— De la asistentul tău, Cooper.

  — Dar el de unde-a căpătat-o?

  — De la Shriffer, zice el.

  — Când?

  — Acum câteva săptămâni. Shriffer a venit la el să verifice punctele şi liniile.

  — Hmm. Gordon îşi dădu seama că ar fi trebuit să se gândească la asta. Constituia o măsură elementară de prevedere. Bine, n-are prea mare importanţă. Ce-i cu ea?

  — Păi, nu cred că înseamnă ceva, dar adevărul e că n-am avut timp să… Uite, vreau să ştiu şi eu, ce face Shriffer ăsta?

  — A decodificat al doilea mesaj. E convins că provine de la o stea numită Hercules 99, care…

  — Da, da, ştiu. Întrebarea mea e alta. De ce-a apărut el la televiziune?

  — Ca să dea de cap imaginii.

  — Nu ştie de primul mesaj, cel la care lucrez eu?

  — Ba ştie.

  — Ei, ce mama dracului, chestia de la televizor e o porcărie! Corect?

  Gordon ridică din umeri.

  — Eu sunt un agnostic. Nu ştiu ce reprezintă, aşa i-am declarat şi unui reporter.

  Ramsey păru îngrijorat.

  — Consideri că-i o treabă clară? Vorbesc despre mesajul de care mă ocup.

  — Da, e clar.

  — Iar Shriffer e doar un bolovan?

  — Eu sunt agnostic, repetă Gordon, simţindu-se dintr-odată foarte obosit. Toată lumea îi cerea Adevărul etern şi de neclintit, însă nu putea oferi nimănui aşa ceva.

  — Grozav. Ceva din biochimie începe să se lege, pricepi? L-am pus pe unul dintre studenţii mei să facă un mic experiment, de aceea-ţi ziceam. Dar a apărut chestia asta…

  — Nu-ţi face griji. După părerea mea, mesajul ar putea fi apă de ploaie. Ascultă, m-am grăbit şi… Gordon îşi şterse fruntea transpirată. Lucrurile mi-au scăpat din mână. Continuă experimentul, bine?

  — Am priceput. De ce te-ai grăbit?

  — Din cauza lui Shriffer. Îşi închipuie că a decodificat ceva nemaipomenit şi imediat apare la televizor. N-a fost ideea mea.

  — Aha. Da, înţeleg. Acum se schimbă lucrurile. Ramsey părea lămurit. Apoi faţa i se întunecă din nou. Dar ce-i cu primul mesaj?

  — Da. Ce vrei să ştii?

  — Îl dai publicităţii?

  — Nu şi nici n-am de gând.

  — Bun aşa.

  — Ai la dispoziţie tot timpul din lume ca să-l studiezi.

  — Bine. Ramsey îi întinse mâna de parcă ar fi încheiat nu ştiu ce contract important. Te mai caut eu.

  Gordon îi strânse mâna cu un aer solemn.

  La început, ideea că jucase teatru faţă de Ramsey îl tulbură, dar mai apoi îşi dădu seama că această reacţie făcea parte din viaţă şi din relaţiile cu oamenii: trebuia să vorbeşti limba lor, să vezi lucrurile din punctul lor de vedere dacă voiai să comunici cu ei cât de cât. Ramsey concepea totul ca pe un joc şi accesul la informaţiile din primul mesaj i se părea un privilegiu, iar Shriffer se comporta ca un traficant. Ei bine, ţinând seama de priorităţile din universul lui Ramsey, lucrurile erau în regulă. În tinereţe, Gordon s-ar fi arătat cinic până la cruzime faţă de cineva care ar fi adoptat o anumită atitudine doar ca să-i convingă pe cei din jur. Acum situaţia se prezenta altfel. De fapt, nu-l minţea pe Ramsey. Nu-i ascundea informaţii. Se mulţumea doar să prezinte evenimentele în mod selectiv. Clişeele adolescentine despre adevăr, frumuseţe şi pasăre nu eşti1 erau

  1 Vers din prima strofă a poeziei Unei ciocârlii de P. B. Shelley: Slavă, duh şăgalnic, /Pasăre nu eşti! /Ce din cer năvalnic/Inima-ţi goleşti/în şuvoi de triluri limpezi şi fireşti. TraD. De Petre Solomon (N. Tr.) vorbe goale, categorii simpliste. Atunci când trebuie să obţii ceva, vorbeşti pe înţelesul omului. Aşa stăteau lucrurile. Ramsey va continua să experimenteze fără să ceară mai multe detalii decât i se dăduseră şi, cu puţin noroc, se putea întâmpla să descopere ceva.

  Tocmai se îndepărta de clădirea care adăpostea Catedra de Fizică, luând-o spre Torrey Pines Road, unde-si parcase Chevroletul, când zări o siluetă ridicând mâna în semn de salut. Gordon se întoarse şi o recunoscu pe Maria Goeppert Mayer, singura femeie-fizician. Cu câtva timp în urmă suferise un atac de inimă şi acum apărea rareori, umblând ca o fantomă pe coridoare. Avea o semipareză şi vorbea cu greutate. Chipul cu trăsături căzute o făcea să pară tot timpul obosită, dar Gordon reuşi să vadă în ochii ei o inteligenţă vie căreia nu-i scăpa nimic.

  — Crezi în re… Rezultate? Îl întrebă ea.

  Gordon ezită. Privirea ei scrutătoare îl făcu să se simtă studiat prin lupa istoriei; femeia aceasta venise din Polonia, traversase războiul, lucrase la separarea izotopilor uraniului pentru Proiectul Manhattan de la Columbia, făcuse cercetări împreună cu Fermi înainte ca el să fie doborât de cancer. Supravieţuise tuturor acestor încercări, dar şi altora: soţul ei, Joe, era un strălucit chimist şi avea un post de profesor la Chicago, în vreme ce ei i se refuzase acordarea unui titlu universitar şi fusese obligată să se mulţumească cu funcţia modestă de cercetător asociat. Gordon se întrebă dacă asta o supărase în timp ce pregătea modelul învelişului nucleului, lucrare care îi adusese recunoaşterea generală. În comparaţia cu suferinţele ei, necazurile lui erau nimicuri. Îşi muşcă buzele.

  — Da. Cred că da. Ceva… Ceva încearcă să ia legătura cu noi. Nu ştiu ce-ar putea fi.

  Mayer dădu aprobator din cap. În ciuda corpului anchilozat, gestul exprima o încredere calmă şi senină care îl impresionă pe Gordon. Clipi, incomodat de razele orbitoare ale soarelui, iar strălucirea se transformă în lacrimi calde.

  — Bun. Foarte bine, murmură ea împleticit şi se îndepărtă, continuând să-i zâmbească.

  Sosi acasă puţin în urma lui Penny şi o găsi schimbându-si hainele. Azvârli într-un colţ geanta grea în care părea să-si ducă grijile zilnice.

  — Încotro? Întrebă el.

  — La surf.

  — Iisuse, dar se întunecă!

  — Valurile nu ţin seama de asta.

  Moleşit, se rezemă de perete. Energia ei îl uimea. Îi venea extrem de greu să înţeleagă această latură a Californiei: abordarea fizică directă, impulsivitatea.

  — Hai cu mine, spuse ea trăgându-si nişte bikini franţuzeşti şi un tricou. Îţi arăt eu cum să pluteşti. Poţi face surf pe burtă.

  — Păi… Mormăi el, evitând să-i spună că abia aşteptase să bea un pahar de vin şi să vadă emisiunea de actualităţi. La urma urmei, se gândi – şi nu-i plăcu deloc ideea – poate avea să apară vreo continuare a reportajului despre Shriffer.

  — Hai odată!

  Stând pe Plaja Windansea, o urmări cum se avântă pe povârnişul unui val în cădere şi se miră: o fiinţă fragilă, stăpânind o scândură boantă şi ţinând în frâu energia cinetică oarbă a oceanului, suspendată în aer, parcă printr-un miracol al dinamicii newtoniene. Părea un mister fluid şi, cu toate acestea, simţi că n-ar trebui să fie surprins; în fond, nu era vorba decât de legile mecanicii clasice. Tinerii care-si făceau veacul lângă staţia de pompare ieşiseră cu toţii în larg şi pluteau cu abilitate pe planşele orbitor de albe în contrast cu trupurile lor bronzate, aşteptând rostogolirea perfectă a tonelor de apă. Gordon execută nemiloasele exerciţii fizice până transpiră, forţându-se să creadă că-i aduceau aceeaşi plăcere evidentă pe care o simţeau surf-erii atunci când despicau valurile. După ce făcu genuflexiunile şi flotările obligatorii, porni să alerge pe nisipul denivelat; respira sacadat şi încerca, oarecum confuz, să descâlcească evenimentele de peste zi. Însă dorinţa nu era de ajuns; ziua nu voia să se lase redusă la o simplă paradigmă. Se opri, suflând din greu în aerul sărat şi simţindu-si sprâncenele îmbrobonate de sudoare. Penny se ridică în picioare pe planşă şi porni înainte, aproape zburând prin aerul dens, apoi îi făcu semn cu mâna. În spatele ei, oceanul se umflă şi o antrenă într-o mişcare amplă, înclinând-o în faţă. Pendulă, se clătină nesigură, braţele ei bătură aerul şi căzu. Învolburarea înspumată o acoperi. Planşa subţire şi albă se rostogoli nebuneşte spre ţărm, prinsă în strânsoarea momentului cinetic. Apoi, cu părul lipit de cap ca o caschetă de baie, Penny ieşi din apă şi Gordon văzu sclipirea dinţilor ei perfecţi. Râdea.

  În timp ce se îmbrăcau, Gordon întrebă:

  — Ce mâncăm diseară?

  — Ce doreşti.

  — Salată de andive, fazan şi la urmă şarlotă.

  — Sper că te pricepi să pregăteşti toate astea.

  — Bine, dar tu ce doreşti?

  — Eu ies în oraş. Nu mi-e foame.

  — Hâm? Făcu el aproape mut de uimire. Lui îi era foame.

  — Mă duc la o întrunire.

  — De care?

  — O întrunire. Politică, bănuiesc.

  — În ce scop? Insistă el.

  — Susţinerea lui Goldwater.

  — Ce?

  — Ai auzit de el. Candidează la preşedinţie.

  — Glumeşti. Gordon se opri cu un picior ridicat în aer, în vreme ce-si trăgea şortul. Pricepând apoi cât de comic arăta astfel, îşi continuă mişcarea, ducând-o la bun sfârşit. E un naiv…

  — La fel ca Babbitt?

  Nu, o aluzie la Sinclair Lewis nu i-ar fi trecut prin minte.

  — Nu, să zicem doar naiv.

  — Ai citit Conştiinţa unui conservator? Spune multe lucruri interesante acolo.

  — N-am citit-o. Dar ascultă, când există Kennedy, cu tratatul de interzicere a experienţelor nucleare şi unele idei cu adevărat noi în politica externă, Alianţa pentru Progres…

  — Plus Golful Porcilor, Zidul Berlinului şi frăţiorul lui cu ochi porcini…

  — Hai, fugi de-aici. Goldwater e doar un pion în mâna marilor concerne.

  — Se va opune comuniştilor.

  Gordon se aşeză pe pat.

  — Doar nu vrei să-mi spui că într-adevăr crezi asemenea baliverne?

  Penny strâmbă din nas, semn că nimic n-o putea face să se răzgândească.

  — Cine a trimis soldaţi în Vietnamul de Sud? Ai uitat ce li s-a întâmplat lui Cliff şi Bernie?

  — Dacă Goldwater ajunge preşedinte, vom avea acolo milioane ca Bernie şi Cliff.

  — Goldwater o să câştige războiul; el nu umblă cu jumătăţi de măsură.

  — Penny, în ceea ce priveşte situaţia de acolo, trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt. De ce să sprijinim un dictator ca Diem?

  — Pe mine mă interesează că acolo mor prieteni de-ai mei.

  — Iar măreţul Barry va schimba toate astea?!

  — Sigur. Cred că e hotărât. Va pune capăt socialismului de aici.

  Gordon se lăsă pe spate şi pufni neîncrezător.

  — Penny, ştiu că mă consideri un soi de comunist new-yorkez, dar tot nu înţeleg…

  — Am întârziat. Linda m-a invitat la cocteilul în onoarea lui Goldwater şi vreau să mă duc. Mergi şi tu?

  — Doamne Dumnezeule, nu.

  — Bine, eu plec.

  — O studentă la litere susţinătoare a lui Goldwater? Fii serioasă.

  — Gordon, ştiu că nu mă încadrez în modelele tale, dar asta te priveşte.

  — Iisuse!

  — Mă întorc peste câteva ore.

  Îşi pieptănă părul pe spate, îşi aranjă pliseurile fustei şi ieşi din dormitor, călcând apăsat şi hotărât. Încă întins în pat, Gordon o urmări plecând, incapabil să-si dea seama dacă vorbea serios sau nu. Penny trânti uşa de la intrare atât de tare încât geamurile zăngăniră, iar Gordon înţelese că nu glumea.

  Făcuseră o pereche nepotrivită încă de la început. Se întâlniseră la o petrecere fără pretenţii, într-o căsuţă de lângă plajă, pe Prospect Street, la vreo sută de metri de Muzeul de Artă din La Jolla. (Prima dată când intrase în muzeu, Gordon nu observase inscripţia de la intrare şi crezuse că era doar o galerie de artă ca oricare alta, ceva mai răsărită; i se părea o glumă să pună Metropolitanul şi această instituţie în aceeaşi categorie.) Penny îl impresionase imediat prin armonia detaliilor: dinţii frumoşi, pielea scrupulos de curată, părul care nu era niciodată răvăşit. Cu totul altfel decât femeile contradictorii, imateriale pe care le văzuse sau le „întâlnise” la New York – cuvântul era la modă pe atunci – pentru ca apoi să fie atras de ele. Părea luminoasă şi deschisă, capabilă să vorbească sincer şi direct, fără să-si completeze opiniile cu articole din New York Times sau cu idei din ultimul seminar în care se discutaseră numai Lucruri Importante. Era îmbrăcată cu o rochie dintr-un material cu motive florale, cu decolteu pătrat, a cărei croială dreaptă era îndulcită de un şirag de perle rotunde. În lumina scăzută a serii, pielea ei bronzată şi strălucitoare radia o căldură învăluitoare, amintind de pulsaţia unei stele îndepărtate. Gordon aproape dăduse gata o sticlă de vin roşu prost, care atribuise probabil acelei ocazii o aură de mister, deşi Penny se detaşa perfect în vârtejul de siluete din încăperea cufundată în penumbră. Poate că la lumina zilei nu s-ar fi simţit atraşi unul de altul. Acolo însă, Penny se apropiase de el cu dezinvoltură, aşa cum lui Gordon nu i se mai întâmplase cu altă femeie. Modul simplu în care articula vocalele, tipic pentru California, era ca o mângâiere în comparaţie cu pronunţia rigidă a celor de pe Coasta de Est, iar frazele spuse de ea se rostogoleau cu o perfecţiune firească, pe care o găsea fascinantă. Descoperise autenticitatea, naturaleţea, fervoarea feminină, claritatea ideilor. În plus, avea coapse atletice şi generoase, care se mişcau sub rochie de parcă întregul ei trup ar fi fost gata să evadeze din strânsoarea materialului mătăsos. Gordon nu ştia mai nimic despre femei – bine cunoscuta meteahnă a celor care studiau la Columbia – şi, în timp ce bea şi discuta cu ea, era uimit de propria lui comportare, de fata de lângă el, de ceea ce se petrecea. Se simţea stânjenit, ca în faţa materializării unei năluciri intime. Când plecaseră împreună de acolo într-un Volkswagen care pornise tuşind, departe de petrecerea încă animată, începuse să respire precipitat la gândul încă nerostit – care urma să devină realitate. După aceea, momentele trăite împreună, serile petrecute în restaurante intime, discurile şi cărţile redescoperite păruseră inevitabile. Aceasta era calea firească. Ştiuse dintotdeauna că apropierea de o femeie trebuie să fie învăluită în mister, iar acest lucru se împlinise pe neaşteptate. Nu scăpase prilejul.

  Acum, în metaforica trezire la realitatea de a doua zi dimineaţă, descoperea că Penny avea prieteni precum Cliff şi părinţi în Oakland şi îl susţinea pe Goldwater. Asta este, se gândi, detaliile nu au fost perfecte. Dar poate că, într-un fel sau altul şi acestea făceau parte din mister.

  15 APRILIE 1963

  Gordon luă dejunul la cafeneaua Harry’s de pe Girard, încercând în acelaşi timp să-si revadă notiţele pentru prelegere şi să scrie o serie de probleme ca temă de casă. Îi venea greu să lucreze. Îl deranjau zdrăngănitul veselei şi sunetul metalic al unui radio difuzând melodii ale trio-ului Kingston, care nu-i plăceau deloc. Singura noutate în materie de muzică pop pe care o suporta era „Dominique”, o melodie ciudată cântată de o maică belgiană cu o voce ca de înger. Oricum, nu avea chef să se concentreze asupra unor probleme intelectuale. Articolul din San Diego Union, care elogia surprinzătoarea declaraţie de presă a lui Saul, era mai prost decât se aşteptase, împingând senzaţionalul până dincolo de limitele bunei-cuviinţe. Câţiva membri ai catedrei îşi exprimaseră deja mirarea.

  Conducând maşina pe Torrey Pines, avu timp să treacă în revistă toate acestea, dar nu ajunse la nici o concluzie. Îi atrase atenţia un Cadillac ce făcea slalom prin trafic, cu farurile aprinse în faza lungă. Şoferul era un individ anost, în jur de patruzeci de ani, care purta o pălărie cu borurile întoarse şi avea întipărită pe chip o expresie de uimire. Gordon îşi aminti de o propunere înaintată de Consiliul Naţional al Siguranţei Rutiere pe la sfârşitul anilor cincizeci, cu prilejul unei sărbători naţionale; ideea era de a conduce cu farurile aprinse şi în timpul zilei, pentru a atrage atenţia celorlalţi participanţi la trafic şi a-i îndemna să conducă prudent. Noutatea prinsese la şoferii adepţi ai dictonului „încet şi sigur”, iar acum, după câţiva ani, încă mai puteau fi întâlniţi unii care mergeau încet şi alandala, cu farurile aprinse inutil în miezul zilei, siguri fiind că viteza mică le conferea şi invulnerabilitate. Asemenea exemple de prostie perpetuată din reflex îl scoteau din sărite.

  Cooper era deja în laborator. Pe măsură ce data examenului de candidatură se apropie, dovedeşte tot mai multă hărnicie, se gândi Gordon, dar apoi cinismul remarcei îl făcu să se simtă vinovat. Cooper părea sincer preocupat de lucrare, poate şi pentru că misteriosul mesaj fusese scos din teza lui.

  — Încerci noile eşantioane? Îl întrebă Gordon cu un aer amical, pornit şi din sentimentul de vinovăţie care încă nu se stinsese.

  — Da. Obţin rezultate interesante. Cred că impurităţile de indiu pe care le-am adăugat au avut un rol important.

  Gordon îl aprobă. Descoperise o metodă de a trata eşantioanele pentru a obţine o concentraţie optimă de impurităţi, iar aceasta era prima confirmare că eforturile de luni de zile aveau să se materializeze.

  — Nici un mesaj?

  — Niciunul, răspunse Cooper vădit uşurat.

  — Hm, bună, mi s-a spus… se auzi o voce.

  — Da? Făcu Gordon întorcându-se.

  Bărbatul purta nişte pantaloni care atârnau pe el şi o haină încheiată la toţi nasturii. Părea să aibă peste cincizeci de ani şi chipul îi era bronzat, ca al persoanelor care muncesc în aer liber.

  — Mneavoastră sunteţi profesorul Bernstein?

  — Da.

  Gordon se simţi îndemnat să adauge una dintre glumele pe care le făcea tatăl său – „Da, am această onoare” – dar expresia concentrată a omului îl lămuri că nu era cazul să încerce.

  — Eu… Eu sunt Jacob Edwards din San Diego. Am făcut nişte cercetări şi mă gândeam că v-ar interesa.

  Pronunţase fiecare frază ca pe o întrebare.

  — Ce fel de cercetări?

  — Păi, legate de experimentele dumneavoastră şi de mesaj… Lămuriţi-mă, aici primiţi mesajele?

  — Da, desigur.

  Edwards începu să umble de colo-colo prin laborator, atingând uimit unele aparate.

  — Impresionant. De-a dreptul impresionant, spuse el şi privi cu atenţie noile eşantioane aşezate pe masa de lucru.

  — Alo, strigă Cooper ridicând ochii de la oscilograf. Atenţie, eşantioanele sunt acoperite cu… Drace!

  — Ei, nu-i nimic, şi-aşa eram murdar pe mâini. Aveţi o grămadă de aparatură aici, domnilor. Cu ce o plătiţi?

  — Avem o finanţare din partea… Ia staţi puţin, domnule Edwards, cu ce vă pot fi de folos?

  — Păi, v-am rezolvat problema, înţelegeţi? Da, serios.

  Edwards ignoră căutătura urâtă a lui Cooper.

  — Cum asta, domnule Edwards?

  — Secretul este magnetismul.

  — Aha.

  — Vor magnetismul soarelui nostru, nu?

  — Cine? Întrebă Gordon, căutând o soluţie ca să-l îndepărteze pe Edwards de aparatură.

  — Tipii care vă trimit scrisori. Vin încoace să ne fure magnetismul, iar magnetismul face Pământul să se rotească în jurul Soarelui. Am dovedit-o chiar eu.

  — Domnule Edwards, nu cred că magnetismul are vreo legătură cu…

  — Dar experimentul de aici, zise el netulburat şi bătu uşor cu palma înfăşurările de câmp, foloseşte magneţi, adevărat?

  Gordon nu avea nici un motiv să nege atâta lucru, înainte să apuce să deschidă gura, Edwards continuă:

  — Au fost atraşi de magnetismul dumneavoastră, profesore Bernstein. Caută magnetism şi acum, dacă l-au găsit pe acesta, vor veni să-l ia.

  — Înţeleg.

  — Şi vor lua şi magnetismul Soarelui. Îşi vântură braţele şi rămase cu privirea ţintă la tavan, de parcă ar fi văzut o nălucă. Tot magnetismul. O să cădem în Soare?

  — Cred că nu…

  — Pot dovedi toate astea, înţelegeţi, spuse Edwards calm, pe un ton care însemna: „Sunt în toate minţile”. Îl aveţi în faţa dumneavoastră pe cel care a descifrat – da, a descifrat – secretul magnetismului unificat. Vedeţi? De unde vin toate particulele şi de unde vin mesajele? Am reuşit.

  — Iisuse, şopti acru Cooper.

  Edwards se răsti la el:

  — Ce vrei să zici cu asta, tinere?

  — Ia spune-mi, nu se lăsă bătut Cooper, ăştia vin cu farfuriile zburătoare?

  Chipul lui Edwards se întunecă.

  — Cine ţi-a spus?

  — Mă gândeam şi eu.

  — Aveţi ceva ce n-aţi declarat ziarelor?

  — Nu, interveni Gordon. N-avem nimic.

  Edwards împunse cu degetul spre Cooper.

  — Atunci de ce a zis?… Aha! Înlemni, fixându-l pe Cooper. Doar n-aveţi de gând să vorbiţi cu ziariştii, aşa e?

  — N-avem nimic…

  — Şi nici despre magnetism, bine?

  — Nu ne…

  — Păi, n-o ţineţi doar pentru voi! Teoria magnetismului unificat e a mea, iar voi, voi ăştia educaţii… Se zbătu să găsească cuvântul dorit, apoi renunţă şi continuă: în universităţile voastre mă vor împiedica să…?

  — Nu, nici…

  — Să mă adresez presei ca să prezint varianta mea. Şi eu am şcoală, înţelegeţi? Şi…

  — Unde aţi studiat? Îl întrebă Cooper sarcastic. La Institutul închide Garda înainte de-a Lovi?

  — Tu… Edwards se înecă de parcă toate cuvintele veneau şuvoi şi nu le putea separa. Tu…

  Cooper se ridică nepăsător. Era musculos şi părea pregătit de luptă.

  — Hai, amice. Valea.

  — Ce?

  — Cară-te.

  — N-aveţi dreptul să-mi furaţi ideile!

  — Nici n-avem nevoie de ele, spuse Gordon.

  — O să vedeţi voi când o să le public în ziare. Vedeţi voi!

  — Ieşi, zise Cooper.

  — Nici n-o să vă las să-mi vedeţi motorul cu magnetism. Voiam să vi-l arăt…

  Gordon îşi puse mâinile în şolduri şi porni spre bărbat, iar Cooper îi blocă drumul, astfel încât singura ieşire rămăsese uşa laboratorului. Edwards se dădu înapoi, încă perorând. Îi privi furios, chinuindu-se să găsească o ultimă frază pe care să le-o azvârle în obraz, dar imaginaţia îi juca feste. Se întoarse bombănind, ridică din umeri şi ieşi pe coridor.

  Gordon şi Cooper se priviră o clipă.

  — Una dintre legile naturii spune că jumătate din omenire are o inteligenţă sub media speciei, zise Gordon.

  — Într-o distribuţie gaussiană aşa e, îl aprobă Cooper. Destul de trist.

  Clătină din cap şi zâmbi, apoi se întoarse la treabă.

  Edwards fusese primul, dar nu şi ultimul. Apăreau în ritm constant, mai ales după ce articolul din San Diego Union fusese preluat de alte ziare. Unii soseau tocmai din Fresno sau Eugene, dornici să descâlcească enigma mesajelor, fiecare dintre ei fiind sigur că ştia răspunsul înainte de a vedea dovezile. Unii aduseră chiar şi manuscrise în care-si adunaseră ideile privind universul în general şi câte o teorie ştiinţifică în particular – Einstein era la loc de frunte, revendicând exclusivitatea asupra temei – uneori în legătură cu proiectul lui Gordon. Ideea de a scrie un tratat aşa-zis ştiinţific folosind ca sursă doar un articol confuz dintr-un ziar îl uimea pe Gordon. Unii dintre vizitatori merseseră până acolo încât îşi publicaseră lucrările în tipografii particulare, atât de iubite de amatori. I-au dăruit cu generozitate exemplare groase, legate între coperte înfiorătoare. Toate conţineau o adunătură de termeni ştiinţifici care se înghesuiau în fraze fără sens. Apăreau la tot pasul ecuaţii scoase din mânecă, înfrumuseţate cu simboluri încă nefolosite, de parcă ar fi fost podoabe noi pentru pomul de Crăciun. Când îşi găsea timp să asculte, Gordon constata că teoriile n-aveau nici cap, nici coadă şi nici vreo legătură cu ceva cunoscut din fizică, întotdeauna încălcau prima lege a modelului ştiinţific: nu puteau fi verificate. Majoritatea acestor trăsniţi părea să creadă că o nouă teorie însemna doar o nouă terminologie. Alături de „energie”, „câmp”, „neutrino” şi alţi termeni consacraţi apăreau „macron”, „superon” sau „flux-forţă” – niciunul definit, dar toţi învăluiţi de aura miraculoasă creată de cel care crede.

  Gordon ajunsese să-i recunoască dintr-o privire. Intrau în birou sau în laborator – ori îl căutau acasă – şi în mai puţin de un minut îi putea deosebi de restul oamenilor obişnuiţi. Cei scrântiţi aveau fixaţie la câte-un cuvânt ciudat, care apărea imediat în peroraţia lor. Indivizii susţineau că au rezolvat totul: reuşiseră să cuprindă toate problemele cunoscute într-o lucrare de sinteză. „Teoria unificată” îi dădea imediat de gol. Un alt indiciu era apariţia inexplicabilă a cuvântului „superon”, foarte îndrăgit de aceşti amatori. Când i se întâmplase aşa ceva pentru prima oară, Gordon pufnise în râs, ironizându-l pe trăsnit cu blândeţe, uneori făcând şi câte o glumă. Dar un al treilea semn distinctiv al nebunului era lipsa lui de umor: nu râdea niciodată şi nici nu abandona poziţia rigidă pe care o adoptase. Încercarea directă de a-l ridiculiza îl făcea să-si dea arama pe faţă. Toţi erau siguri, fără nici o deosebire, că oamenii de ştiinţă îşi puseseră în gând să le fure ideile. Unii îl avertizaseră pe Gordon că ceruseră patentarea lor. (Faptul că poţi patenta o invenţie, nu o idee, nu le trecuse prin cap.) În asemenea cazuri, Gordon încerca să găsească o soluţie elegantă pentru a scăpa de insistenţele lor. La telefon era uşor: închidea şi gata. Prezenţa nebunilor în persoană ridica însă probleme. Opoziţia faţă de ideile lor deschizătoare de drumuri conducea în mod inevitabil la ameninţarea directă – şi atunci apărea privirea întunecată, decizia luată cu greu de a utiliza arma finală, supremă – că vor apela neîntârziat la sprijinul publicaţiilor. Nu se ştie de ce, dar pentru ei presa era judecătorul suprem al chestiunilor ştiinţifice. Întrucât Gordon ajunsese să fie cunoscut prin intermediul ziarului San Diego Union, aceşti oameni credeau că el tremura de teamă la gândul că va fi atacat în aceleaşi pagini sfinte care îl lăudaseră.

  În cele din urmă, Gordon a găsit mijloace de apărare. Când era vorba de telefon, închidea repede; atât de repede încât odată, când nu-i recunoscuse vocea şi nu înţelesese mai nimic din cauza paraziţilor de pe linie, îi trântise receptorul în nas chiar şi mamei sale. Cu manuscrisele şi scrisorile ţicniţilor îi era la fel de uşor: le scria câte-un bileţel prin care îi anunţa că ideile erau „interesante” (un termen potrivit, care nu-l angaja cu nimic), dar problemele depăşeau competenţa lui, astfel încât nu putea să emită judecăţi de valoare. Stratagema dădea roade; oamenii nu-i mai răspundeau. Nebunii în persoană îi dădeau cele mai mari dureri de cap. Se obişnuise să fie tăios, chiar nepoliticos şi aşa scăpa de majoritatea vizitatorilor. În cazul celor insistenţi şi încăpăţânaţi – precum Edwards – Gordon învăţase să împingă conversaţia către alte probleme. După aceea îi conducea uşor spre uşă, dându-le tot soiul de asigurări cu jumătate de glas, dar fără a le promite vreodată că va citi manuscrisul, că va participa la vreo conferinţă sau le va susţine teoria. Dacă ar fi făcut asta, n-ar mai fi scăpat niciodată. Prin urmare, îi împingea uşurel către uşă, iar ei plecau – cam fără chef uneori, însă plecau.

  Un efect secundar al vizitelor trăsniţilor se făcea simţit în remarcile întâmplătoare aruncate de alţi profesori ai Catedrei. La început, manifestaseră un oarecare interes faţă de nebuni. Urmase o perioadă de amuzament, iar Gordon le povestise tuturor anecdote despre teorii ciudate sau despre comportamente şi mai şi. Cu vremea, totuşi, atitudinea lor se schimbase. Unora nu le plăcea imaginea distorsionată a Catedrei reflectată în San Diego Union. Curând, în pauza de cafea încetaseră să-l întrebe ce ţicnit îl mai vizitase. Lui Gordon nu-i scăpase această întorsătură a lucrurilor.

  24 MAI 1963

  San Diego creştea şi se întindea. În loc să copieze harababura din Los Angeles, tânărul oraş de la sud prefera să încurajeze prezenţa funcţionarilor, a industriilor „curate” şi a instituţiilor intelectuale. Cea mai mare dintre acestea era General Atomic, situată la mai puţin de o milă depărtare de universitatea născută recent. Pe culoarele ei puteau fi văzute figuri impozante, care încercau să dea de cap unor probleme dificile cu ajutorul financiar oferit de guvern. Cunoscuţi oameni de ştiinţă de la Berkeley şi Caltech îşi petreceau luni memorabile umplând cu formule tablă după tablă, în vreme ce afară, veveriţele şi iepurii umblau lenevos de colo-colo în căutarea hranei. Animalele făceau parte dintr-un plan menit să evoce tihna, liniştea şi gândirea profundă; asemănarea cu vreun film de desene animate era pur întâmplătoare. Rigidul motiv circular folosit de arhitect în proiectarea birourilor de la General Atomic, cu spaţiul central ocupat de o bibliotecă bine aprovizionată, slujea aceluiaşi scop. Drumurile inelare de acces şi clădirile rotunde aminteau de ideile orientale de împlinire, seninătate, repaus. Holurile curbe aveau rostul de a contribui la apropierea dintre cercetători. În realitate, geometria neiertătoare făcea ca nimeni să nu poată vedea mai mult de zece metri de-a lungul coridorului. Acest lucru tindea să împiedice întâlnirile întâmplătoare atunci când oamenii de ştiinţă veneau sau plecau: dispăreau fără ca cineva să bage de seamă. Drumurile spre casă sau bibliotecă presupuneau o mişcare radială şi, prin urmare, evitarea oricărui martor. După cum se exprimase Freeman Dyson în vara aceea, „Aici distanţa medie de interacţiune nu e mai mare decât o poartă de fotbal.” Adeseori însă, ea era de ajuns; trăiau vremuri memorabile. Cu numai şase luni mai devreme, Mariner II cercetase pentru prima oară planeta Venus. Gell-Mann şi alţii deschideau noi căi în teoria particulelor. În aprilie, J. Robert Oppenheimer fusese declarat câştigător al Premiului Fermi oferit de Comisia pentru Energie Atomică. În ochii multor oameni de ştiinţă, Oppenheimer suferise în locul altora în epoca Mccarthy; în 1954 fusese considerat un risc pentru securitatea starului. Se părea că guvernul plătea acum tribut pentru stupiditatea sa de atunci, începuseră să se stingă şi resentimentele faţă de Edward Teller care, pe vremea aceea, nu susţinuse cu tărie cauza lui Oppenheimer.

  Senzaţia de deschidere, de început de drum, devenise deja un clişeu răsuflat pe scena politică. În atmosfera creată de administraţia Kennedy totul era propulsat cu forţa presei. Albumul Prima Familie al lui Vaughn Meader, care lua în zeflemea clanul Kennedy, s-a vândut peste noapte; publicul simţea că ridiculizarea se făcea cu zâmbetul pe buze. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă formau un grup mai sceptic, majoritatea liberali sau radicali deranjaţi de atitudinea în general aspră a lui Bobby Kennedy, care nesocotea subtilităţile legale privind interceptarea telefoanelor. Dar sprijinul din ce în ce mai substanţial acordat cercetării ştiinţifice părea să devină o trăsătură permanentă, începând cu goana febrilă declanşată de lansarea Sputnik-ului sovietic şi crescând apoi linear. Toată lumea ştia că avântul avea să se domolească, dar nu chiar atât de curând; erau multe de făcut şi puţini oameni capabili de asemenea efort.

  Freeman Dyson venise în California cu acordul Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton, pentru a lucra la Proiectul Orion. Dyson avea o reputaţie extraordinară ca fizician teoretician şi de aceea fusese invitat să ţină unul dintre ultimele colocvii de primăvară la UCLJ. Gordon era încântat. Avea să conducă ultimul seminar al anului, iar prezenţa lui Dyson, care urma să prezinte câteva idei speculative, putea dezamorsa unele resentimente ale membrilor catedrei faţă de el.

  Zvelt şi înzestrat cu umor, Dyson se mişca graţios în faţa tablei de demonstraţii, de parcă ar fi fost într-o transă uşoară, gândindu-se profund la ceea ce avea de spus şi modelând fiecare frază în aşa fel, încât să atingă esenţa problemei. Ceva mai devreme avusese grijă să-l corecteze pe George Feher când acesta îl prezentase drept „doctor”. Dyson nu-si terminase teza de doctorat şi acum părea chiar mândru de asta, dovedind un orgoliu tipic englezesc pentru faptul că era, măcar prin absenţa titlului, un amator. Dar colocviul lui Dyson nu avea nimic comun cu diletantismul. Diapozitivele lui ordonate prezentau desene clare, unele dintre ele în culori şi aveau finisajul perfect al aparatelor aerospaţiale, care lui Gordon îi evoca plăcutele culmi ale prosperităţii; pe vremea studenţiei lui la Columbia, schiţele sumare şi diapozitivele completate cu scris de mână erau lucruri obişnuite.

  Dyson descrise anii de muncă la Proiectul Orion, planul de a propulsa o navă cosmică uriaşă folosind energia unor explozii nucleare în lanţ. Detonaţia trebuia să creeze un „front propulsor” care să transfere forţa către navă prin intermediul unor amortizoare. La început, proiectul semăna cu un desen de Rube Goldberg dar, aşa cum îl prezenta Dyson, părea plauzibil. Propulsia nucleară era singura modalitate de a transporta încărcături cu adevărat importante prin sistemul solar. Programul Orion avea la bază principii simple şi apela la o ştiinţă deja certă: fabricarea bombelor eficiente. De ce să nu se folosească această capacitate distructivă pentru ceva util? Dyson considera că un efort serios va duce nu numai la primii paşi ai omului pe Lună în jurul anului 1970 – scopul lui Kennedy – ci chiar la o călătorie până în apropierea planetei Marte. Principiile fuseseră testate în cadrul unor experimente pe scară redusă şi dăduseră roade. Problema nerezolvată era, desigur, prima etapă a zborului: ridicarea navei de pe suprafaţa Pământului cu ajutorul unei serii de explozii nucleare.

  — Nu va ploua cu deşeuri radioactive? Întrebă unul dintre participanţii la seminar.

  Dyson strânse din buze. Era un tip renumit prin concizie, iar trăsăturile lui regulate îi anticipară cuvintele.

  — Vor fi mult mai puţine decât cele produse de actualele teste pe care noi şi Uniunea Sovietică le efectuăm în atmosferă. Am calculat că Orion nu va adăuga decât unu la sută din nivelul de radiaţii convenit deja prin tratatele politice.

  Spunând acestea, Dyson rămase pe gânduri, de parcă ar fi simţit cum Proiectul Orion îi scapă printre degete. Ziarele publicau zilnic articole despre acordul de interzicere a experienţelor nucleare; la Washington se zvonea că el avea să fie semnat peste câteva luni. Dacă era adevărat, până şi Proiectul Orion va fi abandonat, chiar dacă nivelul de radiaţii se menţinea scăzut. Spre sfârşitul orei de prelegere, după prezentarea ecuaţiilor şi diagramelor, rămaseră toţi cu un gust amar. Istoria va da proiectul la o parte. Într-o bună zi, când se va descoperi o cale sigură de lansare pe orbită cu ajutorul rachetelor chimice, omul se va putea înălţa în cosmos. Dar chiar şi atunci, o mare parte din rămăşiţele rachetei purtătoare va reveni în atmosferă. Probabil că nu exista o modalitate absolut sigură de a folosi în alt scop darul omului de a fabrica bombe. Poate că drumul spre alte planete nu avea cum să fie scurtat.

  Aplauzele care salutară concluzia sumbră a lui Dyson se prelungiră. El se înclină discret către public şi zâmbi, dar ochii îi rămaseră trişti.

  Gordon susţinu ultimul seminar al anului. Publicul era mai numeros şi mai zgomotos decât la prelegerea lui Dyson. La început, Gordon prezentă detalii despre experiment, istoria descoperirilor în domeniu, diapozitive ale liniilor de rezonanţă normală. Copiase rezultatele convenţionale obţinute de Cooper până în acel moment şi arătă modul în care acestea confirmau teoriile deja cunoscute. Prezentarea era mulţumitoare, dar lipsită de elemente spectaculoase. Gordon avusese de gând să se limiteze la atât – fără referiri la mesaje, fără riscuri – dar ceva îl făcu să scurteze proiecţia diapozitivelor.

  — Există totuşi unele caracteristici neobişnuite. Zgomotul observat în cursul experimentului, de exemplu… Murmură el şi continuă descriind întreruperile înregistrate de Cooper în curbele de rezonanţă, bănuiala că ele aveau o logică, apoi prima decodificare.

  Când ajunse la diagrame Gordon folosi proiectorul, schimbând foile transparente pe măsură ce expunerea avansa. Frazele deveniră mai precipitate, cuvintele mai sacadate, de parcă vocea lui se supunea unei forţe interioare de neoprit. Ajunse la descifrarea primului mesaj. Comentă posibilitatea ca ea să fi fost o întâmplare norocoasă, un accident. Murmurul din ce în ce mai susţinut al celor prezenţi îi însoţea vorbele. Descrise eforturile depuse pentru a detecta o sursă locală a zgomotului, eşecul, apoi al doilea mesaj. Nu pomeni de Saul şi de reţeaua de 29 pe 57; se mulţumi să expună datele. Diagrama AD 18 5 36 DEC 30 29,2 umplu ecranul. Abia după aceea aduse în discuţie „rezonanţa spontană”, atribuindu-i lui Isaac Lakin meritul pentru această idee. Descrise impasibil „rezonanţa spontană”, cu o voce calmă şi fără inflexiuni. Aprecie probabilitatea statistică de apariţie a unui asemenea efect dintr-un zgomot întâmplător şi lăsă şirurile de AD 18 5 36 DEC 30 29,2 pe ecran, ca o mărturie mută. Le povesti pe un ton sec şi precis despre încercările de a împiedica apariţia semnalelor din afară, despre creşterea şi stingerea „rezonanţei spontane” – acum zâmbea vag şi folosea expresia cu viclenie, făcând câte o pauză înainte şi după ea, de parcă ar fi încadrat-o în ghilimele – şi porni să se plimbe încoace şi încolo prin faţa tablei de demonstraţii, cu privirea în podea, încercând să-si amintească modul cumpănit în care o făcuse Dyson.

  Din public se ridică un glas. Mulţi se întoarseră să-l vadă pe cel care încă nu încheiase întrebarea. Era Freeman Dyson.

  — Presupun că vă daţi seama ce proporţii a dat Saul Shriffer fenomenului? Mă refer la Hercules 99.

  — A, desigur, răspunse Gordon uimit. Nu-l văzuse pe Dyson în mulţime. Eu… Eu nu l-am autorizat să…

  — Şi că nimeni de pe Hercules 99 nu putea să răspundă la mesajele posturilor noastre de radio? E prea departe.

  — Da, aşa e.

  — Deci, dacă sursa mesajului este acolo, putem vorbi de comunicaţii cu o viteză mai mare decât a luminii.

  Publicul rămase tăcut.

  — Da, spuse Gordon nesigur.

  Să sprijine ideea lui Saul? Sau să stea în banca lui?

  Dyson clătină din cap.

  — Săptămâna trecută am vorbit despre un vis. E plăcut să visezi, dar trebuie să te mai şi trezeşti.

  Valul de râsete provocat de această remarcă păru să-l acopere pe Gordon care, fără să-si dea seama, făcu doi paşi înapoi. Aflat la jumătatea amfiteatrului înalt în formă de semicerc, până şi Dyson rămase surprins în faţa unei asemenea reacţii, apoi zâmbi şi, când îl privi pe Gordon, trăsăturile chipului i se înmuiară, parcă în intenţia de a mai îndulci vorbele tăioase. Câteva persoane din preajma lui Dyson se bătură cu palmele pe genunchi şi se legănară pe scaune, ca şi cum observaţia ar fi descătuşat încordarea prin care trecuseră, iar acum, având un semn din partea lui Dyson, ştiau ce atitudine să adopte.

  — Nu propun… Începu Gordon, dar vorbele se pierdură în vacarmul de râsete. Eu nu…

  În partea stângă a sălii îl observă pe Isaak Lakin ridicându-se în picioare. Toată lumea îşi îndreptă atenţia spre el. Râsetele se stinseră.

  — Aş dori să fac o declaraţie, spuse Lakin cu voce tunătoare. Eu am inventat termenul de rezonanţă spontană pentru a explica unele date neobişnuite. Am făcut-o fără nici un gând ascuns. Consider că experimentele reprezintă ceva. Dar chestiunea aceasta cu mesajul… Făcu un gest de respingere. Nu. Nici vorbă. E un nonsens. Mă disociez de el în faţa dumneavoastră. Nu vreau ca numele meu să fie legat de o… de asemenea afirmaţii. Bernstein şi Shriffer pot să facă ce doresc, dar eu nu voi fi părtaş la aşa ceva.

  Lakin se aşeză cu un aer hotărât. Urmară aplauze.

  — Nu mi-am propus să lămuresc semnificaţia mesajului, începu Gordon.

  Vocea îi devenise piţigăiată şi-i venea greu să-si găsească cuvintele. Aruncă o privire spre Dyson. Zâmbind cu gura până la urechi, cineva îi vorbea în şoaptă. Gordon observă că Lakin stătea cu braţele încrucişate la piept şi se uita încruntat către AD şi DEC. Gordon se răsuci şi privi coordonatele care se înălţau uriaşe, neîndurătoare şi ameninţătoare deasupra lui.

  — Dar consider că ea există. Ştiu că pare caraghios, totuşi… Rumoarea încă nu se domolise. Tuşi, dar nu reuşi să trezească în el însuşi siguranţa arogantă pe care o dovedise Lakin. Murmurele din sală se înteţiră.

  — Hm, Gordon…

  Surprins, descoperi că şeful Catedrei se afla alături de el. Profesorul Glyer ridică o mână spre public şi rumoarea încetă.

  — Am epuizat deja timpul ce ni s-a pus la dispoziţie şi mai avem programată o prelegere în acest amfiteatru. Dacă aveţi alte întrebări, puteţi să le puneţi la cafea pe care o veţi servi sus în hol.

  Preşedintele dădu tonul unor aplauze anemice, mai mult de complezenţă. Acestea se pierdură în vacarmul general al celor ce ieşeau din amfiteatru.

  Cineva trecu prin preajma lui Gordon, vorbind cu un cunoscut:

  — Cronkite ar putea să ia asta în serios, dar…

  Celălalt râse.

  Gordon rămase cu spatele la tablă şi-i privi plecând. Nimeni nu se apropie de el să-l întrebe ceva. În jurul lui Lakin roiau câteva persoane. Dyson apăru alături.

  — Îmi pare rău că au interpretat-o aşa, spuse el. N-am vrut să fiu…

  — Ştiu, mormăi Gordon. Mi-am dat seama.

  — Numai că mi se pare atât de improbabil…

  — Shriffer crede… Începu Gordon, dar găsi că era mai bine să abandoneze subiectul. Ce părere aveţi despre restul mesajului?

  — Cinstit să fiu, nu cred că se poate vorbi de un mesaj. Nu are înţeles.

  Gordon aprobă tăcut.

  — Prezentarea în presă nu ţi-a făcut nici un serviciu, sper că ai înţeles asta.

  Gordon nu-l contrazise.

  — Ei, atunci mergem la cafea?

  Dyson se înclină în semn de rămas bun şi se lăsă dus de mulţime. Participanţii la seminar se scurseră spre holul unde se oferea cafea şi dulciuri, iar Gordon simţi că încordarea i se risipeşte, înlocuită de sfârşeala bine cunoscută de la capătul unei zile de muncă. În timp ce-si strângea graficele şi desenele, constată că-i tremurau mâinile. Ar trebui să fac mai multă mişcare, se gândi el. Nu mai sunt deloc în formă. Hotărî brusc să treacă peste timpul destinat cafelei şi discuţiilor. Ducă-se naibii. Ducă-se dracului toată adunătura asta de nemernici.

  29 mai 1963

  — Mâncaţi, domnule, s'il vous plaît? Îi întâmpină şeful de sală de la restaurantul situat deasupra golfului.

  — Mda… Da.

  Îi conduse la o masă de la care aveau o privelişte panoramică a întregului golf La Jolla. Luminate de reflectoare, valurile se spărgeau în stropi înspumaţi.

  — Va convin maza?

  Gordon aprobă cu o mişcare scurtă, iar Penny îşi dădu ochii peste cap. După ce şeful de sală le înmână uriaşul meniu, Penny remarcă:

  — Dumnezeule, ce bine-ar fi dacă ar renunţa la chestia asta cu accentul.

  — Se dorit, madame? La dumneavoastră nu place imitat limba? O întrebă Gordon.

  — Nu-s prea tare la franceză, dar…

  Penny tăcu, fiindcă se apropia chelnerul. Gordon oficie ritualul degustării vinului, alegând unul pe care-l recunoscuse în meniul foarte cuprinzător. Când privi în jur, văzu familia Carroway râzând şi distrându-se la o masă destul de îndepărtată. O atenţionă pe Penny, iar ea înregistră imediat informaţia în statistica pe care o ţineau. Spre deosebire de alte dăţi, nu se duseră la ei să le comunice rezultatul. Trecuseră cinci zile de la încheierea seminarului, dar Gordon avea încă un sentiment de jenă faţă de membrii Catedrei. Ieşirea de acum la restaurantul Deasupra Golfului fusese ideea lui Penny, pentru a-l ajuta să-si alunge senzaţia de izolare.

  Gordon auzi un zgomot lângă el.

  — Acum o deschid, spuse chelnerul făcându-si de lucru cu sticla. Tre’ s-o las să se aerisească.

  — Să ce? Întrebă Gordon surprins.

  — Să ia aer, ştiţi… Să se aerisească.

  — Aha.

  — Da, domnul.

  Chelnerul îi aruncă un zâmbet uşor condescendent. După ce acesta plecă, Gordon remarcă:

  — Bine că măcar zâmbeşte înţelegător. Toate restaurantele de lux de pe aici sunt la fel?

  Penny ridică din umeri.

  — Nu avem cultura lumii vechi, la fel ca New Yorkul. Şi nici n-am fost jefuiţi de când am sosit aici.

  În mod normal, Gordon ar fi evitat o discuţie despre ce-ar trebui să facă un new-yorkez într-un asemenea caz, dar de această dată nu se putu abţine:

  — Nu te lega de lucruri la care nu te pricepi.

  Şi, fără să-si dea seama, începu să vorbească de ziua când se mutase de lângă părinţi ca să locuiască într-un apartament înghesuit, să studieze cu zel şi să simtă pentru prima oară respiraţia adevărată a oraşului. Mama îl însărcinase pe unchiul Herb să-l viziteze din vreme în vreme pentru că, la urma urmei, stătea în acelaşi cartier. Unchiul Herb era un bărbat slab şi fără astâmpăr, care făcea mereu afaceri bune în domeniul confecţiilor.

  Faţă de fizică nutrea dispreţul omului înzestrat cu simţ practic.

  — Cât eşti plătit? Întreba el pe neaşteptate în mijlocul unei discuţii pe altă temă.

  — Destul, dacă mă zgârcesc la toate.

  Unchiul Herb se încrunta, încercând să aprecieze suma, apoi spunea în mod invariabil:

  — Plus toată fizica pe care eşti în stare s-o mănânci, nu? Şi-si plesnea genunchii cu palmele.

  Dar nu era un om obişnuit. Cerea inteligenţă, nu glumă, să apreciezi ce reduceri de preţ trebuie să faci sau cât de vandabile sunt bluzele fără guler. Avea o singură pasiune şi o transformase într-o afacere. Sâmbăta şi duminica de dimineaţă lua metroul până la Washington Park Square, ca să prindă un loc la una dintre mesele de şah din beton de la intersecţia Macdougal Street cu West Fourth. Era un jucător de sfârşit de săptămână. Juca pe un sfert de dolar cu orice amator, reuşind uneori să câştige chiar doi dolari într-o oră. Spre seară se muta la altă masă, mai aproape de luminile străzii. Iarna obişnuia să joace într-una din cafenelele din Village, sorbind zgomotos ceaiul răsuflat, ca să-l ţină cât mai mult şi să nu cheltuiască peste măsură. Singura lui şmecherie era să-i facă pe adversari să-si închipuie că sunt mai buni decât el. Şi cum orice jucător de şah ajuns la vârsta la care dispune de o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi reprezintă un caz de egomanie şahistă, nici nu-i venea greu. Unchiul Herb îi numea potzer1, jucători slabi care au o părere prea bună despre ei înşişi. Nici stilul lui de joc nu atingea culmea măiestriei. Suferea din punct de vedere strategic, era exploziv, dar plin de capcane menite să-i păcălească pe fraierii care-si închipuiau că au întrevăzut o deschidere

  1 Fraier, puţoi (idiş) (N. Tr.).

  Neaşteptată, bună pentru obţinerea unei victorii în câteva mutări. Şmecheriile acestea îi aduceau câştiguri rapide şi un profit maxim pe oră. După părerea Unchiului Herb, lumea se împărţea în două: puţoi şi mensch1. El era, bineînţeles, mensch.

  — Ştii care-a fost ultimul lucru pe care mi l-a spus când am plecat? Întrebă Gordon brusc. Cică „Să nu fii un potzer acolo unde te duci.” Şi-apoi mi-a dat zece dolari.

  — Ce unchi de treabă, remarcă Penny cu diplomaţie.

  — Ţi-aminteşti seminarul de vinerea trecută? Am început să mă simt ca un puţoi.

  — De ce? Întrebă Penny sincer mirată.

  — M-am bazat prea mult pe soliditatea datelor. Dar când te uiţi mai bine… Iisuse, Dyson mi-ar fi dat o şansă, m-ar fi sprijinit dacă povestea ar fi avut vreo noimă. Am încredere în intuiţia lui. Încep să cred că am făcut pe undeva o greşeală prostească, am viciat experimentul atât de grav încât nimeni nu poate descoperi ce e în neregulă.

  — Ar trebui să te încrezi în propria ta…

  — Tocmai asta îl caracterizează pe potzer, înţelegi? Incapacitatea de a învăţa din propria-i experienţă. Am înaintat orbeşte…

  — Compotul, tomnule, spuse mieros chelnerul.

  — Of, Doamne!

  Gordon izbucnise pe un ton atât de nervos încât chelnerul se dădu un pas înapoi şi aerul de bună dispoziţie îi dispăru de pe chip. Penny pufni în râs, iar asta îl făcu pe chelner să fie şi mai nesigur. Nici Gordon nu-si putu reţine un zâmbet şi simţi că iritarea i se risipeşte.

  Veselia forţată a lui Penny ţinu mai tot timpul cât rămaseră la restaurant. La un moment dat, scoase o carte din poşetă şi insistă ca el să se uite la ea.

  1 Bărbaţi adevăraţi (idiş) (N. Tr.).

  — E ultima carte a lui Phil Dick.

  Gordon aruncă o privire la coperta sumbră. Omul din castelul înalt.1

  — N-am timp pentru ea.

  — Găseşte-ţi. E foarte bună. Pe celelalte le-ai citit, nu?

  Gordon ridică din umeri, în semn că preferă să discute despre altceva. Din motive care-i rămâneau nelămurite, voia să mai vorbească despre New York. Făcu un compromis şi povesti conţinutul ultimei scrisori a mamei. Fiinţa aceea aflată departe părea să se fi obişnuit cu ideea că el trăia „într-un păcat de netăgăduit”. Scrisorile ei conţineau însă neclarităţi care-l îngrijorau. Cele trimise la începutul şederii lui în California erau lungi, încărcate de amănunte despre programul ei zilnic, vecini şi praştii şi săgeţi2 ale vieţii din Manhattan. Acum îi spunea foarte puţin despre ceea ce făcea. Gordon acuza golul lăsat de absenţa acestor detalii, simţea viaţa New York-ului alunecând pe lângă el. Pe vremea aceea fusese tare sigur de sine, iar lumea îi părea mult mai încăpătoare.

  — Hai, lasă, Gordon. Nu mai tânji atât. Uite, ţi-am adus câteva lucruri.

  Descoperi că Penny pusese minuţios la punct o seară distractivă, care să se încheie cu daruri neaşteptate. Scoase un set Cross format dintr-un creion mecanic şi un stilou, o cravată îngustă cu motive western şi un autocolant pentru bara de protecţie a maşinii: Au + H2O3. Gordon îl apucă între degetul mare şi arătător, ţinându-l delicat în aer deasupra mesei, de parcă ar fi ameninţat să contamineze viţelul piccata.

  1 Editura Nemira, 2006 (N. Ed.)

  2 Citat din Shakespeare (Hamlet, actul III, scena I), folosit aici ironic (n.tr.).

  3 Joc de cuvinte: Goldwater (Gold = aur, water = apă)

  — Ce-i cu prostia asta?

  — Hai, Gordon. E o simplă glumă.

  — Nu mai durează mult şi-o să-mi dai un exemplar din Conştiinţa unui conservator. Dumnezeule!

  — Nu te mai teme atât de ideile noi.

  — Noi? Penny, sunt aşa de prăfuite…

  — Pentru tine sunt noi.

  — Uite ce e, Goldwater ne-ar putea fi un vecin cumsecade. „Gard înalt de-ai ridicat, bun vecin ai căpătat”, nu aşa spunea Frost? Poftim, o mică aluzie literară pentru tine, Penny. Dar omul e simpluţ la minte.

  — Nu chiar aşa de simpluţ ca să dea Cuba pe tavă, spuse Penny, înţepată.

  — Poftim?

  — Kennedy a semnat cedarea ei în octombrie anul trecut. Uite-aşa. Pocni sonor din degete. A fost de acord să nu întreprindă nimic în ce priveşte Cuba, cu condiţia ca ruşii să-si ia rachetele de acolo.

  — Prin „nimic” înţelegi un alt Golf al Porcilor.

  — Probabil. Dădu din cap cu hotărâre. Poate.

  — Kennedy i-a ajutat deja pe destui fascişti. Exilaţii cubanezi, Franco, iar acum pe Diem în Vietnam. Mă gândesc…

  — Nu gândeşti deloc, Gordon. Zău. Ai o concepţie tipic estică despre modul în care evoluează lumea, iar ideile astea sunt greşite până la ultima. JFK a dat dovadă de slăbiciune în privinţa Cubei şi o să te convingi singur: ruşii le vor da arme şi se vor infiltra pretutindeni, în întreaga Americă de Sud. Ei sunt adevărata ameninţare, Gordon. Ce-i poate opri să trimită trupe până şi în Africa, în Congo?

  — Vorbe goale.

  — E vorbă goală că acum Kennedy ne îngrădeşte libertăţile? Că forţează companiile producătoare de oţel să bată în retragere, când ele de fapt n-au făcut decât să ridice preţurile? Ce s-a întâmplat cu libera concurenţă?

  Gordon ridică o mână.

  — Uite ce e, n-am putea încheia un armistiţiu?

  — Încerc să te eliberez de ideile tale prăfuite. Voi, cei din est, nu înţelegeţi prea bine cum merg treburile în ţara asta.

  — Trebuie să existe la New York Times câţiva care pricep şi pentru noi, trânti el sarcastic.

  — Democraţii de extremă stângă, care nu…

  — Uşurel, uşurel. Ridică din nou mâna către ea. Am crezut că am ajuns la un armistiţiu.

  — Da… Bine. Iartă-mă.

  Gordon se uită o clipă, nedumerit, la farfuria din faţa lui. Apoi, începând să înţeleagă, întrebă:

  — Ce-i asta?

  — Salată de anghinare.

  — Am comandat eu aşa ceva?

  — Te-am auzit cu urechile mele.

  — După viţel? Unde mi-era mintea?

  — Te asigur că nu ştiu.

  — N-am nevoie de ea. O să chem unul dintre chelnerii ăştia ciudaţi.

  — Nu-s „ciudaţi”, Gordon. Sunt homo.

  — Ce? Întrebă el nelămurit.

  — Ei, asta-i bună! Homosexuali.

  — Aha. Gordon încercă sentimentul că fusese dus de nas toată seara. Brusc timorat, îşi lăsă mâna să cadă. Trebuia să-mi fi spus.

  — De ce? N-are nici o importanţă. Vreau să zic, îi întâlneşti pretutindeni în La Jolla… N-ai băgat de seamă?

  — Nu.

  — Majoritatea chelnerilor din orice restaurant sunt homo. E o meserie convenabilă. Călătoresc peste tot şi trăiesc în cele mai bune cercuri. N-au obligaţii familiale, rudele nici nu vor să aibă de a face cu ei, aşa că…

  Ridică din umeri. Gordon percepu în gestul acesta o capacitate de înţelegere de care nu făcea paradă, o împăcare deplină cu lumea, calităţi pe care se trezi dintr-odată că le invidiază. Felul în care conversaţia din această seară alunecase de la un subiect la altul îl stânjenea, împiedicându-l să-si regăsească echilibrul. Îşi dădu seama că încă nu putea s-o surprindă pe Penny cea adevărată, femeia care se ascundea sub atâtea măşti. Comica susţinătoare a lui Goldwater convieţuia alături de studenta de la filologie care, la rândul ei, se îngemăna cu persoana care privea rafinamentele sexuale drept ceva normal.

  Îşi aminti cum anul trecut, la o petrecere de la facultate, deschisese uşa de la grupul sanitar şi o găsise stând pe toaletă, cu rochia albastră crescând parcă din bazin, ca o ghirlandă de flori. Amândoi rămăseseră surprinşi; Penny ţinea în mâna ridicată un pătrăţel de hârtie igienică de culoare gălbuie. Tocurile pantofilor ei erau proptite în interstiţiul dintre plăcile de gresie cafenii şi triunghiulare, astfel încât degetele de la picioare stăteau înălţate în aer. Scaunul jos o făcea să pară grea de fund. Între coapsele palide se căsca ovalul fără de sfârşit. Ţesătura întunecată a ciorapilor ascundea mai toată suprafaţa picioarelor, lăsând la vedere doar baretele portjartierului. La început, nehotărârea îl făcuse să rămână cu gura căscată, dar apoi intrase, strângând din buze la gândul că făcuse o gafă. Oglinda de la capătul încăperii reflecta imaginea unui necunoscut uimit. Atras de ea, a închis uşa.

  — Poţi vedea asta şi acasă, a spus ea cu maliţiozitate.

  S-a şters cu un calm studiat şi demonstrativ, ignorându-l cu desăvârşire şi a lăsat hârtia gălbuie să cadă în ochiul de apă din bazin. S-a răsucit pe jumătate pe scaun şi a apăsat pe mânerul ciobit din ceramică. Un gâlgâit a cărat cu sine totul de sub ochii lui curioşi, înainte ca ea să se ridice. Aşa cum stătea în picioare, aranjându-si rochia, era mai înaltă şi oarecum provocatoare, o apariţie exotică. În refugiul acesta septic, pardosit cu gresie, apărea luminoasă şi hotărâtă, o Penny pe care Gordon nu apucase să o cunoască.

  — N-am mai rezistat, a spus el cu o căldură în glas care-i suna chiar şi lui ciudată, mai ales că era neadevărat. Trecu pe lângă ea trăgându-si fermoarul. Jetul aproape plăcut: o eliberare.

  — Am devenit casnici, nu?

  Simţind în ce ape se scaldă, Penny îşi arcui buza superioară, rujată, într-o tentativă de zâmbet.

  — Aşa cred, răspunse el alene.

  Dincolo de uşă colegii lui discutau despre superconductibilitate, în vreme ce soţiile lor făceau observaţii pertinente privind proprietăţile imobiliare din oraş; femeile păreau să surprindă mai bine realitatea, luând-o imediat în posesia lor. Zâmbetul lui Penny deveni mai generos, iar el termină cu un jet scurt, cât pe ce să ude scaunul. Se scutură moale, se aranjă şi şterse stropii rătăciţi cu o bucată de hârtie igienică. Niciodată nu se comportase atât de simplu şi deschis faţă de o femeie, într-o asemenea atmosferă de plenitudine, înconjurat numai de obiecte emailate. Nedorind să prelungească acest moment de teamă că va deveni stânjenitor, Gordon o sărută fugar şi deschise uşa. Afară, Isaac Lakin stătea rezemat de perete, privind cercetător câteva gravuri de Breughel agăţate pe holul scufundat în penumbră, aşteptând să intre în grupul sanitar.

  — O, făcu el când Gordon şi Penny ieşiră împreună. Puneţi ceva la cale. O simplă deducţie.

  Lakin îşi mută privirea de la unul la celălalt, de parcă ar fi aflat secretul şi ar fi descoperit o nouă trăsătură a lui Gordon. Ei bine, poate că era adevărat. Poate că amândoi avuseseră o revelaţie.

  — Gordon. Penny îl îndemna să revină în prezent. Toată seara te-ai purtat ciudat.

  Fusese o scurtă izbucnire de nervozitate. Penny din vis era blândă şi feminină; cea din faţa lui, cicălitoare.

  — Dacă te supără ceva, de ce nu vrei să vorbeşti?

  Gordon încuviinţă tăcut. Încărcată de o veselie forţată, ieşirea programată de Penny începuse să-l apese, iar trecerile neaşteptate de la o stare sufletească la alta îl deranjau la fel de mult. În mod obişnuit se considera de neclintit, neafectat de idei trecătoare.

  — Azi mi-a telefonat Saul, spuse el rece, parcă fugind de propriile lui gânduri. El şi Frank Drake vor obţine aprobarea de a folosi temporar radiotelescopul principal de la Green Bank, Virginia. Vor să studieze steaua Hercules 99.

  — Dacă vor recepţiona semnale, presupunerile tale vor fi demonstrate?

  — Exact. Nu are nici un rost, dar… Asta e.

  — De ce n-are rost?

  — Uite, voiam…

  Exasperat, Gordon făcu un semn de lehamite cu mâna. Unul dintre chelneri interpretă gestul drept un semn şi porni spre ei. Grăbit, Gordon îi făcu un alt semn să nu se deranjeze.

  — Chiar dacă s-ar accepta întreaga poveste, tahionii şi celelalte… de ce să credem că trebuie să apară semnale radio? De ce ambele? Ideea de a folosi tahioni e motivată de viteza prea mică a undelor radio.

  — Ei, bine că măcar ei fac ceva.

  — N-ai fost cumva şi tu şefă de galerie în liceu?

  — Doamne, ce ticălos poţi fi uneori…

  — Luna asta am ratat momentul.

  — Ascultă, Saul vrea să te ajute.

  — Nu cred că problema se rezolvă în felul ăsta.

  — Dar cum? Când el respinse întrebarea cu un aer uşor dezgustat, ea insistă: Serios, Gordon, cum?

  — Las-o baltă. Asta-i cea mai bună soluţie. Să sperăm că vor uita şi ceilalţi.

  — Nu vorbeşti serios.

  — Ba da. Dacă ai fi venit la seminarul acela, te-ai fi convins.

  Penny îl lăsă o clipă să se mai domolească, apoi murmură:

  — Acum o săptămână erai încrezător.

  — Asta a fost acum o săptămână.

  — Dar măcar puteai lucra.

  — Mai sunt două zile până la examenul de candidatură al lui Cooper. Trebuie să-l ajut să se pregătească şi apoi să-l pun pe picioarele lui. Asta-i sarcina mea.

  Gordon dădu brusc din cap, de parcă faptul că-si găsise ceva de făcut rezolva toate chestiunile.

  — Poate că ar trebui să încerci pe calea sugerată de Saul.

  — N-are rost.

  — Cum poţi fi atât de sigur? Rezemându-se de spătarul scaunului din trestie împletită, Penny îşi împreună braţele la piept şi-l fixă cu privirea. Te-ai gândit vreodată la modul rigid în care lucrează oamenii de ştiinţă? Îmi aminteşte de instrucţia militară.

  — Rahat.

  — Cum v-au învăţat? Notaţi-vă tot ce ştiţi despre o problemă. Exprimaţi-o în câteva ecuaţii. De cele mai multe ori ajunge şi atât. Jonglează cu ecuaţiile şi ai obţinut răspunsul.

  — Nu-i chiar aşa de simplu, o contrazise Gordon, clătinând din cap.

  În sinea lui trebuia să recunoască, fără să vrea, că într-o oarecare măsură vorbele ei exprimau adevărul. Stabileşte simboluri, făcând din x, y şi z necunoscute şi apoi rearanjează-le. Gândire la comandă. Toţi se obişnuiseră cu metoda asta şi probabil că ea masca unele elemente ale problemei dacă nu erai atent. Dyson, cu toată înţelepciunea lui, se putea înşela amarnic, pur şi simplu fiindcă avea un anumit model de gândire.

  — Hai să comandăm o îngheţată de ciocolată, sugeră Penny bine dispusă.

  Gordon ridică privirea spre ea. Dorea ca într-un fel sau altul să încheie seara cum se cuvine. Şi-o aminti şezând pe scaunul toaletei şi se simţi învăluit de o căldură ciudată. În acea împrejurare, îndeplinind o funcţie animalică, înveşmântată într-o rochie din voal, avusese un aer în acelaşi timp vulnerabil şi senin. Un aer îndrăzneţ şi straniu de elegant.

  — V-aţi siimţiit biine la noi, domnule?

  Gordon se uită printre gene la chelner, încercând să descopere dacă era homosexual.

  — A, da… Sigur. Făcu o pauză. Mult mai bine decât la Chef Boy-Ar-dee.

  Expresia de pe chipul chelnerului făcea tot atâtea parale cât nota de plată.

  31 mai 1963

  Examenul de candidatură al lui Albert Cooper porni destul de bine. Gates, specialist în particule de energie înaltă, începu cu o problemă standard.

  — Domnule Cooper, să considerăm doi electroni într-o cutie unidimensională. Puteţi scrie funcţia ondulatorie pentru această stare?

  Gates zâmbi amical, încercând să dezamorseze încordarea pe care o crea orice examen oral. Candidatul făcea aproape invariabil câte o gafă în prezentare, fiind incapabil să-si amintească o problemă simplă de fizică doar din cauza agitaţiei pe care nu şi-o putea controla.

  Cooper trecu relativ uşor prin partea introductivă a problemei, schiţând cea mai scăzută stare energetică. Apoi se împotmoli. Gordon nu reuşi să-si dea seama dacă era vorba doar de panică sau de o tactică deliberată de a tărăgăna prezentarea. În ultima vreme, studenţii descoperiseră în tăcerea încruntată sau în tragerea de timp o metodă potrivită pentru a smulge din partea comisiei de examinare unele aluzii salvatoare. Adeseori ea dădea roade. După o clipă de tăcere, Gates spuse:

  — Bine, atunci… Componenta spaţială a funcţiei ondulatorii ar trebui să fie simetrică?

  Evident, Cooper răspunse:

  — A, nu… Cred că nu. Spinii ar trebui să fie…

  Şi apoi, oprindu-se din când în când, reuşi să treacă mai departe.

  Pe măsură ce Gates îl purta pe Cooper printr-o serie de întrebări de rutină, toate menite să descopere dacă studentul cunoştea situaţia generală din domeniul pe care îl aborda în lucrare, Gordon se simţea tot mai neliniştit. Instalaţia de aer condiţionat zumzăia cu o energie inutilă; creta cu care scria Cooper zgâria tabla, scoţând un scrâşnet supărător. Gordon îl privi scurt pe Bernard Carroway, astrofizicianul. Din partea lui nu se putea aştepta la necazuri. Carroway părea plictisit, nerăbdător să termine cu ritualul acesta şi să se întoarcă la calculele lui. Singurul pericol putea veni din partea celui de-al patrulea şi ultimul membru al comisiei: Isaac Lakin. Ca profesor titular în domeniul din care Cooper îşi alesese subiectul tezei, prezenţa lui era inevitabilă.

  Gates termină de formulat întrebările simple, iar Carroway, clipind somnoros, îl lăsă pe Lakin să ia cuvântul. Acum e acum, gândi Gordon.

  Dar Lakin nu atacă imediat. Îl făcu pe Cooper să vorbească despre partea experimentală, de obicei un teren sigur pentru candidat, pentru că aici se simţea ca acasă. Lakin puse apoi accentul pe bazele teoretice ale efectelor rezonanţei nucleare. Lucrând cu febrilitate, Cooper scrise ecuaţiile demultiplicatoare. Când Lakin atacă mai profund, Cooper încetini ritmul, apoi se opri. Aplica tactica de tărăgănare. Lakin pricepu imediat jocul şi refuză să-i servească lui Cooper vreo aluzie de care să se agaţe. Carroway începu să pară interesat şi, pentru prima oară de la începerea examinării, se ridică de pe scaun. Gordon se întrebă de ce orice student aflat într-un impas atrage în mod deosebit atenţia unei comisii; era oare vorba de instinctul vânătorului? Ori de îngrijorarea profesorală că studentul, considerat pregătit până nu se dovedea contrariul, trădează dintr-o dată o ignoranţă fatală? Niciunul dintre cele două răspunsuri nu exprima pe deplin adevărul, conchise Gordon.

  De-acum Lakin îl hăituia pe Cooper. Îi ceru să formuleze o imagine clară a modelului teoretic şi să descrie ipotezele de lucru. Apoi Lakin făcu ţăndări explicaţiile lui Cooper. Afirmaţiile lui erau confuze, raţionamentele nefundamentate. Neglijase două efecte importante. Gordon rămase împietrit, nedorind să intervină, deoarece încă se agăţa de speranţa că poate Cooper îşi va reveni după ce fusese azvârlit în această furtună dezlănţuită din senin şi va începe să răspundă corect. Dar speranţa se nărui. Gordon îşi aminti de un comentariu scris de Lakin pe o teză, cu câţiva ani în urmă: „Tinere, în această lucrare sunt multe lucruri originale şi corecte. Din nefericire, lucrurile corecte nu sunt originale, iar cele originale nu sunt corecte.”

  Carroway intră şi el în joc, punând câteva întrebări tăioase. Cooper păru să facă faţă, apoi reîncepu să bată în retragere, încercând să câştige timp. Dar în cadrul unei examinări de două ore se găseşte timp suficient pentru a detecta slăbiciunile celui examinat. Carroway, cu ochii întredeschişi, ascultă răspunsurile poticnite. Se înviorase în mod evident, iar pe chip i se lăţea o expresie de acreală. Gates se uită printre gene la Cooper, de parcă ar fi încercat să priceapă cum se făcea că un student care până mai adineauri păruse strălucit putea să se încurce atât de rău. Când Cooper îndrăzni să răspundă la o remarcă răutăcioasă a lui Lakin, Gates clătină mustrător din cap.

  Gordon se hotărî să intervină. Nu era o idee prea fericită să-ţi aperi studentul în timpul susţinerii examenului de candidatură, tocmai din cauză că efortul sărea în ochi şi dădea de înţeles că şi tu îi recunoşti defectele. Gordon ridică glasul, întrerupând torentul de întrebări al lui Carroway. Arătă că, în timpul ce le-a mai rămas, membrii comisiei ar trebui să ia în discuţie forma şi detaliile experimentului efectuat de Cooper, aspect pe care încă nu-l abordaseră. Reuşi. Gates aprobă. Cooper, care rămăsese proptit cu spatele de tablă, zâmbi vizibil uşurat. Se auzeau acum doar foşnetele firave ale hârtiilor răsfoite şi scârţâind scaunelor incomode în care cei prezenţi îşi căutau o poziţie mai odihnitoare. Starea de mai devreme se risipise. Cooper putea drege lucrurile măcar parţial.

  Trecură cinci minute în care totul decurse fără probleme. Cooper descrise dispunerea aparaturii, intrând în detalii referitoare la montaj. Le oferi celor prezenţi eşantioane din rezultatele obţinute la început.

  Lakin abia catadicsi să arunce o privire. În schimb, strecură câteva pagini proprii în setul de date şi le dădu lui Cooper.

  — Domnule Cooper, în cazul de faţă pe mine nu mă interesează doar rezultatele uşor de interpretat. Sunt sigur că membrii comisiei le vor considera normale. Ceea ce vreau să ştiu e dacă sunt corecte.

  — Poftiţi? Întrebă Cooper pe o voce piţigăiată.

  — Ştim cu toţii că în lucrarea dumneavoastră există… Particularităţi… Ciudate.

  — Păi, eu…

  — Ne-aţi putea explica aceste lucruri?

  Lakin arătă spre pagina lui, care era cu faţa scrisă în sus. Pe ea se vedeau linii care arătau întreruperea bruscă a curbelor normale de rezonanţă. Gordon le privi şi simţi un gol în stomac.

  Restul examinării păru să decurgă foarte rapid. Cooper îşi pierdu o parte din detaşarea calmă de care reuşise să dea dovadă când începuse barajul de întrebări. Acum se grăbea să explice o problemă pe care o cunoştea şi, ajungând la capăt, evita să tragă concluzii. Încerca să ocolească răspunsul care justifica rezultatul. De această dată vădit interesat, Carroway îl întoarse din drum. Intervenţiile lui Gordon nu puteau potoli avalanşa de întrebări. Gates începu să se alăture atitudinii sceptice a lui Carroway, astfel încât Cooper trebuia să se răsucească de la Lakin către Carroway, apoi către Gates, fiind întâmpinat de fiecare dată cu noi şi noi obiecţii.

  — Această problemă reprezintă esenţa tezei, spuse Lakin, iar ceilalţi îi dădură dreptate. Trebuie rezolvată. Doar domnul Cooper cunoaşte realitatea.

  Toţi cei din încăpere ştiau că discuţia se referea nu numai la corectitudinea montajului electronic al lui Cooper, ci şi la mesaje, la Gordon şi Saul Shriffer. Însă examinarea de faţă reprezenta modalitatea prin care membrii catedrei puteau să-si exprime părerea profesională în legătură cu subiectul pus în dezbatere, iar bătălia trebuia purtată pe acest teren.

  Gordon intenţiona să lase lucrurile să se desfăşoare astfel cât mai îndelung, eventual până la epuizarea celor două ore. În cele din urmă îndrăzni:

  — Totul e clar, dar nu ne-am îndepărtat de la subiect? Aţi văzut datele…

  — Sigur, reacţionă prompt Lakin. Dar sunt oare corecte?

  — Cred că examinarea are alt scop decât găsirea răspunsului la această întrebare. Suntem la un examen de candidatură. Ne ocupăm de adecvarea unui subiect – nu de rezultatul final.

  Gates dădu aprobator din cap. Apoi, spre surprinderea lui Gordon, Carroway făcu acelaşi gest. Lakin tăcu.

  Ca şi cum problema fusese închisă, Gates îi puse lui Cooper o întrebare nevinovată despre partea electronică. Examinarea continuă. Carroway se lăsă moale pe scaun, ţinându-si ochii aproape închişi şi cufundându-se în propria-i lume interioară, căci licărirea de interes dispăruse. Gordon se gândi îmbufnat la părerea contribuabililor despre funcţionarul public pe jumătate treaz, iar apoi îşi aminti că Bernard Carroway respecta ceea ce teoreticienii numeau un program de lucru normal. Sosea pe la amiază, gata să înlocuiască masa de dimineaţă cu dejunul. Seminariile şi discuţiile cu studenţii se desfăşurau până seara. Abia atunci era gata să înceapă calculele – adică adevărata muncă. Acest examen de la începutul după-amiezei era pentru el doar un exerciţiu de deşteptare.

  Adevăratul chin al lui Gordon începu abia după plecarea lui Cooper. Acum îndrumătorul de lucrare trebuia să asculte atent comentariile şi criticile colegilor săi, pentru ca, după toate aparenţele, să ţină seama de ele în viitor, atunci când se va ocupa de teza altui candidat. O confruntare decisivă şi în acelaşi timp subtilă.

  Lakin deschise discuţia punând sub semnul întrebării capacitatea lui Cooper de a înţelege problema pe deplin. Adevărat, recunoscu Gordon, Cooper stătea mai prost cu teoria generală. Dar studenţii dedicaţi experimentelor erau prin tradiţie mai preocupaţi de detaliile muncii de laborator – de „mângâierea aparaturii”, cum obişnuia Gordon să spună, pentru a stârni buna dispoziţie de care era mare nevoie – decât de fineţurile teoretice. Gates înghiţi ideea fără să spună nimic; Carroway se încruntă.

  Lakin ridică din umeri, recunoscând că, deocamdată, partida rămânea indecisă. Tăcu o vreme, cât Carroway, apoi Gates îşi exprimară neîncrederea privind rezultatele uneori neconcludente ale lui Cooper în problemele de fizică fundamentală – cei doi electroni din cutie, de exemplu. Gordon se declară de acord. Arătă, totuşi, că de acum înainte Catedra de Fizică putea să ceară studenţilor să aleagă numai cursurile esenţiale şi să spere că aceste cunoştinţe vor fi asimilate. Cooper trecuse deja examenul de calificare cerut de Catedră: trei zile de probleme scrise, urmate de un test oral de două ore. Cunoştinţele lui Cooper despre anumite subiecte erau lacunare, lucru regretabil, desigur. Dar ce putea face această comisie? Gordon promise că-l va obliga pe Cooper să aprofundeze respectivele probleme şi că, de fapt, îl va băga în sperieţi pe student, care va compensa curând aceste lipsuri. Membrii comisiei acceptară răspunsul-şablon, mulţumindu-se să dea din cap.

  Până acum Gordon călcase pe un teren destul de solid. De data aceasta însă, Lakin bătu gânditor cu stiloul în tăblia mesei – toc-toc – şi încet, aproape moleşit, revizui datele lui Cooper. Adevărata piatră de încercare pentru un experimentator, spuse el, era rezultatul obţinut. Nucleul tezei lui Cooper era efectul de rezonanţă spontană şi tocmai acest aspect nu reieşea cu claritate.

  — Teza este o demonstraţie, nu un vraf de hârtii, continuă Lakin cu un aer visător.

  Gordon îl contracară cât putu mai bine. Da, fenomenul de rezonanţă spontană era important, dar Cooper vizase altceva. Subiectul se referea la un fenomen mult mai convenţional. Comisia ar trebui să considere rezonanţa spontană drept o chestiune secundară care umbrise uneori datele pe care Cooper a încercat să le obţină.

  Lakin îl contrazise cu vioiciune. Aduse vorba despre lucrarea publicată în Physical Review Letters, care fusese semnată de Lakin, Bernstein şi Cooper. Teza finală trebuia să menţioneze articolul.

  — Iar asta înseamnă, desigur – şi aruncă o privire tristă şi ostenită în direcţia lui Gordon – că trebuie să discutăm toată problema… Interpretării… Care s-a bazat pe aceste… Întreruperi… Ale curbelor de rezonanţă.

  — Nu sunt de acord, răbufni Gordon.

  — Comisia trebuie să ţină seama de toate elementele, spuse Lakin calm.

  — În realitate, Cooper abordează o problemă standard.

  — Nu aşa a fost prezentată.

  — Ascultă, Isaac, ce fac eu n-are nici o legătură cu această teză şi cu această comisie.

  — Sunt de părere să ne concentrăm mai curând atenţia asupra posibilităţilor experimentului în sine, interveni Gates.

  — Exact, bolborosi Carroway, trezit din somnolenţă.

  — Cooper nu se va ocupa de… Aăă… Nu se va ocupa deloc de teoria mesajelor, zise Gordon.

  — Dar trebuie, spuse Lakin cu fermitate reţinută.

  — De ce? Întrebă Gordon.

  — Cum putem fi siguri că aparatura electronică funcţionează corect? Se vârî şi Gates.

  — Corect, reveni Lakin.

  — Stai puţin, echipamentele n-au nimic deosebit.

  — Cine ne asigură de asta? Întrebă Lakin. Există câteva modificări care nu sunt uzuale în experimentele pentru cercetarea rezonanţei. Ele, dacă înţeleg eu precis (Gordon detectă o undă de sarcasm în aceste ultime cuvinte), au fost făcute pentru a se obţine o creştere a sensibilităţii. Dar se limitează doar la atât? Nu cumva se obţine şi un efect neprevăzut, ceva care face ca aparatura să recepţioneze efecte noi din solidul în chestiune – antimoniura de indiu? Cum putem şti cu siguranţă?

  — Bună remarcă, mormăi Gates.

  — La ce fel de efect te referi, Isaac? Întrebă Carroway sincer uimit.

  — Nu ştiu, recunoscu Lakin. Dar asta e problema. Exact asta.

  — Nu sunt de acord, spuse Gordon.

  — Ba nu, Isaac are perfectă dreptate, murmură Carroway.

  — Are un grăunte de adevăr, spuse Gates gânditor. Cum putem fi siguri că e un subiect bun de teză dacă nu ştim că echipamentele vor produce exact ceea ce susţine Cooper? Vreau să zic, Isaac are unele îndoieli. Tu, Gordon, consideri că totul e în ordine. Dar eu cred că ar trebui să avem informaţii suplimentare înainte de a trece mai departe.

  — Nu acesta e scopul declarat al examinării, puse Gordon lucrurile la punct.

  — Ba eu cred că e o întrebare justificată, insistă Carroway.

  — Şi eu cred la fel, adăugă Gates.

  Lakin aprobă cu o mişcare din cap. Gordon observă că ceilalţi erau jenaţi, nedorind să supună discuţiei chestiunea care zăcea îngropată în mormanul de detalii privind aparatura folosită de Cooper şi de subtilităţi teoretice. Cu toate acestea, Gates, Carroway şi Lakin considerau că ipoteza mesajului era pur şi simplu o prostie. Nu aveau de gând să lase subiectul să le scape din mână. Cooper nu putea să explice toate datele obţinute sau, în orice caz, datele interesante. Atâta vreme cât îndoiala plutea în aer, comisia aceasta nu va aproba teza. Pe de altă parte, nu se punea problema unor teorii care să se bată cap în cap. Cooper era slăbuţ la unele capitole importante. Trebuia să studieze, să-si dedice mai mult timp manualelor. Niciodată nu fusese un student strălucit la seminarii, iar acum acest lucru ieşea în evidenţă. La el se adăuga chestiunea confuză a mesajelor şi era de ajuns.

  — Propun să-l respingem pe domnul Cooper la această primă încercare de a lua examenul de candidatură, spuse Lakin calm. Are nevoie de pregătire suplimentară. De asemenea, problema rezonanţei spontane – o privire aruncată lui Gordon – trebuie rezolvată.

  — Corect, întări Gates.

  — Hm, spuse Carroway somnoros, adunându-si deja hârtiile împrăştiate.

  — Staţi puţin…

  — Gordon, începu Lakin pe un ton amical dar uşor agasat, asta-i părerea majorităţii membrilor comisiei. Vrei să ne dai formularul?

  Cu un gest mecanic, Gordon îi înmână formularul de examinare cu antetul Universităţii, pe care membrii Catedrei puteau semna şi răspunde cu „da” sau „nu” la întrebarea dacă Albert Cooper trecuse. Formularul reveni la Gordon cu trei de nu. Rămase cu ochii pironiţi la el, încă debusolat, încă nesigur că totul se terminase. Era prima oară când condusese un student la un asemenea examen, iar acesta căzuse – o întâmplare destul de neobişnuită. Candidatura era considerată un fleac de examen, pentru numele lui Dumnezeu. Lui Gordon îi fulgeră prin minte teoria arhicunoscută a revoluţiilor ştiinţifice, în care paradigmele se depăşeau una pe alta, cele vechi înlocuindu-le pe cele noi. Într-un fel, teoria mesajului şi teoria rezonanţei spontane erau paradigme, construite pentru a explica o multitudine de date misterioase. Două paradigme care se gâlceveau pentru o fărâmă de material experimental. Aproape că-i veni să izbucnească în râs.

  Abia hârşâitul scaunelor şi foşnetul hârtiilor îl treziră, încă uluit de rezultat, bolborosi câteva cuvinte către fiecare dintre bărbaţii care plecau. Înainte de a ieşi, până şi Lakin îi strânse mâna şi-i spuse pe un ton senin:

  — Serios, trebuie să rezolvăm chestia asta, înţelegi?

  Privindu-l din spate, Gordon înţelese că pentru Lakin examenul acesta fusese un incident regretabil, în care era implicat un membru tânăr al Catedrei, ce se îndepărtase de la subiect. Lakin abandonase metodele mai subtile de convingere. Nu mai era în stare să vină la Gordon şi să-l îndemne cu blândeţe să renunţe la ideile lui. Acest fel de discuţie nu ar fi dus nicăieri. Nici nu dăduse vreun rezultat. Personalităţile lor nu se împăcau şi poate că acesta reprezenta, la urma urmei, aspectul cel mai important în domeniul cercetării. Crick şi Watson nu o suferiseră pe Rosalind Franklin, iar asta îi împiedicase să colaboreze la rezolvarea enigmei ADN-ului. Dacă ar fi lucrat alături, ar fi descoperit secretul mai demult. Ştiinţa abunda în conflicte aprinse, dintre care multe blocaseră progresul. Cunoştea exemple de ocazii irosite – dacă Oppenheimer ar fi reuşit să penetreze izolarea din ce în ce mai rigidă a lui Einstein, probabil că împreună ar fi trecut de lucrările din 1939 ale lui Oppenheimer privind stelele neutronice, pentru a analiza problema relativistă generală a materiei deformate. Dar nu se întâmplase aşa, pentru că, într-o oarecare măsură, Einstein încetase să mai asculte vocile altora şi se izolase în propria-i lume de vis a teoriei complete a câmpului unificat…

  Gordon îşi dădu seama că rămăsese singur în încăperea sumbră. Un etaj mai jos, Cooper aştepta rezultatul. Profesoratul oferea nenumărate bucurii, dar Gordon se întrebă brusc dacă ele nu erau cumva anulate de asemenea momente nefericite. Îţi petreceai două treimi din timp cu sfertul de clasă care avea o pregătire mai slabă; studenţii cu adevărat buni nu-ţi făceau probleme. Acum trebuia să coboare şi să-l anunţe pe Cooper.

  Îşi adună hârtiile şi ieşi. Razele de soare pătrundeau pe ferestrele coridorului ca nişte săgeţi galbene. Zilele erau tot mai lungi. Cursurile se încheiau. Vreme de o clipă, Gordon uită de Cooper, de Lakin şi de mesaje şi se lăsă pătruns de un singur gând: lunga şi binecuvântata vară sosise.

  August 1998

  În clipa când auzi pietrişul de pe drumul de acces scârţâind sub pneurile automobilului, Marjorie avea totul pregătit. În congelator aştepta gheaţa acumulată cu grijă în orele când energia electrică nu era întreruptă. După o săptămână searbădă, era nerăbdătoare să primească oaspeţi. După cum i-l descrisese John, probabil că Peterson avea să-i displacă; membrii Consiliului erau persoane distante, inabordabile. Vizita unuia dintre aceştia în casa ei aducea cu sine primejdia de a comite vreo gafă socială enormă, dar şi emoţia reparatorie de a cunoaşte o persoană mai importantă decât un profesor universitar de la Cambridge.

  John o anunţase cu doar două ore înainte, stratagema clasică a soţilor nechibzuiţi. Din fericire, era ordine în casă, cu toate că bărbaţii oricum nu bagă în seamă astfel de amănunte. Cina îi dădea bătaie de cap. Simţi că s-ar cuveni să-l invite să rămână, măcar din politeţe, deşi cu puţin noroc s-ar putea ca el să refuze. În congelatorul ce funcţiona cu baterii avea carne pentru o friptură. O păstrase pentru o ocazie deosebită, dar nu-i rămăsese timp să o dezgheţe. Ştia că era important să-i facă o impresie bună lui Peterson; John nu-l invitase acasă din amiciţie. Poate un sufleu… Căută prin dulapurile din bucătărie şi găsi o conservă de creveţi. Da, cu asta putea face faţă. Un sufleu de creveţi, salată şi pâine albă. Apoi căpşuni din grădină şi frişcă. Al naibii de elegant, dacă stai să te gândeşti la situaţia generală. E drept, va epuiza o bună parte din bugetul săptămânal destinat alimentelor, dar ducă-se încolo gândul la economii într-o situaţie de asemenea urgenţă. Aduse din pivniţă o sticlă scumpă de Chablis de California şi o puse în congelatorul minuscul, singura modalitate de a o răci atât cât trebuia până la sosirea oaspetelui. Cu vinul rece, întâlnirea ar arăta mai festivă, se gândi ea. Întrucât John lucra până târziu la laborator, abia dacă-l văzuse în ultimele zile. Marjorie se obişnuise să încropească o masă frugală de seară pentru copii şi pentru sine, păstrând o oală cu supă, doar s-o încălzească la sosirea lui.

  Auzi zgomotul portierelor trântite. Marjorie se ridică de pe scaun când cei doi bărbaţi intrară în camera de zi. John părea morocănos ca de obicei, se gândi ea cu afecţiune. Văzându-l la lumina zilei pentru prima oară în acea săptămână, observă cât de obosit arăta. Peterson era atrăgător şi avea un aer elegant, socoti Marjorie, însă buzele prea subţiri îl făceau să apară rigid.

  — Soţia mea, Marjorie, spuse John când ea îi întinse mâna lui Peterson. Privirile li se întâlniră în momentul strângerii de mână. Marjorie încercă brusc un sentiment straniu, apoi el îşi dezlipi privirea de la ea şi trecură în cealaltă cameră.

  — Sper că nu vă deranjăm prea mult, spuse Peterson. Soţul dumneavoastră m-a asigurat că nu va fi nici o problemă, iar noi mai avem de discutat unele chestiuni.

  — Nu, deloc. Mă bucur să primesc oaspeţi din când în când. Viaţa unei soţii de fizician devine foarte plicticoasă atunci când el are de lucru la un experiment.

  — Cred că aveţi dreptate. Îi aruncă o privire pătrunzătoare şi păşi spre fereastră. Aveţi o locuinţă încântătoare.

  — Ce să-ţi ofer de băut, Peterson? Întrebă John.

  — Whisky cu sifon, te rog. Da, încântător. Îmi place mult la ţară. Trandafirii dumneavoastră arată extrem de bine.

  Făcu un gest către grădină şi apoi câteva comentarii precise asupra solului.

  — Locuiţi la Londra, domnule Peterson, adevărat?

  — Da, sigur. Mulţumesc, se adresă el lui John în timp ce luă paharul cu whisky.

  — Aveţi şi o casă la ţară pentru sfârşitul de săptămână? Întrebă Marjorie.

  Înainte ca Peterson să-i răspundă, i se păru că percepe un licăr în ochii lui.

  — Nu, din nefericire. Aş fi vrut să am. Dar probabil că nici n-aş avea timp s-o folosesc. Munca mă ţine mereu pe drumuri.

  Ea dădu din cap înţelegătoare şi se întoarse spre John:

  — Am deja un avans la băutură, dar aş mai vrea o înghiţitură, te rog, John, spuse ea întinzând paharul.

  — Sherry, da?

  Judecând după modul deliberat nepăsător în care vorbea, Marjorie depistă imediat efortul pe care-l făcea John pentru a se înţelege cu Peterson. Simţise din prima clipă încordarea existentă între cei doi bărbaţi. John traversă camera până la dulap şi spuse pe un ton amuzat şi reţinut:

  — Ian are şi sarcina de a se îngriji ca noi să nu bem prea mult, ca să vedem lumea aşa cum e.

  Remarca nu-l impresionă vizibil pe Peterson, care murmură:

  — Mare fericire că până acum alcoolicilor nu le-a venit ideea de a arunca vina pe Consiliul Mondial pentru fuga lor de realitate.

  — Fuga de realitate? Interveni Marjorie. Asta nu-i cumva noua teorie terapeutică?

  — O boală care se dă drept remediu, pariez, chicoti John.

  Peterson se mulţumi să mormăie ceva şi se întoarse spre femeie. Înainte ca el să treacă la alt subiect, lucru ce părea evident, Marjorie întrebă, mai degrabă pentru a-l debusola:

  — Ce se ascunde în spatele acestor nori ciudaţi pe care-i vedem zilnic? Am auzit la buletinul de ştiri despre un francez care afirma că sunt de un tip nou, o…

  — Nu pot să vă spun, o întrerupse Peterson brusc. Serios că nu ştiu. Am pierdut de mult contactul, înţelegeţi?

  „Ce evaziv e, un adevărat artist”, gândi Marjorie.

  — Atunci despre Brazilia. Ce ne poate spune Consiliul Mondial despre asta?

  — Înflorirea se extinde, iar noi facem tot ce ne stă în putinţă.

  Peterson se însufleţi, poate şi pentru că noul subiect era deja de domeniu public.

  — Deci a scăpat de sub control? Întrebă ea.

  — În mare măsură, da. Consiliul identifică problemele şi dirijează cercetarea, integrându-le pe ambele în sfera politică. Imediat ce descoperim punctele nevralgice care au legătură cu tehnologia, acţionăm asupra lor. Funcţia noastră principală este integrarea ecoprofilelor prin satelit. Studiem datele care pot evidenţia schimbările. Cum apare o chestiune cu implicaţii internaţionale, doar cei din domeniile tehnice se ocupă de…

  — Rezolvarea lor, termină John, revenind cu paharul de sherry. Psihologia asta pompieristică face extrem de dificilă descifrarea unei enigme, nu găseşti? Fără continuitate în cercetare…

  — Oho, John, am mai auzit placa asta de multe ori, spuse Marjorie cu o veselie pe care o simţi puţin falsă. Sunt sigură că domnul Peterson îţi ştie deja părerile.

  — Gata, o las mai moale, o aprobă John domolit, de parcă şi-ar fi amintit unde se afla. Voiam să atrag atenţia asupra echipamentului, asta e. Încerc să-l conving pe Ian să pună mâna pe telefon şi să obţină ajutorul celor de la Brookhaven. Îţi trebuie vână, după cum zic americanii şi…

  — Mai multă decât am eu, din nefericire, interveni Peterson. Ai o impresie greşită despre putere sau, mai curând, despre influenţa pe care o pot exercita. Cei din domeniul ştiinţific nu prea agrează Consiliul, pentru că mută oamenii de colo-colo ca pe nişte pioni.

  — Şi eu am observat asta, spuse Marjorie.

  John zâmbi drăgăstos.

  — N-are rost să fii primadonă dacă nu ţi se oferă prilejul să cânţi o arie, am dreptate? Se întoarse iar spre Peterson. Voiam doar să spun că unele echipamente sofisticate de la Brookhaven ne-ar ajuta să eliminăm zgomotul. Dacă tu…

  Peterson strânse din buze şi spuse repede:

  — Ascultă, eu voi exercita presiuni. Ştii cum e: rapoarte, comisii, comitete de analiză şi câte altele. Dacă nu se întâmplă un miracol, vor trece săptămâni până să se rezolve.

  — Dar sunt sigură că puteţi exercita o oarecare…, interveni Marjorie.

  — Markham se pricepe cel mai bine la treaba asta, spuse Peterson, întorcându-se către ea. Eu voi pregăti terenul cu telefoane. El poate merge să-i întâlnească pe cei din Washington şi Brookhaven.

  — Da, murmură John, da, aşa s-ar rezolva. Greg are multe legături, sper.

  — Sigur? Întrebă Marjorie, neîncrezătoare. Pare cam, nu ştiu cum să spun…

  Peterson zâmbi amuzat.

  — Cam trăsnit? Lipsit de gusturi? N-ar fi omul potrivit? Dar e american, să nu uităm asta.

  Marjorie râse.

  — Da, aşa e. Ian pare mai apropiat.

  — Mai previzibil, vrei să spui? O ajută John.

  — Asta voiam să spun?

  — Cred că e modalitatea pe care o folosim de obicei, spuse Peterson. Nu ne periclitează planurile.

  Marjorie rămase uimită de acordul dintre cei doi bărbaţi. Purta o amprentă de straniu şi tristeţe. Ezită o clipă când amândoi, ca la un semnal neauzit, priviră fix în pahare. Fiecare dintre ei îşi înclină paharul, făcând cuburile de gheaţă să se lovească de margini. Marjorie ridică ochii spre camera tăcută, apăsătoare. Lemnul lustruit al mesei din sufragerie reflecta buchetul de flori pe care-l aranjase cu mâna ei, iar în oglindirea neclară vaza părea o mână deschisă care susţinea lumea.

  Oare Peterson îi spusese lui John mai devreme vreo veste proastă? Căută febril o soluţie pentru a risipi această stare.

  — John, mai avem sherry?

  — Bună idee, spuse el şi se ridică să aducă sticla. Părea iritat. Vorbeai mai devreme, în maşină, despre femeia aceea de la Caltech, se adresă el lui Peterson.

  — Catherine Wickham, spuse Peterson cu o voce moale. Are o lucrare despre microuniversuri.

  — Materialele pe care i le-ai arătat lui Markham?

  — Da. Dacă explică nivelul de zgomot din experimentul tău, atunci sunt importante.

  — Deci de aceea ai dat telefonul acela? Întrebă John. Turnând sherry. Mai vrei unul?

  Ridică sticla de whisky.

  — Da, te rog. Am luat legătura cu ea şi apoi cu Thorne, tipul care conduce grupul. Femeia vine cu următoarea cursă.

  John rămase cu sticla în aer în timp ce turna.

  — Grozav. Ai vorbit cu cine trebuie.

  — Îl cunosc pe cel ce răspunde de contractul lui Thorne.

  — Aha. Tăcere. Deci aşa.

  — Ei, să n-o plictisim pe soţia ta cu problemele noastre, sugeră Peterson. Aş vrea să văd grădina, dacă nu vă supăraţi. Mai tot timpul mi-l petrec în Londra sau călătorind şi trebuie să recunosc că e o încântare să văd o casă adevărată.

  Când se ridicară, se uită la ea dintr-o parte. Marjorie se întrebă dacă acesta nu era cumva un joc deliberat pentru a-i câştiga simpatia.

  — Soţia dumneavoastră vă însoţeşte în călătorii?

  — Nu, niciodată.

  — Da, presupun că nu poate, din cauza afacerilor. Cred că-i merge foarte bine.

  — Da, îi merge de minune. Lui Sarah îi reuşeşte tot ce începe. Vocea lui nu trăda nici un sentiment.

  — Marjorie, o cunoşti pe soţia lui Ian? Întrebă John uimit.

  Acum se aflau afară, pe terasa de lângă scara care dădea spre peluză. Soarele era încă sus pe cer.

  — Nu, nu personal, dar am auzit câte ceva despre ea. Înainte o chema Lady Sarah Lindsay-Stuart-Buttle, înţelegi?

  John o privi nelămurit.

  — Ei, n-ai de unde să ştii. În fine, acum desenează rochii minunate. Sarah Lindsay. Nu aveţi copii, adevărat, domnule Peterson?

  — Nu, n-am.

  Traversară peluza. De undeva din dreapta se auzi un cocoş cântând.

  — Găinile dumneavoastră? O întrebă Peterson.

  — Da, ţinem câteva pentru ouă. Uneori le mai şi mâncăm, cu toate că-mi displace să omor creaturile astea proaste.

  — Ce rasă aveţi? Orpington sau Leghorn, presupun, dacă le creşteţi în primul rând pentru ouă.

  Marjorie îl privi, surprinsă.

  — Vă pricepeţi şi la găini. Da, avem câteva Orpington. Dar Leghorn, nu. Deşi sunt bune ouătoare, totuşi îmi plac mai mult ouăle cu coaja roşie decât celelalte.

  — Aveţi dreptate. Iar cele din rasa Leghorn sunt cam năbădăioase. Au tendinţa de a răvăşi o gospodărie mică, aşa ca a dumneavoastră. Dar de Rhode Island? Şi astea fac ouă roşii.

  — Am doar câteva puicuţe. Încă n-au început să ouă.

  — Aveţi intenţia să le încrucişaţi? După cum a cântat, cocoşul nu pare a fi din Roşu de Rhode Island.

  — Mă surprinde ce multe ştiţi despre ele.

  Peterson zâmbi.

  — Ştiu o mulţime de lucruri cu care uimesc lumea.

  Marjorie răspunse cu politeţe zâmbetului, dar încercă să-si păstreze o anumită răceală în privire. Nu era femeia care să se lase uşor sedusă de cineva. Omul era demn de dispreţ, n-o interesa deloc persoana ei. Flirta cu ea din obişnuinţă, numai pentru că era femeie.

  — Vreţi să luaţi masa de seară cu noi, domnule Peterson? Întrebă aproape oficial.

  — Sunteţi foarte amabilă, doamnă Renfrew. Vă mulţumesc, dar am făcut deja o altă promisiune. De fapt, adăugă el, privindu-si ceasul, cred că ar trebui să plec. Am o întâlnire cu cineva la şapte şi jumătate, tocmai la Cambridge.

  — Regret, dar şi eu trebuie să mă întorc la laborator în seara asta, spuse John.

  — A, nu, protestă ea. Urât din partea ta. Se simţea deja uşor cherchelită şi avea chef de tovărăşie. Pe de altă parte, se simţea şi plină de energie, aproape agitată, de parcă ar fi băut prea multă cafea. N-ai mai stat cu mine de-un veac şi aveam de gând să pregătesc un sufleu de creveţi. Refuz cu îndârjire să rămân singură şi în seara asta.

  — Sună ca o invitaţie ispititoare. John, dacă aş fi în locul tău, n-aş ezita nici o clipă, zise Peterson arborând un zâmbet insinuant, ca de obicei.

  John păru stânjenit de această ieşire a lui Marjorie în faţa unui necunoscut.

  — Bine, de acord, dacă e atât de important, voi rămâne la masă. Dar după aceea va trebui probabil să plec pentru câteva ore.

  Intrară în casă. Peterson puse paharul pe masă.

  — Mulţumesc pentru trataţie. Te anunţ când va trebui să plec din nou în California. Doamnă Renfrew, vă mulţumesc pentru această plăcută ieşire din cotidian.

  Marjorie îl lăsă pe John să-l conducă şi-si turnă încă un pahar în vreme ce ei îşi luau rămas-bun în hol. Era destul de dezamăgită că Peterson nu rămăsese la masă. Probabil că un flirt nevinovat cu el i-ar fi făcut plăcere, deşi omul părea să fie total lipsit de principii şi dezagreabil.

  John reveni în cameră frecându-si mâinile, mulţumit.

  — Ei, bine c-am scăpat de el. Mă bucur că n-a putut să rămână, tu nu? Ce părere ai despre el?

  — Parcă-i o reptilă, răspunse Marjorie fără să se gândească. Alunecos şi lipicios. Nu m-aş încrede deloc în el. Deşi e foarte atrăgător, desigur.

  — Serios? Mie mi se pare foarte comun. M-a surprins că ştiai atâtea despre soţia lui. Niciodată n-ai adus vorba de ea.

  — O, cerule, mi-am amintit totul când l-am văzut. John, nu mai ţii minte? A fost un scandal îngrozitor în legătură cu ea şi Prinţul Andrew. Stai să mă gândesc, aveam douăzeci şi cinci de ani, deci trebuie să fi fost prin 1985. Prinţul Andrew e de o vârstă cu mine, iar ea avea – ştiu eu?

  — Aproape treizeci, aşa cred. În sfârşit, mi-aduc aminte că toate discutam despre asta. Noi îi spuneam Randy Andy1.

  — Eu nu-mi amintesc deloc.

  — Ei, nu se poate. Toate ziarele vuiau. Nu doar cele de scandal. Apăreau scrisori din partea cititorilor, în care cereau un comportament mai demn al membrilor Familiei Regale şi chestii din astea. Iar Regina l-a numit pe Peterson ambasador în… Uite că nu mai ştiu exact unde, dar oricum departe. Africa.

  — Vrei să spui că erau căsătoriţi pe vremea aceea?

  — Păi, sigur că erau. Tocmai de aceea a ieşit atâta tevatură. A fost o nuntă grandioasă, doar cu un an înainte, a participat toată înalta societate. De fapt, nu a fost numit chiar ambasador. Prim-secretar, înţelegi,

  1 Rimă intraductibilă, având înţelesul de Andy Scandal (n.tr.) sau cam aşa ceva. Da, iar nouă Prinţul Andrew ni se părea un bărbat grozav. O poveste romantică de dragoste. Picătura care a umplut paharul a fost într-o seară, când amândoi au băut cam mult, iar el a dus-o într-o cameră din Palatul Buckingham şi a atârnat de clanţă o plăcuţă cu „Nu deranjaţi” pe care o şterpelise din vreun hotel. Mai apoi, după ce s-a răspândit zvonul, ea le-a declarat reporterilor că dorise dintotdeauna s-o facă în Palat, numai că paturile erau tari şi cu denivelări!

  — Doamne Dumnezeule, Marjorie!

  Văzând expresia de pe chipul lui, Marjorie chicoti.

  — E destul de caraghios, dacă stai să te gândeşti.

  — Femeia pare să fie total iresponsabilă. Aproape că mă face să-mi fie milă de Peterson, deşi îndrăznesc să afirm că se merită unul pe altul. Presupun că a rămas cu ea fiindcă l-a ajutat să urce pe scara ierarhică.

  — Tot ce se poate. Trebuie să recunosc că pe vremea aceea nu mi-a păsat deloc de el. Faptul că o spusese acum i se părea normal. Asta explica măcar în parte ciudata încordare şi confuzie de mai devreme. Părea un tip interesant, dar poate că impresia ei se datora şi celor trei pahare, în fine, să bag sufleul la cuptor. Vrei să pui masa, iubitule?

  — Hmm, da, bolborosi el distrat. Mă gândeam că poate prindem şi ştirile…

  Marjorie se întoarse:

  — Ştiri, asta e. Tu şi Peterson aţi trecut printr-un moment ciudat ceva mai devreme. La ce vă gândeaţi fiecare?

  John rămase locului.

  — A, da. Avea aceeaşi expresie ca şi după-amiază, când am primit un telefon la laborator. Acum mi-am amintit. Am auzit întâmplător o parte…

  Tăcu, căzând pe gânduri.

  — Îmi spui şi mie? Îl somă Marjorie pe un ton sever. Despre ce era vorba?

  — Norii. Un raport privind compoziţia lor. Iar când Peterson a ignorat întrebarea ta, mi-am dat seama că e ceva rău.

  — Crezi că vor spune ceva la ştiri?

  — Dacă şi Peterson îşi ţine gura, mă îndoiesc. Şi totuşi…

  Copiii urmăreau ITV. John comută pe BBC 1. Marjorie rămase în picioare lângă uşă, uitându-se la televizor. Nu se difuza decât o emisiune de ştiri pe zi; restul programului consta din emisiuni distractive, în majoritate comedii de situaţie şi din când în când câte un film vechi sau un western. Puţini mai voiau să vizioneze ceva serios.

  „. Tulburări şi la Londra astăzi, deşi nu s-au înregistrat victime. Grupurile protestatare din Cornwall care au demonstrat în Piaţa Trafalgar au provocat ciocniri cu poliţia. Un purtător de cuvânt al poliţiei a declarat că grupul a încălcat ordinul de a elibera strada şi de a permite reluarea traficului, astfel că autorităţile s-au văzut obligate să disperseze mulţimea prin folosirea forţei şi să aresteze persoanele care au opus rezistenţă. Hugh Caradoc, lider al Mişcării pentru Independenţă din Cornwall, susţine că demonstraţia s-a desfăşurat într-o atmosferă de ordine şi că poliţia i-a atacat pe manifestanţi, fără a fi provocată.”

  Pe ecran apăru un bărbat cu ochi sălbatici, cu pumnul ridicat deasupra capului, târât de doi poliţişti. Prezentatorul făcu o pauză şi păru mai bine dispus.

  „Pregătirile pentru încoronare continuă. Regele şi Regina au vizitat astăzi Westminster Abbey şi au fost primiţi de Sfinţia-Sa Reverendul Gerald Hawker, Abatele bisericii. Întrevederea a durat ceva mai puţin de o oră.”

  Pe ecran apăru bine cunoscuta faţadă a catedralei Westminster Abbey; sub portalurile impunătoare se iviră două siluete minuscule care făcură semn cu mâna către câţiva trecători, apoi se urcară într-o limuzină cu însemnele regale.

  „Invitaţiile pentru ceremonia din luna noiembrie au fost trimise recent şefilor de state din întreaga lume. La grajdurile regale a început pregătirea trăsurii folosită în mod obişnuit cu ocazia încoronărilor. Aceasta va fi complet aurită, costurile fiind estimate la cinci sute de mii de lire sterline. Domnul Alan Harmon, reprezentantul comitatului Huddersfield în Parlament, a declarat astăzi în Camera Comunelor că aceasta este o povară scandaloasă pentru contribuabilii britanici. Un comunicat primit azi din partea Palatului Regal a confirmat că Prinţul David, în vârstă de paisprezece ani, suferă de vărsat de vânt şi se află izolat la infirmeria şcolii Gordonstown. Moştenitorul tronului îşi petrece timpul citind benzi desenate de science fiction. Iar acum vă prezentăm ştirile sportive ale zilei. La sfârşitul partidei, echipa din Kent a totalizat 245 de puncte, faţă de Surrey…”

  Marjorie ieşi să pregătească cina. John Renfrew rămase în faţa aparatului, aşteptând rezultatul celor din Yorkshire. Nu mai avea deloc timp pentru a face sport, dar continua să urmărească meciurile de cricket şi ţinea cu Yorkshire.

  Marjorie se agita în bucătărie. Era puţin nervoasă. Plicticos joc acest cricket. De ce stătea acolo să se uite la aşa ceva? Ar fi putut s-o ajute sau măcar să vorbească cu ea dacă tot voia să plece din nou. Se gândi să mai bea un pahar de vin şi hotărî că nu era cazul. Mare risipă să-l bea acum, mai ales că avea să-si petreacă seara singură şi se simţea deja ameţită. Amestecă salata, scoase pâinea şi untul. Sufleul era deja gata. Se întoarse în camera de zi. John se afla tot în faţa televizorului.

  — Credeam c-o să aşezi masa măcar, spuse ea tăios. El ridică ochii nelămurit.

  — Cum, e gata mâncarea? O pun într-o clipă.

  — Nu, nu într-o clipă. Sufleul e făcut şi nu aşteaptă. Fă bine şi pune-o acum.

  Ieşi ca o furtună din cameră, iar John rămase cu ochii holbaţi după ea. Porni calm către dulap, scoase furculiţe şi şervete şi le întinse pe masă. Marjorie apăru cu sufleul.

  — Asta numeşti tu masă aranjată? Unde sunt şerveţelele de şters pe mâini? Şi cheamă şi copiii. Vreau să-l pun în farfurii înainte să se lase.

  Se aşeză la masă.

  — Ce s-a întâmplat, scumpo? Întrebă el cu un aer nevinovat.

  — Cum adică „ce s-a întâmplat”? Nimic, izbucni ea.

  — Pari supărată, îndrăzni John.

  — Cum naiba să nu fiu iritată! Nu-ţi cer decât să aranjezi masa şi când totul e pregătit, descopăr că tu n-ai făcut nimic. M-am săturat să trebăluiesc toată ziua. Şi la ce bun? Fac curat în casă, dar nu mai primim oaspeţi, aşa că tot nu bagă nimeni de seamă. Gătesc ceva deosebit, iar tu mănânci şi fugi la treaba ta. Aş putea la fel de bine să desfac o conservă de fasole, că oricum nu observi ce mănânci. Mi-e silă să-mi petrec singură serile şi chiar jumătate din noapte, dacă-i vorba să spunem lucrurilor pe nume. Se ridică în picioare, înfruntându-l.

  — Marjorie, iartă-mă, draga mea. Nu mi-am dat seama… Uite, dacă ţii atât de mult, o să stau acasă în seara asta. Mă gândeam… Vreau să zic, ştiu că te-am neglijat în ultima vreme, dar lucrarea asta înseamnă enorm pentru mine. E vitală, Marjorie şi n-aş fi putut s-o fac dacă n-aş fi ştiut că mă sprijini. Tu eşti elementul cel mai stabil din viaţa mea. Nu ţi-am spus-o mereu, pentru că sunt sigur că ştii. Mă bizui pe tine. Dacă aş afla că ţi s-a întâmplat ceva rău, nu m-aş mai putea concentra.

  Marjorie zâmbi strâmb.

  — Mă faci să mă simt vinovată. Te-am trădat, nu? Vrei să păstrez casa curată ca un pahar, să fiu sistemul tău de sprijin, să devin reazemul pentru marele om de ştiinţă şi aşa mai departe. Ei bine, de cele mai multe ori sunt fericită să fiu toate astea, numai că acum am devenit egoistă. Şi nu-i vorba că eşti plecat mai tot timpul. Azi am avut o zi grea, toate s-au ţinut lanţ. A trebuit să stau la coadă ore în şir, nicăieri nu aveau carne, de vreo două săptămâni nu pot găsi pe nimeni să repare baia, iar astăzi cineva a spart lacătul de la garaj şi a furat o grămadă de scule.

  — Serios? De ce n-ai spus mai devreme?

  — N-am apucat. Niciodată nu dau de tine la nenorocitul ăla de laborator. Iar Nicky a venit de la şcoală plângând, pentru că domnişoara Crenshaw, tocmai ea, a renunţat la toate şi a plecat la Tristan da Cunha fără să anunţe pe nimeni. Ştii ce devotată îi era Nicky. Mi-am închipuit că guvernul va pune capăt emigrării muncitorilor de care avem nevoie. Presupun că domnişoara C. Nu a fost considerată necesară. În sfârşit, a trebuit s-o consolez pe Nicky. După aceea ai telefonat tu anunţându-mă că vii cu Peterson acasă. Serios, uneori mă simt ca o minge pasată de colo-colo.

  — De ce nu-ţi iei o zi liberă? Du-te la cumpărături în Londra. Cumpără-ţi o rochie. Mergi la teatru.

  — Singură?

  — Alege-ţi ziua şi-ţi promit că voi veni seara să vedem o piesă împreună. Ce zici de asta? Dar să nu fie vreuna dintre piesele acelea sumbre şi tragice din noul val. Lumea e destul de amărâtă şi fără aşa ceva.

  Domolită, Marjorie râse.

  — Ei, lucrurile nu-s chiar atât de negre cum le descriu oamenii. Lumea a trecut prin vremuri şi mai cumplite. Gândeşte-te numai la ciumă sau la al doilea război mondial. O să supravieţuim noi. Da, cred că o zi la Londra ar fi o idee bună. Am şi uitat de când nu mi-am mai cumpărat ceva nou. Vai, John, acum mă simt mai bine. Să ştii, nu-i nevoie să rămâi acasă în seara asta. Sunt convinsă că mori de nerăbdare să te întorci la treabă.

  — Ba rămân. Spune-mi mai precis ce s-a furat din garaj. Să ştii că ar cam fi vremea să instalăm un sistem de alarmă. Crezi că e vorba de nomazii aceia de la ferma veche?

  — Of, Dumnezeule, se văită ea dintr-odată, John, uită-te la sufleul meu! S-a turtit ca o clătită!

  Se aşeză greoi la loc şi rămase cu privirea pironită la cratiţă. Apoi începu să râdă. Hohotele de râs se transformară treptat în suspine. John veni în spatele ei şi, stângaci, o bătu uşor pe umăr.

  — Nu te amărî, iubito, repetă el de câteva ori.

  În cele din urmă, Marjorie îşi şterse lacrimile şi-si înălţă capul.

  — Asta e, oricum nu mi-e foame. Nu vreau să mănânc nimic. Sunt epuizată. Dar copiii n-au mâncat, cred că trebuie să le fac ceva şi lor.

  Dădu să se ridice, dar John o împinse înapoi pe scaun.

  — Ba nu, nu faci nimic. O să desfac o cutie cu supă, văd eu. Tu du-te la culcare. Arăţi dărâmată. Nu-ţi mai face atâtea probleme, stau acasă şi mă ocup eu de toate.

  — Mulţumesc, John, eşti un scump. Da, ai dreptate, o să mă duc să mă culc.

  Îl urmări plecând spre bucătărie şi se ridică cu greutate. Apoi aproape că-i veni din nou să râdă. Cu o oră sau două în urmă simţise nevoie să facă dragoste, tocmai pentru că John era atât de puţin timp acasă. Acum îşi petrecea seara aici, iar ea se simţea atât de extenuată, încât abia de-si putea ţine ochii deschişi cât să ajungă la pat. A naibii de minunată viaţă, nu?

  Fata sosi punctuală la locul de întâlnire stabilit, zidul mărunt din piatră din faţa colegiului King’s. Peterson ezită doar o clipă, căutând fraza care să-i reamintească numele ei. A, da, Laura-at-Bowes.

  — Sper că nu te-am făcut să aştepţi, spuse ea, aranjându-si rochia cu mişcări delicate.

  Uimit din nou de frumuseţea ei, Peterson mormăi ceva drept răspuns. Remarcă amuzat că purta o rochie simplă care era copia unui model desenat de Sarah. O copie reuşită. Ar fi înşelat aproape pe oricine.

  Impresionată de automobil, un model nou, fabricat după specificaţiile lui, Laura privi mirată lemnul lustruit al bordului şi aprecie impetuozitatea discretă a motorului, dar nu scoase o vorbă. Încearcă să pară blazată, îşi zise Peterson. Până şi Sarah, care era răsfăţată cu de toate încă de la vârsta de cinci ani, exclamase încântată când văzuse interiorul maşinii. Dacă se gândea mai bine, singura persoană care nu reacţionase fusese Renfrew. Se întrebă cum să interpreteze asta.

  Când intrară în restaurantul aflat la câteva mile de Cambridge, şeful de sală îl recunoscu imediat. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu ceilalţi consumatori: doar Laura le atrase atenţia. Urmară gin şi apă tonică, şervete bogate din ţesătură fină, tot tacâmul. Laura privea atentă în jur, de parcă îşi nota impresii pentru a le împărtăşi mai târziu prietenelor ei. Impresionant restaurant, se gândi el, dar din punct de vedere stilistic era un talmeş-balmeş. La origini un han de ţară tipic englezesc, însă cu unele elemente de eleganţă franţuzească rău asimilate. Cretonul, şemineul mare din piatră – acum, vara, plin cu plante – tavanul cu grinzi aparente, mesele joase şi rotunde din lemn de stejar, toate creau o atmosferă intimă, de soliditate şi confort. Candelabrele şi oglinzile aurite nu se potriveau deloc. Acelaşi lucru se putea spune cu prisosinţă despre televizorul cu ecran plat, pe care se vedea imaginea nu tocmai fericit aleasă a unei curţi franţuzeşti şi câteva siluete îndepărtate umblând pe un câmp – nişte fermieri care strângeau fânul, desigur. Iar bufetul cu forme rotunjite, cu picioare curbate şi aurite, o imitaţie stil Ludovic al XVI-lea, era pur şi simplu o monstruozitate.

  — Franţuzisme! Exclamă Laura.

  — Da, spuse el.

  — Mă-ntreb cum sunt rognons de veau flambés? Sau cotes d'agneau à l'ail1?

  — Primul fel, probabil bunicel. Cei de-aici sunt tare pricepuţi la flambat. Cât despre al doilea, mai mult ca sigur că e mai curând din berbec tânăr decât din miel. Îmi place cum vorbeşti franceza. Ar putea ţine seama de asta în continuare. Formulă o felicitare lungă în franceză.

  — Îmi pare rău, nu mă pricep decât la mâncărurile franţuzeşti.

  Peterson râse, încântat să descopere o undă de spirit în spusele ei.

  Discutară despre hoţii de cărţi prinşi la Bowes & Bowes; Peterson răspunsese evaziv la majoritatea întrebărilor ei referitoare la activitatea Consiliului.

  — De ce nu puneţi un om la uşă care să controleze genţile?

  1 Rinichi de viţel flambat, costiţă de miel cu usturoi (fr.) (N. Tr.).

  — Domnul Smythe vrea ca magazinul nostru să rămână unul pentru adevăraţii domni, unde clienţii să nu se simtă bănuiţi de intenţii rele.

  Peterson îşi aminti de vremea când studenţii erau siguri că universitatea le va asigura cazarea, când li se oferea sherry la prima lor întâlnire cu îndrumătorul de an şi purtau frac alb la balurile din mai. Acum toate colegiile primeau femei care, dacă doreau, puteau locui cu bărbaţii şi exista chiar şi un colegiu numai pentru homosexuali, iar robele academice nu mai erau obligatorii nicăieri.

  Laura continuă să vorbească despre răutatea studenţilor de azi. El dădea din cap aprobator, bănuind că exact astfel de lucruri credea fata că îl preocupau. De fapt, nu se înşela prea rău. Cu toate acestea, pe el îl interesa farmecul, nu părerea ei.

  Făcu un efort mintal pentru a suporta situaţia. Semăna cu o problemă bine cunoscută în eternul joc al sexualităţii. Probabil că tocmai previzibilitatea discuţiei explica în mare măsură lipsa lui de atenţie la detalii; trebui să se concentreze ca să poată urmări şirul ideilor ei. Voia să facă film sau poate actorie, punct. Un apartament în Londra, dacă ar fi găsit vreo modalitate de a se muta, corect. Cambridge era plicticos dacă nu-ţi plăceau cumplitele distracţii tipic universitare. Laura simţea că situaţia politică actuală trebuia îndreptată într-un fel sau altul, dar nu avea idee ce anume s-ar putea face. Nimic surprinzător, însă fata era extraordinar de drăguţă şi fiecare gest al ei avea o graţie deosebită.

  Laura acceptă toate legumele ce li se aduseră pe farfurii de argint, fiecare în suc propriu. Probabil că nu mânca prea variat acasă, mai ales după pierderile de recolte înregistrate în Franţa. Se gândi o clipă dacă n-ar fi fost cumva recomandabilă intervenţia Consiliului pentru eliminarea noilor tehnici, dar apoi abandonă subiectul pentru altă dată; nu avea rost să se concentreze asupra unor probleme care aparţineau trecutului.

  Simţind pericolul de a deveni total neatent, începu să îndrume discuţia pe un nou făgaş. Îi venea uşor să ocupe o funcţie de stat recent înfiinţată, să arunce câteva nume la întâmplare, pronunţându-le îndeajuns de repede ca să nu fie pe deplin înţelese, dar nici prea rar, astfel ca ea să aibă vreo bănuială că făcea asta în mod deliberat. Apoi strecură o aluzie despre Charles, iar ea căzu imediat în plasă:

  — Chiar îl cunoşti pe Rege?

  În realitate, cu Charles avea relaţii de serviciu, bazate pe respect, dar nu se sfii să exagereze atât cât totul să rămână credibil. Era convins că fata nici măcar nu observase gestul lui discret prin care mai comandase o jumătate de sticlă de vin. Laura devenea din ce în ce mai volubilă şi surâzătoare. Profită de starea ei pentru a încerca poveşti ceva mai decoltate. La un moment dat, ea îşi acoperi paharul cu palma, spunând că băuse destul. Peterson puse sticla deoparte şi începu să-i povestească detaliile picante ale recentului divorţ al Ducelui de Shropshire. Ajunse repede la scena din sala tribunalului, când fusese adusă ca probă faimoasa fotografie „fără cap”. Lady Pringley jurase că în poză era Ducele, l-ar fi recunoscut dintr-o mie. Judecătorul ceruse să vadă proba. Descoperise că în ea apăreau, fotografiate de aproape, doar organele genitale ale bărbatului, deşi faţa partenerei sale putea fi identificată cu uşurinţă. Laura râse nestăpânită, iar Peterson rămase convins că nu observase când el îi umpluse paharul.

  Continuă să relateze episodul referitor la judecătorul care o întrebase pe Lady Pringley cum de putea fi sigură că era vorba de Duce şi ridică paharul, iar Laura îi imită gestul fără să-si dea seama. O lăsă întâi să bea vinul şi abia după aceea îi reproduse răspunsul lui Lady Pringley, care produsese o asemenea rumoare, încât judecătorul se văzuse silit să evacueze publicul.

  Se rezemă de spătar şi o privi cu atenţie. Totul mergea splendid. Fata renunţase la atitudinea afectată şi provocatoare ba, pentru moment, chiar şi la accentul distins.

  — Oho, fugi de-aici, spuse ea, vocalele alunecând anapoda printre diftongii pronunţaţi ca în estul Angliei.

  Chelnerul le aduse la masă un cărucior încărcat cu foitaje şi aluaturi franţuzeşti bolnăvicios de fine. După cum se aşteptase, fata o alese pe cea care avea mai multă cremă şi muşcă din ea cu pofta molipsitoare a unei şcolăriţe.

  La cafea redeveni serioasă, controlându-si pronunţia şi insistând ca el să-i vorbească despre politică. Peterson reproduse vorbăria prefăcută a ziarelor ce denunţau iresponsabilitatea corporaţiilor care lansau produse noi şi îndoielnice fără să se gândească la impactul lor social. Se resemnă să ducă până la capăt aceste prelegeri standard şi apoi, fără să-si dea seama, se trezi gândindu-se cu voce tare la probleme pe care le uitase de multă vreme.

  — Nu, nu, ai înţeles greşit, spuse el brusc. Lucrurile au luat o întorsătură nedorită atunci când am început să stimulăm în principal cercetarea relevantă din punct de vedere social. Am acceptat ideea că ştiinţa era ca orice alt domeniu productiv, unde totul poate fi condus de sus în jos.

  — Păi, sigur că se poate, spuse Laura. Dacă sus sunt oamenii potriviţi…

  — Nu există oameni potriviţi, o contrazise el cu convingere. Tocmai de aceea eu abia învăţ. Vezi tu, ne-am adresat oamenilor de ştiinţă cei mai importanţi şi le-am cerut să aleagă domeniile cele mai promiţătoare. Apoi le-am sprijinit numai pe acestea, iar pe celelalte le-am dat deoparte, ca „să ne concentrăm eforturile”. Însă adevărata diversitate a ştiinţei vine de jos, nu de la gestionarii inovatori din vârf. Am redus orizontul ştiinţei până când nimeni n-a mai văzut altceva decât problemele îngăduite oficial, înţelepciunea convenţională. Pentru a economisi bani, am sufocat imaginaţia şi talentul.

  — Mie mi se pare că avem prea multă ştiinţă.

  — Prea multe aplicaţii fără a înţelege pe deplin principiile, cu asta sunt de acord. Dacă neglijezi problemele fundamentale, nu obţii decât o generaţie de tehnicieni. Asta e situaţia din prezent.

  — Ne trebuie mai multe verificări pentru a detecta efectele secundare neprevăzute…

  — Pentru a vedea, ne trebuia o viziune, spuse Peterson cu seriozitate. Abia acum am început să pricep acest aspect. Toată vorbăria asta despre munca „relevantă din punct de vedere social” presupune că orice birocrat va aprecia cel mai bine ceea ce este util şi ce nu. Deci acum problemele i-au depăşit pe oamenii capabili să facă ceva concret, oamenii cu un orizont limitat, şi…

  Se opri, uimit de propria-i izbucnire necontrolată. Fata schimbase, poate chiar în mod fatal, tonul atent pregătit al acestei seri. Probabil că de vină era ziua petrecută aproape în întregime în preajma lui Renfrew. Vreme de o clipă perorase înfocat exact împotriva punctului de vedere care îl adusese atât de rapid în vârful ierarhiei.

  Luă o înghiţitură de cafea şi chicoti încălzit.

  — Am cam luat-o razna de data asta, nu găseşti? Trebuie să fie din cauza vinului.

  Bine jucată, izbucnirea de moment putea să-i slujească pentru a dovedi că lumea îl pasiona, se simţea răspunzător, era un gânditor independent etc. Sau orice i-ar fi plăcut fetei să creadă despre el. Continuă să vorbească pentru a consolida această părere.

  Luna era sus, deasupra arborilor. O bufniţă fâlfâi, tăcută, traversând peticul de cer de deasupra luminişului, îşi retrase cu delicateţe braţul de sub capul fetei şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii. Mama naibii! Se ridică şi începu să se îmbrace. Ea rămăsese întinsă, într-un abandon total, cu picioarele larg desfăcute.

  Haina lui era pe jos. Peterson se aplecă să o ia şi în lumina lunii o văzu pe Laura plângând. Of, drace! Nu avea nici un chef să asiste la o scenă.

  — Mai bine îmbracă-te, spuse el. S-a făcut târziu.

  Fata se încurcă în rochie.

  — Ian, începu ea cu glas şoptit, niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva.

  — Ei, asta-i acum, făcu el fără să creadă. Doar nu vrei să-mi spui că erai virgină.

  — N-am vrut să spun asta.

  Peterson încercă să priceapă:

  — Cum niciodată…?

  — Eu, nu cu un bărbat… Nu aşa… Niciodată n-am avut…

  Vocea i se împletici, iar cuvintele nesigure trădau stânjeneala.

  Asta era tot. Nu se oferi să o ajute. Se simţea obosit şi nerăbdător, nu-l tulbura complimentul ei discret. Îşi făcea un punct de onoare din a le satisface pe toate şi nimic mai mult. Dumnezeu îi era martor că fata îl solicitase destul. Cu toate acestea, fusese mai bine decât cu nimfomana japoneză din La Jolla, soţia lui Kiefer. Gândindu-se acum la ea, avu o tresărire de neplăcere. Făcuse ceea ce făcea de obicei – ba chiar mai mult decât atât. Femeia avusese un orgasm după altul, dar păruse nesăţioasă. Percepuse o dorinţă febrilă de a se agăţa de ceva, lucru pe care-l observase la tot mai multe în ultima vreme. Dar asta era treaba lor, nu a lui. Oftă şi alungă această amintire.

  Îşi scutură haina, îndepărtând cu mâna firele de iarbă. Laura tăcea, chinuindu-se cu şalul; încerca probabil să refacă funda pe care o avusese la plecarea de acasă. Porni înainte spre ieşirea din luminiş, golit de orice dorinţă de a o mai atinge. Când ea îşi strecură palma în mâna lui, i se păru politicos să nu o îndepărteze; la urma urmei, avea să mai vină în Cambridge. Distrat, se scărpină pe ceafă, unde fusese pişcat de o musculiţă în timp ce se rostogoliseră prin iarbă. Ziua de mâine va fi la fel de lungă. Se îndreptă de umeri. O durere rece se instalase în muşchii de la baza gâtului. Să vedem, întrunirea subcomisiei şi lecturile restante despre Războiul Vacilor Sfinte care încă bântuia în India… Tresări, dându-si seama că trăia oarecum în viitor, iar acesta devenise un obicei deja înrădăcinat. Vizitându-l pe Renfrew, fusese cu gândul la masa de seară şi la vin. La restaurant privise părul Laurei şi se gândise cum ar arăta răsfirat pe o faţă de pernă albă. Apoi, imediat după ce făcuseră dragoste, gândurile îi fugiseră la ziua următoare şi la ce mai avea de rezolvat. Hristoase, era ca un măgar care urmăreşte un morcov legat de vârful unei prăjini.

  Când ieşiră din pădurea umedă, în lumina lunii şi îşi aminti că încă se afla la Cambridge, aproape nu-i veni să creadă.

  Gregory Markham se miră când Ian Peterson apăru în laborator şi o porni hotărât printre şirurile de aparate electronice. După salutul obişnuit, Greg începu:

  — Nu mi-aş fi imaginat că mai ai timp acum pentru eforturi suplimentare ca ăsta.

  Peterson privi în jur.

  — Eram pe-aici. M-am întâlnit cu Renfrew acum câteva zile şi de atunci încoace am fost ocupat. Voiam să vorbesc cu tine şi s-o cunosc pe femeia asta, Wickham.

  — Aha. Am ajuns la concluzia că nu mai trebuie să plec în SUA imediat. Avem…

  Pe chipul lui Peterson apăru o expresie de severitate:

  — Ţi-am obţinut aprobarea de la FNS şi Brookhaven. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Cred că eşti de acord să înlături piedicile pe care cei de acolo i le pun în cale lui Renfrew.

  — Da sigur, dar…

  — Foarte bine. Atunci te aştept la zborul de mâine, aşa cum am stabilit.

  — Am o serie de teorii interesante pe care aş vrea să le verific, materiale pe care le-a adus Cathy…

  — Ia-le cu tine.

  Markham oftă. Peterson nu făcea parte din categoria – atât de cunoscută în SUA – de administratori uşor de abordat, care rămân deschişi oricăror sugestii chiar şi după ce s-a luat o hotărâre.

  — Bine, asta va întârzia puţin lucrurile, dar…

  — Wickham unde e?

  — Pe-acolo, pe undeva. A venit ieri şi John îi prezintă aparatura.

  Văzură o femeie zveltă, destul de osoasă, care se apropia de ei.

  — Tocmai am terminat vizita, îi spuse ea lui Markham. De-a dreptul impresionant. Pe dumneavoastră am impresia că nu v-am cunoscut, continuă ea întorcându-si ochii mari şi căprui spre Peterson.

  — Nu, dar eu am auzit despre dumneavoastră. Ian Peterson.

  — Deci dumneavoastră sunteţi cel care m-a adus cu forţa aici.

  — Mai mult sau mai puţin. Era nevoie de dumneavoastră.

  — Şi-n Pasadena era nevoie de mine, remarcă ea pe un ton serios. Cred că aţi pus pe jăratic pe cineva de sus.

  — Voiam să aflu ceva despre aceşti tahioni din subuni versuri şi aşa mai departe.

  — Grozav, sunteţi învăţat să obţineţi ce doriţi al naibii de repede.

  — Uneori, da, murmură Peterson calm.

  — Ei bine, am discutat cu Greg şi John şi am impresia că zgomotul ar putea avea, cum să zic, o origine cosmică. Poate microuniversuri, poate galaxii Seifert din propriul nostru Univers, dar foarte îndepărtate. Greu de spus. Miezurile quasarilor nu pot produce atât de mult zgomot, asta-i clar. Datele care sunt recepţionate la Caltech şi Kitt Peak par să demonstreze că există multă materie superdensă în universul nostru. Suficientă ca să ne sugereze existenţa microuniversurilor.

  — Suficientă ca să afecteze geometria Universului nostru? Interveni Greg. Adică, dincolo de densitatea critică?

  — S-ar putea. I se adresă apoi lui Peterson: Dacă densitatea materiei negre este destul de mare, Universul nostru s-ar putea prăbuşi în el însuşi. Cosmosul pulsatoriu.

  — Atunci nu vom găsi o soluţie de a elimina zgomotul din experimentul lui Renfrew? Întrebă Peterson.

  — Probabil că nu. Problema e serioasă pentru John, care încearcă să concentreze un fascicul în ciuda emisiei spontane pe care o provoacă zgomotul tahionic. Dar pentru anul 1963 nu va fi nici o problemă. Ei doar recepţionează; e mult mai uşor.

  Peterson îngână un răspuns neutru, menit să pună capăt conversaţiei şi apoi spuse că trebuia să dea nişte telefoane. Se îndepărtă grăbit, cu un aer destul de distrat.

  — Ciudat individ, spuse Cathy.

  — El e omul care deschide puşculiţa, interveni Markham care stătea rezemat de consola computerului. Fă-i pe plac.

  Wickham zâmbi.

  — Mă uimeşte că aţi obţinut finanţarea pentru tot ce văd aici. Făcu o mişcare circulară cu mâna. Privirea i se opri cercetătoare la chipul lui. Chiar credeţi că veţi putea schimba trecutul?

  — Hm, cred că Renfrew a început doar pentru a obţine fonduri, spuse Markham gânditor. Vezi tu, seamănă cu ornarea unui tort cu îngheţată, detaliu fundamental şi în acelaşi timp inutil. Nici prin gând nu i-a trecut că va da rezultate. Chiar şi mie mi s-a părut o problemă interesantă de fizică, de aceea pe amândoi ne-a mirat interesul pe care l-a manifestat Peterson. Dacă mă gândesc mai bine, John a fost convins încă din prima clipă. Uite, tu ai văzut ecuaţiile. Dacă un experiment nu produce o buclă cauzală, atunci e permis. Asta înseamnă „închis” şi „deschis”.

  Cathy se aşeză pe un scaun de laborator şi se lăsă pe spate, ridicându-si picioarele pe consolă. Pielea întinsă a feţei părea subţiată la pomeţi, uscată şi pergamentoasă, ridată de soare şi oboseală. Sub ochi îi apăruseră umbre albăstrii din cauza neadaptării la noul fus orar.

  — Da, dar încălzirea eşantionului, la început… Asta pe de o parte, o chestie simplă. Cu oamenii implicaţi în experiment, totuşi…

  — Iar te gândeşti la paradoxuri, spuse Markham înţelegător. Amestecul oamenilor aduce în ecuaţie voinţa umană, iar asta duce la întrebarea: cine e observatorul în acest experiment pseudo-cuantic-mecanic? Şi aşa mai departe.

  — Exact.

  — Iar acest experiment dă rezultate. Aminteşte-ţi de mesajul lui Peterson către bancă.

  — Da. Însă transmiterea materialului despre ocean ce succes va avea? Ne trezim într-o bună dimineaţă şi constatăm că înflorirea a dispărut?

  — Iar gândim în termeni creatori de paradoxuri. Te rupi de experiment. Ideea clasică a observatorului, ceva de genul ăsta. Vezi tu, evenimentele nu trebuie neapărat să fie cauzale, ci doar consecvente cu ele însele.

  Wickham oftă.

  — Nu ştiu ce spun despre asta noile ecuaţii de câmp. Uite un exemplar al lucrării mele privind soluţiile cuplate, poate tu…

  — Cea care combină supersimetria cuanto-mecanică şi relativitatea generală? Care ţine seama de tahioni?

  — Da.

  — Ei, atunci merită să arunc o privire. Markham se lumină la faţă.

  — În ecuaţii încă se regăsesc o mulţime de noţiuni vechi, măcar atâta pot să-ţi spun. Fiecare eveniment cuantic – adică ipoteza în care avem tahioni într-o buclă de paradox – conduce la un soi de dispersie într-o familie de probabilităţi-eveniment.

  — O structură ondulatorie între trecut şi viitor. Comutatorul suspendat între „deschis” şi „închis”.

  — Aşa e.

  — Deci încă obţinem predicţii probabilistice. Nu certitudini.

  — Eu aşa cred. Sau cel puţin formalismul contribuie la asta. Însă ar mai fi ceva… N-am avut timp să mă gândesc mai bine.

  — Dacă am avea timp să ne gândim… Markham privi cercetător paginile cu ecuaţii scrise ordonat. Interpretarea lor ridică dificultăţi. Partea matematică e atât de nouă…

  — Da şi al dracului de mult aş fi vrut ca individul ăsta, Peterson, să nu mă fi smuls de la Caltech tocmai acum. Eu şi Thorne ajunsesem aproape… Tresări brusc. Ia ascultă, de unde a auzit Peterson de mine? Tu i-ai spus?

  — Nu. Nici nu ştiam că lucrezi la asta.

  — Hm! Îl privi printre gene, apoi ridică din umeri. Are ceva putere, mi-e clar. Mi se pare arogant ca orice englez.

  Markham o privi stânjenit.

  — Nu-mi dau seama…

  — Bine, bine, pune asta pe seama oboselii. Avionul a fost supraaglomerat. Iisuse, tare bine era dacă Peterson mai întârzia vreo săptămână.

  Markham îl văzu pe Peterson ieşind din camera în care lucra Renfrew şi-i făcu semn lui Cathy. Femeia îşi compuse o expresie blândă, uşor comică. Markham speră în gând ca Peterson să nu bage de seamă.

  — Tocmai am vorbit cu personalul meu, începu Peterson, vârându-si degetele mari prin găicile pantalonilor în timp ce se apropie. I-am pus să identifice oamenii care lucrau în problema R. M. N.1 la Columbia, Moscova şi La Jolla prin 1963. Biografii şi alte elemente.

  — Evident, chestia asta trebuia verificată, spuse Markham. Puteam să bag mâna în foc că Ian va rezolva problema de fizică şi va încerca o cale mai directă.

  — Hm! Ridicându-si uşor sprâncenele, Peterson îi aruncă o privire lui Markham.

  — Cu toate câte le stau pe cap, oamenii mei nu prea au timp. N-au descoperit nimic care să sară în ochi, de exemplu articole în publicaţiile ştiinţifice. A apărut ceva despre „rezonanţa spontană”, dar articolul nu a avut nici o continuare; se pare că a fost o alarmă falsă. Nimic însă despre tahioni sau mesaje. Unul dintre ei a dat peste un articolaş din New Scientist referitor la mesaje din cosmos, pe care le punea pe seama unui tip pe nume Bernstein, specialist în rezonanţă nucleară. Există şi câteva aluzii la un reportaj TV pe tema vieţii în univers.

  — Oamenii dumneavoastră pot face rost de articol? Întrebă Cathy.

  1 Rezonanţă magnetică nucleară (n.tr.)

  — Probabil. S-au pierdut multe în explozia din Central Park, aşa mi s-a comunicat. Arhivele reţelei de televiziune erau în Manhattan, iar programele de ştiri cu o vechime de treizeci şi cinci de ani nu se păstrează în mai multe exemplare. Am pus pe cineva să caute, dar Sir Martin are un program urgent în problema… Se opri brusc.

  — Crezi că acest Bernstein a pus biletul la bancă? Întrebă Markham.

  — Tot ce-i posibil. Dar dacă acesta este singurul efect pe care l-a avut transmisia lui Renfrew, atunci înseamnă că informaţia despre ocean nu a ajuns.

  Markham clătină din cap.

  — Ai folosit un timp gramatical greşit. Putem continua să transmitem; dacă ajunge un mesaj, atunci pot ajunge şi altele.

  — Iarăşi voinţa umană, spuse Cathy.

  — Sau lipsa de voinţă, interveni Peterson calm. Eu trebuie să plec la Cambridge, să rezolv câteva chestiuni. Cathy, înainte de asta n-ai putea să-mi prezinţi o informare privind lucrarea ta?

  Ea se declară de acord. Markham interveni:

  — Renfrew dă o mică petrecere astă seară. Vrea să te invite, înţelegi?

  — Să văd… Peterson o privi pe Cathy. Voi încerca să vin. Nu trebuie neapărat să ajung la Londra până mâine dimineaţă.

  El şi Cathy Wickham se retraseră în biroul lui Renfrew, pentru a folosi tabla de demonstraţii. Privind prin geamul uşii, Markham îi urmări discutând. Peterson părea captivat de fizica tahionilor şi uitase în mare măsură presupusa lor utilitate. Cele două siluete păşeau încoace şi încolo prin faţa tablei, Cathy desenând diagrame şi simboluri cu mişcări largi, iar Peterson studiindu-le cu un aer concentrat. Părea să se uite mai mult la ea decât la tablă.

  Markham făcu un gest cu mâna în care ţinea paharul cu băutură şi vărsă câteva picături pe una dintre carpetele cenuşii din sufrageria familiei Renfrew. Distrat, încercă să le şteargă cu talpa, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că asta i se întâmplase chiar lui şi continuă să discute cu Cathy Wickham.

  — Ecuaţiile acelea noi ale tale au soluţii ciudate. De acord, există unda de probabilitate pentru buclele cauzale, totuşi…

  Vorbea visător şi preocupat, dar în acelaşi timp spera că Jan va sosi cât mai curând. Îi telefonase de la laborator după ce Renfrew îi spusese că această întrunire avea să fie un fel de petrecere de rămas bun în onoarea lui. Renfrew nădăjduia că vor depăşi problema zgomotului cu ajutorul echipamentelor de la Brookhaven şi vor beneficia de abilitatea lui Markham de a-i convinge pe cei de acolo să renunţe la ele.

  — Iar ţârâie, nu? Constată Renfrew după ce se uită pe fereastră.

  Aşa era. Ploaia însoţită de tunete, venită pe neaşteptate, fusese urmată de o atmosferă mohorâtă şi ameninţătoare. Peterson, care venea cu maşina de la Cambridge, trebuise să coboare geamul şi să-si scoată capul afară ca să vadă poarta. Markham se duse la fereastră şi inspiră aroma grea de pământ reavăn şi frunze umede. Seminţe de platan cu frunzuliţe ca nişte elice coborau în spirală, căzând pe gardurile vii. O lume îmbibată de apă.

  Marjorie Renfrew gravita la exteriorul sistemului Peterson-Wickham-Markham, incapabilă să se alăture discuţiei degajate pe teme ştiinţifice. John Renfrew umbla încoace şi încolo prin cameră, împingând farfurioarele cu un centimetru sau doi mai aproape de centrul geometric al măsuţelor. Avea chipul îmbujorat şi părea să fi băut deja prea mult.

  Soneria ţârâi. În răpăitul ploii, niciunul dintre ei nu auzise maşina sosind. Parcă uşurată, Marjorie alergă să deschidă uşa. Markham îi auzi vocea răsunând în hol, turuind fără a lăsa oaspetelui nici o şansă să răspundă:

  — Ce seară îngrozitoare! Nu-i de-a dreptul cumplită? Intră, n-ai haină de ploaie? Trebuie să ai ca să poţi trăi aici, asta e, mă bucur că te-a găsit Greg. Da, a fost ceva de ultim moment, dar acum sunt înconjurată de oameni de ştiinţă şi zău că am nevoie de cineva cu care să vorbesc.

  Văzu şiroaiele de ploaie curgând de pe marginea acoperişului verandei în spatele lui Jan, apoi Marjorie închise uşa, împingând-o cu umărul.

  — Bună, scumpo. O sărută iute. Vino să te usuci.

  Fără să ia în seamă agitaţia lui Marjorie, Markham o trase pe Jan după el în camera de zi.

  — Un foc adevărat! Ce drăguţ! Exclamă Jan.

  — M-am gândit că va mai înveseli atmosfera, se destăinui Marjorie, dar în realitate e cam deprimant. Te face să simţi că-i toamnă, când de fapt suntem abia în august. Pentru numele lui Dumnezeu, vremea asta parcă a luat-o razna!

  — Cunoşti pe toată lumea? O întrebă Greg. Să vedem, uite-o pe Cathy Wickham.

  Cathy, care acum stătea pe sofa cu John Renfrew, o salută cu o mişcare din cap.

  — O, să fii în California acum, când august a sosit, nu?

  — Ian Peterson. Ian, soţia mea, Jan.

  Peterson dădu mâna cu ea.

  — Ei, cum a mers experimentul? Îi întrebă pe cei prezenţi.

  — Of, Cerule, nu le da apă la moară, spuse Marjorie grăbită. Speram să putem discuta şi despre altceva dacă tot ai sosit.

  — Şi bine şi rău, răspunse Greg fără s-o bage în seamă pe Marjorie. Mult zgomot de fond, dar explicaţiile detaliate ale lui Cathy privind nivelul de zgomot şi spectrul sună convingător, deci cu aparatură electronică mai bună John va uita de necazuri.

  — Mă surprinde că Peterson nu poate obţine echipamentele doar cu un simplu telefon, interveni Cathy tăios.

  Câţiva întoarseră capetele spre ea. Cathy tăcu şi strânse din dinţi.

  — Omnipotenţa mea e supraevaluată, spuse Peterson îngăduitor.

  — E impresionant să vezi cum coada ştiinţifică face să se cutremure ditamai dulăul CIA.

  — Nu înţeleg la ce vă referiţi.

  — Oamenii dumneavoastră ar trebui să pună dosarele la loc aşa cum le-au găsit.

  — Serios nu înţeleg la ce vă re…

  — Aveţi de gând să vă ascundeţi mereu în spatele frazei ăsteia bine învăţate?

  Parcă atinsă de încordarea explozivă, Marjorie se holbă îngrozită la cei doi.

  — Jan, nu vrei să bei ceva? Izbucni ea disperată, incapabilă să-si mai controleze vocea.

  Răspunsul tăios al lui Peterson acoperi replica discretă a lui Jan:

  — Aici, în Anglia, socotim că discernământul şi politeţea caracterizează relaţiile sociale, domnişoară Wickham.

  — Doctore Wickham, dacă tot trebuie să fim scorţoşi, domnule Peterson.

  — Doctore Wickham, desigur.

  Transformase cuvântul într-o insultă. Cathy se îndreptă de spate şi umerii îi deveniră rigizi de furie.

  — Cei ca dumneavoastră nu pot vedea într-o femeie decât o târfă lipsită de minte, aşa e?

  — Vă asigur că nu acesta e adevărul în ceea ce vă priveşte, răspunse Peterson insinuant. Se întoarse spre Renfrew, care se uita de parcă ar fi vrut să se afle la o mie de kilometri depărtare. Markham sorbi din pahar, privind cu atenţie de la unul la celălalt. Era ceva mai interesant decât discuţiile de doi bani obişnuite la petreceri…

  — Ciudat, nu asta a fost impresia pe care am avut-o azi după-amiază, continuă Cathy cu încăpăţânare. Dar încă n-aţi învăţat să acceptaţi cu uşurinţă un refuz, am dreptate?

  Peterson strânse piciorul paharului între degete până când încheieturile i se albiră. Se întoarse încet.

  — Of, Doamne Dumnezeule, şopti Marjorie, pierită.

  — Sunt sigur că ai înţeles greşit cuvintele mele, doctore Wickham, spuse el în cele din urmă. Nici n-aş îndrăzni să abordez subiectul cu o femeie de… Condiţia dumneavoastră.

  Vreme de câteva momente, toţi împietriră şi nu scoaseră o vorbă. Apoi, cu halba de bere în mână, John Renfrew păşi către şemineu şi rămase în faţa lui, cu picioarele larg desfăcute. Se încruntă autoritar, amintindu-le tuturor de un mic nobil englez.

  — Vă rog, spuse el, e casa mea şi aş dori ca oaspeţii să se comporte politicos.

  — Ai dreptate, Renfrew, răspunse prompt Peterson. Îmi cer scuze. Pune-o pe seama provocării pe care n-am putut-o tolera.

  Vorbele lui avură efectul de a o face pe Cathy să pară lipsită de tact.

  — Iisuse, exclamă ea întristată. John, îmi pare rău că mi-am ieşit din fire tocmai aici, dar te asigur că mi-a făcut plăcere să fiu nepoliticoasă faţă de el…

  — De ajuns, ridică glasul Renfrew. Gata.

  Făcu semn cu halba că incidentul fusese uitat.

  — Bine-ai zis, John, aprobă Jan. Apără-ţi drepturile. Şi acum, dacă mi-ai da ceva de băut…

  Zâmbind, porni spre el. Cercul se destrămă, încordarea se risipi. Renfrew o luă de cot şi, împreună, traversară camera în direcţia bufetului. Peterson începu să discute cu Marjorie. Greg se aşeză pe sofa alături de Cathy Wickham.

  — Ei, cred că am fost numărată în runda asta, spuse ea bine dispusă. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, a meritat.

  — Chiar ţi-a făcut avansuri? O întrebă Greg. Eram acolo şi n-am observat absolut nimic.

  Jan li se alătură, aşezându-se în echilibru pe marginea sofalei.

  — Ai chef de glume? Întrebă Cathy râzând. Sigur că a făcut-o.

  — Apropierea dă naştere tentaţiei. Dar să te abordeze aşa, direct şi…

  — A, nu, a încercat cu multă subtilitate şi prudenţă. S-a pus la adăpost de un refuz politicos, ca să-si salveze mândria de mascul. Însă văd că Jan nu aprobă ieşirea mea, nu-i aşa?

  — Ca să fiu sinceră, da. După părerea mea, ai creat o situaţie jenantă pentru John şi Marjorie. Adevărul e că am aceeaşi părere despre el, dar…

  — Deveniţi fascinante, interveni Greg. Ia să vă aud pe amândouă sfârtecându-l pe bietul om.

  — Bietul om? E un broscoi alunecos, plin de sine, cu succes, care dispreţuieşte femeile. Ai de gând să-i iei apărarea în faţa a două femele ipocrite?

  — Dispreţuieşte femeile? Întrebă Greg uimit. Mai curând aş crede că situaţia e pe dos.

  Jan şi Cathy schimbară priviri semnificative.

  — Ne urăşte pe toate, fără deosebire. Şi nu suportă să fie respins de o fiinţă pe care o consideră inferioară. De ce crezi că a dat de înţeles că aş fi lesbi?

  — Chiar eşti?

  Ea ridică din umeri.

  — Şi-si, dacă vrei să ştii. Dar prefer femeile. Nu te uita în direcţia lui, dar amicul nostru Ian îşi exercită farmecele asupra scumpei noastre gazde. S-a înroşit ca o şcolăriţă.

  Curios, Markham se răsuci pe sofa şi aruncă o privire în cealaltă parte a camerei.

  — Doamne, e incredibil! Marjorie nu mi se pare deloc sexi. În plus, cred că ar vorbi tot timpul.

  — Uite, acum cine-i ipocrit? Ea e heterosexuală toată ziua. Exact asta-i trebuie lui Peterson ca să-si vindece orgoliul rănit. Data viitoare va fi rândul lui Jan.

  Jan ridică din sprâncene.

  — Ei, fii serioasă. Cu Greg de faţă? Oricum, cred că-si dă seama că nu-mi place în mod deosebit.

  — Îţi închipui că-l deranjează asemenea amănunte? Du-te şi vorbeşte cu el, pariez că după cinci minute o să înceapă să-ţi facă avansuri. Atunci o să-ţi dai seama cu cine ai de a face.

  — Prefer să mă lipsesc de experienţa asta, spuse Jan clătinând din cap.

  — Faceţi din ţânţar armăsar, zise Greg. Nu pot să cred că-i atât de înrăit.

  Cathy se strâmbă la el.

  — Treaba ta. Eu mă duc să discut cu John despre experiment.

  Se ridică şi plecă.

  — Ei bine? Făcu Greg.

  — Ei bine, ce?

  — N-ai impresia că a îngroşat gluma în ce-l priveşte pe Peterson? Chiar crezi că s-a dat la ea?

  — Sunt sigură. După părerea mea, cel mai mult o supără că a fost smulsă de la rosturile ei de un individ care nu vrea s-o trateze ca pe un om de ştiinţă. Şi nu-i prea plăcut să ştii că ţi-a umblat cineva prin hârtiile personale.

  — Of, la naiba! În comparaţie cu restul lumii, Peterson mi se pare foarte raţional. În afara laboratorului Renfrew e şters, Marjorie o toantă, iar Cathy o scorţoasă. Iisuse! Doar eu şi cu tine ce mai suntem normali.

  — Ba chiar şi tu eşti cam ciudat, nu se lăsă ea mai prejos. Aveam sentimentul că-ţi place cum se desfăşoară experimentul. De ce e toată lumea atât de prost dispusă?

  — Ai dreptate, nimeni nu se simte în apele lui. Nu-i vorba de experiment. În ceea ce mă priveşte, nu prea am chef să zbor spre Washington.

  — Nu, ce?

  — Of, aşa e, încă n-am apucat să-ţi spun. Stai să-mi mai iau ceva de băut şi-ţi explic.

  — Dar ne făceam planuri…

  — Ştiu, însă va dura doar câteva zile şi…

  Cât timp Jan şi Greg îşi rezolvară treburile de familie, oaspeţii evitară discret să se apropie de sofa. Apoi Markham ascultă câteva clipe torentul conversaţiei în engleza britanică, dominată de vocale lungi şi inflexiuni ascendente.

  Din verandă, Cathy anunţă că ploaia se oprise, fenomen ce trecuse neobservat din cauza încordării care plutea în camera de zi. Discuţia dintre Peterson şi Renfrew părea caracterizată de o bună dispoziţie artificială, forţată. Pronunţau cuvintele abrupt, pe un ton cam strident. Intervenţiile repezite ale lui Marjorie se împleteau cu conversaţia lor, în contrapunct, ca o voce singulară într-un cor de păsări. Peterson vorbea despre birocraţia şi eforturile imense şi zadarnice pentru salvarea speciilor de rinoceri din Sumatra şi Java. Consiliul Mondial hotărâse să dirijeze banii destinaţi iniţial eradicării manei din Java către izolarea rinocerilor. Ecoinventarul impunea acest lucru ca parte componentă a planului de stabilizare menit să evite dispariţia speciilor. Dar singura specie supranumerară era cea umană, fără îndoială. Deciziile politice ale Consiliului fuseseră aplaudate de susţinătorii ideii salvării mediului care, din politeţe, nu menţionaseră că – în lipsa aproape totală a resurselor – acest lucru însemna mai puţin pământ şi mai puţini bani la dispoziţia oamenilor.

  — Chestiune de opţiune, remarcă Peterson distant, agitând cu un aer absent lichidul de culoare aurie din pahar.

  Ceilalţi încuviinţară cu înţelepciune.

  — Nu, lasă, nu te mai gândi la scena dintre Cathy şi Ian, îi spuse Markham lui Marjorie. Nu înseamnă nimic. De la o vreme, toţi suntem irascibili.

  Stăteau pe terasă, la marginea cercului de lumină palidă ce răzbătea dinăuntru.

  — Credeam că oamenii de ştiinţă sunt mai puţin impulsivi, dar să-i văd forfecându-se aşa…

  — În primul rând, Peterson nu-i om de ştiinţă. Pe de altă parte, toate chestiile astea cu stăpânirea emoţiilor reprezintă o legendă foarte convenabilă. Când Newton şi Hooke au avut celebra dispută privind întâietatea descoperirii legii pătratelor inverse, sunt sigur că amândoi fierbeau de furie. Dar pe vremea aceea treceau două săptămâni până făceau schimb de scrisori. Newton şi-a găsit timp să-si gândească răspunsul. A păstrat tonul discuţiei la un nivel elevat, pricepi? Acum însă, dacă un om de ştiinţă scrie vreo amărâtă de scrisoare, o şi publică. Intervalul de interacţiune e foarte redus, iar iritarea atinge cote înalte. Chiar şi aşa…

  — Crezi cumva că asta explică starea de iritare specifică epocii? Nu, ar mai fi ceva, un sentiment de… Greg clătină din cap. Of, mama dracului, ar trebui să-mi văd de fizica mea, deşi nici în domeniul ăsta nu ştim multe lucruri fundamentale.

  — Serios? De ce?

  — Păi, să ne referim la simplul fapt că electronii au masă şi sarcină electrică. La fel şi antiparticulele lor, pozitronii. Poţi vorbi de câmpuri, fluctuaţii în vid şi câte altele, dar mie îmi place vechea idee a lui Wheeler: au aceeaşi masă deoarece toţi sunt aceeaşi particulă.

  Marjorie zâmbi.

  — Cum se poate aşa ceva?

  — În Univers există doar un electron, înţelegi? Un electron care călătoreşte înapoi în timp seamănă cu o antiparticulă, pozitronul. Prin urmare plimbi un electron înainte şi înapoi în timp. Cu această unică particulă poţi face orice: câini, dinozauri, bolovani şi stele.

  — Dar de ce să călătorească înapoi în timp?

  — Te referi la coliziunea tahionilor? Habar n-am. Degajarea lui Greg se risipi. După părerea mea, toate fundamentele se clatină. Până şi logica are fisuri. Teoriile se bazează pe imagini ale lumii aşa cum o văd oamenii.

  Ridică privirea şi Marjorie îl imită. Constelaţiile atârnau pe cer ca nişte candelabre aprinse. Se auzi bâzâitul surd al unui avion. O lumină verde clipea ritmic în coada lui.

  — Prefer lucrurile vechi şi certe, începu ea cu voce nesigură.

  — Crezi că arhaismele potolesc foamea? Întrebă maliţios Greg. Prostii! Trebuie să mergem înainte. Hai să ne întoarcem înăuntru.

  Markham se opri la fereastră şi privi îndelung cerul care se lumina.

  — Ajungi să te întrebi din ce fel de nori a căzut apa asta, nu? Şopti el gânditor, mai mult pentru sine. Întoarse capul, uitându-se fără ţintă prin curte, apoi tresări: Hei, cine sunt ăia?

  John Renfrew veni lângă el şi încercă să distingă ceva în semiîntuneric.

  — Cine?… Asta-i bună, umblă la garajul nostru!

  Markham se întoarse de la fereastră, gândindu-se la bărbatul pe care-l întâlnise cu câteva zile în urmă în staţia de autobuz.

  — Ce ţii acolo?

  Uitându-se cercetător la siluetele din beznă care tocmai deschideau larg uşa garajului, Renfrew întârzie răspunsul:

  — Scule, lucruri vechi. Eu…

  — Mâncare! Exclamă Marjorie. Conservele mele sunt depozitate acolo. Şi cutiile cu alimente.

  — Asta caută, spuse Markham cu convingere.

  — Nomazii de la fermă, murmură Renfrew în barbă. Marjorie, cheamă poliţia.

  — Of, Doamne! Murmură ea fără să se clintească.

  — Hai odată!

  John o îmboldi uşor.

  — Mă duc eu, zise Jan repede şi alergă în hol.

  — Să-i punem pe goană, sugeră Markham.

  Fără să stea mult pe gânduri, apucă vătraiul de lângă şemineu.

  — Nu, zise Renfrew, poliţia are să…

  — Până la sosirea poliţiei tipii ăştia vor fi departe, îl lămuri Markham. Porni grăbit spre uşă şi o deschise. Să mergem!

  — Ar putea fi înarmaţi, îl preveni Peterson.

  Markham se năpusti afară şi ajunse pe peluză. Renfrew era în spatele lui.

  — Hei! Se auzi un strigăt din garaj. Scarper!

  — Hai! Strigă Markham.

  Alergă spre hăul întunecat al garajului. Distinse silueta unui bărbat aplecat, încercând să ridice o ladă din carton. Alţi doi cărau diverse lucruri. Când Markham veni peste ei, avură un moment de ezitare. Ridică vătraiul şi strigă spre cei din casă:

  — Hei, John! Ţi-ai luat puşca?

  Bărbaţii îngheţară. În clipa următoare, doi dintre ei o zbughiră pe alee. Greg ţâşni înainte şi ajunse între ei şi poartă. Se auzi un şuierat puternic când învârti vătraiul prin aer. Bărbaţii se opriră, apoi se dădură încet înapoi, privind spre gardul viu ce mărginea curtea.

  Renfrew se repezi spre cel de-al treilea. Omul făcu un pas lateral şi se strecură pe lângă John. În acelaşi moment, Cathy Wickham coborî scările terasei, iar Renfrew alunecă pe iarba umedă. „Iisuse!”, făcu el. Bărbatul se îndepărtă în goană, privind în spate. Încercând să distingă siluetele întunecate de pe peluză, Cathy Wickham se opri în mijlocul aleii. Bărbatul se ciocni de ea. Se prăbuşiră amândoi pe pavaj.

  Markham continua să agite vătraiul în faţă. Hoţii păreau paralizaţi la auzul şuieratului ameninţător. Din cauza întunericului nu-si puteau da seama cât de aproape era. Nici Markham nu reuşea să aprecieze distanţa. Armatele neştiutoare se încaieră noaptea, se gândi el febril. Să atace?

  — Prietenul vostru a încasat-o, strigă el limpede.

  Ceilalţi se întoarseră să vadă. O fâşie de lumină gălbuie se răsfrânse din cadrul uşii, strălucind umed pe peluză. Profitând de ea, Renfrew îl apucă pe bărbatul căzut şi-l ridică în picioare, spunând:

  — Ce cău…?

  Markham veni tiptil şi îl lovi puternic pe altul în fluierul piciorului.

  — Aoleu! Individul lovit se prăbuşi. Tovarăşul lui îl văzu pe Markham apărând din întuneric şi se dădu înapoi. Se întoarse brusc şi porni să traverseze peluza în fugă. Markham încercă să-i păstreze pe amândoi în câmpul lui vizual. Doi doborâţi, urma al treilea.

  — Fii atent, Greg, ăsta are cuţit! Strigă Cathy Wickham.

  Bărbatul se întoarse, parcă fascinat de conul de lumină albă ce cădea în centrul peluzei. În mâna lui strălucea ceva metalic.

  — Tipule, dă-te la o parte, spuse el cu o voce guturală.

  Markham continuă să înainteze spre el.

  Vâj, vââj. Şuieratul îi distrase atenţia. Apăru şi Ian Peterson călcând apăsat.

  — Lasă-l să se ducă! Îi strigă el lui Markham.

  — La dracu, nu! Răspunse Markham nepăsător.

  — N-are rost să te expui…

  — I-am prins, insistă Markham.

  — Unul încearcă să scape! Ţipă Cathy Wickham. Bărbatul care căzuse pe alee se furişa greoi către gard. Când o auzi pe Cathy dându-l de gol, porni să alerge şchiopătând către poartă şi sări peste ea.

  — La naiba! Exclamă Markham necăjit. Trebuia să-l blocăm.

  — Să lăsăm scenele melodramatice, strigă Peterson împăciuitor. Curând va sosi şi poliţia.

  Markham aruncă o privire spre Renfrew.

  — Eric! Răcni cel înarmat. Du-te!

  Cei doi bărbaţi se mişcară brusc, înainte ca Markham să poată înţelege semnalul. Prizonierul lui Renfrew se smulse din strânsoare şi goni înapoi spre garaj. Markham porni în urmărirea lui, dar omul dispăru înăuntru. Markham ezită. Nu vedea nimic. Hoţul reapăru pe neaşteptate, ca o umbră. Markham zări ceva lung în mâna lui. Se dădu înapoi prudent. Îl văzu pe bărbatul înarmat retrăgându-se spre poartă. O manevră elementară ca să-i distragă atenţia. Umbra mai făcu un pas în lumină şi încercă să-l lovească pe Markham în cap cu o greblă. Markham se aplecă şi sări înapoi.

  — Iisuse, să vină cineva…

  Amândoi bărbaţii alergară în direcţia porţii. Unul dintre ei se întoarse şi aruncă grebla spre Markham care se feri într-o parte, scăpând de lovitură.

  — Ticăloşilor! Strigă el şi azvârli cu vătraiul după ei.

  Zgomotul paşilor se stinse în beznă.

  — N-are rost să-i mai urmărim, spuse Renfrew care se afla alături de el.

  — Lasă-i în seama poliţiei, Greg, îl aprobă Cathy Wickham.

  — Bine, am înţeles, bolborosi el.

  Se întoarseră în casă fără chef. După câteva momente de tăcere, toată lumea începu să sporovăiască despre incident. Markham observă că persoanele care rămăseseră înăuntru şi priviseră din cadrul uşii aveau o altă perspectivă asupra detaliilor. Credeau că Renfrew îl doborâse pe unul dintre hoţi, când de fapt omul aşteptase momentul prielnic să scape. Relativitatea experienţei observatorului, cugetă Markham. Încă mai gâfâia după atâta alergătură şi se simţea surescitat.

  Auziră în depărtare o sirenă tânguindu-se pe două tonuri.

  — Poliţia, spuse Peterson precipitat. Târziu, ca de obicei. Uite ce e, eu o s-o şterg înainte de sosirea lor. Nu vreau să-mi petrec restul nopţii aici răspunzând la întrebări. Oricum, voi doi sunteţi eroii. Mulţumesc pentru trataţie şi rămâneţi cu bine.

  Plecă grăbit, iar Markham îl urmări îndepărtându-se. Se gândi că la început reacţionaseră necugetat, închipuindu-si că intruşii erau hoţi. Nimeni nu ezitase, nimeni nu sugerase că ar putea fi vorba de vreo greşeală, de nişte oameni care nimeriseră la altă casă decât a lor. Cu douăzeci de ani în urmă aşa ar fi gândit. Acum însă…

  Ceilalţi, rămaşi în mijlocul camerei de zi, ridicară paharele pentru un toast. Sunetul sirenei se auzea tot mai aproape.

  Iulie 1963

  Gordon înţelese că va trebui să-si petreacă foarte multă vreme lucrând cu Cooper. Examenul de candidatură fusese un eşec greu de suportat. Trecuseră câteva săptămâni până ce Cooper îşi recăpătase încrederea în sine. Gordon se văzuse silit în cele din urmă să-l dăscălească părinteşte. Căzuseră de acord asupra unui program. Cooper urma să studieze teoriile fundamentale în fiecare dimineaţă, pregătindu-se astfel să încerce a doua oară. După-amiaza şi seara avea să colecteze date. Până în toamnă va strânge suficientă informaţie pe care să o analizeze în detaliu, iar atunci, sub îndrumarea lui Gordon, se va prezenta din nou la examen, cu mai mult curaj. Cu puţin noroc, la începutul iernii teza va fi aproape terminată.

  Cooper ascultase, încuviinţase tăcut, fără comentarii. Uneori părea deprimat. Datele se acumulau normale, fără cusur: nici un semnal.

  De fiecare dată când citea însemnările de laborator ale lui Cooper şi vedea curbele cuminţi, liniştitoare, Gordon se simţea descurajat. Se putea ca efectul să apară şi să dispară chiar aşa? De ce? Cum? Sau Cooper dădea deoparte rezonanţele care nu se încadrau în teza lui? Dacă porneai convins că nu cauţi ceva anume, atunci exista posibilitatea să nu găseşti nimic.

  Însă Cooper consemna totul în caietele lui, aşa cum trebuie să procedeze orice experimentator care-si merită numele. Notaţiile, deşi greu de descifrat, erau mereu complete. Gordon le verifica zilnic, căutând pete albe sau ştersături. Nimic nu părea în neregulă.

  Cu toate acestea, îşi aminti de fizicienii din anii treizeci, care bombardaseră diferite substanţe cu neutroni. Îşi montaseră cu mare atenţie contoarele Geiger astfel încât, imediat ce tirul de neutroni se oprea, se închideau şi contoarele, pentru a elimina sursele care puteau introduce erori în experiment. Dacă ar fi lăsat contoarele să funcţioneze în continuare, ar fi descoperit că unele substanţe emiteau particule de energie înaltă multă vreme după aceea; cu alte cuvinte, radioactivitate indusă artificial. Fiind însă precauţi, le scăpase elementul-surpriză şi pierduseră Premiul Nobel.

  Numărul din iulie al revistei Physics Today avea în secţiunea „Cercetare şi Descoperire” un articol despre rezonanţa spontană. Apăreau şi câteva date preluate din lucrarea publicată în Physical Review Letters. Lakin era citat pe larg. Efectul, spunea el, „promite să ne arate un nou tip de interacţiune care poate apărea în cazul compuşilor de tip III-lV, precum antimoniura de indiu şi probabil în toţi compuşii dacă experimentele sunt destul de sensibile pentru a înregistra acest efect.” Nu se făcea nici o menţiune privind corelările evidente între momentele când se înregistrau rezonanţele spontane.

  Gordon se hotărî să atace din nou „rezonanţa spontană”. Ideea mesajului i se părea logică – ea măcar conţinea ceva – însă riposta colegilor săi nu putea fi ignorată. De acord, poate că nu se înşelau. Poate că o serie de coincidenţe bizare îl făcuseră să creadă că în anumite intervale existau cuvinte codificate. În acest caz, care era explicaţia? Lakin se temea că ideea mesajului va arunca în umbră întreaga problemă. Bine, să admită că Lakin avea dreptate. La fel şi toţi ceilalţi. Atunci ce altă explicaţie se putea găsi?

  Lucră vreme de câteva săptămâni, căutând soluţii. Teoria care stătea la baza experimentului original al lui Cooper nu era din cale-afară de profundă; Gordon revizui totul, cântări ipotezele, refăcu integralele, verifică fiecare etapă. Se detaşară câteva idei noi. Le studie pe rând, detaliindu-le până la ecuaţiile primare şi la estimările privind ordinul de mărime. Teoria anterioară renunţase la câţiva termeni matematici; îi studie şi pe aceştia, căutând rezolvări în care ei şi-ar fi putut pierde dintr-odată calitatea de elemente neglijabile, dând totul peste cap. Se părea că nimic nu corespundea pretenţiilor lui. Reciti lucrările originale, sperând să găsească pe neaşteptate vreun indiciu. Pake, Koninga, Overhauser, Feher, Clark… Lucrările erau clasice, de neclintit. Nu ofereau nici o scăpare miraculoasă din chingile teoriei arhicunoscute.

  Se afla la birou şi, aşteptându-l pe Cooper, urmărea desfăşurarea unui calcul, când sună telefonul.

  — Doctor Bernstein? Se auzi vocea secretarei de la Catedră.

  — Îhâm, răspunse el distrat.

  — Profesorul Tulare ar dori să vă vadă.

  — Da, desigur. Tulare era actualul preşedinte. Acum, Joyce?

  — Acum, dacă vă convine.

  Când Joyce îl conduse în încăperea lungă rezervată pentru primiri, preşedintele citea ceva ce lui Gordon i se păru a fi un dosar de personal. Evenimentele confirmară curând că nu se înşelase.

  — Pe scurt, începu Tulare, trebuie să-ţi spun că încadrarea ta… Aăă… A dat naştere la unele controverse.

  — Credeam că e un lucru normal. Vreau să zic…

  — În mod obişnuit, aşa este. Catedra se întruneşte doar pentru a lua în discuţie acordarea statutului de definitivat sau promovarea în funcţia de profesor.

  — Aha.

  — Pentru a urca o treaptă de merit, ca în cazul tău, de la profesor-asistent treapta a II-a la profesor-asistent treapta a III-a, nu e nevoie de votul întregii catedre. De obicei îi consultăm pe cei cu vechime din grupul candidatului, în cazul tău cel de rezonanţă de spin şi de starea solidului, pentru a-si spune părerea. Mă tem că…

  — Lakin şi-a folosit dreptul de veto, da?

  Tulare ridică ochii alarmat:

  — N-am spus asta.

  — Dar aţi avut intenţia.

  — Nu voi discuta despre comentariile individuale. Tulare păru neliniştit o clipă, apoi, rezemându-se de spătar, studie vârful creionului de parcă acolo ar fi găsit soluţia salvatoare. Cu toate acestea, îţi dai seama… Evenimentele… Din ultimele luni nu au inspirat încredere colegilor de catedră.

  — Am bănuit.

  Tulare începu să facă o serie de consideraţii privind credibilitatea ştiinţifică şi menţinu discuţia pe un teren sigur, dar confuz. Gordon se mulţumi să asculte, sperând că va învăţa ceva din spusele lui. Tulare nu era tipul de administrator rigid, îndrăgostit de propria-i voce, iar această predică reprezenta mai curând un mecanism de autoapărare decât o dojană. În ciuda curajului ostentativ de mai devreme, Gordon simţi că încep să i se taie picioarele. Era vorba de ceva grav. O treaptă de merit reprezenta ceva obişnuit; doar cazurile problematice întâmpinau greutăţi. Marea încercare era saltul de la profesor-asistent la profesor-asociat, care însemna deja titularizarea definitivă. Gordon începuse ca profesor-asistent I şi fusese avansat în decurs de un an, ceea ce însemna foarte repede; majoritatea membrilor catedrei stăteau câte doi ani la fiecare treaptă. Imediat ce ajungea asistent III putea fi promovat asociat I, deşi procedura tipică era asistent IV înainte de a sări la titularizare. Acum însă nu va face pasul normal de la II la III la termen. Asta ar putea dăuna şanselor lui când avea să fie discutat şi analizat definitivatul.

  Dacă la început avusese o senzaţie de frig la picioare, acum ea i se cuibări şi în piept când Tulare continuă:

  — Desigur, trebuie să fii atent la tot ce faci în orice domeniu de activitate, Gordon şi continuă să-i vorbească despre precauţia pe care trebuie să o dovedească fiecare om de ştiinţă, datoria de a ridica la rangul de calitate scepticismul faţă de propriile sale rezultate. Apoi, lucru incredibil, Tulare începu să povestească despre Einstein şi agenda lui, care se încheia cu următoarele cuvinte: „Mă îndoiesc. N-am avut decât două sau trei idei bune toată viaţa.” Sincer înveselit, Tulare lovi cu palma în tăblia biroului, uşurat la gândul că fusese în stare să transforme o discuţie dificilă în ceva hazliu.

  — Vezi tu, Gordon, încheie el, nu orice idee este cea bună.

  Gordon se strădui să zâmbească. Şi el le spusese această anecdotă lui Boyle şi familiei Carroway, care îl ascultaseră şi râseseră. Fără îndoială că o ştiau. Îl trataseră cu îngăduinţă, ca pe un membru mai tânăr al catedrei care trebuie să le fi părut un bufon.

  Se ridică. Picioarele îi erau ciudat de nesigure. Descoperi că respira precipitat, dar nu putea descoperi cauza.

  Bolborosi ceva şi plecă. Ştia că ar trebui să-l preocupe treapta de merit; dar pentru moment nu se putea gândi decât la cei doi Carroway, la zâmbetele lor şi la nemărginita lui nerozie.

  7 IULIE 1963

  În timpul verii, ritmul zilelor li se schimbă. Penny începu să doarmă până mai târziu, iar Gordon descoperi că se trezea înaintea ei. Hotărî să respecte cu religiozitate programul de exerciţii fizice din primele ore ale dimineţii, când Plaja Windansea era pustie. Nu-i plăcea să le facă acasă, mai ales dacă Penny se afla prin preajmă. Prefera să coboare pe nisipul alb, spălat de maree, în vreme ce lumina soarelui inunda Muntele Soledad dinspre est. Apoi alerga cât de departe putea pe plajă. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer şi umbrele se micşorau, fiecare golfuleţ devenea o lume aparte. Broboanele sclipitoare de sudoare se răceau în umbra albastră, iar aerul de lângă ocean avea o greutate lichidă, aproape palpabilă. Respira sacadat şi picioarele stabileau un ritm dum-dum-dum ale cărui vibraţii le simţea trecându-i prin oase, producând în această atmosferă un zgomot ciudat, ca acela al unor despicături de lemn căzând pe o podea din stejar. Tot astfel alergase şi pe plajele murdare din New Jersey când era puşti. După ce tatăl lui se îmbolnăvise, unchiul Herbert îl ducea deseori acolo. Când Jersey se aglomera în miezul verii, unchiul Herb îl lua la plimbare în automobilul lui, un Studebaker, până în Long Island. Mama vorbea mereu despre cei care locuiau în această zonă, Oamenii Care Aveau Proprietăţi Chiar pe Plajă, de parcă ar fi fost o altă specie. Prima oară când plecase împreună cu unchiul Herb, Gordon întrebase dacă vor vizita nişte rude, sperând că avea vreo legătură, oricât de firavă, cu acei oameni mitici. Unchiul izbucnise într-un hohot de râs sacadat, lătrător, cum îi era obiceiul şi răspunsese gâjâit:

  — Da, vreau să-l vizitez pe un anume Gatsby, nu ştiai? Lovise cu palma aripa maşinii, producând un sunet metalic, zdrang. Tot drumul până acolo Gordon ţinuse mâna scoasă pe fereastra automobilului, iar briza văratică stârnită de viteză îi mângâiase părul de pe braţ. În vara aceea şi părul de pe corp era mai vizibil; Gordon îl comparase cu cel al unchiului Herb şi constatase că făcuse progrese remarcabile în ultimul an. Abia după alţi şase ani a înţeles enigmatica remarcă referitoare la Gatsby. Când citise romanul – ignorând cărţile lui Malamud pe care mama i le oferea insistent – nu-si mai amintea prea multe lucruri despre casele mari din Long Island, dacă vreuna dintre ele avea o lumină verde la capătul debarcaderului sau alte asemenea amănunte. Ţinea minte că plajele de acolo erau înguste şi stâncoase, o fâşie sărăcăcioasă pe care proprietăţile mari dinspre interior o jinduiau. Nu prea avea ce să facă pe plajă. Copiii construiau castele de nisip pe care părinţii le priveau aprobator din când în când, mijindu-si ochii peste marginea cărţilor în ediţii ieftine şi ferindu-si-i de strălucirea ceţoasă, galben-albăstruie a soarelui. Dacă Long Island reprezenta un model, se surprinse el gândind, atunci viaţa celor care nu erau evrei era searbădă. Prin contrast, în vara aceea unchiul Herb îl dusese la meciuri importante de box, lupte adevărate şi crâncene, aşa cum îşi închipuise şi el că va fi viaţa. Dum-dum, suna ritmul paşilor şi Gordon revăzu pătratul alb al ringului, cele două siluete dansând şi lovind, o directă şi capul aruncat pe spate, arbitrul valsând în jurul celor doi bărbaţi, strigăte şi fluierături şi un miros sărat, înfierbântat, apropiat, emanat de mulţimea parcă lichidă a spectatorilor. „L-ai văzut pe băiatul ăla, Alberts, în rundul cinci”, spusese unchiul Herb la pauză, „parcă avea plumb în picioare. Semăna cu cineva care-si căuta pe jos nasturele de la cămaşă. Phui!” Iar după verdict: „Ce arbitri! I-au acordat două reprize, ce-or fi având în loc de ochi? N-aş avea curajul să merg la vânătoare cu ei.” Dum-dum-dum, mirosul sărat al mulţimii dispăru, iar Gordon continuă să alerge în soarele care se ridica, aroma din nările lui era o briză marină de la mii de mile depărtare de Long Island, lovea cu pumnii în faţă în timpul alergării, lovituri de jos, laterale şi scurte în propriul lor ritm, picioarele se mişcau sincron cu braţele, gâfâia greoi, urmărind un chip inform şi neclar care apoi se materializă, semăna cu Lakin şi Gordon îşi dădu seama în acelaşi moment că dăduse două dintre cele mai bune lovituri ale sale, o eschivă şi o directă la stomac, apoi o lovitură scurtă, rapidă şi recepţionată în plin, apoi altele şi altele, începu să alunge din minte faţa ceţoasă, dar o mai păstră puţin pentru a o izbi scurt de trei ori, pumnii trecură prin imaginea lăptoasă, capul zvâcni spre spate, o dată, de două ori, de trei ori, buf-buf-buf, aşaa, unchiul Herb îl dusese în diverse locuri în vara aceea când tatăl său se agăţa de viaţă, să-l facă pe băiat să se gândească la altceva – Gordon mai execută trei directe în aer fără să ştie în ce loveşte – mintea invadată, daa, de lupte şi plaje şi cărţi în vreme ce tata nu scotea o vorbă, doar zâmbea când îi vorbea cineva, niciodată nu se plângea, se târa departe de toţi pentru a muri, aşa cum obişnuiau membrii familiei Bernstein, discret, fără zbucium, fără ca altcineva să răspândească vestea, nu le stătea în obicei Bernsteinilor, buf-buf-buf, plaja nisipoasă încălzindu-se acum sub tălpi, sudoarea în ochi, înţepându-l, tulburând contururile dimineţii, iritându-i gâtlejul. Iisuse, ce departe ajunsese! Aici stâncile erau înalte. Alergase cu îndârjire pe lângă cheiul Scripps şi de-a lungul plajei Black, o porţiune lungă şi pustie de sub parcul Torrey Pines. Alergând prin zona aceasta umbrită, îşi şterse sudoarea din ochi şi îşi dădu brusc seama că era cât pe ce să se împiedice de ceva. Gândindu-se că era un câine adormit, făcu un salt, continuă să alerge instinctiv şi privi peste umăr. Un cuplu. Picioare răsfirate. Călcâiele femeii îndreptate spre cer. Albul a patru ochi larg deschişi. Doamne, se gândi, dar, într-un anume fel, nu-l deranjase prea mult. Ideea venea logic: plajă pustie, cuplu excitat, frumos răsărit de soare, aromă sărată. Să le lase timp să-si isprăvească dum-dum-dum-ul. Sigur că era mai plăcut să termine alergarea cu imaginea asta în minte decât cu aceea a mutrei albicioase a lui Lakin, socoti Gordon puţin ameţit. Lakin reprezenta o problemă pe care n-o putea rezolva şi probabil, înţelese el, tocmai de aceea parcursese o asemenea distanţă, extenuându-se astfel încât să nu tragă un pumn adevărat într-un chip real. Poate că da, poate că nu. Împărtăşea dispreţul pe care-l afişa unchiul Herb faţă de analizele prea adânci. Doar puţoii aveau obiceiul să-si facă probleme din pricina unor asemenea întâmplări, daa. Gordon zâmbi, îşi umezi buzele cu limba şi mai azvârli în faţă două directe, despicând aerul atoateiertător.

  Saul Shriffer îl căută pe la mijlocul lui august. Îşi terminase observaţiile asupra lui Hercules 99, folosind radiotelescopul de la Green Bank. Rezultatele erau negative. Din bolboroseala interstelară nu se detaşa nici un semnal coerent. Gordon îi sugeră să folosească frecvenţe mai înalte şi benzi mai înguste. Saul îi spuse că încercase câteva. Neavând ce să arate după atâtea eforturi, nu mai putea obţine timp de acces la instrument. Proiectele obişnuite de cercetare deveneau prioritare. Discutară câteva minute despre eventuale soluţii alternative, dar nu găsiră niciuna. Grupul de la Cavendish respinsese cererea lui Saul de a folosi mai departe telescopul. Saul îi adresă câteva cuvinte de îmbărbătare, iar Gordon aprobă mecanic. După ce Saul închise, Gordon simţi o decepţie pe care n-o anticipase. Înţelese că, fără a recunoaşte în sinea lui, îşi pusese toate speranţele în ideea radioascultării. În aceeaşi seară, când se întâlni cu Penny să ia masa la Buzzy’s, nu aduse vorba de telefon. A doua zi îi trimise o scrisoare lui Saul, rugându-l să nu publice nici un rând despre cercetarea radio. „Să aşteptăm până când apare ceva pozitiv”, îşi motivă el rugămintea. Dar mai mult decât atât, Gordon voia să păstreze discreţia. Poate că totul va dispărea. Poate că va fi dat uitării.

  Când ajunseră pe Plaja Scripps, Gordon rămase pe nisip şi o urmări cu privirea pe Penny, care se îndrepta cu surful spre valuri. Cam asta făcea în ultima vreme: stătea, se gândea, îi lăsa pe alţii să se bucure din plin de vară. Lui îi plăcea să alerge pe plajă, deşi ştia că ar trebui să încerce şi el să plutească pe valuri, mai ales că acum avea pe cineva dornic să-l înveţe. Totuşi, ceva îl reţinea. Se uita lung la doamnele din La Jolla care se bronzau metodic şi ajunsese să recunoască mai multe feluri: cele care munceau în aer liber aveau încheietura din spate a genunchilor albă, în vreme ce obişnuitele plajelor căpătau o nuanţă ciocolatie uniformă, o desăvârşire care se obţinea cu multă răbdare.

  Penny ieşi din apele rostogolitoare cu planşa lipită de şold şi cu părul despletit şiroind. Se lăsă jos lângă el, îşi stoarse părul şi aruncă o privire fugară spre chipul lui împietrit într-o expresie hotărâtă.

  — Gata, spuse ea decisă, a sosit vremea să te confesezi.

  — Să mă confesez cui?

  — Lui bunelu’. Gordon, vino-ţi în fire. Parcă eşti o momâie şi nu-ţi stă bine.

  Gordon se mândrise dintotdeauna cu abilitatea lui de a spune lucrurilor pe nume; acum descoperea că bâjbâia în căutarea cuvintelor potrivite.

  — Vezi tu, m-am uitat prin ziarele şi revistele de la bibliotecă. De astronomie, mai precis. Mercury, Scientific American, Science News… Cele mai multe n-au reacţionat deloc, ignorând declaraţia de presă a lui Saul. Altele, care o menţionează, nu reproduc desenul. Niciunul nu dă coordonatele lui Hercules.

  — Atunci publică-le tu.

  — N-ar folosi la nimic, spuse Gordon clătinând din cap.

  — De când ai început să te simţi atât de depăşit?

  — De la zece, recunoscu Gordon, sperând să schimbe subiectul discuţiei, când am început să-mi dau seama că nu-s Mozart.

  — Aha!

  — Eram unul dintre miturile americane, prăpăditul de patruzeci şi patru de kilograme. Ţi-aminteşti de reclamele alea cu Charles Atlas? Când mă duceam la plajă, bătăuşii nu-mi aruncau nisip în ochi, mi-i învineţeau. Se elimina astfel intermediarul.

  — Îhî! Penny îl privi atent, cu o expresie concentrată. Ştii că de o lună încoace ăsta e primul lucru pe care mi-l spui despre povestea ta cu Saul?

  Gordon ridică din umeri.

  — Nu-mi spui nimic din ce se întâmplă!

  — Nu vreau să te amestec într-atât, încât oamenii să te întrebe şi pe tine. Asta ca să nu fii obligată să mă aperi în faţa prietenilor. Sau să ai de-a face cu nebuni.

  — Gordon, prefer să ştiu ce se petrece. Serios. Dacă va trebui să discut cu cei de la UCLJ, n-am să pot broda nimic credibil.

  Gordon ridică iar din umeri.

  — Mare scofală! S-ar putea să plec de la UCLJ.

  — Poftim?

  Îi povesti despre promovarea lui ratată.

  — Ascultă, conchise el, numirea e întotdeauna cu două tăişuri. Se poate întâmpla să pleci dacă treburile nu merg cum trebuie. Ţi-am explicat asta. Am întors-o pe toate feţele.

  — Da, bine, sigur… Penny înlemnise cu privirea aţintită spre La Jolla Point. Vreau să spun, până la urmă, dacă nu publici…

  — Am publicat, murmură el cu jumătate de gură, încercând să se apere.

  — Atunci de ce?

  — Neînţelegerea cu Lakin. Nu pot face muncă de cercetare într-un grup în care sunt doi tipi ca Feher şi Schultz, să zicem şi unul cu care am mereu frecuşuri, Lakin. Personalităţile noastre…

  — Credeam că oamenii de ştiinţă se ridică deasupra micilor meschinării. Aşa mi-ai spus cândva.

  — Acum e mai mult decât o neînţelegere, nu-ţi dai seama?

  — Oo!

  — Lakin e cam de modă veche. Sceptic. Îşi închipuie că încerc în mod deliberat să-i fac necazuri. Începu să numere motivele pe degete: îmbătrâneşte şi probabil se simte nesigur. La naiba, habar n-am. Dar nu pot lucra într-un grup dominat de un tip ca el, ţi-am mai spus asta.

  — Aha. Deci până la urmă am discutat, nu-i aşa? Întrebă ea cu o voce în care se simţea o nuanţă de nesiguranţă.

  — Of, Doamne!

  — Mă bucur că te sfătuieşti cu mine în toate în problemele tale.

  — Uite ce e… Îşi azvârli braţele în lături cu un gest larg. Nu ştiu ce voi face. Ziceam şi eu aşa.

  — Asta înseamnă să plec din La Jolla, din California, unde am trăit toată viaţa? Dacă pui problema aşa, lasă-mi câteva clipe de gândire, bine?

  — Da. Sigur.

  — Dar mai poţi rămâne aici? E hotărârea ta?

  — Da. Vom decide împreună.

  — Bun. Cinstit şi pe faţă? Deschis? Fără să-ţi rezervi dreptul de veto?

  — Omul şi votul.

  — Tocmai de asta mă temeam.

  — Atunci persoana şi votul.

  — Aşa mai merge.

  Gordon se întinse şi deschise un număr mototolit din revista Time, ridicându-l în dreptul ochilor ca să şi-i ferească de soare. Încercă să alunge soluţiile care-i clocoteau în minte, concentrându-se asupra unui articol din secţiunea ştiinţifică. Era vorba despre lansările planificate ale misiunilor Apollo spre Lună. Citi cu o încetineală dureroasă; deceniul de lectură a limbajului dens al fizicii îl obligase să piardă din viteză. Pe de altă parte, îl determinase să fie mai atent la stil. Încetul cu încetul, ajunse să simtă că simplitatea degajată din Time mai mult ascundea decât dezvăluia. Tocmai cugeta la acest aspect, când o umbră îl acoperi.

  — Mi s-a părut că vă recunosc, se auzi o voce guturală de bărbat.

  Gordon ridică ochii. Lumina orbitoare a soarelui îl sili să strângă din pleoape. Era Cliff, în costum de baie, cu un pachet cu şase cutii de bere sub braţ.

  Gordon încremeni.

  — Credeam că locuieşti în nordul Californiei.

  — Hei, Cliffie! Penny se rostogolise cu faţa în sus şi-l văzuse. Ce faci aici?

  Se ridică în capul oaselor. Cliff se lăsă pe vine, măsurându-l precaut pe Gordon.

  — Mă plimbam. E ziua mea liberă. Mi-am găsit o slujbă în Oceanside.

  — Şi ne-ai văzut? Întrebă Penny bucuroasă. De când eşti aici? Trebuia să mă cauţi.

  — Da, spuse Gordon sec, ce coincidenţă neobişnuită.

  — De mai bine de-o săptămână. De două zile am slujba asta.

  Cliff se lăsă jos fără să se aşeze, ţinând berea între picioare. Fesele lui se aflau doar la câţiva centimetri deasupra nisipului. Gordon îşi aminti că văzuse un japonez stând în poziţia asta ore în şir, undeva într-un film. Era o atitudine curioasă, ca şi cum Cliff nu dorea să li se alăture pe deplin.

  Penny continuă să sporovăiască, dar Gordon n-o asculta. Studie dezinvoltura trupului bronzat şi căută ceva prin minte, ceva care să explice această coincidenţă cam trasă de păr. Nu putea crede în ea, desigur. Cliff ştia că Penny face surfing, iar asta însemna că trebuia să caute plaja cea mai apropiată şi potrivită. Singura chestiune de real interes era dacă şi Penny ştiuse că aşa avea să se întâmple.

  Gordon nu reuşi să desluşească nici un semn secret între ei, nici un zâmbet vag şi inexplicabil, nici gesturi, nici note false. Dar asta era – nu se pricepea să recunoască asemenea semne. Şi, pe măsură ce-i urmărea discutând cu o graţie calmă, deveneau tot mai asemănători, cunoscuţi dintr-o mie de filme şi afişe publicitare pentru ţigări. Dar şi foarte stranii. Gordon rămase aşezat, alb ca burta unui peşte în comparaţie cu trupurile lor bronzate, ca un obiect din alabastru murdar şi moale, cu smocuri negre de păr. Se simţi cuprins treptat de un val tulbure, de o senzaţie pe care, oricât s-ar fi străduit, nu o putea defini. Nu-si dădea seama dacă era vreun joc viclean, bine pus la punct de cei doi, dar dacă era…

  Gordon ţâşni brusc în picioare. Penny îl privi fix. Văzând expresia rigidă de pe chipul lui, întredeschise buzele, să-i vorbească. Gordon se zbătu, căutându-si cuvintele, ceva care să umple hăul dintre acceptare şi bănuială, ceva pur şi simplu potrivit şi în cele din urmă bolborosi:

  — Nu mă băgaţi în seamă.

  — Hei, amice, eu…

  — Jocuri de creştini.

  Simţindu-si chipul înfierbântat, Gordon flutură o mână în semn de respingere. Replica fusese mai amară decât voise.

  — Gordon, ce-i cu tine, zău… Începu Penny, însă el se întoarse cu spatele şi începu să alerge cu paşi mărunţi.

  Ritmul îl prinse aproape imediat. Auzi vocea lui Penny ridicându-se peste zgomotul valurilor ce se spărgeau, dar era firavă şi se stinse când se îndepărtă. În regulă, se gândi el, n-a fost un final măreţ ca în Gatsby, dar m-a ajutat să scap din situaţia asta, care…

  Fără să mai isprăvească fraza, fără să se mai gândească la ce se întâmplase, alergă spre dealurile din depărtare.

  6 august 1963

  — Mă gândesc să trec în industrie, îi spuse lui Penny într-o seară, în timpul cinei.

  Făcuseră deja schimb de impresii despre ce se petrecuse peste zi, lucru ce devenise un ritual lipsit de profunzime. Gordon refuza să comenteze întâlnirea de pe plajă, respingea ideea de a-l invita pe Cliff la un pahar şi simţea că replierea aceasta va rezolva problema o dată pentru totdeauna. Abia dacă îi trecea prin minte că refuzul lui era cauza conversaţiilor curios de sălcii pe care le avea cu Penny.

  — Ce să înţeleg prin asta?

  — Să lucrez într-un laborator de cercetare al vreunei companii. GE, Bell Laboratories…

  Se lansă într-o tiradă laudativă la adresa avantajului de a munci într-un loc unde rezultatele contau, unde ideile se transformau repede în aparatură. În realitate, nu credea că laboratoarele industriale erau superioare grupurilor universitare, însă posedau o anume aură ispititoare. Acolo lucrurile se desfăşurau mai rapid. Tehnicieni şi asistenţi se găseau din belşug. Salariile erau mai mari. Pe de altă parte, ţinea la artificialitatea inevitabilă a omului de ştiinţă care ştia că dincolo de viaţa universitară putea duce un trai tihnit. Nu doar o slujbă, ci şi o căutare. Adevărata cercetare şi încă plătită îndestulător. Probabil şi ceva pe lângă munca de laborator; avea exemplul lui Herb York care oferea consultanţă în „proiecte de apărare” şi în teorii nebuloase privind dezarmarea. El susţinea că guvernul făcea uneori apel la gândirea ştiinţifică şi limpede.

  — Gordon, asta-i o prostie copilărească.

  — Ce? Vorbele ei îl debusolară o clipă.

  — Tu nu vrei de fapt să lucrezi pentru o companie.

  — Ba mă gândesc foarte serios…

  — Tu vrei să fii profesor. Să faci cercetare. Să ai studenţi. Să ţii prelegeri. Vorbeşte gura fără tine.

  — Zău?

  — Sigur. Când totu-ţi merge ca lumea, dimineaţa te scoli fredonând, iar seara, când te întorci, faci la fel.

  — Supraapreciezi plăcerile slujbei.

  — Nu le supraapreciez câtuşi de puţin. Văd ce înseamnă profesoratul pentru tine.

  — Mm!

  Pierzându-si din avânt, recunoscu supărat în sinea lui că Penny îl cunoştea foarte bine.

  — Aşa că, în loc să vorbeşti fără rost despre o cale de salvare temporară în industrie, ar trebui să faci ceva.

  — De exemplu?

  — Ceva deosebit. Schimbă poziţiile lui x, y şi z. Încearcă…

  — Altă cale de atac, termină el fraza.

  — Exact. Dacă studiezi problemele din alt unghi… Tăcu brusc, ezită, apoi continuă cu convingere: Gordon, îţi spun eu ce s-a întâmplat acolo cu Cliff. Ţi-aş putea explica în detaliu, ca să te linişteşti, dar nu sunt sigură că o să mă crezi.

  — Hm.

  — Să ţii minte un lucru, Gordon: nu sunt proprietatea ta. Nici măcar nu suntem căsătoriţi, pentru numele lui Dumnezeu!

  — Asta te frământă?

  — Pe mine? Doamne, tu eşti acela care…

  — Păi, dacă-i aşa, poate că ar trebui să discutăm despre asta, să vedem…

  — Gordon, stai puţin. La început, când ne-am instalat împreună, am căzut de acord să vedem dacă merge, asta-i tot.

  — Sigur. Sigur. Dădu din cap convins, uitând cu totul de mâncare. Eu vreau, dar dacă tu recurgi la jocuri dintr-astea cu Cliff – şi a fost o copilărie, Penny, să aranjezi întâlnirea aceea, o copilărie… Eu sunt gata să discutăm despre asta, înţelegi, hm, să ne…

  Penny ridică mâna, cu palma îndreptată spre el.

  — Nu, stai o clipă. Două amănunte, Gordon. Le numără pe degete. Unu: n-am aranjat nici o întâlnire. Cliff ne căuta, probabil, dar eu habar n-am avut. Ce dracu’, nici măcar n-am ştiut că e în oraş. Doi: Gordon, crezi că dacă ne căsătorim rezolvăm ceva?

  — Păi, eu am senzaţia că…

  — Pentru că eu nu vreau, Gordon. Nici prin gând nu-mi trece să mă căsătoresc cu tine.

  Scăpă din îmbrăţişarea înăbuşitoare de miez de vară a metroului şi ieşi în căldura nu mai puţin sufocantă de pe 116th Street. Intrarea şi ieşirea erau construite relativ recent. Îşi amintea ca prin ceaţă de o arcadă din fier forjat care, prin anii cincizeci, le permitea studenţilor să pătrundă în adâncimile pline de vuiet. Era aşezată între două culoare de trafic rapid, exercitând un bruiaj darwinian şi precis al concentrării mintale asupra altor probleme nepotrivite situaţiei. Studenţii ale căror gânduri erau acaparate până la saturaţie de Einstein sau Mendel şi Hawthorne se trezeau aici că traiectoriile de deplasare le erau brutal modificate de automobile Hudson, Desoto şi Ford.

  Gordon porni de-a lungul străzii, aruncând o privire la ceas. Refuzase să ţină un seminar pe tema asta, prima întoarcere la Alma Mater de când îşi luase doctoratul; cu toate acestea, nu voia să întârzie la întâlnirea cu Claudia Zinnes. Era o femeie amabilă care scăpase cu greu din Varşovia ocupată de nazişti, dar îşi aminti de nemulţumirea cu care îi privea pe studenţii întârziaţi. Trecu grăbit pe lângă South Field. În stânga lui câţiva studenţi se strânseseră pe scările Bibliotecii Low. Gordon se îndreptă spre clădirea unde se afla catedra de fizică, transpirând de efortul cerut de greutatea valizei diplomat de culoare cafenie. I se păru că recunoaşte un chip familiar într-un grup de studenţi.

  — David! Hei, David! Strigă el.

  Dar bărbatul se întoarse iute şi porni în direcţie opusă. Gordon ridică din umeri. Poate că Selig nu voia să discute cu un fost coleg; întotdeauna se purtase ciudat.

  Dacă se gândea mai bine, totul i se părea niţel ciudat, ca o fotografie uşor retuşată a unui prieten. În lumina puternică a zilei de vară, clădirea arăta ceva mai murdară, oamenii şterşi şi palizi, rigolele ceva mai pline cu gunoaie. La o intersecţie mai încolo, un beţiv tândălea pe un prag, sorbind din ceva ţinut într-o pungă de hârtie cenuşie. Gordon mări pasul şi se grăbi să intre. Probabil că stătuse prea mult în California; tot ceea ce nu era proaspăt şi nou i se părea terfelit.

  Claudia Zinnes nu se schimbase deloc. Avea aceeaşi privire inteligentă, distantă şi uşor ironică. Gordon îşi petrecu după-amiaza cu ea; îi descrise pe larg experimentele, compară aparatura şi tehnicile lui cu cele din laboratorul ei. Zinnes ştia de rezonanţa spontană, de Paul Shriffer şi de celelalte. Fenomenul i se părea „interesant”, cuvântul standard care nu angaja pe nimeni cu nimic. Când Gordon o rugă să reproducă experimentul lui Cooper, la început ea respinse ideea. Era ocupată, avea prea mulţi studenţi, timpul de folosire a marilor magneţi nucleari era rezervat, nu aveau bani. Gordon arătă cât de mult semăna o instalaţie de-a ei cu propriul său aranjament din La Jolla; câteva modificări le-ar fi făcut identice. Zinnes se apără spunând că nu poseda un eşantion destul de bun de antimoniură de indiu. El scoase cinci mostre fără cusur, câteva plăcuţe cenuşii: poftim, foloseşte-le cum doreşti. Mirată, femeia ridică din sprâncene. Se trezi redevenind o persoană de existenţa căreia uitase – şcolarul yid1 şi insistent, sâcâindu-si profesorul ca să obţină o notă mai bună. Claudia Zinnes cunoştea tertipurile acestea la fel de bine ca şi el dar, treptat, insistenţele lui îi treziră interesul. Poate că, la urma-urmei, era ceva cu rezonanţa asta spontană. Cine putea spune, mai ales că acum apele fuseseră tulburate atât de mult? Îl privi cu ochii ei căprui şi calzi şi spuse:

  — Nu de asta vrei să fac eu verificările. Nu ca să limpezesc mişmaşul ăsta.

  Gordon dădu aprobator din cap: da, spera ca ea să descopere altceva.

  — Dar – şi aici un semn de avertisment – să lăsăm curbele să vorbească de la sine.

  El zâmbi şi glumi, totuşi cu un sentiment bizar de teamă, retrăind zilele din studenţie, dar până la urmă totul se legă şi dădu roade. Claudia Zinnes trecu de la „probabil” la „când” şi apoi, aparent fără să-si dea seama de această tranziţie, făcu o programare la aparatura RMN pentru septembrie şi octombrie. Se

  1 Evreu (idiş) (n.tr.) interesă de câţiva dintre foştii lui colegi de an, unde erau, ce slujbe aveau. Descoperi că nutrea o afecţiune sinceră faţă de tinerii care-i trecuseră prin mână şi ieşiseră în lume. Când plecă, îl bătu pe braţ şi îndepărtă o scamă de pe haina lui jilavă.

  În timp ce traversa South Field, Gordon îşi aminti spaima pe care o trăise de-a lungul celor patru ani lungi şi grei. Columbia era impresionantă. Facultatea se bucura de faimă în întreaga lume, clădirile şi laboratoarele impuneau respect. Niciodată nu bănuise că locul acesta ar putea fi asemuit cu o moară care macină sămânţă vie şi inteligentă, dornică şi capabilă să conecteze circuite, să deseneze diagrame, să învârtă roţile ameţitoare ale industriei. Niciodată nu-i trecuse prin minte că instituţiile puteau să se prăbuşească sau să rămână în picioare din cauza toanelor câtorva indivizi, a câtorva porniri necontrolate. Niciodată. Religiile nu propovăduiesc îndoiala.

  Luă un taxi pentru a străbate oraşul. Maşina zdrăngăni şi se hurducă prin gropile de pe străzile lăturalnice, un contrast şocant faţă de bulevardele netede ale Californiei. Se bucura că Penny refuzase să-l însoţească; în cuptorul lunii august oraşul nu era deloc la înălţime.

  De când aduseseră vorba despre căsătoria lor, relaţiile dintre ei deveniseră încordate. Poate că o despărţire de scurtă durată ar fi fost benefică. Poate ar fi fost bine să îngăduie subiectului să alunece încet în uitare. Gordon se uită insistent la mulţimea de chipuri care se perinda afară. Aici se simţea un zumzet pământesc, ce-i amintea de zgomotul pe care îl făcea metroul trecând pe sub Broadway. Duduitul răsunător şi puternic i se părea ciudat de ameninţător, îi sugera că alţi oameni îşi vedeau de viaţa lor, absolut nepăsători la problemele de rezonanţă nucleară sau la californienii enigmatici şi bronzaţi. Obsesiile rămâneau doar ale lui, nu deveneau universale. Îşi dădu seama că de fiecare dată când încerca să se concentreze asupra lui Penny, mintea lui o lua la goană, se refugia în cotloanele sigure ale confuziei pe care o năştea rezonanţa nucleară. Ideea de a fi stăpân pe soarta lui se oprea aici.

  Coborî din taxi pe strada pe care crescuse şi lumina confuză a soarelui îl făcu să clipească. Aceleaşi pubele hodorogite care-si adăugau mirosul la acela al străzii, aceleaşi grilaje, acelaşi magazin de coloniale Grundweiss în colţ. Tinere gospodine cu ochi negri legănându-si sacoşele, mânându-si de la spate copiii care sporovăiau fără încetare. Femeile erau îmbrăcate tradiţional şi singura aluzie la emancipare era rujul, care făcea gurile să pară mai senzuale. Bărbaţii grăbiţi, îmbrăcaţi în costume sobre, aveau părul negru tuns scurt.

  Când ajunse acasă, mama îl aştepta pe palier, cu braţele larg deschise. Îl sărută pe fiul cel bun. După ce intră în bătrâna cameră de zi, cu vechile ei izuri ciudate, se simţi invadat de amintiri. „Au pătruns în mobilă, în tapiţerie, rămân cu noi până la moarte”, zise ea, ca şi cum efluviile erau nemuritoare. Gordon hotărî să lase totul să curgă fără să intervină. O ascultă cum îşi deşartă rezerva de bârfe păstrate luni de zile, se uită la pozele de la logodna unor rude îndepărtate, apoi găti pentru el o „masă ca la mama acasă” – ficat tocat mărunt, kugel şi flanken. Ascultară ritmuri de calypso la anticul aparat Motorola aşezat într-un colţ. Mai târziu coborâră în vizită la familia Grundweiss – „De trei ori mi-a zis: adu-l pe băiat la mine. O să-i dau un măr, cum făceam demult!” – şi merseră după colţ, salutând prieteni, discutând cu seriozitate statistici legate de cutremure, aruncând o minge către un grup de copii care se jucau pe un teren scăldat în lumina verii pe sfârşite. A doua zi, doar din cauza unei aruncări – „Îţi dai seama?” – îl durea mâna.

  Rămase încă două zile. Veni şi sora lui, veselă, preocupată, dar ciudat de calmă. Sprâncenele ei negre se arcuiau la fiecare întorsătură a frazei şi orice nouă schimbare de expresie desena paranteze fugare. Veniră în trecere mulţi prieteni. Gordon se duse până pe 70th Street să cumpere vin californian pentru următoarele vizite, însă numai el bău mai mult de un pahar. Totuşi, ceilalţi discutau şi glumeau la fel de animat ca la orice petrecere din La Jolla, dovedind că alcoolul era un stimulent inutil.

  Doar mama se dovedi altfel. Epuiză destul de curând veştile despre cunoştinţele din cartier, iar apoi lăsă greul conversaţiei în seama fiicei sau prietenilor lui. Când era singură cu el vorbea puţin. Gordon se lăsă încet aspirat de acest vid. Apartamentul zumzăia de discuţii pe vremea când era un puşti, cu excepţia ultimelor zile de viaţă ale tatei, iar tăcerea de acum îl speria. Îi povesti mamei despre lupta purtată în jurul lucrării lui. Despre Saul Shriffer. (Nu, mama nu văzuse ştirile de la TV, dar auzise. Îi scrisese, nu mai ţinea minte?) Despre rezonanţa spontană. Despre avertismentul dat de Tulare. Şi, în cele din urmă, despre Penny. Mama nu credea, nu voia, nu putea accepta că o fată, oricare fată, ar respinge un băiat ca fiul ei. Ce era în mintea ei de-i spusese aşa ceva? Răspunsul acesta i se păru neaşteptat de măgulitor; uitase ce bine se pricepeau mamele să întreţină vanitatea fiilor. Îi mărturisi că se obişnuise să creadă că el şi Penny vor stabili o relaţie mai convenţională („respectabilă”, îl corectase mama). Faptul că Penny nu gândea la fel venea ca o surpriză. Deci băiatului ei i se întâmplase ceva. Gordon încercă să-i explice. Mama scoase obişnuitele sunete încurajatoare.

  — Probabil, nu ştiu, a fost ceva… Eu şi Penny vrem să rămânem împreună acum, când totul se duce de râpă…

  Dar nu asta dorise să spună. Îşi dădu seama că vorbele lui erau false imediat după ce le rostise. Însă mama se agăţă de ele.

  — Deci nu ştie să deosebească binele de rău. Crezi că mă surprinde? Am încercat să-ţi spun asta.

  Nelămurit, Gordon clătină din cap în timp ce sorbea din ceai. Înţelese că nu avea nici un rost. Era complet răvăşit şi, dintr-odată, nu mai avu chef să discute despre Penny. Reîncepu să vorbească despre fizică. Mama agita linguriţele şi ceainicul cu o energie reînnoită, apoi îi spuse zâmbind:

  — Da, bună treabă, asta-ţi lipseşte acum. Arată-i ce-a pierdut.

  Continuă pe aceeaşi temă mai mult decât avea Gordon chef să asculte. Simţea un imbold, o grabă tot mai mare de a abandona discuţia aceasta confuză despre femei. În atmosfera apăsătoare, asculta vocea monotonă a mamei, dar gândul îi fugea la Claudia Zinnes. Efectuă în minte câteva permutări de cifre şi aparatură. Tocmai îşi făcea unele planuri, când înţelesul frazelor mamei se lămuri: îşi închipuia că se va despărţi de Penny.

  — Poftim? Bolborosi el.

  Ea se exprimă cât se poate de clar:

  — Păi, după ce fata aia te-a respins…

  Urmă o discuţie aprinsă, care-i aduse aminte de vechile comentarii, ora la care trebuia să se întoarcă acasă de la întâlnirea cu vreo fată, cum să se îmbrace şi toate celelalte lucruri mărunte ce-l determinaseră în cele din urmă să-si caute o locuinţă numai a lui. Totul sfârşi cu aceeaş tristă clătinare din cap şi obişnuita replică: „Eşti fartootst băiatule, fartootst…” Gordon schimbă subiectul şi spuse că vrea să-i telefoneze unchiului Herb.

  — E plecat în Massachussetts. A cumpărat un lot de pălării ieftine şi a plecat acolo să le distribuie. Piaţa s-a prăbuşit când Kennedy a refuzat să poarte pălărie, înţelegi, dar unchiul tău e de părere că bărbaţilor din New England le e frig la cap.

  Mai făcu un ceai, apoi ieşiră la plimbare. Perioadele de tăcere se îndeseau. Gordon nu făcu nici o încercare să întreţină conversaţia. Mama fierbea din cauza lui Penny, vedea asta, dar se săturase. Putea să mai stea câteva zile, însă prelungirea muţeniei dintre ei era un semn prevestitor de bucluc. Rămase încă o noapte, o duse la teatru pe Broadway şi încunună seara cu clătite flambate à la Henric al VIII-lea. În dimineaţa următoare prinse cursa de opt şi jumătate a companiei United Airlines spre Coasta de Est.

  12 august 1963

  Cooper se uită neîncrezător.

  — Crezi că e de ajuns?

  — Pentru moment, da. Cine ştie? Ridică Gordon din umeri. Poate chiar pentru vecie.

  — Ar trebui să completez măcar unele dintre observaţiile privind câmpul.

  — Nu prezintă mare importanţă.

  — După ce mi-a făcut comisia, vreau să mă asigur…

  — Datele suplimentare nu reprezintă un răspuns. Ai nevoie de lecturi privind problemele de bază, o analiză mai atentă a datelor, chestii dintr-astea. Nu doar cifre care rezultă din laborator.

  — Eşti sigur?

  — Poţi încheia experimentele chiar de mâine.

  — Hm! Bine.

  În realitate, Cooper putea să-si susţină poziţia cu mai multe date. Cu toate acestea, Gordon detesta obiceiul de a efectua măsurători repetate pentru fiecare efect, în primul rând fiindcă imaginaţia era paralizată. După un timp, descoperirile nu făceau decât să confirme aşteptările. Cum putea fi sigur că Albert Cooper culegea datele aşa cum apăreau?

  Acesta era un motiv plauzibil pentru a-l îndepărta pe Cooper de lângă instalaţia RMN, dar Gordon o făcu şi cu alt gând. Claudia Zinnes va începe experimentele în septembrie. Dacă ea găsea ceva anormal, Gordon voia să lucreze în paralel.

  Se întoarse acasă flămând. Penny mâncase deja şi urmărea ştirile de la ora 23.

  — Vrei să-ţi aduc ceva? Strigă el din bucătărie.

  — Nu.

  — La ce te uiţi?

  — Marşul spre Washington.

  — Poftim?

  — Martin Luther King. Nu-mi spune că n-ai auzit.

  Nu prea acorda atenţie ştirilor. Nu mai puse altă întrebare; dacă s-ar lansa într-o discuţie pe teme politice cu ea, n-ar face decât s-o stârnească. De când se întorsese, Penny se purta cu o nepăsare studiată. Acesta era doar un armistiţiu între ei, nu o pace.

  — Hei, ridică el glasul în timp ce intra în camera de zi, luminată doar de licărul slab al ecranului televizorului. Iar nu merge maşina de spălat vase.

  — Îhî. Penny nici nu întoarse capul.

  — Ai dat telefon?

  — Nu. Fă-o şi tu, măcar o dată.

  — Eu i-am chemat ultima oară.

  — Ei bine, eu n-am de gând. Mi-e silă. Las-o să stea stricată.

  — Tu-ţi petreci mai mult timp cu ea.

  — O să se schimbe şi asta.

  — Ce?

  — N-o să-mi mai rup oasele să fac mâncare.

  — Nici până acum nu te-ai omorât.

  — De unde ştii? Tu nu ştii nici măcar să topeşti untul.

  — Două puncte avans pentru credibilitate, spuse el amuzat. Ştii că mă pricep să gătesc unele chestii.

  — Hai, fii serios.

  — Serios, spuse el tranşant. O să stau mult în laborator şi…

  — Aplauze puternice şi prelungite.

  — Pentru numele lui Dumnezeu!

  — N-o să mai stau mult aici, aşa că…

  — Nici eu, voi veni doar să dorm.

  — Bine măcar că acum faci totuşi ceva.

  — Ei, rahat, nu de asta eşti tu pornită pe tăvăleală acum.

  — Tăvăleală metaforică?

  — Tăvăleală de-a binelea, sau nu, habar n-am…

  — Credeam că te-ai gândit la o tăvăleală adevărată. Altfel te-ai fi apropiat de mine după ce te-ai întors.

  — Aha.

  — Nici n-ai băgat de seamă, aşa-i?

  — Ba da, răspunse el amar.

  — Şi atunci de ce?

  — Nu m-am gândit, probabil.

  — Ia mai gândeşte-te.

  — Ştii că-s ocupat.

  — Ai impresia că nu ştiu? Hai, las-o mai moale, Gordon. Ţi-am văzut chipul când ai coborât din avion. Trebuia să mergem să bem ceva la El Cortez, să vedem oraşul. Masă împreună…

  — Bine. Ascultă, vreau să mănânc.

  — Tu faci de mâncare, eu vreau să aud cuvântarea.

  — Bine. Vin?

  — Sigur. Şi după?

  — După?

  — Maică-mea trebuia să mă înveţe s-o spun de-a dreptul. După, când mi-o tragi.

  — A, da. O facem şi pe asta.

  O făcură. Fără prea mare succes.

  Gordon descompuse experimentul lui Cooper în elementele de bază. Apoi îl reconstitui. Verifică ecranarea fiecărui component, căutând orice cale prin care putea pătrunde vreun semnal în circuit. Reasamblase aproape tot când Saul Shriffer apăru neanunţat în laborator.

  — Gordon! Am fost la UCLA şi m-am gândit să trec şi pe la tine.

  — A, bună, murmură Gordon, ştergându-si mâinile cu o cârpă unsuroasă.

  Un bărbat cu un aparat foto îl urmă pe Saul.

  — El e Alex Paturski de la Life. Scrie un articol despre exobiologie.

  — Aş dori să trag câteva poze, spuse Paturski.

  Gordon îngăimă o aprobare şi Paturski aduse imediat ecrane reflectorizante şi restul de aparatură. Saul începu să vorbească despre reacţia la declaraţia lui:

  — Cumplit exemplu de minţi închistate. Nimeni nu vrea să meargă pe drumul deschis de noi. Nu pot convinge pe nici un astronom să acorde ideii măcar cinci secunde.

  Gordon aprobă în sinea lui această atitudine şi hotărî să nu-i spună lui Saul despre Claudia Zinnes. Paturski le dădea roată, apăsând pe butoane şi căutând poziţia ideală:

  — Întoarceţi-vă puţin spre partea aceea, bine? Iar Saul se lăsa mânat de colo-colo.

  Gordon se conformă, regretând că era îmbrăcat doar în jeans şi tricou. Era singura zi când nu purta nelipsiţii pantaloni şi cămaşa din poplin.

  — Grozav, domnilor, nemaipomenit, spuse Paturski mulţumit.

  Saul examina experimentul vreme de o clipă. Gordon îi arătă câteva rezultate preliminare pe care tocmai le obţinuse. Sensibilitatea era scăzută, însă curbele reprezentau fără doar şi poate linii clare de rezonanţă.

  — Mare păcat. Rezultatele suplimentare ar putea redeschide subiectul, înţelegi? Saul îl măsură. Dă-mi de ştire dacă descoperi ceva, bine?

  — Nu-ţi pune mari speranţe.

  — Da, cred că ai dreptate. Saul păru puţin abătut. Şi eu am fost convins că e ceva important.

  — Poate chiar e.

  — Da. Da, sigur, probabil că da şi se lumină la faţă. Să nu crezi că s-a sfârşit totul. Când se vor stinge ecourile, iar ideea nu-i va mai face pe unii să se îndoaie de râs, ei bine, va deveni un subiect bun de-un articol. Poate ceva pentru Science cu titlul „Turnir cu morile de vânt conservatoare”. Asta ar putea avea succes.

  — Îhî.

  — Ei, eu şi Alex trebuie s-o ştergem. Ne ducem prin Escondido spre Palomar.

  — Faci observaţii acolo? Întrebă Gordon ca să spună şi el ceva.

  — Nu. Nu mă ocup de observaţii, înţelegi? Acum sunt omul cu ideile. Alex vrea să tragă nişte poze, atâta tot. E un loc grozav.

  — A, sigur.

  Plecară imediat, iar Gordon reuşi să se întoarcă din nou la problemele lui.

  În ziua când Gordon puse din nou montajul în funcţiune apărură şi primele probleme ale raportului semnal-zgomot. A doua zi, unde de infiltraţie parazitară perturbară rezultatele. Unul dintre eşantioanele de antimoniură de indiu se comporta ciudat şi trebui să oprească funcţionarea, să golească repede cuva de răcire şi să extragă eşantionul nesatisfăcător. Asta îi luă câteva ore. Curbele de rezonanţă începură să apară cum se cuvine abia din a treia zi. Erau liniştitor de precise. Corespundeau aproape perfect cu teoria, în limitele de eroare experimentală. Frumos, gândi Gordon. Frumos şi plicticos. Lăsă instalaţia să funcţioneze toată ziua, vrând într-un fel să fie sigur că partea electronică rămânea stabilizată. Descoperi că se putea ocupa şi de lucruri de rutină – pregătirea lui Cooper; pregătirea notiţelor pentru prelegerile din semestrul următor; tăierea barelor cenuşii şi minuscule de antimoniură de indiu pe fir incandescent, reglarea imersiunii în ulei – ba chiar şi să dea o raită prin laborator pentru a efectua măsurători RMN la intervale de o oră sau două. Curând stabili un program. Simţea că face ceva. Curbele rămâneau normale.

  — Profesor Bernstein? Întrebă femeia cu un glas piţigăiat care îl zgârie pe nervi. Se întrebă în treacăt dacă era un accent tipic pentru Vestul Mijlociu.

  — Da, răspunse el în receptor.

  — Sunt Adele Morrison, de la Senior Scholastic Magazine. Scriem un articol de fond despre, cum să spun, afirmaţia făcută de dumneavoastră şi profesorul Shriffer. Tratăm subiectul ca exemplu de controversă în ştiinţă. Aş fi vrut să…

  — De ce?

  — Poftim?

  — De ce răscoliţi subiectul? Aş prefera să-l faceţi uitat.

  — Domnule profesor Bernstein, ce pot să vă spun?… Profesorul Shriffer a fost deosebit de amabil. A afirmat că cititorii noştri – care sunt elevi în ultimul an de liceu – ar învăţa multe lucruri dintr-un asemenea studiu.

  — Eu n-aş fi atât de sigur.

  — Vedeţi dumneavoastră, domnule profesor, regret, dar eu nu sunt decât redactor adjunct, nu eu stabilesc politica revistei. Cred că articolul e deja în şpalt. Cuprinde în primul rând interviul acordat de colegul dumneavoastră, profesorul Shriffer.

  — Aha.

  Tonul vocii mai urcă puţin:

  — Mi s-a cerut să aflu dacă mai aveţi ceva de declarat privind, ăă, situaţia actuală a, ăă, controversei. Am putea adăuga asta în şpalt dacă…

  — Nu. N-am nimic de declarat.

  — Sunteţi sigur? Redactorul mi-a cerut să…

  — Sunt sigur. Daţi-i drumul aşa cum e.

  — Bine, am înţeles. Avem şi alţi profesori citaţi în articol, iar ei fac comentarii foarte critice. Mă gândeam c-ar fi bine să ştiţi asta.

  O clipă se simţi tentat. Putea cere numele lor şi să le audă părerile, apoi să încropească un răspuns. Femeia aştepta, iar din receptor se distingea fâsâitul de fond al liniei interurbane. Clipi. Femeia se pricepuse cum să-l ia; cât pe ce să-l păcălească.

  — Nu, pot zice tot ce doresc. Să-si asume Saul toată răspunderea.

  Închise. Elevii din ultimul an de liceu ai acestei mari naţiuni puteau crede orice. El spera doar ca articolul să nu contribuie la creşterea numărului de vizite din partea a tot soiul de descreieraţi.

  Soarele dogorâtor calcina totul, aducând cu sine o lâncezeală lipsită de perspectivă. Penny se întoarse de la surfing şi se trânti pe nisip alături de Gordon.

  — M-au măturat valurile de prea multe ori. Mai sunt şi brizanţi. M-au supt tot timpul sub val.

  — Alergarea e mult mai sigură, remarcă el.

  — Şi mai plicticoasă.

  — Dar nu lipsită de valoare.

  — Poate. O, asta mi-a adus aminte că plec să-mi vizitez părinţii destul de curând. M-aş duce înainte de ore, dar tata e plecat într-o călătorie de afaceri.

  — Ce ţi-ai adus aminte?

  — Poftim? A, tu ai spus că alergarea nu-i lipsită de valoare şi mi-am adus aminte că semestrul trecut am avut un student care a folosit în mod deliberat cel mai lung cuvânt din limba engleză într-o lucrare pe care i-am corectat-o. E vorba de „floccinaucinihilipilification”1. Înseamnă „actul de a aprecia ca lipsit de valoare”.

  — Hm. Zău?

  — Da şi a trebuit să caut blestematul ăsta de cuvânt. Nu apare în nici un dicţionar american, dar l-am găsit în Oxford English.

  — Şi?

  — Ăsta-i dicţionarul pe care mi l-a dăruit tata.

  Gordon zâmbi şi se tolăni pe nisip, punându-si pe faţă un exemplar din Esquire ca să nu-l orbească soarele.

  — Eşti o doamnă surprinzătoare.

  — Ce înseamnă asta?

  — E un compliment, crede-mă.

  — Ei, şi?

  — Ei, ce?

  — Vrei să mergi cu mine în Oakland sau nu?

  — Despre asta era vorba?

  — În ciuda încercărilor tale de a evita subiectul, da.

  — Încercări? Penny, ai citit prea mult din Kafka. Da, sigur că merg.

  1 Departe de a fi cel mai lung cuvânt din limba engleză, floccinaucinihilipilification (29 litere) ocupă abia locul 11, după faimosul Supercalifragilisticexpialidocious (34 litere), însemnând „bun”, lansat în filmul Mary Poppins (N. Tr.).

  — Când?

  — De unde să ştiu? E vorba de călătoria ta, părinţii tăi.

  Ea dădu din cap. Pe chipul ei apăru o expresie stranie, de înfrigurare, apoi dispăru. Gordon ar fi vrut să afle ce simţea Penny, dar nu era în stare să găsească o cale directă de a întreba. Deschise gura pentru a iniţia o abordare stângace, dar se dădu bătut. Călătoria la Oakland făcea oare parte din ritualul cuceririi, ademenirea băiatului acasă pentru a fi văzut? Poate că totuşi era un fenomen tipic doar pe Coasta de Est, nu avea de unde să ştie. După ce-l anunţase că nu vrea să se mărite cu el, iar apoi rămăsese să trăiască alături de el ca şi cum lucrurile vor continua să se desfăşoare astfel, Penny devenise un mister total pentru Gordon. Oftă în sinea lui şi abandonă subiectul.

  Citi vreme de câteva minute, apoi spuse:

  — Hei, scrie că Tratatul de interzicere a experienţelor atomice se aplică.

  — Sigur, mormăi Penny, pe jumătate adormită de soare şi se răsuci. Kennedy l-a semnat cu câteva luni în urmă.