JOI, ORA 11 ŞI 15 MINUTE

— Ei, despre ce e vorba? întrebă Kowarski după ce dădu mâna cu el şi îl pofti să şadă.

Simon puse pe masă o hârtie.

— Despre asta.

Kowarski cercetă actul.

— Dealul Üröm… – citi cu glas tare. Strada Rândunelelor doi… Da. Îl împinse în faţa lui Simon. E un teren pentru locuit vara.

— Exact. Cu maşina faci zece minute din Óbuda până acolo.

— Ce are pe el?

— O căsuţă dărăpănată.

— Şi ce-i cu ea?

— Ţi-o dăruiesc.

Kowarski se uită la Simon, apoi clătină din cap şi privi în jur.

— Se poate bea o cafea aici?

— Cafeaua vine îndată… Simon îşi aprinse o ţigară. Şi ca să revin în sfârşit la obiect: te-am chemat aici, pentru că darul meu nu e cu totul gratis.

— Mi-am închipuit. Cât vrei?…

— O semnătură. Pe acest contract de vânzare-cumpărare.

Simon scoase de sub prima foaie o a doua. Kowarski o studie şi pe aceasta.

— E puţin îngălbenită şi asta, zise. Semnată de martori, proprietar, preţul de cumpărare necompletat. Normal. Reglementar. Ce sumă trecem?…

— Şase sute de mii, zise Simon.

Kowarski îl privi pe Simon şi fluieră lung.

— Frumos. Văd că a urcat de ieri până azi! Dar nu pricep un singur lucru. Dacă ai nevoie de acte justificative pentru nişte bani, de ce nu cumperi cupoane de toto sau loto? Aşa ai acoperire pentru cel puţin câteva milioane.

— De unde naiba să cumpăr?

Kowarski oftă. Aşteptă până când băiatul cu lavalieră ajunse la masă şi servi cafelele, apoi zise:

— Dacă în viitor mai ai probleme din astea, spune-mi mie! Ţi-aş putea aranja şi acum. Ridică încet ceaşca.

— Cum? Ştii cine vor fi câştigătorii la tragerea săptămânală?

— Nu. Kowarski suflă în cafea. Doar atât: cui trebuie să-i telefonezi… Sorbi din cafea, apoi adăugă privindu-l pe Simon drept în ochi: Aşa merge treaba, prietene!

Simon făcu un gest de refuz.

— Nu-i bine.

— De ce? Tot ai ieşi mai ieftin decât să fituieşti terenul ăla, nu crezi?

— Nu-l fituiesc. Ţi-l dau ţie.

— Dar de ce? se miră iar Kowarski.

— Pentru că nu vreau să-l mai ţin. Simon se lăsă pe spate obosit. E un loc blestemat… pe o stâncă. Nu l-ar cumpăra nimeni. Panorama, ce-i drept, e frumoasă, dar e un fel de… cuib de vulturi. Întins, arid… Nu vreau să-l cumpăr. L-ar moşteni fiu-meu.

— Numai că, legal, eu n-am dreptul la două locuinţe de vară.

Simon se holbă cu gura căscată la Kowarski. Dezumflat, începu să adune actele. Kowarski izbucni în râs.

— Am glumit. Eu, domnule, numai când aud de locuinţe da vară, mă ia cu frig! Îmi petrec concediile în hoteluri. Tocmai de asta habar n-am ce-aş putea face cu terenul ăla al tău?

— Nu te costă niciun sfanţ şi îl poţi revinde altuia.

— Cui? Tu însuţi zici că nu l-ar vrea nimeni.

— Azi încă nu. Dar când oamenii se vor plictisi să-şi tot sape ca nişte cârtiţe găuri în pământ, în văi, o să-i apuce dorul să privească de sus, ceva mai departe…

— Ca vulturii? Kowarski se uită straniu, pătrunzător la Simon.

— Nu. Doar ca nişte fiinţe care-ar dori să zboare.

Simon împături hârtiile şi le băgă în buzunar.

— Aşadar?… Primeşti cadoul meu?

Kowarski nu se grăbi să răspundă.

— Continui să nu pricep ce sfârâială am din afacerea asta. Judecind după cele spuse până acum, nu văd decât riscul. Cum de ai brusc o sumă atât de mare?

Simon ridică sprâncenele. Kowarski dădu din mână.

— N-a fost decât o remarcă idioată. Nu mă interesează deloc! Dar afacerea-i afacere şi riscurile…

— Riscuri.

— Care nu mă încântă, adăugă Kowarski.

— Ca de altfel pe nimeni. Simon zâmbi şi îşi aşeză palmele pe masă. E-n regulă. Supralicitez cu oferta următoare: O Lada o mie trei sute bine întreţinută, după-masă la unu şi jumătate. Gratis şi scutită de taxe.

— Şi… dacă mi se pare puţin?

— În fond nu mi-ar păsa, râse Simon. În cazul ăsta n-ar trebui s-o fur de la locul ei. E şi asta destul de riscant, ca întotdeauna când… Zi şi tu, ar rămâne la stăpânul ei.

Zâmbi şi Kowarski, clătinând din cap.

— Nu aşa ne-am înţeles!

— Ai dreptate. Simon se ridică. Numai că a intervenit o situaţie nouă, iar Lada aia nu-mi mai trebuie. Cât ţi-o trebui ţie, numai tu poţi judeca. Mă întorc imediat.

Simon ieşi în vestibul. Luă receptorul şi formă un număr. După ce se prezentă madam Halmos, lipindu-şi palma de microfon, îi spuse:

— Opelul e parcat cu o stradă mai în jos, la colţ. Câinele-i acolo, înăuntru. Cheile în port-mănuşi.

Apăsă pe clapă, puse receptorul la loc în furcă. Se întoarse în salon şi se aşeză la masă faţă în faţă cu Kowarski, care aştepta cu bărbia rezemată în palme.

— Nu mult înainte de a sosi tu, am vorbit cu notarul public. Nu există niciun impediment pentru încheierea tranzacţiei şi după-masă la două ne poate primi. Ei, ce zici?…

Kowarski zăbovi, apoi dădu din cap, cu răceală.

— S-a făcut.

* * *

Magnetofonul se derulă ciripind, apoi se opri. Răsună vocea:

„Opelul e parcat cu o stradă mai în jos, la colţ. Câinele-i acolo, înăuntru. Cheia e în port-mănuşi”.

Telefonul începu iar să sune. Urmăritorul cu sprâncene stufoase ridică receptorul şi răspunse. Ascultă, apoi îl puse jos.

— Mai aveţi o cheie de la maşină? o întrebă pe doamna Halmos întorcându-se spre ea.

— Da, în buzunarul pardesiului.

— Vă rog să vă îmbrăcaţi pardesiul şi să veniţi.

Doamna Halmos se supuse. Ieşi din casă împreună cu cei doi urmăritori. În stradă stătea o maşină a poliţiei, lângă ea doi poliţişti în uniformă, al treilea în maşină.

— Vino cu noi! îi spuse unuia dintre ei urmăritorul cu sprâncene stufoase.

Porniră pe stradă. Când ajunseră în apropierea Opelului parcat cu spatele spre ei, urmăritorul, care se prezentase sub numele de locotenent-major Siska, întinse palma spre doamna Halmos.

— Daţi-mi cheile.

La prima vedere, Opelul părea gol. Siska deschise portiera din dreptul volanului, privi înăuntru, apoi îi făcu semn doamnei Halmos.

— Ăsta-i câinele?

Cadavrul lui Sayi zăcea pe carpeta din dreptul scaunului din faţă-dreapta. Madam Halmos scoase un geamăt surd şi întorcându-se pe loc, se rezemă de portiera din spate. Celălalt urmăritor se uită înăuntru prin geamul dinspre carosabil.

— Nu sunt urme de sânge, zise şi reveni pe trotuar. Se pare că i-au frânt şira spinării.

— Anunţaţi că pot veni tehnicienii! spuse Siska întorcându-se spre poliţistul în uniformă în timp ce închise portiera. Asta s-o daţi lor!

— Am înţeles. Poliţistul în uniformă preluă cheia şi întoarse capul înspre maşina poliţiei.

— Să mergem, doamnă! zise Siska punând uşor mâna pe umărul femeii.

Se întoarseră în casă.

— Ascultaţi, vă rog, ce vă spun, începu locotenentul după ce madam Halmos se aşezase cu palton cu tot în fotoliu şi îşi aprinsese palidă o ţigară. E de presupus că făptaşul va telefona iar, foarte curând. Vă spun ce trebuie să faceţi, doamnă. Când vă fac semn, ridicaţi receptorul. Lungiţi discuţia cât puteţi mai mult. Încercaţi să legaţi o conversaţie cu el. Tocmiţi-vă…

— Nu-mi cereţi asta! izbucni madam Halmos. Nu vă daţi seama ce monstru e. O să închidă telefonul şi… şi o omoară…

— Vă rog să înţelegeţi odată ceva – făptaşul nu are niciun interes s-o facă. În primul rând vrea bani. Bine-nţeles cu orice preţ, şi nu-i exclus să fie în stare într-adevăr să meargă până acolo, dar din experienţa noastră vă pot spune că aşa ceva se întâmplă foarte rar. Să nu vă deruteze duritatea sa: e una dintre metodele cunoscute de a băga spaima în om. Vă repet, urmăreşte banii şi nu să ucidă, ar fi contrar intereselor sale. Va telefona chiar de mai multe ori, doamnă, vă rog să mă credeţi.

— Dumneata nu-l cunoşti, repetă cu încăpăţânare femeia. Nici nu-l interesează banii… Privi ţintă în gol. Mă urăşte.

Siska o privi pătrunzător pe madam Halmos.

— Vă urăşte? Ce vă face să credeţi asta, doamnă?

— O simt! O simt din vocea lui… Orice sumă ar fi, pentru el e mai important să mă distrugă. De parcă ar şti că în afară de Cecilia… n-am absolut pe nimeni în lumea asta… Pe nimeni.

Siska privea faţa răscolită, răvăşită a femeii.

— Trebuie să-mi spuneţi, doamnă, pe ce vă întemeiaţi afirmaţia asta? De ce ar vrea să vă distrugă? Vă cunoaşte cumva?

— Dacă l-aş cunoaşte, v-aş spune cine e, ce gândiţi?!

— Eu la multe mă gândesc, doamnă Halmos… Printre altele că e un vechi duşman pe care dumneavoastră l-aţi uitat… sau aţi făcut totul să-l uitaţi… a cărui amintire nu mai trăieşte decât în subconştientul dumneavoastră… Vă rog foarte mult să vă gândiţi! Poate că-i vorba de aşa ceva; vă rog să vă amintiţi!

De data asta femeia îl privi drept în ochi pe Siska.

— Nu! Niciodată n-am avut duşmani… Vocea lui aspră de ţi se înfioară spinarea, stilul lui m-au făcut să simt că îmi poartă o ură teribilă. Ştiţi cum mi-a spus? „Scârbă împuţită”, aşa mi-a spus.

— Mă rog, şi asta conduce tot spre ceea se numeam intimidare.

— Nu. Putem urî pe cineva şi fără să-l cunoaştem…

Se auzi sunând telefonul. Madam Halmos se ridică palidă. Porni spre aparat. Siska însă i-o luă înainte, puse palma pe receptor.

— Mai aşteptaţi!

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu el! gâfâi femeia. Vreau să-i dau banii!…

Siska se aşeză între ea şi telefon. Al cincilea apel se întrerupse. Siska schimbă priviri semnificative cu manipulantul magnetofonului.

— La ce-a folosit asta?! întrebă doamna Halmos. O s-o ucidă pe fetiţa mea… De ce-aţi făcut asta?

— Vrem să stabilim locul de unde vorbeşte, doamnă, în clipa asta am aflat dintr-un foc două lucruri importante. Primul, că aşteaptă maximum cinci apeluri, al doilea: de unde vă telefonează. Şi mai departe, ca urmare a acestora, e că nu l-au dibuit pe tip. Nu vă faceţi griji, în cinci minute vă sună iar.

Aşteptară. Siska se plimba cu braţele la spate.

— Ridicaţi receptorul abia după al patrulea apel! îi spuse femeii. Şi încercaţi să trageţi de timp cât puteţi.

Madam Halmos privi în gol.

— Îi dau banii…

— Bineînţeles, trebuie să acceptaţi tot ce vă spune. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, încercaţi să ne daţi o mână de ajutor!

Aşteptau. Apelul sosi după trei minute. Madam Halmos merse la aparat. Siska îşi lipi de ureche receptorul de rezervă pe care-l montaseră. După ce-l de-al patrulea apel, madam Halmos ridică receptorul şi îl duse încet la ureche. Magnetofonul porni.

— Da.

— Răspunde şi nu încerca să tragi de timp! rosti repede glasul aspru, estompat. Plăteşti sau nu?…

Vorbeşte!

— Da… Numai că… e mult prea mult. Nu s-ar putea să…

Madam Halmos aştepta.

— Ajunge! Te întreb pentru ultima oară: da sau nu?!

— Da.

Legătura se întrerupse brusc.

— A mers bine! zise Siska frecându-şi palmele. Celălalt urmăritor derulă magnetofonul. Începură să asculte imprimarea. Sună telefonul, întrerupându-i.

— Da, rosti Siska în receptor.

Se auzi o voce:

— Cabină telefonică la Podul cu Lanţuri, pe malul din Pesta. Au pornit două automobile într-acolo… Aşteaptă, acum mi se raportează!… Pauză, apoi vocea continuă: Nimic. A dispărut! În treizeci de secunde.

— Păi, vezi bine! Ce e cu tehnicienii?

— Au pornit de zece minute.

— Perfect. Staţi pe fază! Siska puse jos receptorul.

Madam Halmos şedea zgribulită în fotoliu, înfăşurată în palton. Aşteptară. După câteva minute se auzi iar telefonul. Se pregătiră toţi. Sunară cele patru apeluri.

Madam Halmos:

— Da.

— Pune banii într-o poşetă! răsună răspicat glasul. La ora treisprezece fix să fii cu Opelul în parcajul din piaţa Blaha Lujza şi nu coborî până nu apar! Ai înţeles?

— Da.

Linia se întrerupse iar. Madam Halmos puse jos receptorul.

— N-am putut prelungi mai mult.

— Nu-i nimic. Vedem noi acuşi ce-am realizat.

Banda porni. Tocmai terminau de ascultat imprimarea, când iar sună telefonul. Îl ridică locotenentul.

— Da.

— Cabină telefonică din pasajul dintre bulevardul József şi strada Rákóczi… – începu vocea.

— Ce e?! Cum Dumnezeu a ajuns acolo într-un timp atât de scurt?!

— Din păcate n-am avut cum să-l depistăm, răspunse vocea. Pe deasupra, la ora asta pasajul e un furnicar de oameni şi are cel puţin şase ieşiri, plus metroul. Au şi ajuns acolo două maşini, dar…

— Deci, nicio speranţă. Nu-i nimic, staţi pe fază. Poate mai născoceşte ceva.

— Nu cred. E profesionist.

— Aşa ceva, zise Siska şi puse receptorul în furcă. Se întoarse spre madam Halmos.

— Permiteţi-mi încă o întrebare, doamnă…

Dar renunţă; cineva suna la uşa principală. Intră un poliţist:

— Tovarăşe locotenent, vă raportez că tehnicienii cercetează maşina. În cinci minute sunt gata cu treaba.

— Mulţumesc.

Poliţistul se retrase. Locotenentul continuă:

— V-aş întreba următorul lucru. De unde ştia respectivul că dumneavoastră dispuneţi de o asemenea sumă? De unde putea afla ce bunuri au rămas de la soţul dumneavoastră?

— De la fiică-mea.

— De la fiica dumneavoastră? Aţi vrea să ne explicaţi mai în amănunt?

— La început n-am înţeles nici eu, răspunse madam Halmos şi îşi înfăşură şi mai strâns paltonul pe trup. Dar de când l-am văzut pe Sanyi…

— Aşa… Deci, câinele. Credeţi că Cecilia a fost martoră la moartea câinelui?

— Da. Din faptul că a vorbit pe imprimarea aia.

— A amintit ceva despre câine?

— Nu.

— Doar a făcut aluzie, nu?… Siska dădu din cap. Păi, sigur, individul vroia să amâne şocul ăsta pe mai târziu. Ceea ce, doamnă, e încă o dovadă că avem de-a face, cu un vânător calculat, care urmăreşte în primul rând intimidarea şi banii dumneavoastră şi nu altceva, adică ce vă gândeaţi. Vă rog deci foarte mult să aveţi încredere în noi. Faceţi tot ce vă cere individul. Unde ţineţi banii?

— Fireşte, la bancă.

— Vă ducem noi acolo, nu trebuie să şofaţi. Vă aduce imediat cu maşina un om al nostru. Când terminaţi la bancă…

Sună telefonul. Se aşezară repede, aşteptând pregătiţi. După al treilea apel, Siska îi făcu semn femeii să ridice receptorul. Femeia se supuse.

— Alo!

— Fii atentă! În locul unde-am fost adineauri am văzut nişte copoi. Nu uita ce ţi-am spus. Dacă mă împiedic de ei, nimic n-o mai salvează pe fată, nici măcar dacă sunt înhăţat! Moare acolo unde e!

Linia se întrerupse.

— Cacealma veche! zise Siska punând jos receptorul de rezervă. Bine. Să aşteptăm rezultatul.

Într-o jumătate de minut, telefonul sună iar. Se prezentă Siska. Vocea raportă:

— Cabina telefonică din Gara de Est, chiar în apropierea metroului. Popândăul o fi şi ajuns de atunci jos cu scara rulantă. Mă dau bătut!

— Eşti pesimist. Bine. Puteţi să fumaţi o ţigară. Acum n-are să mai telefoneze vreun ceas.

Siska puse jos receptorul. Se auzi soneria de la uşă. Intrară doi bărbaţi: unul în civil, celălalt în uniformă, pe umăr cu un aparat de fotografiat. Salutară, apoi cel în civil zise:

— Câinele a murit acum vreun ceas şi jumătate, două. A fost lovit în ceafă cu un obiect dur, pare-se o rangă de fier.

Madam Halmos îşi acoperi ochii cu un braţ, fără să scoată un cuvânt.

— Nu sunt amprente digitale, interveni cel în uniformă. În schimb am descoperit urme proaspete de pământ pe preşul din dreapta volanului. Şi pe toate trei pedalele.

— Eh. În sfârşit! exclamă Siska. Începusem să cred că nu va comite greşeli niciodată. Duceţi probele la laborator! Altceva?

— Deocamdată nimic.

— Bine. Nu uitaţi să comparaţi urmele de pământ găsite pe picioarele câinelui cu cele de pe pedale.

— Păi, asta-i!... Pe picioarele câinelui nu sunt niciun fel de urme de pământ. Absolut nimic.

Siska mormăi surprins. Îşi consultă ceasul, apoi o privi pe madam Halmos.

— Mai sunt zece minute până la douăsprezece. Putem porni. Aveţi o geantă potrivită pentru ţinta noastră?

— Am o geantă-diplomat. A fost a soţului meu.

— E bună. Şi nu uitaţi actele necesare. Vă aşteptăm afară.

Poliţiştii ieşiră din casă.