenţează detecţia de rezonanţă nucleară. Trebuie să descoperim ce anume.

  Cooper privi concentrat la liniile dezlânate, de parcă ar fi măsurat din ochi modificările necesare studierii problemei în continuare.

  — Cum?

  — Dacă nu putem elimina zgomotul, măcar să-l analizăm. Să vedem de unde provine. Apare în toate eşantioanele de antimoniură de indiu? Se infiltrează din alt laborator? Ori e ceva nou? Cam aşa trebuie să pornim.

  Cooper dădu din cap. Gordon schiţă din creion o nouă diagramă a circuitului pe dosul uneia dintre foi, notând şi componentele. Acum putea vedea noi soluţii. Un reglaj ici, un echipament înlocuit colo. Puteau împrumuta câteva componente de la Lakin, convingându-l cu vorba bună să le dea analizorul de spectru pentru o zi-două.

  Creionul scârţâi, dar nici nu-l băgă în seamă din cauza fâsâitului pompelor de vid şi a bâzâitului constant şi pătrunzător al aparaturii electronice. Părea că ideile îi veneau în flux neîntrerupt şi le notă cu creionul pe pagină chiar înainte de a le fi analizat complet; avu senzaţia că ştia de unde trebuie să pornească pentru a da de cap acestei probleme legate de zgomot. Dincolo de date ar putea apărea o nouă structură, aidoma unui vânat mare dintr-un desiş. Era convins că avea să descopere adevărul.

  Gregory Markham pedală pe lângă clădirile învăluite în mirosuri aspre, aparţinând Catedrei de Medicină Veterinară şi coti pe drumul ce ducea spre Laboratorul Cavendish. Îi plăcea adierea uşoară şi umedă pe care o simţea pe faţă când lua turnantele, dând din picioare într-un ritm precis şi riguros. Scopul lui era să găsească acea curbă minimă care să-l aducă exact la intrarea în laborator, o linie geodezică pentru curbura locală particulară a spaţiului. Un ultim efort şi coborî în viteză, alergând cu paşi mărunţi pe lângă bicicletă, folosindu-i mişcarea de inerţie pentru a o sui pe unul dintre postamentele din beton.

  Îşi îndreptă haina cenuşie şi urcă treptele câte două, un obicei care-l făcea să aibă un aer de veşnic întârziat. Cu un gest absent, îşi împinse ochelarii pe nas, aşezându-i exact pe urma roşiatică făcută de purtarea lor, şi-si trecu degetele printre firele bărbii. Avea o barbă bine conturată, care urma linia dreaptă a maxilarelor, începând de la perciuni şi terminându-se la mustaţă dar, la fel ca şi părul, părea să se încâlcească mereu. După plimbarea asta cu bicicleta respira mai precipitat decât de obicei. Ori mai pusese ceva kilograme în ultima săptămână, se gândi el, ori uzura cauzată de vârstă se făcea simţită mai acut. Avea cincizeci şi doi de ani şi se menţinea destul de bine. Cercetările medicale dovedeau că există o legătură directă între efortul fizic şi longevitate, aşa că nu abandonase mersul pe bicicletă.

  Deschise uşile din sticlă şi porni spre laboratorul lui Renfrew. Venea aproape săptămânal, privea cercetător şi precaut aparatura, aproba din cap, dar în realitate afla puţine lucruri în cursul acestor vizite. Pe el îl interesa de fapt adevărul care se ascundea dincolo de labirintul de aparate electronice. Intră vioi în vâltoarea de zgomote a încăperii din beton.

  Îl zări pe Renfrew prin fereastra biroului – scund şi solid, cu hainele mototolite ca de obicei, cămaşa ieşită din pantaloni, cu părul cărunt revărsându-i-se în dezordine pe frunte. Răsfoia nişte hârtii aflate pe biroul ticsit cu tot felul de lucruri. Markham nu-l recunoscu pe celălalt bărbat. Bănui că era Peterson şi contrastul dintre cei doi îl făcu să surâdă. Peterson avea părul pieptănat fără cusur şi purta haine scumpe, cu o croială elegantă. Părea curtenitor şi sigur de sine şi, gândi el, greu de dus cu vorba. Învăţase din propria sa experienţă că era dificil să ajungi la sufletul unui englez rece şi necomunicativ precum acesta.

  Bătu înainte să deschidă uşa, mai mult de formă. Cei doi bărbaţi se întoarseră spre el. Renfrew păru dintr-odată uşurat şi făcu o mişcare bruscă, dărâmând o carte de pe masa de lucru.

  — A, Markham, ai sosit, spuse el inutil. Ţi-l prezint pe domnul Peterson de la Consiliu.

  Peterson se ridică imediat cu eleganţă şi-i întinse mâna.

  — Bună ziua, doctore Markham.

  Markham îi strânse mâna cu convingere.

  — Mă bucur să vă cunosc. Aţi urmărit deja experimentul lui John?

  — Da, tocmai am terminat. Peterson părea uşor deranjat de graba cu care Markham atinsese subiectul. Ce părere are FNS despre el, puteţi să-mi spuneţi?

  — Până acum niciuna. N-am prezentat un raport. Săptămâna trecută mi s-a solicitat să acţionez ca mediator. Putem lua loc?

  Fără să mai aştepte răspuns, Markham traversă încăperea, luă cărţile de pe singurul scaun rămas liber şi se aşeză picior peste picior. Ceilalţi doi îşi reluară locurile fără multă ceremonie.

  — Sunteţi specialist în fizica plasmei, adevărat, doctore Markham?

  — Da. Îmi petrec aici anul de concediu de studii. Am lucrat cândva în acest domeniu. Am scris mai demult o lucrare privind teoria tahionilor, asta înainte ca ei să fie descoperiţi şi să devină o modă. Presupun că de aceea m-au rugat cei de la FNS să vin aici.

  — Aţi citit propunerea pe care v-am trimis-o? Întrebă Peterson.

  — Da. E bună, spuse convins Markham. Teoria e interesantă. De câtva timp lucrez la ideile care stau la baza experimentului pe care-l face Renfrew.

  — Prin urmare, consideraţi că va da roade?

  — Ştim doar că tehnica dă rezultate. Dar nu ştim dacă putem să comunicăm cu trecutul.

  — Dar prin pregătirile de aici – şi Peterson făcu un gest larg spre laborator – se poate?

  — Dacă avem noroc. Am aflat că la Cavendish şi în alte câteva locuri din Statele Unite şi din Uniunea Sovietică s-au desfăşurat experimente similare de rezonanţă nucleară imediat după 1950. În principiu, ele ar putea recepţiona semnalele coerente transmise prin tahioni.

  — Deci le putem transmite telegrame?

  — Da, dar nimic mai mult. E o formă foarte limitată de călătorie în timp. Asta e singura modalitate de a transmite mesaje spre trecut. Nu putem trimite obiecte sau persoane.

  Peterson clătină din cap.

  — Eu mi-am luat doctoratul cu o lucrare privind problemele sociale şi computerele. Nici măcar eu…

  — La Cambridge? Interveni Markham.

  — Da, la King’s College. Markham încuviinţă mai mult pentru sine şi Peterson ezită o clipă. Nu agrea obiceiul americanilor de a plasa orice persoană într-o categorie. Şi el făcea la fel, desigur, dar din motive mai întemeiate. Vag iritat, preluă iniţiativa. Uitaţi-vă, până şi eu ştiu că există un paradox. Povestea aceea în care-ţi împuşti bunicul, aşa e? Dar dacă el ar muri, nici tu nu te-ai mai naşte. Cineva din Consiliu şi-a amintit şarada asta. De aceea eram pe cale să resping tot programul.

  — Aveţi dreptate. Şi eu am făcut aceeaşi greşeală într-o lucrare din 1962. Apar tot felul de paradoxuri, dar dacă priveşti lucrurile din alt unghi, ele dispar. V-aş putea explica, însă ne-ar lua prea mult timp.

  — Nu acum, dacă nu vă supăraţi. Aşa cum văd eu problema, esenţialul e să transmitem aceste telegrame şi să comunicăm cuiva de prin anii şaizeci situaţia noastră de acum.

  — Da, cam aşa ceva. Să-i avertizăm asupra folosirii hidrocarburilor clorurate, să evidenţiem efectele lor asupra fitoplanctonului. Primind sugestii referitoare la anumite domenii de cercetare, ei ar putea crea premisele pentru ceea ce ne trebuie nouă acum…

  — Spuneţi-mi, vă rog, credeţi că experimentul acesta ne-ar putea ajuta cu adevărat?

  Renfrew se foi neliniştit, dar nu zise nimic.

  — Fără a fi melodramatic, rosti rar Markham, cred că ar salva milioane de vieţi.

  Se lăsă un moment de tăcere. Peterson puse picior peste picior şi culese o scamă invizibilă de pe genunchi.

  — Trebuie să stabilim priorităţile, înţelegeţi? Începu el într-un târziu. Suntem siliţi să privim lucrurile în ansamblu. Consiliul de Criză se află în şedinţă de la ora nouă. Din cauza lipsei de precipitaţii şi a rezervelor nutritive scăzute, pe suprafeţe întinse ale Africii s-a înregistrat o nouă epidemie de mană. Veţi afla mai multe amănunte din buletinele de ştiri, nici nu mă îndoiesc. Până una-alta, această situaţie de criză şi nu e singura, trebuie să devină prioritară. Africa de Nord nu e unica zonă care se confruntă cu probleme grave. Există şi o înflorire provocată de alge silicioase pe o arie mare din largul coastei sud-americane. Şi într-un loc şi-n celălalt, pier mii de oameni. Dumneavoastră ne cereţi să finanţăm un experiment izolat, care ar putea la fel de bine să dea sau nu rezultate – fiind, în esenţă, o teorie emisă de un singur om.

  Markham îl întrerupse grăbit:

  — Ar mai fi ceva. Teoria tahionilor nu e nouă. Chiar acum există un grup la Caltech – de teorie gravitaţională – care lucrează la un alt aspect al aceleiaşi probleme. Cei de acolo încearcă să determine rolul tahionilor în chestiunile cosmologice – de exemplu, imaginea universului în expansiune şi nu numai atât.

  Renfrew dădu din nou aprobator din cap.

  — Da, am văzut recent o lucrare în Physical Review privind fluctuaţiile uriaşe de densitate.

  — Şi la Los Angeles sunt probleme, spuse Peterson gânditor. În primul rând incendiul, desigur. Dacă vântul îşi va schimba direcţia, s-ar petrece un dezastru. Nu ştiu cât îi afectează aceste necazuri pe cei de la Caltech. Nu ne putem permite să aşteptăm ani întregi.

  Renfrew îşi drese glasul.

  — Credeam că se va acorda prioritate maximă finanţării experimentelor ştiinţifice.

  Vorbele trădau o anumită surescitare.

  Peterson îi răspunse cu un aer uşor condescendent:

  — A, vă referiţi la alocuţiunea ţinută de Rege la televiziune acum câteva zile. Da, explicabil, desigur, vrea să-si creeze o imagine favorabilă în Anul încoronării. De aceea încurajează finanţarea experimentelor ştiinţifice – dar bineînţeles că nu are pregătire ştiinţifică, nici măcar politică nu face. Însă e animat de intenţii bune. Comitetul nostru i-a recomandat ca pe viitor să se limiteze la generalizări optimiste. Cu o undă de umor. La asta se pricepe. Oricum, esenţialul e că nu prea avem fonduri şi de aceea trebuie să alegem cu multă atenţie. Date fiind condiţiile actuale, vă pot promite că voi înainta un raport către Consiliu. Vă voi informa cât de curând ce decizie s-a luat în legătură cu acordarea unei finanţări în regim de urgenţă. Personal, cred că e pe muchie de cuţit. Nu ştim dacă ne putem permite să riscăm.

  — Noi nu ne putem permite să nu riscăm, spuse Markham, brusc înviorat. De ce să tot peticim ba ici, ba colo, blocând bani în fonduri de ajutorare pentru secetă sau mană? Chiar dacă vom remedia situaţia pe moment, stăvilarul tot se va rupe. Numai dacă…

  — Numai dacă vom modifica trecutul? Sunteţi siguri că tahionii pot ajunge în trecut?

  — Am realizat asta. Am încercat câteva experienţe simple şi dau rezultate bune. Le găsiţi în raport.

  — Deci tahionii sunt recepţionaţi?

  Renfrew aprobă din cap cu convingere.

  — Îi putem folosi pentru a încălzi un eşantion din trecut, deci ştim sigur că sunt recepţionaţi.

  Peterson ridică din sprâncene.

  — Şi dacă, după ce măsuraţi această creştere de temperatură, aţi hotărî să nu mai trimiteţi tahionii?

  — Experimentele acestea nu oferă o asemenea posibilitate. Trebuie ca tahionii să parcurgă o distanţă considerabilă, înţelegeţi, dacă vrem să ajungă în trecutul îndepărtat…

  — O clipă, vă rog, murmură Peterson. Ce legătură există între deplasarea cu viteză mai mare decât a luminii şi călătoria în timp?

  Markham se ridică şi merse până la tablă.

  — Rezultă direct din legea relativităţii speciale, vedeţi? Începu el şi se lansă într-o demonstraţie.

  Desenă scheme de spaţiu-timp şi-i explică lui Peterson cum să le interpreteze, accentuând asupra coordonatelor. Peterson rămase concentrat pe tot parcursul analizei. Markham trasă linii ondulate reprezentând tahionii propulsaţi dintr-un anumit punct şi arătă modul în care, dacă se ciocneau de ceva din laborator, puteau să apară într-o altă zonă a lui, la un moment anterior.

  Peterson clătină rar din cap.

  — Prin urmare, ideea care rezultă din experimentele efectuate este că se pot face reexaminări? Propagaţi tahionii. Ei încălzesc eşantionul de indiu cu câteva nanosecunde, să zicem, înainte de pornirea fasciculului de tahioni.

  Renfrew îl aprobă.

  — Chestiunea e că nici nu dorim să declanşăm o contradicţie. Dacă, de pildă, am conecta detectorul de căldură la punctul de plecare a tahionilor, căldura care s-ar produce ar opri fluxul lor.

  — Paradoxul cu bunicul.

  — Exact, interveni Markham. În acest caz ar apărea şi câteva probleme de fineţe. Credem că asta ar conduce la un fel de stare intermediară în care se generează căldură, dar se lansează şi câţiva tahioni. Dar încă nu sunt sigur.

  — Înţeleg… Străduindu-se să priceapă, Peterson privi concentrat la tablă. Aş vrea să mai discutăm problema, dar după ce voi citi cu atenţie materialele tehnice. De fapt, nu iau hotărârea de unul singur – se uită la cei doi bărbaţi încordaţi de lângă el – cred că v-aţi dat seama de asta. Am primit o evaluare făcută de Sir Martin, de la Consiliu şi de la tipul de care vorbeaţi, Davies. Ei susţin că ideea este fundamentală.

  Markham zâmbi; Renfrew radia de încântare. Peterson ridică o mână.

  — Nu vă pripiţi să trageţi concluzii. Eu am trecut pe aici doar ca să-mi fac o idee despre felul cum stau lucrurile, nu să iau o hotărâre finală. Trebuie să-mi susţin poziţia în faţa Consiliului. Dumneavoastră solicitaţi urgent aparatură electronică folosită în laboratoarele americane, iar asta înseamnă să mă lupt cu FNS.

  — Americanii gândesc la fel? Întrebă Renfrew.

  — Cred că nu. Consiliul promovează ideea concentrării propriilor resurse. Eu voi face recomandarea ca dumneavoastră să primiţi sprijin, iar americanii să contribuie cu ceva.

  — Iar sovieticii? Se interesă Markham.

  — Ei spun că nu au preocupări în acest domeniu, pufni Peterson dispreţuitor. Mint din nou, probabil. Nu-i nici un secret că noi, englezii, deţinem un rol important în Consiliu doar pentru că sovieticii vor să rămână în umbră.

  — De ce procedează astfel? Se miră Renfrew, cu un aer nevinovat.

  — Îşi închipuie că eforturile noastre vor da rezultate nedorite, îl lămuri Peterson. De aceea oferă sprijin mai mult de formă şi-si păstrează probabil resursele pentru mai târziu.

  — Asta-i cinism, spuse Markham.

  — Exact, îl aprobă Peterson. În fine, trebuie să mă întorc la Londra. Mai am şi alte propuneri – majoritatea chestii obişnuite – la care Consiliul aşteaptă răspuns. Voi face tot ce-mi stă în puteri să vă ajut. Le strânse mâna protocolar. Doctore Markham. Doctore Renfrew…

  — Vă conduc eu, se oferi Markham dezinvolt. John?

  — Bineînţeles. Apropo, am aici un dosar cu lucrări privind tahionii. I-l înmână lui Peterson. Plus câteva idei despre ceea ce ar trebui să transmitem, dacă reuşim.

  Cei trei ieşiră împreună din clădire şi se opriră în parcarea pustie. Peterson se întoarse spre automobilul pe care Renfrew îl observase la sosire.

  — Deci aceea era maşina dumneavoastră, făcu Renfrew, fără să vrea. Nu-mi închipuiam că veţi veni atât de devreme de la Londra.

  Peterson făcu ochii mari.

  — Mi-am petrecut noaptea la un prieten, spuse el.

  Sclipirea jucăuşă care-i apăru în ochi vreme de o clipă la amintirea nopţii trecute îl lămuri pe Markham că prietenul cel vechi era de fapt o femeie. Lui Renfrew îi scăpă acest amănunt, fiind preocupat să-si fixeze pantalonii cu cleme. Oricum, bănui Markham, lui Renfrew nu i-ar trece prin minte asemenea gânduri. Era băiat bun, dar cam mărginit. În vreme ce Peterson, deşi aproape sigur nu intra în categoria foarte restrânsă a celor buni, nu era nicidecum mărginit.

  Marjorie se simţea în largul ei. Familia Renfrew nu primea prea des oaspeţi, dar când avea loc un asemenea eveniment, Marjorie îi făcea întotdeauna pe invitaţi şi pe John să rămână cu impresia că muncise sârguincios şi că se confruntase cu mici dezastre gospodăreşti pe care le evitase în ultima clipă. În realitate, nu era doar o bucătăreasă excelentă, ci şi o organizatoare deosebit de eficientă. Fiecare moment al acestei petreceri fusese plănuit minuţios cu mult timp înainte. Doar intuiţia înnăscută o făcea să nu-si intimideze oaspeţii prin perfecţiunea primirii şi de aceea alerga ba în bucătărie, ba înapoi, vorbind fără astâmpăr şi dându-si mereu părul pe spate, de parcă toate acestea o depăşeau.

  Fiind cei mai vechi prieteni ai lor, Heather şi James sosiră primii. Apoi familia Markham, întârziind politicos doar zece minute. Cu rochia neagră şi decoltată pe care o îmbrăcase, Heather avea un aer de rafinament surprinzător. Purtând pantofi cu toc, era la fel de înaltă ca şi James care, măsurând doar un metru şi şaizeci şi şapte de centimetri, suferea din pricina asta. Ca de obicei, era îmbrăcat impecabil.

  Pentru început băură sherry, în afară de Greg Markham, care alesese whisky Guinness. Înainte de masă, asta i se păru o mică ciudăţenie lui Marjorie, dar Markham avea poftă de mâncare, aşa că nu puteau apărea probleme. Se simţea puţin deconcertată în faţa lui. Când John făcuse prezentările, Markham stătuse cam prea aproape de ea, o privise insistent şi îi pusese întrebări neaşteptate şi uimitoare. Mai apoi, când ea bătuse în retragere – atât fizic cât şi prin răspunsurile date – el lăsase impresia că o respinge. Mai târziu, oferindu-i nişte alune pe care le procurase cu mare greutate, el luase un pumn în timp ce vorbea cu altcineva şi nici măcar n-o băgase în seamă.

  Marjorie hotărî să nu se lase deranjată de nimic. Trecuse mai mult de o săptămână de la îngrozitorul incident cu nomazii şi… Alungă acest gând din minte. Îşi îndreptă întreaga atenţie asupra petrecerii strălucitoare şi elegante, şi, evident, către Jan, soţia lui Markham. Jan era mai tăcută, desigur – lucru nu tocmai de mirare, deoarece, chiar de cum sosiseră, bărbatul ei acaparase toate temele de conversaţie. Tehnica lui era să vorbească foarte repede, sărind de la un subiect la altul, aşa cum îi veneau în minte, într-un soi de cursă verbală pe teren accidentat. Spunea multe lucruri interesante, dar Marjorie nici nu apuca să se gândească şi să facă vreo remarcă, pentru că discuţia lua brusc o altă turnură. Pe Jan salturile acestea o făceau să surâdă cu înţelepciune, gest pe care Marjorie îl interpreta drept profunzime de caracter.

  — Pari puţin englezoaică, o îmboldi Marjorie. Te-ai molipsit deja?

  Asta le ajută să se rupă de restul participanţilor la discuţie.

  — Mama e englezoaică. Locuieşte în Berkeley de zeci de ani, dar şi-a păstrat accentul.

  Marjorie dădu din cap în semn că a înţeles şi o trase deoparte. Află astfel că mama lui Jan locuia în Arcology, care se construise în Zona Bay. Putea să-si permită asta fiindcă scria romane.

  — Ce gen? Interveni Heather.

  — Gotic. Romane gotice. Publică sub un pseudonim absurd. Cassandra Pye.

  — Doamne Dumnezeule, exclamă Marjorie, i-am citit câteva cărţi. Se numără printre cele mai bune ale genului. Ce surpriză să aflăm că eşti fiica ei!

  — Mama ei e o bătrânică minunată, se băgă în vorbă Greg. Nu c-ar fi cu adevărat bătrână. Are – cât oare, Jan?

  — A sărit de şaizeci de ani şi probabil c-o să ne îngroape pe toţi. Sănătoasă-tun şi puţin zărghită. Ajunsă în fruntea Mişcării Culturale Studenţeşti. Berkeley s-a umplut de astfel de oameni, iar ea şi-a găsit locul potrivit. Vâjâie de colo-colo pe bicicletă, doarme cu tot felul de oameni, cochetează cu misticismul… Şarpele transcendent. A luat-o puţin razna, nu-i aşa, Jan?

  Se vedea că era un permanent subiect de glumă între ei. Jan îi răspunse cu seninătate:

  — Greg, ai o gândire riguroasă, ca orice om de ştiinţă. Tu şi mama nu trăiţi în acelaşi univers. Ia închipuieşte-ţi cât de uimit ai fi dacă ai muri şi ai afla că mama a avut perfectă dreptate. Recunosc totuşi că în ultima vreme a devenit mai excentrică.

  — Aşa cum s-a întâmplat săptămâna trecută, când a hotărât să-si doneze toate bunurile lumeşti săracilor din Mexic, adăugă el.

  — Pentru ce, mă rog? Întrebă James.

  — Ca să-si dovedească sprijinul faţă de Cauza Regionalistă Hispanică, explică Jan. Adică o organizaţie care vrea să transforme Mexicul şi vestul Statelor Unite într-o zonă liberă, pentru ca oamenii să poată circula după cum o cer interesele economice.

  James rămase cu gura căscată.

  — Şi asta nu înseamnă deplasarea masivă către nord a mexicanilor?

  Jan ridică din umeri.

  — Da, probabil. Dar susţinătorii de limbă spaniolă din California sunt atât de puternici, încât ar putea impune ideea.

  — Ciudat soi de stat al bunăstării sociale, murmură Heather.

  — Mai curând un stat al bunăstării pe ducă, nu se lăsă Greg.

  Corul de râsete pe care-l stârni această remarcă o luă prin surprindere pe Marjorie. Încordarea de până atunci începea să se risipească.

  Ceva mai târziu, Markham îl luă deoparte pe Renfrew şi-l întrebă despre progresele înregistrate.

  — Îmi pare rău, dar fără o reacţie promptă din partea lor suntem legaţi de mâini şi de picioare, îi spuse John.

  — Da, componentele electronice americane. Markham încuviinţă din cap. Ascultă, am făcut calculele despre care am discutat – cum să dirijăm fasciculul de tahioni către 1963 cu mai multă precizie şi altele. Cred că va merge perfect. Limitele nu sunt chiar aşa de înspăimântătoare cum am crezut la început.

  — Excelent. Sper să avem prilejul să folosim tehnica.

  — Am mai tras şi eu de limbă pe câte cineva. Îl cunosc pe Sir Martin, şeful lui Peterson, de pe vremea când lucra la Institutul Astronomic. I-am telefonat. Mi-a promis că ne va da un răspuns curând.

  Renfrew se lumină la faţă şi pentru o clipă făcu uitat aerul său, oarecum nesigur, de gazdă.

  — Ce-ar fi să trecem cu băuturile pe terasă? E o seară frumoasă, destul de caldă şi încă nu s-a întunecat.

  Marjorie deschise larg uşile şi reuşi treptat să-si scoată oaspeţii afară, unde soţii Markham, aşa cum nădăjduise, exclamară admirativ la vederea grădinii. Parfumul caprifoiului din gardul viu ajungea până la ei. Când traversară terasa se auzi scrâşnetul pietrişului sub picioare.

  — California progresează binişor, din câte am înţeles, spuse James, iar Marjorie, trăgând cu urechea şi la discuţiile celorlalţi, reuşi să prindă frânturi din răspunsul lui Greg Markham.

  — Guvernatorul ţine deschis campusul Davis… Noi, restul… Acum primesc jumătate din salariu. Sindicatul m-a ajutat să-l am şi pe ăsta… Presiuni… Profesorii sunt aliaţi cu funcţionarii. Ai naibii, studenţii vor să urmeze cursuri la fără frecvenţă…

  Greg se desprinse din grup şi cu chipul îngândurat se duse până la marginea terasei.

  — Nu-mi închipuiam că activitatea s-a redus atât de drastic, începu ea.

  — Aşa e peste tot, spuse el pe un ton calm şi resemnat.

  — Noi, cei de aici, continuă ea cu glas limpede, vesel şi în uşor crescendo, sperăm ca lucrurile să se îndrepte şi să se redeschidă şi restul laboratoarelor. Colegiile sunt destul de optimiste.

  — Când dorinţele vor deveni cai, toţi cerşetorii vor fi călăreţi, bombăni el. Apoi, privind-o, păru să alunge starea de indispoziţie. Sau, când caii s-or sălbătici, toţi călăreţii vor cerşi. Surâse. Îmi place să operez permutări în clişee verbale, ţie nu?

  Marjorie ajunsese să asocieze acest mod neaşteptat şi fulgerător de a gândi cu un anumit tip de oameni de ştiinţă, teoreticienii. Erau greu de înţeles, de acord, dar mai interesanţi decât experimentatori ca John al ei. Îi întoarse zâmbetul.

  — Dar sper că anul petrecut la Cambridge ţi-a alungat temerile legate de problemele băneşti.

  — Mm. Da, presupun că-i mai bine să trăieşti aici, în trecutul altora, decât într-al tău. Frumuseţea locului te face să uiţi de lume. Îmi place comoditatea cursurilor teoretice.

  — În turnul tău de fildeş? Dulce oraş cu turle visătoare, parcă aşa sună un poem1.

  — Oxfordul e oraşul cu turle visătoare, o corectă el. Cambridge aduce mai curând a visuri tulburătoare.

  — Ambiţia ştiinţifică.

  El se strâmbă.

  — O regulă empirică îţi cere să nu dai opere măreţe după patruzeci de ani. Regula asta păcătuieşte prin inexactitate, desigur. Sunt multe descoperiri mari făcute şi la vârste înaintate. Dar, în general, simţi că te lasă imaginaţia. Ca la compozitori, bănuiesc. Iluminări venite de niciunde în tinereţe şi apoi… Când îmbătrâneşti, totul seamănă mai mult a efort de consolidare, de stratificare.

  — Problema asta de comunicare, la care lucrezi împreună cu John, pare deosebit de interesantă. Foarte îndrăzneaţă.

  Greg se însenină.

  — Da, e o şansă ce trebuie să fie folosită. Uite un subiect fierbinte şi în afară de mine, nimeni nu-l exploatează. Dacă nu s-ar fi desfiinţat cea mai mare parte a Catedrei de Matematici Aplicate şi de Fizică Teoretică, am fi avut acum o mulţime de tineri geniali care să se ocupe de el.

  1 Versurile fac parte din poemul Oxford, de Mathew Arnold (1822-l888), poet raţionalist şi laic din ecopca victoriana (n.tr.)

  Marjorie păşi mai departe de restul grupului, către verdeaţa care invadase grădina.

  — Voiam să întreb pe cineva care se pricepe, începu ea cu un aer de nesiguranţă, ce e cu problema asta a tahionilor de care se ocupă John. De fapt, el mi-a dat unele explicaţii, dar pregătirea mea e preponderent umanistă şi nu înţeleg mare lucru.

  Greg îşi împreună mâinile la spate, într-un gest îndelung studiat şi privi cerul. Marjorie mai observă la el o nouă schimbare; expresia îi devenise impenetrabilă, de parcă ar fi căutat soluţie la vreo întrebare care nu-i dădea pace. Rămase cu privirea aţintită în sus, neluând în seamă tăcerea jenantă care se prelungea. Marjorie văzu pe cer arcul trasat de un avion, lumina de poziţie a ampenajului care clipea ritmic şi avu un sentiment ciudat de nesiguranţă. Urma de vapori se împrăştie ca argintul-viu pe cerul de culoarea ardeziei.

  — După părerea mea, cel mai greu e să înţelegi, începu Greg, de parcă ar fi dictat un articol din memorie, de ce trebuie ca particulele care se deplasează cu viteză superioară luminii să dea un sens timpului.

  — Da, tocmai aici e nelămurirea mea. John sare întotdeauna peste partea asta, trecând la lucruri privind receptori şi focalizări.

  — Miopia caracteristică omului care trebuie să facă ideea asta să dea roade. E de înţeles. Ei, bine, ascultă, îţi aminteşti ce-a demonstrat Einstein cu un secol în urmă: că lumina e un fel de limită a vitezei?

  — Da.

  — Modul simplist, de popularizare a teoriei relativităţii susţine că „totul este relativ”, spuse el, ridicând dispreţuitor din sprâncene. O afirmaţie fără sens, desigur. O exprimare mai scurtă şi mai precisă e că în Univers nu există observatori privilegiaţi.

  — Nici măcar fizicienii nu sunt?

  Greg zâmbi la gluma ei răutăcioasă.

  — Mai ales fizicienii, deoarece ei ştiu ce se petrece. Problema stă cam aşa: Einstein a arătat că doi oameni care se mişcă unul faţă de celălalt nu se pot pune de acord asupra a două evenimente simultane. Asta fiindcă luminii îi trebuie un timp finit ca să parcurgă distanţa de la eveniment până la ei, timpul fiind diferit pentru fiecare, îţi pot demonstra asta prin matematică elementară.

  — A, nu te deranja, te rog, zâmbi ea.

  — De acord. La urma urmei, suntem la o petrecere. Chestia e că soţul tău a prins un peşte gras. Într-un fel, experimentul cu tahioni duce ideile lui Einstein cu un pas mai departe. Descoperirea particulelor care se deplasează mai repede decât lumina îi face pe cei doi observatori aflaţi în mişcare să nu se pună de acord asupra evenimentului care a avut loc mai întâi. Vreau să spun că până şi percepţia timpului se distorsionează.

  — Dar asta-i doar o problemă de comunicare. Legată de fasciculul de tahioni şi aşa mai departe.

  — Nu, absolut greşit. E fundamentală. Vezi tu, „bariera de viteză a luminii”, cum a fost ea numită, ne-a menţinut într-un univers care a dat un înţeles neclar noţiunii de simultaneitate. Dar puteam spune măcar în ce direcţie curge timpul. Acum nici de asta nu mai suntem siguri.

  — Prin folosirea acestor particule? Întrebă Marjorie nelămurită.

  — Da. Ele sunt produse rar în natură, aşa credem, deci până acum nu am văzut ce efecte au. Însă în prezent…

  — N-ar fi mai bine să construim o navă tahionică? Să plecăm spre stele?

  El clătină din cap, hotărât.

  — Nici gând. John poate obţine doar un flux de particule, nu obiecte solide. Şi apropo, cum te îmbarci pe o navă care trece pe lângă tine cu o viteză mai mare decât cea a luminii? Ideea e un nonsens. Nu, marea realizare e semnalizarea, un nou fel de fizică. Iar eu… Eu mă consider norocos că pot lucra la proiect.

  Marjorie întinse instinctiv mâna şi-l bătu pe braţ; simţise o undă de bucurie reţinută auzind ultimele lui cuvinte. Era plăcut să constate că totuşi cineva se dăruia cu totul unei probleme care-i depăşea, mai ales în asemenea vremuri. Şi John era la fel, numai că el se manifesta altfel. Emoţiile lui erau oarecum inhibate de problema obsesivă a aparaturii şi de revolta interioară, vecină cu sfidarea furioasă la adresa Universului care refuza să-si dezvăluie secretele. Aceasta era probabil diferenţa dintre simpla concepere a experimentelor, ca în cazul lui Greg şi ducerea lor la bun sfârşit. Când ai mâinile mânjite de unsoare, îţi vine mai greu să crezi în frumuseţile limpezi ale matematicii.

  James se apropie de ei.

  — Greg, n-ai informaţii privind atmosfera politică de la Washington? Mă gândeam să…

  Marjorie simţi că legătura dintre ea şi Greg se destramă şi, observând un grup de oaspeţi, se îndepărtă. James şi Greg se apucară să discute politică. Greg schimbă imediat cursul discuţiei. Trecură repede în revistă grevele ce se ţineau lanţ, situaţie de care se făcea vinovat Consiliul Sindicatelor. James întrebă când va hotărî guvernul american să redeschidă bursa de mărfuri. John plutea stângaci de colo-colo. Ce ciudat, gândi Marjorie, să te simţi nelalocul tău chiar şi acasă. După expresia lui uşor încruntată, Marjorie îşi dădu seama că nu se putea hotărî dacă să se alăture celor doi bărbaţi sau nu. Nu ştia nimic despre bursă, pe care o dispreţuia, considerând-o o formă a jocurilor de noroc. Oftă, plină de milă.

  — John, ajută-mă, te rog! Vreau să aduc primul fel.

  El se întoarse uşurat şi o urmă în casă. Marjorie verifică pateul şi aranjă farfuriile cu feliuţe de morcov şi foi de salată culese din grădină. John o ajută să aşeze rotocoalele de unt şi feliile de pâine prăjită făcută în casă. Apoi deschise cu pricepere câteva sticle de vin din producţia proprie.

  Marjorie se apropie de grupurile de oaspeţi absorbiţi de discuţii şi-i pofti cu îndemnuri vesele la masă. Întorcându-se mereu să-i împingă de la spate pe cei care ajunseseră la un punct interesant al conversaţiei şi încă zăboveau în grădină, se simţea ca un câine ciobănesc. În curând se auziră numai laude, oaspeţii remarcând aranjamentele din flori de grădină şi lumânările învelite discret în şerveţele, îi ajută să ia loc la masă după preferinţe, John alături de James, întrucât păreau să se înţeleagă bine. Greg se aşeză lângă Heather şi asta păru să o irite puţin.

  — Marjorie, eşti o comoară, se entuziasmă Heather. Pateul e delicios, iar asta-i pâine de casă, adevărat? Cum Dumnezeu te descurci cu raţionalizarea şi cu celelalte greutăţi?

  — Da, aşa e. Groaznic, exclamă Greg. Mă refer la raţionalizarea energiei, adăugă el iute. Pateul e excelent. Pâinea grozavă. Dar cu numai patru ore de electricitate pe zi, mi se pare incredibil. Nu-mi dau seama cum suportă oamenii… Conversaţia din jurul mesei continuă pe aceeaşi temă: „E o măsură experimentală, înţelegi?… Crezi că va dura?… Prea multe inegalităţi… Fabricile au curent, bineînţeles… Program redus de muncă… Unii care suferă – descurcăreţi ca noi… Săracilor nu le pasă, am dreptate?… Atâta vreme cât pot desface o conservă de fasole şi au o halbă de bere în faţă… Cei înstăriţi, care au numai aparate casnice electrice… Eu fac de toate în acelaşi timp: spăl, aspir… Între ora zece şi amiază şi seara… Luna viitoare are să fie şi mai rău… East Anglia are acelaşi orar ca Midlands, de la douăsprezece la două şi de la opt la zece…”

  — Cât va mai dura până reintră şi East Anglia în programul ăsta, de la şase la opt? Interveni John. Măcar se potriveşte cu ora petrecerilor.

  — Abia în noiembrie, răspunse Marjorie. Luna încoronării.

  — A, da, murmură Greg. Dans în bezna jilavă.

  — Ei, s-ar putea să facă o excepţie, interveni Heather, provocată de remarca răutăcioasă.

  — Cum?

  — Lăsând curentul în continuare.

  — Aşa e, întări Marjorie, Londra nu va avea nevoie de energie suplimentară pentru festivităţi. Dacă ne gândim mai bine, încoronarea are un aspect ecologic.

  — Dai cuvântului „ecologic” înţelesul de „virtuos”? Întrebă Greg.

  — Si-ii-gur. Marjorie lungi cuvântul încercând să înţeleagă mai bine la ce se referise Greg. Ştiu că-i o folosire arbitrară, dar chiar aşa, la încoronare se folosesc totuşi căleşti trase de cai, iar Westminster Abbey e luminată doar de lumânări. Şi nici n-au nevoie de încălzire, pentru că lorzii poartă robe îmblănite.

  — O, ce mult aş vrea să-i văd şi eu, spuse Jan. Sunt atât de pitoreşti…

  — Da şi animaţi de sentimente civice, afirmă James plin de înţelepciune. Au sprijinit foarte mult guvernul aprobând legislaţia în regim de urgenţă.

  — A, da, îl susţinu Greg zâmbind. Sunt în stare să facă orice pentru muncitori, numai să nu fie în locul lor.

  Vorbele lui stârniră hohote de aprobare, iar Heather adăugă:

  — Păi bineînţeles, e preferabil să vorbeşti decât să munceşti.

  Chipul lui James încremeni. Marjorie îşi aduse aminte brusc de o rudă influentă din Camera Lorzilor. Se ridică în grabă, pretextând că trebuie să aducă friptura de pui. În timp ce pleca, Markham începu să vorbească despre părerile americanilor în legătură cu partidul aflat în opoziţie şi James se calmă, iar trăsăturile feţei i se îndulciră. Cum cei de la capătul celălalt al mesei acordau atenţie comentariilor politice caustice ale lui Greg, James interveni:

  — Mi se pare totuşi ciudat să spun Rege după ce o viaţă întreagă am fost învăţat cu Regină.

  Marjorie reveni cu un platou plin cu friptură de pui în sos de smântână, cu garnitură de legume proaspete şi pilaf. Murmure de apreciere însoţiră adierea aburindă şi aromată care se răspândi în jur în clipa în care luă capacul de deasupra. Cât servi friptura, conversaţia se mai fragmentă, James şi Greg discutând despre legea muncii, iar ceilalţi despre apropiata ceremonie a încoronării. În preajma Crăciunului, Regina Elisabeta abdicase în favoarea fiului său mai mare, iar acesta alesese ca dată a încoronării ziua din luna noiembrie în care avea să împlinească cincizeci de ani.

  John plecă să mai aducă vin, de astă dată alb.

  — Consider că încoronarea e o risipă îngrozitoare de bani, susţinu Heather. Cu ei s-ar putea face multe lucruri mai importante. Cancerul, de exemplu. Statisticile sunt înspăimântătoare. O persoană din patru, parcă asta-i situaţia în prezent, nu? Apoi tăcu brusc.

  Marjorie ştia motivul, totuşi părea inutil să treacă totul sub tăcere. Se aplecă peste masă.

  — Cum se mai simte mama ta?

  Heather acceptă subiectul fără să ezite. Marjorie îşi dădu seama că Heather simţea nevoia să se descarce.

  — Mami e bine, dacă ţinem seama de situaţia ei. Vreau să spun că e din ce în ce mai slăbită, dar pare să-si fi acceptat soarta. Ştii că se temea cumplit să nu i se dea tranchilizante în faza finală.

  — Şi nu va fi cazul? Întrebă John.

  — Nu, aşa zic doctorii. S-a inventat un aparat electronic de anesteziere.

  — Se conectează la centrii superficiali ai creierului, explică James. Blochează percepţia durerii. Riscul e mai mic decât în cazul anestezicelor chimice.

  — Şi bolnavul e mai puţin dependent de el, presupun, interveni Greg.

  Heather clipi, nesigură.

  — La asta nu m-am gândit. Poţi deveni dependent?

  — Poate că nu, dacă durerea se elimină, spuse James. Dar dacă s-ar găsi o modalitate de a stimula şi centrii nervoşi ai plăcerii?

  — S-a realizat şi asta, murmură Greg.

  — Serios? Făcu Marjorie. Şi se foloseşte?

  — Încă nu îndrăzneşte nimeni, rosti James cu un aer hotărât.

  — Ei, în orice caz, continuă Heather, pentru mama tot nu mai are importanţă. Doctorii nu ştiu cum să stopeze înaintarea bolii ei.

  Înainte ca interesul tuturor să se concentreze asupra detaliilor legate de prognozare, Marjorie reuşi să schimbe subiectul discuţiei.

  John se repezi să răspundă la telefon. Peterson se prezentă cu o voce stridentă.

  — Voiam să vă anunţ înainte de a mă duce la culcare, spuse el. Mă aflu la Londra, întrunirea la nivel european a Consiliului s-a încheiat acum câteva minute. Cred că am obţinut ceea ce doriţi, sau măcar parţial.

  — Grozav, exclamă John precipitat. Extraordinar.

  — Am zis „parţial”, deoarece nu sunt sigur dacă americanii vor trimite tot ce vă trebuie. Afirmă că au în vedere alte utilizări. Vreau să zic, în afară de problema tahionilor.

  — Aş putea primi lista cu ce ne pot oferi?

  — Lucrez la ea. Nu vă supăraţi, trebuie să plec. Voiam doar să vă transmit ştirea asta.

  — Am înţeles. Foarte bine. Şi mulţumiri!

  Vestea mai înveseli atmosfera petrecerii. Heather şi James nu ştiau nimic despre experimentul lui John, astfel că trebui să li se explice îndelung până să poată înţelege importanţa acelei convorbiri telefonice. Renfrew şi Markham oferiră lămuriri asupra ideii de bază, sărind peste complicata problemă a transformărilor Lorenz şi a modului în care tahionii se puteau propaga înapoi în timp; ar fi avut nevoie de o tablă ca să se facă înţeleşi. Marjorie veni din bucătărie ştergându-si mâinile de şorţ. Pline de autoritate, vocile bărbaţilor făceau să vuiască sufrageria destul de mică. Lumânările aprinse scăldau feţele celor din jurul mesei într-o strălucire palidă. Femeile vorbeau cu inflexiuni ascuţite, punând mereu întrebări.

  — Pare ciudat să te gândeşti la oamenii din propriul trecut ca la fiinţe reale, spuse Marjorie cu detaşare. Ceilalţi se întoarseră imediat spre ea. Adică să ţi-i imaginezi încă în viaţă şi, într-un anume fel, în schimbare.

  Tăcură cu toţii. Câţiva se încruntară. Modul în care vedea Marjorie lucrurile îi luase prin surprindere. În seara asta discutaseră în mai multe rânduri despre transformarea viitorului. Dar să-si imagineze şi trecutul ca fiind ceva viu, mişcător şi flexibil…

  Momentul de cumpănă trecu, iar Marjorie se întoarse în bucătărie. Reapăru, nu cu un fel de desert, ci cu trei. Când le aşeză pe masă, la pièce de resistance – mereng cu zmeură şi frişcă – stârni valul de exclamaţii de încântare pe care-l anticipase. Imediat după aceea le aduse castronaşe cu sufleu de căpşuni cu frişcă şi un platou mare cu şarlote de vişine frumos ornate.

  — Marjorie, te-ai ostenit prea mult, protestă James.

  John stătea tăcut şi radia de încântare văzând cum o lăudau oaspeţii. Până şi Jan luă două porţii, deşi refuză şarlota.

  — Am impresia că dulciurile sunt înlocuitorul britanic pentru sex, comentă Greg.

  După desert se dădură cu toţii mai aproape de şemineu, iar Greg şi John strânseră farfuriile şi le duseră în bucătărie. Marjorie se simţi pătrunsă de o căldură odihnitoare şi veni cu serviciul de ceai. Pe măsură ce întunericul se îndesea, camera părea să se răcească; aduse şi un stativ cu o lumânare pâlpâitoare pentru a încălzi ceştile. Focul trosnea şi arunca străluciri roşiatice pe covorul uzat.

  — Nu prea se recomandă cafea la ora asta, dar dacă vreţi, ar merge cu lichior, propuse Marjorie. E cineva amator? Avem Drambuie, Cointreau şi Grand Marnier. Astea nu sunt din producţia proprie.

  Acum, după masă, avea o senzaţie de relaxare, de împlinire. Îndatoririle de gazdă se încheiaseră odată cu servirea cafelei. Afară începuse să bată vântul. Printre perdelele date în lături văzu ramurile pinilor mişcându-se. Sufrageria rămânea o oază de lumină, de pace şi stabilitate.

  Parcă ghicindu-i gândurile, Jan recită încet: „S-a oprit ceasul turlei 'nainte de trei? /Mai avem pentru ceai nişte miere de tei?”1

  Exagerăm cu toţii, gândi Marjorie, mai ales presa. La urma urmei, istoria era o serie de crize cărora omenirea le supravieţuise. Pe John îl îngrijora situaţia, ştia asta, dar lucrurile nu se schimbaseră chiar atât de mult.

  1 Versuri din poezia Bătrâna casă parohială – Grantchester de Rupert Brooke (1887-l915) (n. Tr.).

  25 SEPTEMBRIE 1962

  Gordon Bernstein apropie creionul de hârtie cu o încetineală premeditată. Rămase cu el aşa, strâns între degetul mare şi arătător şi privi cum îi tremură vârful. Era un test care nu dădea greş; când îl coborî mai mult spre tăblia melaminată a mesei, auzi ritmul sacadat tic-tic-tic. Cu toate că-si concentră voinţa, încercând să-si domolească tremurul mâinii, ticăitul nu se opri. Ascultând cu atenţie, avu impresia că sunetul creşte în intensitate, devenind mai puternic decât gâfâitul înfundat al pompelor.

  Cu o mişcare fulgerătoare, Gordon trânti cu forţă creionul de masă, făcând o gaură negricioasă în tăblie, iar mina plesni, sfâşiind lemnul şi vopseaua gălbuie.

  — Hei, am…

  Gordon tresări surprins. Albert Cooper era lângă el. Oare de cât timp stătea acolo?

  — Am… Am verificat împreună cu doctor Grundkind, spuse Cooper, luându-si privirea de la creion. Nu mai emite nimic.

  — Ai văzut cu ochii tăi? Întrebă Gordon cu voce gâtuită.

  — Da, păi s-au cam săturat de vizitele mele, relată Cooper râzând prosteşte. De data asta şi-au scos toate aparatele din priză.

  Gordon dădu din cap, rămânând tăcut.

  — Atunci, am încurcat-o.

  — Ce vrei să spui? Întrebă Gordon, calm.

  — Uite ce e, de când lucrăm la chestia asta? De patru zile, nu?

  — Şi?

  — Ne-am împotmolit.

  — De ce?

  — Grupul de joasă temperatură era ultimul de pe lista noastră. I-am făcut pe toţi din clădire să-si întrerupă lucrările.

  — Exact.

  — Atunci, zgomotul ăsta nu poate fi de la ei.

  — Îhî.

  — În plus, ştim că nu pătrunde din afară.

  — Cu plasa în care am înfăşurat aparatele, sunt convins, îl aprobă Gordon, arătând din cap spre plasa metalică din jurul întregului montaj al magnetului. Ar trebui să ecraneze semnalele parazitare.

  — Da. Deci trebuie să fie vreo defecţiune a aparaturii.

  — Ba nu.

  — De ce nu? Întrebă Cooper iritat. Ce naiba, poate că tipii de la Hewlett-Packard îşi bat joc de specificaţiile noastre. Cum să ne dăm seama dacă le respectă?

  — Am verificat împreună aparatura.

  — Dar acolo trebuie să fie beleaua.

  — Ba nu, îl contrazise Gordon cu tărie. Nu, e vorba de altceva. Întinse mâna şi înşfăcă un vraf de diagrame în coordonate. Înregistrez astea de două ore. Uite aici.

  Cooper răsfoi paginile cu pătrăţele trasate în roşu.

  — Zgomotul pare să fi scăzut. Mai precis, a căpătat nişte impulsuri regulate.

  — L-am acordat eu. Am îmbunătăţit rezoluţia.

  — Şi? Tot zgomot se cheamă, izbucni Cooper, iritat.

  — Nu, nu e.

  — Ce? E-aşa cum zic eu.

  — Uită-te la impulsurile pe care le-am extras din ghiveciul de acolo. Vezi ce spaţiate sunt?

  Cooper întinse foile pe masa melaminată. După o vreme, spuse:

  — Casc ochii la ele, dar… S-ar părea că apar la două intervale diferite.

  Gordon dădu din cap, energic.

  — Corect. Asta am observat şi eu. Avem aici mult zgomot de fond – să mă ia naiba dacă-mi dau seama de sursă – cu unele semnale ritmice, în partea de sus.

  — Cum ai obţinut diagramele astea?

  — Am sincronizat corelatorul prin efect de antrenare, ca să izolez zgomotul autentic. Structura şi spaţierea au rămas; probabil că au existat tot timpul.

  — Deci nu le-am studiat noi cu destulă atenţie.

  — Ştiam” că sunt parazitare, de ce ne-am fi bătut mintea să le studiem? Ar fi fost o tâmpenie. Gordon clătină din cap şi zâmbi strâmb, mai mult pentru sine.

  Cooper privi în gol şi se încruntă.

  — Tot nu pricep. Ce legătură au impulsurile astea cu rezonanţa nucleară?

  — Nu ştiu. Poate că niciuna.

  — Ei, la naiba, doar ăsta este scopul experimentului. Măsor efectul tranzitoriu al rezonanţei nucleare când reorientăm spinii nucleilor atomici. Impulsurile astea…

  — Nu-s rezonanţe. Sau, oricum, nu aşa înţelegem simpla rezonanţă. Ceva basculează spinii nucleari, de acord, dar… Ia stai o clipă.

  Gordon rămase cu privirea fixă la diagramele în coordonate. Cu mâna stângă răsucea absent un nasture de la cămaşa albastră şi boţită.

  — Cred că nu reprezintă un fenomen dependent de frecvenţă.

  — Dar tocmai asta înregistrăm pe grafic. Intensitatea semnalului recepţionat în relaţie cu frecvenţa.

  — Da, dar asta presupune că totul e stabilizat.

  — Păi este.

  — Cine ne dă certitudinea? Dacă zgomotul vine în impulsuri inegale?

  — De ce-ar trebui să fie aşa?

  — La dracu’! Explodă Gordon şi bătu cu pumnul în masă, făcând creionul mutilat să salte în loc şi apoi să se rostogolească pe jos. Cum se face că fiecare vrea să i se dea explicaţia mură în gură?

  — Bine, bine.

  Chipul lui Cooper căpătă o expresie îngrijorată şi preocupată. Gordon văzu că asistentul lui era prea ocupat ca să se mai poată concentra. Nici el nu se mai simţea în stare. Problema aceasta nu le dăduse pace zile întregi; dormiseră pe apucate şi se duseseră să mănânce la localuri expres de mâna a şaptea. Nici măcar nu mai coborâse pe plajă să facă jogging. Cât despre Penny – Hristoase, abia dacă o văzuse în treacăt. Seara trecută ea îi adresase câteva vorbe repezite şi arţăgoase, înainte de a adormi şi înţelesul lor i se lămurise pe deplin abia azi-dimineaţă, când se îmbrăca. Acum, când va sosi acasă, va trebui să încerce o împăcare. Dacă va mai ajunge acasă, fiindcă nici de-al naibii n-avea de gând să renunţe până nu-i dădea de cap acestei…

  — Hei, ce-ar fi să încercăm altfel? Spuse Cooper, trezindu-l pe Gordon din visare. Să presupunem că interpretăm asta drept un semnal variabil în timp, aşa cum sugerai cu câteva zile în urmă, ţii minte?

  — Când am început să căutăm surse externe de zgomot. Peniţa de transcriere se mişcă pe hârtie cu viteză constantă, corect? Gordon aprobă. Deci impulsurile astea sunt spaţiate la vreun centimetru unul de altul şi apoi încă două la jumătate de centimetru. Apoi un interval de un centimetru, trei de jumătate şi aşa mai departe.

  Gordon pricepu imediat încotro mergea raţionamentul lui Cooper, dar îl lăsă să termine.

  — Aşa vine semnalul, spaţiat în timp. Ca timp, nu ca frecvenţă.

  Gordon lăsă capul în jos. Privi atent oscilaţiile pe direcţie longitudinală şi punctele de maxim ale înregistrării.

  — E ceva care vine în valuri, traversând spectrul de frecvenţă pe care-l studiem. Strânse din buze. Impulsuri la intervale mari între ele, apoi altele la intervale mai mici.

  — Corect. Cooper îl aprobă entuziasmat. Asta e.

  — Scurte. Lungi. Punct, linie, punct, punct. Parcă-i…

  — Un cod nenorocit, completă Cooper. Apoi se şterse la gură şi rămase cu ochii pironiţi la înregistrările în coordonate x-y.

  — Te pricepi la codul Morse? Îl întrebă Gordon calm. Fiindcă eu n-am habar.

  — A, da. Mă pricepeam când eram mic.

  — Hai să întindem foile astea în ordinea în care am obţinut datele. Gordon se ridică, simţindu-se brusc înviorat. Luă creionul rupt de pe podea, îl vârî într-o ascuţitoare mecanică şi începu să învârtă de manivelă, scoţând un uruit strident, ca de moară.

  Când Isaak Lakin intra în laboratorul de rezonanţă nucleară, avea un aer de stăpân absolut. Bineînţeles, Fundaţia Naţională de Ştiinţă plătise mai toată aparatura electronică, în afara celei disponibilizate şi achiziţionate de la Marină, iar Universitatea California era proprietarul imenşilor magneţi plaţi furnizaţi pentru Experimentul Grantor, dar, în rest, laboratorul îi aparţinea. Îşi căpătase reputaţia la Massachussetts Institute of Technology (MIT), după un deceniu de activitate intensă, făcând cercetări aureolate în câteva rânduri de sclipiri de geniu. De acolo plecase la General Electric şi Laboratoarele Bell, fiecare pas ducându-l tot mai sus pe scara ierarhică. Atunci când Universitatea California a început să construiască noul campus în jurul Institutului de Oceanografie Scripps, Lakin a devenit una dintre primele „achiziţii”. Avea legături cu persoane importante din Washington şi venirea lui adusese fonduri substanţiale, care însemnau aparatură, spaţii pentru laboratoare şi posturi de asistenţi. Gordon fusese unul dintre primii care prinseseră un asemenea post, dar încă de la început el şi Lakin nu reuşiseră să cadă la pace. Ori de câte ori venea în laboratorul lui Gordon, Lakin găsea ceva în neregulă, vreun colac de cabluri în care se împiedica, un vas Dewar prost asigurat, ceva care să-i strice buna dispoziţie.

  Lakin îl salută din cap pe Cooper şi-i adresă lui Gordon un vag bună dimineaţa, după care aruncă o privire cercetătoare prin laborator. Gordon îi prezentă în câteva cuvinte un rezumat al operaţiunii de eliminare pe care o încheiaseră. Când Cooper îi descrise săptămânile petrecute pentru verificarea şi răsverificarea instalaţiei, Lakin aprobă cu o umbră de zâmbet pe faţă. În timp ce Cooper vorbea, Lakin începu să se plimbe, ici atingând câte un buton, colo studiind câte un circuit

  — Bornele astea sunt inversate, descoperi el şi ridică firele care aveau în capăt cleme-crocodil.

  — Oricum nu folosim aparatul acela, răspunse domol Gordon.

  Lakin cercetă circuitele montate de Cooper, aduse critici spunând că puteau fi asamblate mai bine şi trecu mai departe. Cooper continuă să-i explice, urmărindu-l prin tot laboratorul. La el, descrierea unui experiment semăna cu dezasamblarea unei puşti, fiecare piesă fiind indispensabilă şi pusă la locul ei. Se pricepea şi era atent, însă nu avea experienţă suficientă pentru a ataca punctul nevralgic şi a atinge doar chestiunile esenţiale, constată Gordon. Ei bine, tocmai de aceea era doar asistent, iar Lakin profesor plin.

  Lakin basculă un comutator, studie dansul liniilor pe ecran şi spuse:

  — Alinierea e de vină.

  Cooper reacţionă imediat. Detectă dereglarea şi o remedie în câteva clipe. Lakin dădu aprobator din cap. Gordon simţi cum încordarea se mai risipeşte, de parcă el ar fi fost pus la încercare, nu Cooper.

  — Aşa, foarte bine, mormăi Lakin într-un târziu. Şi rezultatele?

  Acum era rândul lui Gordon să intre în scenă. Explică ideile, desenând în acelaşi timp la tablă, după care şi le susţinu cu datele obţinute. Se declară de acord cu bănuiala lui Cooper privind existenţa unui mesaj codificat în acel zgomot. Alese o foaie cu înregistrări şi i-o arătă lui Lakin, evidenţiind spaţierile şi faptul că atingeau întotdeauna un centimetru sau jumătate de centimetru lungime, niciodată altfel.

  Lakin privi cercetător la liniile tremurătoare care se frângeau în unghiuri ascuţite, ca nişte turnuri ce ţâşneau prin plafonul de ceaţă înveşmântând vreun oraş.

  — Prostii, spuse el impasibil.

  Gordon făcu o pauză.

  — La început şi eu am crezut la fel. Apoi am decodificat semnalele, considerând puncte intervalele de 0,5 centimetri şi linii pe cele lungi, ca în Morse.

  — N-are nici un sens. Nu există efect fizic în stare să producă asemenea date.

  Vădit exasperat, Lakin îi aruncă o privire lui Cooper.

  — Dar uitaţi-vă la traducerea din codul Morse, insistă Gordon, mâzgălind pe tablă: B. INHIBAT DE ENZIME.

  Lakin se uită la litere printre gene.

  — Asta a rezultat din înregistrarea pe o singură foaie.

  — A, nu. Pe trei.

  — Şi cum erau despărţite cuvintele?

  — BINHI pe prima, BAT DE pe a doua şi NZIME pe a treia.

  — Deci n-ai recepţionat un cuvânt complet.

  — Păi sunt în serie. Le-am înregistrat unul după altul, cu o mică pauză pentru a schimba hârtia.

  — Cât de lungă?

  — Aă… Douăzeci de secunde.

  — Timp suficient pentru ca multe dintre litere să scape nedetectate.

  — Da, se poate. Dar structura…

  — Nu văd nici o structură, doar bănuieli.

  Gordon se încruntă.

  — Dar probabilitatea de a recepţiona un grup de cuvinte dintr-un zgomot aleatoriu, aranjate astfel…

  — Cum le delimitezi? Întrebă Lakin. Până şi în semnalele Morse există o pauză care să-ţi spună unde sfârşeşte un cuvânt şi începe altul.

  — Doctore Lakin, noi atât am descoperit. Pe înregistrări există spaţii de doi centimetri între cuvinte. Asta s-ar potrivi…

  — Am priceput. Lakin acceptă totul cu stoicism. E foarte convenabil. Mai sunt şi alte… Mesaje?

  — Câteva, spuse Gordon calm. Nu prea am înţeles.

  — Bănuiam eu.

  — A, dar sunt şi cuvinte. „Acesta” şi „saturate” – ce probabilitate există de a recepţiona un cuvânt de opt litere ca „saturate” care să aibă spaţieri de câte doi centimetri la fiecare capăt?

  — Mda, făcu Lakin şi ridică din umeri. Gordon avea întotdeauna senzaţia că în astfel de momente lui Lakin îi venea în minte vreo expresie în maghiară, limba lui maternă, dar nu putea s-o traducă în engleză. Cu toate astea, eu cred că e… un nonsens. Nu poate exista un asemenea efect fizic. Interferenţe din afară, da. Asta o înţeleg. Dar chestia asta ca-n James Bond, cu semnale Morse, nici gând.

  Spunând acestea, Lakin scutură grăbit din cap, de parcă şi-ar fi şters din minte subiectul, şi-si trecu degetele prin părul rărit. Cred c-am pierdut destulă vreme.

  — Nu prea…

  — Vă sfătuiesc să vă concentraţi asupra problemei pe care o studiaţi. Adică de a descoperi sursa de zgomot din aparatura folosită. Nu reuşesc să înţeleg de ce n-o puteţi găsi. Lakin se întoarse, îl salută scurt pe Cooper şi plecă.

  O oră mai târziu, după ce opri aparatele sau le goli, Gordon strânse datele, notă în jurnalul de laborator, completând detaliile, îi făcu un semn de rămas-bun lui Cooper şi ieşi pe coridorul care ducea afară din clădire. Rămase surprins; prin uşile de sticlă văzu că se întunecase binişor şi că Luceafărul răsărise. Crezuse că era încă după-amiază. Geamurile mate ale celorlalte birouri erau neluminate; toată lumea plecase acasă, până şi Shelly, cu care sperase să aibă o discuţie.

  În fine, pe mâine. Mereu amân câte ceva de pe o zi pe alta, se gândi Gordon. Păşi ţeapăn de-a lungul holului, ferindu-se într-o parte, pentru că geanta care-i atârna moale în mână îl lovea peste genunchi. Laboratoarele se aflau în subsolul noii clădiri destinate fizicienilor. Din cauza terenului deluros şi în pantă de aici, clădirea se termina pe teren plat. Dincolo de uşile de la capătul coridorului pândea pătratul negru al nopţii. Gordon simţi că pereţii holului trec în viteză ameţitoare pe lângă el, şi-si dădu seama că era mai obosit decât îşi închipuise. Ar trebui să facă mai multă mişcare, să-si păstreze forma fizică.

  Şi cum privea aşa, în pătratul de întuneric apăru Penny, care tocmai intra pe uşă.

  — O, exclamă el, cu ochii goliţi de orice expresie. Îşi aminti că dimineaţă îndrugase ceva, promiţând să vină devreme ca să pregătească masa de seară. Of, la naiba.

  — Da. Până la urmă m-am săturat să tot aştept.

  — Doamne, iartă-mă, am…

  Făcu un gest stângaci. Adevărul era că uitase cu desăvârşire, dar nu i se păru prudent să recunoască.

  — Scumpule, munceşti prea mult.

  După ce-i privi chipul mai cu luare-aminte, vocea lui Penny se mai îndulci.

  — Da, ştiu, eu… Iartă-mă, Doamne, ce…

  Autoacuzator, se gândi: Nici măcar nu-s în stare să găsesc o scuză. O privi lung şi se minună de această fiinţă atrăgătoare, vie, feminină şi delicată, care-l făcea să se simtă mătăhălos şi stângaci. Ar trebui să-i explice situaţia, cum îl acaparau problemele la care căuta răspuns, cum ea îi fugea din minte – într-un fel, până şi ea. Suna brutal, dar era adevărat şi încercă să găsească o cale să-i spună asta fără s-o…

  — Uneori mă-ntreb cum de sunt în stare să iubesc un asemenea căscat, spuse ea, scuturând din cap, cu un început de zâmbet pe buze.

  — Pfui, iartă-mă, dar… Să-ţi povestesc de ciocnirea pe care am avut-o cu Lakin.

  — Da, spune-mi, te rog.

  Se aplecă să-i ridice geanta. Era vânjoasă şi o luă de jos aşa, burduşită, fără nici un efort, doar cu o unduire din şolduri. În ciuda oboselii, Gordon se trezi studiindu-i mişcarea. Fusta strâmtă făcu şoldurile să iasă în evidenţă prin stofă. El începu să-i povestească. Ea îl aprobă, gânditoare şi îl conduse pe lângă staţia de alimentare cu azot lichid, apoi coborâră spre parcarea mică, unde, în lumina felinarelor, balustradele aruncau umbre care făceau ca pământul reavăn să pară o întindere întreruptă, aidoma unei urzeli lucrate la traforaj.

  Penny răsuci cheia în contact şi aparatul de radio prinse viaţă, pornind să urle strident: „Pepsi Cola-n cutii noi! O savoare pentru voi!” Gordon se aplecă şi-l reduse la tăcere.

  Penny ieşi din parcare şi porni pe bulevard. Aerul răcoros al serii îi răsfiră părul. La rădăcină, şuviţele erau castaniu-închis, apoi deveneau mai deschise la culoare, aproape blonde, decolorate de soare şi de apa cu clor a piscinelor. Briza uşoară aduse cu ea aroma mării.

  — A telefonat mama ta, începu Penny cu fereală.

  — Aha. I-ai spus că o voi suna eu? Întrebă Gordon, sperând să pună capăt discuţiei.

  — Vine în vizită.

  — Ce? Mama naibii, de ce?

  — A zis că nu i-ai scris deloc şi oricum voia să vadă cum e viaţa pe coastă. Se gândeşte să se mute aici.

  Penny spuse toate acestea cu o voce calmă şi egală, continuând să şofeze cu mişcări rapide şi precise.

  — Off, Iisuse! Şi-o imagină dintr-odată pe mama îmbrăcată în rochie neagră, mai scundă cu un cap decât cei din jur, umblând pe Girard Avenue în soarele strălucitor, iscodind vitrinele magazinelor. Ar apărea la fel de distonantă ca o măicuţă de la mănăstire într-o colonie de nudişti.

  — Nu ştia de mine.

  — Poftim? Făcu el distrat.

  Imaginea chipului mamei încruntându-se la vederea fetelor îmbrăcate subţirel, fâţâindu-se pe Girard Avenue îl furase cu totul.

  — M-a întrebat dacă sunt menajera.

  — Oh.

  — Nu i-ai spus că trăim împreună, aşa e?

  O ezitare.

  — O să-i spun.

  Penny zâmbi, abătută.

  — Până acum de ce n-ai făcut-o?

  Privi pe fereastra care era pătată de grăsime în locurile în care-si rezemase capul şi urmări atent luminile împrăştiate ca nişte pietre preţioase. La Jolla, nestemata. Coborau în viteză pe şoseaua denivelată ce semăna cu un canion şi aroma mentolată a eucalipţilor pătrunse în maşină. Încercă să se vadă din nou în Manhattan şi să privească lucrurile din această perspectivă, să intuiască poate ce va gândi mama despre toate, dar realiză că-i este imposibil.

  — Fiindcă eu nu sunt evreică?

  — Doamne Dumnezeule, nu.

  — Dar dacă i-ai fi spus asta, ar fi venit aici valvârtej, am dreptate?

  — Îhî, încuviinţă el cu amărăciune.

  — Ai de gând să-i zici înainte de a sosi?

  — Uite ce e, începu el cu o energie neaşteptată, răsucindu-se pe scaun ca s-o privească. Nu vreau să-i zic nimic. N-am chef să se amestece în viaţa mea. În viaţa noastră.

  — Gordon, are să pună întrebări.

  — N-are decât.

  — Şi n-o să-i răspunzi?

  — Ascultă, n-o să stea în apartamentul nostru, nu-i nevoie să ştie că locuim împreună.

  Penny îşi dădu ochii peste cap.

  — A, da, pricep. Cu puţin timp înainte de a ajunge ea aici, o să începi să baţi apropouri că n-ar fi rău să-mi strâng lucrurile împrăştiate prin apartament. Să-mi scot crema de faţă şi pilulele anticoncepţionale din dulăpiorul de medicamente, nu? Câteva aluzii subtile.

  Gordon dădu înapoi în faţa tonului ei agresiv. Nu gândise chiar aşa, dar, desigur, îi trecuseră prin minte câteva idei asemănătoare. Vechiul joc: apără ce trebuie, dar ascunde restul. Oare de când se stabilise relaţia asta între el şi mama? De când murise Tati? Iisuse, când o să se maturizeze?

  — Iartă-mă, eu…

  — Hai, vino-ţi în fire. Am glumit.

  Ştiau amândoi că, departe de a fi glumă, situaţia plutea în acel spaţiu situat între fantezie şi imaginaţia pe cale de a se materializa şi chiar dacă ea n-ar fi spus nimic, el tot ar fi ajuns până la urmă să-i sugereze anumite lucruri. Straniul ei talent de a simţi felul în care mintea lui, puţin obişnuită cu situaţii delicate, căuta soluţii la o problemă, ajungând la aceleaşi concluzii ca şi el, i-o făcea şi mai dragă lui Gordon tocmai în momentele cele mai neaşteptate. Ca şi cum, răsturnând o stâncă şi scoţând la lumină vieţuitoarele de dedesubt, ea îi luase o piatră de pe suflet; nu putea să o mintă.

  — La naiba, ce mult te iubesc, spuse el brusc şi zâmbi.

  În ciuda surâsului, faţa ei căpătă un aer uşor încordat.

  Rămase cu ochii aţintiţi la şoseaua ce sclipea în lumina lămpilor.

  — Asta-i necazul când permanentizezi o relaţie. Trăieşti alături de un bărbat şi curând, când îţi zice că te iubeşte, înţelegi că de fapt îţi mulţumeşte. Prin urmare, pentru puţin.

  — Ce-i asta, înţelepciune discriminatorie? 1

  1 în original, WASP – protestant alb de origine anglo-saxonă – considerat de grupurile minoritare drept tipul dominant din societatea americană, care menţine o solidaritate inflexibilă de clasă (N. Tr.).

  — Făceam o simplă remarcă.

  — Cum de reuşesc fetele de pe Coastă să devină isteţe atât de repede? Se aplecă în faţă, de parcă s-ar fi adresat şi peisajului californian.

  — Le ajută mult faptul că renunţă de timpuriu la virginitate, spuse ea zâmbind larg.

  Aceasta era o altă slăbiciune a lui, care-l rodea. Penny era prima fată cu care se culcase şi când îi mărturisise asta, la început ea refuzase să-l creadă. Când glumise zicând că-i dă lecţii unui profesor, el simţise cum faţada de rafinament, specifică persoanelor de pe Coasta de Est, se năruie. Tot atunci se lămurise că se ascundea sub carapacea intelectuală pentru a se apăra de frecuşurile şi incertitudinile vieţii, în special de decepţiile sentimentale. Privind casele din stuc de lângă plajă defilând pe lângă el, Gordon se gândi cu oarecare amărăciune că simpla recunoaştere a slăbiciunilor nu însemna şi depăşirea lor. Se simţea încă neliniştit în faţa atitudinii directe, lipsite de prejudecăţi a lui Penny. De aceea probabil că nici nu putea concepe existenţa celor două femei în aceeaşi lume, cu atât mai puţin întâlnirea lor în propriul său apartament, în care îmbrăcămintea lui Penny stătea în dulapuri ca o dovadă mută.

  Întinse mâna instinctiv şi porni aparatul de radio. Din difuzor se auzi o voce metalică: „Feetelee mari nu plâng…” şi-l închise imediat.

  — Lasă-l să meargă, spuse Penny.

  — E-o porcărie.

  — Mai înveseleşte atmosfera, făcu ea cu subînţeles.

  El îl redeschise şi se strâmbă. Când se auzi din nou refrenul cu „Feetee mari”, Gordon exclamă:

  — Hei, azi e în 25, nu-i aşa? Ea dădu afirmativ din cap. În seara asta are loc meciul dintre Liston şi Patterson. Stai o clipă. Răsuci butonul de acord şi prinse vocea sacadată a prezentatorului galei dând statisticile dinaintea meciului. Gata. Nu-l televizează. Să mergem spre Pacific Beach. Mâncăm în oraş. Vreau să ascult meciul.

  Penny aprobă în tăcere şi Gordon avu un ciudat sentiment de uşurare. Da, era plăcut să te debarasezi de propriile tale probleme şi să asculţi cum doi indivizi se lovesc unul pe celălalt până la desfigurare. Luase obiceiul de a urmări meciurile de box de la tatăl lui, pe când avea vreo zece ani. Stăteau pe scaunele tapiţate din camera de zi şi ascultau vocile exaltate care răzbăteau din difuzorul aparatului Motorola, mare, cenuşiu şi demodat. Tata îşi arunca ochii încoace şi încolo, parcă văzând loviturile şi eschivele descrise de la o mie de mile distanţă. Era supraponderal chiar şi pe vremea aceea şi când, instinctiv, lansa câte un pumn imaginar, aruncându-si cotul drept înainte, grăsimea de pe braţe tremura. Gordon vedea carnea vibrând prin cămaşa albă a tatei şi stătea cu ochii mari, să nu-i scape clipa în care scrumul ţigării de foi va cădea pe covor, făcând o pată cenuşie. Asta se întâmpla măcar o dată la fiecare meci, iar mama apărea exact în momentul culminant al luptei şi începea să bombăne, apoi ieşea să aducă făraşul. Tata clipea şmechereşte spre el, ori de câte ori unul dintre boxeri nimerea o lovitură în plin sau când vreunul se prăbuşea la podea, iar Gordon zâmbea. Tot acum îşi aminti că asta se întâmpla mereu vara, în timp ce zgomotul surd al traficului luneca dinspre 12th Street şi Second Avenue, iar la terminarea partidei tata avea întotdeauna pete umede de sudoare la subsuorii cămăşii. După aceea amândoi beau ceva răcoritor. Trăise vremuri frumoase.

  Imediat ce intrară în Limehouse, Gordon arătă cu mâna către o masă şi constată:

  — Ia te uită, familia Carroway. Cum stăm cu statistica?

  — Şapte din douăsprezece, preciză Penny.

  Soţii Carroway, achiziţii recente ale Catedrei de Fizică, erau astronomi străluciţi de origine britanică. Se ocupau de probleme de avangardă în specialitatea lor, străduindu-se să lămurească recenta descoperire a unor surse cvasistelare. Elizabeth se ocupa de partea de observare şi-si petrecea mai toată vremea la observatorul de la Palomar, făcând fotografii de profunzime ale cerului şi căutând surse de lumină roşie. Deplasările spre roşu arătau că sursele se aflau la distanţe foarte mari şi, prin urmare, erau incredibil de puternice. Bernard, teoreticianul familiei, socotea că aproape sigur nu era vorba de galaxii îndepărtate. Pregătea un model care să considere aceste surse drept porţiuni ale propriei noastre galaxii, propulsate spre exterior cu o viteză apropiată de cea a luminii, motiv pentru care sufereau o deplasare spre roşu. Oricum ar fi stat lucrurile, niciunul dintre ei nu avea vreme să gătească şi se părea că amândoi preferau aceleaşi restaurante pe care le frecventau Gordon şi Penny. Gordon remarcase frecvenţa întâlnirilor cu ei, iar Penny ţinea statistica la zi.

  — Efectul de rezonanţă pare să persiste, îi spuse Gordon lui Bernard când trecu pe lângă el.

  Elizabeth auzi şi pufni în râs, apoi îi prezentă celei de-a treia persoane de la masă, un bărbat solid care obişnuia să-si privească fix interlocutorii. Bernard îi invită să se aşeze şi curând astrofizica şi controversa declanşată de deplasarea spre roşu deveniră subiecte de discuţie. Între timp comandară cele mai exotice feluri de mâncare pe care le cuprindea meniul. Limehouse era un restaurant chinezesc de mâna a doua, singurul din oraş, iar oamenii de ştiinţă considerau că un asemenea local îi putea satisface mai bine decât unul tipic american, cu pretenţii. Gordon se întrebă într-o doară dacă asta se datora internaţionalizării ştiinţei când, brusc, îşi dădu seama că nu reţinuse corect numele bărbatului. Era John Boyle, renumit astrofizician care se putea mândri cu un lung şir de succese. Surprizele stârnite de asemenea întâlniri cu vârfurile comunităţii ştiinţifice făceau din La Jolla un loc cu totul deosebit. Se arătă foarte încântat când Penny dădu câteva replici amuzante şi Boyle o studie râzând. Astfel de discuţii cu oameni deosebiţi ar impresiona-o pe mama; din această pricină hotărî pe dată să nu-i povestească nimic. Gordon urmări atent fluctuaţiile conversaţiei, încercând să descopere ce calităţi îi făceau pe aceşti colegi ai săi să se deosebească de ceilalţi. Poate elasticitatea gândirii, desigur, un scepticism uşor amuzat faţă de politică şi de modul în care era condusă lumea. Dacă ignora aceste amănunte, semănau foarte bine cu restul cunoştinţelor lui. Se hotărî să-i pună la încercare, schimbând discuţia pe un alt făgaş.

  — Aţi auzit că Liston l-a făcut KO pe Patterson?

  Ceilalţi se uitară la el, nedumeriţi.

  — L-a pus la podea chiar în prima rundă, după numai două minute.

  — Regret, nu prea urmăresc aşa ceva, spuse Boyle.

  — Îmi imaginez că spectatorii au fost cam dezamăgiţi, mai ales dacă biletul o fi costat o groază de bani.

  — O sută de dolari pentru un loc în primul rând.

  — Aproape un dolar secunda, chicoti Bernard, iar asta îi făcu să treacă la o comparaţie a preţului în dolari pe unitatea de timp în diverse activităţi umane. Boyle se strădui să o găsească pe cea mai costisitoare şi Penny îl dădu gata arătând că sexul le bătea pe toate: cinci minute de plăcere şi, în absenţa măsurilor preventive, un copil extrem de scump de crescut. Boyle clipi amuzat şi-i spuse:

  — Cinci minute? Asta nu prea e un motiv de mândrie pentru tine, Gordon.

  Datorită hohotelor nestăvilite de râs, nimeni nu-l observă pe Gordon cum scrâşneşte din dinţi. Era uşor contrariat de supoziţia lui Boyle că el şi Penny ar dormi împreună şi de gluma făcută pe socoteala lor. Al naibii de agasant. Dar conversaţia urmă pe alte subiecte şi încordarea sâcâitoare se risipi.

  Apoi sosi mâncarea şi Penny continuă să plaseze replici inteligente, fermecându-l în mod vădit pe Boyle. Gordon o admiră în sinea sa, mirat că Penny putea reacţiona cu atâta naturaleţe în situaţii dificile. Pe de altă parte, se trezi gândind câte-o remarcă originală, dar la o clipă-două după ce conversaţia se purta pe alt subiect. Penny băgă de seamă şi-l atrase în discuţie, servindu-i din când în când idei la care ştia sigur că el putea da replici pline de haz. Învăluit în aroma sosurilor, Limehouse răsuna de zumzetul discuţiilor de la mese. Când Boyle scoase o agendă din buzunarul hainei ca să-si noteze ceva, Gordon povesti despre o petrecere de la Princeton, unde un fizician scria mereu câte ceva într-un carneţel, iar Einstein, care stătea alături de el, l-a întrebat de ce făcea asta. „Când îmi vine o idee bună, mi-o notez, ca să n-o uit”, a răspuns omul. „Poate c-ar trebui să faceţi şi dumneavoastră la fel – e simplu.” Einstein a clătinat trist din cap şi a răspuns: „Mă îndoiesc. N-am avut decât vreo două-trei idei bune în toată viaţa.”

  Gluma stârni hohote de râs. Gordon privi triumfător spre Penny. Ea îl scosese din starea de apatie, iar acum se simţea în largul lui.

  După cină, toţi cinci căzură de acord să meargă la un film împreună. Penny voia să vadă Anul trecut la Marienbad, iar Boyle propuse Lawrence al Arabiei, pe motiv că, de vreme ce nu viziona decât un film pe an, era cazul să-l aleagă pe cel mai bun. Supuseră la vot şi Lawrence câştigă cu patru la unu. Ajunşi în parcare, Gordon o luă în braţe pe Penny, gândindu-se, în timp ce se apleca să o sărute, la mirosul pe care-l radia în pat.

  — Te iubesc, spuse el.

  — Cu plăcere, răspunse ea zâmbind.

  Mai târziu, în timp ce stătea întins în pat lângă ea, avu impresia că profită de geana de lumină ce se strecura pe fereastră pentru a recrea imaginea ei mereu proaspătă. O mângâie cu mâinile şi cu limba. La rândul ei, Penny îl îndrumă, dezmierdându-l. El se gândi că în preferinţele şi mişcările ei sigure putea detecta tipare aproape uitate ale bărbaţilor pe care-i cunoscuse înaintea lui. Ciudat, ideea nu-l deranja, deşi simţea că, într-un fel, aşa s-ar cuveni. Percepea ecouri ale altor bărbaţi. Însă aceştia dispăruseră şi rămăsese doar el; i se părea suficient.

  Gâfâia uşor, iar asta îi aduse aminte că ar trebui să coboare mai des pe plajă ca să alerge, apoi, în lumina cenuşie ce pătrundea din stradă, îi studie chipul. Trăsăturile îi erau drepte, fără ocolişuri, singurele linii rotunjite rămânând doar şuviţele umede de păr care i se lipiseră de obraji. Studentă în ultimul an la Facultatea de Litere, fiică îndatoritoare a unui investitor din Oakland, lirică sau practică, după cum era cazul, cu o orientare politică ambivalentă, care descoperea virtuţi atât la Kennedy, cât şi la Goldwater. Uneori cinică, alteori timidă, apoi zburdalnică şi destrăbălată, îngrozită de ignoranţa lui în probleme de sex, uimită de izbucnirile pline de vigoare, devenind apoi protectoare, dovedind tact şi delicateţe, când el se prăbuşea epuizat lângă ea.

  De undeva răzbătu până la ei glasul cuiva care cânta subţirel „Lămâiul”, lansat de Peter, Paul şi Mary.

  — La naiba, eşti tare, spuse Penny. Pe o scară de unu la zece, ai primi unsprezece.

  El se încruntă, gânditor, analizând această nouă ipoteză.

  — Ba nu, noi suntem tari. Nu poţi rupe rezultatele de participanţii la joc.

  — Oho, ce analitic eşti!

  El se strâmbă. Cu fetele contradictorii din est, lucrurile ar fi stat altfel. Sexul oral ar fi devenit o problemă complicată, presupunând nesfârşite târguieli preliminare, starturi false şi vorbe care nu s-ar fi potrivit, dar necesare totuşi: „Ce-ai zice dacă am…” Sau: „Dacă, înţeleg, aşa vrei tu…” Care ar fi dat naştere la tot soiul de stângăcii, coate care nu-si găsesc locul şi poziţii incomode pe care, o dată găsite, ţi-ar fi teamă să le mai schimbi dintr-o jenă aproape imposibil de exprimat. Cu siguranţă că aşa s-ar fi întâmplat cu toate fetele pline de viaţă pe care le cunoscuse. Cu Penny însă nu era aşa.

  O privi încă o dată, apoi îşi mută atenţia spre pereţii din lemn. Pe chip îi apăru o cută de îngrijorare pe care nu şi-o putea lămuri. Ştia că trebuie să fie degajat şi cuviincios, dar mai important i se părea să pună lucrurile la punct.

  — Nu, nu e vorba de mine sau de tine, repetă el, ci de noi.

  Ea începu să râdă şi-l înghionti.

  14 OCTOMBRIE 1962

  Gordon răsfoi teancul de scrisori ridicate din căsuţa poştală. O reclamă pentru o nouă comedie muzicală, „Opriţi lumea – Vreau să cobor”, trimisă de mama. Puţin probabil că va reuşi să ajungă acolo în toamna asta pentru a vedea premierele de pe Broadway; aruncă reclama la coşul de hârtii. O mişcare numită Cetăţenii pentru o Literatură Decentă îi trimisese o broşură bătătoare la ochi, în care prezentau excesele din Aventurierii politici1 şi din Tropicul Capricornului de Miller. Gordon citi cu interes extrasele din aceste romane. În învălmăşeala de picioare larg desfăcute, orgasme nemaiîntâlnite şi exerciţii complicate de gimnastică, nu descoperi nimic în stare să dărâme statul. Însă aşa considera Generalul Edwin Walker, iar Barry Goldwater2, ca savant, avea o poză în relief şi un text scris cu cuvinte alese, în care avertiza asupra pericolului erodării voinţei publice prin practicarea pe ascuns a viciilor. Apărea şi gargara de rigoare care făcea o analogie între Statele Unite şi declinul Imperiului Roman. Gordon pufni în râs şi o azvârli şi pe aceasta. Aici, în vest, întâlnise o civilizaţie cu totul aparte. Pe Coasta de Est o asemenea mişcare cu vederi puritane nu ar solicita vreodată contribuţii din partea corpului profesoral; şi-ar da seama că era o încercare sortită eşecului, bani risipiţi pe taxe poştale. Nătărăii de aici îşi închipuiau probabil că analogia cu Imperiul Roman îi va convinge chiar şi pe erudiţi.

  1 Roman de Harold Robbins, renumit pentru descrieri erotice (N. Tr.).

  2 Om politic american, candidat republican la alegerile prezidenţiale din 1964 (n.tr.)

  Gordon aruncă o privire prin ultimul număr din Physical Review, făcând câte un semn în dreptul articolelor pe care intenţiona să le citească mai târziu. Claudia Zinnes publica o lucrare interesantă despre rezonanţa nucleară, cu date aparent exacte; vechiul grup de la Columbia îşi păstra reputaţia neştirbită.

  Gordon oftă. Poate că trebuia să fi rămas în continuare la Columbia, la cursuri postdoctorat, decât să se arunce atât de devreme în scaunul de asistent. La Jolla era o universitate puternică şi competitivă, care tânjea după faimă şi „recunoaştere”. O revistă lunară locală avea o rubrică permanentă intitulată O universitate în căutarea măreţiei, plină de vorbărie şi de fotografii în care apăreau tot felul de profesori privind iscoditor la instrumente complicate, sau rumegând în faţa vreunei ecuaţii. California se îndreaptă spre stele, California face un salt înainte, California cumpără inteligenţă cu bani grei. Reuşiseră să-l aducă pe Herb York, fost director adjunct la Ministerul Apărării, care devenise primul consilier al campusului universitar. Apoi sosiseră Harold Urey, soţii Mayer, Keith Brueckner, specialist în teorie nucleară şi, încet-încet, firicelul de talente se transformase într-un adevărat torent. În asemenea ape, un asistent îşi vedea existenţa asigurată la fel ca o nadă vie pusă în cârlig.

  Gordon porni pe coridoarele de la etajul al treilea, uitându-se la plăcuţele cu nume de pe uşi. Rosenbluth, specialist în plasmă, despre care unii afirmau că ar fi cel mai bun din lume. Matthias, artistul în obţinerea temperaturilor scăzute, cel care deţinea recordul pentru superconductorul cu temperatura cea mai ridicată de funcţionare. Kroll, Suhl, Piccioni şi Feher, fiecare nume amintind de cel puţin o mare descoperire, de un calcul genial sau de vreun experiment memorabil. Iar aici, la capătul holului luminat cu neon şi pardosit cu gresie: Lakin.

  — A, deci ai primit bileţelul meu, spuse Lakin când îi deschise lui Gordon. Bun. Trebuie să luăm nişte hotărâri.

  — Da? De ce? Făcu Gordon şi se aşeză în faţa biroului, foarte aproape de fereastră. Afară, grohăind mecanic, buldozerele scoteau câţiva eucalipţi din rădăcini, pregătind terenul pentru clădirea destinată chimiştilor.

  — Subvenţia mea din partea FNS urmează să fie reînnoită, începu Lakin cu subînţeles.

  Gordon băgă de seamă că Lakin nu zisese „subvenţia noastră”, deşi pe baza ei îşi efectuau cercetările toţi trei, adică el, Shelly şi Gordon. Lakin era cel care aproba cecurile, CP-ul, după cum se exprimau secretarele – Cercetătorul Principal. Cu totul altceva.

  — Propunerea pentru prelungire trebuie să fie înaintată până în jurul Crăciunului, spuse Gordon. S-o redactăm de pe acum, nu?

  — Nu la redactare mă refer. Ce scriem în ea?

  — Experimentele privind evaluarea spinului…

  Lakin clătină din cap şi pe chip îi apăru o expresie de nemulţumire.

  — Sunt încă în faza de explorare. Nu le pot folosi ca atuuri.

  — Atunci, rezultatele lui Shelly…

  — Da, sunt promiţătoare. O treabă bine făcută. Dar au deocamdată un caracter convenţional, simple prelungiri ale unor lucrări anterioare.

  — Deci rămân doar eu.

  — Da. Tu.

  Ţinându-si coatele pe birou, Lakin îşi împreună palmele în unghi ascuţit. Ordinea din jur sărea în ochi: fiecare foaie aliniată la margine, creioanele aşezate paralel cu hârtia.

  — Încă n-am aflat nimic clar.

  — Ţi-am încredinţat problema rezonanţei nucleare, plus un colaborator excelent – Cooper – pentru a urgenta lucrarea. Mă aşteptam deja la date complete.

  — Ştii necazul pe care-l avem cu zgomotul acela.

  — Gordon, nu întâmplător ţi-am dat problema, spuse Lakin zâmbind subţire. Pe fruntea lui lată apărură cute, o expresie de amiciţie şi îngrijorare. Am considerat că va fi un sprijin valoros pentru consolidarea carierei tale. Recunosc, aparatura nu este asemănătoare celei folosite până acum. Problema pe care ai abordat-o s-a dovedit mai directă. Dacă ai obţine un rezultat clar, l-am publica în Physical Review Letters şi asta sigur ne-ar ajuta să obţinem prelungirea subvenţiei. Iar tu ţi-ai consolida poziţia în cadrul Catedrei.

  Gordon privi din nou la utilajele care mursecau peisajul, apoi îşi întoarse ochii spre Lakin. Physical Review Letters era o revistă de prestigiu în care se publicau cele mai recente rezultate la câteva săptămâni după prezentarea lucrării, fără a mai trebui să se aştepte cu lunile apariţia în Physical Review, sau prin alte asemenea jurnale. Explozia informaţională îi obliga pe cercetători să-si restrângă lecturile la câteva reviste, întrucât fiecare dintre ele devenea din ce în ce mai cuprinzătoare. Era ca şi cum ar fi încercat să-si astâmpere setea de la un hidrant. Pentru a câştiga timp, cercetătorii începuseră să se bazeze pe scurte prezentări apărute în Physical Review Letters, promiţându-si că vor citi revistele mai voluminoase când vor găsi timp.

  — Asta-i întru totul adevărat, recunoscu domol Gordon. Numai că nu am rezultate publicabile.

  — Ba da, ai, continuă Lakin încurajator. Efectul acesta al zgomotului. E deosebit de interesant.

  Gordon se încruntă.

  — Acum câteva zile ai spus că e vorba de tehnică defectuoasă.

  — În ziua aceea eram cam nervos. N-am apreciat pe deplin dificultăţile pe care le întâmpinaţi. Îşi plimbă degetele prin părul rărit, dându-l pe spate şi scoţând la iveală ţeasta deschisă la culoare, în vădit contrast cu tenul măsliniu. Zgomotul pe care l-ai descoperit, Gordon, nu e o simplă întâmplare. M-am gândit la el şi cred că e vorba de un nou efect fizic.

  Gordon îl privi neîncrezător.

  — Ce fel de efect? Întrebă el calm.

  — Nu ştiu. Este evident că totuşi ceva perturbă procesul normal de rezonanţă nucleară. Îţi sugerez să-l numim „rezonanţă spontană”, asta doar ca să avem o temă de cercetare. Mai târziu, dacă se dovedeşte important, aşa cum bănuiesc eu, efectul ar putea primi numele tău, Gordon – ce zici?

  — Isaak, dar nu-l înţelegem! Cum am putea să-i dăm un asemenea nume? Prin „rezonanţă spontană” s-ar înţelege că în cristal există ceva care face spinii magnetici să se reorienteze mereu.

  — Da, aşa e.

  — Dar nu suntem siguri că aşa stau lucrurile!

  — E singurul mecanism posibil, spuse distant Lakin.

  — S-ar putea.

  — Sper că nu ai luat în serios chestiunea cu semnalele, vorbi Lakin, cu sarcasm.

  — O studiem. Chiar în această clipă, Cooper culege date suplimentare.

  — E o prostie. Îl faci pe Cooper să-si piardă timpul.

  — După părerea mea, nu.

  — Din păcate, „părerea” ta nu e singurul element al ecuaţiei, zise Lakin măsurându-l cu răceală pe Gordon.

  — Şi ce înseamnă asta?

  — N-ai experienţă în asemenea probleme. Muncim contra cronometru. Reînnoirea finanţării de către FNS e mai importantă decât obiecţiunile tale. Regret că trebuie să ţi-o spun fără menajamente, însă…

  — Da, înţeleg, ai în vedere interesele întregului grup.

  — Cred că nu-i nevoie să mă completezi.

  Gordon se mulţumi să clipească şi privi pe fereastră.

  — Iartă-mă.

  Deşi se lăsă tăcere, scrâşnetul supărător al buldozerelor îl împiedica pe Gordon să se concentreze. Aruncă o privire spre pâlcul de palisandri situat ceva mai departe şi văzu o gheară mecanică sfârtecând un gard din lemn, vechi şi putred. Arăta ca un ţarc, o relicvă din istoria Vestului care se ştergea acum din memorie. Pe de altă parte putea foarte bine să fie o rămăşiţă de pe terenul Marinei, cumpărat recent de Universitate. Baza Mathews, unde erau antrenaţi infanteriştii pentru războiul din Coreea. Prin urmare, se dărâmă un centru de pregătire pentru a ridica un altul în loc. Gordon se întrebă în ce scop se pregătea aici. Pentru ştiinţă? Sau pentru obţinerea de fonduri?

  — Gordon, reluă Lakin, vocea lui devenind un murmur liniştitor, cred că nu apreciezi însemnătatea reală a acestei „probleme de zgomot” cu care te confrunţi. Te rog să reţii, nu e nevoie să pricepi totul despre un efect fizic pentru a intra în rândul descoperitorilor. Goodyear a descoperit absolut întâmplător procedeul de obţinere a cauciucului, scăpând cauciuc natural amestecat cu sulf pe o sobă încinsă. Roentgen a descoperit razele X în timp ce bâjbâia la un experiment de descărcare electrică în gaz.

  Gordon făcu o grimasă.

  — Asta înseamnă că tot ce nu înţelegem capătă importanţă?

  — Sigur că nu. Dar în cazul acesta ai încredere în judecata mea. Phys Rev Letters publică exact acest tip de enigme. Şi va contribui la crearea unei imagini favorabile în faţa FNS.

  Gordon protestă cu încăpăţânare.

  — Cred că e un semnal.

  — Gordon, anul ăsta va trebui să susţii un examen pentru evaluarea activităţii. Putem să-ţi mai dăm o gradaţie în cadrul funcţiei de asistent. Chiar să-ţi acordăm un concediu de studii plătit.

  — Şi? Lakin uitase să menţioneze că, din punct de vedere birocratic, se putea alege cu o „anulare a contractului”.

  — O lucrare fundamentată în Phys Rev Letters se bucură de autoritate.

  — Îhî.

  — Iar dacă experimentul tău continuă să nu dea roade, cu tot regretul, nu voi avea prea multe argumente în sprijinul tău.

  Gordon îl măsură pe Lakin, ştiind că discuţia nu-si mai avea rostul. Situaţia era clară. Lakin se rezemă de spătarul scaunului de şef, radiind o forţă ascunsă şi aşteptând efectul cuvintelor lui. Observă cămaşa impecabilă evidenţiindu-i pieptul atletic şi pantalonii bine întinşi pe picioarele musculoase. Se simţea în elementul lui în California, profitând de soare şi îmbunătăţindu-si lovitura de rever. Laboratoarele aglomerate şi prost iluminate de la MIT deveniseră ceva de domeniul trecutului. Lui Lakin îi pria aici şi dorea nespus să se bucure din plin de luxul de a trăi într-un oraş al bogătaşilor. Era dispus să răzbată oricum, numai să-si păstreze poziţia; voia să rămână pe loc.

  — O să mă mai gândesc, spuse Gordon controlându-si vocea. În faţa staturii atletice a lui Lakin, se simţea supraponderal, palid, stângaci. Şi voi continua să culeg date, adăugă el în final.

  La întoarcerea de la Aeroportul Lindbergh, Gordon menţinu discuţia pe teme neutre. Mama sporovăi despre vecinii de pe 12th Street, ale căror nume nu le mai ţinea minte, astfel încât certurile lor de familie, căsătoriile, naşterile şi decesele nu-l interesau câtuşi de puţin. Mama bănui că el va pricepe de îndată semnificaţia gestului soţilor Goldberg de a cumpăra în sfârşit o casă în Miami şi va trage concluzia că fiul lor, Jeremy, a ales New York University în locul colegiului Yashiva1. Toate acestea făceau parte din spectacolul ieftin şi melodramatic al vieţii. Fiecare segment îşi avea înţelesul său. Unii vor ajunge sus.

  1 Universitate Evreiască Ortodoxă pentru pregătirea celor ce vor deveni rabini (n.tr.)

  Alţii, după multe suferinţe, îşi vor primi răsplata finală, în cazul mamei sale, el însuşi reprezenta o răsplată, cel puţin în viaţa asta. Se extazie în faţa fiecărei minunăţii care se profila în lumina din ce în ce mai scăzută, în timp ce goneau pe Autostrada 1 către La Jolla. Palmieri care creşteau pe marginea drumului, fără a fi îngrijiţi. Nisipul alb din Mission Bay, pustiu şi curat. Fără ceva care să semene cu Coney Island1. Fără trotuare înguste şi aglomerate. O vedere spre ocean, de pe Mount Soledad, care ajungea până spre infinitul albastru în locul priveliştii cenuşii ce se oprea în haosul din New Jersey. Era impresionată de toate; îi aminteau de cele ce i se povestiseră despre Israel. Tatăl lui fusese un sionist înfocat, făcând permanent economii pentru a-si ajuta patria. Gordon era convins că mama continua să contribuie, deşi nu-l rugase niciodată să facă acelaşi lucru; simţea probabil că el avea nevoie de gelt1 pentru a face faţă poziţiei universitare, însă deocamdată nu se simţea îndemnat să dea nimic pentru cauza evreiască. Părăsind New Yorkul, se rupsese de toate gogoriţele privind regimul alimentar şi adevărurile talmudice. Penny îi spusese deja că nu semăna a evreu, dar el ştia că doar ignoranţa o făcea să afirme aşa ceva. Atmosfera conservatoare în care crescuse n-o învăţase niciunul dintre micile secrete revelatoare. Pe de altă parte, majoritatea californienilor nu băga în seamă asemenea amănunte şi asta îi convenea lui Gordon. Nu voia ca oamenii să aibă rezerve înainte de a-i strânge mâna. Se stabilise în La Jolla şi pentru a scăpa din mediul claustrofobic evreiesc al New Yorkului.

  1 Bani, bănuţi (idiş) (n.tr.)

  1 Zonă în Brooklin, New York, care cuprinde cele mai vechi parcuri de distracţie din SUA (n.tr.)

  Ajunseseră aproape de casă şi intraseră pe Nautilus Street, când mama zise, ca din întâmplare:

  — Această Penny, s-ar cuveni să-mi spui câteva lucruri despre ea înainte de a o întâlni.

  — Ce să-ţi spun? E o fată din California, ca atâtea altele.

  — Ce să înţeleg din asta?

  — Joacă tenis, urcă pe munte, a fost în Mexic, dar nu mai departe de Las Vegas. Face şi surfing. A încercat să mă convingă şi pe mine, dar întâi trebuie să mă simt în formă. Eu fac alergări.

  — Totul pare frumos, spuse ea bănuitor.

  Gordon o cază la Motelul Surfside, apoi îşi continuară drumul până la apartamentul lui, situat în apropiere. Intrară în cameră şi fură învăluiţi de mirosul unei mâncări cubaneze, pe care Penny învăţase să o gătească de la o fostă colegă de cameră de origine latino-americană. Penny apăru din bucătărie dezlegându-si cordonul şorţului, arătând ca o gospodină perfectă. Deci Penny, în ciuda obiecţiunilor ei, dădea un adevărat spectacol. Mama se arătă entuziasmată şi vorbăreaţă. Năvăli în bucătărie pentru a ajuta la pregătirea salatei, interesându-se de reţetă şi aşezând cratiţele la loc. Gordon îşi găsi de lucru cu vinul, ritual pe care începuse să-l deprindă recent. Până să ajungă în California, abia dacă băuse vreodată altceva decât must de struguri1. Acum păstra în bar un stoc de Krug şi de Martini şi putea înţelege jargonul în care

  1 în original, Concord grape, soi de struguri negri de masă, specific pentru Coasta de Est (N. Tr.).

  Apăreau cuvinte precum buchet sau tărie, deşi nu era sigur ce semnificaţie aveau toate acestea.

  Mama veni din bucătărie, aşeză masa cu mişcări rapide şi precise şi întrebă unde era baia. Gordon îi spuse, în timp ce se întorcea la sticla de vin pe care o desfăcea, Penny îl căută din priviri şi-i zâmbi. El îi răspunse. Flaconul cu Enovid1 avea să fie steagul independenţei lor.

  Când se întoarse, doamna Bernstein arăta preocupată. Păşea mai greoi şi mai legănat decât îşi amintea Gordon, iar invariabila rochie neagră făcea cute în timpul mersului. Ceva o tulburase. Începură să mănânce şi pe parcurs discuţia se limită la noutăţi lipsite de importanţă. Vărul Irv voia să intre în afaceri cu articole de galanterie, undeva în Massachussetts, unchiul Herb făcea bani cu lopata, ca de obicei, iar sora lui – şi aici mama făcu o pauză de parcă şi-ar fi amintit dintr-o dată că era un subiect care trebuia să fie evitat – încă mai umbla cu nişte trăsniţi din Village. Gordon zâmbi. Sora lui, cu doi ani mai mare şi mult mai curajoasă, îşi purta singură de grijă. Făcu o remarcă referitoare la preocupările ei artistice şi la perioada de adaptare la această lume, iar mama se întoarse către Penny şi spuse:

  — Presupun că şi pe tine te interesează arta.

  — A, da, îndeosebi literatura europeană.

  — Şi ce părere ai de ultimul roman al domnului Roth2?

  — A, făcu Penny, încercând clar să câştige timp. Nu cred că l-am citit până la capăt.

  — Ar trebui s-o faci. Te-ar ajuta să-l înţelegi mai bine pe Gordon.

  1 Compus hormonal anticoncepţional, folosit pentru controlul ovulaţiei (N. Tr.).

  2 Referire la romanul Fie ce-o fi (Letting Go) publicat în 1962, care are ca subiect deruta morală a unei părţi a tinerei intelectualităţi americane, considerat de critica de specialitate drept o scriere modestă. (N. Tr.).

  — Poftim? Se miră el. Ce vrei să spui?

  — Păi, dragul meu, începu doamna Bernstein pe un ton compătimitor, i-ar putea da unele idei despre… Cum să zic… Cred că domnul Roth – sper că mă aprobi, Penny – e un scriitor foarte profund.

  Gordon zâmbi, întrebându-se dacă-si putea îngădui să-i râdă în nas. Înainte de a apuca să deschidă gura, Penny murmură:

  — Ţinând seama că Faulkner a murit în luna iulie, iar Hemingway anul trecut, după părerea mea, Roth intră în grupul celor mai buni o sută de scriitori americani, dar…

  — Da, dar ei scriau despre trecut, Penny, începu doamna Bernstein, neînduplecată. Ultima lui carte, Fie ce-o fi, e plină de…

  Văzând cum stau lucrurile, Gordon se aşeză mai comod şi se lăsă în voia gândurilor. Mama îşi expunea teoria despre dezvoltarea şi superioritatea literaturii evreieşti, iar Penny, aşa cum era de prevăzut, răspundea precis. Curând, în mintea mamei ideile se amestecară cu fapte de viaţă. Îşi găsise însă un interlocutor încăpăţânat, care nu era dispus să cedeze doar ca să păstreze o atmosferă paşnică. Gordon simţi tensiunea crescândă dintre ele, dar nu putea face nimic pentru a pune capăt discuţiei. Controversa nu avea absolut nici o legătură cu teoria literară, ci cu relaţia despre shiksa1 şi dragostea de

  1 Fată sau femeie care nu este evreică (idiş) (n.tr.) mamă. Urmări cum faţa mamei se aspreşte. Ridurile din jurul ochilor, care ieşeau în evidenţă când râdea, formate de fapt din cauza căutăturii severe, se adânciseră. Putea interveni, dar ştia ce se va întâmpla: fără să-si dea seama cum, vocea lui va deveni piţigăiată şi va ajunge să vorbească la fel de scârţâit ca un adolescent care abia a trecut de Bar Mitzvah1. Mama îl făcea mereu să aibă o asemenea reacţie de răspuns. Ei bine, de data asta va evita capcana.

  Vocile lor crescură în intensitate. Penny cita cărţi, autori; mama respingea totul, ferm convinsă că puţinele cursuri urmate la seral îi dădeau dreptul să aibă păreri de nezdruncinat. Gordon termină de mâncat, savură îndelung vinul, privi în tavan, dar în cele din urmă nu se mai putu abţine:

  — Mamă, s-a făcut destul de târziu şi dacă mai punem şi diferenţa de fus orar…

  Doamna Bernstein se opri în mijlocul peroraţiei şi-l privi, nedumerită, parcă trezită dintr-o transă.

  — Doar discutăm, dragule, nu trebuie să te îngrijorezi, îi zâmbi.

  Penny reuşi să-si descreţească puţin fruntea.

  Doamna Bernstein îşi pipăi cocul, un castel clădit din păr, care rezistase timpului. Penny se ridică şi strânse farfuriile, făcând mult zgomot. Tăcerea apăsătoare dintre ele se menţinu.

  — Hai, mamă. E mai bine să mergem.

  — Întâi masa, zise ea, începând să adune tacâmurile.

  — Las-o pe Penny.

  — Bine, atunci să mergem.

  1 Ceremonie ebraică ţinută la Sinagogă pentru primirea băieţilor de treisprezece ani, care au urmat un curs pregătitor de idaistică, în rândul adulţilor comunităţii everieşti (n.tr.)

  Se sculă de pe scaun scuturându-si de firimituri inexistente rochia neagră şi strălucitoare şi-si luă poşeta. Coborî scările cu paşi din ce în ce mai grăbiţi, toc-toc, mai repezi la ieşire, ca şi cum ar fi fugit de la locul unei bătălii neterminate. Merseră pe o alee despre care Gordon ştia că scurtează drumul şi o vreme ascultară ecoul propriilor paşi. La mică distanţă se auzea zgomotul valurilor care se spărgeau de ţărm. Fuioare de ceaţă pluteau şi se cuibăreau sub felinare.

  — Ei bine, e diferită, nu-i aşa? Întrebă doamna Bernstein.

  — În ce sens?

  — Aşa.

  — Nu, serios nu ştiu.

  Cu toate că ştia.

  — Voi sunteţi… Făcu un semn, neavând încredere în cuvinte, încolăcindu-si degetul mijlociu peste arătător, imaginând o pereche înlănţuită… Aşa, da?

  — Asta înseamnă ceva?

  — La noi acasă e altfel.

  — Am mai crescut şi eu.

  — Puteai să spui. Să-ţi previi mama.

  — Preferam s-o cunoşti mai întâi.

  — Tu, cadru universitar…

  Oftă. Poşeta i se legăna, descriind un arc larg, în ritmul paşilor, iar unghiul la care cădea lumina o făcea să aibă o umbră alungită. Gordon socoti că mama se resemnase cu ideea. Dar nici gând:

  — N-ai cunoscut nici o evreică în California?

  — Hai, mamă.

  — Nu mă refer la relaţii întâmplătoare. Se opri locului. E vorba de o viaţă întreagă.

  El ridică din umeri.

  — E prima dată. O să învăţ.

  — Să înveţi ce? Să fii altceva?

  — Nu ţi se pare că eşti prea ostilă cu prietenele mele? Nu-i nevoie de prea mult spirit analitic pentru a înţelege atâta lucru.

  — Unchiul Herb ar zice…

  — Dă-l încolo pe unchiul Herb! Filosofie de târfă.

  — Ce urât vorbeşti. Dacă i-aş spune ce…

  — Spune-i că am bani în bancă. O să priceapă el.

  — Sora ta măcar e aproape de casă.

  — Doar geografic.

  — Habar n-ai.

  — Înşiră vopsele de ulei pe pânză ca să-si lecuiască psihoza. Asta e. Psiho-surioara mea.

  — Termină.

  — E adevărat.

  — Trăieşti cu ea?

  — Sigur. Am nevoie de experienţă.

  — De când a murit taică-tău…

  — Nu începe iar cu asta. Făcu un gest tăios cu mâna. Ascultă, ai văzut cum stau lucrurile. Şi aşa vor rămâne.

  — De dragul lui taică-tău, Dumnezeu să-l odihnească…

  — Nu poţi… Vru să spună să mă sperii cu o fantomă şi chiar aşa simţea, dar încheie scurt: ştii cum sunt acum.

  — O mamă să nu-si dea seama?

  — Exact, uneori se înşală.

  — Îţi spun, ţi-o cer, nu-i frânge inima mamei tale.

  — Fac ce vreau. Mie îmi convine situaţia asta.

  — E… O fată care face aşa ceva, care trăieşte cu tine fără să fiţi căsătoriţi…

  — Nu-s încă sigur dacă vreau…

  — Dar ea ce vrea?

  — Uite ce e, o să aflăm noi. Fii înţelegătoare, mamă.

  — Tu-mi zici mie să fiu înţelegătoare? Când mie-mi vine să mor aici fără să mai scot o vorbă? Nu pot rămâne să vă văd ca pe două păsărele amorezate.

  — Nu te obligă nimeni să te uiţi. Trebuie să afli cine sunt, mamă.

  — Taică-tău ar… Dar nu continuă. Cu o mişcare bruscă, se îndreptă de spate. Părăseşte-o.

  Avea chipul împietrit.

  — Nu.

  — Atunci du-mă la culcare.

  Când se întoarse, Penny citea revista Time şi mânca seminţe de acaju.

  — Cum te-ai descurcat?

  Obosită, strâmbă puţin din colţul gurii.

  — N-o să câştigi concursul de Susie Semita.

  — Nici nu-mi făceam iluzii. Iisuse, am mai întâlnit persoane cu fixuri, dar nici chiar aşa.

  — Da. Prostiile alea ale ei, cu Roth.

  — Nu despre el era vorba.

  — Da, ai dreptate, aprobă el.

  A doua zi dimineaţă, mama îi telefonă de la motel. Plănuia să-si petreacă ziua plimbându-se prin oraş. Nu dorea să-i răpească din timp, făcându-l să absenteze de la Universitate şi de aceea va merge singură. Gordon n-o contrazise, deoarece avea o zi plină în faţă; o prelegere, un seminar, prânzul cu prezentatorul seminarului, două întruniri ale comitetului după-amiază şi o discuţie cu Cooper.

  Reveni seara, mai târziu decât de obicei. Telefonă la motel, dar nu primi răspuns. După ce sosi şi Penny, cinară împreună. Penny avea nişte probleme de rezolvat şi trebuia să mai citească puţin. În jur de nouă terminară curăţenia, apoi Gordon îşi întinse o parte dintre materialele pentru prelegere pe masa din sufragerie şi se apucă să corecteze nişte lucrări mai vechi. Pe la unsprezece încheie, trecu notele în agendă şi abia după aceea îşi aminti de mama. Telefonă la motel. I se spuse că mama agăţase biletul cu „Nu deranjaţi” de clanţa uşii şi ceruse să nu i se dea legătura în cameră. Gordon se gândi să plece până acolo. Dar era prea obosit şi hotărî să facă asta în ziua următoare, la prima oră.

  Se trezi târziu. Mâncă un castron cu fulgi de grâu, timp în care trecu prin notiţele pentru prelegerea de Mecanică Clasică, revăzând etape din unele probleme-model pe care le va lucra în faţa studenţilor. Tocmai îşi aranja hârtiile în geantă când îşi aminti că trebuia să telefoneze. Mama era din nou plecată.

  După-amiază se simţi cuprins de remuşcări. Veni devreme acasă şi plecă direct la motel. Bătu, dar nu-i răspunse nimeni. Se duse la recepţie şi funcţionarul se uită în căsuţa de scrisori a camerei. Pescui un plic alb şi i-l înmână lui Gordon.

  — Doctor Bernstein? Da. V-a lăsat asta, domnule. A părăsit motelul.

  Gordon îl desfăcu, simţindu-se total ameţit. Înăuntru era o scrisoare lungă, repetând în detaliu temele discutate pe drum. Nu înţelegea cum de putea fiul ei, altădată atât de devotat, să-si jignească mama în felul acesta. Era rănită de moarte. Ce făcea era greşit din punct de vedere moral. Să se combine cu o fată atât de diferită, să trăiască astfel – cumplită greşeală. Să-si piardă vremea cu o shtunk1! Mama

  1 Putoare (idiş) (n.tr.) plângea, era îngrijorată foc din cauza lui. El nu se va răzgândi prea curând. Ea are să-i dea pace. Are să-l lase să priceapă şi singur. Fata n-o să moară din asta. Pleca la Los Angeles, s-o viziteze pe verişoara Hazel, Hazel care avea trei copii buni, pe care ea nu-i văzuse de şapte ani. De la Los Angeles se va întoarce la New York cu avionul. Peste câteva luni va veni probabil din nou. Sau mai curând să vină el acasă. Să-si reîntâlnească prietenii de la Columbia. Să le facă vizite cunoştinţelor din cartier; se vor bucura cu toţii să-l vadă pe marele profesor născut pe strada lor. Până atunci îi va scrie şi va spera. Mamele nu-si pierd speranţa.

  Gordon vârî scrisoarea în buzunar şi plecă acasă. I-o arătă lui Penny şi discutară o vreme despre ea, apoi se hotărâră să uite şi să se ocupe de problema asta altă dată. Cu timpul, rănile de genul acesta se lecuiau de la sine.

  — Ei, unde dracu’ e? Explodă Renfrew. Se agita încoace şi încolo prin birou, cinci paşi în fiecare direcţie.

  Gregory Markham stătea tăcut, urmărindu-l pe Renfrew. În această dimineaţă făcuse meditaţie jumătate de oră, iar acum se simţea relaxat şi echilibrat. Privi dincolo de Renfrew, pe ferestrele mari pe care Cav le etala ca articole de lux esenţiale în construcţie. La început de vară, câmpia întinsă era netedă şi nemişcată, de un verde incredibil. Câţiva ciclişti rulau, netulburaţi, pe drumul Coton, cu nişte baloturi cocoţate pe portbagaje. Aerul dimineţii era deja cald şi apăsător. Albastrul cerului înveşmânta turlele îndepărtate din Cambridge şi încadra soarele auriu care atârna deasupra oraşului. Era o părticică binecuvântată a zilei, când simţeai că ai în faţă un interval imens de timp, gândi Markham, ca şi cum în marea de minute ce te aştepta puteai să realizezi orice.

  Renfrew încă se foia nervos. Markham făcu o mişcare şi întrebă:

  — La ce oră a spus că soseşte?

  — Zece, la naiba. A plecat de-acolo acum câteva ore. A trebuit să-i telefonez la birou şi am întrebat dacă mai e acolo. Mi-au spus că a pornit foarte devreme, înaintea orei de vârf. Unde-o fi?

  — E abia trecut de zece, zise Markham împăciuitor.

  — Da, dar ce naiba, nu pot începe înainte de a sosi el. Îi ţin pe tehnicieni degeaba. Nici nu-i pasă de experiment şi ne face şi greutăţi.

  — Finanţarea ai primit-o, aşa e? Şi echipamentele de la Brookhaven.

  — Fonduri limitate. Cât să continuăm, nimic mai mult. Trebuie şi altele. Ne strâng de gât, asta e. Ştim amândoi la fel de bine că asta-i singura şansă de a ieşi din impas. Iar ei ce fac? Mă silesc să continuu experimentul cu te-miri-ce şi după aceea, blestematul ăsta nici nu se deranjează să apară la vreme pentru a-l urmări.

  — E administrator, nu om de ştiinţă. Sigur, politica de finanţare pare mioapă. Dar uite, FNS n-ar mai trimite nimic dacă nu s-ar exercita presiuni. Poate folosesc banii în alte scopuri. Doar nu te aştepţi ca Peterson să facă minuni.

  Renfrew se opri şi-l privi fix.

  — Cred că ţi-e destul de limpede că nu-l înghit. Sper să nu-si dea seama de asta, altfel s-ar putea opune experimentului.

  Markham ridică din umeri.

  — Sunt sigur că ştie. Se vede de la o poştă că aveţi temperamente diferite, iar Peterson nu-i prost. Ascultă, dacă vrei, vorbesc eu cu el… Chiar am s-o fac. Cât despre ideea de a-l elimina de la experiment – să i-o scoateţi din cap. Fără îndoială că s-a obişnuit să fie detestat. Cred că nici nu-l deranjează. Nu, după părerea mea, poţi conta pe sprijinul lui. Dar numai parţial. Omul se străduie să-i iasă toate pasienţele, iar asta înseamnă subţierea substanţială a fondurilor de ajutorare.

  Renfrew se aşeză pe scaunul rotativ.

  — Iartă-mă, Greg, dar azi sunt cam încordat. Îşi trecu degetele groase prin păr. Am lucrat de dimineaţă până spre seară şi am obosit. Dar în primul rând sunt dezamăgit. Îmi apar tot felul de zgomote care distorsionează semnalul.

  Freamătul activităţii febrile din laborator le reţinu brusc atenţia. Tehnicienii, care cu câteva clipe mai devreme flecăreau fără grijă, păreau acum gata de treabă. Peterson se strecură printre aparatele prezente peste tot. Veni la uşa biroului lui Renfrew şi îi salută scurt din cap.

  — Regret c-am întârziat, doctore Renfrew, spuse el, fără a mai da explicaţii. Putem începe imediat.

  Când Peterson se întoarse către laborator, Markham observă cu uşoară surprindere noroiul uscat de pe pantofii lui eleganţi, cu care părea să fi mers prin arătură.

  Era 10.47. Renfrew începu să apese rar pe tasta de semnalizare. Markham şi Peterson rămaseră în spatele lui. Tehnicienii controlau celelalte semnale de ieşire şi făceau reglaje.

  — E chiar aşa de uşor să transmiţi un mesaj? Se interesă Peterson.

  — Simple semnale Morse, îl lămuri Markham.

  — Înţeleg, pentru a mări şansele de a fi decodificate.

  — Drace! Făcu Renfrew şi se ridică. Iar a crescut nivelul zgomotului.

  Markham se aplecă în faţă şi privi la ecranul osciloscopului. Linia dansa şi vibra, creând un câmp de dispersie aleatoriu.

  — Cum de poate apare atât zgomot într-un eşantion de indiu îngheţat? Întrebă Markham.

  — Iisuse, de unde să ştiu? Am avut mereu necazuri de genul ăsta.

  — Nu poate fi termic.

  — Din cauza fenomenului, transmisia e imposibilă, nu?

  — Bineînţeles, răspunse îmbufnat Renfrew. Lărgeşte linia de rezonanţă tahionică şi alterează semnalul.

  — Deci experimentul nu dă rezultate?!

  — Ce mama dracului, n-am spus asta. E doar o întârziere. Sunt sigur că voi descoperi defecţiunea.

  Un tehnician strigă de pe pasarelă:

  — Domnule Peterson! Cineva la telefon, susţine că-i urgent.

  — Bine, vin. Peterson urcă grăbit scările şi dispăru. Renfrew se sfătui cu câţiva tehnicieni, verifică indicaţiile aparatelor şi pierdu astfel câteva minute. Markham urmări cu atenţie curbele de pe osciloscop.

  — Ai idee ce-ar putea fi? Strigă el către Renfrew.

  — Scurgeri de căldură, probabil. Ori eşantionul nu e bine izolat împotriva şocurilor.

  — Te referi la paşii celor de aici?

  Renfrew ridică din umeri şi-si văzu de treabă. Gânditor, Greg îşi duse un deget la gură şi studie spectrul de zgomot de culoare galbenă de pe ecranul verzui al osciloscopului. După o clipă, întrebă:

  — Ai un corelator, ca să-l foloseşti în montaj?

  Renfrew rămase nemişcat şi se gândi.

  — Nu, n-avem aici. N-am avut nevoie.

  — Ei, propun s-o facem. Mai durează până procuri unul potrivit.

  Peterson apăru deasupra.

  — Iertaţi-mă, trebuie să merg la un telefon sigur. S-a întâmplat ceva.

  Renfrew se întoarse fără să spună o vorbă. Markham urcă scara.

  — Oricum cred că vom întârzia cu experimentul.

  — A, perfect. N-aş vrea să mă întorc la Londra fără să văd totul. Dar va trebui să vorbesc cu câteva persoane pe o linie telefonică specială. Există una în Cambridge. Are să-mi ia probabil vreo oră.

  — Chiar atât de gravă e situaţia?

  — Aşa se pare. Înflorirea aceea de diatomee din largul coastei Americii de Sud se extinde şi nu poate fi controlată.

  — Înflorire?

  — Aşa o numesc biologii. Înseamnă că fitoplanctonul se adaptează la hidrocarburile clorurate folosite la îngrăşăminte. Dar mai e ceva. Specialiştii se chinuiesc să descopere care sunt efectele asupra lanţului trofic din ocean.

  — Înţeleg. Putem să vă ajutăm cu ceva?

  — Nu ştiu. Americanii desfăşoară experimente controlate în Oceanul Indian, dar am înţeles că progresele sunt neînsemnate.

  — Asta e, n-o să vă mai reţinem. Am ceva de lucru, o idee în legătură cu experimentul lui John. Ştiţi unde se află restaurantul Whim?

  — Da, pe Trinity Street. Lângă Bowes & Bowes.

  — Peste vreo oră aş vrea să mănânc şi să beau ceva. Ne întâlnim acolo.

  — Bună idee. Ne vedem la prânz.

  Localul Whim gemea de studenţi. Ian Peterson îşi făcu loc prin aglomeraţia de lângă uşă şi rămase o clipă în loc, încercând să se orienteze. Studenţii din apropierea lui îşi treceau halbele cu bere din mână în mână, pe deasupra capetelor şi dintr-una se vărsară câteva picături şi pe Peterson. Îşi scoase batista şi se şterse dezgustat. Tinerii nici nu observaseră. Era sfârşitul anului universitar şi se simţeau într-o dispoziţie de zile mari. Câţiva dintre ei erau deja beţi. Vorbeau tare într-o latină de baltă, o parodie a vreunei ceremonii la care probabil că tocmai participaseră.

  — Eduardus, dona mibi plus beerus? Strigă unul.

  — Beerus? O Deus, quid dicit? Ecce sanguinus barbarus! Declamă un altul.

  — Mea culpa, mea maxima culpa! Răspunse primul, mimând pocăinţa. Dar cum se zice la bere în scârba asta de latină?

  — Alum! Vinum barbaricum! Imbibius hopius! Îi răspunseră mai mulţi.

  Se auziră hohote puternice de râs. Îşi închipuiau că sunt foarte spirituali. Unul dintre ei sughiţă, lunecă moale la podea şi rămase nemişcat. Cel de-al doilea ridică mâna deasupra lui şi intonă cu un aer solemn:

  — Requiescat în pace. Et lux perpetua, şi-aşa mai departe.

  Peterson se îndepărtă de ei. Venind din lumina orbitoare de pe Trinity Street, ochii i se obişnuiseră deja cu semiobscuritatea de aici. Un afiş îngălbenit, lipit pe perete, anunţa că unele feluri de mâncare nu puteau fi oferite – temporar, fireşte. În centrul localului se afla un foc mare de cărbuni, care trosnea şi sfârâia. Un bucătar asaltat din toate părţile muta cratiţele de pe ochiurile mici pe cele mari şi invers. Când ridica vreun vas, flacăra dinăuntru îi lumina mâinile şi faţa transpirată, iar în asemenea clipe se profila ca o fantomă roşiatică şi agitată. Studenţii de la mesele din jurul sobei îl îndemnau să se grăbească.

  Peterson traversă spaţiul aglomerat unde se mânca, trecând prin vălătucii albăstrui de fum care pluteau straturi-straturi. Adierea acră de marijuana ajunse până la el, amestecată cu mirosuri de tutun, ulei încins şi sudoare. Se auzi strigat pe nume. Privi în jur până îl zări pe Markham într-un separeu.

  — Doar din întâmplare poţi întâlni pe cineva aici, nu? Spuse Peterson aşezându-se.

  — Tocmai comandam. Mai mult salate, ce zici? Şi feluri cu carbohidraţi căcăcioşi. S-ar părea că-n zilele astea nici nu merită să mai mănânci.

  Peterson studie meniul.

  — Cred c-o să comand nişte limbă, deşi e incredibil de scumpă. Orice alt fel de mâncare mi se pare imposibil.

  — Da, aşa e. Se strâmbă. Nu înţeleg cum poţi mânca limbă ştiind că provine din gura unui animal.

  — Şi-atunci să cer ouă?

  Markham râse.

  — Cred că nu prea e loc de-ntors. Dar eu o să mă destrăbălez şi-o să cer nişte cârnaţi. Se potrivesc mai bine cu bugetul meu.

  Chelnerul aduse bere slabă pentru Peterson, iar pentru Markham tare şi neagră. Peterson bău cu sete.

  — Deci se permite consumul de marijuana?

  Markham aruncă o privire în jur şi adulmecă aerul.

  — Droguri? Sigur. Toate euforicele slabe sunt legale aici, ce crezi?

  — Legale sunt de un an-doi. Dar convenţiile sociale, dacă le-o mai respecta cineva, cer să nu fumezi aşa ceva în locuri publice.

  — Suntem într-un oraş universitar. Bănuiesc că studenţii fumau în public şi înainte de legalizare. Oricum, guvernul vrea să-i facă pe oameni să mai uite de veştile alarmante, aşa că n-ar avea rost să le ceară să se drogheze numai acasă, explică Markham cu multă răbdare.

  — Mm, murmură Peterson.

  Markham rămase cu halba la buze şi-l privi.

  — Eşti evaziv. Deci am avut dreptate, aşa-i? A avut guvernul în minte aşa ceva?

  — Să zicem că s-a discutat şi aspectul ăsta.

  — Atunci, ce va hotărî guvernul liberal în legătură cu medicamentele care îmbunătăţesc inteligenţa umană?

  — De când am fost transferat în Consiliu, nu am mai avut de-a face cu aceste probleme.

  — Chinezii au avansat serios în domeniu, aşa am auzit un zvon.

  — Zău? Păi doar atât am prins şi eu, Consiliul a primit luna trecută un raport referitor la chestia asta.

  — Culege informaţii despre propriii săi membri?

  — Chinezii sunt membri doar cu numele, însă… Ei, uite, problemele din ultimii ani au avut un caracter tehnic. La Beijing au destule pe cap şi fără să se vâre în tematici pentru care nu posedă capacităţi de cercetare.

  — Credeam că o duc bine.

  Peterson făcu un gest din umeri.

  — Cât de bine se poate când trebuie să te ocupi de un miliard de suflete. În prezent, problemele externe îi preocupă mai puţin. Încearcă să împartă în porţioare matematic egale plăcinta care e din ce în ce mai mică.

  — În sfârşit, comunismul în stare pură.

  — Nu chiar pură. Feliile egale descurajează tulburările pe care le-ar stârni inegalitatea. Pentru a creşte producţia, au redescoperit agricultura terasată, chiar dacă necesită mai multă forţă de muncă. În China, legumele sunt opiul maselor. Dintotdeauna a fost aşa. Au pus capăt folosirii de produse chimice consumatoare de energie la culturi. Cred că se tem de efectele secundare.

  — Cum ar fi înflorirea sud-americană?

  — Absolut corect. Peterson se strâmbă. Cine-ar fi fost în stare să prevadă…?

  Din mulţime se auzi deodată un strigăt gâlgâit. O femeie ţâşni de la o masă apropiată, ţinându-se de gât. Încerca să spună ceva. O alta, care o însoţea, o întrebă:

  — Elinor, ce ai? Gâtul? Te-ai înecat?

  Femeia gâfâi, tuşi hârâit. Se agăţă de un scaun. Câteva persoane se întoarseră într-acolo. Duse mâinile la pântece şi faţa i se schimonosi de durere.

  — Eu… Mă doare, aşa…

  Vomită brusc, direct pe masă. Făcu o mişcare spasmodică în faţă, trăgându-se cu mâinile de îmbrăcăminte. Un şuvoi verzui se împrăştie peste farfuriile cu mâncare. Consumatorii de la mesele alăturate, rămaşi până în acest moment împietriţi, îşi împinseră scaunele înapoi şi se retraseră. Femeia încercă să mai strige ceva, dar nu reuşi decât să verse. Se auziră pahare căzând pe jos şi spărgându-se; mulţimea se trase mai departe de ea.

  — A… ajutor! Răcni femeia, cutremurându-se în convulsii. Încercă să stea în picioare şi se mânji de vomă. Se întoarse către prietena ei care se refugiase la o altă masă. O privi cu ochi sticloşi şi-si apăsă palmele peste burtă. Făcu un pas nesigur, înapoi. Alunecă brusc şi se prăbuşi la podea.

  Peterson fusese atât de şocat, încât rămăsese împietrit, ca şi Markham, de altfel. Când femeia căzu, sări în picioare şi se repezi spre ea. Mulţimea vocifera, însă nimeni nu făcea nici o mişcare. Se aplecă deasupra femeii. Avea şalul încurcat în jurul gâtului. Răsucit şi mirosind acru a vomă. Trase de el folosind ambele mâini. Materialul se sfâşie. Femeia gâfâi. Peterson vântură şalul, făcând un curent de aer. Ea începu să respire şuierător. Ochii îi jucau în cap.

  — Doa… Doare… Aşa de…

  Peterson se uită urât la oamenii care se buluceau.

  — Chemaţi un doctor, ce mama dracului!

  Ambulanţa plecase. Personalul localului era ocupat să spele pe jos. Izgoniţi de duhoare, consumatorii se cam risipiseră. Peterson se întoarse de afară, unde ieşise să se asigure că se recoltase şi o mostră din ceea ce mâncase femeia.

  — Ce-au spus că are? Întrebă Markham.

  — N-aveau idee. Le-am dat cârnatul din care tocmai mânca. Medicul a zis că ar fi o toxiinfecţie alimentară, dar ce-am văzut nu mi-a lăsat impresia asta.

  — Câte-am auzit despre impurităţi…

  — Probabil. Peterson alungă subiectul, făcând un gest larg cu mâna. În zilele astea ar putea fi orice.

  Markham sorbi gânditor din bere. Un chelner se apropie aducându-le mâncarea.

  — Limbă pentru dumneavoastră, domnule, i se adresă lui Peterson punându-i farfuria în faţă. Şi cârnaţi pentru dumneavoastră.

  Amândoi se uitară lung la farfurii.

  — Cred că… Începu Markham ezitant.

  — De acord, îl susţinu Peterson cu vioiciune. Sărim peste astea. Ne-ai putea aduce o salată?

  Chelnerul privi şovăitor la farfurii.

  — Aşa aţi comandat dumneavoastră.

  — Aşa e. Dar după cele întâmplate mai devreme, cred că nu te aştepţi să mai şi mâncăm. Într-un asemenea restaurant…

  — Eu habar n-am, şefu’ a zis…

  — Spune-i să verifice marfa primită, altfel o să-i închid localul. M-ai înţeles?

  — Dumnezeule, dar ăsta nu-i un motiv să…

  — Atât să-i spui. Şi adu-i prietenului meu încă o bere neagră.

  După ce chelnerul bătu în retragere, neavând chef să fie luat la întrebări nici de Peterson, nici de patron, Markham şopti:

  — Grozav. Cum de-ai ştiut că mai vreau o bere?

  — Intuiţie, răspunse Peterson amical.

  După ce mai băură câte o halbă, Peterson începu:

  — Ascultă, Sir Martin e singurul om cu pregătire tehnică din delegaţia britanică. Eu sunt nespecialistul, cum zic ei. Vreau să ştiu: cum dracu’ rezolvaţi chestia cu paradoxul bunicului? Omul acela, Davies, mi-a explicat destul de clar despre descoperirea tahionilor şi accept ideea că pot parcurge drumul spre trecutul nostru, dar tot nu văd cum l-am putea schimba.

  Markham oftă.

  — Până la descoperirea tahionilor, toată lumea a considerat comunicarea cu trecutul drept o imposibilitate. Sună incredibil, dar fizica comunicaţiilor în timp s-a conturat de mult, aproape accidental, încă de prin anii patruzeci. Doi fizicieni, John Wheeler şi Richard Feynmann, au făcut o descriere corectă a luminii însăşi, arătând, de pildă, că ori de câte ori se încearcă transmiterea unei unde radio există două unde lansate.

  — Două?

  — Exact. Pe una o recepţionăm cu aparatele de radio. Cealaltă călătoreşte înapoi în timp – „undă înaintată”, după cum au numit-o Wheeler şi Feynmann.

  — Dar nu primim nici un mesaj înainte de a fi transmis.

  Markham dădu aprobator din cap.

  — Adevărat, însă unda înaintată există acolo, în ecuaţia matematică. N-ai cum s-o ocoleşti. Ecuaţiile în fizică sunt simetrice faţă de timp. Asta-i una dintre enigmele fizicii moderne. Cum se face totuşi că percepem scurgerea timpului şi ecuaţiile fizicii spun că timpul poate curge în ambele direcţii şi înainte şi înapoi?

  — Şi atunci, ecuaţiile sunt greşite?

  — Nu. Ele anticipează tot ce se poate măsura – dar numai atâta vreme cât folosim „unda întârziată”, cum au botezat-o Wheeler şi Feynmann. Cea pe care o auzi prin intermediul radioului.

  — Ei, dar trebuie să existe şi o modalitate de a răsturna ecuaţia până când recepţionezi doar partea întârziată.

  — Nu, nu există. Dacă procedezi aşa în cazul ecuaţiilor, nu poţi păstra unda întârziată la aceeaşi valoare.

  — În regulă şi unde sunt spectacolele radio transmise înapoi în timp? Cum de nu putem prinde veştile din secolul următor?

  — Wheeler şi Feynmann au demonstrat că undele acestea nu pot ajunge aici.

  — În anul acesta? Adică în timpul prezent?

  — Corect. Vezi tu, unda avansată poate interacţiona cu întregul Univers; ea se deplasează înapoi, spre trecutul nostru, astfel că atinge toată materia care s-a creat vreodată. Problema e că unda avansată bombardează toată materia înainte ca semnalul să fi fost transmis.

  — Da, sigur. Peterson se gândi că acum, de dragul discuţiei, accepta ideea „undei avansate” pe care cu câteva momente înainte ar fi respins-o.

  — Deci unda loveşte toată materia, iar electronii ce o compun trepidează în aşteptarea mesajului pe care îl va transmite postul de radio.

  — Efect care precede cauzei? Se miră Peterson.

  — Exact. Pare să contrazică experienţa, nu?

  — Absolut.

  — Dar trebuie să se ţină seama şi de vibraţia electronilor din restul Universului. La rândul lor şi ei transmit atât „unde avansate”, cât şi întârziate. Ca şi cum ai arunca două pietre într-un lac. Amândouă propagă unde. Dar cele două unde nu se însumează.

  — Nu? De ce?

  — Interferează una cu alta. Dau naştere unei reţele reticulare de maxime şi minime locale. Acolo unde maximele şi minimele din modelele separate coincid, ele se amplifică una pe alta. Dar când maximele produse de prima piatră se întâlnesc cu minimele celei de-a doua, ele se anulează. Apa nu se mai vălureşte.

  — Aha. În regulă.

  — Wheeler şi Feynmann au arătat că restul Universului, lovit de o „undă avansată”, acţionează ca o mulţime de pietre azvârlite în lac. „Unda avansată” merge înapoi în timp, produce toate celelalte unde. Ele interferează şi rezultatul este zero. Nimic.

  — Aa! Până la urmă, „unda avansată” se anulează singură.

  Deodată, din difuzoarele localului, răzbătu: „Iar diavolul dansează, da, da, da, cu Ioana d’Arc”.

  — Dă muzica mai încet, n-auzi? Strigă Peterson. Gălăgia se stinse. Se aplecă spre Markham. Foarte bine. Mi-ai arătat de ce nu funcţionează această „undă avansată”. Comunicarea în timp e imposibilă.

  Markham zâmbi.

  — Orice teorie are şi o ipoteză ascunsă. Problema pe care o ridică modelul Wheeler-Feynmann e că s-ar putea ca electronii din Univers şi din trecut să nu reflecte undele potrivite. Acest lucru e valabil pentru semnalele radio. Pentru tahioni, nu. Wheeler şi Feynmann nu ştiau de existenţa tahionilor; nici n-au fost concepuţi teoretic decât pe la mijlocul deceniului şase. Tahionii nu sunt absorbiţi în acelaşi mod. Ei nu interacţionează cu materia la fel ca undele.

  — De ce?

  Markham făcu o grimasă.

  — Nu-i uşor de explicat. Soluţia a fost intuită cu zeci de ani în urmă, dar nimeni n-a dezvoltat-o într-o teorie, în lucrarea originală a celor doi există chiar o frază care sună astfel: „Este necesar numai ca descrierea să fie consecventă cu ea însăşi.” Prin asta, ei vor să spună că modul de înţelegere a curgerii timpului, care merge într-o singură direcţie, este o prejudecată. Ecuaţiile din fizică nu se supun prejudecăţilor noastre – ele sunt simetrice faţă de timp. Singurul standard pe care-l putem impune unui experiment e să fie consecvent din punct de vedere logic.

  — Dar e ilogic să trăieşti chiar după ce ţi-ai ucis bunicul cu un foc de armă. Să-l omori înainte de naşterea tatălui tău.

  — Noi suntem obişnuiţi să concepem aceste lucruri ca şi cum ar exista un soi de comutator care ar avea două poziţii. Altfel spus, tatăl tău e mort ori inexistent.

  — Da, aici ai dreptate.

  Markham scutură din cap.

  — Nu chiar. Dacă e rănit şi-si revine? Apoi, ieşind din spital, o poate cunoaşte pe bunica. Depinde de scop.

  — Nu înţeleg…

  — Gândeşte-te la transmiterea de mesaje, nu la uciderea bunicilor. Toată lumea presupune că receptorul – aflat în trecut – poate fi legat de un comutator, de pildă. Dacă semnalul soseşte din viitor, comutatorul e programat să închidă emiţătorul – înainte ca semnalul să fi fost transmis. Acesta-i paradoxul.

  — Exact.

  Peterson se lăsă peste masă, simţindu-se absorbit de problemă, în ciuda îndoielilor pe care le avea. Îi plăcea modul în care oamenii de ştiinţă prezentau problemele ca pe nişte experimente cerebrale precise, făcând ca lumea să fie sigură şi precisă. Problemele sociale erau mai încâlcite şi mai neplăcute. Din acest motiv, ele îşi găseau rareori rezolvarea.

  — Din nefericire, nu există comutator care să aibă ceva între cele două poziţii – închis şi deschis.

  — Ei, asta-i acum. Dar comutatorul cu care aprind lumina ce este?

  — De acord, deci îl basculezi. Există un moment când comutatorul se află la mijloc, nici închis, nici deschis.

  — Înţeleg că e vorba de un interval de timp extrem de scurt.

  — Sigur, dar nu-l poţi reduce la zero. Şi, de asemenea, există un anumit impuls pe care trebuie să-l dai comutatorului pentru ca el să sară de la închis la deschis. În realitate, e posibil să-l loveşti atât cât să-l faci să rămână la mijloc – încearcă. Sigur ţi s-a întâmplat asta măcar o dată. Comutatorul se blochează – echilibrat la jumătatea drumului.

  — Bine, de acord, spuse Peterson nerăbdător. Dar care-i legătura cu tahionii? Adică unde-i noutatea?

  — Noutatea e cum gândeşti aceste evenimente – transmiterea şi receptarea – ca fiind legate într-un lanţ, o buclă. De exemplu, transmit spre trecut un mesaj de genul: „închide emiţătorul!” Gândeşte-te la comutatorul care se mişcă spre „închis”. Acest eveniment e ca o undă care se mişcă din trecut spre viitor. Emiţătorul se schimbă de la „deschis” la „închis”. Acum această aşa-numită undă de informaţii se mişcă înainte, în timp. Deci semnalul original nu este transmis.

  — Exact. Paradox.

  Markham surâse şi ridică un deget. Îi făcea plăcere să explice:

  — Stai puţin! Gândeşte-te la toate aceste timpuri existând într-un fel de buclă. În ea cauza şi efectul n-au nici un înţeles. Există doar evenimente. Când comutatorul trece pe poziţia „închis”, informaţia se propagă înainte, spre viitor. Concepe-o ca pe un emiţător din ce în ce mai slab, pe măsură ce comutatorul se apropie de poziţia „închis”. Atunci fasciculul de tahioni transmis de emiţător devine mai slab.

  — Aha! Se lumină brusc Peterson. Deci, la rândul lui, receptorul primeşte un semnal mai slab din viitor. Comutatorul nu e lovit prea puternic, deoarece semnalul care se deplasează înapoi în timp devine mai slab. Nu se mişcă prea repede spre „închis”.

  — Asta e. Cu cât ajunge mai aproape de „închis”, cu atât se deplasează mai încet. Există o undă de informaţii care călătoreşte înainte, spre viitor şi – ca o reflexie – fasciculul de tahioni se întoarce spre trecut.

  — Atunci ce realizează experimentul?

  — Păi, să zicem că acest comutator se apropie de poziţia „închis” şi atunci fasciculul de tahioni slăbeşte. Comutatorul nu parcurge tot drumul până la „închis” şi, la fel ca şi întrerupătorul de la lumină, începe să revină spre „deschis”. Dar, cu cât se apropie mai mult de „deschis”, cu atât mai puternic devine emiţătorul în viitor.

  — Deci fasciculul de tahioni creşte ca forţă, încheie Peterson în locul lui. Ceea ce, din nou, deplasează comutatorul de la „deschis” înapoi, spre „închis”. Comutatorul rămâne pe o poziţie intermediară.

  Markham se rezemă de spătar şi goli halba. Pe chipul bronzat, devenit acum palid după iarna lipsită de soare de la Cambridge, apăru un zâmbet puţin strâmb care-i evidenţie ridurile.

  — Vibrează la mijloc.

  — Nici un paradox.

  — Vezi… Markham ridică uşor din umeri. Nu există contradicţii logice. Dar noi încă nu ştim precis ce înseamnă acea stare intermediară, de echilibru. Ea evită paradoxurile. I se pot aplica formule de mecanică cuantică, dar nu am idee ce rezultă dintr-un experiment practic.

  — De ce nu?

  Markham ridică din umeri.

  — Încă nu s-au desfăşurat experimente. Renfrew n-a avut nici timp, nici bani.

  Peterson ignoră critica implicită; sau doar i se păruse? Era evident că activitatea din aceste domenii se redusese an de an. Markham nu făcea decât să exprime realitatea… Trebuia să ţină seama că un om de ştiinţă se simte înclinat să evalueze mai curând situaţia aşa cum este, fără să calculeze efectele afirmaţiilor sale. Pentru a schimba subiectul, Peterson întrebă:

  — Nu cumva efectul acela de blocare în poziţie intermediară vă împiedică să transmiteţi informaţii spre trecut, adică spre 1963?

  — Uite cum se prezintă problema; percepţia noastră privind cauza şi efectul este o iluzie. Micul experiment despre care discutăm reprezintă o buclă cauzală – fără început şi fără sfârşit. Asta voiau să spună Wheeler şi Feynmann când cereau ca descrierea noastră să fie coerentă din punct de vedere logic. În fizică domneşte logica, nu mitul cauzei şi efectului. Stabilirea unei ordini în desfăşurarea evenimentelor reprezintă punctul nostru de vedere. O părere umană ciudată, presupun. Legilor fizicii nu le pasă. Acesta-i noul concept asupra timpului – ca grup de evenimente în perfectă interrelaţie, consecvent cu el însuşi. Noi considerăm că ne deplasăm în timp, dar asta-i doar o prejudecată.

  — Dar ştim că evenimentele se petrec totuşi acum, nu în trecut sau în viitor.

  — Dar unde este acel acum? A spune că „acum” este clipa de faţă reprezintă un cerc vicios. Fiecare moment este „acum” când „se petrece”. Mai e ceva: cum măsori viteza de mişcare de la o clipă la alta? Şi răspunsul vine: nu poţi. Care e viteza de curgere a timpului?

  — Păi, e… Peterson se opri şi rămase pe gânduri.

  — Cum se poate deplasa timpul? Viteza e de o secundă pe secundă! În fizică nu poate exista un sistem de coordonate cu ajutorul căruia să putem măsura trecerea timpului. Asta e. Când ne referim la Univers, timpu-i îngheţat.

  — Şi atunci… Peterson ridică un deget pentru a-si masca deruta şi se încruntă. Patronul apăru ca din pământ.

  — Da, domnule? Spuse el cu politeţe exagerată.

  — A, încă un rând.

  — Da, domnule.

  Plecă imediat să aducă el însuşi berea. Această hârjoană îi dădu o mică satisfacţie lui Peterson. Obţinerea unei asemenea reacţii printr-o demonstraţie de forţă era un joc pe care-l practica de mult, iar fiecare reuşită îl umplea de mulţumire.

  — Şi crezi, totuşi, începu Peterson revenind la subiect, că experimentul lui Renfrew are vreun rost? Problema asta cu buclele şi imposibilitatea de a închide comutatoarele…

  — Sigur va da roade. Markham primi paharul întunecat, plin cu bere neagră. Patronul aşeză precaut berea blondă în faţa lui Peterson şi începu:

  — Domnule, vreau să vă cer scuze…

  Nerăbdător să-l asculte pe Markham, Peterson îl întrerupse cu un gest:

  — E în ordine, spuse el expeditiv.

  Markham urmări retragerea patronului.

  — Foarte eficient. Chestia asta se predă în şcolile cele mai bune?

  — Bineînţeles, zâmbi Peterson. Există prelegeri, apoi călătorii de documentare la restaurante reprezentative. Trebuie să deprinzi corect mişcarea din încheietura mâinii.

  Markham ridică paharul în semn de salut. După acest toast mut, spuse:

  — A, da, Renfrew. Wheeler şi Feynmann nu au observat ceva. Dacă transmiţi un mesaj înapoi, care nu are nimic de-a face cu închiderea emiţătorului, nu e nici o problemă. Să spunem că vreau să fac un pariu la o cursă de cai. Hotărăsc să trimit rezultatele cursei unui prieten din trecut. O fac. Prietenul pariază şi câştigă banii. Asta nu înseamnă schimbarea rezultatului cursei. Mai târziu, amicul îmi dă o parte din câştig. Faptul că-mi dă bani nu mă împiedică să-i transmit şi alte informaţii – de fapt, pot aranja lesne asta, astfel încât să primesc bani după ce am trimis mesajul.

  — Nici un paradox.

  — Exact. Deci poţi schimba trecutul, dar numai dacă nu încerci să produci un paradox. Dacă încerci, experimentul rămâne în starea aceea incertă.

  Peterson se concentră.

  — Şi cum e? Vreau să spun, cum ar apărea lumea dacă ai putea s-o schimbi?

  — Nu se ştie, răspunse Markham uşor amuzat. Până acum n-a încercat nimeni.

  — N-au existat emiţători tahionici.

  — Şi nici motive pentru a încerca transmiterea de mesaje spre trecut.

  — Vreau să înţeleg clar. Cum va evita Renfrew crearea unui paradox? Dacă le dă multe informaţii, vor rezolva problema şi atunci n-ar mai avea motive să transmită mesajul.

  — Tocmai ăsta-i trucul. Evită crearea paradoxului, altfel blochezi comutatorul. Prin urmare, Renfrew va transmite un element vital de informaţie – cât să impulsioneze cercetarea, nu să rezolve problema cu totul.

  — Şi pentru noi cum va fi? Lumea se va schimba în jurul nostru?

  Markham îşi muşcă buza de jos.

  — Cred că da. Vom fi într-o stare diferită. Deteriorarea va fi de mai mici proporţii, oceanele mai curate…

  — Dar starea asta ce e? Adică situarea noastră aici? Noi ştim că oceanele sunt în pericol.

  — Sigur? Cum să aflăm dacă nu cumva tocmai acesta e rezultatul experimentului pe cale de realizare? Cu alte cuvinte, dacă Renfrew n-ar fi existat ca să conceapă această idee, poate că ne-am afla într-o stare şi mai gravă. Necazul este că ideea noastră despre timp nu acceptă buclele cauzale. Dar gândeşte-te din nou la comutatorul blocat.

  Peterson clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să-si limpezească gândurile.

  — Greu de conceput aşa ceva.

  — Seamănă cu legarea de noduri în timp, recunoscu Markham. Eu ţi-am oferit doar o interpretare matematică. Ştim: tahionii sunt reali; nu ştim, însă, ce presupune existenţa lor.

  Peterson privi în jur, constatând că localul Whims aproape se golise.

  — E ciudat să te gândeşti că ăsta ar putea fi rezultatul a ceea ce încă n-am făcut. Totul prins într-o relaţie indisolubilă, ca un covor ţesut manual. Clipi amintindu-si de trecut, de alte prilejuri când mâncase aici. Soba asta cu cărbuni – de când se află aici?

  — De ani de zile, presupun. Pare un fel de semn distinctiv. Face cald iarna şi revine mai ieftin decât o plită electrică sau cu gaz. În plus, se poate găti în orice moment al zilei, nu doar când se distribuie energie. Şi le oferă clienţilor o privelişte în timp ce aşteaptă să fie serviţi.

  — Da, cărbunele rămâne combustibilul pe termen lung al bătrânei Anglii, murmură Peterson mai mult pentru sine. Soba e totuşi cam butucănoasă.

  — Când ai fost student aici?

  — Prin anii şaptezeci. De atunci n-am revenit de prea multe ori.

  — S-au schimbat mult lucrurile pe care le ştiai?

  Peterson surâse melancolic.

  — Îndrăznesc să spun că apartamentul meu nu s-a schimbat esenţial. O vedere pitorească spre râu şi haine mucegăite din cauza umezelii. Îşi alungă uşoara întristare. Curând va trebui să plec la Londra.

  Îşi croiră drum cu coatele printre studenţii din dreptul uşii şi ieşiră în stradă. După lumina scăzută din interior, soarele de iunie îi orbi. Rămaseră nemişcaţi pe trotuarul îngust, clipind, total dezorientaţi. Câţiva trecători o luară pe stradă ca să-i ocolească, iar nişte biciclişti cotiră brusc şi claxonară strident. Se întoarseră şi porniră spre King’s Parade. Se opriră la colţ, peste drum de biserică, pentru a se uita în vitrina librăriei Bowes & Bowes.

  — Te superi dacă intru o clipă? Întrebă Peterson. Vreau să caut ceva.

  — Foarte bine, te însoţesc. Şi eu bat librăriile; rareori îmi scapă vreuna.

  Librăria Bowes & Bowes era la fel de aglomerată ca şi Whim, numai vocile păreau ceva mai potolite. Se strecurară cu atenţie printre piramidele de cărţi expuse şi printre grupurile de studenţi îmbrăcaţi cu robe negre. Peterson arătă către o masă mai puţin bătătoare la ochi, aflată în partea din spate a magazinului.

  — Ai văzut asta? Întrebă el şi ridică un exemplar pe care i-l dădu lui Markham.

  — Cartea lui Holdren? Nu, n-am citit-o încă, deşi am vorbit amândoi despre ea. E bună? Markham se uită la titlul imprimat cu roşu pe fond negru – Geografia Mizeriei: geopolitica degradării umane, de John Holdren. În partea din dreapta jos se afla o mică reproducere după o pictură medievală, înfăţişând un schelet rânjind, având o coasă în mână. O răsfoi, se opri la o pagină şi începu să citească. Ia uite aici, spuse el îndreptând volumul spre Peterson care-si aruncă ochii la tabel şi încuviinţă.

  Decese

 

  (Estimări)

  — 96 Java 8 750 000

  1986 Malawi 2 300 000

  1987 Filipine —până în prezent Congo – până în prezent India

  — Până în prezent Columbia, Ecuador, Honduras – până în prezent Rep. Dominicană – până în prezent Egipt, Pakistan —până în prezent Asia de Sud-Est 113 000 000

  Markham fluieră printre dinţi.

  — Sunt cifre reale?

  — A, da. Subevaluate, mai mult ca sigur.

  Peterson se îndreptă spre capătul magazinului. O fată stătea cocoţată pe un scaun înalt şi aduna o coloană de cifre folosind un calculator. Părul blond şi lung îi cădea peste ochi, acoperindu-i faţa. Peterson o studie fără fereală în timp ce răsfoi câteva cărţi. Îmbrăcată după ultima modă, dar oarecum strident. O eşarfă albastră, aranjată cochet la gât. Încă suplă, dar peste o vreme, cine ştie? Părea să aibă în jur de nouăsprezece ani. Parcă simţindu-i privirea, fata ridică ochii spre el. El continuă să o studieze. Da, nouăsprezece ani, foarte drăguţă şi tare conştientă de asta. Ea se dădu jos de pe scaun şi, ţinându-si hârtiile ca o pavăză lângă corp, se apropie.

  — Vă pot fi de folos cu ceva?

  — Nu ştiu, răspunse el cu un zâmbet vag. Poate. O să te anunţ dacă va fi cazul.

  Ea luă vorbele drept o încercare de flirt şi-i adresă câteva cuvinte-şablon cu care probabil îi dădea gata pe băieţii din oraş. Se întoarse şi se îndepărtă aruncându-i o privire peste umăr, rostind cu o voce guturală:

  — Atunci să mă anunţi.

  Îl privi lung printre gene, apoi zâmbi provocator şi porni legănându-se spre partea din faţă a librăriei. Peterson era amuzat. La început crezuse că fata cochetează cu el în mod serios, lucru comic dacă n-ar fi fost atât de atrăgătoare. Zâmbetul dovedea că juca teatru. Se simţi dintr-o dată foarte bine dispus şi observă aproape imediat cartea pe care o căuta.

  O luă şi plecă să-l caute pe Markham. Fata era acum cu două prietene şi stătea cu spatele la el. Acestea râdeau şi-l măsurau din ochi. Zău că era extraordinar de drăguţă. Luă hotărârea pe loc. Markham se uita printr-o antologie SF.

  — Am câteva treburi de rezolvat, îi spuse Peterson. Ce-ar fi să pleci înainte şi să-l informezi pe Renfrew că sosesc peste jumătate de oră?

  — Foarte bine, aprobă Markham.

  Peterson îl urmări ieşind pe uşă, păşind elastic şi dispărând pe aleea din spatele clădirii cunoscută sub numele de Schools.

  Peterson o căută din ochi pe fată. Servea pe altcineva, un student. O studie făcând din nou acelaşi joc, aplecându-se mai mult decât era nevoie ca să scrie o chitanţă, dar de ajuns ca studentul să poată privi prin decolteul bluzei. Apoi se îndreptă de spate, îl fixă fără jenă şi-i înmână cartea într-o pungă din hârtie albă. Tânărul ieşi cu o expresie de mirare pe chip. Peterson o privi drept în ochi şi arătă volumul pe care îl ţinea în mână. Ea închise sertarul maşinii de casă şi veni spre el.

  — Da, vă rog. V-aţi hotărât?

  — Cred că da. O iau pe asta. Şi poate mă ajuţi în alt fel. Locuieşti în Cambridge, da?

  — Da. Dumneavoastră nu?

  — Nu, sunt din Londra. Fac parte din Consiliu. Se dispreţui imediat. Era ca şi cum ar fi doborât un iepure cu tunul. Lipsă de tact. În fine, acum se bucura de atenţia ei, aşa că era cazul să profite de situaţie. Mă întrebam dacă n-ai putea să-mi recomanzi vreun restaurant bun pe aici.

  — Păi ar fi Mistreţul Albastru. Şi mai e unul franţuzesc în Grantchester despre care am auzit vorbindu-se, Le Marquis. Şi altul, italian, Il Pavone.

  — Ai fost la vreunul dintre ele?

  — Eu, nu… Se îmbujoră uşor şi Peterson îşi dădu seama că fata regretă lumina dezavantajoasă în care se punea. Era sigur că numise trei dintre cele mai scumpe restaurante. Preferatul lui nu fusese menţionat; nu chiar ostentativ şi ceva mai ieftin, dar cu o bucătărie excelentă.

  — Dacă ar fi să alegi, la care te-ai duce?

  — O, Le Marquis. Pare un local grozav.

  — Data viitoare când voi veni aici, aş considera o mare favoare dacă ai lua masa cu mine acolo, în caz că nu ai alte treburi. Îi zâmbi cuceritor. E plictisitor să călătoreşti singur, să mănânci singur…

  — Serios? Exclamă ea. Vreau să spun… Se zbătu să-si tempereze emoţia triumfătoare. Da, tare mult aş vrea.

  — Foarte bine. Dacă mi-ai da şi numărul de telefon… Ea ezită şi Peterson bănui că nu avea telefon. Sau dacă preferi, pot trece pe la magazin.

  — Da, aşa ar fi cel mai bine, acceptă ea, bucuroasă, această soluţie salvatoare.

  — Abia aştept.

  Merseră spre casă, unde Peterson plăti pentru carte. După ce părăsi Bowes & Bowes dădu colţul spre Market Square. Prin vitrina librăriei o văzu consultându-se cu cele două amice. Ei, ce uşor a fost. Doamne Dumnezeule, nici măcar nu ştiu cum o cheamă.

  Traversă piaţa şi trecu prin Petty Cury, unde cumpărători nenumăraţi ieşeau din magazinul Christ de peste drum. Prin poarta deschisă se vedeau peluza verde şi, dincolo de ea, culorile vii ale bordurii de verdeaţă de lângă peretele cenuşiu de la Master’s Lodge. În uşă stătea un portar care citea ziarul. Câţiva studenţi parcurgeau nişte liste puse la avizier. Peterson îşi continuă drumul şi intră pe Aleea Hobson. Găsi în cele din urmă locul pe care-l căuta: Foster şi Jagg, negustori de cărbune.

  John Renfrew îşi petrecu dimineaţa de sâmbătă instalând rafturi noi pe peretele liber din bucătărie. Marjorie se ţinuse de el luni de zile ca să le facă. Aluziile nevinovate privind locul de aşezare al scândurilor „când te vei hotărî” se tot acumulaseră, devenind apăsătoare. Pieţele erau deschise doar câteva zile pe săptămână – „pentru evitarea fluctuaţiilor în aprovizionare”, venea de obicei explicaţia oferită la buletinele de ştiri din cursul serii – şi, din cauza întreruperii curentului, nu se putea refrigera nimic. Marjorie începuse să pună legume la conservat şi adunase o mulţime de borcane. Aşezate în cutii de carton, acestea aşteptau cuminţi să fie plasate pe rafturile promise.

  Renfrew îşi montă minuţios sculele, acordându-le aceeaşi atenţie ca şi instrumentelor de laborator. Casa era veche şi stătea puţin înclinată, parcă bătută permanent de vreun vânt nevăzut. Renfrew descoperi că firul cu plumb se abătea cu mai bine de 7,5 centimetri faţă de stâlpul din beton. Podeaua ceda, obosită ca un covoraş de şters picioarele, îndelung folosit. Se îndepărtă la un pas faţă de pereţii înclinaţi, privi atent şi observă că liniile casei erau total aiurea. Dai o mulţime de bani pe o locuinţă, cugetă el şi te alegi cu un păienjeniş de stâlpi, grinzi şi scafe, toate abătute de la verticală. O uşoară afundare în colţul de aici, dincolo o diagonală care nu merge unde trebuie, îşi aminti o scenă din copilărie când îl urmărise pe tatăl său care se uita fix la tavanul din paiantă, calculând probabilitatea prăbuşirii lui.

  În timp ce studia problema, copiii trecură valvârtej prin casă. Paşii lor duduiau pe porţiunile lustruite de podea, neacoperite de covoarele subţiate. Ajunseră la uşa principală şi ţâşniră afară, continuându-si joaca. Îşi dădu seama că pentru ei avea o căutătură preocupată, iar chipu-i trăda concentrarea de altădată a tatei.

  Îşi aranjă sculele şi se apucă de lucru. Tăie şipcile la dimensiuni potrivite. Încetul cu încetul, stivele din spatele casei se micşorară. Pentru a fixa scândurile subţiri de lângă tavan, trebui să le taie oblic cu un ferăstrău de mână. La mişcarea puternică de du-te-vino, aşchiile zburară peste tot, iar tăietura ieşi dreaptă. Apăru şi Johnny, obosit de fugăreala cu sora lui. Renfrew îl puse la treabă, cerându-i să aducă sculele necesare. Prin fereastră auzi vocea metalică a unui prezentator de la radio anunţând că Argentina intrase în Clubul Ţărilor Nuclearizate.

  — Tati, ce înseamnă Clubul Ţărilor Nuclearizate? Întrebă Johnny, făcând ochii mari.

  — Oameni care aruncă bombe.

  Johnny îşi trecu degetul mare pe un raşpel, rămânând cu privirea ţintă la striaţiile care îi agăţau pielea.

  — Pot să intru şi eu?

  Renfrew se opri, îşi umezi buzele şi se uită spre cerul de un albastru-închis.

  — Numai nebunii ajung să intre, spuse el şi-si reluă treaba.

  Vocea de la radio prezentă în detaliu respingerea de către Brazilia a acordurilor comerciale preferenţiale care ar crea o Zonă Americană Extinsă. Se afirma că americanii condiţionaseră acceptarea unor importuri mai ieftine de sprijinul pe care voiau să-l acorde în problema înfloririi din sudul Atlanticului.

  — O floare, tati? Cum poate să înflorească oceanul?

  — E un alt fel de floare, spuse Renfrew cu o voce răguşită.

  Luă câteva scânduri sub braţ şi le duse înăuntru.

  Tocmai îndrepta marginile aspre când, din grădină, apăru şi Marjorie să vadă ce progrese făcuse. Avusese cu ea aparatul de radio care funcţiona cu baterii.

  — De ce iese în afară la bază? Spuse ea în loc de bună ziua.

  Puse radioul pe masă. De la o vreme părea să umble cu el peste tot, observă Renfrew, de parcă nu mai suporta solitudinea şi liniştea.

  — Rafturile sunt drepte, iar pereţii înclinaţi.

  — Arată ciudat. Eşti sigur?

  — Încearcă şi tu. Îi întinse nivela. Ea o aşeză cu delicateţe pe o scândură a unui raft. Bula se opri exact în locul dintre cele două repere de ghidare. Vezi? Perfect plană.

  — Da, aşa se pare… Recunoscu Marjorie împotriva voinţei ei.

  — Nu te-ngrijora, nu ţi se vor răsturna borcanele.

  Puse câteva pe un raft. Acest gest-ritual însemna încheierea misiunii lui. Cadrul pătrat ieşea în evidenţă; scânduri din brad şi lambriuri din stejar. Johnny mângâie temător lemnul, parcă uimit că dăduse şi el o mână de ajutor la construirea acestui ansamblu.

  — Mă gândeam să dau o fugă până la laborator, spuse Renfrew, strângându-si ferăstrăul şi dălţile.

  — Las-o mai moale, mai ocupă-te şi de copii. Trebuie să-l iei pe Johnny şi să mergeţi să strângeţi mercur.

  — Of, drace, mi-a ieşit din minte. Uite, mă gândisem…

  — Că vei lucra puţin şi după-amiază, termină Marjorie cu o undă de reproş în glas. Renunţă, te rog.

  — Păi mă duc doar să-mi notez câteva rezultate obţinute de Markham.

  — Poate-l iei şi pe Johnny cu tine. Chiar nu poţi să ai un sfârşit de săptămână numai al tău? Credeam c-ai rezolvat totul de ieri.

  — Am pregătit un mesaj împreună cu Peterson. În primul rând chestia cu oceanul. Transmitem şi despre fermentaţia masei de trestie de zahăr care se foloseşte la producerea de combustibili.

  — Şi ce-i rău în asta? Alcoolul e mai curat decât benzina proastă care se găseşte acum.

  Renfrew se spălă pe mâini la chiuvetă.

  — Foarte adevărat. Nenorocirea e că brazilienii defrişează o mare parte a junglei pentru a cultiva trestie de zahăr. Asta reduce numărul plantelor care pot absorbi bioxidul de carbon din aer. Gândeşte-te la efectele ce rezultă pe termen lung şi aşa îţi explici şi modificările climatice la nivel planetar, efectul de seră, ploile şi câte altele.

  — Consiliul a constatat asta?

  — Nu, nu, echipele de cercetători din întreaga lume. Consiliul doar stabileşte politica generală pentru rezolvarea problemelor. Mandat ONU, puteri extraordinare şi aşa mai departe.

  — Acest domn Peterson pare să fie un tip foarte influent.

  Renfrew ridică din umeri.

  — El afirmă că Regatul Unit exercită un rol major doar din întâmplare. Şi asta deoarece mai avem echipe de cercetare care lucrează la probleme „vizibile”. Altfel am ocupa locul Nigeriei, al Vietnamului sau al altor ţări aproape necunoscute.

  — Ceea ce faci tu e… cum ai spus, „vizibil”?

  Renfrew râse înfundat.

  — Nu, e-al naibii de transparent. Peterson a dirijat nişte fonduri de sprijin pentru noi, dar cred c-o face dintr-un soi de ambiţie personală; pariez chiar.

  — Foarte frumos din partea lui.

  — Frumos? Renfrew se şterse pe mâini şi rămase o clipă gânditor. Îl interesează din punct de vedere intelectual, îţi spun eu, deşi nu-i tipul de intelectual aşa cum îl concep eu. Aş zice că mi se pare un târg cinstit. El se alege cu amuzamentul, iar eu cu banii.

  — O fi convins că vei reuşi.

  — Crezi? Poate. Deşi nici eu nu sunt sigur că voi reuşi.

  Marjorie păru şocată.

  — Atunci de ce perseverezi?

  — E o problemă de fizică. Nu ştiu dacă putem modifica trecutul. Nici alţii n-au idee. În privinţa asta, fizica e un haos. Dacă cercetarea n-ar fi fost desfiinţată aproape complet, acum s-ar fi lucrat la ea. Mie mi s-a oferit şansa de a efectua experimentele cele mai importante. Acesta e motivul. Ştiinţa, iubito…

  Marjorie se încruntă, dar nu spuse nimic. Renfrew îşi admiră lucrarea. Ea începu să aranjeze borcanele pe rafturi. Fiecare dintre ele avea o garnitură din cauciuc şi cleme de fixare etanşă. Înăuntrul lor pluteau legume cu forme rotunde, imprecise. Văzându-le, Renfrew simţi că-i piere pofta de mâncare.

  Marjorie se opri brusc din treabă şi spuse cu un aer îngrijorat:

  — Îl tragi pe sfoară, nu-i aşa?

  — Nu, dragă, eu… Cum să-ţi spun… Îi dau speranţe.

  — Şi el ce speră?

  — Uite ce e, pe Peterson îl interesează problema. Nu e treaba mea să ghicesc ce gânduri îl animă. Iisuse, curând o să-l inviţi să se întindă pe canapea să-ţi povestească despre copilărie.

  — Nu l-am cunoscut pe omul ăsta, spuse ea, înţepată.

  — Păi, după cum vezi, discuţia n-are nici un rost.

  — De fapt, discutam despre tine. Tu…

  — Stai puţin. Înţelege, fată dragă, nimeni nu ştie nimic despre experimente. Încă nu mă poţi acuza de pretenţii absurde. Şi fiindcă veni vorba, pe Peterson îl îngrijorează la fel de mult problema interferenţelor şi cred că nu m-am înşelat.

  — Bruiază cineva experimentele?

  — Nu, ceva. Foarte mult zgomot din afară. Îl voi filtra. Exact asta voiam să fac după-amiază.

  — Întâi colectarea de mercur, zise Marjorie, îndârjită şi deschise radioul care începu să urle o reclamă: Consoarta înseamnă soartă în noul plan de împărţire a slujbelor! Exact, un cuplu care împarte o slujbă îşi poate aduce contribuţia la actuala…

  Renfrew îl închise.

  — Fii bună şi ascultă în altă parte, spuse el hotărât.

  Pedală alături de Johnny până la Cav. Trecură pe lângă ferme ocupate de nomazi şi Renfrew se strâmbă. Se apropiase de câteva dintre ele, încercând să găsească perechea care o băgase în sperieţi pe Marjorie. Fusese primit cu priviri ostile şi cu invitaţii brutale de: „Ia cară-te de-aici!” Nici poliţistul din localitate nu-l ajutase cu ceva.

  Când trecu pe lângă zidurile dărăpănate ale unui grajd, Renfrew simţi în nări mirosul acru al fumului de cărbune. Cineva aflat înăuntru ardea cărbune de proastă calitate, lucru interzis de lege, dar nu se vedea fumul albăstrui care să-l alerteze pe poliţist. Fenomenul era tipic. Oamenii aruncau o groază de bani pentru reducerea poluării, apoi recuperau cheltuielile prin folosirea de combustibil ieftin.

  Renfrew îi auzise pe unii oameni, altfel respectabili, lăudându-se cu exact asemenea isprăvi, ca nişte copii care fac diverse năzbâtii interzise de părinţi şi scapă neprinşi asupra faptului. Aceştia aparţineau acelei categorii de excursionişti care lasă în urma lor mormane de sticle şi cutii goale de conserve în pădure, în loc să se ostenească să le recicleze. Uneori se gândea că singurii care respectau legile erau cei din clasa de mijloc, mereu subţiată.

  Când ajunseră la Cav, Johnny umblă fără ţintă pe coridoarele cufundate în umbră, timp în care Renfrew luă notiţe. Johnny îl convinse până la urmă să facă un ocol pe la Institutul Astronomic, aflat pe Madingley Road. Băiatul se jucase deseori pe acolo şi, de când Institutul fusese închis, îl vedea rar. Pe Madingley erau tot felul de gropi făcute de şenilele tancurilor aduse pentru înăbuşirea revoltei din '96. Renfrew nimeri cu roata într-una dintre ele şi se stropi cu noroi pe pantaloni. Trecură pe lângă clădirile joase ale biroului Institutului, care aveau ferestre supradimensionate, o modă americană foarte îndrăgită într-o epocă bogată în ţiţei. Ajunseră la corpul central, construit din gresie în secolul al nouăsprezecelea, care avea o cupolă demodată deasupra etajelor ce adăposteau biblioteca, birourile şi arhivele cu hărţi stelare. Pedalară pe lângă cupola mai mică, a telescopului de 36 de inci, pe lângă magazii şi ateliere de reparaţii, ale căror ferestre fuseseră sparte de răufăcători. Când intrară pe alee, roţile împrăştiară pietrişul. De un alb-strălucitor, ramele ferestrelor încadrau interiorul scufundat în întuneric. Renfrew tocmai cotea pe drumul de acces al maşinilor ca să coboare panta spre Madingley când uşile mari de la intrare se deschiseră brusc. Văzu un bărbat scund care-i privea. Era îmbrăcat cu un costum de culoare închisă, vestă şi cravată asortată, bine strânsă la gât. Avea în jur de şaizeci de ani şi purta ochelari cu lentile bifocale.

  — Nu sunteţi poliţistul, constată omul cu surprindere.

  Renfrew, căruia ideea i se păru normală, se opri, dar nu spuse nimic.

  — Domnule Frost! Strigă Johnny. Vă mai amintiţi de mine?

  Frost se încruntă, apoi se lumină la faţă.

  — Johnny, dar nu te-am văzut de ani de zile. Veneai la Serile Observatorului cu regularitatea cu care răsar stelele.

  — Până când s-au desfiinţat, îl acuză băiatul.

  — S-a închis Institutul, spuse Frost scuzându-se, aplecându-se puţin ca să-l vadă mai bine pe Johnny. N-au mai fost bani.

  — Dar dumneavoastră aţi rămas.

  — Asta aşa e. Dar nu mai avem lumină electrică şi pe întuneric nu pot primi publicul.

  Renfrew îl întrerupse:

  — Apropo, sunt John Renfrew… Tatăl lui Johnny.