MIERCURI, ORA 17 ŞI 30 DE MINUTE

Simon József intră în unica odaie a locuinţei sale şi aprinse lumina. În încăpere se simţea un iz pătrunzător de var. Mobila era formată dintr-o canapea cu saltea relaxa, un fotoliu-scoică acoperit cu o husă de o culoare nedefinită, tocită de prea multă folosinţă, şi un aparat telefonic aşezat pe câteva cărţi de telefon. Simon îşi aruncă taşca de piele pe parchet. Se aşeză în fotoliul ce se clătina ameninţător şi scoase din buzunar biletul de garderobă cu marginea ruptă. Luă în poală telefonul.

Începu să formeze cu 1 numărul de telefon din care lipsea prima cifră. Se auzi sunând. Simon aşteptă îndelung, dar nu răspunse nimeni. A doua oară formă cu 2. Se auzi o voce bărbătească.

— Bună seara, zise Simon. Tanti Aranka e acasă?

— Cred că aţi greşit… – răspunse bărbatul, la care Simon puse receptorul în furcă.

Apoi formă cu 3, şi după o scurtă aşteptare se auzi o voce gâfâită de femeie bătrână.

— Alo!

— Săru’ mâna, tanti Aranka! începu Simon cu un ton jovial, exuberant. Sunt Pista, şoferul, n-am ştiut la repezeală pe cine să chem; nu vă deranjez, tanti Aranka?

La celălalt capăt se lăsă tăcere. Simon riscă un „Alo” prietenos.

— Te aud, răspunse vocea tremurătoare, cu un vag reproş în glas. Mă gândeam de unde să te iau…

— Sunt Pista, şoferul de taxi, strigă Simon întrerupând-o. Doar mă ştiţi: eu obişnuiam să vă transport la cimitir şi să vă aduc coconetul înapoi. Şi iar au uitat ceva în maşina mea; zău dacă am mai pomenit două cucoane atât de uituce!

Pauză scurtă, apoi vocea gâjâită răsună surprinsă, cu multă suspiciune:

— Care Pista?… Şi pe cine transporţi dumneata la cimitir? Cine eşti dumneata?

Pe tâmplele lui Simon se umflară venele şi apărură broboane de transpiraţie.

— Am fost şi la înmormântarea lui Komlós! exclamă aducându-şi brusc aminte. Doar le cunoaşteţi pe dânsele, eu le-am transportat întotdeauna; dar acum or fi tare necăjite că au uitat ceva atât de valoros la mine!

O nouă pauză. Apoi iar se auzi vocea, însă de data asta cu o intonaţie ce trăda că stăpâna ghicise în sfârşit despre ce e vorba:

— Doamne Dumnezeule! Nu cumva s-o fi găsit căţelul!?

Simon se lăsă moale în fotoliu, răsuflând uşurat.

— Dragă tanti Aranka – vorbi gâfâind – de-aici de unde sunt, nu vă pot spune nimic… Aş dori şi eu o recompensă… ştiţi, pentru că s-a găsit… nu vă supăraţi, ştiţi… nu vă supăraţi, nu?

— Cum o să mă supăr, băiete, slavă domnului că s-a găsit! Meriţi recompensa şi ai s-o primeşti… Dar stă scris şi în anunţ!

— Ce fel de anunţ?

— Dumneata nu ştii că Joli a dat anunţ? A apărut azi în „Magyar Nemzet”. Am aranjat destul de repede, ce zici?!

— Uluitor de repede! Eu am auzit atâtea vorbe bune despre dumneavoastră, tanti Aranka!…

— Păi da, un cuvinţel de mulţumire aş merita şi eu, nu?

— De admiraţie, tanti Aranka, de admiraţie. Zău dacă pricep cum de puteţi aranja treburile astea atât de…

— Uite ce-i, băiete, pentru o văduvă de ziarist o treabă ca asta încă nu e o problemă. A venit puştoaica cu textul, am pus mâna pe telefon şi a doua zi s-a şi cules. Mă înţelegi?

— O, tanti Aranka, se poate?! Numai că, la repezeală, nu ştiu despre care puştoaică…

— Dumneata n-o cunoşti pe fata lui Joli? Putorişca aia… Eh, dar nu vreau să zic mai mult. Cecilia… O să iasă doctoriţă din ea când o face plopul pere! Cred că înţelegi ce spun!

Simon oftă.

— Aşa e, dragă tanti Aranka, ce să-i faci! Deşi, ce-l drept, are nume frumos.

— Frumos. Dar dacă e la o adică, de pildă Viktoria ar fi fost şi mai frumos, măcar pentru amintirea lui taică-său, nu?

— Aşa e, că-l chema Viktor, săracul!

— Şi ce advocat era! Băiete, dacă omul ăla mai trăia, soţul meu ar fi fost şi-acum lângă mine, crede-mă, aşa cum îţi spun! Că singurul om de care asculta era doctorul Halmos! Şi ei mai ştiau ce înseamnă prietenia, nu uita asta. Eh, dar nu vreau să te plictisesc…

— Câtuşi de puţin, dragă tanti Aranka! V-aş asculta cu plăcere, dar…

— Bine, bine, acum du-te după recompensa dumitale. Şi poate că primesc şi eu un telefon de mulţumire, că până acum au cam uitat.

— Atunci, vă sărut mâinile…

— Dumneata, în schimb, ai fost foarte drăguţ, tinere. Cum zici că te cheamă?

— Pista. Bátori Pista.

— Dacă se iveşte vreo încurcătură, cheamă-mă la telefon.

— Vă mulţumesc, dragă tanti Aranka. Atunci…

— Stai, stai un pic. Dumneata eşti un om inteligent, nu mă pot abţine să nu te întreb. Ce părere ai despre madam Szántó?

— Madam Szántó?… Păi nu ştiu cum să vă spun. Poate-i puţin cam ursuză.

— Eh, vezi? Asta-i! Doar pe nepoată-sa o tot cocoleşte. Se poate să răsfeţi o fată ca aia, spune şi dumneata!? Să nu mă înţelegi greşit: din partea mea, bătrâna poate să-şi dea aere cât pofteşte, în fond nici nu ne cunoaştem. Dar, oricum…

Simon puse receptorul în furcă. Cu telefonul în poală, cu capul dat pe spate, privi multă vreme nemişcat fereastra închisă, acoperită cu o perdea de pânză subţire, ce se căsca în adâncitura peretelui gros. În sfârşit se îndreptă din spinare, ridică receptorul şi formă iar un număr…

* * *

Când sună telefonul, căpitanul Kovács, cu tava goală pe genunchi, privea melancolic televizorul aşezat pe scrinul din faţă. Ridică receptorul. Se prezentă subalternul său.

— Tovarăşe căpitan, am dat de omul nostru. După slujbă, bea în fiecare zi o bere la „Cocoşul de aramă”, de asta nu l-am putut…

— Bine, bine. Cine-i? îl întrerupse căpitanul.

— Îl cheamă Boros Rezsö, vârsta: treizeci şi cinci de ani, adresa: strada Prater doisprezece.

— Eh, în sfârşit! Şi unde le-a dus pe alea două femei?

— Scuzaţi, dar eu vorbesc de dispecer, nu de taximetrist…

— Aşa?! Şi de ce nu vorbeşti de taximetrist, dacă-mi permiţi întrebarea?

— Păi, tovarăşe căpitan, dispecerul spune că şoferul e un mincinos fără pereche, şi nu merită să crezi niciun cuvinţel din ce spune. După părerea lui…

— Stai, stai un pic, plutonier! Adică, dacă nu greşesc, dumneata ai şi stat de vorbă cu dispecerul şi el te-a convins să nu-i mai iei interogatoriu şoferului?

— Mi-a relatat în amănunt ce s-a întâmplat. Declaraţia acelui şofer e cu totul absurdă. E evident că şi-a însuşit încasările. Dar asta nu mai ţine de noi.

— Nu? Dar de cine? Căpitanul îşi ridică palma la ochi, ca şi cum l-ar fi deranjat reclama ce se transmitea la televizor.

— De cei de la circumscripţie. Se presupune că Simon s-a şi dus acolo şi a şi dat declaraţie. Cazul respectiv urmează calea obişnuită.

Căpitanul Kovács tăcea.

— Alo!… Alo!…

— Aşteaptă. Mă gândesc… Căpitanul îşi masa fruntea încet, ritmic. Spune-mi, cine conduce cercetarea asta, eu sau dispecerul?

— Tovarăşe căpi…

— Te rog să-mi răspunzi la întrebare: dumneata îndeplineşti instrucţiunile mele, sau ale dispecerului?

— Vă raportez că le-am îndeplinit! Şi la „Volán“ şi la Centrala lor. Şoferii s-au schimbat de vreo oră şi mai bine…

— Plutonier! Pe mine nu mă interesează nici şoferii, nici blestematul ăla de dispecer. Pe mine mă interesează un anumit şofer şi te-am rugat să mi-l găseşti. Eşti în stare să faci asta?

— Da, tovarăşe căpitan.

— Chiar şi împotriva dorinţei dispecerului?

— Da.

— Atunci fă-o, te rog foarte mult. Până atunci eu am să chem circa cincea, pentru cazul Simon.

— S-a făcut, tovarăşe căpitan.

Căpitanul îşi consultă ceasul.

— Tovarăşe Körösi, delincvenţii circulă liberi. Sunt foarte activi şi timpul lucrează în defavoarea noastră. Nu-ţi reproşez că de mult i-am fi putut înhăţa. Dar nu sunt mulţumit. Te simţi cumva jignit din pricina asta?

— Nu, tovarăşe căpitan.

— Atunci, aştept telefonul dumitale.

Căpitanul Kovács aşteptă până veni tonul, apoi începu să formeze un număr.

* * *

Simon îşi odihnea picioarele pe canapea. În mâna stângă îi fumega o ţigară, în dreapta ţinea telefonul.

— Mă despart de nevastă-mea, tată. A trebuit să achit cheltuielile de proces. Am acceptat şi asta, pentru ca totul să decurgă fără scandal. Prăpăditul ăsta de telefon m-a costat patru mii. Nu mai spun că schimbul de locuinţă…

— Ho, aşteaptă un pic! rosti o voce răguşită, departe, la capătul firului. Zici că te desparţi de nevastă-ta?

— Da.

— Aşa? Şi de ce? Ţi-ai pierdut minţile?

— Tată, nu e cazul să discutăm despre asta acum…

— Te desparţi de Katalina? Eşti nebun sadea, fiule! Când ai mai avut tu o femeie ca ea?

— Să lăsăm asta, fater. Fără puţină înţelegere…

— Înţelegere! Te-a înţeles pe tine vreodată cineva?

— În cazul nostru e invers. Eu sunt cel care n-a înţeles-o pe ea. Dar despre asta nu merge să vorbim aşa, la telefon.

— Ascultă ce-ţi spun, zău că eşti mai prost decât credeam.

— Tată, nu am cu ce să plătesc telefonul ăsta! Lasă-mă să termin ce-am început.

— Închide-l, te chem eu. Ce număr ai?

Simon îi spune numărul şi aşeză receptorul în furcă. Luă de pe parchet un ziar, „Esti Hirlap”, îl desfăcu distrat. În foarte scurt timp sună telefonul.

— Fater?

— Eu sunt, mă, căposule! Ei, continuă!

— Pe scurt, realitatea e că am ajuns cu schimbul ăsta într-o situaţie de-a dreptul inumană. De altfel, oricum, tot nu mă puteam echilibra după atâtea luni. Partenerii de schimb mi-au dat două viziuni nenorocite pentru locuinţa de prefabricate şi mi-au mai şi stors o sută de mii…

— Deci, te-au păcălit.

— Tu nu înţelegi nimic, tată. Crezi că numai eu mă despart, că numai eu mă înstrăinez?! În oraşul ăsta, la zece perechi care se despart, numai una se uneşte.

— Chiar şi-aşa. Locuinţa aia era foarte bună.

— E drept. Însă trebuia să fi văzut mutrele partenerilor. Intelectualitatea se mută azi la bloc nou de parcă s-ar duce la leprozerie. Acolo să se ducă numai muncitorii! La gimnaziul din Buda, unde am predat, nici măcar un copil din ăştia scârboşi nu a binevoit să stea în aceeaşi bancă cu un puşti al cărui tată era tinichigiu. Iar directorul, ’tui mama lui, tot partea lor o ţinea!…

— De ce, acum unde predai?

— Cum?… Nicăieri. Sunt şofer de taxi.

— Ce e? Ce tot îndrugi, mă, vită-ncălţată?

— Ţi-am spus că sunt şofer. Aşa cum ai auzit. De ce? Ce credeai, din ce amortizez împrumuturile cu dobândă pe care am fost nevoit să le iau? Din leafa de profesor? Din furturi de pe la magazine? Ce-oi fi crezut?

— Nu ţi-e teamă că maică-ta se răsuceşte-n mormânt?

— Zău, tată, nu începe iar! De la cine să fi cerut, dacă nu de la un cămătar?

— Nu despre asta-i vorba. Te-am dat la şcoală, ţi-am pus în mână o diplomă. Iar tu o iei în jos, ajungi printre lepădături.

— Lepădături? Faţa lui Simon se crispă, cu un uşor dispreţ. Va să zică lepădături? Ştii bine, tată, că nu e pentru prima oară că fac asta. Încă din anii studenţiei am făcut asta. Atunci nu erau lepădături?…

— Ce spui?

— Da, tată, – continuă apăsat Simon – ziceam că atunci când mă întreţineam din asta la facultate, nu ţi-a trecut niciodată prin minte să vorbeşti aşa despre şoferia mea…

— De ce mi-ar fi trecut? Din moment ce ziua îţi vedeai de treabă, ce mai conta restul?

— Uite, fater, eu n-am vrut să răscolesc trecutul. Dar dacă tot ai început cu el, atunci află că în ultimii ani am fost caftangiu la un bar din Pesta, azvârleam beţivii afară, din asta am trăit.

— Şi? Poate ţi-e ruşine că-ţi câştigai cinstit un ban ca să poţi învăţa, că lucrai?..

— Adică tu crezi că a fi caftangiu la un bar e o muncă cinstită? Simon trecu receptorul la cealaltă ureche. Ştii ce, tată? Cred că nu mai e cazul să discutăm. Ar însemna mai întâi să lămurim concepţiile noastre despre cinste… Sau poate că nu înţelegi nimic din toată treaba asta.

— Sau poate că puţin îmi pasă! Băiete, eu de cinci ani am plecat de-acolo. Din tot ce se petrece acolo, nu mă interesează decât ce se întâmplă cu tine. Şi în contextul ăsta, mă cauţi la telefon şi mi te lauzi că tu, cu diploma în buzunar, duci viaţa celei mai de jos speţe de slugi,

— Zici că mă laud? Află, fater, că trăiesc de pe o zi pe alta. Mi-am achitat împrumuturile vechi, au mai rămas numai câteva mii. Stau într-o locuinţă de douăzeci şi doi de metri pătraţi, cu garderobă în perete şi chicinetă, în care în afară de o canapea şi un fotoliu nu mai e nimic, şi pe care am zugrăvit-o cu mâna mea. Am fost jefuit de o mică avere, pe care trebuie s-o strâng la loc în douăzeci şi patru de ore, pentru că poliţia şi întreprinderea nu mă cred. Habar n-am din ce o să pun ceva în gură. Nu mai vorbesc de mărunţişuri ca chiria şi indemnizaţia pentru copil. De ce Dumnezeu m-aş lăuda, spune-mi şi mie, fater?

La receptor, o scurtă pauză.

— Dar Katalina? întrebă glasul răguşit. Dacă ai ajuns într-un rahat atât de mare, de ce nu te ajută şi ea? Adică numai tu să plăteşti toate?

— Din suta aia de mii, şaizeci erau banii noştri economisiţi. Iar restul i-a câştigat ea. Câştiga de trei ori mai mult decât mine, când eram la şcoală. Pe deasupra mai are şi copilul. Nu, fater, s-o lăsăm în pace pe Kata. Nu ţine să te fofilezi.

— Cred că m-ai înţeles greşit, băiete. Nu vreau să mă fofilez, mă gândesc doar ce-ai putea face. Cu alte cuvinte, situaţia stă aşa, că… n-ai. Şi n-am nici eu… Aşa că, pricepi…

— Stai, stai un pic, fater. Ţi-am cerut eu vreun sfanţ de când ai întins-o?

— N-o lua aşa, băiete, nu e vorba de asta. Pur şi simplu nu am! Pricepi ce înseamnă?

— E jumătate din pensia ta pe o lună de acolo, tată.

— Chiar şi-aşa, n-am! Iar dacă tu nu poţi face rost acolo, atunci cum aş putea face eu aici, unde domnesc legi sălbatice? Ţara asta mi-a recunoscut dreptul la pensie şi-mi trimite pensia cu exactitate de ceasornic. Dar dincolo de asta, pot să crăp. Nu mi-ar da nimeni nici măcar un ceai. Deşi în casa asta locuiesc numai bătrâni liniştiţi. E un Altenwohnheim!

— Păi da! Cu bazin de înot şi aer condiţionat. Nu încerca să-mi vinzi gogoşi, că tragi mâţa de coadă!

— Iar mă înţelegi greşit. Nu trag mâţa de coadă. Îmi cheltuiesc toţi banii. Pricepi, băiete?… Glasul făcu o scurtă pauză. Am şaizeci şi nouă de ani. Poate că mai trăiesc douăzeci, dar tot atât de bine s-ar putea să-mi fie zilele numărate.

— Să ne fie, fater! Cantitatea de arme atomice adunată morman pe Pământ e multiplul comun al necesităţii distrugerii colective.

— Pe mine mă poate termina şi-un atac de cord, spre deosebire de tine, care te temi numai de tunete! Zău, la ce să adun bani? Mănânc, beau, vagabondez! La douăzeci ale lunii nu mai am niciun sfanţ. Dacă ştiam de acum o lună… Dar uite că n-am ştiut.

— Bine, tată. Hai să încheiem, te costă prea mult. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat.

— Îmi pare rău.

— Cu bine, tată.

Pauză scurtă. Apoi răspunsul, foarte slab, de departe:

— Servus.

Simon puse jos receptorul. Se gândi o jumătate de minut, apoi îl ridică iar. Aşteptă să vină tonul, apoi formă un număr. La celălalt capăt răsună un glas de copil, reţinut, încet:

— Cine-i?… Cine-i?… Alo?

Simon strigă de câteva ori tare „Alo“, apoi aşteptă. După încă două „cine-i” rostite alintat, răsună o voce ca de clapon, îngrozitor de guturănită:

— Bofdiţi!

— Fábián Andráis? întrebă Simon.

— Da! Fábián.

— La telefon e Simon. Nu ţi-am recunoscut vocea, bătrâne.

— Nu bă miră.

— E monstruos. Parcă ai vorbi dintr-un beci sau dintr-o cutie de conserve goală.

— Boade gă vorbezg de-agolo. Ge noutăţi?

— Ascultă ce-ţi spun, Andris. Mi-a venit o idee. Cărţile mele sunt la tine. Aproximativ o mie de bucăţi. Ce-ai fi să le cumperi? Şi le dau pe toate cu cincişpe’ mii. Dacă le socoteşti numai la treizeci de forinţi bucata, şi tot ai făcut o afacere uriaşă! Ce zici?

— Ge zig?… Îţi spun. M-am gândid cui ar drebui să-ţi vinzi gărţile, Raridădzile!

— Sunt într-o încurcătură mare, Andris.

— Şi eu. Gobiii n-au ghede-n bigioare.

— N-au ghete-n picioare? Judecind după vocile noastre, ei suportă asta mai uşor decât tine… Eşti într-o stare de groază. Ai chemat un popă?

— Îngă nu. Gredzi că-i nevoie?

— Un medic neapărat… Fii atent, bătrâne. Mi-ar ajunge acum cinci mii. Restul ai timp să-mi plăteşti când…

— Îndzelege-mă gă n-ab în gază nigi un ghior! Ne mângăm ieburii, ge mai, de rog, grede-mă!

— Ce-ai zis? Vă mâncaţi iepurii?

— Aja gum îdzi zbun. Gonzumăm ieburii de Angora ai lui Tütti. Iar el nu mai jdie ge ză greadă, de ge-s în fiegare zi cu unul mai budzin.

Simon trase adânc aer în piept, apoi, cu o mutră resemnată, îl expiră lung.

— Ascultă, Andris, zău, mă, dacă nu eşti tâmpit! Adică de asta ţi-ai părăsit meseria? Ce?

— Am bărăzid-o abândoi, nu? Ge vii acum cu ghezdia azda?… Da dagă dod mă îndrebi, adungi am bărăzid-o pur şi zimplu ga ză mă fag geramist. Azta-i dod! Şi basta!… Du-ţi gărţile la antigariad!

— Nici gând, zise Simon.

— De ge nu?

— Că mi s-ar întoarce stomacul pe dos! Cărţile sunt subvenţionate în ţara asta şi-s rizibil de ieftine. Dar anticariatul nu-ţi dă decât o infimă parte din preţul ăsta scăzut. Nu realizezi că asta e o desconsiderare a culturii? Mai bine le arunc pe toate la gunoi!

Tăcură amândoi.

— Ge-i gu găşcioara aia de be deal? răsună vocea guturănită. N-ai vândut-o îngă?

— Încă nu m-am ocupat de ea.

— Ţii minde ge zigeam? Am nevoie de dreizude de mii, dod ge ţi s-ar da peste e al dău. Vinde-o, Jósga.

— Ştii ce cred, bătrâne? Nu ţi se dă pe ea nici trei sute de mii. Cu maşina nu poţi urca la ea, iar mersul cu maşina a devenit un fel de maladie populară. Pe deasupra e sus al dracului, între stânci, şi nimeni nu mai e dispus să se caţere. N-ar lua-o decât un vultur sau erete, dar ereţi nu mai sunt, iar cât priveşte vulturii, eu sunt ultimul.

— Vezi, dogmai de azta ţi-am dad-o. Tu gel budzin de mai învârţi be-agolo!

— Pe dracu! Mi-ai dat-o pentru că atunci când am părăsit-o pe Kata trebuia să-mi găsesc provizoriu un culcuş. Îţi sunt recunoscător, Andris. Dar cred că zadarnic mă învârt de colo-colo cu hârtiile.

— Îngeargă, doduşi. Şi după aia dagă ai poftă de un big de iebure la davă, vino pe la noi.

— Mulţumesc, dar mă descurc eu cu gândacii mei de bucătărie.

— Adungi, serbus!

Simon salută şi puse jos receptorul. Privi în gol. Apoi se încordă, se sculă, şi cu acelaşi avânt stinse lumina şi plecă de acasă.