— Da. Credeam că sunteţi poliţistul. I-am trimis vorbă azi-dimineaţă, zise Frost, arătând către o fereastră. Rama era ruptă. Au spart-o cu picioarele.

  — S-a furat ceva?

  — Foarte multe. Am încercat să înlocuiesc ferestrele pe vremea când au fost blocate coridoarele cu plasă de sârmă. Le-am spus eu că biblioteca reprezintă o tentaţie. Dar cine să mă asculte pe mine, un simplu custode? Nimeni şi mare prostie au făcut.

  — Au furat telescopul? Întrebă Johnny.

  — Nu, n-are nici o valoare, sau aproape. Au şterpelit cărţile.

  — Atunci pot să mă uit şi eu? Întrebă Johnny.

  — Ce cărţi? Renfrew nu-si putea imagina că nişte cărţi de strictă specialitate aveau acum mare valoare.

  — Cele de colecţie, bineînţeles, făcu Frost, cu mândria justificată a custodelui. Au luat ediţia a doua din Kepler şi Copernic, originalul atlasului astronomic din secolul al şaptesprezecelea – tot ce era vechi şi valoros. Sigur erau hoţi specializaţi. N-au dat nici o atenţie volumelor mai recente. S-au priceput chiar să deosebească tomurile din ediţia a cincea faţă de a treia, scoţându-le din supracoperte. Nu-i uşor să faci asta când operezi într-o grabă nebună, la lumina lanternei.

  Renfrew rămase impresionat, unul dintre motive fiind că auzea pentru prima oară pe cineva folosind cuvântul „tom” într-o conversaţie.

  — De ce se grăbeau?

  — Fiindcă ştiau că mă voi întoarce. Plecasem pe la apusul soarelui să-mi fac plimbarea de seară, până la Cimitirul Eroilor şi înapoi.

  — Locuiţi aici?

  — Când s-a închis Institutul, n-am mai avut unde să plec. Frost îşi umflă pieptul cu mândrie. Suntem câţiva. Astronomi bătrâni, majoritatea, daţi afară din colegiile la care au lucrat. Locuiesc în altă clădire – vara e mai plăcut. Cărămida ţine cald. Vă spun sincer, era o vreme când colegiilor le păsa de angajaţii lor. Când Boyle a fondat Institutul, aveam de toate. Acum suntem aruncaţi la gunoi, laolaltă cu toţi ceilalţi; trecutul nu mai contează, criza actuală e totul…

  — Parcă-l văd pe poliţist îndreptându-se încoace.

  Încercând să pună capăt torentului de plângeri academice, Renfrew arătă cu mâna către o siluetă pe bicicletă, aflată încă departe. În ultimii ani auzea mereu aceleaşi lucruri care, departe de a mai avea vreun efect asupra lui, ajunseseră chiar să-l plictisească. Sosirea poliţistului obosit şi transpirat îl determină pe Frost să arate singurul volum pe care nu-l furaseră hoţii, o ediţie mai târzie a operei lui Kepler. Renfrew cercetă cartea câteva momente, timp în care Frost îl asaltă pe poliţist, cerându-i să declanşeze o alarmă generală pentru a prinde hoţii care mişunau pe toate drumurile. Paginile uscate şi fragile foşneau la cea mai mică atingere. Învăţat cu noile metode de tipărire a cărţilor, Renfrew uitase cum un rând de pe o pagină putea apărea pe dosul ei, ca şi cum fiecare cuvânt suferea sub apăsarea istoriei. Literele bogat ornamentate erau largi, iar cerneala de un negru-intens. Marginile ample, desenele precise ale bolţii cereşti, greutatea volumului din mâinile lui păreau să grăiască despre o vreme când fiecare carte reprezenta o piatră de hotar într-un marş hotărât înainte, o presiune asupra viitorului.

  Flecărind şi râzând, numeroşii taţi prezenţi aveau un aer sărbătoresc. Câţiva băteau o minge de fotbal pe pavajul cenuşiu. Era un prilej de distracţie, un eveniment menit să ajute financiar autorităţile locale din Cambridge. Un funcţionar citise despre operaţiuni similare desfăşurate în oraşe americane şi ideea prinsese contur la Londra.

  Coborâră în canalele de colectare cu lanterne puternice care despicau bezna mohorâtă. Pe sub laboratoarele şi platformele industriale ale oraşului tunelurile pietruite erau îndeajuns de mari, permiţându-i chiar şi unui bărbat în toată firea să meargă în picioare. Renfrew îşi strânse mai bine masca pe faţă şi-i zâmbi lui Johnny. Ploile de primăvară mai curăţaseră mizeria, astfel că duhoarea nu era chiar insuportabilă. Vorbind animat, tovarăşii de vânătoare porniră înainte.

  Mercurul nu era deosebit de rar şi costa o mie de lire kilogramul. În risipa de la mijlocul secolului, mercurul cu valoare comercială fusese vărsat la canalizare. Pe vremea aceea revenea mai ieftin să arunci mercurul contaminat cu alte substanţe şi să cumperi altul pur. Fiind metal greu, el îşi găsea locurile cele mai adânci din sistemul de canalizare şi se acumula acolo. Până şi recuperarea unui kilogram justifica osteneala căutării.

  Curând se strecurară prin tuneluri mai înguste, îndepărtându-se de restul grupului. Lumina lanternelor era reflectată de pelicula încreţită a apei ce băltea.

  — Hei, pe aici, tati, strigă Johnny.

  Acustica tunelului făcea ca fiecare cuvânt să sune a gol. Renfrew se întoarse şi, pe neaşteptate, alunecă. Se prăbuşi într-o baltă şi înjură. Johnny se aplecă. Fasciculul de lumină dădu la iveală conturul mat al argintului-viu. Bocancul lui Renfrew se agăţase într-o crăpătură de la îmbinarea imperfectă a două ţevi. Sub pelicula de murdărie de la suprafaţa apei mercurul strălucea de-ţi lua ochii. Licărirea caldă, ca de fum, era un şarpe subţire, prins într-o capcană, valorând o sută de guinee.

  — O captură! O captură! Repetă Johnny. Aspirară mercurul în sticle. Descoperirea metalului luminos îi înviorase; bine dispus, Renfrew începu să râdă nestăvilit. Continuară să meargă înainte, descoperind peşteri neexplorate şi cotloane întunecate, doar plimbând fasciculele de lumină gălbuie de-a lungul pereţilor curbaţi. Johnny găsi o nişă situată la înălţime, scobită şi acoperită cu o saltea mucegăită.

  — Căminul vreunui vagabond, cred, murmură Renfrew. Găsiră mucuri de lumânări şi cărţi jerpelite.

  — Hei, asta-i din 1968, tati, spuse Johnny. Lui Renfrew conţinutul i se păru pornografic, aşa că o azvârli înapoi cu faţa în jos pe saltea.

  — Ar trebui să ne întoarcem, propuse el.

  Consultând harta pe care o aveau la ei dădură de o scară de fier. Johnny se strecură primul afară şi clipi orbit de lumina după-amiezei. Se aşezară la rând să predea Şefului Expediţiei captura de mercur. În acord cu noua teorie la modă, observă Renfrew, grupurile sociale erau încurajate, nu conduse. Îl urmări pe Johnny vorbind, sfădindu-se şi încercând să se apropie de alţi doi băieţi aflaţi aproape de el la coadă. Johnny depăşise deja vârsta la care părinţii îl mai puteau influenţa profund. De acum încolo intervenea presiunea egalilor şi a mediului; jocul cu mingea în limita regulilor, etalarea unui dispreţ moderat faţă de fete, câştigarea unei poziţii de mijloc între bătăuşii înnăscuţi şi cei care o luau mereu pe coajă, mimarea unei anumite familiarităţi uşor vulgare, dar încă nedesluşite, faţă de sex şi de rostul acelor organe misterioase, rareori văzute, dar percepute. Curând se va confrunta cu arzătoarea problemă a adolescenţei – cum să se culce cu vreo fată, să treacă astfel prin flacără spre bărbăţie şi să evite totuşi capcanele pe care societatea i le punea în cale. Sau poate că părerea aceasta, suficient de cinică, era destul de învechită. Pesemne valul de libertate sexuală prin care trecuseră generaţiile anterioare mai uşurase situaţia. Lucrurile stăteau totuşi altfel, socoti Renfrew. Mai rău era că nu-i venea nici o idee clară prin care să lămurească problema aceasta cu Johnny. Cel mai bine ar fi fost, probabil, să se bazeze chiar pe intuiţia băiatului. În concluzie, ce sfaturi îi putea oferi lui Johnny? „Ascultă fiule, să ţii minte un lucru – nu primi sfaturi.” Parcă-l vedea făcând ochi mari şi răspunzând: „Dar e caraghios, tati. Dacă ţi-aş urma sfatul, aş face invers de cum spui.” Renfrew surâse. Paradoxurile apăreau la tot pasul.

  O mică fanfară studenţească făcu mare larmă la anunţarea cantităţii colectate, în total câteva kilograme.

  — Trăim din resturile zilei de ieri, murmură un bărbat aflat lângă el.

  — Al naibii de-adevărat.

  Avea sentimentul că regăseşte înţelepciunea populară şi lucrurile preţioase ale trecutului, fără să realizeze nimic nou. Ca însăşi ţara, gândi el.

  În drum spre casă, Johnny vru să se oprească să vadă Bluebell Country Club, un nume insuportabil de atrăgător pentru o casă construită din piatră în secolul al optsprezecelea, aflată în apropiere de Cam. O oarecare doamnă Bell găzduia acolo pisici pe perioada cât stăpânii lor erau plecaţi. Marjorie îşi luase demult o pisică nesuferită pe care Renfrew o încredinţase în cele din urmă doamnei Bell, deoarece nu-l lăsase inima să o arunce în Cam. Casa trăsnea a urină de pisică şi a umezeală propice apariţiei tuberculozei.

  — N-avem timp, strigă Renfrew către Johnny şi pedalară prin dreptul citadelei. După aceea, Johnny se arătă mai lenevos decât înainte şi deveni mai reţinut. Lui Renfrew îi păru rău imediat că fusese atât de tranşant. Îşi dădu seama că mai trecuse prin starea asta în ultima vreme. Absenţa prelungită de acasă, probabil, munca până târziu la laborator, îl făceau să se îndepărteze treptat de Marjorie şi de copii. Ori poate că existau momente în viaţă când aveai un sentiment nedesluşit că semeni cu părinţii tăi şi că reacţiile nu-ţi mai aparţin întru totul. Acţiunea genelor şi a mediului nu putea fi împiedicată.

  Renfrew zări un nor ciudat şi gălbui dominând orizontul şi-si aminti după-amiezele de vară pe care el şi Johnny le petrecuseră urmărind sculptorii de nori care lucrau deasupra Londrei.

  — Ia uită-te acolo! Strigă el şi arătă cu mâna. Johnny se supuse şi aruncă o privire la norul gălbui. Îngeri care se pregătesc să facă pipi, explică Renfrew, aşa spunea babacul meu. Învioraţi de acest fragment din istoria familiei, zâmbiră amândoi.

  Se opriră la o brutărie de pe King’s Parade; Fitzbillies. Johnny deveni un şcolar englez rupt de foame care se dă în spectacol fără să-i pese. Renfrew îşi îngădui să spună că nu va mânca decât două bucăţi, nimic mai mult. O tăbliţă scrisă cu creta, aşezată în faţa chioşcului de ziare, anunţa groaznica ştire că The Times Literary Supplement îşi dăduse duhul, o informaţie pe care Renfrew o găsi la fel de neinteresantă ca şi producţia de banane din Borneo. Titlurile de pe primele pagini nu precizau dacă încetarea apariţiei fusese provocată de faliment sau – ceea ce lui Renfrew i se părea mult mai sigur – de absenţa cărţilor demne de a fi citite.

  Johnny intră în casă ca un vârtej, provocând strigătul de protest al soră-sii. Renfrew îl urmă, simţindu-se, după atât pedalat, cam fără vlagă şi ciudat de abătut. Se instală în camera de zi, încercând să nu se gândească la nimic, măcar acum, dar nu reuşi. Jumătate dintre obiectele de acolo îi erau total necunoscute. Un prespapier vechi din sticlă, o lumânare ciudat de mată, un abajur creţ cu o floare pe el, o reproducere ieftină după un Gauguin, un porc vărgat din porţelan aşezat lângă vatră, o copie în alamă înfăţişând o doamnă în costum medieval, o scrumieră din porţelan sub forma unei pisici, având scris pe margine cu litere cursive un citat dintr-o poezie. Abia dacă scăpase vreun centimetru pătrat care să nu fie transformat în ceva greţos de drăguţ. În vreme ce lua aminte la toate acestea, glasul metalic şi persistent ce răzbătea din aparatul de radio purtat peste tot de Marjorie ajunse până la el, anunţând din nou ce se întâmpla în Nicaragua. Americanii voiau să obţină aprobarea guvernelor de diverse coloraturi politice ale ţărilor învecinate pentru construirea unui canal. Se înţelegea de la sine că avea să intre în competiţie cu cel din Panama, de vreme ce acesta era blocat aproape jumătate din an. Renfrew îşi aminti un interviu difuzat de BBC pe această temă, în cadrul căruia un nătărău din Argentina sau de undeva din zonă se luase de ambasadorul american dorind să ştie de ce americanii se numeau aşa, iar cei din sudul SUA, nu. Argumentaţia logică ajunsese să includă şi ideea că, dacă tot îşi atribuiseră numele de „american”, puteau să-si însuşească şi orice nou canal. Ambasadorul, neînvăţat cu trucurile televiziunii, dăduse o explicaţie raţională. El susţinea că niciuna dintre naţiunile americane nu includea în numele ei cuvântul „America” şi, prin urmare, nu putea emite pretenţii privind folosirea lui. Vulgaritatea acestei păreri în faţa torentului de energie psihică a argentinianului îl făcuse pe ambasador să piardă masiv din popularitate când telespectatorii au telefonat pentru a-si exprima părerile despre dezbatere. Ei bine, ambasadorul acela abia catadicsise să zâmbească sau să se întoarcă spre cameră şi nici nu bătuse cu pumnul în masa din faţa lui. Cum se putea aştepta să-i convingă cât de cât pe telespectatori?

  Intră în bucătărie şi o găsi pe Marjorie reaşezând borcanele cu conserve, poate pentru a treia oară.

  — Nu ştiu cum se face, dar nu arată drept, îi spuse ea cu o iritare vecină cu disperarea.

  El se aşeză la masă şi-si puse o cafea care, exact cum se aştepta, avea un gust insuportabil. Aşa se întâmpla mereu în ultima vreme.

  — Sunt sigur că-s drepte, murmură el.

  Apoi însă îi urmări mişcările prin care ridica şi aranja cilindrii aurii şi, într-adevăr, rafturile păreau înclinate. Urmărind exact linia care ducea spre centrul planetei, el le făcuse impecabile din punct de vedere geometric. Casa lor era deplasată şi înclinată, apăsată de istoria prin care trecuse. Ştiinţa nu mai avea nici o valoare în asemenea vremuri. Bucătăria aceasta era cadrul de referinţă local şi drept, constanta galileană. Da. Privind-o pe Marjorie răsucind borcanele şi tot schimbându-le locul şi simţind rigiditatea prusacă alcătuită din şipci de brad, îşi dădu seama că de data asta pereţii erau drepţi, iar rafturile stăteau înclinate.

  Peterson se trezi şi se uită pe fereastră. Pilotul făcuse o curbă largă pentru a se apropia de San Diego dinspre ocean. De la această înălţime se vedea mai toată coasta de la nord de Los Angeles. Oraşul părea înveşmântat într-o eternă ceaţă; în rest, ziua era senină şi sclipitoare. Scânteind orbitor, razele soarelui erau reflectate de ferestrele clădirilor cu multe etaje, care adăposteau birouri. Privi absent suprafaţa mării. Liniile minuscule şi încreţite ale valurilor se târau imperceptibil spre ţărm. Pe măsură ce avionul cobora, văzu ici şi colo rotunjimi de spumă albă pe fondul albastru, cu mult diferite de apele oceanului pe care-l traversase cu o zi în urmă.

  Zburase cu o cursă regulată. Din aer, înflorirea diatomeelor din Atlantic i se păruse înfiorător de clară. Avea acum peste o sută de kilometri diametru. Numele de înflorire i se potrivea, gândi el abătut. Arăta ca o floare gigantică, o camelie sângerie desfăcându-se în largul coastei Braziliei. Toţi pasagerii fuseseră impresionaţi de acea apariţie, alergând ca o turmă de la o fereastră la alta ca să vadă mai bine, punând întrebări care le trădau agitaţia. Interesant, remarcă el, cum roşul, culoarea sângelui, era asociat cu pericolul în mintea omului. Se cutremurase când zărise oceanul nemişcat, rănit şi marginile rozalii ale valurilor.

  Mintea se distanţase de realitatea de jos, transformând-o într-o operă de artă suprarealistă. Mai adaugă jaguari purpurii şi copaci galbeni: un tablou de Jesse Allen. Şi peşti portocalii zburând prin aer…

  Cum suna poemul acela de Bottomley1? Strofa a doua – ceva despre păsări silite să zboare prea sus -unde aburii tăi ciudaţi se strecoară/Când păsările se-apropie prea mult, pietrele toate dau să moară. Versuri proaste din secolul al nouăsprezecelea. Cu câtă disperare ne agăţăm de fărâmele de civilizaţie.

  În Rio avuseseră loc tulburări. Chestiuni politice obişnuite, marxism pop şi încleştări locale având oarece legături cu înflorirea. La aeroport îl aşteptase un elicopter pentru a-l transporta în grabă la o întâlnire secretă pe un iaht mare, ancorat în larg, la nord de oraş. Era prezent preşedintele brazilian, împreună cu Consiliul de Miniştri, Mckerrow de la Washington şi Jean-Claude Rollet, un coleg de-al lui Peterson, membru al Consiliului. Discutaseră de la zece dimineaţa până după-amiaza târziu, mâncând acolo la ora prânzului. Urma să se ia măsuri pentru a stopa extinderea înfloririi, dacă era posibil aşa ceva. Era crucial să se dea procesul înapoi; de aceea se efectuau unele experimente în Oceanul Indian şi în bazinele din sudul Californiei. Se votaseră proceduri de urgenţă pentru Brazilia, cu scopul de a se compensa pagubele produse prin interzicerea pescuitului. Trebuia ca preşedintele brazilian să prezinte semnificaţia acestor hotărâri şi să evite declanşarea unei panici generale. O încercare de a stăpâni apele dezlănţuite cu mâinile goale, un reazem fragil împotriva marşului de nestăvilit al mării bolnave din jurul lor. După încheierea reuniunii, Rollet plecase să prezinte un raport direct în faţa Consiliului.

  1 Gordon Bottomley (1874-l948), poet şi dramaturg britanic (n.tr.)

  Peterson se văzuse obligat să apeleze la subterfugii pentru a scăpa de povara altor sarcini şi alergături şi a amestecului din afară. Rezolvarea unei asemenea crize cerea diplomaţie şi multe deplasări extenuante. Trebuia ca naţiunile să fie calmate la nivel individual, promovate interesele Angliei (deşi nu aceasta era misiunea lui oficială prioritară) şi să se evite comentariile alarmiste ale atotprezenţilor reporteri obraznici şi băgăreţi. Peterson demonstră cu succes că era nevoie să se acorde sprijin oficial experimentelor din California. Nu era suficient să faci treabă bună, ci, mai presus de toate, să fii văzut muncind. Prin asta câştigă răgazul de care avea nevoie. Adevăratul scop era un mic experiment pe care-l concepuse el însuşi.

  Imediat după aterizare, din difuzoare se auzi muzică şi pasagerii începură să-si pregătească bagajele de mână pentru a coborî. Lui Peterson acesta i se părea cel mai dezagreabil aspect al călătoriei pe curse regulate şi regretă că nu insistase mai mult pe lângă Sir Martin pentru a primi ordinul de deplasare cu un avion supersonic destinat persoanelor oficiale. Era costisitor, ar fi fost o risipă etc. Etc., dar, la naiba, mult mai convenabil decât să călătorească într-un vagon de vite înzestrat cu aripi. Argumentul standard, potrivit căruia transportul privat îngăduia persoanei oficiale să se odihnească şi astfel să-si păstreze energia pentru rezolvarea problemelor, nu rezistase într-o epocă a subţierii bugetelor.

  Părăsi avionul înaintea tuturor, folosind uşa din faţă, aşa cum stabilise dinainte. Văzu o gardă de securitate liniştitor de numeroasă, toţi membrii dispozitivului purtând cizme din piele şi căşti. Se obişnuise deja cu imaginea pistoalelor automate purtate la vedere.

  Limuzina avea ca însoţitor un angajat de la protocol care se porni să vorbească fără nici o noimă, dar Peterson îl reduse curând la tăcere şi călătoria se dovedi agreabilă. Automobilul care asigura protecţia se ţinea foarte aproape, observă el. Nu se vedea nici o urmă a recentelor „neplăceri”. Câteva blocuri arse până la temelii, desigur şi un drum de acces către Autostrada 45 sfârtecat de proiectilele armelor de mare calibru, însă în aer nu se simţea câtuşi de puţin încordarea. Străzile erau destul de curate, iar autostrada practic pustie. De când, în ciuda planurilor vădit optimiste, câmpiile mexicane se uscaseră, California încetase a mai fi paradisul celor ce venerau automobilul. Acest lucru, la care se adăugau pasiunile politice ale mexicanilor care cereau respectarea promisiunilor fără acoperire de redresare economică, se contopise cu restul urzelilor politice de aici şi dusese la declanşarea „tulburărilor”.

  Ceremoniile, obişnuite în astfel de ocazii, îi răpiră foarte puţin timp. Institutul de Oceanografie Scripps degaja un aer de soliditate ce rezistase vremii; gresie albastră, o aromă sărată şi aşa mai departe. Personalul se învăţase cu prezenţa demnitarilor care umblau peste tot. Membrii echipei TV se aleseră cu o casetă înregistrată – numai că acum nu se mai numea aşa, îşi reaminti Peterson, misteriosul termen de „dexer” apărând ca din senin în locul lui – şi fură daţi afară cu vorba bună. Peterson zâmbi, strânse mâini, discută pe teme neimportante. Apăru şi pachetul pe care Markham îl solicitase celor de la Caltech şi Peterson îl puse bine în valiza-diplomat. Markham ceruse acest material spunând că era legat de experimentul cu tahioni, iar Peterson consimţise să-si folosească poziţia şi relaţiile pentru a-l obţine de la americani. Deocamdată lucrarea nu putea fi publicată, o stratagemă bine cunoscută pentru a evita divulgarea de secrete, dar demersurile inteligente rezolvaseră şi problema asta.

  Dimineaţa decurse conform planului. O prezentare generală făcută de un oceanograf, diapozitive şi grafice în faţa unui public format din douăzeci de persoane. Apoi o rundă de discuţii deschise şi mult mai pesimiste într-un grup restrâns, format din cinci oameni. După aceea, o întrevedere particulară cu Alex Kiefer, şef peste toate.

  — Nu doriţi să vă scoateţi haina? Azi e destul de cald. De fapt, e o zi mare.

  Kiefer vorbea repede, agitat, clipind mai tot timpul. Eliberat acum de presiunea grupului, Kiefer părea să clocotească de energie. Păşea grăbit, parcă sărind pe vârfuri şi privea permanent în jur, salutând cu mişcări precipitate pe cei câţiva oameni cu care se întâlniră pe drum. Îl invită pe Peterson în biroul său.

  — Poftiţi, poftiţi, spuse el frecându-si mâinile. Luaţi loc. Daţi-mi mie haina. Nu? Da, frumoasă privelişte, nu-i aşa? Frumoasă.

  Această ultimă replică veni ca răspuns la un comentariu pe care Peterson nici măcar nu-l făcuse, deşi traversase instinctiv biroul, mergând spre ferestrele largi, atras de suprafaţa sclipitoare a Pacificului.

  — Da, spuse el într-un târziu, rostind remarca mult aşteptată. E o privelişte magnifică. Nu vă distrage atenţia?

  Plaja largă se întindea spre La Jolla şi apoi se arcuia, întreruptă de stânci şi de golfuri mici, către un promontoriu înconjurat de palmieri, ca un paradis. Mai spre larg, şiruri de surferi îmbrăcaţi în costume impermeabile se legănau pe planşe, ca nişte păsări mari şi negre.

  Kiefer râse.

  — Când constat că nu mă mai pot concentra, îmi pun costumul şi mă duc să înot. Mă ajută să-mi limpezesc gândurile. Încerc să înot zilnic. În realitate, nici nu prea am nevoie de un costum impermeabil. Apa s-a încălzit deja. Tinerilor de colo li se pare rece. Arătă către surferii aşezaţi în genunchi pe planşe, vâslind cu braţele către un val de mărime apreciabilă. Pe vremuri era rece de-a binelea în perioada asta. Înainte de a se inaugura centralele nucleare de mare putere de la San Onofre, înţelegeţi? Ei, îmi închipui că ştiţi asta. Astfel de lucruri sunt de competenţa dumneavoastră, nu? Oricum, temperatura apei a crescut cu câteva grade, exact în porţiunea aceasta de coastă. Interesant. Până în prezent pare să fi stimulat dezvoltarea vieţii acvatice. Desigur, urmărim cu atenţie fenomenul. De fapt, reprezintă una dintre preocupările noastre majore. Dacă va continua, ar putea modifica unele cicluri trofice, dar, din câte am constatat, a atins maxima. În ultimii ani nu s-au mai înregistrat creşteri de temperatură.

  Pe măsură ce-si prezenta activitatea, Kiefer deveni mai puţin agitat. Peterson aprecie că se apropia de cincizeci de ani. Avea riduri în jurul ochilor şi părul negru încărunţit la tâmple, dar era zvelt şi cu o bună condiţie fizică. Părea un ascet, însă înfăţişarea biroului dezminţea această impresie. Cu acel amestec de invidie şi dispreţ pe care îl simţea deseori faţă de America, Peterson observase deja preferinţele lui Kiefer: grosimea covorului verde-oliv, care se asorta cu biroul mare şi elegant din lemn de trandafir, ferigi şi alte plante bine îngrijite, stampe japoneze pe pereţi, reviste cu coperte lucioase şi colorate aşezate pe măsuţa de cafea cu tăblia din ceramică şi, desigur, ferestrele largi cu vedere spre ocean. Îi reveni în minte imaginea odăiţei aglomerate, ce-i aparţinea lui Renfrew, de la Cambridge. În afară de privelişte, Kiefer nu părea totuşi să fie mândru sau conştient de mediul pe care şi-l crease. Se aşezară, nu la birou, ci pe scaunele confortabile de lângă măsuţă. Peterson socoti că putea pune capăt acţiunii de intimidare a vizitatorului, puse la cale de Kiefer şi că acum era nevoie de un gest care să dovedească nepăsarea.

  — Vă deranjează dacă fumez? Întrebă el scoţându-si o ţigară de foi şi bricheta din aur.

  — A… Nu… Poftiţi. Vreme de o clipă, Kiefer păru tulburat. Sigur, fumaţi. Se ridică şi deschise puţin fereastra, apoi merse la birou şi vorbi prin interfon: Carrie, adu, te rog, o scrumieră.

  — Îmi pare rău, spuse Peterson. După cât se pare, încalc o regulă. Credeam că fumatul e permis în birourile personale.

  — Da, este, este, îl asigură Kiefer. Întâmplător eu nu fumez şi încerc să descurajez obiceiul acesta. Îi adresă lui Peterson un zâmbet strâmb şi dezarmant. Din fericire, veţi înţelege curând de ce o fac. V-aş fi recunoscător dacă staţi oarecum pe direcţia vântului, ca să zic aşa.

  Peterson consideră acel „oarecum” drept o încercare obişnuită a unui american de a vorbi engleza britanică, efect ratat însă prin folosirea greşită a prezentului în fraza rostită.

  Uşa se deschise şi secretara lui Kiefer aduse o scrumieră pe care o aşeză în faţa lui Peterson. Îi mulţumi şi trecu tăcut în revistă calităţile ei fizice, dându-i un opt pe scara lui de zece puncte. Realiză, plin de încântare, că doar statutul său de membru în Consiliu anulase interdicţia pe care o impusese Kiefer în legătură cu fumatul în acest birou.

  Kiefer se instală pe marginea scaunului, faţă în faţă cu Peterson.

  — Aşa… Spuneţi-mi cum vi se pare situaţia din America de Sud. Îşi frecă mâinile nerăbdător.

  Peterson pufăi satisfăcut.

  — Rea. Nu disperată, dar gravă, totuşi. În ultima vreme, Brazilia a devenit tot mai dependentă de pescuit, din cauza politicii mioape de defrişări şi incendieri de acum zece-douăzeci de ani – şi această înflorire afectează, bineînţeles, foarte serios pescuitul.

  Kiefer se aplecă şi mai mult în faţă, dornic să audă şi alte detalii, ca orice gospodină bârfitoare, iar Peterson începu imediat să repete lecţia pe care o învăţase perfect. Dezvălui numai ce socoti de cuviinţă şi obţinu de la Kiefer câteva detalii tehnice extrem de interesante. Ştia mai multă biologie decât fizică, aşa că îi merse mai bine decât cu Renfrew sau cu Markham. Kiefer povesti despre situaţia fondurilor – tristă, bineînţeles; nici nu era posibil să audă altă placă – şi Peterson îl struni discret spre subiecte care să-i folosească.

  — Credem că întregul lanţ trofic ar putea fi ameninţat, spuse Kiefer. Fitoplanctonul moare din cauza hidrocarburilor clorurate – cele folosite la îngrăşăminte. Kiefer răsfoi câteva rapoarte. Mai precis, manodrina.

  — Manodrina?

  — Da, o hidrocarbură clorurată folosită la insecticide. A creat o nouă verigă de viaţă între algele microscopice. A apărut o nouă varietate de diatomee. Ea utilizează o enzimă care descompune manodrina. Diatomeele excretă de asemenea un produs de descompunere care întrerupe transmiterea impulsurilor nervoase la animale. Legăturile arborescente nu se mai realizează. Dar sigur s-au menţionat toate acestea în timpul conferinţei.

  — Discuţia a fost preponderent politică, referindu-se la măsurile ce trebuie luate pentru a se face faţă crizei imediate.

  — Ce se poate face?

  — Se va încerca transferarea resurselor prevăzute pentru experimentele din Oceanul Indian, referitoare la limitarea înfloririi, dar nu ştiu dacă se vor obţine rezultatele dorite. Testările încă nu s-au încheiat.

  Kiefer bătu darabana pe ceramica tăbliei.

  — Aţi văzut personal cum evoluează înflorirea? Întrebă el brusc.

  — Am zburat pe deasupra ei, răspunse Peterson. E urâtă ca păcatul. Culoarea bagă în sperieţi satele de pescari.

  — Cred c-ar fi bine s-o văd şi eu, murmură Kiefer mai mult pentru sine. Se ridică şi începu să se plimbe prin birou. Ştiţi, eu simt totuşi că e vorba de altceva.

  — Da?

  — Unul dintre cercetători crede că acolo se petrece ceva ieşit din comun, după modul în care se modifică procesul. Kiefer făcu un semn de renunţare. Totu-i doar o ipoteză. Vă voi informa când apare ceva.

  — Apare?

  — Voiam să spun „rezultă”.

  — A, chiar vă rog.

  Peterson plecă de la Scripps mai târziu decât îşi planificase. Acceptă invitaţia lui Kiefer de a cina la el acasă, în ideea de a păstra faţada de colaborare, gând înţelept care mai dăduse roade şi cu alte ocazii. Oricât de plictisitoare ar fi conversaţia, nu-ţi vine să te superi pe un nătărău atunci când e puţin cherchelit, când spune glume şi devorează în tovărăşia ta o tavă cu mâncare.

  Urmată îndeaproape de echipa de asigurare a securităţii, limuzina îl duse pe Peterson în La Jolla, pentru întâlnirea de la Banca San Diego First Federal Savings. Aceasta se afla într-o clădire masivă şi simplă, aşezată exact între magazine cu un aer obosit şi cu mărfuri pentru toate gusturile. Se gândi să cumpere ceva drept amintire, ca orice soldat-care-se-întoarce-acasă-după-război, lucru pe care-l făcea mai des când era tânăr, dar, după ce deliberă câteva clipe, respinse ideea. Magazinele făceau parte din categoria locurilor în care sigur eşti fraierit şi, în ciuda situaţiei şubrede a dolarului, lira o ducea şi mai prost. Nimic din toate acestea n-ar fi contat dacă marfa ar fi fost cu adevărat interesantă, însă vitrinele expuneau mărunţişuri ieftine, lămpi încărcate de zorzoane şi scrumiere, strident colorate. Se strâmbă şi intră în clădirea băncii.

  Directorul îl întâmpină la uşă, impresionat de prezenţa pazei de corp. Da, fusese anunţat de sosirea domnului Peterson, da, căutaseră prin arhivele băncii. Imediat ce ajunseră în biroul lui, Peterson îl întrebă fără menajamente:

  — Ei, bine?

  — O, domnule, a fost o surpriză pentru noi, vă asigur, spuse el cu un aer serios. O casetă de valori cu taxa plătită pe zeci de ani înainte. Nu suntem obişnuiţi cu aşa ceva.

  — Tot ce se poate.

  — Am înţeles eu bine, sau nu aveţi cheia? Întrebă el, sperând să nu fie adevărat, pentru că astfel scăpa de explicaţiile obligatorii faţă de superiorii lui.

  — Exact, n-o am. Dar n-aţi descoperit caseta înregistrată pe numele meu?

  — Ba da. Nu înţeleg…

  — Să zicem pur şi simplu că e o problemă de, hm, securitate naţională.

  — Totuşi, fără cheie, proprietarul…

  — Securitate naţională. Timpul de care dispunem este foarte scurt, în acest caz. Sper că înţelegeţi ce vreau să spun.

  Peterson îi zâmbi cât se poate de distant.

  — Da, subsecretarul mi-a explicat într-un fel la telefon, iar eu m-am consultat cu şeful meu direct, însă…

  — Ei, atunci mă bucur să aflu că lucrurile s-au rezolvat atât de repede. Vă felicit pentru promptitudine. E o încântare să constat cât de eficient lucraţi.

  — Da, noi…

  — Aş dori să verific chiar acum, spuse Peterson cu un aer ferm.

  — Da, atunci, pe aici, poftiţi…

  Îndepliniră inutilul ritual de semnare şi notare a orei exacte şi trecură de poarta dotată cu sisteme de alarmă. Dincolo de uşile uriaşe din oţel, se vedeau şiruri de casete strălucitoare aşezate pe toată lungimea peretelui. Directorul pescui cheile potrivite din buzunarul vestei. Găsi caseta dorită şi o extrase. Ezită o clipă, apoi i-o cedă lui Peterson.

  — Da, mulţumesc, murmură el politicos şi se duse direct în cămăruţa alăturată pentru a-i cerceta conţinutul fără să fie tulburat.

  Lui îi venise ideea asta şi ţinuse la ea. Dacă tot ceea ce spunea Markham se dovedea adevărat, era posibil să transmită ceva în trecut şi să modifice prezentul. Însă nu rezulta limpede modul precis în care această acţiune afecta prezentul. Întrucât trecutul, aşa cum îl vedea acum, putea fi cel creat de Renfrew, cum l-ar fi deosebit oare de un altul, potenţial, care de fapt nu existase? Modul acesta de a privi lucrurile era o greşeală, spunea Markham, fiindcă imediat ce se transmitea un fascicul de tahioni printre două perioade, ele erau legate pentru totdeauna, formând o buclă închisă. Dar lui Peterson i se părea esenţial să ştie dacă se putea realiza legătura. Experimentele de laborator ale lui Markham, incluzând comutatoare şi întrerupătoare care se mişcă într-o parte şi-n alta între ploturi, îi rămâneau nelămurite. De aceea propusese o modalitate de verificare. Foarte adevărat, trebuia să fie transmise spre trecut datele preliminare privind starea oceanului şi câte altele… Dar se putea cere trecutului un soi de piatră de hotar. Un semn de netăgăduit că fuseseră recepţionate – asta era suficient să-l convingă pe Peterson de soliditatea ideilor. Prin urmare, cu două zile înainte de a părăsi Londra, îi telefonase lui Renfrew şi-i dăduse un anumit mesaj pentru a-l transmite. Markham avea o listă a grupurilor experimentale care ar fi putut primi un mesaj tahionic pe aparatele lor de măsurare a rezonanţei magnetice nucleare. Se transmiseră mesaje fiecărui asemenea loc – New York, La Jolla, Moscova – cu rugămintea de a se închiria pe numele lui Peterson casete de valori care să conţină un bilet şi să nu fie contestate. Atât era de ajuns.

  Peterson nu se putea deplasa la Moscova fără să-i explice lui Sir Martin motivul. New Yorkul era exclus, pentru moment, din cauza actelor teroriste. Rămânea doar La Jolla.

  Peterson îşi simţi pulsul crescând în clipa în care încuietoarea cutiei de valori se deschise cu un declic. Ridică apoi capacul şi văzu doar o foaie gălbuie de hârtie împăturită în trei. O luă şi-i îndreptă îndoiturile. Foşnea ca un pergament.

  MESAJ PRIMIT. LA JOLLA.

  Atâta tot. Era suficient. În aceeaşi clipă se simţi cuprins de două stări contradictorii: bună dispoziţie şi o bruscă dezamăgire că nu ceruse mai mult. Cine scrisese biletul? Ce altceva se recepţionase? Îşi dădu seama cu tristeţe că făcuse nişte presupuneri: amărâtul care va primi mesajul va respecta instrucţiunile şi apoi va povesti cum îl recepţionase, ce semnificaţie îi atribuia sau se va lăuda măcar cu priceperea lui.

  Ba nu, nu, se gândi aşezându-se. Atât era de ajuns. Rezultatul dovedea că acţiunea fusese corect gândită. Incredibil, dar adevărat. De acord, implicaţiile păreau neclare, însă realitatea nu putea fi contestată.

  Şi în plus, cugetă el cu oarecare mândrie, totul fusese opera lui. Se întrebă în treacăt dacă asta însemna să fii om de ştiinţă, să vezi lumea deschizându-se, fie şi numai pentru o clipă.

  Apoi directorul bătu şovăitor la uşă, sentimentul dispăru şi Peterson strecură foaia îngălbenită în buzunar.

  Se cază la Hotel Valencia într-un apartament cu vedere spre un mic golf. Parcul de dedesubt era ros de năvala valurilor, lucru evidenţiat de modul abrupt în care se terminau aleile. Valurile măcinaseră solul de-a lungul întregii coaste. Lespezi mari de stâncă atârnau deasupra mării, gata să se prăbuşească oricând. Nimeni nu părea să se sinchisească.

  Le spuse celor din echipa de însoţire şi şoferului limuzinei să-si petreacă noaptea cum doresc. Îl făceau să fie prea bătător la ochi şi socotea că se aflase destul sub lumina reflectoarelor în cursul zilei. Ideea succesului obţinut la bancă nu-i dădea pace. Alungă o parte din încordarea acumulată înotând treizeci de lungimi în piscina hotelului şi apoi făcând câteva incursiuni dezamăgitoare prin prăvăliile din preajmă. Îl interesau îndeosebi cele de îmbrăcăminte, însă ele aparţineau categoriei de magazine care nu se mulţumeau doar să-si expună mărfurile cu discreţie, ci se simţeau obligate să le plaseze în scene înfăţişând conace englezeşti sau castele franţuzeşti. America nu ducea lipsă de bani, numai că părea să le dea o destinaţie nepotrivită. Oamenii erau inteligenţi, curaţi şi eleganţi. În Anglia, prosperitatea te plasa pe o treaptă aparte; aici ea nu-ţi garanta nimic, nici măcar bunul-gust.

  Trotuarele erau înţesate de oameni în vârstă, unii de-a dreptul nepoliticoşi dacă nu te dădeai la o parte din calea lor. Bărbaţii mai tineri, însă, arătau atletici şi sclipitori. Fiind îmbrăcate cu gust după ultima modă şi dovedind o educaţie impecabilă, femeile îl interesară mai mult. Radiau o anumită amabilitate, un aer ciudat de nonşalanţă prosperă. Într-o oarecare măsură, Peterson invidia această viaţă. Ştia că oamenii care păşeau atât de siguri de ei pe Girard suportau aceleaşi îngrădiri şi restricţii ca şi englezii – sudul Californiei era un munte de interdicţii privind imigrarea, cumpărarea de case, utilizarea apei menajere, schimbarea locului de muncă, folosirea automobilului şi altele – dar păreau liberi. Aici nu ieşea prea mult în evidenţă plictisul faţă de viaţă, pe care europenii îl asociau cu maturizarea. Simţise dintotdeauna nevoia de a descoperi o anumită complexitate la femei. Toate păreau în mişcare, având chipuri frumoase, bine îngrijite şi sincere. Legăturile amoroase cu ele erau directe, dovedind pricepere şi lipsă de fantezie. Dacă li se făceau avansuri, niciodată nu se arătau surprinse sau şocate. Un nu însemna nu, iar da rămânea da. I se făcuse dor de provocarea acelui nu care însemna poate, de jocul elegant al seducţiei. Aceste femei americane nu practicau jocul; erau energice şi abile, dar niciodată viclene, secretoase sau subtile. Preferau întrebările directe şi dădeau răspunsuri fără ocolişuri. Le plăcea să stăpânească situaţia.

  Tot gândindu-se la aceste lucruri, se opri în faţa unui magazin de vinuri şi hotărî să vadă dacă putea să cumpere câteva sticle cu vin bun californian pentru a-l trimite în Anglia. Nu avea de unde să ştie când se va mai ivi şansa de a trece pe aici.

  Îl aştepta pe Kiefer în bar, când îi veni o idee. Ce-ar fi fost dacă i-ar fi trimis direct lui Renfrew o scrisoare cu mesajul în ea? După cum mergea poşta acum, s-ar fi putut să nici n-o primească, iar de împlinirea rugăminţii nici nu mai putea fi vorba. În acest caz, după ce primise azi hârtia îngălbenită, l-ar fi putut suna pe Renfrew cerându-i să nu trimită mesajul. Cum ar interpreta Markham un asemenea gest?

  Termină de băut ginul şi apoi îşi aminti chestiunea cu buclele. Da, planul pe care-l concepuse ar fi aruncat totul într-o nebuloasă. Acesta era răspunsul. Dar ce fel de răspuns?

  — La naiba cu străzile astea, se plânse Kiefer. Au ajuns ca la mahala. Trase brutal de volan ca să ia o curbă strânsă. Pneurile scrâşniră.

  Această schimbare a subiectului reprezenta un retuş necesar pentru Peterson. Kiefer enumerase pe nerăsuflate virtuţile şi avantajele consumului de legume proaspete aduse aproape cu viteza luminii din „vale”, un soi de paradis care nici n-avea nevoie de alt nume.

  Ca să încurajeze turnura pe care o căpătase discuţia, Peterson îndrăzni să spună calm:

  — Totul îmi pare foarte prosper.

  — Da, sigur, dacă mergeţi numai pe bulevarde, nu aveţi cum să vedeţi. Dar e din ce în ce mai greu de menţinut un standard de viaţă. Priviţi zona de aici, de exemplu. Observaţi ceva?

  Se aflau pe dealuri, urmând drumuri înguste şi întortocheate care le permiteau să zărească frânturi de ocean printre locuinţe în stil spaniol şi castele franţuzeşti în miniatură.

  — Vedeţi ce ziduri au? Când am sosit noi aici, oho, acum aproape douăzeci de ani, erau toate neîngrădite. Privelişti minunate de la fiecare casă. Acum nici cu vecinul de alături nu poţi schimba o vorbă fără să ieşi în stradă şi să apeşi pe butoane pentru a te prezenta la interfon. Şi, zdrang, merită să vedeţi sistemele antifurt! Componente electronice valorând cât o sută de ciobăneşti germani. Au şi baterii auxiliare pentru cazurile de întrerupere a curentului.

  — Deci criminalitatea e ridicată? Întrebă Peterson.

  — Groaznic. Străini sosiţi ilegal, prea multă lume, slujbe insuficiente. Toţi cred că au dreptul la lux – sau cel puţin la confort – de aceea, când visul se năruie, apar nemulţumiri şi resentimente.

  Peterson începu să-si replanifice programul. Îşi va lăsa timp pentru a găsi cel mai bun sistem de securitate posibil. Mare prostie din partea lui că nu se gândise la asta mai de mult. Americanii excelau exact în domeniul acesta. Va avea nevoie de un sistem bun, adaptabil şi rezistent. La o adică, îl va lua cu el acum. Regretă din nou că nu ceruse un avion personal.

  — Oraşul s-a divizat în enclave închise ermetic, reluă Kiefer. Majoritatea populaţiei e înaintată în vârstă.

  Peterson dădu absent din cap când Kiefer îi cită statistici despre California, care ocupa locul al doilea, după Florida, în ceea ce priveşte procentajul de persoane vârstnice. De la prăbuşirea sistemului de Asigurări Sociale, Mişcarea Vârstnicilor a exercitat presiuni din ce în ce mai mari pentru a obţine privilegii, reduceri de taxe şi alte înlesniri. Peterson cunoştea mult mai bine decât Kiefer problemele demografice; în urmă cu doi ani, Consiliul îşi făcuse o imagine globală în această privinţă, beneficiind şi de unele informaţii confidenţiale. Prezentând o rată de creştere a populaţiei egală cu zero, SUA şi Europa aveau un excedent de populaţie care atingea acum vârsta pensionării. Toţi aceşti oameni aşteptau cecuri grase, care ar fi trebuit să provină din taxele încasate de la numărul redus de tineri activi. Aşa se născuse „sindromul drepturilor”. Vârstnicii considerau că plătiseră taxe mari cât munciseră şi fuseseră daţi la o parte înainte de a fi ajuns să câştige salariile imense pe care le încasau în prezent managerii tineri. Se simţeau „îndreptăţiţi”, susţinea Mişcarea Vârstnicilor şi era cazul ca societatea să scoată banii. Bătrânii votau mai frecvent şi vegheau cu ochi ageri la respectarea intereselor proprii. Aveau putere. În California, părul alb devenise un simbol al activismului politic.

  — Cu sistemele tele-video dichisite pe care şi le-au cumpărat, nu au nevoie să iasă în oraş săptămâni la rând. Ele îi scutesc de cumpărături, deplasări la bancă sau de vizite la alte persoane sub şaizeci de ani. Fac totul prin electronică. Asta ucide oraşul. Cel mai vechi cinematograf din La Jolla, Unicorn, s-a închis luna trecută. Mare păcat.

  Gândindu-se încă la reorganizarea programului, Peterson dădu din cap, prefăcându-se interesat. Maşina coti pe o alee în pantă şi poarta se deschise. Urcară până în apropierea unei case mari şi albe. Imitaţie spaniolă, o încadră Peterson în sinea sa. Scumpă, dar lipsită de stil. Kiefer parcă maşina şi Peterson observă nişte biciclete şi un automobil familial. Iisuse, copii. Dacă se trezea silit să ia masa cu o gloată de puşti americani…

  Temerile i se confirmară parţial când fură întâmpinaţi la uşă de doi băieţi care-i săriră în braţe lui Kiefer, vorbind amândoi în acelaşi timp. Kiefer reuşi să-i potolească doar atât cât să-i poată prezenta lui Peterson. Copiii îşi îndreptară apoi atenţia asupra lui Peterson. Cel mai mare sări peste orice preparative şi-l întrebă de-a dreptul:

  — Sunteţi om de ştiinţă ca şi tata?

  Cel mic îl privi ţintă fără să clipească, mutându-si greutatea de pe un picior pe celălalt, într-un mod enervant. Dintre ei, părea cel mai zgomotos şi mai zurbagiu, consideră Peterson. Cunoştea felul de a fi al celor de vârsta celuilalt – curioşi, vorbăreţi, siguri de sine şi cu convingeri aproape de neclintit.

  — Nu chiar, începu el, dar nu apucă să termine.

  — Tăticul meu studiază diatomeele din ocean, spuse băiatul, considerând că Peterson vorbise de ajuns. E ceva foarte important. Şi eu o să mă fac om de ştiinţă când o să fiu mare, dar astronom, iar David astronaut, da’ deocamdată are doar cinci ani şi nu s-a hotărât. Vreţi să vedeţi modelul sistemului solar pe care l-am construit pentru şcoală?

  — Nu, nu, Bill, interveni Kiefer precipitat. Ştiu că-i foarte frumos, dar domnul Peterson nu vrea să fie deranjat acum. Noi vom bea ceva şi vom vorbi chestiuni de oameni mari.

  O luă înainte către camera de zi, urmat de Peterson şi de cei doi băieţi. Kiefer era exact tipul de părinte care-i numea pe adulţi „oameni mari”, gândi Peterson plictisit.

  — Şi eu pot să discut chestiuni de oameni mari, mormăi Bill indignat.

  — Da, sigur că poţi. Voiam să spun că vom discuta despre lucruri care nu te-ar interesa. Ce beţi? Vă pot oferi whisky cu sifon, vin, tequila…

  — De unde ştii că nu m-ar interesa? Mă interesează multe, nu se dădu bătut copilul înainte ca Peterson să poată răspunde.

  O voce fermă, dar calmă, se auzi din altă cameră şi salvă situaţia:

  — Băieţi! Veniţi aici imediat, vă rog!

  Cei doi dispărură fără să mai protesteze. Peterson păstră pentru altă ocazie palma verbală pe care avusese de gând să i-o administreze puştiului.

  — Văd că aveţi nişte Pernod. Aş vrea Pernod şi tequila cu un strop de lămâie, vă rog.

  — Doamne, ce amestec. E bun? Eu nu beau nimic tare. Ficatul, înţelegeţi? Luaţi loc. Sigur avem nişte suc de lămâie. Soţia mea ştie mai bine. Băutura asta are vreun nume sau aţi inventat-o dumneavoastră?

  Kiefer se purta din nou ciudat.

  — Cred că se numeşte macho, spuse Peterson fără chef.

  Îşi roti privirea prin cameră. Mobilată simplu şi elegant, albul fiind culoarea predominantă, cu excepţia câtorva piese orientale. Lângă peretele din partea opusă se afla un paravan minunat. În dreapta şemineului, un sul japonez, iar într-o mică nişă remarcă un aranjament floral. De la ferestrele largi, fără perdele, se vedeau acoperişurile caselor, coroane de copaci şi Pacificul. Oceanul părea o suprafaţă întunecată în comparaţie cu luminile ce sclipeau pretutindeni de-a lungul coastei, cât putea cuprinde cu privirea. Preferă o sofa albă şi joasă, aşezându-se puţin pieziş la un capăt al ei pentru a putea admira atât camera, cât şi priveliştea. În ciuda câtorva vrafuri de hârtii amestecate ici şi colo, aparţinând evident lui Kiefer, camera degaja o anumită seninătate.

  — Sper să nu fi greşit. Cantităţi egale de Pernod şi de tequila, e bine? Mă duc să caut suc de lămâie. A, vine şi soţia mea.

  Peterson se întoarse către uşă, privi, apoi se mai uită o dată. Se ridică încet în picioare. Soţia lui Kiefer îl lăsase fără grai. Japoneză, tânără, zveltă şi foarte frumoasă. Fără să-si dezlipească ochii de la ea, încercă să-si facă ordine în vălmăşagul de gânduri. Până în treizeci de ani, socoti el, ceea ce explica vârsta copiilor lui Kiefer. A doua căsătorie, fără îndoială. Purta pantaloni Levis albi şi o bluză albă, pe gât, dintr-un material lucios. Nimic pe dedesubt, observă el încântat. Părul îi cădea drept şi neted până aproape de talie, atât de negru, încât părea să aibă o strălucire albăstruie. Dar ochii îi reţinură atenţia în mod deosebit. Îmbrăcată doar în alb, în camera luminată discret, capul femeii părea să plutească liber şi senzaţia aceasta stranie îl tulbură. Se oprise în prag, nu neapărat pentru a crea un efect, dar apariţia ei fusese dramatică. Se simţi incapabil de vreo mişcare până când făcu ea primul pas. Kiefer se repezi agitat spre ea.

  — Mitsuoko, draga mea, vino, vino. Vreau să-l cunoşti pe oaspetele nostru, Ian Peterson. Peterson, soţia mea, Mitsuoko.

  Îi privi înflăcărat, când pe unul, când pe celălalt, asemenea unui copil care a adus acasă un premiu.

  Ea intră în cameră mişcându-se cu o graţie fluidă care-l încântă pe Peterson. Îi întinse mâna: rece şi uşoară.

  — Bună seara, spuse ea.

  Peterson simţi că măcar acum putea folosi cu toată sinceritatea salutul tipic american „încântat să vă cunosc”.

  — Bună seara, murmură el, privind-o scurt printre gene pentru a-i transmite ceea ce salutul banal nu reuşea.

  Mesajul nerostit trezi o umbră de zâmbet. Se priviră cu o fracţiune de secundă mai mult decât impuneau convenţiile sociale. Apoi ea îşi retrase mâna şi se aşeză pe sofa.

  — Scumpa mea, avem în casă suc de lămâie? Întrebă Kiefer frecându-si mâinile cu un aer stângaci. Iar tu? Vrei să bei ceva?

  — Da, la amândouă întrebările, răspunse ea. Găseşti suc de lămâie în frigider şi vreau nişte vin alb. Se întoarse către Peterson şi-i zâmbi. Nu pot să beau mult. Mi se suie la cap.

  Kiefer plecă în căutarea sucului de lămâie.

  — Cum e situaţia în Anglia, domnule Peterson? Întrebă ea lăsându-si capul uşor pe spate. Potrivit veştilor pe care le-am auzit aici, pare sumbră.

  — Este grea, deşi mulţi nu înţeleg cât de grea. Cunoaşteţi Anglia?

  — Mi-am petrecut un an acolo, mai demult. Mi-a plăcut în mod deosebit.

  — Da? Unde aţi lucrat?

  — Am fost la un curs postdoctoral la Imperial College din Londra. Sunt matematician. Acum predau la UCSD. Surâse în timp ce-l urmărea atent, anticipând o reacţie de surpriză. Peterson rămase impenetrabil. Îmi dau seama că vă aşteptaţi la studii de filosofie.

  — A, nu ceva chiar atât de comun, spuse el calm, întorcându-i zâmbetul. Îi considera pe filosofi oameni care-si petreceau timp îndelungat căutând răspuns la întrebări de genul: „Dacă nu există Dumnezeu, cine scoate următorul şerveţel Kleenex din pachet?”

  Tocmai se pregătea să formuleze fraza într-o epigramă, când Kiefer reveni cu un pahar de vin şi cu o sticlă de mici dimensiuni.

  — Poftim vinul, iubito. Şi către Peterson: Şi sucul. Cât să fie, o idee?

  — Splendid, mulţumesc.

  Kiefer se aşeză şi-l privi pe Peterson.

  — V-a spus Mitsuoko despre anul petrecut la London University? Soţia mea e o femeie sclipitoare. Doctor la douăzeci şi cinci de ani. Sclipitoare şi frumoasă. Sunt un bărbat norocos. Zâmbi mândru spre ea.

  — Alex, nu mai vorbi aşa. Cuvintele îi erau tăioase, dar surâsul afectuos le mai îndulci. Ridică din umeri dezaprobator către Peterson. E jenant când Alex se laudă cu mine faţă de prieteni.

  — Înţeleg motivele.

  Afişând un zâmbet curtenitor, Peterson îşi făcu socoteli. Îi mai rămăsese doar o seară. Cei doi aveau o căsătorie fără prejudecăţi? Cât de direct s-o abordeze fără a o jigni? Cum să atingă subiectul în prezenţa lui Kiefer? Soţia dumneavoastră mi-a spus că şi aici situaţia e gravă, deşi unui vizitator nu i se pare chiar aşa.

  Oare cum să interpreteze zâmbetul ei? Era ca şi cum ar fi împărtăşit amândoi un secret. Îi ghicise gândurile? Sau făcea doar un joc? Ori era vorba – îi trecu fulgerător prin minte – de o stare de iritare? Sigur îi transmitea nişte semnale.

  — Există o incapacitate psihologică de a renunţa la standarde foarte ridicate, spuse Kiefer. Oamenii nu sunt dispuşi să abandoneze un stil de viaţă pe care-l consideră tipic american.

  — Asta-i o frază-şablon în mare vogă? Întrebă Peterson. Am întâlnit-o şi în câteva reviste pe care le-am citit în avion.

  Kiefer acordă atenţie acestei ipoteze şi, preocupat, se încruntă şi spuse:

  — Hm, „tipic american”? Da, cred că da. Chiar săptămâna trecută am citit un articol de fond pe tema asta. Vă rog să mă iertaţi, mă duc să văd ce mai fac băieţii.

  Ieşi din cameră în stilul lui caracteristic, amintind de un terier dornic să facă pe plac stăpânului. Curând Peterson îl auzi vorbindu-le băieţilor în hol pe un ton blând, dar ferm. Ei îl întrerupeau mereu cu izbucniri de tenor, tipice pentru băieţii-care-ştiu-că-sunt-inteligenţi. Peterson luă o gură din pahar şi se gândi dacă ar fi înţelept să continue tatonările cu Mitsuoko. Kiefer reprezenta o verigă din lanţul prin care el putea culege informaţii, o părticică esenţială din maşinăria pusă în slujba oricărui cadru de decizie. Adevărat, se afla în California, la o dată ce trecuse binişor de secolul al nouăsprezecelea, dar niciodată nu puteai fi sigur de modul în care va reacţiona un soţ într-o asemenea situaţie, fără a mai pune la socoteală ce spunea teoria despre astfel de chestiuni. Dar, dincolo de principii şi obiceiuri, realitatea era că individul îl enerva prin fanatismul lui privind alimentele pure, fumatul şi devotamentul orb faţă de copiii aceia care nu-i plăceau câtuşi de puţin.

  La urma urmei, cadrele de conducere trebuie să ia pe loc decizii importante, corect? Corect.

  Se întoarse către Mitsuoko, preocupat să descopere cum ar putea folosi momentele acestea, cât erau singuri.

  Ea se uita pe geam, admirând priveliştea pe care, în mod sigur, o cunoştea perfect.

  Înainte ca el să poată spune câteva cuvinte introductive, ea îl întrebă fără să-l privească:

  — Unde locuiţi, domnule Peterson?

  — La Valencia. Iar numele meu este Ian.

  — A, da. La sud de golfuleţ există o porţiune de plajă la care ţin. Seara am obiceiul să fac o plimbare pe acolo. Apoi îl privi direct: în jur de zece.

  — Am înţeles, răspunse el.

  Simţi pulsaţia sângelui. Era singura manifestare vizibilă a emoţiei. Dumnezeule, ea făcuse primul pas. Reuşise să stabilească o întâlnire cu el aproape sub nasul soţului. Iisuse, ce femeie!

  Kiefer se întoarse în cameră.

  — Ne confruntăm cu o criză care se ascute, spuse el.

  Peterson pufni în râs, dar imediat, abil, începu să tuşească.

  — Cred că aveţi dreptate, reuşi el să spună sec. Nu îndrăzni să-si arunce ochii spre Mitsuoko.

  În cursul îndelungatului zbor pe deasupra Polului, Peterson avu vreme să răsfoiască dosarul primit de la Caltech. Simţea o relaxare şi o oboseală plăcută, având acea senzaţie lenevoasă pe care o încerca de fiecare dată când ştia că făcuse tot ce se putea pentru a ceda în faţa plăcerilor. Fără regrete, acesta era cuvântul de ordine; să nu rateze nici o ocazie. Ar fi cel puţin o consolare dacă ar trăi cu certitudinea asta până la sfârşitul vieţii.

  Mitsuoko se ridicase la înălţimea dezmierdărilor sugerate subliminal. Plecase după trei ore, înarmată, desigur, cu argumente solide sau, mai curând, având acordul tacit al lui Kiefer de a nu pune întrebări. O încununare fericită a unei călătorii obositoare.

  Dosarul de la Caltech reprezenta cu totul altă chestiune. Conţinea câteva rapoarte minuţioase şi sumbre de uz intern, care lui i se părură o învălmăşeală de cuvinte şi simboluri matematice. Markham va zburda prin ele, dacă va avea chef. I se dăduse de înţeles că dosarul nu-i fusese încredinţat de bună voie. O copie a unei scrisori oficiale, întocmită la sugestia lui Peterson, care prezenta poziţia Consiliului faţă de problemă, avea câteva cuvinte mâzgălite în partea de jos: Purtaţi-i cu vorba – să nu dăm ştiri-bombă. Sigur autorul biletului va elimina asta înainte de a face parţial cunoscut conţinutul. Explicaţia venea de la sine. Guvernul american avea servicii foarte eficiente de securitate internă. În loc să apeleze la un schimb de scrisori cu cei de la Caltech, preferaseră să fotografieze în mod clandestin tot ce reuşiseră să găsească. Peterson oftă. O metodă cam riscantă dar, bineînţeles, nu era treaba lui.

  Singura parte inteligibilă din dosar era o scrisoare personală, inclusă mai mult ca sigur datorită unor cuvinte-cheie.

  Dragul meu Jeff, Nu voi reuşi să vin de Paşti; am prea multe de făcut aici, la Caltech. Ultimele săptămâni au fost extrem de interesante. Lucrez alături de alţi câţiva oameni şi n-am vrea să lăsăm baltă calculele, nici măcar pentru o vacanţă la Baja. Îmi pare rău, fiindcă aşteptam cu nerăbdare să fiu împreună cu voi doi (dacă pricepi aluzia). O să duc lipsa cactuşilor plini de ţepi şi a încântătoarei arşiţe. Iartă-mă, poate data viitoare. Spune-i Lindei c-o să-i telefonez în următoarele zile, să mai sporovăim, asta dacă-mi găsesc timp. Voi nu puteţi veni aici o zi, sau şi mai bine, o noapte?

  După ce mi-am călcat cuvântul în felul acesta, s-ar cuveni să-ţi spun ce m-a pus pe jeratec. Un specialist în biologie marină de talia ta va socoti probabil că problema nu merită atâta atenţie – cosmologia nu cântăreşte prea greu în lumea enzimelor şi a soluţiilor titrate, cred eu – dar noi, care lucrăm în cadrul grupului pentru teoria gravitaţiei, ne simţim în preajma unei adevărate revoluţii. Ori poate că ea s-a petrecut deja.

  E vorba de o problemă care nu le dă pace de multă vreme astrofizicienilor. Dacă există o anumită cantitate de materie în Univers, atunci el are o geometrie închisă – ceea ce înseamnă că expansiunea va înceta şi va începe contractarea determinată de atracţia gravitaţională. Prin urmare, cercetătorii din domeniul nostru se întreabă de câtva timp dacă există suficientă materie în Univers pentru definitivarea geometriei. Până în prezent, măsurătorile directe asupra materiei din Universul nostru au fost neconcludente.

  Simpla numărătoare a stelelor luminoase din Univers indică o cantitate redusă de materie, insuficientă pentru a include spaţiul-timp. Există însă fără îndoială multă masă sub formă de praf, stele stinse şi găuri negre.

  Suntem foarte siguri că majoritatea galaxiilor au în centrul lor mari găuri negre. Asta explică în parte lipsa de materie pentru definitivarea Universului nostru. Datele obţinute recent arată modul în care sunt grupate galaxiile îndepărtate. Aceşti ciorchini la scară galactică sugerează că în Univers există mari fluctuaţii în ceea ce priveşte densitatea materiei. Dacă galaxiile s-ar aduna undeva în Universul nostru, iar densitatea lor ar creşte îndeajuns, atunci geometria lor locală spaţiu-timp s-ar putea înfăşură în jurul ei însăşi, la fel cum ar putea fi închis Universul nostru.

  Acum posedăm numeroase dovezi pentru a da crezare vechii idei a lui Tommy Gold – potrivit căreia există părţi ale Universului nostru care au suficiente grupări de galaxii pentru a-si forma propria geometrie închisă. Nouă nu ne-ar apărea mult diferite – doar mici zone radiind o lumină roşie slabă. Roşul provine de la materia care continuă să cadă în acele aglomerări. Ceea ce uimeşte este că toate aceste fluctuaţii locale în densitate pot fi considerate drept universuri independente. Timpul necesar pentru formarea unui univers separat nu depinde de mărimea lui. Probabil e egal cu rădăcina pătrată a lui gn în care g este constanta gravitaţională, iar n, densitatea regiunii care se contractă. Deci e independentă de mărimea microuniversului. Un univers mic se închide la fel de repede ca şi unul mare. Asta înseamnă că toate universurile, indiferent de dimensiuni, au aceeaşi vârstă. (Simpla definire a timpului în cadrul acestei ecuaţii te-ar împinge să pui mâna pe pahar dacă nu ai fi matematician – ba chiar şi dacă ai fi.)

  Pe scurt, s-ar putea să existe universuri închise înăuntrul Universului nostru. În realitate, ar fi o coincidenţă extraordinară dacă el ar fi cel mai mare dintre toate. S-ar putea să reprezentăm o aglomerare locală în alt univers. Ţii minte un desen animat mai vechi, în care un peştişor era înghiţit de unul mai mare, la rândul lui înghiţit de altul şi mai mare şi aşa mai departe, la infinit? Ei, bine, s-ar putea să fim unul dintre aceşti peşti.

  De câteva săptămâni lucrez în problema obţinerii de informaţii despre – sau de la – aceste universuri aflate în interiorul Universului nostru. Evident, lumina nu poate trece dintr-unul în celălalt. Lucru valabil şi pentru materie. Asta înseamnă geometrie închisă. Singura excepţie o constituie un anumit tip de particulă care nu se supune restricţiilor stabilite de teoria lui Einstein. Există câţiva candidaţi pentru asta, însă Thorne (marele nostru bătrân) nu vrea să cadă într-o asemenea capcană. Ar fi prea greu de ieşit, aşa zice el.

  Eu cred că răspunsul ni-l vor da tahionii. Ei pot scăpa din „universurile” mai mici conţinute de al nostru. De aceea, recenta descoperire a tahionilor are o importanţă enormă pentru cosmologie. E greu să detectezi tahioni, aşa că nu ştim prea multe despre ei. Ei ne oferă o legătură directă în spaţiu-timpurile închise din interiorul propriului nostru Univers, motiv pentru care lucrez cu atâta îndârjire. Nici nu-ţi închipui cât ne-am chinuit ca să ne putem continua munca, mai ales dacă ţinem seama de greva din sectorul alimentar şi de marele incendiu din Los Angeles. Judecând după situaţia actuală din lume, probabil că nimeni nu se va sinchisi. Tocmai ăsta-i farmecul vieţii şi lumii universitare.

  Iartă-mă pentru detaliile astea care nu te-au luminat prea mult, probabil, dar subiectul este extraordinar de important pentru mine şi m-am lăsat purtată de val. Oricum ar fi, îmi pare rău că nu pot veni la Baja. Sper să vă revăd curând pe amândoi.

  Cu dragoste, Cathy.

  Pentru o clipă, citind această scrisoare cu accente personale, Peterson avu o senzaţie de vinovăţie. Consiliul ajunsese să folosească în mod curent astfel de metode pentru a evita lezarea intereselor unor ţări recalcitrante care nu înţelegeau necesitatea de a se acţiona neîntârziat. Dar el rămânea un domn, iar un domn nu-si bagă nasul în corespondenţa altuia. Rezervele lui se risipiră, deoarece îl interesau mai mult implicaţiile conţinutului decât numele semnatarei. Subuniversuri? Incredibil. Peisajul creat de oamenii de ştiinţă devenea din ce în ce mai puţin real.

  Peterson se rezemă de spătar şi urmări îndelung defilarea zonelor pustii din Canada. Da, probabil că aşa stăteau lucrurile. De câteva zeci de ani, imaginea lumii, aşa cum era descrisă de oamenii de ştiinţă, devenise ciudată, detaşată şi incredibilă. Prin urmare, era mult mai uşor să ignori decât să încerci a înţelege. Problemele se complicau peste măsură. De ce să-ţi mai baţi capul? Deschide televizorul, iubito! Bravo!

  3 DECEMBRIE 1962

  Cooper întinse foile cu pătrăţele roşii pe masa din laborator, formând astfel o linie continuă. Se trase înapoi, mişcându-se pe vârfurile picioarelor, ca un sprinter gata să ţâşnească înainte, şi-si admiră opera. Zumzetul aparatelor din încăpere crea un fond pentru speranţa care plutea în aer.

  — Asta e, spuse încet Cooper. Sunt în ordine.

  — Cele mai bune date pe care le-am obţinut? Îl întrebă Gordon.

  — Cele mai bune pe care le voi obţine eu, zise cu hotărâre Cooper, încruntându-se, detectând ceva anume în vocea lui Gordon. Se răsuci pe călcâie, cu mâinile în şolduri. Fără întreruperi. Trei ore în cap.

  — Par bune şi clare, recunoscu Gordon pe un ton împăciuitor. Precise.

  — Da, întări Cooper. Vorbesc serios. Dacă ar fi apărut vreo rezonanţă mi-aş fi dat seama.

  Gordon îşi plimbă degetul de-a lungul liniilor verzui reprezentând date. Nu apăreau rezonanţe standard.

  În interiorul eşantionului lor, răcit la trei grade peste zero absolut în heliul care fierbea, se aflau nuclee de atomi. Fiecare era ca un mic magnet. Aveau tendinţa de a se orienta de-a lungul câmpului magnetic în care Cooper ţinuse eşantionul. Experimentul standard era simplu: se dădea un scurt impuls electromagnetic, iar acesta bascula magneţii nucleari, îndepărtându-i de câmpul magnetic. Cu timpul, nucleele se reorientau de-a lungul câmpului. Acest proces de relaxare nucleară putea să-i spună cercetătorului multe lucruri despre mediul din interiorul solidului. Era o metodă relativ simplă pentru a detecta trăsăturile microscopice ale structurii complexe a solidului. Pe lângă alte aplicaţii la tranzistori sau detectori de infraroşii pe care le-ar fi putut avea, acest proces îi plăcea lui Gordon pentru claritate şi simplitate. La fel ca şi cercetarea quasarilor sau a particulelor de mare energie, această ramură a fizicii solidelor nu oferea lucruri palpabile, însă era directă şi avea o frumuseţe simplă.

  Diagramele pe care le avea acum sub ochi nu erau nici simple, nici frumoase. Ici şi colo apăreau fragmente din ceea ce ar fi trebuit să recepţioneze: curbe de rezonanţă nucleară, omogene şi semnificative. Însă înregistrările, cele mai multe, evidenţiau grupări de linii zimţate reprezentând zgomot electromagnetic, apărând şi dispărând la fel de brusc, după mai puţin de o clipă.

  — Aceleaşi spaţieri, murmură Gordon.

  — Da, spuse Cooper. Cele de un centimetru, arătă el şi cele scurte de jumătate de centimetru. Al naibii de regulate.

  Cei doi se priviră, apoi reveniră la date. Fiecare dintre ei sperase să obţină alt rezultat. Repetaseră la nesfârşit aceste experimente, eliminând orice sursă posibilă de zgomot. Ruperile zimţate refuzau să dispară.

  — E un mesaj nenorocit, mormăi Cooper. Sigur.

  Gordon dădu din cap simţindu-se cuprins de oboseală.

  — N-avem cum să-l eliminăm, recunoscu el. Sunt aici ore întregi de semnale. Nu poate fi vorba de o coincidenţă.

  — Nu.

  — În regulă, spuse Gordon, străduindu-se să pară optimist. Să decodificăm mizeria asta.

  REDUCEREA CONŢINUTULUI DE OXIGEN LA VALORI SUB DOUĂ PĂRŢI LA MILION PE O RAZĂ DE CINCIZECI DE KILOMETRI FAŢĂ DE SURSĂ DUPĂ CE ÎNFLORIREA DIATOMEELOR SE MANIFESTĂ AEMRUDYCO PEZQEASKL POLUANŢI MINORI PREZENŢI ÎN DEITRICH POLYXTROPE 174A UNU PATRU ŞAPTE A PENTRU A SE COMBINA ÎNTR-UN LANŢ CRISTALIN CU ERBICIDE SPRINGFIELD AD 45 AD PATRU CINCI SAU ANALAGAN 58 CINCI OPT ORIGINE DU PONT UTILIZĂRI REPETATE ÎN BAZINUL AMAZONIAN DIVERSE LOCURI ALTE LANŢURI MOLECULARE LUNGI SINERGICE POSIBILE ÎN ZONA TROPICALĂ COLOANA OXIGEN SUPUSĂ VITEZĂ DISPERSIE CONVECTIVĂ ALZSURUD OSMA WSUEXIO 829 CMXDROG ETAPA FIXARE VIRUS REZULTĂ ÎNTÎRZIERE TREI SĂPTĂMÎNI DACĂ DENSITATEA AD 45 AD PATRU CINCI SPRINGFIELD DEPĂŞEŞTE 158 PĂRŢI PER MILION APOI INTRĂ ÎN REGIM DE SIMULARE MOLECULARĂ ÎNCEPE SĂ IMITE GAZDA POATE APOI TRANSFORMA STRATUL NEURO AL PLANCTONULUI ÎN PROPRIA SA FORMĂ CHIMICĂ FOLOSIND CONŢINUTUL DE OXIGEN AMBIENTAL PÎNĂ CÎND NIVELUL SCADE LA VALORI FATALE PENTRU MAJORITATEA OCTIRPWAELPO DIN LANŢUL TROFIC SUPERIOR DIN NOU AMMA ACŢIUNEA RAZELOR ULTRAVIOLETE ASUPRA LANŢURILOR PARE SĂ ÎNTÎRZIE RĂSPÎNDIREA ÎN STRATURILE DE SUPRAFAŢĂ ALE OCEANULUI DAR CREŞTEREA CONTINUĂ SPRE INTERIOR ÎN CIUDA CELULELOR CONVECTIVE ÎN FORMARE CARE TIND SĂ AMESTECE STRATURILE DIN XMC AHSU URGENT MADUDLO 374 NUMAI SEGMENTUL AMZLSOUDP ALYN SUBSTANŢELE MENŢIONATE MAI SUS TREBUIE ÎMPIEDICATE SĂ INTRE ÎN LANŢUL TROFIC AL OCEANULUI AMZSUY REDWPE PRIN INTERZICEREA URMĂTOARELOR SUBSTANŢE CALLANAN B 471 PATRU ŞAPTE UNU MESTOFIT SALEN COMPUS MARIN DE LA ALFA LA DELTA EXPTRM URGENT XYU EFECTUAŢI ANALIZE DE TITRARE ASUPRA COMPONENŢILOR METASTAZABILI PWMXSJR ALSUDNCH.

  Gordon nu găsi decât după-amiază răgaz să se gândească la mesaj. Toată dimineaţa îi fusese răpită de o prelegere urmată de o şedinţă a comitetului pentru admiterea de absolvenţi. Se primiseră cereri din partea unor studenţi eminenţi de pretutindeni – Chicago, Caltech, Berkeley, Columbia, MIT, Cornell, Princeton, Stanford. Sfintele temple ale înţelepciunii. Câteva cazuri neobişnuite – doi tineri mai ciudaţi din Oklahoma, care păreau promiţători şi un tip discret şi dotat din Long Beach State – au fost reţinute pentru studiu. Era clar că prestigiul La Jollei creştea rapid. Într-un fel, cauza era goana neîncetată şi impetuoasă declanşată de lansarea Sputnik-ului. Gordon se lăsa purtat de acelaşi val şi ştia asta; trăia în vremuri potrivite cercetării ştiinţifice. Îl mira totuşi numărul mare de studenţi atraşi de fizică. Unii dintre ei păreau să facă parte din aceeaşi categorie cu cei care urmau dreptul sau medicina – nu fiindcă era un domeniu fascinant, ci pentru că promitea să ofere salarii mari. Gordon se întrebă dacă şi pe Cooper îl animau asemenea gânduri; omul avea sclipiri amintind de flacăra pasiunii, dar pasiunea lui se ascundea sub o faţadă de detaşare, o aură de siguranţă fizică. Până şi existenţa mesajului i se părea lui Cooper puţin ciudată, dar în fond acceptabilă, o acţiune stranie ce avea să fie explicată curând. Gordon nu reuşea să-si dea seama dacă era atitudine căutată sau seninătate autentică; oricum, se simţea descumpănit. Se obişnuise cu un stil mai înfocat. Îi invidia pe fizicienii care făcuseră marile descoperiri pe vremea avântului mecanicii cuantice, atunci când nucleul fusese învins pentru prima oară. Eckart şi Lieberman, membrii mai vârstnici ai Catedrei, povesteau uneori despre acele timpuri. Înainte de anii patruzeci, o diplomă în fizică reprezenta o bază solidă pentru o carieră în domeniul electricităţii. Punct. Bomba atomică adusese o schimbare a opticii. În avalanşa de arme sofisticate, de noi domenii de studiu, de bugete mari şi orizonturi tot mai largi, faţă de fizicieni se născuse dintr-odată un interes naţional. În anii ce urmaseră Hiroshimei, orice articol de ziar care se referea la vreun fizician îl numea în mod invariabil „strălucit specialist în fizică nucleară”, ca şi cum n-ar fi existat atâtea domenii. Fizica se dezvolta. Şi cu toate acestea, fizicienii erau relativ prost plătiţi; Gordon îşi aminti de un profesor vizitator de la Columbia care împrumutase bani pentru a participa la „mesele chinezeşti”, în fiecare vineri, pe care le iniţiaseră Lee şi Yang. Participanţii se întâlneau la unul dintre restaurantele chinezeşti de mare ţinută, care se aflau în preajma campusului şi de obicei acolo erau anunţate pentru prima oară noile rezultate obţinute. Participarea reprezenta o idee bună pentru cel ce voia să fie informat. Prin urmare, acel profesor reuşise să împrumute banii trebuincioşi şi-i restituise în decurs de o săptămână. Zilele acelea i se păreau de mult uitate lui Gordon, deşi fără îndoială că rămăseseră bine întipărite în mintea fizicienilor mai bătrâni, gândi el. Unii, precum Lakin, de pildă, trăiau un soi de nelinişte, de aşteptare, de parcă băşica prea umflată avea să pocnească în curând. Publicul orbit, a cărui atenţie nu zăbovea mult timp asupra unui singur lucru, va fi atras de superabundenţa de automobile elegante şi de rulote în stil ranch şi va uita de ştiinţă. Ecuaţia uşor de rezolvat – ştiinţă egal inginerie egal bunuri pentru consumatori – se va complica. Fizica rămăsese mai multă vreme în partea de jos a buclei S decât chimia – primul război mondial fusese perioada ei de glorie – iar acum se bucura de un impuls ascendent. Dar trebuia să urmeze un palier plat. Trebuia ca bucla în formă de S să coboare.

  Lui Gordon îi veniră în minte toate acestea în timp ce ieşi pe coridor şi urcă scările spre biroul lui Lakin. Jurnalul de laborator era completat minuţios şi verificase de mai multe ori exactitatea decodificării mesajului. Cu toate astea, îl bătea gândul să se întoarcă fără să mai discute cu Lakin.

  Nici nu intră bine în subiect, când Lakin îl întrerupse:

  — Zău, Gordon, eram încredinţat că ai rezolvat deja problema.

  — Isaac, asta e realitatea.

  — Ba nu. Bărbatul bine făcut se ridică de la birou şi începu să păşească prin cameră. Am cercetat în detaliu experimentul tău. Ţi-am citit notiţele – mi-a arătat Cooper unde le ţii.

  Gordon se încruntă.

  — De ce nu mi le-ai cerut mie?

  — Erai la curs. Şi ca să fiu sincer, voiam să văd notiţele luate de Cooper, scrise cu mâna lui.

  — De ce?

  — Recunoşti că nu ai notat singur toate datele.

  — Nu, sigur că nu. Trebuie să facă şi el ceva pentru teza de doctorat.

  — Da şi e în întârziere. A rămas mult în urmă. Lakin se opri şi făcu unul din gesturile care-l caracterizau, lăsându-si capul uşor în jos şi ridicându-si sprâncenele pentru a-l fixa pe Gordon, ca şi cum ar fi privit peste ramele unor ochelari inexistenţi. Gordon se gândi că asta era o căutătură menită să comunice totuşi ceva de nedovedit, dar evident, un mesaj mut între colegi.

  — În nici un caz nu le falsifică, dacă la asta te referi, spuse el foarte clar, făcând un efort să nu-i tremure glasul.

  — De unde ştii?

  — Datele pe care le-am înregistrat eu concordă cu sintaxa din restul mesajului.

  — Ar putea fi un efect calculat, pus la cale cumva de Cooper. Lakin se întoarse spre fereastră, cu mâinile împreunate la spate, vocea lui trădând o vagă ezitare.

  — Fii serios, Isaac.

  Lakin se repezi la el:

  — Foarte bine. Atunci să-mi spui tu ce se petrece.

  — Avem un efect, dar nici o explicaţie. Asta se întâmplă. Nimic altceva. Vântură prin aer pagina cu decodificarea mesajului, parcă tăind razele de soare ce pătrundeau pe fereastră.

  — Bun, suntem de acord. Lakin zâmbi. Un efect foarte straniu. Ceva face spinii nucleari să se relaxeze, bang, pur şi simplu. Rezonanţă spontană.

  — Asta-i o prostie. Gordon chiar îşi închipuise că fuseseră de acord asupra acestui subiect, iar acum Lakin pusese din nou aceeaşi placă.

  — E o prezentare simplă a ceea ce ştim.

  — Şi cum explici asta? Se interesă el, fluturând din nou mesajul.

  — Nu-l explic. Lakin ridică ostentativ din umeri. În locul tău, nici n-aş mai aduce vorba de el.

  — Până când îl vom înţelege…

  — Ba nu. Am înţeles destul. Suficient pentru a putea vorbi în public despre rezonanţa spontană.

  Lakin începu să prezinte un rezumat tehnic, urmărind ideile pe degete, cu mişcări precise. Gordon îşi dădu seama că-l interogase minuţios pe Cooper. Lakin ştia cum să prezinte datele, ce cantităţi să treacă în diagrame, ce figuri puteau crea impresia unei lucrări bine închegate şi convingătoare. „Rezonanţa spontană” avea să devină un articol interesant. Ba nu, incitant. După ce Lakin termină de schiţat argumentele ştiinţifice, Gordon spuse calm:

  — Jumătate de adevăr tot minciună se cheamă, să ştii.

  Lakin făcu o faţă lungă.

  — Te-am păsuit destul, Gordon. Luni de zile. A sosit momentul să recunoşti adevărul.

  — Îhî. Şi care-i adevărul?

  — Tehnicile folosite de tine sunt greşite.

  — Cum asta?

  — Nu ştiu. Dădu din umeri, plecându-si capul şi ridicând iar din sprâncene. Nu pot să stau tot timpul în laboratorul tău.

  — Am reuşit să punem cap la cap semnalele de rezonanţă…

  — Deci par să spună ceva. Lakin zâmbi îngăduitor. Ar putea comunica orice, Gordon, dacă le aranjezi în mod convenabil. Uite… Îţi aminteşti, din astronomie, pe unul Lowell?

  — Da, răspunse bănuitor Gordon.

  — El a „descoperit” canalele de pe Marte. Le-a văzut ani de zile, decenii întregi. După aceea au început să le vadă şi alţii. Lowell a cerut să i se construiască un observator în deşert. Era bogat. Omul avea timp şi vedere bună.

  — Da, dar… Începu Gordon.

  — Singura greşeală era că pornea de la o concluzie falsă. Viaţa inteligentă se afla pe partea lui de telescop, nu pe cea îndreptată spre Marte. Mintea lui – şi aici Lakin îşi duse arătătorul la tâmplă – a perceput o licărire de imagine şi apoi a impus ordine în ea. Propria lui inteligenţă l-a tras pe sfoară.

  — Da, da, mormăi fără chef Gordon.

  Nu putea găsi un contraargument. Lakin se pricepea mai bine decât el la astfel de lucruri, ştia mai multe poveşti şi avea un dar înnăscut de a le folosi în favoarea lui.

  — Sugerez să nu devenim şi noi ca el.

  — Publicăm chestia cu rezonanţa spontană, spuse Gordon, încercând să se gândească.

  — Da. Săptămâna asta trebuie să finalizăm propunerea către FNS Putem scoate în evidenţă materialul despre rezonanţa spontană. Îl scriu eu după notiţe, în aşa fel încât să folosim acelaşi manuscris şi pentru un articol în Physical Review Letters.

  — Şi ce rost are să-l trimiţi la PRL? Întrebă Gordon, neştiind totuşi ce atitudine să adopte.

  — În propunerea către FNS putem include lucrarea în pagina de bibliografie drept „trimisă la PRL”. Asta îi conferă o notă aparte, arată că e vorba de o lucrare de cea mai bună calitate. De fapt…

  Îşi ţuguie buzele, adâncit în gânduri şi privind peste rama ochelarilor imaginari continuă:

  —.de ce n-am zice „în curs de apariţie în PRL”? Sunt sigur c-o vor accepta, iar „în curs de apariţie” atârnă mai greu în balanţă.

  — Nu-i adevărat.

  — Va fi în curând. Lakin se aşeză la birou şi se aplecă peste el cu mâinile împreunate. Îţi spun sincer: fără ceva interesant şi nou, finanţarea e în pericol.

  Gordon îl privi fix pentru o clipă. Lakin se ridică şi-si reluă mersul agitat.

  — Nu, era doar o idee, desigur. Vom spune „trimisă” şi asta va convinge. Dădu ocol biroului cu paşi măsuraţi, gândindu-se. Se opri în faţa tablei pe care schiţase datele generale. Un efect foarte straniu şi o recunoaştere a meritelor descoperitorului – adică tu.

  — Isaac, începu Gordon cântărindu-si atent cuvintele, n-am de gând să abandonez subiectul.

  — Foarte bine, aprobă Lakin luându-l de braţ. Acordă-i toată atenţia. Sunt sigur că problema lui Cooper se va rezolva de la sine. Trebuie să fixezi data examenului pentru candidatura la doctorat, să ştii.

  Gordon încuviinţă absent. Pentru a începe un program complet de cercetare în vederea elaborării tezei, trebuia ca studentul să treacă un examen care dura două ore. Cooper va avea nevoie de o perioadă de pregătire; se inhiba teribil când se afla faţă în faţă cu mai mult de doi membri ai Catedrei, o stare foarte des întâlnită printre studenţi.

  — Mă bucur c-am rezolvat şi treaba asta, murmură Lakin. Luni o să-ţi arăt o ciornă a lucrării pentru PRL. Până una-alta – aruncă o privire la ceas – începe Colocviul.

  Gordon încercă să se concentreze asupra colocviului dar, ca un făcut, esenţa discuţiilor îi scăpa mereu. La numai câteva şiruri de scaune mai în faţă, Murray Gell-Mann explica schema „modului de pliere în opt” pentru înţelegerea particulelor de bază ale materiei. Gordon ştia că ar trebui să asculte cu atenţie, întrucât se referea la o chestiune fundamentală. Specialiştii în teoria particulelor afirmau deja că Gell-Mann va primi Premiul Nobel pentru lucrare. Se încruntă şi se aplecă uşor în faţă, privind concentrat la ecuaţiile lui Gell-Mann. Cineva din public puse o întrebare ce exprima scepticism şi Gell-Mann se întoarse, netulburat şi calm ca întotdeauna, pentru a risipi îndoielile. Cei prezenţi urmăriră cu interes schimbul de păreri. Gordon îşi aminti ultimul an de studenţie la Columbia, când începuse să participe la colocviile Catedrei de Fizică. Observase o trăsătură definitorie a întâlnirilor săptămânale despre care nimeni nu avea obiceiul să vorbească. Oricine putea pune întrebări şi când se întâmpla asta, întreaga atenţie a auditoriului se îndrepta asupra lui. Dacă avea loc un dialog între lector şi curios, cu atât mai bine. Iar cel care-l prindea pe vorbitor cu vreo greşeală era recompensat de către oamenii din jur cu zâmbete şi înclinări aprobatoare din cap. Totul era limpede, dar şi mai limpede se vedea că nimeni din public nu se pregătea pentru colocvii, nimeni nu studia înainte de a participa la ele.

  Tema se anunţa cu o săptămână înainte. Gordon începea să se documenteze asupra subiectului şi-si nota câte ceva. Consulta lucrările, acordând atenţie deosebită secţiunii de concluzii, în care autorul făcea de obicei unele speculaţii, aruncând idei ca „picate din cer” şi uneori atacându-i indirect pe competitorii din domeniul său. În asemenea cazuri, citea şi lucrările lor. Asta îi sugera întotdeauna câteva întrebări potrivite. Câteodată, ele, deşi aparent nevinovate, reuşeau să zdruncine serios ideile vorbitorului. Intervenţia dădea naştere unui murmur de interes în rândul auditoriului şi unor priviri întrebătoare adresate lui Gordon. Dacă era bine exprimată, până şi o întrebare simplă lăsa impresia unei înţelegeri profunde. Gordon începuse prin a-si striga întrebările din ultimele rânduri ale sălii. După câteva săptămâni se mutase mai în faţă. Profesorii titulari ai Catedrei se aşezau invariabil în primele două rânduri şi curând ajunse puţin în spatele lor. Luaseră obiceiul de a se întoarce pe scaune pentru a-l vedea când punea întrebări. După alte câteva săptămâni, se afla în primul rând. În vreme ce-si ocupau locurile, profesorii începuseră să-l salute din cap. În preajma Crăciunului, Gordon ajunsese să fie cunoscut de majoritatea membrilor Catedrei. De atunci încercase mereu un uşor sentiment de vinovăţie dar, la urma-urmei, nu făcuse altceva decât să dovedească o preocupare vie şi constantă. Dacă îi aducea vreun folos, cu atât mai bine. În acea perioadă se dădea în vânt după fizică şi matematică, fiind mai interesat să vadă un lector scoţând un iepuraş analitic dintr-o pălărie matematică decât să meargă la vreun spectacol de pe Broadway. Odată îşi petrecuse o săptămână întreagă încercând să dea de capăt Ultimei teoreme a lui Fermat şi chiulise de la prelegeri pentru a face calcule nesfârşite.

  Prin anul 1650, Pierre de Fermat mâzgălise ecuaţia xn + yn = zn pe manşeta unui exemplar din Aritmetica lui Diophantus. Fermat scrisese: „Dacă x, y şi z ar fi numere întregi pozitive, nu ar exista soluţii ale ecuaţiei pentru n mai mare decât doi. Demonstraţia ar fi prea lungă pentru a fi făcută pe marginea foii.” În cele trei sute de ani ce trecuseră, nimeni nu reuşise să dovedească asta. Încercase oare Fermat să-i descurajeze pe matematicieni? Poate că dovada nici nu exista. Cel capabil să rezolve enigma printr-o demonstraţie matematică avea să devină faimos. Gordon se zbătuse să găsească răspuns dar apoi, rămânând în urmă cu programa, renunţase. Jurase însă că într-o bună zi va reveni asupra problemei.

  Ultima teoremă avea o serie de frumuseţi matematice, dar nu prin asta îl atrăgea. Îi plăcea să rezolve probleme pur şi simplu pentru că ele existau. Majoritatea oamenilor de ştiinţă îi semănau: erau jucători de şah şi rezolvau enigme încă din copilărie. După credinţa lui, acestea, la care se adăuga ambiţia, erau trăsături comune tuturor oamenilor de ştiinţă. Gordon se gândi o clipă cât de mult se deosebeau de Lakin, în ciuda interesului lor pentru ştiinţă – şi se ridică în capul oaselor. Mişcarea neaşteptată îi făcu pe mulţi să se întoarcă spre el. Gordon derulă prin minte discuţia avută cu Lakin şi-si aminti cum fuseseră trecute cu vederea vorbele lui despre mesaj, întâi printr-o eschivă în legătură cu Cooper, apoi prin povestea despre Lowell, urmată de presupusa renunţare la ideea de „în curs de publicare”. Lakin obţinea publicarea aşa cum dorea, cu Gordon şi Cooper pe post de coautori, iar Gordon nu se alegea decât cu transcrierea mesajului.

  Gell-Mann descria, în stilul lui precis, o piramidă de particule aranjate în funcţie de masă, de spin şi de alte numere cuantice. Lui Gordon toate acestea i se păreau un talmeş-balmeş de neînţeles. Băgă mâna în buzunarul vestei – întotdeauna purta haină la colocvii, dacă nu chiar şi cravată – şi scoase mesajul. Publicul venit să-l audă pe Gell-Mann era foarte numeros, deoarece prelegerea reprezenta atracţia anului. Gordon avu impresia că toată lumea îl urmăreşte strecurându-se prin pădurea de picioare până să ajungă pe interval. Ieşi din sală puţin derutat, strângând în mână mesajul făcut sul. Mulţi îl priviră cu interes în timp ce ieşea pe uşa laterală.

  — Are vreun înţeles? Îl întrebă Gordon bănuitor pe bărbatul cu păr nisipiu aşezat în faţa lui la birou.

  — Da, aşa se pare.

  — Partea de chimie se susţine?

  Michael Ramsey îşi privi palmele.

  — Sigur, atât cât pot înţelege. Denumirile astea industriale, Springfield AD 45, Du Pont Analagan 58, nu-mi spun nimic. Poate că deocamdată sunt în fază de proiect.

  — Dar referirile la ocean şi la reacţia asta de combinare…

  Ramsey ridică din umeri.

  — Cine ştie? Când e vorba de multe molecule cu lanţ lung bâjbâim ca orbii. Să nu ne credem vrăjitori doar pentru că producem haine de ploaie din plastic.

  — Ascultă, am venit la Catedra de Chimie să mă ajutaţi să înţeleg mesajul ăsta. Cine ar putea şti mai multe?

  Ramsey se rezemă de spătarul scaunului reglabil şi-l privi nelămurit printre gene pe Gordon, încercând evident să cântărească situaţia. După o vreme, spuse încet:

  — De unde ai obţinut informaţiile astea?

  Gordon se foi neliniştit pe scaun.

  — Le-am… Uite, dar s-o ţii pentru tine.

  — Da, sigur.

  — Am recepţionat nişte… Nişte… Semnale ciudate în cadrul unui experiment. Semnale pe care, de fapt, n-ar trebui să le primesc.

  Ramsey îl privi din nou atent.

  — Îhî.

  — Ei, ştiu, mesajul nu-i prea clar. Doar fragmente de propoziţii.

  — Dar ce, te-aşteptai la mai mult?

  — Să mă aştept? De unde?

  — De la un mesaj interceptat, prins întâmplător de vreo staţie de ascultare din Turcia.

  Ramsey zâmbi destul de bine dispus şi pielea din jurul ochilor albaştri se încreţi.

  Gordon îşi prinse un colţ de la gulerul cămăşii între degete, deschise gura să spună ceva, apoi renunţă.

  — Hai, lasă, continuă Ramsey, destul de satisfăcut de propria sa isteţime care-l ajutase să detecteze legenda strigătoare la cer. Ştiu şi eu câte ceva despre operaţiuni strict secrete. Sunt destui care se apucă de asemenea chestii. Guvernul n-are oameni calificaţi pentru a intercepta mesajele şi atunci apelează la un consultant din afară.

  — Nu lucrez pentru o instituţie guvernamentală. În afară de FNS, vreau să zic.

  — Bineînţeles, nici n-am spus aşa ceva. Dar ştiu de colectivul acela pe care-l are Ministerul Apărării, acum îmi scapă numele lui… Ba nu, Jason. Au fost cooptaţi o grămadă de băieţi deştepţi. Hal Lewis de la Santa Barbara, Rosenbluth de aici, toţi oameni bine pregătiţi. N-ai contribuit şi tu la lucrarea de reactualizare a ICBM1 pentru Ministerul Apărării?

  — N-aş putea afirma c-am lucrat, răspunse Gordon cu încetineală calculată. Ceea ce e absolut adevărat, gândi el.

  — Ha, ha. Bună chestie. Nu poţi afirma, dar asta nu înseamnă că n-ai lucrat. Cum zicea maiorul Daley? „A rămâne cu mâinile curate nu-i totuna cu a face baie.” Doar n-o să-ţi cer acum să-mi divulgi secrete.

  Gordon se trezi din nou trăgându-se de guler şi descoperi că nasturele răsucit abia se mai ţinea într-un fir. Când era la New York, mama trebuia să-i coasă nasturele de la gulerul cămăşii cam o dată pe săptămână. În ultima vreme făcea tot mai rar gestul ăsta, însă astăzi…

  — Mă surprinde totuşi că pe sovietici îi interesează asemenea lucruri, mormăi gânditor Ramsey. Cutele din jurul ochilor se destinseră, iar Ramsey redeveni modelul specialistului în chimia organică experimentală care cugetă la o problemă. N-au avansat prea mult în direcţia asta. De fapt, la ultima întâlnire de la Moscova, la care am participat, puteam să jur că-s cu mult în urma noastră. Planurile lor cincinale impun folosirea de îngrăşăminte. Dar n-au nimic atât de complex.

  — Atunci de ce apar numele producătorilor americani şi englezi? Întrebă Gordon apăsat, aplecându-se puţin în faţă. Dupont şi Springfield. Şi chestia asta – „origine, utilizări repetate în bazinul amazonian, diverse locuri” şi aşa mai departe.

  1 Intercontinental Ballistic Missiles – Rachete balistice intercontinentale (n.tr.)

  — Da, recunoscu Ramsey, pare ciudat. Sper să nu se refere la Cuba. E singura ţară din America de Sud unde ruşii îşi fac de cap.

  — Hm.

  Gordon se încruntă şi clătină din cap.

  Ramsey îl privi cercetător.

  — A, poate înţelegem altfel. O fi vorba de vreo acţiune de-a lui Castro prin zona Amazonului? Ajutoare ilegale pentru oamenii din junglă, ca să mai ridice niţel prestigiul gherilelor? Aşa ar mai merge.

  — Mi se pare destul de complicat, nu găseşti? Vreau să spun, celelalte porţiuni privind stratul neuro al planctonului şi aşa mai departe…

  — Da, nici eu nu pricep asta. S-ar putea să nu aparţină aceleiaşi transmisii. Ridică privirea spre Gordon. Nu poţi obţine o transcriere mai bună? Cei ce fac interceptări radio…

  — Îmi pare rău, dar mai bine nu se poate. Sper că înţelegi, adăugă el cu subînţeles.

  Ramsey strânse din buze şi dădu din cap.

  — Dacă Ministerul Apărării ar fi interesat, ar folosi informaţiile… Grozav, nu-i aşa? Trebuie să fie ceva cu ele.

  Gordon făcu un gest evaziv. Nu îndrăznea să mai adauge nimic. Făcuse un joc subtil lăsându-l pe Ramsey să se autoamăgească cu explicaţia aceea de roman poliţist prost, fără a-i spune de fapt ceva care să semene a minciună gogonată. Venise la Catedra de Chimie pregătit să le ofere fără ocolişuri tot ce avea, dar acum pricepu că nu va ajunge nicăieri. Era mai bine să procedeze în felul acesta.

  — Hai că-mi place, spuse Ramsey în loc de concluzie. Lovi cu palma un vraf de lucrări studenţeşti aflate pe birou. Îmi place la nebunie. Ghicitoarea ta e-a naibii de ciudată, iar pe cei de la Apărare sigur o să-i intereseze. Trebuie să conţină ceva important. Crezi c-o să obţinem vreo finanţare?

  Întrebarea îl luă pe nepregătite.

  — Ei bine, nu… Nu m-am gândit…

  Ramsey încuviinţă din cap.

  — Gata, am priceput. Ministerul nu-i dispus să bage bani în orice idee născută din senin. Vor nişte lucrări care să susţină afirmaţiile.

  — Un avans, îl ajută Gordon.

  — Exact. Nişte date preliminare. Asta-i poate convinge că ideea merită să fie dezvoltată. Făcu o pauză, ca şi cum ar fi evaluat programele la care lucra. Cred că ştiu cum am putea demara. În momentul ăsta nu am timp, înţelegi? Am o puzderie de lucrări pe cap. Calmat, se lăsă pe spătarul scaunului rotativ şi zâmbi. Trimite-mi şi mie o copie şi dă-mi răgazul să mai reflectez, bine? Mă dau în vânt după ghicitori de felul ăsta. Mai pigmentează puţin viaţa. A fost o idee bună să apelezi la mine şi-ţi mulţumesc pentru încredere.

  — Iar eu mă bucur că te interesează, bolborosi Gordon. Zâmbi cu un aer distant şi enigmatic.

  14 IANUARIE 1963

  Intrând pe Pearl Street, trebui să stea aproape tot timpul cu piciorul pe pedala de frână, atent la maşinile din faţa lui care îl mustrau cu luminile sângerii ale stopurilor. De la o zi la alta, circulaţia devenea tot mai anevoioasă. Pentru prima oară de când sosise, pe Gordon îl irita gândul că şi alţii se instalau în oraş, îmbrâncindu-l, înfulecând peisajul şi aglomerând această părticică de paradis. Acum, după ce se stabilise aici, eforturile de dezvoltare şi extindere i se păreau lipsite de noimă. Un zâmbet imperceptibil îi apăru pe chip când îşi dădu brusc seama că, orice ar fi spus, făcea parte din armata celor transplantaţi; California era acum aici, iar restul veneau din alte părţi. New Yorkul devenise mai curând o noţiune decât un loc situat departe.

  Penny nu era acasă. Îi spusese că va întârzia pentru că va trebui să participe la cocteilul dat de Lakin cu prilejul noilor angajări şi era aproape sigur că ea îl va aştepta cu o cină uşoară. Umblă de colo-colo prin apartament, neştiind ce să facă, simţindu-se aerian şi fără astâmpăr după cele trei pahare de vin alb băute la festivitate. Găsi o cutie de alune şi se apucă să le ronţăie. Lucrările studenţilor de la cursul de compoziţie pe care îl preda Penny erau aruncate una peste alta pe masa din sufragerie, de parcă ea ar fi plecat în goană, fără să mai aibă timp să le strângă. Gordon se încruntă; nu era stilul ei. Pe lucrări apărea ici şi colo scrisul ei îngrijit şi rotunjit, etichetând unele paragrafe drept „încropeli”, sau „discutabile”, iar prescurtările cu litere mari, de genul PROP FRAGM sau, pur şi simplu, LAC – dezacord între subiect şi predicat, după cum îi explicase ea mai demult – păreau avertismente, nu strigăte furioase. Pe prima pagina a unui eseu pe tema Kafka şi Hristos, Penny scrisese: „King Kong a murit ca să ispăşească păcatele noastre?” Gordon se întrebă la ce făcea Penny aluzie.

  Se hotărî să iasă pentru a-si cumpăra vin şi ceva de mâncare. Nu avea de gând s-o aştepte acasă. Când trecu pe lângă uşă, observă o geantă din pânză rezemată de fotoliul tapiţat pe care obişnuia să stea. Trase uşor de şnurul ei şi aceasta se desfăcu puţin la gură. Înăuntru se afla îmbrăcăminte bărbătească. Se schimbă la faţă.

  Cuprins de o energie pe care nu şi-o putu explica, renunţă să se mai suie în Chevrolet şi o porni în schimb pe jos, parcurgând jumătatea de cvartal ce-l despărţea de Plaja Windandsea. Valurile mari şi înspumate se prăbuşeau cu vuiet peste porţiunile de-acum netede ale platoului stâncos ce se prelungea spre mare. Se întrebă cât vor mai rezista stâncile acestea roase neîncetat de marea agitată, care bubuia exploziv deasupra lor. Spre sud, câţiva adolescenţi negri ca nişte indieni stăteau în apropierea clădirii scunde a staţiei de pompare a apei. Priveau rostogolirea valurilor cu un aer pierdut şi nepăsător, iar câţiva dintre ei fumau nişte ţigări scurte. Indiferent ce-i întrebase, Gordon nu reuşise niciodată să smulgă mai mult de trei cuvinte de la ei. Băştinaşi inabordabili, se gândi el şi se îndepărtă. Revenind la maşină pe Nautilus Street, trecu pe sub pinii care străpunseseră trotuarul, făcând betonul să pară că se frânge ca un val îngheţat la atingerea cu trunchiurile rezistente.

  Porni pe străzile lăturalnice şi întortocheate din apropierea oceanului. Casele minuscule, ca pentru păpuşi, se îngrămădeau una într-alta. Multe dintre ele erau arătoase dar stridente sau etalau cupole inutile. Tot felul de zorzoane şi zăbrele metalice ţineau la distanţă begoniile vecinilor. Trandafirii foşneau alături de pâlcuri luxuriante de bambuşi. Frânturi lichefiate din toate stilurile arhitectonice păreau să fi fost azvârlite peste aceste case, iar acum se prelingeau, dar nu cedau. Străzile erau drepte şi liniştite, înregimentând talmeş-balmeşul de culturi şi de istorii din care se încropise acest cartier neînsemnat. La Jolla era locul unde totul se îngemăna altfel decât la New York, dovedind o vitalitate stranie şi reţinută. Lui Gordon îi plăcea. Dintr-un impuls de neînţeles, coti pe Camino de la Costa 6005. Acum era un mic altar, locul unde Raymond Chandler trăise şi crease în anii patruzeci şi cincizeci, cu o curte pavată cu dale de piatră şi cu o grădină încâlcită şi presărată cu bolovani, ce se întindea şi pe dealul din spatele casei. Citise toate romanele lui Chandler imediat după ce-l văzuse pentru prima oară pe Humphrey Bogart în Somnul de veci; Penny îi spusese că şi asta era o modalitate de a înţelege mai bine California.

  Cumpără mâncare de la Albertson’s şi o cutie cu diverse soiuri de vin dintr-un magazin de băuturi situat lângă Wall Street. Parchetul magazinului păstra arşiţa uscată a zilei, acum domolită. În timp ce Gordon transfera sticlele într-o sacoşă de pânză, vânzătorul mătăhălos şi bronzat îi privi cu ironie detaşată cămaşa încheiată la toţi nasturii. Când ieşi din magazin, Gordon îl văzu pe Lakin coborând dintr-un automobil Austin-Healey. Se întoarse grăbit şi porni pe Prospect Street; probabil că în lumina crepusculară Lakin nu-l zărise. Lucrarea pe tema rezonanţei spontane fusese inclusă fără probleme în Physical Review Letters, aşa cum anticipase Lakin, pentru care întregul episod părea să fi devenit ceva de domeniul trecutului, însă Gordon trăia neliniştea celui care semnează mereu cecuri, dar ştie că de mult nu mai are nici un ban în cont. Depuse sticlele, care se ciocneau una de alta, în portbagajul Chevrolet-ului şi apoi porni pe jos pe lângă Hotelul Valencia. În La Jolla nu-si făcuseră încă apariţia reclame luminoase şi stridente care să zgârie retina, nici fabrici, nici tripouri, nici coşuri de fum ori cimitire, nici staţii de cale ferată sau restaurante de două parale care să pângărească ambianţa. Valencia îşi anunţa prezenţa printr-o firmă scrisă cu litere modeste. Pe verandă se aflau două femei în floarea vârstei, care jucau canasta şi flecăreau cu multă vioiciune. Amândouă purtau rochii dintr-un material imprimat, cu o croială complicată, având multe pliuri în talie, coliere metalice masive şi etalau cel puţin câte trei inele pe fiecare mână. Cei doi bărbaţi, partenerii lor de joc, păreau bătrâni şi obosiţi. Probabil că s-au extenuat semnând cecuri, gândi Gordon şi trecu pe lângă ei, intrând în holul hotelului. Zumzetul discret al conversaţiilor din bar răzbătu până la el. O luă pe lângă şirurile de canapele din trestie împletită, îndreptându-se către sufrageria de la capătul culoarului; de aici îi plăcea să privească în jos, spre mare. Ellen Browning Scripps, care văzuse cât avea de suferit oraşul din pricina poftei nesăţioase după terenuri, păstrase o peluză netedă şi înverzită în jurul braţului de mare, astfel încât nu numai cei înstăriţi să se poată bucura de priveliştea valurilor uriaşe şi leneşe ce se loveau de stânci. În timp ce le admira, se aprinseră şi câteva reflectoare, făcând şi mai vizibili dinţii înspumaţi care ţâşneau brusc din întunericul mării ca să muşte din ţărm. Puţinele ieşiri ale lui Gordon spre largul Pacificului avuseseră ca punct de pornire plajele în formă de semilună pe care le admira acum. La o oarecare depărtare de ţărm se afla o stâncă pe care putea sta în picioare şi de unde putea să se ridice deasupra scobiturii valurilor. Echilibrul era întotdeauna nesigur, însă îi plăcea să privească spre pământul năpădit de construcţii efemere din stuc, lemn şi var, ca şi cum de la distanţa aceasta găsea o perspectivă mai solidă şi mai tranşantă.

  Chandler afirmase că La Jolla era un oraş populat de bătrâni şi de părinţii lor, dar, mai mult sau mai puţin întâmplător, nu se referise la mare şi la brizanţii care mugeau nemilos, punctând valurile lungi, ca nişte propoziţii fără sfârşit, ce devorau neîncetat ţărmul. De parcă o forţă nevăzută venea de dincolo de orizont, tocmai din Asia, cu gând să ştirbească ceva din tihna acestui refugiu de istorie şi geografie americană. Digurile boante încercau să micşoreze efectul distructiv, dar Gordon nu reuşea să înţeleagă cum de mai rezistau. Timpul, doar el avea să macine totul; doar el avea puterea.

  Când trecu din nou prin holul hotelului, paharele băute între timp făcuseră ca murmurul ce răzbătea din bar să fie mai viguros. O blondă îi aruncă o privire apreciativă, apoi, dându-si seama că nu-si găsise omul, cu chipul din nou placid precum un trotuar muiat de soare, se afundă în lectura revistei Life. Gordon se opri la tutungeria de pe Girard, îşi cumpără un roman într-o ediţie ieftină de treizeci şi cinci de cenţi şi, în timp ce ieşea, îi răsfoi paginile prin dreptul nasului; păstrau întotdeauna mirosul dulceag, ca de humus, al săculeţului de tutun pentru pipă.

  Descuie uşa casei şi intră. Pe canapea stătea un bărbat care-si turna whisky într-un pahar de apă.

  — A, Gordon, exclamă Penny cu o voce cântată şi se ridică de lângă necunoscut. El e Clifford Brock.

  Bărbatul se ridică. Purta pantaloni kaki şi o cămaşă din lână cu buzunare care se închideau cu un nasture. Era desculţ, iar Gordon văzu o pereche de zori1 care zăceau lângă geanta din pânză. Clifford Brock era înalt şi solid şi când faţa i se lumină încet într-un zâmbet, în jurul ochilor îi apărură riduri:

  — Încântat să te cunosc. Frumos locşor casa asta.

  Gordon îngână un salut.

  — Cliff e un bun prieten din liceu, interveni Penny, veselă. El m-a dus atunci la Stockton, să văd cursele.

  — Aha, făcu Gordon, ca şi cum asta explica totul.

  — Nu vrei nişte whisky? Îl îmbie Cliff arătându-i sticla desfăcută de pe măsuţa de cafea, arborând acelaşi zâmbet care parcă nu i se dezlipea de pe chip.

  — Nu, nu, mulţumesc. Abia am cumpărat nişte vin.

  — Şi eu, spuse Cliff. Pescui de sub măsuţă o butelcă de un galon.

  — Am ieşit cu Cliff ca să ia ceva de băut, se grăbi Penny să explice. Fruntea îi era uşor brobonată de sudoare. Gordon aruncă o privire la sticla de vin. Era un vin roşu, Brookside, pe care ei îl foloseau de obicei la gătit.

  — Stai puţin până aduc restul din maşină, mormăi Gordon ca să scape de invitaţia lui Cliff.

  1 Sandale japoneze fără toc, fixate pe picior cu barete care trec printre degetul mare şi cel alăturat (N. Tr.).

  Ieşi în aerul răcoros al serii şi aduse înăuntru restul de sticle, punând câteva într-un dulap, iar pe celelalte în frigider. Scoase dopul uneia, cu toate că nu era frapată, şi-si turnă un pahar. În sufragerie, Penny se apucă să aşeze pe masă cartofi prăjiţi şi mâncare de fasole, ascultându-l în acelaşi timp pe Cliff, care vorbea cu o voce moale şi tărăgănată.

  — Ai stat mult la petrecerea lui Lakin? Îl întrebă Penny pe Gordon care se instală pe sca-unul-balansoar.

  — Nu, numai că m-am oprit să cumpăr câte ceva. Vin, mai precis. Petrecerea a fost doar un prilej ca bătrânii să se bată amical pe burtă. Imaginea lui Roger Isaacs sau a lui Herb York bătându-se pe burtă cu un filosof de renume, aşa cum făceau Templierii1 atunci când trăgeau câte-un chef, nu se prea potrivea, dar Gordon nu încercă să mai repare cele spuse.

  — Şi cine a fost? Întrebă Penny, cu un interes mai mult de formă. Pe cine vor să mai angajeze?

  — Pe un critic marxist, aşa s-a exprimat cineva. N-a vorbit prea limpede şi n-am înţeles mare lucru. Ceva despre capitalismul care ne oprimă şi nu ne îngăduie să ne descătuşăm adevăratele energii creatoare.

  — Universităţile sunt recunoscute pentru predilecţia de a angaja comunişti, interveni Cliff, clipind ca o bufniţă surprinsă de lumină.

  — Cred că-i mai curând un comunist teoretic, îl temperă Gordon, nedorind să-i susţină punctul de vedere.

  — Şi crezi că-l veţi angaja? Întrebă Penny, cu intenţia de a menţine discuţia pe acest subiect.

  1 În original, Shriners – membri ai unui ordin (Ordinul Antic Arab al Nobililor Templului Sfânt) care este un corp auxiliar al ordinului masonic şi se ocupă de opere de caritate, programe de sănătate, etc. (n.tr.)

  — Eu n-am nici un cuvânt de spus. Cei de la Ştiinţe Umaniste se ocupă de asta. Toată lumea s-a purtat respectuos, mai puţin Feher. Un tip a zis că în capitalism există exploatarea omului de către om. Feher l-a împuns cu degetul şi a spus: „Da, iar în comunism lucrurile stau exact invers.” Asta a stârnit râsul. Cu toate astea, lui Popkin nu i-a prea picat bine.

  — Ca să înveţi ce-i comunismul n-ai decât să mergi în Laos, sugeră Cliff.

  — Despre Cuba ce-a zis? Insistă Penny.

  — Criza rachetelor? Nimic.

  — Hm, făcu Penny, triumfătoare. Şi ce-a scris individul până acum?

  — Am văzut un teanc de cărţi publicate de el. Una dintre ele se numea Omul unidimensional, iar…

  — Marcuse. Ăsta e Marcuse, spuse Penny sec.

  — Şi ce-i cu el? Îngână Cliff, turnându-si nişte vin roşu în alt pahar.

  — Un gânditor destul de bun, recunoscu Penny cu o ridicare din umeri. Am citit cartea. El…

  — În Laos afli mai multe despre comunişti, repetă Cliff ridicând butelca de un galon, astfel încât să poată turna rezemând-o de umăr. Facem plinul? Îi invită el.

  — Fără mine, spuse Gordon ţinându-si palma peste buza paharului, ca şi cum Cliff chiar ar fi avut intenţia să-i toarne împotriva voinţei lui. Ai fost în Laos?

  — Sigur. Cliff bău însetat. Ştiu că marfa asta nu se compară cu a ta – şi făcu un gest cu paharul, iar conţinutul rubiniu se balansă – dar e cu mult mai bun decât ce-a trebuit să înghit acolo, vă spun eu.

  — Ce-ai făcut acolo?

  Îl privi nelămurit pe Gordon.

  — În Forţele Speciale.

  Gordon dădu tăcut din cap, uşor neliniştit.

  — Şi cum e situaţia acolo? Întrebă el moale.

  — Căcăcioasă rău.

  — Ce părere aveau ofiţerii despre rezolvarea crizei rachetelor din Cuba? Întrebă Penny cu seriozitate.

  — Bătrânul soldat şi-a meritat solda-n săptămâna aia. Cliff trase o înghiţitură zdravănă de vin.

  — Cliff s-a întors definitiv, îi spuse Penny lui Gordon.

  — Exact, întări Cliff. Cum mă vezi şi cum te văd. M-au debarcat în El Toro. Ştiam eu că amica mea, Penny, era pe-aici pe undeva, aşa că i-am telefonat babacului ei, iar el mi-a dat adresa. Am luat un autobuz şi gata. Făcu un gest uşor cu mâna prin aer, ca o schimbare de dispoziţie. Vreau să zic, să nu te superi, amice, sunt doar un vechi prieten. Nimic altceva. Aşa-i, Penny?

  Ea dădu afirmativ din cap.

  — Cliff m-a dus la balul absolvenţilor.

  — Daa şi ce grozav arătai. Îmbrăcată într-o rochie de seară roz. Goneam ca nebunii în maşinuţa mea. Începu brusc să cânte „Când valsez din nou cu tine”, cu o voce piţigăiată şi nesigură. Ce porcărie, domnule! Teresa Brewer.

  — Nici mie nu mi-a plăcut. Atâta tevatură la terminarea liceului… Spuse acru Gordon.

  — Puteam să pun pariu că nu ţi-a plăcut, mormăi Cliff nepăsător. Eşti din est?

  — Da.

  — Marlon Brando, Pe chei şi chestii din astea? Mamă, ce balamuc e acolo.

  — Nu-i chiar aşa de rău, făcu Gordon. Fără să-si dea seama, Cliff detectase precis asemănarea.

  O vreme, la fel ca şi Brando, Gordon crescuse porumbei pe acoperiş şi se ducea să le vorbească în sâmbetele când nu avea întâlnire cu vreo fată, ceea ce i se întâmpla destul de frecvent. După câtva timp se convinsese că plimbările cu fete, sâmbăta seara, nu puteau rămâne preocupările centrale ale vieţii lui de adolescent şi astfel, curând după aceea, scăpase de porumbei. Oricum erau murdari.

  Gordon se scuză şi plecă să mai aducă vin. Când reveni cu un pahar pentru Penny, ea şi Cliff îşi aduceau aminte de vremurile de odinioară. Năravurile intelectualităţii1; plecarea la plimbare cu maşina fără acordul părinţilor; Ora de Varietăţi a lui Ted Mack2; enervanta replică la modă: „treaba mea e să ştiu, iar a ta să afli”; îngheţata Sealtest; serialele Ozzie şi Harriet; Tata ştie totul; pieptănăturile cu cârlionţ pe frunte; clasa absolvenţilor care vopsise turnul de apă peste noapte; fete care făceau baloane de gumă la ore şi apoi, gravide, părăseau facultatea încă din primul an; Micuţa mea Margie; scârbosul şef de clasă al absolvenţilor; rochii de seară fără spate care erau prinse cu sârmă ca să nu lunece pe corp; hoinari de două parale; insigne ale cercurilor ştiinţifice; Eloise, care-si distrusese toaleta lunecând în piscină la o petrecere; consumul de băuturi alcoolice în baruri unde vârsta era ignorată; fete ale căror fuste erau atât de strâmte, încât se vedeau silite să se mişte în lateral atunci când voiau să urce în autobuz; incendiul din laboratorul de chimie; şi o sumedenie de alte

  1 în original, Ivy League – grup de colegii şi universităţi situate în nord-estul SUA: Yale, Harvard, Princeton, Columbia, Cornell etc., care se bucură de un prestigiu deosebit (N. Tr.).

  2 Spectacole televizate de varietăţi pentru descoperirea de noi talente, care au ţinut vreme de peste douăzeci de ani, de la 4 octombrie 1949 până în septembrie 1971 (N. Tr.).

  Întâmplări de acelaşi fel pe care Gordon le detestase la vremea aceea, preferând să se îngroape în studiu ca să intre la Columbia, aşa că nu vedea ce motiv ar avea să devină melancolic tocmai acum. Atât Penny cât şi Cliff considerau toate acestea stupide şi lipsite de sens, dar dispreţul lor era încărcat de o nostalgie pe care Gordon nu putea fi în stare să o reînvie.

  — Totul sună de parcă ar fi vorba de un club privat, spuse Gordon degajat, dar vocea îi trădă seriozitatea.

  Lui Cliff nu-i scăpă nuanţa de reproş.

  — Ne distram şi noi, dom’le. Parcă ştiam că totul se va duce de râpă.

  — Lucrurile mi se par suportabile.

  — Aşa par, dar te înşeli. Du-te acolo, intră în glod până la gât şi mai discutăm. Asiaticii ne macină, încetul cu încetul. Situaţia din Cuba se află pe primele pagini ale ziarelor, dar numai cubanezii ştiu ce se întâmplă acolo. Îşi termină paharul de vin şi-si turnă altul.

  — Am priceput, spuse Gordon impasibil.

  — Cliff, interveni Penny bine dispusă, ia povesteşte-i chestia aceea cu iepurele mort de la ora doamnei Hoskins. Gordon, Cliff a luat într-o zi…

  — Nu cred, domnule, spuse Cliff rar, privindu-l pe Gordon de parcă ar fi fost miop, împungând aerul cu degetul fără nici un sens, nici nu-ţi în…

  Se auzi telefonul.

  Aproape recunoscător, Gordon se ridică şi se duse să răspundă. În timp ce ieşea din cameră, Cliff începu să mormăie ceva cu jumătate de gură către Penny, dar Gordon nu reuşi să priceapă despre ce era vorba.

  Duse receptorul la ureche şi printre zgomotele de pe linie auzi vocea mamei:

  — Gordon? Tu eşti?

  — A, da. Aruncă o privire spre camera de zi şi coborî glasul. Unde eşti?

  — Acasă, pe Second Avenue. Unde-ai vrea să fiu?

  — Păi… Mă-ntrebam dacă nu cumva…

  — Dacă nu cumva m-am întors în California să te văd?

  — Nu, nu de asta, şovăi el o fracţiune de secundă, cât pe ce să i se adreseze cu mămico, dar renunţând brusc. Nici nu m-am gândit la aşa ceva, ai înţeles tu greşit.

  — E acolo, cu tine? Vocea vibră şi deveni mai neclară, ca şi cum ar fi apărut o defecţiune pe linie.

  — Sigur. Sigur că-i aici. Dar ce credeai?

  — Nu ştiu ce-ar mai fi de crezut, fiule.

  Ştia că ori de câte ori i se adresa cu „fiule” se putea aştepta la o predică.

  — Nu trebuia să pleci aşa. Fără să spui o vorbă.

  — Ştiu, ştiu. Vocea i se stinse din nou. Verişoara Hazel consideră că am greşit purtându-mă astfel.

  — Aveam atâtea de făcut, plănuisem să te plimbăm peste tot, minţi el.

  — Am fost atât de… Nu-si găsi cuvintele.

  — Puteam să discutăm… Înţelegi?

  — Vom discuta. Acum nu mă simt prea bine, dar sper să pot veni curând la tine.

  — Nu prea bine? Ce vrei să spui, mămico, eşti bolnavă?

  — Am o uşoară pleurezie, mai nimic. Am azvârlit o groază de bani pe doctori şi pe analize. Acum e mai bine.

  — Aha, perfect. Ai grijă de tine.

  — E ca infecţia aceea din gât pe care ai avut-o tu, mai ţii minte? Mă pricep la boli, Gordon. Ieri a venit sora ta la masă şi ne-am amintit cum…

  Şi, cu vocea ei dintotdeauna, mama începu să treacă în revistă toate evenimentele săptămânii, dând de înţeles că surioara cea rătăcită e pe cale să se îndrepte, fiindcă gătise şi supă de varză şi kugel1 şi

  1 Fel de mâncare specific evreiesc, asemănător cu musacaua sau ghiveciul, învelit în aluat (N. Tr.).

  Flanken şi limbă cu sos unguresc din stafide, toate la o singură masă. Şi după aceea, „teeatruu”, văzuseră împreună piesa Luther de Osborne („Ce deranj!”). Niciodată nu-l îmboldise pe tata să iasă în oraş să-si risipească banii câştigaţi cu greu pe asemenea distracţii, dar acum, dorinţa de a-si recâştiga copiii justifica astfel de mici extravaganţe. Gordon zâmbi cu duioşie în timp ce asculta curgerea molcomă a cuvintelor ce păreau să aparţină unei vieţi anterioare, aflate la trei mii de mile depărtare şi se întrebă dacă Philip Roth auzise vreodată de Laos.

  Şi-o imagină pe mama la capătul firului: la început strângând puternic receptorul. Pe măsură ce vocea i se îndulcea, simţi mâna destinzându-se, iar degetele recăpătându-si culoarea. La încheierea discuţiei, lui Gordon îi reveni buna dispoziţie. Puse receptorul negru şi greu în stativul montat pe perete şi abia atunci percepu suspinele reţinute care răzbăteau din camera de zi.

  Penny îl strângea în braţe pe Cliff care-si ţinea palmele căuş în dreptul feţei şi vorbea printre sughiţuri:

  — Eu n-am… Traversam orezăria aia, urmărind un grup de soldaţi Pathet Lao din Vietnam, ştiind că se retrag către Câmpia Jars. Eram cu un pluton de soldaţi vietnamezi, eu şi Bernie, îl ştii, Penny, a fost cu noi în clasă şi… Şi unul a deschis focul împotriva noastră şi atunci am văzut capul lui Bernie zvâcnind… S-a aşezat în noroi şi casca i-a căzut în palme, şi-a întins mâinile spre faţă, a încercat să culeagă ceva din cască şi s-a prăbuşit într-o rână. M-am aruncat la pământ în spatele lui, iar gloanţele au început să zboare pe deasupra noastră. M-am târât până la el, iar în jur apa era înroşită de sânge… Atunci mi-am dat seama. M-am uitat în casca lui şi am priceput că Bernie încercase să-si scoată dinăuntru o parte din cap, părul era lipit de metal, probabil că glonţul ricoşase şi, răsucindu-se, îi străpunsese creierul după ce-i sfârtecase falca.

  Cliff vorbea coerent acum, rostind cuvintele ceva mai clar, dar continuând să suspine rar, apăsându-si mâinile pe ochi. Penny îl strânse din nou în braţe şi murmură ceva. Se întinse apoi peste umărul lui şi-l sărută pe obraz, cu un aer trist şi resemnat. Pe Gordon îl străfulgeră chinuitorul gând că demult, pe când erau în liceu, Penny se culcase cu el. Între ei exista o apropiere ce dăinuise.

  Cliff ridică ochii şi-l văzu pe Gordon. Ezită o clipă, apoi clătină din cap şi deschise gura să spună ceva. Se smiorcăi.

  — Şi a început o ploaie împuţită, reluă el limpede, decis să termine povestea fără a mai lua în seamă prezenţa lui Gordon. N-au putut să ne trimită elicoptere în ajutor. Căcăcioşii ăia de piloţi vietnamezi nu voiau să rişte când se trăgea. Iar noi am rămas ascunşi într-un desiş de bambuşi, unde ne repliasem. Cei din Pathet Lao şi Viet Cong ne încercuiseră. Eu şi Bernie eram consilieri, n-aveam dreptul să dăm ordine; ne repartizaseră la plutonul ăsta fiindcă se gândiseră că nu vom da ochii cu duşmanul. Toată lumea se gândise că odată cu începutul sezonului ploios se vor retrage.

  Ridică butelca de vin roşu şi-si turnă încă un pahar. Penny rămase lângă el, cu palmele încleştate în poală şi cu ochii umezi. Gordon îşi dădu seama, surprins, că încremenise între bucătărie şi camera de zi ţinându-si mâinile ţepene pe lângă corp. Se îndreptă spre scaunul-balansoar şi se aşeză.

  Cliff bău jumătate de pahar şi se şterse la ochi cu mâneca, apoi suspină. În locul tulburării, care se mai risipise, se instala acum o stare de oboseală, ca şi cum, pe măsură ce vorbea, cuvintele reuşeau să absoarbă şi să alunge amintirile dureroase.

  — Ăsta, comandantul de pluton, a început să se dea la mine. Nici nu ştia unde se află, dar el voia să ne retragem chiar în noaptea aia. Apoi, peste orezării s-a lăsat ceaţa. Ţinea să plec cu zece soldaţi vietnamezi în recunoaştere. N-am avut ce face, şi-am pornit cu amărâţii ăia mititei, înarmaţi cu automate M-l, care făceau pe ei de frică. Nici n-am mers o su’ de metri că ăluia din frunte i-a intrat prin talpă o ţepuşă ascuţită. A început să urle ca apucat. Duşmanul a deschis focul şi abia am reuşit să ne întoarcem târâş până în desişul de bambuşi.

  Cliff se rezemă de spătarul canapelei, îşi petrecu dezinvolt braţul pe după umerii lui Penny şi rămase cu privirea aţintită la butelca de vin.

  — Din cauza umezelii au început să ne mucegăiască şosetele. Pielea de pe picioare ni s-a făcut albă. Am încercat să dorm în condiţiile astea, dar mi-era atât de frig la labele picioarelor, că nici nu mi le mai simţeam. Şi când m-am trezit aveam o lipitoare pe limbă.

  Rămase o clipă tăcut. Penny deschise uşor gura, dar nu spuse nimic. Gordon îşi dădu seama că se legăna cu scaunul şi îi domoli mişcarea.

  — La-nceput, am crezut c-o fi vreo frunză sau altceva. Dar nu puteam scăpa de ea. Unul dintre vietnamezi m-a pus să stau întins, că eu alergam ca turbat şi urlam. Rahatul ăla de comandant de pluton şi-a închipuit imediat că fusesem descoperiţi. Şi vietnamezul mi-a pus cremă de ghete pe limbă şi după aceea a scos lipitoarea din gura mea; o chestie mică şi păroasă. Am rămas cu gustul de cremă de ghete şi în ziua următoare, de-mi dădea fiori. Batalionul de sprijin i-a alungat pe cei din Viet Cong pe la amiază. Privi spre Gordon. Abia când am ajuns la bază mi-am amintit din nou de Bernie.

  Cliff rămase cu ei până târziu şi, pe măsură ce goli sticla de vin dulceag, amintirile despre sarcina lui de consilier pe lângă armata vietnameză deveniră aproape nostalgice. Penny stătea pe canapea cu picioarele strânse sub ea, cu un braţ aşezat pe spătar, pe care uneori îşi rezema capul, afişând o expresie gânditoare. Cu ochii mai mult la Penny, Gordon punea întrebări scurte, aprobând mereu şi murmurând câte ceva, dar fără să fie atent tot timpul la vorbele lui Cliff.

  Când să plece, Cliff deveni de o veselie dezlănţuită; se clătina pe picioare şi avea faţa asudată şi uşor congestionată.

  Porni nesigur spre Gordon, ridică un deget în aer, clipi şmechereşte şi spuse condescendent:

  — Duceţi deţinutul în cea mai adâncă temniţă!

  Gordon se încruntă. Nu pricepuse şi era convins că vinul îl zăpăcise pe Cliff.

  — Asta-i o glumiţă, sări Penny să-i explice.

  — O ce? Explodă Gordon iritat.

  Cliff dădu din cap, înţelegător.

  — Păi, o glumă. Un joc de cuvinte, îi răspunse ea, implorându-l din priviri să se controleze şi să lase seara să se sfârşească într-o atmosferă destinsă. Trebuie să răspunzi la fel.

  — Aha… Gordon se simţea înfierbântat şi depăşit. Nu-s în stare…

  — E rândul meu. Penny îl bătu pe umăr pe Cliff, cu intenţia de a-i oferi un sprijin. Ce zici de: „«M-am ales cu o mulţime de chestii de la femeile din Paris», spuse el nepăsător?”

  Cliff izbucni într-un hohot gutural de râs şi, bine dispus, îi trase lui Penny o palmă peste fund, apoi porni cu paşi nesiguri spre uşă.

  — Gordie, poţi să păstrezi restul de vin.

  Penny îl urmă afară, iar Gordon se rezemă de tocul uşii. În lumina palidă a lămpii din faţa intrării, văzu cum Penny îl sărută pe Cliff de rămas bun. Apoi Cliff îi aruncă un zâmbet peste umăr şi se îndepărtă.

  Gordon puse sticla cu restul de vin roşu în lada de gunoi şi clăti paharele. Penny strânse la gură punga de cartofi prăjiţi.

  — De azi încolo te rog să nu mai vii cu vreunul dintre foştii tăi drăguţi.

  Penny se întoarse brusc spre el şi-l fulgeră cu privirea:

  — Poftim?

  — Ai auzit bine.

  — De ce?

  — Nu-mi place.

  — Aha. Şi de ce nu-ţi place?

  — Acum stai cu mine. Nu vreau să reînvii prieteniile vechi.

  — Dumnezeule, dar nu „reînviu” nimic cu Cliff. Era doar în trecere. Nu l-am văzut de ani de zile.

  — Nu trebuia să-l săruţi atât.

  — Of, Doamne, făcu ea şi-si dădu ochii peste cap.

  Gordon se simţi dintr-o dată ameţit şi nesigur pe el.

  Cât băuse? Nu, nu chiar atât de mult, nu asta era cauza.

  — Vorbesc serios. Nu mi-a plăcut chestia. O să creadă nu ştiu ce. Depănând amintiri de pe vremea liceului, ţinându-l în braţe…

  — Dumnezeule mare, „să creadă nu ştiu ce”? Asta-i o exprimare tipică de licean perpetuu. Uite unde-ai rămas, Gordon.

  — I-ai dat tot timpul apă la moară.

  — Ei, pe dracu’! Omul ăsta suferă enorm. Eu doar l-am consolat. Am ascultat ce avea de spus. Chiar din clipa când i-am deschis uşa mi-am dat seama că-l roade ceva, ceva de care nici toţi doctorii din armată nu-l pot scăpa. Era cât pe ce să moară acolo, Gordon. Iar Bernie, prietenul lui cel mai bun…

  — Da, înţeleg, dar tot nu-mi place.

  Constatând că pierde teren, încercă să se agaţe de altceva ca să-si susţină ideea. Dar care era ideea? Când apăruse Cliff, îşi simţise poziţia ameninţată. Dacă mama ar fi putut vedea prin telefon, ar fi ştiut imediat cum să numească felul în care se purtase Penny. Ea ar fi spus…

  Se opri, evitând să privească spre chipul ostil şi împietrit al lui Penny, iar ochii îi căzură pe sticla de Brookside care aştepta cu resemnare să fie distrusă, deşi mai avea vin în ea. Îi urmărise pe Penny şi pe Cliff cu ochii mamei, sub influenţa copilăriei lui new-yorkeze. Îşi dădu seama că-i scăpase ceva esenţial. Discuţia despre război îl luase pe nepregătite, nu ştiuse cum să reacţioneze, iar acum era ciudat că încerca să se răzbune pe Penny.

  — Ascultă, începu el. Iartă-mă, eu… Ridică mâinile încet, în faţă, în spaţiul dintre ei, apoi le lăsă să cadă pe lângă corp. Vreau să mă plimb puţin.

  Penny înălţă din umeri. Gordon se strecură afară pe lângă ea.

  În aerul răcoros şi sărat se cernea o ceaţă fină, care înveşmânta coroanele stejarilor bătrâni, cu coaja aspră. Merse prin La Jolla înveşmântată în noapte şi curând faţa i se îmbrobonă de sudoare.

  La două intersecţii depărtare de casă, pe Fern Glen, apariţia unei siluete îl făcu să uite vălmăşagul de gânduri care nu-i dădeau pace. Era Lakin. Omul se uită atent într-o parte şi-n alta, păru mulţumit, apoi se strecură grăbit în automobilul său Austin-Healey. Storurile veneţiene de la o fereastră a casei din care tocmai ieşise Lakin fluturară uşor, lăsând să se vadă un trup de femeie profilat în lumina ce-i venea din spate. Gordon recunoscu locul; aici stăteau două absolvente ale secţiei umaniste. Surâse în barbă când maşina lui Lakin se îndepărtă. Această mică dovadă de slăbiciune umană îi dădu puţin curaj.

  Se plimbă îndelung, pe lângă case de vacanţă acum nefolosite, pe pragurile cărora se vedeau ziare îngălbenite, apoi trecu prin dreptul unor reşedinţe uriaşe inundate de lumină. Cliff şi Laos şi cuvintele lui Cliff care acum însemnau lucruri adevărate şi importante, sumbre şi mânjite de noroi – toate aceste gânduri îl rodeau, toate se amestecau cu ceaţa care venea valuri-valuri, cu spusele lui Penny şi cu prezenţa îndepărtată dar inevitabilă a mamei. Pe lângă ele, fizica experimentală părea o jucărie, nimic altceva decât un careu de cuvinte încrucişate. Tăvălugul războiului se rostogolea departe, dincolo de ocean, dar putea ajunge şi pe ţărmul pe care se afla el. Uşor cherchelit, se gândi la cheiul Scripps, care împungea marea în apropierea campusului universitar şi era folosit pentru îmbarcarea soldaţilor, tancurilor şi muniţiei. Apoi pufni iritat, convins că băutura îl făcea să gândească atât de confuz. Adăpostul sigur oferit de La Jolla nu putea fi ameninţat de o mână de omuleţi alergând bezmetic, îmbrăcaţi în pijamale negre, care încercau să răstoarne guvernul Diem. Era absurd.

  Porni înapoi spre casă, gândindu-se la Penny. Era uşor să te laşi tulburat de astfel de ameninţări – Cliff, Laos, Lakin. Valurile nu puteau să spulbere un ţărm peste noapte. În seara asta se convinsese că gândurile negre referitoare la cubanezii care aruncă îngrăşăminte chimice în Atlantic şi ucid toate formele de viaţă de acolo… Da, erau complet nefondate, reprezentând mai curând nălucirile unei minţi bolnave.

  22 MARTIE 1963

  Gordon deschise ziarul San Diego Union şi-l întinse pe masa de lucru din laborator. Regretă imediat că nu se ostenise să caute un exemplar din Los Angeles Times, deoarece – în stilul lui vulgar, dedica un spaţiu larg căsătoriei lui Hope Cooke – proaspătă absolventă a colegiului Lawrence – cu Prinţul Palden Thonup Namgyal din Sikkim. Reporterul de la Union părea să cadă pe spate la ideea că o tânără americană se mărita cu un bărbat ce avea să devină maharajah dintr-o clipă în alta. Dintre ştirile cu adevărat interesante, una singură avea un articol neînsemnat pe prima pagină: murise Davey Moore. Gordon răsfoi nerăbdător ziarul, ajungând la ultima pagină, cea de sport şi se mai înmuie găsind acolo o continuare amănunţită. Sugar Ramos îl făcuse KO pe Moore în runda a zecea a meciului pentru centura de campion la categoria pană, disputat la Los Angeles. Lui Gordon îi păru rău că nu reuşise să-si procure un bilet; orarul încărcat şi programul de cercetare îl făcuseră să amâne de la o zi la alta, până când se vânduseră toate.

  Deci Moore murise din cauza unei hemoragii cerebrale, fără să-si mai recapete cunoştinţa; o nouă victimă a boxului profesionist. Gordon oftă. Citi comentariile uşor de anticipat ale unor oameni cu opinii previzibile, care cereau să se pună capăt acestui sport. Se întrebă dacă nu cumva aveau dreptate.

  — Uite ultimele date, spuse Cooper, care se afla lângă el.

  Gordon luă foile.

  — Alte semnale?

  — Da, răspunse fără chef Cooper. Săptămâni la rând am obţinut curbe de rezonanţă bune şi, pe nepusă-masă, zbang!

  — Le-ai decodificat?

  — Sigur. Nu ştiu de ce, dar apar multe repetări.

  Gordon îl urmă pe Cooper în sectorul lui, unde se aflau împrăştiate jurnalele de laborator. Se trezi sperând ca rezultatele să fie irelevante, efectul unor simple interferenţe. I-ar veni mai uşor. N-ar mai trebui să-l preocupe mesajele, Cooper şi-ar putea vedea de teza lui, iar Lakin ar fi fericit. În momentele acestea n-avea deloc nevoie să-si complice viaţa şi sperase că efectul de rezonanţă spontană va dispărea cu totul. Notiţa publicată de ei în Physical Review Letters trezise interesul multora şi nici un specialist din domeniu nu criticase lucrarea; poate că era mai bine să lase lucrurile aşa cum picaseră.

  Când începu să studieze transcrierea făcută de Cooper cu scrisul lui colţuros, speranţele i se topiră.

  TRANSWBPRY 7 DIN CL998 CAMBE19983ZX.

  AD 18 5 36 DEC 30 29,2

  AD 18 5 36 DEC 30 29,2

  AD 18 5 36 DEC 30 29,2

  Strofele deconcertante formate din litere şi cifre se întindeau pe trei pagini. Apoi se opreau brusc şi mesajul continua astfel:

  TREBUIE SĂ APARĂ CA SURSĂ PUNCTUALĂ ÎN SPECTRUL TAHIONIC 263 KEV MAXIM SE POATE VERIFICA PRIN MĂSURĂTORI DE DIRECŢIONALITATE RMN URMEAZĂ ZPASUZC AKSOWLP DESCOMPUNERE ÎN COORDMZALS RECTANGULARE NSMISIE DIN 19BD COORDGHQE1998

  După aceea nu mai apărea nimic inteligibil. Gordon privi concentrat datele culese de Cooper.

  — Restul materialului pare un vălmăşag. Nu poate fi decodificat. Cooper încuviinţă din cap şi se scărpină la picior, sub blugii tăiaţi la genunchi.

  — Doar linii şi puncte, murmură Gordon mai mult către sine. Ciudat.

  Cooper dădu din nou din cap. Gordon observase că în ultimul timp Cooper se mulţumea doar să colecteze datele şi nu îndrăznea să-si exprime părerile. Confruntarea cu Lakin îl învăţase probabil că postura de „nu ştiu, n-am văzut” era mai sigură. Cooper era destul de satisfăcut când obţinea semnale normale de rezonanţă; ele constituiau pietrele de temelie pentru teza lui.

  — Chestiile astea de la început, AD şi DEC, continuă Gordon frecându-si bărbia, reprezintă ceva astronomic…

  — Mda, îngână Cooper. Tot ce se poate.

  — Da. Ascensiune Dreaptă şi Declinaţie. Astea sunt coordonate care fixează un punct în spaţiu.

  — Îhî. S-ar putea.

  Enervat, Gordon îi aruncă o privire lui Cooper. Prea ţinea lucrurile mai mult pentru sine.

  — Uite ce e, aş vrea să studiez problema asta. Continuă să faci măsurători.

  Cooper aprobă din cap şi se îndepărtă, evident uşurat la gândul că scăpa de datele care nu-i spuneau nimic. Gordon ieşi din laborator şi urcă două etaje, până la camera 317, biroul lui Bernard Carroway. Bătu, dar nu-i răspunse nimeni. Trecu pe lângă Catedră, băgă capul înăuntru şi întrebă: „Joyce, unde-i Doctorul Carroway?” Printr-o înţelegere nescrisă, personalului de birou i se putea vorbi pe numele mic, în timp ce membrii catedrei aveau titluri ştiinţifice. Gordon se simţea mereu jenat când respecta acest obicei al locului.

  — Cel mare sau cel mic? Întrebă secretara brunetă, ridicând din sprâncenele care nu stăteau locului nici o clipă.

  — Cel mare. Ca masă, nu ca înălţime.

  — La seminarul de astrofizică. Ar trebui să fie pe sfârşite.

  Se strecură discret în sala de seminar în timp ce John Boyle îşi termina prelegerea; tablele de culoare verde erau acoperite de ecuaţiile diferenţiale din demonstraţia noii teorii a gravitaţiei susţinută de el. Boyle încheie cu o înfloritură, scăpând şi o glumă despre scoţieni. Participanţii începură să vorbească între ei. Bernard Carroway se ridică greoi şi dădu tonul conversaţiei dintre Boyle şi un alt bărbat, pe care Gordon nu-l cunoştea. Se aplecă în faţă şi, dând din cap spre bărbatul cu păr cârlionţat, îl întrebă pe Bob Gould:

  — Cine-i tipul?

  — Saul Shriffer de la Yale. El şi Frank Drake s-au ocupat de proiectul Ozma, ascultarea semnalelor radio care ar putea proveni de la alte civilizaţii.

  — Aha!

  Gordon se rezemă de spătar şi-l urmări pe Shriffer discutând aprins cu Boyle despre o problemă tehnică. Chiar şi el însuşi era plin de energie, de parcă ar fi mirosit urma vânatului. Vreme de luni de zile făcuse uitată toată povestea cu mesajele, cedând în faţa indiferenţei lui Lakin şi din cauză că efectul dispăruse la un moment dat. Dar acum revenise şi era dintr-o dată sigur că trebuie să insiste.

  Boyle şi Shriffer se ciondăneau asupra valabilităţii unei aproximări pe care John o făcuse pentru a simplifica o ecuaţie. Gordon îi urmări cu interes. Nu era o discuţie rece şi intelectuală între oameni înţelegători, aşa cum îşi imaginau mereu novicii. Devenise o dispută care se înfierbânta, punctată de ţipete înăbuşite şi gesturi ample. Se certau pe marginea unei idei, dar dincolo de asta se simţea o încleştare între personalităţile lor. Shriffer era cel mai gălăgios. Apăsa tare pe tablă cu creta care se rupea mereu, îşi vântura braţele, ridica din umeri, se încrunta. Scria şi, în acelaşi timp, vorbea repede, respingând până şi ceea ce afirmase el însuşi cu o clipă mai devreme. Făcea greşeli copilăreşti în calcule, reparându-le în timp ce ştergea tabla cu mâna cealaltă. Greşelile flagrante nu contau, el încerca să prindă esenţa problemei. Soluţia exactă putea să apară mai târziu. Scrisul lui grăbit şi dezordonat acoperi curând toată tabla.

  Boyle era cu totul altfel. Vorbea fără să ridice glasul, aproape monoton, în contrast cu tonul repezit, percutant, pe care Gordon îşi amintea că-l auzise la cina de la Limehouse. Acesta era eul lui ştiinţific. Vocea îi era uneori atât de moale, încât Gordon trebuia să-si încordeze auzul ca să-l înţeleagă. Cei din preajmă au fost obligaţi să pună capăt discuţiilor ca să-i audă pe cei doi – o tactică vicleană pentru a capta atenţia auditoriului. Boyle nu-l întrerupea deloc pe Shriffer. Îşi începea frazele cu „Saul, cred că ar trebui să încercăm asta…” sau „Nu înţelegi ce se va întâmpla dacă…?” O formă de autocontrol. Niciodată nu făcea o afirmaţie pozitivă, convingătoare; era căutătorul de adevăruri care nu se aprinde. Dar, încet-încet, efortul pe care-l făcea pentru a-si păstra în continuare rolul secundar se arătă inutil. Nu putea dovedi că aproximarea folosită era justificată, deci se vedea constrâns să apere o poziţie deja cucerită. În concluzie, vorbele lui se rezumau la invitaţia adresată lui Shriffer să „demonstreze că e greşit”. Treptat, ridică şi el glasul. Pe chip îi apăru o expresie de încăpăţânare.

  Saul afirmă deodată că ştia cum să respingă aproximarea lui John. Ideea lui era să rezolve o problemă-model deosebit de simplă, la care cunoşteau deja răspunsul. Saul efectuă calculele cu rapiditate. Aproximarea dădea rezultatul corect doar pentru un domeniu foarte limitat de condiţii fizice.

  — Uite! Vezi? Nu e bine.

  John clătină din cap.

  — Las-o baltă. Dă rezultate în cazul cel mai interesant. Saul fierbea.

  — E o prostie! Ai eliminat din problemă toate lungimile mari de undă.

  Cei prezenţi îl contraziseră, clătinând din cap. John câştigase. Întrucât disputata aproximare nu era complet inutilă, devenea acceptabilă. Saul acceptă cam cu jumătate de gură, iar o clipă mai târziu zâmbi şi se apucă să vorbească despre altceva, făcând uitat subiectul discordiei. Nu avea rost să insiste cu încăpăţânare asupra unei probleme dacă se demonstra altfel. Gordon surâse. Acesta era un exemplu pentru ceea ce concepea el drept Legea Controversei: înflăcărarea e invers proporţională cu numărul de informaţii exacte pe care le-ai avut la dispoziţie.

  Se apropie de Carroway şi-i arătă coordonatele conţinute de mesaj:

  — Bernard, ai idee unde se află locul ăsta pe cer?

  Carroway privi numerele şi clipi nesigur:

  — Nu, niciodată nu-mi amintesc asemenea detalii. Saul, tu?

  Îi arătă acestuia hârtia.

  — Lângă Vega, spuse Saul. O să verific, dacă ţii neapărat.

  După prelegerea de Electrodinamică Clasică, Gordon intenţionase să-l caute pe Saul Shriffer, dar când trecu pe la birou să-si lase notiţele, găsi pe cineva aşteptându-l. Era Ramsey, chimistul.

  — Bună, m-am gândit să trec pe la tine să te pun la curent, începu Ramsey. Am studiat puţin ghicitoarea aceea pe care mi-ai arătat-o.

  — Zău?

  — Cred că e ceva serios. Mai avem mult până să înţelegem bine moleculele cu lanţuri lungi, pricepi, dar chestia asta mă interesează. Partea în care se spune „intră în regim de simulare moleculară începe să imite gazda”… Sună a mecanism de auto-reproducere despre care habar n-avem.

  — Asta se întâmplă şi cu formele moleculare cunoscute?

  Ramsey căzu pe gânduri.

  — Nu. Dar am studiat îngrăşămintele speciale pe care le experimentează câţiva producători şi… Ei bine, e prematur să mă pronunţ. Am totuşi o bănuială. Am venit doar să-ţi spun că nu te-am uitat. Cu atâtea cursuri şi lucrări zilnice pe cap, înţelegi – te sufocă. Dar, printre picături, o să mă ocup. Poate mă duc să-l sâcâi şi pe Walter Munk în legătură cu problemele de oceanografie. În orice caz… Se ridică mimând un soi de bună ziua. Mulţumesc pentru informaţie. Ar putea fi un punct bun de pornire. Gratz din suflet.

  — Poftim?

  — Gratz, adică gracias. E-n spaniolă.

  — A, da. Aşa e.

  Învăţarea jargonului spaniol, chestiune de mondenitate pentru californieni, i se potrivea ca o mănuşă lui Ramsey. Şi totuşi, sub manierele de vânzător de maşini uzate se ascundea un tip cu o gândire ascuţită. Gordon se bucură că-l preocupase primul mesaj şi nu-l făcuse uitat de tot. Părea să fi început o zi norocoasă; ideile disparate se legau. Da, o zi norocoasă. „După cum mi-a mers până acum, i-aş da un zece plus”, cugetă Gordon şi plecă să-l caute pe Shriffer.

  — Am găsit locul de care vorbeai, spuse Saul cu convingere şi arătă cu degetul către un punct de pe harta stelară. E situat foarte aproape de o stea F7 normală, numită Hercules 99.

  — Dar nu exact pe stea?

  — Nu, însă foarte aproape. Dar de ce te frământă, mă rog? Ce treabă are un specialist în fizica solidelor cu poziţia unei stele?

  Gordon îi povesti despre persistenţa semnalelor şi-i arătă ultimele decodificări făcute de Cooper. Saul se aprinse imediat. El şi un savant rus, Kadarski, scriau împreună o lucrare despre detectarea civilizaţiilor extraterestre. Porniseră de la premisa că semnalele radio erau singurul mijloc de comunicare la îndemână. Iar dacă semnalele recepţionate de Gordon nu puteau fi explicate ca transmisiuni terestre obişnuite, de ce să nu ia în considerare ipoteza originii lor extraterestre, sugeră Saul. Coordonatele îi puneau pe această pistă.

  — Vezi, Ascensiunea Dreaptă este de 18 ore, 5 minute, 36 secunde. Iar Hercules 99 e punctul de aici, la 18 ore, 5 minute, 8 secunde, alături. Declinaţia semnalului tău e de 30 de grade şi 29,2 minute. Se potriveşte.

  — Da. Dar nu concordă perfect.

  — Ba-s al naibii de aproape! Saul vântură din mâini. Câteva secunde diferenţă nu înseamnă nimic.

  — Dar cum dracu’ de ştiu extratereştrii sistemul nostru de măsurători astronomice? Mormăi Gordon cu scepticism.

  — Cum de ne cunosc limba? Ascultând programele noastre vechi de radio, bineînţeles. Uite, paralaxa pentru Hercules 99 este 0,06. Cu alte cuvinte, se află la o depărtare de peste şaisprezece parseci.

  — Şi asta ce înseamnă?

  — Oho, aproximativ cincizeci şi unu de ani-lumină.

  — Atunci cum pot să semnalizeze? Radioul a fost inventat acum vreo şaizeci de ani. Lumina nici n-a avut timp să facă drumul dus-întors, îi trebuie un secol. Deci n-ar putea să răspundă transmisiunilor noastre.

  — Adevărat. Saul păru să se dezumfle. Zici că mesajul e mai lung? Se lumină la faţă. Dă-mi şi mie să văd.

  După o clipă, împunse cu degetul în mesajul tipărit şi exclamă: Exact! Asta e. Vezi cuvântul?

  — Care?

  — Tahion. E de origine grecească. Înseamnă „cel iute”, sunt gata să pariez. Vasăzică utilizează o transmisie cu viteză mai mare decât a luminii.

  — Ei, asta-i bună.

  — Gordon, foloseşte-ţi imaginaţia. Se potriveşte, la naiba!

  — Nimic nu se poate deplasa mai repede decât lumina.

  — Mesajul ăsta spune că da.

  — Prostii. Simple vorbe.

  — Cum zici tu, dar ce explicaţie îi dai? „Trebuie să apară ca sursă punctuală în spectrul tahionic 263 KEV maxim.” KEV înseamnă kilovolţi. Folosesc tahioni, nu ştiu ce-s ăştia, care au energia de 263 de kilovolţi.

  — Cam îndoielnic.

  — Dar ce zici de restul mesajului? „Se poate verifica prin direcţionalitate RMN. Măsurătorile urmează.” RMN – Rezonanţă magnetică Nucleară. Apoi nimic clar, alte câteva cuvinte, după care iar apă de ploaie. NSMISIE DIN 19BD COORDGHQE1998 şi aşa mai departe.

  — Nu-i totul neclar. Vezi, restul e compus din puncte şi linii.

  — Mda. Saul studie înregistrarea. Interesant.

  — Ascultă, Saul, îţi mulţumesc, dar…

  — Ia stai o clipă! Hercules 99 nu e orice fel de stea, pricepi? Am căutat-o. Intră în clasa de stele despre care credem că ar putea adăposti forme de viaţă.

  Gordon strânse din buze şi-l privi bănuitor.

  — Exact, e o F7. Cu puţin mai grea decât soarele nostru – cu o masă mai mare, vreau să zic – şi cu o sferă înconjurătoare în care sunt condiţii pentru apariţia vieţii. E o stea binară… Stai, stai aşa, ştiu ce vrei să spui! Continuă Saul cu un aer teatral şi-si întinse mâinile cu palmele desfăcute spre Gordon, care nu pricepea ce va urma. Stelele binare nu pot avea planete prielnice vieţii, am dreptate?

  — Hm, de ce nu?

  — Pentru că perturbă planetele. Numai că Hercules 99 nu are problema asta. Cele două stele se rotesc complet una faţă de alta abia la 54,7 ani o dată. Sunt foarte depărtate şi în jurul fiecăreia există suficient spaţiu propice dezvoltării vieţii.

  — Amândouă sunt de tipul F7?

  — Din câte ştim, doar cea mare. Tu n-ai nevoie decât de una, adăugă el moale.

  Gordon clătină din cap.

  — Saul, îţi rămân îndatorat…

  — Gordon, dă-mi mesajul să mă uit la ceva. La linii şi puncte, vreau să zic.

  — Sigur, nici o problemă.

  — Fă-mi un hatâr. Am impresia că-i o chestie nemaipomenită. Poate că ideile noastre despre comunicaţiile radio şi linia de 21 de centimetri a hidrogenului – pe care le considerăm normale – sunt greşite. Vreau să verific atent mesajul ăsta al tău. Să nu te răzgândeşti. Bine?

  — Bine, acceptă Gordon cam fără chef.

  A doua zi dimineaţă, când intră în birou târându-si geanta, Saul îl aştepta. Văzând expresia lui de nerăbdare abia stăpânită şi ochii jucându-i veseli în timp ce-i vorbea, Gordon se lăsă cuprins de gânduri nu tocmai plăcute.

  — L-am descifrat, spuse Saul scurt. Mesajul.

  — Poftim?

  — Punctele şi liniile de la sfârşit, ai uitat? Cele care nu semnificau cuvinte. Nici nu sunt cuvinte, ci o imagine!

  Gordon îl învrednici cu o privire sceptică şi-si puse jos geanta.

  — Am numărat liniile din transmisia mai lungă. Tu spuneai că reprezintă „zgomote”. Erau 1 537 de linii.

  — Şi?

  — Eu, Frank Drake şi mulţi alţii ne-am gândit să găsim modalităţi de a transforma semnalele deschis-închis în imagini simple. E clar – aşa transmiţi o grilă rectangulară.

  — Partea aceea distorsionată a mesajului? COORD GHQE RECTANGULARE şi aşa mai departe?

  — Exact. Pentru a desfăşura o reţea, trebuie să ştii câte linii să iei pe fiecare axă. Am încercat o serie de combinaţii de numere al căror produs să fie 1 537. Toate dădeau rezultate aiurea, cu excepţia reţelei de 29 pe 53. Desfăşurarea liniilor în schema asta a dat o imagine. În plus, atât 29 cât şi 53 sunt numere prime, lucru firesc, dacă stai să te gândeşti. Pentru a descompune 1 537 ca produs a două numere prime nu există decât o soluţie.

  — Mda. Foarte ingenios. Şi asta e imaginea?

  Saul îi dădu lui Gordon o foaie de hârtie milimetrică cu un pătrăţel înnegrit pentru fiecare linie din transmisie. Rezultase un grup de curbe complexe care se întrepătrundeau de la dreapta la stânga. Fiecare curbă era compusă din ciorchini de puncte aranjate într-un desen regulat, dar foarte complicat.

  — Asta ce e? Întrebă Gordon.

  — Nu ştiu. Toate problemele practice pe care Frank şi cu mine le-am pregătit până acum dădeau imagini înfăţişând sisteme solare, în care o planetă ieşea în evidenţă, sau cam aşa ceva. Asta însă nu seamănă cu nimic.

  Gordon azvârli desenul pe birou.

  — Atunci la ce foloseşte?

  — Ei, mama dracului! După ce ne vom da seama ce e, o să folosească la multe.

  — Păi…

  — Ce mai e? Crezi că am greşit?

  — Saul, ştiu că ai reputaţia de a gândi – cum se exprima Hermann Kahn?

  — Imposibilul. Dar chestia asta…

  — Crezi c-am aranjat totul în mod convenabil?

  — Eu? Să cred aşa ceva? Saul, eu am detectat mesajul. Eu ţi l-am arătat. Dar explicaţia pe care i-o dai… Semnale telegrafice transmise de pe o stea, cu o viteză superioară vitezei luminii! Nici coordonatele nu se potrivesc. O imagine care rezultă din zgomot! Pe de altă parte, imaginea nu e inteligibilă! Fii serios, Saul.

  Împurpurându-se la faţă, Saul făcu un pas înapoi, cu mâinile în şolduri.

  — Eşti orb, pricepi? Orb.

  — Să zicem mai curând… Sceptic.

  — Gordon, nu mă crezi deloc.

  — Să te cred? Recunosc că unele lucruri se leagă cumva. Dar până nu înţelegem imaginea aceea, demonstraţia ta nu se susţine.

  — Bine, bine, spuse Saul teatral, lovind cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini. Aflu eu până la urmă ce semnifică imaginea asta. Va trebui să apelăm la întreaga comunitate universitară pentru rezolvarea enigmei.

  — Ce înseamnă asta?

  — Trebuie să dăm publicităţii toată treaba.

  — Adică să-i consultăm pe toţi?

  — Pe cine? Din ce specialitate? Astrofizică? Biologie? Când nu ştii ceva, trebuie să fii receptiv.

  — Da, dar… Gordon îşi aminti brusc de Ramsey. Saul, mai am un mesaj.

  — Poftim?

  — L-am recepţionat cu luni în urmă. Uite. Cotrobăi prin sertarele biroului şi găsi transcrierea. Încearcă-l pe ăsta, e mai cuprinzător.

  Saul studie rândurile lungi bătute la maşină.

  — Nu pricep.

  — Nici eu.

  — Eşti sigur că-i decodificat corect?

  — La fel de sigur ca şi de interpretarea ta.

  — Rahat şi Saul se lăsă greoi pe un scaun. Asta chiar că încurcă lucrurile.

  — Aşa mă gândeam şi eu.

  — Gordon, e absurd.

  — Tot aşa e şi imaginea ta.

  — Uite ce e, poate că ai primit mesaje care se bat cap în cap. Atunci când prinzi diferite posturi de radio, pe unul asculţi muzică, pe altul sport, pe un al treilea ştiri. Poate că ai un receptor care prinde de toate.

  — Hm!

  Saul se aplecă în faţă şi-si prinse capul între palme. Gordon îşi dădu seama că astronomul era obosit. Probabil că stătuse treaz toată noaptea, lucrând la descompunerea imaginii. Îl simţi dintr-odată foarte apropiat. Saul era cunoscut ca adversar al ideii comunicaţiilor interstelare, iar mulţi astronomi îl considerau prea nestăpânit, prea speculativ, prea tânăr şi impulsiv. Ei şi ce dacă, asta nu însemna că se înşela.

  — Bine, Saul, accept ideea cu imaginea – pentru moment. Nu poate fi chiar o întâmplare. Prin urmare: ce reprezintă? Trebuie să aflăm.

  Îi povesti lui Saul despre Ramsey. Asta nu făcea decât să complice lucrurile, dar considera că Saul avea dreptul să ştie.

  — Gordon, sunt convins că am dat peste ceva important.

  — Şi eu.

  — Cred că ar trebui să facem totul public.

  — Inclusiv problema de biochimie? Adică primul mesaj?

  — Nu… Saul căzu pe gânduri. Nu, doar al doilea mesaj. E mai limpede. Se repetă pe pagini întregi. De câte ori ai recepţionat primul semnal?

  — O dată.

  — Atâta tot?

  — Da.

  — Atunci să-l lăsăm baltă.

  — De ce?

  — Ar putea fi o eroare de decodificare.

  Gordon îşi aminti de povestea referitoare la Lowell.

  — Atunci…

  — Ascultă, eu mă pricep mai bine la chestii din astea. Ştiu ce vor spune oamenii. Dacă tulburi apele într-un domeniu, nimeni nu va sări să te ajute.

  — Asta ar însemna să ascundem informaţiile recepţionate.

  — Exact. Dar nu pe vecie. Până ne lămurim ce reprezintă imaginea.

  — Nu-mi place ideea.

  — Le dăm problemele pe rând. Saul ridică un deget în aer. O problemă. Mai târziu, le spunem toată povestea.

  — Totuşi nu-mi place.

  — Gordon, ascultă. Cred că aşa e mai bine. Vrei să-mi accepţi sfatul?

  — Poate.

  — Îl iau eu. Îl fac public. Eu sunt cunoscut ca un individ trăsnit care îşi face de lucru cu semnalele radio venite din stele şi alte chestii din astea. Devin o autoritate într-o problemă inexistentă. Dar pot atrage atenţia lumii universitare.

  — De acord, numai că…

  — Pe rând, Gordon!

  — Păi…

  — Întâi imaginea şi după aceea şi restul.

  — Bine… Gordon avea un curs peste câteva minute. Saul avea talentul de a-i hipnotiza pe interlocutori, capacitatea de a face ca ideile lui să pară plauzibile, ba chiar evidente. Gordon socotea însă că scroafa, chiar dacă-i pui fundă roşie la gât, tot scroafă rămâne. Şi totuşi… Bine. Urcă tu în ring, eu rămân pe margine.

  — Hei, mulţumesc. Saul clătină brusc din cap. Îţi sunt recunoscător. Serios. Mi-ai dat o şansă.

  — Da, spuse Gordon.

  Dar nu simţea nici urmă de entuziasm.

  Văzură ştirile de seară, prezentate de Walter Cronkite pe CBS, în timp ce luau masa. Penny făcuse un sufleu, iar Gordon desfăcuse o sticlă de Beaujolais; amândoi se simţeau uşor euforici. Trecuseră în sufragerie să se uite la televizor. Penny îşi scoase bluza, lăsându-si liberi sânii mici, dar frumoşi, cu sfârcuri bine conturate.

  — De unde ştii că transmit reportajul? Îl întrebă ea lenevoasă.

  — Mi-a telefonat Saul azi după-amiază. A dat un interviu la Boston, în cursul dimineţii. Postul local CBS a făcut filmul, dar l-a preluat reţeaua naţională. Probabil că nu au ştiri mai importante.

  Se uită în jur, să se asigure că perdelele erau trase.

  — Mda. Aşa se pare.

  Era un singur eveniment notabil: submarinul nuclear Thresher se scufundase în Atlantic fără să apuce să transmită vreun semnal de avarie. Făcea o imersiune de testare. Autorităţile Marinei declarau că accidentul se datora probabil vreunei defecţiuni care cauzase inundarea treptată. Distrugerea circuitelor electrice provocase căderea sistemului de propulsie, iar submarinul coborâse prea adânc şi în cele din urmă implodase. La bord se aflau o sută douăzeci şi nouă de oameni.

  În afară de această ştire deprimantă nu era nimic deosebit. O reluare privind expoziţia Mona Lisa, care era prezentată la New York şi Washington, DC. O avanprenieră la lansarea în spaţiu a maiorului L. Gordon Cooper Jr., care urma să petreacă două zile în cosmos, pe orbită circumterestră, în nava Faith – ultimul zbor al proiectului Mercury. O declaraţie a Casei Albe că se va continua acordarea de ajutoare Vietnamului de Sud şi că războiul ar fi câştigat până la finele anului 1965, dacă actuala criză politică de acolo nu va stânjeni în mod semnificativ acţiunile militare. Apăruseră câţiva generali care, zâmbind către camere cu gura până la urechi, promiseseră eforturi sporite din partea armatei Vietnamului de Sud şi o operaţiune de curăţire în regiunea deltei. La New York, demersurile menite să salveze Gara Pennsylvania eşuaseră, iar falnicul edificiu era demolat cu lovituri de berbec pentru a face loc noii arene Madison Square Garden. Clădirea Pan Am, inaugurată cu o lună în urmă, părea să fi devenit emblema degradării peisajului urban. Aflat în faţa camerei de luat vederi, un critic deplângea distrugerea Gării Penn şi declara că sediul Pan Am este o atrocitate arhitecturală care nu face altceva decât să sufoce o zonă deja aglomerată. Gordon era de acord. Criticul încheie cu constatarea încărcată de melancolie că întâlnirile de lângă ceasul hotelului Baltimore, peste drum de Pan Am, nu vor mai avea farmecul de odinioară. Gordon râse în sinea lui, fără să înţeleagă prea bine de ce. Compasiunea făcu brusc loc unui sentiment opus. Nu-si dăduse niciodată întâlnire cu vreo fată la ceasul de la Baltimore; era un ritual golit de conţinut la care ţineau cei de la Yale şi puştii care se identificau cu personajul principal din romanul De veghe în lanul de secară. Nu aparţinea acestei lumi şi nici nu-i aparţinuse vreodată. „Dacă asta înseamnă trecutul, ducă-se-n mă-sa”, bolborosi el în barbă. Penny îi aruncă o privire întrebătoare, dar nu zise nimic. Gordon mormăi nerăbdător. Probabil că vinul îşi făcea efectul.

  Apoi apăru chipul lui Saul.

  — În această seară vă anunţăm o veste uimitoare, primită de la Universitatea Yale, începu Cronkite. Profesorul Saul Shriffer, astrofizician, afirmă că există posibilitatea ca o serie de experimente recente să fi detectat un mesaj trimis de o civilizaţie extraterestră.

  Imaginea se schimbă şi-l văzură pe Saul arătând către un punct de pe o hartă cerească.

  — Semnalele par să aibă ca origine steaua Hercules 99, asemănătoare Soarelui nostru. Hercules 99 este situată la o distanţă de cincizeci şi unu de ani-lumină. Un an-lumină reprezintă distanţa…

  — I-au dedicat prea mult timp, spuse Penny mirată.

  — Sst!

  — Parcursă într-un an, cu viteza de 186 000 de mile pe secundă.

  Un prim-plan cu Saul stând alături de un mic telescop.

  — Mesajul a fost descoperit în mod neaşteptat, în cursul unui experiment realizat de profesorul Gordon Bernstein…

  — Of, Doamne, gemu Gordon.

  — De la Universitatea California din La Jolla. Experimentul are drept scop determinarea, la temperaturi scăzute, a modului în care se aliniază atomii într-un câmp magnetic. Experimentele Bernstein sunt în plină desfăşurare şi încă nu este sigur că semnalele recepţionate provin de la o civilizaţie extraterestră. Dar profesorul Shriffer, colaborând cu Bernstein – care a descifrat codul semnalelor – declară că doreşte să atragă atenţia comunităţii ştiinţifice.

  Un nou prim-plan cu Saul, scriind ecuaţii la tablă.

  — Mesajul conţine un element deconcertant. O imagine…

  O versiune bine desenată a curbelor care se întrepătrundeau. Saul stătea în faţa desenului, vorbind în microfonul pe care-l ţinea în mână:

  — Vă rog să reţineţi: deocamdată nu susţinem ceva anume. Solicităm însă ajutorul comunităţii ştiinţifice pentru a descoperi ce reprezintă acest desen.

  Urmară câteva cuvinte despre decodificare, apoi apăru din nou Cronkite.

  — Cei câţiva astronomi cărora CBS News le-a cerut să-si exprime părerea s-au arătat sceptici. Cu toate acestea, dacă profesorul Shriffer are dreptate, am putea asista la o mare premieră. Cronkite arboră un zâmbet încurajator. Astfel se prezintă lucrurile astăzi, 12 aprilie…

  Gordon închise televizorul, ca să nu-l mai vadă pe Cronkite.

  — La dracu’, exclamă el, încă uimit.

  — Mi s-a părut bine făcut, spuse Penny gânditoare.

  — Bine făcut? Nu trebuia să-mi pomenească numele!

  — De ce, nu vrei să-ţi recunoască meritele?

  — Recunoaştere? Iisuse!… Gordon trânti cu pumnul în peretele cenuşiu, făcând zidul să duduie. A greşit de la cap la coadă, nu pricepi? Când mi-a spus am simţit un gol în stomac şi, bineînţeles, hop şi numele meu, legat de teoria asta trăsnită!

  — Dar sunt măsurătorile tale…

  — I-am spus să nu pronunţe numele meu.

  — Stai puţin! Walter Cronkite a amintit de tine, nu Saul.

  — Ce-mi pasă mie cine-a spus-o? Acum sunt legat de Saul.

  — De ce nu te-au prezentat şi pe tine la TV? Întrebă Penny cu naivitate, evident incapabilă să înţeleagă toată tevatura. Au arătat doar o puzderie de imagini cu Saul.

  Gordon se strâmbă.

  — Ăsta-i punctul lui tare. Simplifică ştiinţa la câteva fraze, o suceşte cum îi vine mai bine, o prostituează, aducând-o la nivelul oricui, doar ca să fie sigur că numele lui străluceşte. Cu lumini de neon mari şi ţipătoare. Prostii. Numai…

  — A tras spuza pe turta lui, nu?

  Gordon o privi, încurcat.

  — Spuza?… Se opri brusc şi înţelese imediat. Penny credea sincer că se înfuriase deoarece nu-si văzuse mutra la televizor. Dumnezeule mare! Se simţi dintr-o dată asudat şi roşu la faţă. Începu să-si descheie cămaşa albastră din poplin şi se gândi ce putea să facă acum. Era inutil să discute cu Penny; ea nu avea cum să priceapă sentimentele unui om de ştiinţă în asemenea momente.

  Pufnind, îşi suflecă mânecile cămăşii şi intră în bucătărie, unde se afla telefonul.

  — Saul, sunt furios la culme, începu Gordon.

  — Aă.

  Gordon şi-l imagină pe Saul căutând vorbele potrivite. Se pricepea la aşa ceva, dar de data asta n-avea să-i slujească la nimic.

  — Da, ştiu cum te simţi, Gordon, serios. Am văzut emisiunea pe canalul local şi am fost la fel de surprins ca şi tine. Montajul celor de la Boston era curat, nu se făcea nici o referire la tine, exact aşa cum ai vrut. Imediat după ce-am văzut reportajul lui Cronkite i-am sunat şi mi s-a spus că totul a fost schimbat la postul naţional.

  — Dar cum de-au ştiut cei de la studioul naţional dacă tu nu le-ai spus?

  — Păi, a trebuit să le spun celor de la studioul local. Ca referinţă, pricepi?

  — Mi-ai promis că numele meu n-o să apară.

  — Am făcut tot ce-am putut, Gordon. Tocmai voiam să te sun.

  — Şi de ce n-ai făcut-o? De ce m-ai lăsat să văd fără să…?

  — M-am gândit că n-o să te deranjeze prea mult, mai ales că ni s-a oferit atâta timp de emisie. Vocea lui Saul îşi schimbă tonul. E o chestie grozavă, Gordon. Vom fi băgaţi în seamă.

  — Da, mare lucru, mormăi Gordon acru.

  — Imaginea aceea are să-i trezească pe mulţi. Până la urmă spargem noi codul.

  — Mai degrabă o să ne spargă el pe noi. Saul, ţi-am spus că nu vreau să fiu vârât în chestia asta. Ai promis…

  — Nu înţelegi că era nerealist? Îl întrerupse Saul, calm şi împăciuitor. Ţi-am făcut pe plac, bineînţeles, dar până la urmă tot se afla.

  — Dar nu aşa.

  — Crede-mă, Gordon, aşa vom reuşi. Altfel nu rezolvai nimic. Fii sincer şi recunoaşte măcar atât.

  Gordon inspiră adânc.

  — Saul, dacă mă întreabă cineva, o să spun că nu ştiu de unde provin semnalele. Ăsta-i adevărul gol-goluţ.

  — Dar nu tot adevărul.

  — Tu-mi vorbeşti de adevăr? Tu, Saul? Tu, care m-ai convins să ascund existenţa primului mesaj?

  — Asta era altă problemă. Voiam să lămuresc mai întâi problema…

  — Ei, rahat! Ascultă, dacă o să fiu întrebat, o să spun că nu-s de acord cu interpretarea ta.

  — O să faci public primul mesaj?

  — Păi… Gordon ezită. Nu, nu vreau să stârnesc lucrurile. Se întrebă dacă Ramsey îşi va continua cercetările în cazul în care el va da publicităţii mesajul. La dracu, din câte-si dădea seama, în mesaj păreau să existe elemente de securitate naţională. Gordon nu avea chef să fie amestecat în aşa ceva. Nu, era mai bine să lase totul baltă.

  — Gordon, îţi înţeleg sentimentele. Vocea lui Saul deveni mai caldă. Îţi cer doar să nu-mi pui piedici. Eu n-o să-ţi stau în cale, dar nici tu să n-o faci.

  — Bine…

  Pierzându-si din avânt, Gordon tăcu.

  — Zău că-mi pare rău de gafa lui Cronkite şi de menţionarea numelui tău. Bine?

  — Eu… Bine, bolborosi Gordon, fără să fie sigur dacă era de acord sau nu.

  Gregory Markham stătea cu mâinile la spate. Tâmplele albite îi dădeau un aer distant şi solemn. Zumzetul surd din laborator i se părea un zgomot cald, un bâzâit harnic produs de instrumentele care, fie şi numai prin deficienţele şi slăbiciunile lor, semănau uneori cu muritorii supuşi greşelii atunci când fac ceva din toată inima. În adăpostul tăcut de la Cavendish, laboratorul era o insulă de sunete, solicitând toate resursele umane. Cav inaugurase epoca modernă, folosind lucrările lui Faraday şi Maxwell pentru a crea miracolul electricităţii. Acum, cugetă Markham, în miezul lui rămăseseră doar câţiva oameni care încercau să meargă înapoi, înotând împotriva curentului.

  Renfrew păşea printre grupurile de aparate, trecând grăbit de la un punct nevralgic la altul. Văzând clocotul acestui om, Markham surâse. Agitaţia lui era în parte consecinţa prezenţei lui Ian Peterson, care stătea comod pe un scaun şi privea cercetător ecranul osciloscopului pe care apărea semnalul principal. Renfrew era cuprins de neastâmpăr, conştient că, în ciuda aerului aparent calm, lui Peterson nu-i scăpa aproape nimic.

  Renfrew se întoarse tropăind către osciloscopul central şi-si aruncă ochii la vălmăşagul de linii şerpuitoare care materializau zgomotul de fond.

  — La naiba! Protestă el. Perturbaţiile astea nenorocite nu vor să dispară.

  — Ei, nu-i absolut necesar să transmiteţi noile semnale cât mă uit eu, încercă Peterson să-l liniştească. M-am oprit aici doar ca să văd cum merge treaba.

  — Nu, nu, protestă Renfrew şi ridică stângaci şi neliniştit din umeri. Markham observă că buzunarele hainei îi erau burduşite cu componente electronice, îndesate la repezeală şi apoi uitate acolo. Ieri totul a decurs bine. Nu văd de ce n-ar merge şi azi. Am transmis porţiunea aceea de date astronomice vreme de trei ore fără întrerupere.

  — Vă repet, nu trebuie neapărat, spuse Peterson, mai ales ţinând seama de dificultatea de a transmite ceea ce e cu adevărat important…

  — Încerc să-i ajut pe cei care recepţionează, interveni Markham, făcând un pas înainte. Arboră o atitudine de hotărâre neutră, deşi în sinea lui era amuzat de felul în care cei doi păreau să atingă una-două o stare de animozitate, de parcă ar fi căutat-o cu tot dinadinsul. John consideră că i-ar putea ajuta să-si dea seama când e mai uşor de detectat fasciculul nostru. Coordonatele astronomice…

  — Înţeleg perfect, îl întrerupse Peterson. Nu pricep însă de ce nu vă dedicaţi momentele mai liniştite materialelor esenţiale.

  — De pildă? Întrebă imediat Markham.

  — Spuneţi-le ce vrem, repetaţi mesajul despre ocean şi…

  — Am făcut asta de ni s-a urât, izbucni Renfrew. Dar dacă nu pot să recepţioneze, ce mama…

  — Stai puţin, interveni blând Markham, avem timp destul să facem şi asta. De acord? Când nivelul de zgomot va scădea, vom transmite prioritar mesajul complet, iar apoi John…

  — Cum, nu l-aţi transmis imediat? Exclamă Peterson vădit surprins.

  — A, nu, nu terminasem celălalt material, explică Renfrew.

  — Asta-i bună! Peterson părea enervat; se ridică imediat şi începu să se plimbe agitat încoace şi încolo, în spaţiul îngust dintre dulapurile cenuşii mai înalte de-un stat de om. V-am spus că am găsit biletul… Realmente surprinzător, recunosc.

  — Da, aprobă Markham.

  Se produsese destul de multă agitaţie când Peterson apăruse de dimineaţă, fluturând hârtia îngălbenită. Dintr-odată, totul li se păruse posibil şi real.

  — Păi, continuă Peterson, mă gândeam că n-ar fi rău să încercaţi să… Cum să zic?… Să extindeţi experimentul.

  — Să-l extindem? Întrebă Renfrew.

  — Da. Nu trimiteţi mesajul meu.

  — Doamne păzeşte, reuşi să îngaime Markham.

  — Dar nu înţelegeţi că… Începu Renfrew, însă vocea i se stinse.

  — Mă gândeam c-ar fi interesant.

  — Sigur. Foarte interesant, zise Markham. Dar va crea un paradox.

  — Asta a fost ideea mea, spuse Peterson grăbit.

  — Tocmai asta e, că nu vrem să dăm naştere unui paradox, îl contrazise Renfrew. Am încurca definitiv ideea.

  — Ţi-am explicat, îi spuse Markham lui Peterson. Comutatorul care rămâne suspendat între deschis şi închis, ţi-aminteşti?

  — Da, am înţeles perfect, însă…

  — Atunci nu mai sugeraţi aberaţii! Strigă Renfrew. Dacă vreţi să ajungeţi în trecut şi ştiţi că aţi făcut-o deja, lăsaţi lucrurile aşa cum sunt.

  — Ştiţi asta doar pentru că am mers eu la banca din La Jolla, preciză Peterson cu un calm glacial. După părerea mea, eu am confirmat succesul vostru.

  Se lăsă o tăcere stânjenitoare.

  — A… da, încercă Markham să repare lucrurile. Trebuia să admită că Peterson avea dreptate. El făcuse acea verificare simplă pe care ar fi trebuit s-o încerce el sau Renfrew. Numai că ei doi erau învăţaţi să conceapă experimente mecanice, în care instrumentele funcţionau fără intervenţia umană. Nici măcar nu le trecuse prin minte ideea de a cere o confirmare. Iar acum Peterson, administratorul care habar n-avea de altceva, dovedise că planul fusese bun şi o făcuse fără să gândească extrem de complicat.

  Markham respiră adânc. Uimitor lucru să-ţi dai seama că săvârşeşti ceva nemaiîncercat, ceva ce depăşeşte puterea ta de înţelegere, dar real şi de netăgăduit. Se afirmase în repetate rânduri că, prin ştiinţă, omul şi lumea intrau într-un contact altfel imposibil de realizat. Întâmplările dimineţii şi fila simplă din mâna lui Peterson evidenţiaseră această legătură, dar într-un mod ciudat de diferit. Orice experiment îţi dădea un sentiment de triumf atunci când atingeai un nou nivel de cunoaştere. Însă tahionii nu aveau un înţeles real. Totul se reducea la un anunţ scris pe un petic de hârtie îngălbenită.

  — Ian, ştiu ce simţi. Ar fi al naibii de interesant dacă am omite mesajul tău. Dar nimeni nu ştie ce-ar însemna asta. S-ar putea să ne împiedice să obţinem ce ţi-ai propus, adică să transmitem informaţiile despre ocean.

  Renfrew accentuă acest sentiment exclamând „Al naibii de adevărat!” şi se întoarse la aparatele lui.

  Peterson închise ochii încet, ca şi cum s-ar fi cufundat în gânduri.

  — Ai dreptate. Vezi tu, pentru o clipă mi-am închipuit că am putea găsi o cale pentru a afla mai multe.

  — Am putea, îl aprobă Markham. Doar dacă nu urmăm drumuri pe care le înţelegem…

  — Aşa e, interveni Peterson. Eliminăm paradoxurile, de acord. Însă mai târziu… Pe chip îi apăru o expresie melancolică.

  — Mai târziu, bineînţeles, murmură Markham.

  Bizar, reflectă el mai departe, cum jucătorii îşi schimbaseră rolurile. După toate probabilităţile, Peterson era administratorul capabil care, mai întâi de toate, cerea rezultate. Dar acelaşi Peterson voia acum să forţeze parametrii experimentului şi să descopere o nouă fizică. Iar el şi Renfrew, dintr-odată nesiguri de consecinţele pe care le-ar avea un nou paradox, se opuneau acestei dorinţe. Îi asaltau ironiile sorţii.

  După o oră, aşa cum se întâmpla adeseori în astfel de cazuri, elementele delicate ale logicii îşi pierduseră din strălucire în faţa detaliilor de neocolit ale experimentului. Curbele de zgomot brăzdau ecranul plat al osciloscopului. În ciuda eforturilor neobosite ale tehnicienilor, defectul de sincronizare nu voia să dispară. Iar dacă nu-l puteau elimina, fasciculul de tahioni avea să fie difuz şi slab, adică inutilizabil.

  — Ştii ceva, Ian? Murmură Markham, lăsându-se mai comod pe scaunul de laborator, cred că materialul de la Caltech influenţează fasciculul.

  Peterson ridică ochii din dosarul având pe copertă o ştampilă pe care, cu litere roşii, scria CONFIDENŢIAL, în perioadele de acalmie lucrase hotărât, citind aproape toate rapoartele pe care le avea în geanta diplomat.

  — Zău? Cum aşa?

  — Calculele acelea cosmologice reprezintă o treabă bună. Strălucită, de fapt. Roiuri de universuri. Să presupunem însă că cineva dinăuntrul lor transmite semnale. Tahionii pot ieşi de acolo. Nu trebuie decât să treacă prin orizontul evenimenţial al sistemelor microgeometrice izolate. Apoi sunt liberi. Scapă de particularităţile gravitaţionale, iar noi îi recepţionăm.

  Peterson se încruntă.

  — Microuniversurile astea… Sunt alte… Alte spaţii populate? Ar putea fi locuite?

  — Sigur, răspunse Markham şi surâse. Spusese asta cu încrederea senină a omului care pricepe matematica şi vede soluţiile. Exprima o certitudine liniştitoare care era rezultatul înţelegerii depline a ecuaţiilor de câmp ale lui Einstein, arabescuri de litere greceşti care se înşiruiau fragile pe pagină, ca o pânză de păianjen. Când le vedeai pentru prima oară, păreau imateriale, un şirag unduitor. Dacă însă urmăreai tensorii delicaţi care se contractau, exponenţii împerechindu-se cu indicii, ordonându-se matematic în entităţi clasice concrete – potenţial, masă, forţe vectoriale într-o geometrie sferică – trăiai o experienţă sublimă. Pumnul de fier al realităţii învelit în mănuşa de catifea a matematicii evanescente. Markham descifră pe chipul lui Peterson mirarea ezitantă care-i cuprindea pe oameni atunci când se străduiau din răsputeri să vizualizeze idei ce depăşeau tridimensionalitatea familiară şi certitudinile euclidiene care le încadrau lumea. Dincolo de ecuaţii existau imensităţi de spaţiu şi pulbere, materie moartă dar violentă, care se supunea voinţei geometrice a gravitaţiei, stele ca nişte gămălii de chibrituri care explodau în noaptea necuprinsă, scânteieri roşiatice care luminau doar un inel subţire de planete aflate la vârsta copilăriei. Matematica făcea posibile toate acestea; imaginile pe care le aveau oamenii în minte erau utile dar stângace, desene ale unei lumi delicate ca mătasea, inimaginabil de constantă şi diversă. După ce înţelegeai cu adevărat, faptul că lumile puteau exista în interiorul altor lumi, că alte universuri se puteau dezvolta în interiorul Universului nostru, nu mai reprezenta o enigmă atât de ermetică. Matematica îţi oferea un sprijin.

  — Cred că pot găsi o explicaţie a nivelului anormal de zgomot, spuse Markham. Dacă nu mă înşel, nu e generat termic. Zgomotul provine mai curând de la tahioni. Eşantionul de antimoniură de indiu nu numai că emite tahionii, dar îi şi recepţionează. Există un zgomot de fond tahionic de care nu am ţinut seama.

  — Un zgomot de fond? Întrebă Renfrew. De unde?

  — Să vedem. Încearcă să foloseşti corelatorul.

  Renfrew făcu o serie de reglaje şi se îndepărtă de osciloscop.

  — Cred că asta rezolvă lucrurile.

  — Ce rezolvă? Vru să ştie Peterson.

  — Acesta e analizorul sincron de coerenţă, îl lămuri Markham. Elimină zgomotul real din eşantionul de antimoniură – zgomotul undei sonore, mai precis – şi accentuează semnalele din fondul aleatoriu.

  Renfrew rămase cu privirea aţintită la osciloscop. Pe reperele ecranului tremură o undă cu o formă complexă.

  — Se pare că avem o serie de impulsuri înlănţuite la intervale regulate, spuse el. Dar semnalul scade treptat. Arătă către o linie fluidă care, pe măsură ce se apropia de marginea din dreapta a ecranului, cobora către nivelul zgomotului.

  — E foarte regulată, adevărat, zise Markham. Uite aici un maxim, apoi o pauză, apoi două puncte de maxim apropiate, după aceea nimic, încă patru care se suprapun şi apoi nimic. Ciudat.

  — Ce crezi că e? Întrebă Peterson.

  — Nu e un fond obişnuit, clar, răspunse Renfrew.

  — E coerent, deci nu provine dintr-o sursă naturală, preciză Markham.

  — Nu. Mai curând… Începu Renfrew.

  — Un cod, termină Markham în locul lui. Să notăm, începu să scrie pe o agendă. Afişarea e în timp real?

  — Nu, abia l-am conectat ca să iau o mostră de zgomot într-un interval de o sută de microsecunde. Renfrew întinse mâna spre butoanele de reglare. Vrei să fixez un alt interval?

  — Aşteaptă să copiez asta.

  — De ce nu faceţi o fotografie? Întrebă Peterson.

  Renfrew îl privi cu subînţeles.

  — N-avem film. Trecem printr-o criză, iar laboratoarele nu beneficiază de priorităţi, cred că ştiţi asta.

  — Ian, notează-ţi, interveni Markham.

  În mai puţin de o oră, rezultatele erau evidente. Zgomotul era de fapt efectul mai multor semnale, fiecare dintre ele suprapus peste toate celelalte. Când şi când apărea câte un grup de impulsuri mai clare, care erau imediat înghiţite de furtuna de linii încâlcite.

  — De ce apar atât de multe semnale concurente? Întrebă Peterson.

  Markham ridică din umeri şi strâmbă din nas, într-un efort instinctiv de a-si ridica ochelarii care-i alunecaseră. Gestul îi aduse pe chip o expresie nedorită de dezgust fără margini.

  — Presupun că ar putea veni din viitorul îndepărtat, dar ideea cu microuniversul mi se pare la fel de bună.

  — N-aş acorda prea mult credit unei noi teorii astrofizice, îl contrazise Renfrew. Indivizii din domeniul ăsta speculează ideile ca nişte agenţi de bursă.

  Markham dădu aprobator din cap.

  — De acord, se agaţă adeseori de un grăunte de adevăr şi-l intelectualizează până ajunge un soi de balon supradimensionat. Dar de data asta au dreptate. Departe, printre galaxii, există surse inexplicabile de emisie în infraroşu. Aşa ar trebui să arate microuniversurile. Închipui un fel de acoperiş cu degetele mâinilor împreunate şi zâmbi; gestul lui academic preferat. În astfel de momente era o consolare să apelezi la un ritual familiar care să te ajute să depăşeşti greutăţile. John, osciloscopul acela indică un zgomot de o sută de ori mai puternic decât te aşteptai. Îmi place ideea că nu suntem unici şi că există un fond de semnale tahionice. Transmise din alte timpuri, da. Dar şi din microuniversuri.

  — Vin şi se duc, remarcă Renfrew. Mai pot totuşi să transmit din când în când.

  — Foarte bine, spuse brusc Peterson, care rămăsese multă vreme tăcut. Continuă tot aşa.

  — Sper că cei din 1963 nu au un detector atât de sensibil încât să studieze zgomotul ăsta, zise Renfrew. Dacă se mulţumesc cu semnalele noastre – care ar trebui să se detaşeze din zgomotul de fond când transmitem bine – atunci e perfect.

  — Greg, reveni Peterson privind în gol, ar mai fi ceva.

  — Da? Ce anume?

  — Vorbeşti mereu de universuri mai mici incluse în al nostru şi de faptul că interceptăm mesajele lor tahionice.

  — Exact.

  — Nu cumva eşti cam egocentric? De unde ştii că nu suntem şi noi, la rândul nostru, un univers de buzunar în universul altora?

  Gregory Markham plecă discret de la Cav în primele ore ale după-amiezei. Peterson şi Renfrew reuşeau încă să evite muşcăturile reciproce. În ciuda obiceiului său instinctiv de a se distanţa, Peterson se simţea vădit atras de experiment. Renfrew îi era recunoscător lui Peterson pentru sprijinul acordat, dar insista să obţină mai mult. Dansul complicat pe care-l executau cei doi bărbaţi i se părea amuzant lui Markham, sentiment accentuat şi de faptul că, practic, totul se petrecea fără ca ei să-si dea seama. Cu obişnuinţele lor de exprimare determinate de apartenenţa la clase sociale diferite, cei doi erau despărţiţi de chiar prima vocală rostită. Dacă Renfrew ar fi rămas fiu de muncitor, s-ar fi înţeles fără probleme cu Peterson, fiindcă fiecare şi-ar fi cunoscut rolul social consfinţit de epocă. Ca unul ce înota în ape academice exotice, Renfrew nu avea puncte de referinţă. Se întâmpla deseori ca ştiinţa să dea naştere unor asemenea conflicte. Puteai să apari din senin şi să-ţi câştigi locul fără să fi deprins noi particularităţi de comportare socială. Şederea lui Fred Hoyle la Cambridge ilustra cum nu se poate mai bine această idee. Hoyle fusese un astronom de modă veche, „excentricul-căutător-de-adevăr” care propunea teorii controversate şi respingea manierismele reci, raţionale, atunci când nu-i conveneau. S-ar putea ca Renfrew să se dovedească la fel de remarcabil ca şi Hoyle, un somon aparţinând clasei truditorilor, capabil să înoate împotriva curentului până la capăt, dacă experimentul reuşea. În prezent, majoritatea oamenilor de ştiinţă în ascensiune care proveneau din medii obscure îşi păstrau o faţadă neutră, liniştită; se simţeau mai siguri aşa. Renfrew nu aparţinea acestei categorii. Progresele înregistrate de echipele mari de cercetare din ziua de azi depindeau de operaţiuni bine organizate pe scară largă, funcţionând fără incidente, a căror stabilitate impunea prezenţa minimă a elementelor perturbatoare, adică a „relaţiilor interpersonale”, cum se spunea în jargonul tehnic. Renfrew era un solitar cu o gândire mai rigidă. Ciudăţenia era că el se dovedea politicos faţă de majoritatea oamenilor; nu-l stârnea decât etalarea simbolurilor de clasă de către unii ca Peterson. Markham asistase la înrăutăţirea relaţiilor sociale în ultimele decenii, surprinzând diferite aspecte cu prilejul vizitelor sale ocazionale. Timpul părea să întărească legăturile de clasă, spre nedumerirea marxiştilor cu pretenţii, care aveau tendinţa de a pune claie peste grămadă programele guvernamentale. Pentru Markham explicaţia era simplă: în decăderea economică accentuată ce urmase anilor de belşug adus de exploatarea petrolului din Marea Nordului, oamenii accentuaseră importanţa diferenţelor pentru a-si menţine viu sentimentul de demnitate personală. Ideea noi împotriva lor le punea sângele în mişcare. Era mai uşor să practice acest joc demodat şi întristător decât să dea piept cu viitorul ce părea tot mai sumbru.

  Cugetând la acestea, Markham strânse din umeri şi porni pe aleea Coton, întorcându-se spre solemnele turle ale oraşului. Era american şi prin urmare scutit de subtilele ritualuri de clasă, ca un vizitator aflat în posesia unei vize pe o perioadă limitată. În anul petrecut aici se obişnuise cu deosebirile de exprimare; acum, acordurile gramaticale la plural pentru „comitet” sau „guvern” nu-l mai făceau să tresară atunci când ochiul îi aluneca pe hârtie. Recunoştea arcuirea sprâncenelor lui Peterson ca semn de scepticism, precum şi acel „Hram?” sec şi în crescendo drept armă socială bine ascuţită. Sonoritatea graţioasă, şlefuită, a unor cuvinte ca „repaus” sau „programă”, pronunţate de Peterson, era mai agreabilă decât gâlgâitul mecanic al administratorilor americani care numeau orice informaţie „intrare”, întotdeauna „abordau o problemă”, prezentau propunerile numai „pachet”, dar nu le „agreau” mereu şi care „intrau în dialog” cu publicul; dacă te opuneai exprimării lor goale, ţi se spunea că asta era „doar o problemă de semantică”.

  Markham îşi vârî mai adânc mâinile în buzunarele sacoului şi merse mai departe. De câteva zile îl sâcâia un calcul matematic laborios şi simţea nevoia unei plimbări lungi şi netulburate, care să-l ajute să alunge starea de iritare. Trecu pe lângă un şantier de construcţii, unde cimpanzei modificaţi lucrau în piatră şi făceau toate operaţiile dificile. Rezultatele obţinute de ingineria genetică în ultimii ani erau remarcabile.

  Când se apropie de coada de la o staţie de autobuz, remarcă un amănunt ciudat. Ultimul din rând era un negru cu ochi foarte vioi, mişcându-si capul de parcă i-ar fi fost tras de sfori nevăzute şi încălţat cu tenişi. Markham se apropie de el şi bolborosi: „Poliţistu-i după colţ”, apoi îşi văzu de drum. Omul îngheţă. „Hî? Ce?” făcu el şi privi îngrozit în jur. Îl măsură din ochi pe Markham. Ezită, apoi se hotărî: o luă la sănătoasa în direcţia opusă. Markham zâmbi. Tactica standard era să aştepte până se oprea autobuzul şi cei de la coadă deveneau atenţi la urcare. Atunci smulgea poşeta unei femei şi o zbughea cu viteză maximă. Înainte ca mulţimea să se dezmeticească, hoţul se afla deja la câteva intersecţii depărtare. Markham văzuse aceeaşi manevră pe străzile din Los Angeles. Îşi dădu seama, oarecum mâhnit, că n-ar fi recunoscut probabil stratagema dacă omul n-ar fi fost negru.

  Ajunsese pe High Street. Ca prin minune, la vederea sacoului american pe care-l purta, cerşetorii întindeau mâinile spre el, dar renunţau imediat ce se uita urât la ei. La intersecţia St. Andrews cu Market se afla frizeria Barrett, având în vitrină un anunţ cam decolorat de soare pe care scria: „Barrett e dispus să-i bărbierească pe toţi cei care nu sunt dispuşi s-o facă singuri.” Markham pufni în râs. Era o glumă pe care o cunoşteau mai ales cei de la Cambridge, o aluzie la viclenia perfect logică a lui Bertrand Russell şi a matematicienilor din secolul trecut. Asta îi reaminti destul de brutal problema care nu-i dădea pace, vălmăşagul de raţionamente pe care-l presupuneau experimentele lui Renfrew.

  Întrebarea evidentă era: „Dar Barrett? Pe sărmanul Barrett cine-l bărbiereşte?” Dacă era dispus să se bărbierească singur şi anunţul era adevărat, atunci nu era dispus să se radă. Iar dacă Barrett nu voia să se bărbierească singur, atunci, în conformitate cu anunţul său, era dispus s-o facă. Russell formulase acest paradox şi încercase să-l rezolve, inventând ceea ce numise un „metaanunţ” care spunea: „Barrett va fi exclus din categoria celor la care se referă primul anunţ.” Aşa rezolva problema într-un mod foarte elegant pentru Barrett, însă în lumea reală lucrurile nu se clarificau atât de uşor. Sugestia de a nu mai trimite mesajul, făcută de Peterson, îl tulburase pe Markham mai mult decât o arătase. Necazul cu teoria aceasta a tahionilor era că ideea buclei cauzale nu se potrivea cu percepţia noastră despre un timp mişcându-se invariabil înainte. Bucla mică şi precisă, cu vectori care trec dinspre viitor spre trecut şi invers, avea lacune. Nu conţinea fiinţele umane. Scopul fizicii teoretice moderne era să discute despre realitate ca fiind independentă faţă de observator, măcar atâta vreme cât teoria cuantică era lăsată deoparte. Dar, dacă Peterson se afla în bucla cauzală, putea să se răzgândească în orice clipă şi să schimbe totul. Sau schimbarea apăruse deja? Markham rămase locului o clipă şi se uită prin vitrina tulbure la un băiat cu părul blond, care se tundea. Unde era voinţa liberă a omului în ghicitoarea asta?

  Ecuaţiile rămâneau mute. Dacă Renfrew reuşea, cum aveau să se schimbe lucrurile din jur? Cutremurat, Markham avu brusc o viziune ameţitoare a lumii în care înflorirea oceanului nu se produsese. El, Renfrew şi Peterson vor ieşi din Cav şi vor descoperi că nimeni nu va înţelege bâiguielile lor. Înflorirea oceanului? Am rezolvat-o cu secole în urmă. Prin urmare, ei vor fi descreieraţii, un ciudat trio trăind o iluzie comună. Şi totuşi, pentru a fi consecvente, ecuaţiile arătau că transmiterea mesajului nu putea avea un efect prea mare. Nu putea anula însuşi motivul pentru care se efectuase transmisia prin tahioni. Deci trebuia să existe o imagine conformă cu ea însăşi, în care Renfrew avea ideea iniţială, apoi apela la Consiliul Mondial. Însă…

  Cuprins de un fior rece, Markham se scutură, încercând să alunge gândurile sumbre. Avea în faţă ceva mai profund, un tip de fizică deocamdată necunoscută.

  Tulburat, mări pasul. Pe terenul spaţios cunoscut sub numele de Parker’s Piece se desfăşura lent o partidă de cricket care avea să ţină toată după-amiaza. Matematicianul G. H. Hardy urmărise jocuri ca acesta cu un secol în urmă, se gândi Markham şi lenevise în după-amiezele lungi la fel cum făcea el acum. Markham înţelegea motivaţia jocului, dar nu şi detaliile. Niciodată nu pricepuse pe deplin jargonul acestui sport – picior pătrat, jucător care serveşte mingea, jucător în linie cu cel care serveşte, punct de acoperire, acoperire scurtă suplimentară – şi încă nu-si dădea seama când se putea vorbi de un joc frumos. Trecu prin spatele spectatorilor aşezaţi comod pe scaune pliante din pânză şi se întrebă ce-ar fi crezut publicul amator de cricket de atunci despre Anglia de acum. Bănuia că, la fel ca majoritatea oamenilor care trăiesc în prezent, spera ca ziua de mâine să semene cu cea de azi.

  Markham coti pe Regent Street şi lăsă în urmă Grădina Botanică Universitară. Dincolo de ea se afla o şcoală pentru băieţi. Cultivăm normele şi manierele claselor educate, după cum suna o frază într-o engleză impecabilă.

  Intră pe poarta arcuită şi se opri la avizierul şcolii. Următorii elevi şi-au pierdut obiectele personale. Se vor prezenta la biroul monitorului până joi, 4 iunie.

  Fără „sunt rugaţi”. Fără gingăşii inutile. Pur şi simplu, o invitaţie directă. Markham îşi imagină laconicul schimb de cuvinte: „Regret, înţelegeţi…” „Pedeapsa standard. Cincizeci de rânduri, caligrafic. Până mâine la pauza mare.” Iar elevul va scrie, va tot scrie: Pe viitor nu voi mai dovedi neglijenţă faţă de bunurile mele.

  Faptul că elevul ar putea apela la recent inventatul aparat de scris după dictare, folosit pentru aproape toate temele şcolare, nu avea importanţă; principiul rămânea atotputernic.

  Era ciudat cum dăinuiau obiceiurile chiar şi când toate celelalte – clădiri, politică, glorie – se dezintegrau. Aici găseai o ieşire din timp, prea fragilă pentru a rezista în atmosfera uscată a Californiei. Acum, când vara se instalase pe deplin, manierele pretenţioase ale şcolilor şi colegiilor păreau şi mai demodate, ca o părticică dintr-o epocă pe cale de dispariţie. Îl cuprinse o stare de bună dispoziţie la gândul că scăpase de nesfârşita iarnă aspră şi de primăvara ploioasă.

  Simţi cum mintea refuză întrebarea referitoare la tahioni, căutându-si refugiu în aura confortabilă a trecutului. Ştia că pentru el totul era diferit. Doar englezii puteau înota în această imensitate. În ochii lor, trecutul rămânea o prezenţă palpabilă, o prelungire vie care descria evenimentele ca un sufleor, cu o şoaptă abia auzită. Americanii îl concepeau ca pe o paranteză în interiorul frazei nesfârşite a prezentului, o remarcă spusă în treacăt, ruptă de restul contextului.

  Porni înapoi, către colegii, lăsându-se pătruns de sentimentul imperios al timpului. Luase masa cu Jan şi cu decanii câtorva colegii, iar aceasta fusese experienţa lui supremă în anglofilie. Plăcuţa pe care era gravată data întemeierii strălucea ca argintul viu, iar paharele erau cizelate cu fineţe. În sala cu lambriuri de lemn lustruit, folosită pentru discuţii după cină, ramele aurite încadrau portretele severe ale fondatorilor colegiului. Jan fusese surprinsă să descopere în sufragerie o segregaţie de facto: cei de la Eton la o masă, cei de la Harrow la alta, absolvenţii altor şcoli publice mai puţin faimoase la a treia şi, în sfârşit, absolvenţii şcolilor de stat şi restul lumii la o masă anonimă şi marginală. Unui american aflat într-o asemenea citadelă a educaţiei totul i se părea ciudat, după ce, vreme de decenii, constatase o feroce politică-egalitaristă-cu-orice-preţ în propria lui ţară. Acolo persista o încredere fermă în avantajele moştenite, ba chiar şi în ideea că un asemenea sistem era el însuşi o virtute moştenită. Trecutul nu se lăsa dat la o parte. Puteai fi la curent, puteai şti pe de rost laitmotivele de doi bani în latină ale lui Lady Delicious şi cu toate acestea rămâneai tăcut şi confortabil în strana corului din capela de la King’s College, ascultându-i pe heruvimii cu gulere încreţite, care încercau să sfărâme vitraliile cu glasurile lor în falset. Părea că, ameţitor, trecutul era încă aproape şi toate se legau, iar percepţia viitorului – ca noţiune tangibilă – trăia şi în prezent.

  Markham se destinse vreme de o clipă, lăsând ideea să se risipească din subconştient. Mersul pe jos era exerciţiul lejer de care avea nevoie mintea lui; aplicase metoda aceasta şi altă dată. Ceva… O parte din realitate care trebuia să rămână independentă faţă de observator…

  Ridică privirea. Un nor gălbui şi vălătucit, mişcându-se iute chiar pe deasupra turnurilor, îngrămădea umbre pe zidurile bisericii Great Saint Mary. Clopotele revărsară o cascadă de sunete prin aerul dintr-odată îngheţat; norul părea să absoarbă căldura brizei.

  Urmări degetele încârligate ale ceţii care se dizolva în siajul norului. Apoi, pe neaşteptate, surprinse înţelesul ascuns. Miezul problemei era observatorul, acea persoană care trebuia să vadă lucrurile în mod obiectiv. Cine era el? În mecanica cuantică, ecuaţiile în sine nu spuneau nimic despre sensul în care curge timpul. De îndată ce se efectua o măsurătoare, experimentul trebuia să se desfăşoare în continuare ca un proces generator de probabilităţi. Toate ecuaţiile îţi spuneau doar cât de probabil era un eveniment ulterior. În asta consta esenţa cuantică. Ecuaţia lui Schrodinger putea dezvolta lucrurile fie înainte în timp, fie înapoi. Numai atunci când observatorul se amesteca şi efectua o măsurătoare, ceva fixa şi direcţia de curgere a timpului. Dacă atotputernicul observator măsura coordonatele unei particule şi o găsea în poziţia X, atunci el, aflat chiar în actul observării, trebuia să-i dea particulei un mic impuls. Acesta era principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Nu se ştia niciodată precis cu ce forţă împinsese observatorul sărmana particulă, astfel că poziţia ei viitoare era oarecum incertă. Ecuaţia lui Schrodinger descria grupul de puncte probabile în care putea apare particula după aceea. Probabilităţile erau calculate imaginând o undă care se mişcă înainte în timp şi permitea particulei să apară în mai multe locuri diferite din viitor. O undă de probabilitate. Bine cunoscuta imagine din jocul de biliard, în care particula se deplasa cu o certitudine newtoniană către următorul punct, era falsă, înşelătoare. Poziţia cea mai probabilă a particulei era, în realitate, exact aceeaşi ca şi cea propusă de Newton, numai că deveneau posibile şi alte căi. Da, mai puţin probabile, dar posibile. Problema se complica atunci când observatorul mai intervenea o dată şi făcea o a doua măsurătoare. El găsea particula într-un anume loc, nu răspândită într-o puzderie de locuri. De ce? Deoarece întotdeauna observatorul era considerat el însuşi newtonian – un „topometru clasic”, potrivit jargonului tehnic.

  Markham zâmbi relaxat când ieşi pe King’s Parade. În această argumentaţie exista o capcană. Observatorul clasic nu exista. Totul pe lumea asta era mecanică cuantică. Totul se mişca potrivit undelor de probabilitate. Prin urmare, cercetătorul cu o masă uriaşă, neatins, se trezea împins înapoi. El primea un impuls incert din partea particulei dislocate, iar asta însemna că şi observatorul era supus legilor mecanicii cuantice. Făcea parte din sistem. Experimentul era mai larg, mai complex, depăşind ideile simple ale trecutului. Acum totul făcea parte din experiment. Nimeni nu se putea sustrage. Da, nimic nu te oprea să introduci un al doilea observator, mai mare decât primul, pe care experimentul nu-l afecta, dar asta muta deja problema cu un pas înainte. Greşeala fundamentală era să consideri întregul univers drept „observator”, astfel încât el să fie un sistem suficient lui însuşi. Cu alte cuvinte, însemna că trebuia să rezolvi problema mişcării universului dintr-odată, fără a o mai descompune în experimente separate, convenabile.

  Esenţa problemei devenea următoarea: de ce particula apărea doar într-un singur loc, de ce alegea una dintre stările posibile şi nu alta? Era ca şi cum universul avea posibilitatea să se dezvolte pe mai multe căi, dar ceva îl făcea să aleagă doar una, specifică.

  Markham se opri şi măsură atent înălţimea ameţitoare a bisericii Saint Mary. Un student se uită peste balustradă, un cap colţuros profilat pe cerul de un albastru metalic.

  Care era analogia corectă?

  Fasciculul de tahioni ridica aceeaşi problemă. Dacă ideile lui erau corecte, atunci exista un fel de undă de probabilitate care se deplasa înainte şi înapoi în timp. Introducerea unui paradox determina unda să parcurgă o buclă, declanşând un soi de frenezie iraţională în sistemul care nu se mai putea decide în ce stare ar trebui să se afle. Ceva trebuia să aleagă una dintre stări. Oare aici apărea o analogie, un soi de observator imobil care făcea timpul să se scurgă mai curând înainte decât înapoi?

  Dacă exista, atunci paradoxul conţinea un răspuns, într-un fel sau altul, trebuia ca legile fizicii să furnizeze un răspuns. Dar ecuaţiile rămâneau mute, insondabile. Aşa cum se întâmpla întotdeauna, întrebarea de bază la care răspundea matematicianul era cum, nu de ce. Oare era necesară intervenţia observatorului imobil? Cine era acesta? Dumnezeu? Tot ce se putea.

  Markham clătină din cap, nemulţumit. Ideile i se învârteau prin minte ca un roi de albine, dar nu le putea face să stea locului. Pe neaşteptate mormăi ceva, tăie calea câtorva studenţi pe biciclete şi intră în Bowes & Bowes.

  Nu prea avea ce alege: editurile băteau în retragere în faţa marşului triumfător al televiziunii şi activitatea lor era tot mai restrânsă. Îi atrase atenţia o femeie care se ocupa de registre; foarte sexi. La vârsta lui n-ar mai fi avut succes, se gândi cu regret. Ajungea încet la faza în care ambiţiile aproape că depăşeau domeniul de probabilitate a succesului.

  Problema tahionilor îl frământă şi în timp ce merse spre casă, traversând Cav şi trecând pe lângă locurile de baie. Pajiştea numită Lamma Land – din motive care-i rămâneau străine – încremenise în după-amiaza caldă şi umedă. Simţea o nemişcare în aer, de parcă anul stătea într-un echilibru stabil pe culmea unui deal, cocoţat acolo ca să scape de strânsoarea iernii şi avea să coboare de acolo curând. Se întoarse spre sud, către Grantchester, unde se construia reactorul nuclear. După atâtea amânări, cupola care trebuia să acopere miezul fierbinte al reactorului, asemănătoare cu o minge de ping-pong uriaşă, părea că nu va fi terminată niciodată. Poienile din jurul ei erau o oază de pace rurală. Vacile care păşteau la umbra albăstruie a copacilor îşi mişcau cozile într-o parte şi-n cealaltă, alungând muştele. Se auzeau sunete discrete, adormitoare: murmurul porumbeilor sălbatici, zbârnâitul unui avion, bâzâituri şi clipoceli. Aerul era încărcat cu arome de ciulin, coada şoricelului, rugină şi calapăr. Culorile îl asaltară din iarba înaltă şi moale: galbenul muşeţelului, albastrul zambilei sălbatice, sângeriul scânteiuţei de notorietate literară1.

  1 Aluzie la un roman galant scris de baroana Orczy (1865-l947), Scarlet Pimpemel (1905) şi la un roman SF de Simon Hawke, The Pimpernel Plot (1984) (N. Tr.).

  Când ajunse acasă, Jan citea. Făcură dragoste alene în dormitorul de la etaj, umezind cearşafurile. Mai târziu, imaginea femeii de la Bowes & Bowes trecu prin mintea lui semiadormită. În aer plutea un sentiment de împlinire. Ziua se prelungi până aproape de zece seara, parcă ţinând noaptea la distanţă. În timp ce verifica un calcul la lumina scăzută a asfinţitului, Markham îşi aminti că la antipod alţii plăteau aceste zile de vară suportând nopţile cele mai friguroase. Cresc datoriile noastre, se gândi el. Şi când citi, mai târziu, despre înflorirea care se extindea, simţi că o nouă datorie devenise scadentă.

  8 APRILIE 1963

  Mai erau câteva minute până să înceapă şedinţa de Comitet a Senatului Facultăţii şi Gordon tocmai mărise pasul, când Bernard Carroway îi tăie drumul.

  — Hei, Gordon, trebuie să discut cu tine. O anume nuanţă din vocea lui Bernard îl făcu să se oprească. Am auzit de proiectul la care lucrezi împreună cu Shriffer. Am văzut şi un fragment din păcăleala aceea la ştirile de seară – m-a sunat unul dintre studenţi să mă anunţe.

  Carroway îşi împreună mâinile la spate şi gestul îi conferi un aer marţial.

  — Da… Cred că Saul a cam sărit calul…

  — Mă bucur că eşti de aceeaşi părere! Bernard deveni dintr-odată foarte jovial. Mi s-a părut cam… Cum să spun? Saul are tendinţa de a exagera în unele cazuri, înţelegi?

  Îl fixă pe Gordon, aşteptând o confirmare.

  — Da, uneori.

  — Nici nu mi-aş putea imagina ceva mai improbabil. Experimente de rezonanţă magnetică nucleară, parcă aşa s-a exprimat, nu? Cam ciudat mod de a comunica.

  — Saul consideră că o parte din… Ăă… Din mesaj reprezintă coordonate astronomice. Îţi aminteşti, atunci când am venit la tine…

  — Doar pe asta se bazează? Pe câteva coordonate?

  — Nu tocmai. A descompus impulsurile acelea într-o imagine, recunoscu moale Gordon.

  — A, despre ele era vorba? Mie mi se par nişte mâzgăleli de copil.

  — Ba nu, există o structură logică. Cât priveşte conţinutul, nu ştim…

  — Gordon, părerea mea e că trebuie să fii mai circumspect. Te rog să nu mă înţelegi greşit, îmi plac unele lucrări ale lui Shriffer. Dar eu şi alţi colegi astronomi avem impresia că Shriffer se supraapreciază când îşi vâră nasul în radiocomunicaţii. Asta-i bună! Să descoperi mesaje în timpul unor experimente de rezonanţă nucleară! Cred că Shriffer a depăşit binişor măsura.

  Bernard dădu din cap cu un aer serios şi-si privi vârfurile pantofilor. Gordon se întrebă ce atitudine să adopte. Chipul grav al lui Bernard lăsa impresia că nu acceptă să fie contrazis făţiş. În ciuda supraponderalităţii, dovedea o energie agresivă ce părea o provocare aruncată celor care ar fi avut intenţia să-l contrazică. Era scund şi avea un piept bombat care, atunci când nu-si mai încorda muşchii, se arăta a fi doar un pântece mai înălţat, ridicat cu multă hotărâre. Sub privirea lui Gordon, Carroway apăru drept ceea ce era în realitate: concentrându-si atenţia asupra păcatelor lui Shriffer, uitase să-si mai umfle pieptul. Sacoul din stofă înspicată se umflă, cu nasturii gata-gata să plesnească. Lui Gordon i se păru că aude cureaua gemând sub apăsarea bruscă a burţii. Tortura la care îi era supusă îmbrăcămintea dispăru în uitare când, pe negândite, chipul serios al lui Bernard se lumină, devenind o imagine a încântării.

  — Dă o notă proastă pentru toată munca noastră, înţelegi? Spuse precipitat Bernard şi ridică privirea. O notă jalnică.

  — Chestiunea este că până nu mergem mai adânc…

  — În adânc te-a tras vicleanul de Shriffer, Gordon. Bag mâna-n foc că n-a fost ideea ta. Îmi pare rău că acum toată Catedra e vârâtă în cacialmaua asta. Dacă vrei să arăţi că eşti deştept, pune punct aici.

  După ce-i făcu această recomandare, Bernard îl salută din cap pe Gordon şi plecă.

  Când Gordon intră în laborator, Cooper ridică ochii spre el.

  — Neaţa, ce mai faci?

  Gordon se gândi indispus că oamenii puneau din obişnuinţă întrebarea asta în loc de salut, dar de fapt nu-i interesa câtuşi de puţin starea ta.

  — Mă simt ca un rahat pe-o napolitană, mormăi Gordon. Cooper se încruntă, neştiind ce să creadă. Ai văzut emisiunea TV de aseară?

  Cooper strânse din buze.

  — Da, spuse el ca şi cum asta îi cerea un mare efort.

  — N-am vrut să las lucrurile să-mi scape de sub control în halul ăsta, dar Shriffer a pornit-o de unul singur.

  — Da, poate c-a realizat ceva.

  — Aşa crezi?

  — Nu, recunoscu imediat Cooper.

  Se aplecă şi reglă un osciloscop, lăsând clar să se vadă că spusese tot ce avea pe suflet. Gordon ridică încet din umeri, de parcă ar fi fost apăsaţi de o mare greutate. Nu va încerca să-l zgândărească pe Cooper în orgoliul lui de creştin, atât de bine disimulat sub haina nepăsării.

  — Ai ceva date noi? Întrebă Gordon, apoi îşi înfundă adânc mâinile în buzunarele pantalonilor şi porni prin laborator, inspectând aparatele şi simţind o bucurie secretă la gândul că, măcar în problema asta, ştia foarte bine ce se întâmplă şi ce contează într-adevăr.

  — Am obţinut câteva linii bune de rezonanţă. Aşa cum am căzut de acord, am făcut mai departe măsurători.

  — Aha, bine. Vezi că fac doar ce-am convenit. N-o să mă prinzi cu vreun rezultat neaşteptat, nici vorbă, domnule.

  Gordon continuă să umble agitat de colo-colo şi verifică instrumentele. Vasul Dewar plin cu azot scotea pocnete uşoare din cauza temperaturii scăzute, transformatoarele bâzâiau, pompele icneau ca nişte vite înjunghiate. Gordon citi pe sărite din jurnalul de laborator ţinut de Cooper, căutând posibile surse de erori. Scrise din memorie expresiile teoretice simplificate care ar fi trebuit să confirme datele culese de Cooper. Cifrele erau liniştitor de apropiate de valorile teoretice. În comparaţie cu scrisul ordonat şi şcolăresc al lui Cooper, cel răsfirat al lui Gordon părea o agresiune umană mişelească asupra paginilor curate, liniate cu o exactitate impecabilă şi nemiloasă. Cooper scria cu un pix cu vârf fin; Gordon folosea un stilou Parker chiar şi când trebuia să efectueze calcule rapide ca acestea de acum. Prefera alunecarea sprintenă şi elegantă a stiloului, poticnirea lui neaşteptată atunci când i se termina cerneala, precum şi liniile albastre şi generoase pe care le lăsa peniţa pe hârtie. Unul dintre motivele pentru care renunţase la cămăşile albe şi trecuse la cele albastre era speranţa că petele de cerneală de pe buzunarul stâng de la piept vor fi mai puţin vizibile.

  Stând în picioare şi lucrând în vălmăşagul de nedescâlcit al experimentului în plină desfăşurare, mâzgălind grăbit pe un carneţel, se calmă. Vreme de o clipă se simţi din nou la Columbia, un fiu al lui Israel rămas credincios lui Newton. Dar verificase până şi ultimele cifre ale lui Cooper şi nu mai avea nimic de făcut. Momentul de graţie trecuse. Se prăbuşise din nou în realitatea lumii.

  — Ai terminat sumarul pe care te-am rugat să-l alcătuieşti pentru examenul de candidatură? Îl întrebă pe Cooper.

  — A, sigur. E aproape gata. O să ţi-l aduc mâine.

  — Bine, bine. Ezită un moment, căutând un pretext să mai rămână acolo. Ascultă, eu… N-ai obţinut nimic altceva decât curbe obişnuite de rezonanţă? Nici un…?

  — Mesaj? Cooper surâse vag. Nu, n-am nici un mesaj.

  Gordon dădu din cap, privi distrat în jur şi plecă.

  Nu se întoarse în biroul lui, ci porni pe un drum ocolitor care trecea pe lângă Biblioteca de Ştiinţe Fizice. Sala de lectură se afla la parterul Corpului B şi avea un aer provizoriu, nesigur. În contrast cu respectul sacral faţă de vechile încăperi de la Columbia, la Universitatea California La Jolla (UCLJ) toate dădeau această impresie de efemer, iar acum se zvonise că până şi numele campusului se va schimba. La Jolla urma să devină o anexă a ghiveciului din San Diego. Consiliul municipal făcea caz de economiile bugetare pe seama protecţiei din partea poliţiei şi a pompierilor, dar Gordon vedea în asta doar un nou pas către omogenizarea treptată, către „los-angelizarea” a ceea ce până acum constituise o entitate plăcută. Prin urmare, UCLJ va deveni UCSD şi va dispărea mai mult decât un nume.

  Îşi petrecu o oră frunzărind proaspăt sositele reviste de fizică, apoi căută bibliografia pentru o idee mai veche care-l frământa şi pe care-o lăsase baltă. Găsise aproape tot ce-i trebuia şi îi mai rămăsese o oră până la masa de prânz. Porni cam fără tragere de inimă spre birou, dar nu urcă direct la etajul trei ca să-si ridice corespondenţa, ci o luă printre clădirile ce adăposteau Catedrele de Fizică şi de Chimie, trecând pe sub pasajul de legătură dintre ele, rezultatul vreunui vis nerod al arhitectului. Reţeaua graţioasă de hexagoane înlănţuite atrăgea privirea, nu avea cum să nege, însă genera un sentiment de disconfort, amintind de proiectul unui cuib de viespi încă inexistente.

  N-a fost surprins văzând că uşa biroului era deschisă, fiindcă aşa o lăsa de obicei. În privinţa uşilor, observase o deosebire esenţială în modelul comportamental al profesorilor de ştiinţe umaniste şi al celor de ştiinţe exacte: primii le închideau, descurajând astfel întâlnirile întâmplătoare. Gordon se întrebă dacă acest gest avea o semnificaţie psihologică profundă sau dacă nu cumva – ceea ce părea mai plauzibil – umaniştii apelau la el ca să ascundă faptul că nu se aflau în campus. După câte ştia Gordon, rareori îi puteai găsi. Toţi păreau să lucreze acasă.

  Îl văzu pe Isaac Lakin în birou, cu spatele la uşă, studiind eşafodajul de viespar care acoperea cerul.

  — Aha, Gordon, murmură el întorcându-se. Te-am căutat.

  — Îmi închipui de ce.

  Lakin se aşeză pe marginea biroului, iar Gordon rămase în picioare.

  — Zău?

  — Chestia cu Shriffer.

  — Da. Lakin fixă cu privirea lămpile fluorescente de pe tavan şi strâmbă din buze, de parcă s-ar fi gândit ce cuvinte să aleagă.

  — A scăpat de sub control, spuse Gordon, anticipând gândurile lui.

  — Da, mă tem că aşa e.

  — Shriffer a promis că numele meu şi al UCLJ nu vor apărea în reportaj. Singurul scop al interviului era să prezinte desenul.

  — Ei, bine, a ieşit cu totul altfel.

  — Cum adică?

  — Am primit o mulţime de telefoane. Nici tu n-ai fi scăpat dacă stăteai în birou.

  — De la cine?

  — Colegi. Oameni care lucrează în domeniul rezonanţei nucleare. Toţi vor să ştie ce se petrece. La fel şi eu, dar e de prisos s-o mai spun.

  — Păi… Şi Gordon îi prezentă pe scurt cel de-al doilea mesaj şi explică amestecul lui Shriffer. Regret că Saul a dus lucrurile mai departe decât era cazul, dar…

  — Cu asta sunt de acord. A sunat şi cel care se ocupă de contractul nostru.

  — Şi ce dacă?

  — Cum şi ce dacă? Adevărat, omul nu are putere să intervină, însă colegii noştri au. Ei vor da verdictul.

  — Te mai întreb o dată: Şi ce dacă?

  Lakin ridică din umeri.

  — Va trebui să respingi concluziile lui Shriffer.

  — Poftim? De ce?

  — Fiindcă-s false.

  — Nu sunt sigur.

  — N-ar trebui să faci declaraţii pe care nu le poţi susţine.

  — Dacă le resping, tot neadevăr se cheamă.

  — Consideri plauzibilă ipoteza lui?

  — Nu. Gordon se foi, neliniştit. Sperase că nu va trebui să se pronunţe favorabil sau defavorabil.

  — Atunci refuză să o accepţi.

  — Nu pot să neg primirea mesajului. L-am recepţionat cum nu se poate mai clar.

  Lakin ridică din sprâncene, un semn tipic european de exprimare a dispreţului, de parcă ar fi spus: Cum să vorbeşti omeneşte cu o asemenea persoană? Ca răspuns, Gordon îşi ridică pantalonii cu un gest instinctiv şi-si petrecu degetele mari pe după curea, în dreptul şoldurilor, înălţându-si în acelaşi timp umerii. În mod absurd, îi reveni brusc în memorie imaginea lui Marlon Brando într-o postură similară, privind printre gene la o brută care tocmai îl enervase. Gordon clipi nehotărât şi încercă să găsească un răspuns.

  — Îţi dai seama că tevatura asta cu mesajul va pune sub semnul întrebării efectul de rezonanţă spontană? Rosti Lakin rar şi apăsat. Ca să nu mai spun că te va umple de ridicol.

  — Se poate.

  — Câţiva dintre cei care mi-au telefonat s-au referit exact la problema asta.

  — Probabil.

  Lakin îl săgetă cu privirea pe Gordon.

  — Cred că ar fi bine să mai reflectezi.

  — Mai bine să străluceşti decât să reflectezi, murmură Gordon maliţios.

  Lakin înlemni.

  — Ce vrei să…?

  În aceeaşi clipă sună telefonul. Gordon ridică receptorul şi respiră uşurat. Răspunse mai mult monosilabic.

  — Bine. La trei. Biroul 118. După ce închise, îl privi pe Lakin drept în ochi: San Diego Union.

  — Groaznic ziar.

  — De acord. Vor să-mi pună câteva întrebări pentru un articol.

  — Îi primeşti?

  — Sigur că da.

  Lakin oftă.

  — Şi ce-o să le spui?

  — O să le spun că nu ştiu de unde dracu’ provine mesajul ăla.

  — Mare greşeală. Mare.

  După plecarea lui Lakin, Gordon se minună de fraza care-i scăpase fără să vrea: Mai bine să străluceşti decât să reflectezi. Unde o mai auzise? Probabil la Penny; suna ca o remarcă a vreunui critic. Oare chiar intenţionase s-o spună? Dorea faima, la fel ca Shriffer? Fusese învăţat să-si recunoască măcar o parte din vină pentru ceea ce se întâmplase. Cam aşa suna clişeul, nu? Evreii au sentimentul vinovăţiei, mamele lor îi învaţă să se poarte astfel. Însă nu era vorba de vinovăţie, nici gând, cel puţin asta îi spunea intuiţia. Instinctul îl îndemna să creadă că mesajul ascundea ceva real. Cercetase domeniul acesta de zeci de ori, dar trebuia totuşi să aibă încredere în propria-i judecată, în datele obţinute. Iar dacă lui Lakin subiectul i se părea ridicol, dacă el lăsa impresia că e un şarlatan, ei bine, ghinionul lui; asta era situaţia.

  Îşi vârî din nou degetele sub curea, contemplă gânditor realizările inginereşti ale Californiei şi realiză că se simte bine, al naibii de bine.

  După ce reporterul de la San Diego Union plecă, Gordon rămase cu un sentiment de încredere, deşi conştientizarea lui îi cerea un oarecare efort. Reporterul îi pusese o serie de întrebări prosteşti, dar aşa ceva era de aşteptat. Gordon evidenţiase incertitudinile; conducerea ziarului dorea răspunsuri limpezi, eventual într-o singură frază memorabilă, la întrebări de dimensiuni cosmice. Pentru Gordon problema se punea altfel: ştiinţa însemna cu totul altceva, răspunsurile erau întotdeauna provizorii, aşteptând mereu confirmarea din partea a noi şi noi experimente. Cei de la Union doreau aventură, spectacol şi dovezi suplimentare care să susţină ideea unei universităţi pe cale de a deveni faimoasă. Discuţia era menită să răspundă acestei dorinţe, dar nu reuşise pe deplin.

  Tocmai îşi sorta corespondenţa şi punea câteva scrisori în geantă ca să le citească spre seară, când apăru Ramsey.

  După câteva banalităţi introductive, dând impresia că îl pasionează prognoza vremii, Ramsey scoase o pagină dintr-un plic şi întrebă:

  — Asta e imaginea pe care a arătat-o Shriffer seara trecută?

  Gordon o privi lung.

  — De unde o ai?