MIERCURI, ORA 18 ŞI 22 MINUTE

Trecu printre mesele supraaglomerate ale cafenelei Emke, înspre micul separeu din fund. Privirile sale cercetau sistematic feţele. Trecând prin dreptul tejghelei barului, cineva strigă la el:

— Hello, Joe! Sunt aici, nu mai mătura localul!

Pe unul dintre taburete şedea schimbul său, bărbatul înalt, brunet, cu faţă osoasă. Mâna în care ţinea ţigara îi stătea rezemată pe tejghea, lângă o ceaşcă de cafea. Din buzunarul cămăşii îi ieşea un pachet de Marlboro cu capacul pe jumătate deschis. Simon mai mătură cu ochii o dată bine localul, apoi se aşeză lângă bărbatul cel tânăr.

— Servus, Pityu. Ce-i cu tine, de ce nu lucrezi?

— Am timp, Joe, răspunse tânărul cu o voce adâncă, baritonală. N-am să-mi prăpădesc viaţa atât de scurtă şi scumpă cu două transporturi păduchioase şi interminabile la Gödöllő sau le Békásmegyer! La mine, uzina porneşte abia la nouă. Eşti palid, Joe! Bărbatul scoase pachetul din buzunar şi-l întinse spre noul sosit.

Simon luă o ţigară, apoi se întoarse spre fata cu ochi negri şi rujată ce se îndrepta spre ei dincolo de tejghea.

— Mai tare, Joe? întrebă fata.

— Nu vreau cafea, Lili. Dă-mi rom! Din ăla cubanez… Ei, ce-i? Nu-ţi vine să crezi?

— Cam aşa, zise fata şi se întoarse.

Simon îşi aprinse ţigara.

— Îl caut pe domnul Timar, Pityu. De treizeci de ani, la ora asta nenorocită stă numai aici! Tocmai acum s-a găsit să-şi schimbe obiceiul?

— N-a avut de ales. Pityu scutură scrumul ţigării. Una peste alta, a murit.

Simon îl privi ţintă pe tânăr, care dădu din cap.

— A murit, Joe. În toată dimensiunea lui.

Simon îşi trecu palma peste obraz, apoi luă bolul de la fată.

— Mulţumesc.

Tăcură. Amândoi traseră câte un fum de ţigară.

— De cât aveai nevoie? întrebă Pityu suflând fumul.

— Cinci-şase mii.

— Cere-i lui Börzsei. El arată încă excelent.

— Îi sunt încă dator. Şi are blestemata aia de idee fixă că nu dă un chior până nu-ţi lichidezi datoriile vechi. Pe domnul Timar, care mi-ar fi dat fără nicio scârţâială, l-am onorat. Ăsta-i stilul meu! Simon sorbi din pahar.

— Deşi câţiva au răsuflat acum uşuraţi în oraş. Pista clătină din cap. Nu eşti un norocos, ce să zic!

— Păi, aşa-i, Pityu, când omul o duce cu adevărat rău. Tăcură. Pityu privea mesele ce vuiau de gălăgie. Simon îşi ridică paharul în lumina unui tub de neon şi privi lichidul gălbui, transparent.

— Tu cum stai?… Sunt într-o situaţie teribil de tâmpită.

— Eu?… Pityu îşi arătă palma. Păi, eu stau aşa, că mâine trebuie să mă prezint la proces.

— Proces?

— Da. Mi-am amanetat pe şase luni inelul de logodnă. Simon se crispă abia perceptibil. Tăcură iar. Tânărul adăugă.

— Te-aş fi ajutat cu plăcere, Joe.

— Mă mai poţi ajuta. Fă-mi cinste cu romul ăsta mic. Celălalt îl privi pe Simon mirat.

— Chiar atât de mare-i beleaua?

— Ba chiar mai nasol, Pista! Vin două amatoare de artă rafinate, două cucoane cleptomane, două hoaşte putrede care se plictisesc, şi mă uşurează de cinci zdrenţe şi ceva!...

— Deci, e adevărat?

— S-a zvonit că am devenit vânzător de basme, nu?

— Le umblă gura aiurea, zise Pityu dând din mină. Simon strânse paharul în palmă.

— Da’ le găbuiesc eu! O să-şi blesteme clipa când s-au întâlnit cu mine! Toată viaţa!

Privi încruntat în gol. Pityu îi studie contururile feţei, apoi îl măsură pe furiş din cap până în picioare. Întinse pe neaşteptate mâna după scurta de blană cu buzunare cu fermoar, care zăcea lângă el pe tejghea. Scoase un portmoneu de piele, din care luă o carte de vizită. O întinse lui Simon.

— Caută-l pe omul ăsta. Spune-i că eu te-am trimis.

Simon luă cartonaşul, pe care scria Kowarski Elöd, iar dedesubt: inginer-mecanic, caroserii şi lăcătuşerie. Mai jos: adrese, numere de telefon. Simon dădu din cap.

— Locuinţa în Buda, uzina la Zugló. Ce-i asta? Societate religioasă pentru ocrotirea şoferilor săraci? La apelul omului, îţi pică în casă cu nişte bănuţi căzuţi din cer?

— S-ar putea. În orice caz are întotdeauna o idee de pe urma căreia să iasă bani.

— Iar un milionar! Simon vârî cartonaşul în buzunar. S-au înmulţit, de nu-i mai poţi număra!

— Ce ai cu ei, Joe?

— Cu ei, nimic. Mă îngrijorează majoritatea nemilionară. Pentru că eu fac parte din majoritate. Şi într-o ţară în care zece la sută din populaţia aptă de muncă e alcătuită din alcoolici ţinuţi în evidenţă, cel puţin cincizeci la sută îşi beau banii, iar restul şi-i mănâncă până la ultima leţcaie, şi între timp ar vrea să devină milionari, e o imoralitate să aparţii majorităţii. Simon bău romul şi puse paharul jos. Restul sunt religioşii, rebelii şi bolnavii. Corupţie, imoralitate, religie, rebeliune, boală. Care din astea e mai puţin rea?

— Depinde, răspunse Pityu râzând. Să fiu în locul tău, aş alege corupţia.

Simon coborî de pe taburet.

— Te cred că ai alege-o! Doar şi tu ai vrea să fii milionar. Însă şi majoritatea. Şi ştii ce s-ar întâmpla dacă şi majoritatea ar trece de la imoralitate la corupţie? Hm? Ştii ce?

Se priviră; bărbatul cel tânăr nu răspunse. Simon îl bătu pe braţ.

— Îţi mulţumesc pentru adresă. Noapte putred de bogată, Pityu!

Se întoarse şi ieşi din local.

Celălalt îl urmări cu privirile până la ieşire. Îi făcu semn lui Lili, fata brunetă care prepara băuturile. Plăti. Aruncându-şi scurta pe umeri, ieşi alene în salonul din faţă. Se duse la telefon, formă un număr. Aşteptă destul de mult până îi răspunse o voce bărbătească.

— Da?

— Servus, la telefon e Zuboly, zise Pityu cu voce scăzută. Îţi trimit un om. Vine acum.

— Cine-i?

— Se poate face treabă cu el. E puţin cam aiurit, dar nu te formaliza. E parolist, băiat bun.

— Nu-mi plac vagabonzii, ştii bine. Iar ăştia dilii, cu atât mai puţin… E de încredere? întrebă încet glasul.

— Pe garanţia mea.

Câteva momente de tăcere.

— Nu-mi place toată treaba asta. Glasul continuă şi mai încet: Dacă vrei să ieşi din afacere, de ce nu spui?

— Lasă asta acum. Ştii prea bine care-i situaţia. Trebuie să aştept.

— Bine. Decide-te ce ai de gând să faci. Dar vezi că nu ai decât trei luni.

— E-n regulă.

— Şi pe viitor nu-mi mai trimite pe nimeni pe cap. Cu tine m-am descurcat bine, dar n-am nevoie de complicaţii.

— În regulă. Primesc ceva acum?

— Să-l studiez pe omul tău. Îţi spun după aia.

— O.K. Te chem mai încolo.

Cei doi aşezară receptorul în acelaşi timp. Pista îşi luă scurta de pe umeri, o îmbrăcă alene şi între timp zâmbi la două fete care mergeau grăbite spre toaletă. Ieşi în stradă păşind calm, destins, fără grabă, ca orice om înalt şi voinic.

* * *

— Tovarăşe căpitan, am dat de omul nostru! îşi începu istorioara plutonierul Körösi (după ce luă la cunoştinţă câteva observaţii maliţioase în legătură cu formalismul permanent şi limbuţia sa şi-şi repetă în gând ceea ce dezvăluise deja în faţa colegului său, anume că „azi, bătrânul se află într-o dispoziţie extrem de proastă; de când îl ştiu, n-a mai fost aşa”). Simon József, şofer de taxi, treizeci şi unu de ani, adresa: bulevardul Lenin patruzeci şi şapte, etaj trei, apartament doi…

Căpitanul îl întrerupse, continuând:

— Da, tată de copil, profesia de bază profesor de maghiară şi istorie, avere n-are, actualmente e în divorţ… mai ai ceva de adăugat?

— Nu, tovarăşe căpitan, în linii mari cam atâta ştim şi noi.

— Atunci treci la obiect.

Lângă căpitan, într-o farfurie, se ofereau jumătăţi de piersici cu sâmburi roşii. De pe unele pieliţa era jupuită, de pe altele încă nu. Cu cuţitul în mână – strângând receptorul între ureche şi umăr – căpitanul luă iar în lucru o piersică.

— Deci?… Te ascult, plutonier! Dă-i drumul.

— Cu ce?… ce să încep, tovarăşe căpitan?

— Tot ce mi-ai spus adineauri, ştiam de la locotenentul Horváth, care l-a interogat pe Simon. Acum spune-mi ce-ai aflat dumneata despre individ.

— Eu?… Tovarăşe căpitan, Simon nu locuieşte acasă la el. Am căutat-o şi pe nevastă-sa, care susţine că Simon a trecut pe la ea, dar n-a stat decât puţin…

— S-o credem?

— Poftiţi?

— Nu ţine seama de întreruperile mele! Continuă! Căpitanul mărunţi în cubuleţe jumătate de piersică. Înfipse vârful cuţitului într-un cubuleţ. Aşadar, există două locuri unde stă Simon József. Totuşi: unde stă oare?

— Vă raportez că am vorbit şi cu vecinii lui. Semnificativ e că încă nu l-a văzut niciunul…

— Ce înţelegi prin „semnificativ”? interveni căpitanul. Ce e semnificativ în faptul că încă nu l-a văzut niciunul?

— Hm… Am înţeles în sensul că nu duce o viaţă de familie.

Căpitanul se lăsă pe spate cu voluptate, mestecând.

— Ce crezi, plutonier, ce fac eu acum?

— Parcă… mâncaţi ceva, tovarăşe căpitan.

— Aşa e. Mi-ai putea spune ce mănânc?

— Nu.

— Mănânc şezând sau în picioare?

— Nu ştiu, tovarăşe căpitan.

— Ce părere ai: vecinii mei ştiu?

— Desigur nu.

— Aşa e, căci aşa cum nu mă vezi dumneata, nici ei nu mă văd. Majoritatea nu ştiu nici măcar că sunt aici sau nu. Deşi eu şed, mănânc piersici, şi e deschis televizorul. Îmi continui aici modul de viaţă de acasă, la care de altfel mă sileşte şi lumbagoul meu, şi poate că vecinii mei habar n-au de toate astea. S-ar putea să se nimerească vreunul care să jure că sunt sus pe Gályatető sau la cafeneaua Abbazia.

— Tovarăşe căpitan, asta-i chestie de noroc. Eu aud şi dacă vecinul meu are digestie bună.

— Pentru că dumneata trăieşti între pereţi de panel. Fii atent: eu îţi vorbesc numai despre Simon József! Locuieşte pe Lenin, aşadar tot într-o locuinţă veche, cu ziduri groase, ca a mea. De unde se intră la el, din foişorul circular?

— Nu, din palierul scării.

— Ei vezi, plutonier? Dumneata mă informezi că Simon „nu duce o viaţă de familie”, afirmaţie pe care n-o susţine niciun argument, în afară de faptul că nu l-ai găsit acasă. N-ar mai fi oportun să afli ce fel de viaţă duce?

Căpitanul muşcă cu poftă dintr-o bucată de piersică mai mărişoară. În timp ce mesteca, urmă:

— Plutonier, încep să bănuiesc că dumneata nici n-ai vorbit cu acest Simon.

În receptor răsună o voce stranie, disperată.

— Ai zis ceva, plutonier?

— Nu… tovarăşe căpitan.

— Simon – continuă căpitanul Kovács, înfigând vârful cuţitului într-un nou cubuleţ de piersică – susţine că a transportat de la cimitir două femei mai vârstnice, dintre care una, în timp ce discuta cu cealaltă, i-a golit taşca. În acelaşi cimitir, puţin mai devreme au fost buzunărite şase persoane, cu o pricepere şi sânge rece de profesionişti. Ce credeţi voi, poate fi o coincidenţă? Mai pe şleau: nu s-ar putea ca Simon să nu-şi fi „însuşit încasările” ci pur şi simplu să fi fost jefuit?

— Tovarăşe căpitan, când am zis asta, nu ştiam despre cine e vorba şi nici de la care cimitir le-a luat şi când. Dispecerul ne-a dat o informaţie greşită şi a ascuns faptul că…

— Nu-mi mai pomeni de omul ăla! O să primească o citaţie de la poliţie, unde au să-i explice ce anume înseamnă a „induce în eroare” autorităţile. Hai să vorbim despre şofer. Locotenentul Horváth mi-a promis că are să-mi trimită un raport scris asupra cazului. Acum aştept curierul. Simon i-a declarat semnalmentele celor două femei şi că le-a transportat undeva pe-aici prin preajma locuinţei mele. Totuşi, trebuie neapărat să stăm de vorbă cu Simon! Măcar pentru ca să nu se vadă silit să se ambaleze în datorii. Tânărul ăsta e convins că noi îl suspectăm. Şi în treaba asta suntem şi noi vinovaţi, plutonier… Deci? Ce-ai hotărât în privinţa asta?

— În ce… problemă, tovarăşe căpitan?

— Tovarăşe Körösi, cu o oră mai devreme te-am întrebat dacă pot conta că mi-l aduci pe şoferul de taxi Simon. Din anumite motive ce nu mai merită amănunte sunt silit să-ţi pun iar întrebarea asta.

— Tovarăşe căpitan, am lăsat vorbă la locuinţa lui să ne caute urgent, în propriul său interes. Dar ce pot face dacă a plecat? Într-o călătorie, sau s-a aciuiat pe undeva… Măcar de-aş avea vreo idee! izbucni înciudat plutonierul.

— Ideea e rodul multor-multor frământări şi a unei munci intense, obositoare. Asta o ştiu de la un scriitor, Körösi, dar nu mai ţin minte de la cine. La revedere!

Căpitanul apăsă pe furca telefonului şi aşteptă să vină tonul.