MIERCURI, ORA 19 ŞI 1 MINUT

Simon intră pe portiţa dinspre grădină, deschisă larg. Înaintă pe lângă peretele acoperit de viţă sălbatică al vilei, apoi urcă o scară de piatră îngustă, cu trepte înalte, ascunsă sub vegetaţie. Sună la o uşă. Soneria imita o lovitură de gong discretă, îi deschise uşa o fetiţă în vârstă de şase-şapte ani. Cu mâna dreaptă, în care de obicei fetiţele ţin o păpuşă, strângea la piept un pitic îngrozitor de urât.

— Serbus, ce vrei? zise. Aici n-are voie să intre nimeni.

— Johanna! se auzi un glas de femeie. Hai înăuntru, Johanna! Cine ţi-a dat voie să deschizi uşa?

Apăru o femeie scundă, blondă, cu o faţă suavă, ce parcă exprima scuze.

— Nu vă supăraţi, poftiți înăuntru! îl căutaţi pe Elöd?

— Sărut mâna, da.

Simon intră. Din antreul întunecos se deschidea o uşă largă într-o încăpere, a cărei jumătate mai mică era o bucătărie despărţită cu glasvand, iar cealaltă se termina într-un bar sadea, cu tejghea, taburete înalte şi rafturi pentru băuturi până sus la tavan, atât de îndoite sub apăsare, încât parcă voiau să demonstreze că acolo sunt reprezentate toate băuturile posibile de pe mapamond. În mijlocul camerei se aflau o masă de sufragerie, cu scaune, precum şi trei bărbaţi, care, fără să se sinchisească de apariţia lui Simon, discutau ceva cu aprindere. Mai în fund, un alt bărbat şi o femeie fumau aşezaţi la tejgheaua barului. Aceştia îl priviră cu interes pe proaspătul sosit.

— Am discutat problema pe toate feţele, domnilor! zise apăsat un bărbat burtos, cam de patruzeci de ani, îmbrăcat în cămaşă bleumarin, cu pantaloni reiaţi şi care avea în dreptul tâmplei, sub ochiul stâng, o cicatrice mare în formă de semilună. Aşa că putem începe. Zece poli deschiderea; Bela ţine banca. Şi încă ceva. După ora douăşpe nu mai joc! Niciun minut! Hai, poftiţi înăuntru!...

Bărbatul cu cicatrice se întoarse şi porni spre Simon. Femeia blondă reluase râzând o discuţie începută desigur mai devreme cu femeia care fuma. Fetiţa stătea lângă Simon şi îşi scutura nebuneşte piticul, care, judecind după zornăitul metalic, greu, şi după deschizătura de pe spatele său, conţinea câteva duzini de piese de zece forinţi.

Privirea bărbatului era rece şi pătrunzătoare.

— Kowarski Elöd! se prezentă.

— Simon József.

Îşi strânseră mâna energic.

— Scuză-mă un minut, până-i aranjez pe domnii aceştia dincolo. Mă întorc imediat. Eşti cu maşina?

— Nu, răspunse Simon.

— Atunci ai putea bea ceva până viu.

— Aş putea.

Bărbaţii, împreună cu cel care fuma la bar, trecură prin bucătărie şi dispărură pe o altă uşă. Kowarski se duse în spatele tejghelei.

— Ce doreşti? Coniac? Whisky?…

Simon privi la şirurile de sticle aflate în lumină.

— Să zicem, din romul ăla alb…

Kowarski puse sticla în faţa lui şi un pahar.

— Te rog să-ţi torni. Eu mă întorc imediat.

Porni grăbit în urma celorlalţi. Blonda tocmai îşi termina istorioara:

— … tipul a urlat: „Mă sacrific!” Apoi s-a întors şi s-a aruncat cât era de lung în bazinul cel mic. Am crezut că mor de râs; aşa ceva n-am mai văzut nici în filme!

Femeia care fuma izbucni în râs. Blonda se uită la Simon.

— Ce-ai zice de nişte brânzoaice? Până acum am o comandă de zece porţii. Cu ale noastre două, ar fi exact o duzină.

— E o ofertă tentantă, dar din păcate trebuie să plec. Simon îşi luă paharul. Se uită la Johanna. Poate că ar mânca-o Johanna în locul meu.

— Nu! explodă Johanna stând rigidă lângă el cu piticul în braţe.

— Încearcă, o rugă Simon. Numai de dragul simetriei. Să fie douăsprezece porţii.

— Nu! Eu… – azvârlind piticul, Johanna îl lovi la lingurică pe Simon – eu mănânc pateuri cu caşcaval!

— Fire-ai tu afurisită, Johanna! exclamă femeia repezindu-se spre Simon, căruia i se tăiase răsuflarea. V-a lovit tare?… Marş la culcare, Johanna! Dă-mi piticul!

— Nuuu! se strâmbă la ea Johanna cu mutriţa-i drăgălaşă.

— Te rog să mă ierţi! Te doare?

— Nu vă faceţi griji… am şi uitat! În sănătatea dumneavoastră!

— În sănătatea dumitale!… Johanna, ce ţi-am spus? Dă-mi imediat piticul!

— Vreaaaau pateeeu cu caşcavaaaal! urlă Johanna plângând.

Dinspre bucătărie apăru în grabă Kowarski.

— Atunci, dacă eşti drăguţ…! Adă-ţi şi băutura.

Simon îl urmă spre antreu. Străbătură un hol aflat în semiobscuritate, de unde coborau nişte trepte. Pătrunseră într-o odaie luminată de un candelabru, mobilată în stil colonial, din care se deschideau alte două uşi.

— Câte încăperi are locuinţa? se interesă Simon.

Kowarski îi făcu semn lui Simon să ia loc la o masă pentru fumători, apoi se gândi.

— Nici nu mai ştiu… Şase. Da, şase.

Se uită la Simon şi zâmbi.

— Văd că acum îţi spui: „Tipul ăsta e nebun!” Ei bine, nu despre asta e vorba, că nu ştiu câte odăi am, ci de faptul că la demisol a murit cineva şi partea aceea e în renovare. Încă nu s-a hotărât dacă vor fi şase sau şapte camere.

— Am o idee. Iau eu una şi cu asta scapi de o grijă. Că mie mi-ar trebui.

Kowarski râse.

— Habar n-ai cât m-a costat toată treaba asta… Continuă serios. Cândva am locuit cu nevastă-mea într-o casă subînchiriată. Nu cu asta, cu prima. Locuiam într-o odaie de serviciu, la o femeie nebună. Avea un băiat de douăzeci de ani, debil mintal. Şedea toată ziua într-un loc, şi se hâţâna maşinal. „Ra-ta-ta-ta-ta-ta-ta…”, asta auzeam zilnic de dimineaţa până târziu seara. Nu e de mirare că maică-sa s-a ţicnit. Nu lipsea mult şi mă ţicneam şi eu.

Kowarski împinse spre Simon un portţigaret de argint cu o lucrătură fină.

— Să trecem la obiect. Te-a recomandat Buboly Pista, şi asta e o garanţie pentru două treburi de bază: unul, că din punct de vedere profesional vei corespunde, iar al doilea, că pot avea încredere în tine. Acum e rândul tău. Cu ce te pot ajuta?

Kowarski îşi aprinse o ţigară şi între timp îl fixa pe Simon atent, aproape rigid. Şoferul scoase din buzunar cartea de vizită, o privi şi o puse pe masă.

— Când mi-a dat-o, Zuboly mi-a spus doar atât, că pot câştiga ceva bani la tine. E ceea ce mă interesează. Sunt la ananghie.

— Cât ţi-ar trebui? întrebă Kowarski suflând fumul din piept.

— E o sumă cu care n-aş putea intra nici măcar la un joc de cărţi. Mai bine să punem accentul pe „când”.

Bărbatul medită câteva clipe, apoi dădu din cap.

— Trebuie totuşi să-ţi spun din capul locului ceva. Eu nu ştiu de aconturi, ci doar de salariu…

— Nu eu am avansat problema banilor, sublinie Simon. Mă interesează doar despre ce e vorba. Încă nu-i sigur că sunt omul tău.

Kowarski îl studie pe Simon pătrunzător, cu sprâncenele ridicate. Sfârşi prin a turti într-o tipsie de aramă ţigara fumată numai pe jumătate.

— Te pricepi la contacte?

— Nu cine ştie ce.

— La şofat pe troleibuze?

— Aproape deloc.

— Poți să şofezi camioane grele?

— Da!

— Maşini apusene? Alt gen de vehicule?

— Orice, în afară de avioane. Simon ridică din umeri. Vapoare numai până la zece mii de tone.

Kowarski îl fixă iar, cu aceeaşi privire pătrunzătoare. Apoi, frecându-şi bărbia, se aplecă înainte.

— Am să fiu scurt, mă aşteaptă partenerii…

Şi începu să vorbească repede, cu glas scăzut.

* * *

Când sună telefonul, căpitanul Kovács tocmai studia raportul privitor la cazul Simon. Ridică distrat receptorul.

— Da, Kovács.

— La telefon Somogyi, răsună vocea. Am descoperit următoarele….

— Aşa de repede, Péter? Prea a mers iute! Presimt că nu-i a bună.

— La noi, Albert, viteza nu înseamnă superficialitate, ci o consecinţă a ordinei, replică glasul cu demnitate. Că presimţirile tale se vor adeveri sau nu, om vedea. Pe scurt: hoaţa de buzunare din cimitir pe care o cauţi se numeşte Roska Mária, pe numele ei mai cunoscut pe vremuri în mediile de jos: Részvét Mitzi, născută la 14 august 1922 în comuna Jánoshida…

— Eşti un fenomen, Péter!

— Aşteaptă sfârşitul. O însemnare finală: „înmatricularea s-a făcut după părinţii adoptivi. Numele adevărat, precum şi locul de naştere nu se cunosc.” Urmează o viaţă aventuroasă. La vârsta de zece ani ajunge într-un institut de reeducare, de unde fuge în vara anului 1935. Nu avem date despre ea până în 1939, când Tribunalul Regal din Budapesta o condamnă, ca minoră, la doi ani de închisoare pentru excrocherie, furt şi prostituţie. Mai târziu se specializează în cimitire. În primii ani după eliberare e o figură cunoscută în perimetrul străzii Nagymezö, unde era cuibul lumii subterane. În 1948: un an şi jumătate pentru furt, prostituţie şi vagabondaj; apoi în 1954 şase luni pentru fugă de muncă şi ca element periculos pentru siguranţa publică. Iese din închisoare de la Kalocsa la 26 aprilie 1955, gravidă. În vara aceluiaşi an fuge ilegal în străinătate, în împrejurări rămase necunoscute. La Salzburg se mărită cu un funcţionar de bancă şi, în sfârşit, în decembrie 1956 pleacă în Canada. Alte date nu mai avem.

— Dar despre copil? Ziceai că în aprilie cincizeci şi cinci, după cele şase luni de închisoare, a ieşit gravidă. Deducând după acestea, copilul ar fi trebuit să se nască în vara lui cincizeci şi cinci.

— N-avem date despre el. L-o fi născut în străinătate.

— Înseamnă că ar fi trebuit să plece având o sarcină foarte avansată, de opt-nouă luni. Pe vremea aceea aşa ceva nu era un voiaj de plăcere… Hm? Ce părere ai?

— Habar n-am. Dar altceva mi-a sărit mie în ochi!

— Ce?

— Păi… cât de puţin a stat ea la închisoare. Ţinând seama că era hoaţă de buzunare, a primit uimitor de puţin, mai ales dacă avem în vedere că la a treia recidivă, în afară de faptul că fugea de lucru, nu s-a mai dovedit nimic altceva. După toate probabilităţile, majoritatea faptelor ei au rămas nedescoperite.

— Aşadar, era evident extrem de abilă şi prevăzătoare. Un motiv în plus ca să considerăm că făptaşul furtului declarat de şoferul taxiului e acelaşi cu autorul buzunărelilor săvârşite în ultima vreme la cimitire. Şi cu toate că încă n-am primit raportul despre acestea din urmă, sunt de pe acum aproape sigur de treaba pe care o am de făcut. Pe scurt, dragă prietene, Roska Mária alias Részvét Mitzi a apărut iar pe meleagurile noastre. Oare ce-o fi determinat-o să se întoarcă acasă?

Glasul din telefon răsună după o oarecare pauză:

— Te pui cu dorul de patrie? Dar ce-a determinat-o să-şi reia vechea meserie?

— Diverse motive. În occident, azi puţini poartă bani asupra lor. Nu e o sfârâială să furi carnete de cec. Apoi, poate fi şi o simplă manifestare nostalgică a vechii vocaţii. Poate că pur şi simplu nici nu are nevoie de bani. Un singur lucru e cert: cu şoferul de taxi a dat-o rău în bară. Dacă rămânea la cimitire, în locuri aglomerate, mai puteam să-i căutăm multă vreme pe făptaşi!

— Nici aşa n-avem o treabă prea uşoară. Cine ştie sub pielea şi numele cui circulă?

— Misiunea ţi-am transmis-o, Péter, în funcţie de ea e şi rugămintea mea. Îmi trebuie lista femeilor în jur de cincizeci de ani şi şaizeci de ani care s-au întors din străinătate, cu datele personale şi când anume au mai venit în ţară în ultimii ani.

— E un fleac.

— A trecut sezonul turistic. Nu e o treabă prea grea. Când crezi că e gata?

— Mâine dimineaţa.

— Eşti un adevărat tovarăş de luptă, Péter!… Căpitanul oftă. Dacă aş mai şti câte ceva despre copilul ăla! Bineînţeles, despre soarta lui după cincizeci şi şase.

— În regulă, se auzi vocea destul de sceptică. Încercăm să aflăm ceva. Servus.

— Mulţumesc, Péter. Servus. La revedere.

Puseră amândoi receptorul în furcă. Ţinându-se de şale, căpitanul Kovács se sculă cu grijă, cu o expresie de parcă ar fi ascultat ceva. Şi oprindu-se din când în când îngândurat, începu să adune de pe masă rămăşiţele de piersică.