MIERCURI, ORA 19 ŞI 55 DE MINUTE

În garsoniera de la etajul al doilea, o femeie înaltă, cu păr arămiu, arătând ca de douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani, şedea în faţa unui televizor cu picioare scurte. Pe faţă i se oglindea o plictiseală vagă. Pe ecranul color, un bărbat cu cioc, înconjurat de teancuri de cărţi nou-nouţe şi discuri, vorbea la un microfon pe care-l ţinea în faţa sa o femeie blondă. Îşi mişca buzele mut, jovial; sonorul era închis, în locul lui se auzea încet o muzică rock de la un pick-up Grundig lipit de perete, unde se înşirau pe un dulap ingenios şi practic un magnetofon, difuzoare şi alte instrumente muzicale. Ecranul şi un glob ce atârna deasupra canapelei franţuzeşti aruncau asupra feţei ei reflexe de culori schimbătoare. În mâna ţinea un pahar înalt, pe trup i se mula un halat de baie verde închis, dintr-un material moale, care lăsa să i se vadă în voie sânii albi, proeminenţi, rotunjiţi până la explozie. Auzind soneria, puse paharul pe televizor şi ieşi cu paşi legănaţi, moi şi leneşi în antreu. Deschise uşa.

În prag stătea un bărbat cu umeri laţi, priviri glaciale, într-o geacă de piele, pe cap cu o şapcă sport în carouri, în mână cu un ziar împăturit.

— Ia te uită, Joe! Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Ce naiba te-a împins încoa?… Femeia făcu un pas înapoi. Credeam că te-au şi spânzurat sau te-au băgat la zdup.

— Zău?… Simon intră în odaie şi îşi scoase şapca. Ce te-a făcut să crezi asta, Ágnes? Hm?

Simon se aşeză pe canapeaua franţuzească, îşi rezemă spatele de perete. Ágnes se duse la televizor să-şi ia paharul.

— O tărie, Joe?…

— Cubaneză?

— Îhî. Rom alb. Ca de obicei.

— Merge.

— Nu te-am văzut de două luni, mă, găinarule. Tu la ce te-ai fi aşteptat în locul meu? Frumoasă prietenie, n-am ce zice!

Privirea lui Simon mătură alene spinarea femeii care se îndrepta spre bar.

— Vorbeşti teribil de mult, zise pe un ton nepăsător.

— Dar nu numai de asta mă ocoleşti, nu-i aşa?

Ágnes îi aduse lui Simon paharul.

— Mulţam, Ági. Recunosc, mai e un motiv pentru care te ocolesc.

— S-auzim.

— Mereu mă bagi în aceeaşi oală cu anumiţi domni pe care tu îi cunoşti, iar eu nu, şi nici nu vreau să-i cunosc. Ţi-ar sta nemaipomenit de bine dacă te-ai dezvăţa de treaba asta.

— Şi ţie ţi-ar sta bine dacă n-ai face mereu pe tipul superior. Ágnes sorbi din pahar, se scutură puţin, se aşeză pe o pernă ornamentală aşezată în capul canapelei, o pernă foarte mare, roşie şi flocoasă, şi îşi trase fără jenă până sus halatul moale şi verde. Abia după aceea îşi termină ce avea de spus. Şi cu toate astea eu nu te bat la cap mereu. Deşi, zău, n-ai avea decât de câştigat dacă ai fi mai drăguţ. Tu chiar că ai avea.

— Ce-aş avea de câştigat? întrebă Simon oprindu-şi privirea pe ecranul televizorului pe care se putea vedea în colţul de sus din stânga o minge de fotbal mare, cu buline, sub care un bărbat cu frizura seducător ondulată, într-un sacou strâmt, cu umeri ridicaţi, vorbea muteşte, mişcându-şi capul ritmic dintr-o parte în alta.

— Ce ştiu eu ce-ai câştiga!? Femeile s-ar da în vânt după tine, absolut sigur. Ai primi un pic de dragoste…

— Zău. Ági, lasă-mă cu prostia asta. Unde se dau în vânt femeile nu mai răsare nici iarba, darmite dragostea…

— Poate greşeşti…

— Poate greşesc, după cum poate că toată chestia asta nici nu mă interesează, când am alt necaz. Simon arătă spre ecran. De ce l-ai deschis, dacă tot nu asculţi?

Ágnes privi în gol, pe deasupra paharului.

— Sunteţi jalnici. Nouăzeci şi şapte la sută din bărbaţi nu valorează doi bani. Şi ştii care-i partea cea mai tristă?

— Care-i, Ági?

— Păi, cu niciunul care are minte şi inimă, cum ai fi tu, nu poţi sta de vorbă, că-i îngâmfat şi îndobitocit.

Simon o privea pe femeie, cu sprâncenele ridicate. Repetă cuvântul:

— Îndobitocit?

— Da. Îndobitocit.

Simon continua s-o privească mirat pe Ágnes, apoi oftând îşi trecu palma peste faţă şi bău pe nerăsuflate tot romul din pahar. Suportă cu ochii închişi arsura ce-l străbătu până în stomac. Îşi ridică şi Ágnes paharul, dar nu-şi muie decât buzele.

— Nu mi-ai spus – o privi iar Simon – la ce Dumnezeu pui să meargă cutia asta?

— Te deranjează?

— De ce-oi fi crezând că te-am întrebat? Bineînţeles că mă deranjează. Îţi distrage atenţia. Chiar dacă te întorci într-o parte, tot îţi fug ochii spre ecran, instinctul natural îţi dictează că poate tocmai acum se întâmplă ceva! Fireşte, niciodată nu se întâmplă nimic, şi asta o ştii prea bine, dar degeaba cauţi să le explici instinctelor. De asta-ţi spuneam, Ági, că ar fi de preferat să nu mai deschizi televizorul ăla.

— Poate că ai dreptate, Joe. Ágnes îşi privea paharul. Dar unei femei atât de singure ca mine, îi e totuna dacă vomită din pricina mutrelor astea, sau de plictiseală… Aproape totuna, adăugă, şi aruncându-şi pe spate părul bogat, căzut pe umeri, sorbi iar din pahar.

Cu tâmplele rezemate de perete, amândoi se priveau lung, grav.

— Vezi, Ági… Simon vorbea încet, uimit. Câte şi mai câte ţi-am spus eu ţie. Şi despre câte de toate. Şi, zău, la ce-a folosit? Ce-ai reţinut?

— Ţin minte tot, zise femeia întorcând faţa de la el şi nările i se lărgiră zvâcnind. Fiecare cuvinţel.

— Ei, ei, Ági… îşi întoarse faţa şi Simon şi făcu o scurtă pauză. Uite, pe mine nu mă priveşte ce se întâmplă cu tine. Şi totuşi: unde stă scris că tu trebuie să te plângi de singurătatea ta? Cine ţi-a poruncit să lingi spirtoase într-o colivie scumpă foc de-a IBUSZ-ului şi să faci scrimă sufletească cu televizorul tău de treizeci de mii de forinţi? Eşti tânără şi rezistentă. La vârsta ta omul ar trebui să sară asupra soartei scrâşnind din dinţi, ca să doboare tot ce i s-ar opune voinţei sale. Dar din moment ce ai ajuns aşa, aşa trăieşti: de ce nu mergi în iad, de ce nu te distrezi? De ce te găsesc eu sau altul acasă şi singură? De ce nu-şi pasează gagiii unul altuia clanţa?…

— Ar trebui, să-mi placă prea mult ca să fac aşa ceva… Şi tu ştii asta foarte bine!

— De unde Dumnezeu să ştiu? bombăni Simon şi tăcu. Apoi urmă pe neaşteptate: Sau dacă ai altă treabă, ce Dumnezeu aştepţi aici? Să te îngraşi, să faci tromboză, depresiune sau diabet? Ai avea nevoie de aer şi activitate şi înainte de toate de mişcare… Cu toate că din partea mea n-ai decât să faci ce vrei.

Simon se sculă, se duse la scrinul deschis şi îşi turnă un deget din sticla cu băutură albă.

Se ridică şi Ágnes, apropiindu-se cu paharul ei.

— Când m-a pus bărbatu-meu pe liber, la fel i-am spus şi eu! Ba, aş risca să spun că aproape cu aceleaşi cuvinte. Abia după aia a intervenit o mică dificultate…

— Ştiu. Simon umplu pe jumătate paharul femeii, apoi puse sticla la loc. Închise uşiţa scrinului. La fabrica de ţesături n-ai corespuns, iar în alte părţi te-au ciupit de pops. O dată cu bărbat-tu, ţi-ai pierdut şi starea socială. Numai că eu ţin să-ţi spun că omul trebuie să-şi câştige el însuşi starea socială.

— Adevărat? Şi cum? îl întrerupse Ágnes cu ironie. Cu ce trebuie să şi-o câştige. Poate cu o leafă de administratoră? Din care nu-şi poate cumpăra nicio zdreanţă, nici măcar un bikini, darmite o garsonieră sau vreun rahat de „stare socială”?! Ştii ce? Mă… aia pe starea socială într-o lume în care se latră despre emancipare şi drepturi egale, dar minimul necesar nu-l pot obţine fără soţ decât vânzându-mi anumite părţi ale trupului! E clar?

Simon porni spre fereastră şi spuse cu un oftat neputincios:

— Iar am rămas la vechea temă.

Ágnes inspiră adânc aer în piept, apoi îl expiră repede, zgomotos, privi în pahar, îl clătină şi, cu o mişcare hotărâtă, dădu pe gât jumătate din băutură. Stăpânindu-şi muşchii feţei, se lupta cu scârba. În cele din urmă, oftă şi zise:

— Da. Iar la obişnuita temă. Hai s-o lăsăm baltă, până nu ajungem la grosolănii! Mi-e silă!

— Şi mie.

Simon trase la o parte perdeaua, privi în jos, spre stradă. Pe partea opusă se afla un gard de fier forjat, în spatele lui moţăiau în semiobscuritate copaci în lentă desfrunzire. Vântul pălmuia ritmic frunzele uscate strânse grămezi. Lângă trotuar era parcată o maşină particulară acoperită grijuliu cu o prelată.

— Încropesc o cafea, Joe. Ce zici?

— Bună idee! Simon dădu drumul perdelei. Se întoarse, se duse la vechiul loc pe canapea, îşi puse paharul jos pe covor. Se aşeză sau mai degrabă se prăbuşi pe spate şi luă în mână ziarul adus de el. Vocea femeii se auzi din bucătărie:

— De ce nu te dezbraci de geacă. Joe? Ţi-e frig?

— Aha! Ca de obicei!… Simon îşi trecu privirea peste mica publicitate. Ochii i se opriră într-un loc. Scoase din buzunar un pix, încercui anunţul, apoi îşi puse pixul la loc. „Căutăm un Seiden Pinge alb, mascul în vârstă de 5 ani, pierdut la 24 octombrie. Găsitorului sau celui ce ne poate da informaţii, recompensă mare. Urgent!” Alături de anunţ, un număr de telefon, reprodus cu litere.

— Cum stai cu nevasta, Joe? întrebă Ágnes din bucătărie. Divorţaţi?

— Da! Simon împături încet ziarul şi îl vârî în buzunar. Paragraful optsprezece, aliniatul unu: „relaţii compromise ireparabil”; de comun acord, cu refuzarea comisiei de împăcare.

— Mă, Joe! Eu ştiu că tu scuipi toată treaba asta, cum vomită un câine zgârciurile de la ospăţ. Ágnes chicoti. A câta oară divorţezi?

— E primul divorţ.

— Şi cum staţi? Continuaţi să locuiţi împreună?

Ágnes apăru în uşă, oprindu-se o clipă.

— Nu, Ági. Am retezat macaroana. Imaginează-ţi, am locuinţă pe bulevardul Lenin.

— M-ai lăsat ţuţ, mormăi Ágnes, studiindu-l curioasă. Am rămas în urmă rău, nu mai ştiu o mulţime de lucruri!… Ei, şi din ce motive?… Sau e secret?

Ágnes se duse la scrin, scoase un pachet abia început de Marlboro auriu şi i-l azvârli lui Simon.

— Aprinde-mi şi mie una. E gata cafeaua. Dispăru în cămară. Ei? Îmi destăinuieşti, Joe?…

Joe aşeză cu grijă două ţigări între degetul mijlociu şi arătător. Le aprinse tacticos pe amândouă. Tăcea.

Din cămară se auziră clinchete mărunte, apoi Ágnes intră cu tava pe care – aşezându-se şi ea – o puse între ei doi pe canapeaua franţuzească. Pe tavă erau două ceşti cu cafea şi o zaharniţă de cristal plumburiu.

— Ah, am uitat să aduc o linguriţă! Vezi ce capră sunt?

— La ce? Amândoi bem fără zahăr.

— Poftim! Şi asta-i adevărat.

Ágnes râse şmechereşte către bărbatul tânăr.

— M-am ciupit, ai observat? În sfârşit, încep să mă pilesc!

Luă o ceaşcă. Simon îi zâmbi obosit. Se priveau unul pe altul. Pupilele lui Ágnes se dilatară, în acelaşi timp pe faţă i se aşternu o expresie îmbufnată.

— Eşti molfuz rău! Hai, râzi odată, Joe, ce Dumnezeu! Îţi stă bine când râzi. Mai bei? Să-ţi aduc?

— Nu, Ági. Ajunge.

— Ba îţi mai aduc.

— Nu, nu, Ági. Ajunge! N-ai măsură.

Ágnes păru să mediteze la observaţia făcută de Simon. Sorbi din cafea.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce necazuri ai cu nevasta?

Simon trase adânc din ţigară, apoi suflă fumul.

— Nu ştiu, Ági. Cred că n-am niciun necaz cu ea.

— Ei, nu mă aiuri pe mine! Ai iubit-o?

— Cred că da.

— Te-a părăsit?

— Nu. Eu am a părăsit-o.

— De ce, Joe?

— M-a înşelat.

Ágnes îl studia tăcută pe Simon.

— Doamne-Dumnezeule, Joe, pe tine te păcăleşti, nu pe mine!

— Ştiu.

— Ai prins-o?

— Nu. Mi-a spus ea.

— Şi?…

— Ce şi?

— Joe, eşti tâmpit de dai în gropi! Te iubeşte individa?

— Se pare că da.

— Se pare? Îmi pun capul că te iubeşte. De ce ai părăsit-o, Joe?

— Ţi-am mai explicat…

— Ştii ce? Eşti tâmpit de-a binelea, de data asta ţi-o spun cu toată seriozitatea.

— Şi tata mi-a spus la fel, observă Simon. Aproape cuvânt cu cuvânt.

— Ia stai puţin, Joe. Unul din noi e lovit la bilă!… Va să zică vă iubiţi amândoi. Şi femeia se culcă o dată cu cineva. Iar tu o părăseşti.

— Exact.

— Aha!… Înţeleg. M-am liniştit.

— De ce?

— Începusem să cred că eu sunt lovită la bilă. Dar, slavă Domnului, tu eşti!

— Da, recunoscu Simon. Eu sunt.

Ágnes se sculă şi se duse la băruleţ după sticlă. Tăceau. Femeia turnă în ambele pahare, apoi duse sticla înapoi. Se răsuci brusc pe călcâie.

— Mi-ai putea spune pentru ce paştele mă-si ai părăsit-o?

Simon răspunse încet, tărăgănat:

— M-am gândit multă vreme, Ági. Şi am ajuns la concluzia că n-am niciun motiv s-o părăsesc pe Katalina, chestia care s-a întâmplat e un fleac fără importanţă şi nu poate avea niciun fel de urmări serioase. Şi totuşi, nu ştiu ce anume m-a silit s-o fac. Iar acest nu ştiu ce… a fost greaţa, sila. Sila de viaţa noastră. Asta-i tot, Ági.

Tăcură. Simon îşi goli cu sorbituri scurte ceaşca. Ágnes întoarse discul ce se terminase şi aşteptă până se declanşă automatul. Apoi ocoli canapeaua fredonând şi legănându-se după ritmul muzicii. Se opri, luă paharele, câte unul în fiecare mână, şi îl privi ţintă pe Simon.

– Joe, seara asta ar trebui să lucrez. De asta beau. Dar mi-ar face mai multă plăcere să beau cu tine… mă refer la băut. Din pricina ta. Hai să şedem la taclale împreună, Joe! Rămâi aici cu mine… Continuă aproape şoptit. Măcar o dată-n viaţa asta împuţită s-o facem lată împreună aşa cum trebuie! Vrei, Joe?

— Nu, Ági. Şi ştii de ce?…

— Aşteaptă!…

Ágnes alergă la el, îngenunche, îi apucă mâinile.

— Am un aranjament pentru opt şi jumătate aici în apropiere. Uite, e aproape opt şi jumătate! Dar n-are decât să crape dracului, renunţ într-o clipă…

— Lasă-mă, Ági, să-ţi…

— Ascultă-mă, Joe, şopti femeia dureros. Mi-e atât de silă, Joe, nu găsesc cuvinte să-ţi spun ce silă mi-e de treaba asta! O urăsc, Joe, îmi vine să mor. Crede-mă!… Cu braţul alb, pe care strălucea o brăţară cu ceas de aur, imobiliză mâna lui Joe, strângând-o cu o crispare disperată. Joe, dragul meu Joe, tu nu ştii ce îngrozitor e, tu nu ştii nimic! Nu mi-ar ajunge toate cuvintele la un loc să-ţi spun! Ceasuri întregi îmi spăl dinţii, Joe, şi vomit…

— Ajunge!… Simon se descotorosi brutal de Ágnes. O aşeză cu forţa pe pat, apucând-o strâns de încheieturile mâinilor. Ascultă-mă, Ági… Trebuie să mă asculţi! Înţelegi?…

Ágnes îi făcu semn cu ochii că îl ascultă. Buzele îi erau întredeschise şi străluceau. Se priveau de foarte aproape.

— Eşti atentă la mine?

— Sunt atentă, Joe.

— Ai să crezi ce-ţi spun acum?

— Da.

— Ági, am fost jefuit. Mi-au umflat încasările, peste patru mii de forinţi, şi până mâine trebuie să fac rost de suma asta din pământ, din iarbă verde. Înţelegi?

Se priviră lung. Ágnes îşi scoase mâinile din palmele bărbatului. Se sculă.

— Deci, de asta ai venit, rosti întorcându-i spatele.

Simon îşi lăsă capul în piept.

— Da. De asta am venit, Ági, ca să nu se întâmple ceva ireparabil. Am venit să mă… ajuţi.

Ágnes continua să stea în aceeaşi poziţie.

— Mai ţii minte când ai luat împrumut ele la O.T.P.?

— Da.

— Eram la pământ cu banii şi tu mi-ai dat cu nonşalantă trei miare din ei, deşi n-am făcut decât să vorbesc cu individul ăla.

— Mi-au folosit foarte mult.

— Aiurea!… Ágnes dădu din mână şi merse la scrin. Trase afară un sertar. Sunt obligată faţă de tine. Scoase un teanc de bancnote, se uită la ele, împinse la loc sertarul. Atâta am, Joe… Îi duse lui Simon banii.

— Şi ţie ce-ţi rămâne?

— Lasă asta, ia-i. Peste un ceas o să am iar aproape atâta în sertarul ăla împuţit.

— Peste un ceas?… Simon băgă banii în buzunar. Se sculă. Nu te oferi cine ştie ce ieftin!

— Nu-ţi face griji, nu mă iartă pentru ei popândăul. E un revizor pensionar, şade şi el toată ziua în faţa televizorului. Nu se dezlipeşte decât când şi când, să-şi mai vadă maşina. E colea peste drum, acoperită cu prelată. Cum începe să dea frigul, idiotul o înfofoleşte în prelată şi o priveşte toată iarna.

— Ce maşină are? întrebă Simon. Merse la fereastră şi dădu la o parte perdeaua.

— Lada o mie trei sute… Ágnes ieşi în antreu, apoi se întoarse ţinând în mână o pereche de sandale cu tocuri înalte. Îşi azvârli papucii din picioare. O priveşte întotdeauna şi după coţăială.

— E munca lui de-o viaţă, rosti Simon ironic, privind maşina acoperită cu prelată. De ce nu şi-ar face griji?!

— Nu zău!? Are bani căcălău.

— Da?… Simon continua să privească maşina şi în ochi îi apăru o expresie stranie. Poate că o să devin un erou de tragedie greacă? spuse cu glas tare.

— Ce vrei să zici cu asta?

— Cum ziceai, Ági? întrebă Simon. Aţi aranjat pentru opt şi jumătate?

— Da… De ce mă întrebi?

— Şi cât rămâi acolo?

— Până la nouă şi-un sfert… cel mult nouă jumate.

— Tu, Ági…

— Ce-i?

Simon însă nu-i răspunse. În schimb începu să râdă încet, apoi din ce în ce mai tare. Lăsă jos perdeaua, se prăbuşi pe pat râzând în hohote.

— Ce e?… Termină, Joe, trebuie să plec… Ce-ai vrut să spui?

— Doar atât.. Simon nu-şi putea reţine râsul. Doar atât că azi, în mod excepţional, să fii cu el… foarte drăguţă.

— De ce, Joe?

— Aşa… Doar aşa. Pentru mine… O faci?

— Hai, Joe, ajunge!… Plecăm… Boşorogul stă deja ca pe ace lângă coniacul lui franţuzesc… Când îţi mai văd mutra asta plouată?

Simon îşi luă şapca de pe canapea. Ieşiră pe uşă împreună.

— În curând, Ági… dacă trăim. Şi-ţi mulţumesc că m-ai ajutat.

— Suntem prieteni, Joe?

— Da, Ági.

— Atunci, du-te naibii. Pa!… Ágnes porni pe coridor. Dacă vii, dă un telefon înainte! adăugă şi, fără să se mai întoarcă, îi făcu semn de adio cu mâna.

Simon privi după ea şi dădu din cap muteşte. Apoi porni repede spre scară.

* * *

Stătea pe trotuar cu şapca trasă pe ochi şi privea maşina de vizavi acoperită cu o prelată cafenie. Pe strada pustie, la vreo treizeci de metri mai încolo, se afla o cabină telefonică prevăzută cu două aparate. Simon merse acolo, intră în cabină şi scoase ziarul din buzunar. Privi numărul de telefon, ridică receptorul, introduse o fisă. Formă numărul. După ce sună îndelung, se prezentă un glas de femeie.

Simon scoase un şerveţel de hârtie, îl despături şi îl lipi strâns de microfon.

— Bună seara, salută Simon pe un ton calm, intim. Am citit anunţul din „Magyar Nemzet”. În legătură cu zaidenpinciul alb.

— Zău?! zise glasul, o voce veselă, tinerească şi chiar puţin ironică. Înseamnă că dumneata eşti al treisprezecelea!

— Atunci, daţi-i drumul! Sunt un ghinionist.

— Până acum s-au prezentat cu dogi, schnauzeri, pechinezi, doar cu zaidenpinci nu! Mă credeţi sau nu, unul a venit şi cu un papagal! Vocea râse cristalin.

— Aha! Iar eu v-am vorbit de un pinci alb, doamnă.

Glasul se opri din râs.

— Bine, spuneţi! Maică-mea e lângă mine şi îşi roade unghiile de nerăbdare.

— Soacră-mea a făcut cunoştinţă cu căţelul ieri, când îl plimba pe boxerul nostru. S-a ţinut codiţă de ei până acasă. E şi-acum la noi. Trebuie să vă spun că arăta destui de jigărit.

— Unde locuiţi?

— În Óbuda, doamnă.

— Óbuda? Dumnezeule, cum o fi ajuns tocmai până acolo?!… Zău, mamă, aşa nu pot vorbi, aşteaptă o clipă!… Domnule, câinele răspunde la numele de Sanyi…

— Sincer să fiu, a uitat să-mi spună asta.

Glasul chicoti, apoi urmă:

— Acum câteva ceasuri a telefonat o femeie care zicea că lucrează până la ora nouă. După aceea ne aduce un zaidenpinci alb… deşi, să spun drept, nu prea credem în vorbele ei. Femeia părea să fie un pic deraiată. Cel puţin cam aşa aduce după vorbă.

— Ştiţi ce? zise Simon uitându-se la ceas. Aş avea o propunere. Pe la nouă şi jumătate aduc şi eu pinciul meu, şi decideţi care-i al dumneavoastră. E bine?

— O, sunteţi într-adevăr foarte amabil.

— E nimica toată, doamnă. Ce nu face omul pentru un mic câştig!

— Bravo. Dumneata chiar că nu suferi de pudoare!

— Nu-i genul meu. Are căţelul vreun semn particular?

— Are. Una dintre urechi… Care ureche, mamă?… Cea stângă. Da. Urechea stângă e puţin dantelată…

— Cum?

— Adică… puţin hărtănită. L-a muşcat de ea o potaie mare.

— Aha, am observat. Ăsta-i, mă rog.

— Interesant, şi femeia aceea la fel a zis. Eh, vom vedea. Locuim pe dealul Orbán. Ştiţi unde vine?

— Nu-i un loc rău! zise Simon plescăind din limbă. Adresa, dacă sunteţi amabilă.

— Strada Cucului douăzeci. Doamna Halmos. Aţi notat?

— Am notat.

Fără alte vorbe, Simon agăţă receptorul în furcă. Apoi îl ridică imediat. Introduse o fisă. Formă un număr. După ce se auzi apelul de câteva ori, se prezentă o voce de femeie.

— Alo, da, Kowarski.

— Săru-mâna, la telefon e Simon. Dacă sunteţi amabilă, aş dori să vorbesc cu Elöd…

— Îl chem imediat, domnule Simon.

În timp ce aştepta, Simon îşi privi ceasul. Arăta opt treizeci şi opt. Aproape în aceeaşi clipă când minutarul sări Ia treizeci şi nouă, auzi glasul lui Kowarski.

— Te ascult, amice.

— Simon la telefon. Te-am sunat ca să-ţi spun că m-am hotărât. Din partea mea, putem porni la treabă.

Câteva clipe, tăcere.

— Okei, mă bucur, spuse Kowarski pe un ton câtuşi de puţin foarte bucuros. Ei, şi ce te-a determinat să iei hotărârea asta aşa, pe neve?

— Pot să-ţi spun. E o ocazie care nu mi se mai iveşte, cum se zice de obicei.

Scurtă pauză în receptor.

— Bănuiesc la ce te gândeşti… Şi? Nu ne pripim oare?

— Nu obişnuiesc să fac treburi pripite, răspunse Simon.

— Înţeleg. Aşadar, s-a ivit ceva care ţi se oferă pe tavă.

Iarăşi pauză.

— Cam aşa.

— E-n regulă. Vocea lui Kowarski se întări. În fond, de ce nu?! Să facem o probă. Continuă mai repede, mai apăsat. Deci, aşa cum ne-am înţeles! Ce modificăm?

— O Lada o mie trei sute.

— Bine. Şi când?…

— Să zicem, mâine la prânz.

— Excelent. Maşina funcţionează?

— Da.

— Perfect. Şi încă ceva. Nu mi-ar plăcea să se încălzească prea tare motorul. De asta, îndată ce porneşti, vii urgent cu ea în garaj! Ne-am înţeles, domnul meu?

— Întocmai.

— La revedere la prânz, zise Kowarski.

— La revedere, zise Simon.

Agăţă receptorul înapoi în furcă, ieşi din cabină şi porni în direcţia opusă maşinii acoperite cu prelată.

Cu paşi iuţi, vioi, merse până la a doua intersecţie, apoi coti spre dreapta, pe o stradă principală de gradul al doilea. Merse iar până la al doilea colţ, de unde zări, aproape de al treilea colţ, o staţie de taxi. Era goală.

Stând la colţ, Simon îşi aprinse o ţigară. Pătrunse în stradela secundară. După zece-cincisprezece paşi se întoarse şi porni alene înapoi până la şirul de copaci ce mărginea strada principală. Privi spre stânga. În depărtare, la vreo jumătate de kilometru, se apropie fără grabă un taxi liber. Simon se întoarse şi iar pătrunse în strada secundară, luând sub observaţie, discret, doi pasageri ce trecură grăbiţi pe lângă el. Apoi făcând stânga-mprejur, se întoarse iar pe artera principală.

Taxiul trecu de intersecţie şi, cu motorul stins, trase lângă trotuar, în staţie. Simon se uită după el, din colţ. Porni cu aceiaşi paşi lenţi spre taxi. Se opri la câţiva paşi de becurile de frână ale maşinii verde-deschis, se întoarse cu spatele, trase adânc din ţigară.

Telefonul staţiei de taxi începu să sune. Semnul de „liber” al maşinii se stinse brusc şi şoferul ieşi repede.

Simon trecu pe celălalt trotuar. Scoase din buzunarul de la piept o pereche de ochelari de soare cu ramă metalică şi îi puse la ochi. Şoferul se duse la telefonul staţiei. Simon aşteptă până când ridică receptorul. Azvârli ţigara, o strivi sub talpă, privi în dreapta şi în stânga de-a lungul străzii şi cu paşi calmi, iuţi, trecu strada.

Când ajunse la maşină, şoferul – un bărbat corpolent, în vârstă – se întoarse spre el, cu receptorul la ureche, şi îl privi. Ridicând mâna dreaptă spre acoperişul maşinii. Simon întrebă:

— Liber?

Şoferul dădu din mână în semn că nu şi îi întoarse spatele. Simon se aşeză repede la volan, trase portiera, răsuci cheia de contact şi în acelaşi timp apăsă pe accelerator.

Şoferul se răsuci pe călcâie şi cu un salt se aruncă asupra portierei din faţă. Simon se întinse spre dreapta şi apăsă pe butonul de siguranţă. Motorul răsună vuind; şoferul (după ce trase fără folos cu toată puterea de clanţă) apăru la botul maşinii şi îşi azvârli braţele pe capotă. Cu mişcări fulgerătoare, Simon băgă în marşarier şi acceleră. Taxiul ţâşni înapoi cu portiera din stânga-faţă deschisă, ajunse la intersecţie, apoi se năpusti cu zgomot mare pe stradela secundară.

Simon schimbă viteza şi între timp trase portiera. Cu viteză din ce în ce mai scăzută, atent la circulaţia din jur, trecu de câteva colţuri, apoi coti spre stânga, apoi spre dreapta şi iarăşi la dreapta. Coborî geamul şi îşi aruncă afară şapca cu cozoroc. Luă iarăşi câteva colţuri, până când – cotind iar de două-trei ori spre dreapta – ajunse lângă Lada.

Manevră trăgând foarte aproape de maşina acoperită cu prelată. Stinse luminile. Îşi consultă ceasul: arăta opt şi cincizeci de minute. Privi în sus spre clădirea din faţă.

Aproape toate ferestrele erau luminate. Geamul din stânga ferestrelor locuinţei lui Ágnes era acoperit cu o perdea groasă, prin care străbătea o lumină slabă, estompată. Simon coborî din taxi, privi de jur-împrejur. Strada era goală. Cu o singură lovitură doborî plăcuţa luminoasă de pe acoperişul taxiului şi o aruncă pe scaunul din faţă. Se duse în spatele celeilalte maşini, dezlegă şi dădu jos repede prelata de pe ea. Era o Lada 1300 galbenă, strălucind de curăţenie. Trăgând apoi prelata pe deasupra portbagajului taxiului, dinspre geamul din spate spre faţă, acoperi taxiul şi legă dedesubt prelata cu o viteză de profesionist.

Aruncă o privire iute spre fereastra întunecată, apoi se duse la portiera din faţă-stânga a Ladei. Aprinse bricheta, o ţinu în dreptul aripioarei de aerisire, unde discul manetei era implantat în ramă. Acoperind cu trupul flăcăruia, privi iar în jur. Dinspre artera principală, la cea mai apropiată intersecţie, se apropie de trotuarul opus un grup de cinci oameni ce râdeau veseli.

Discul se desprinse de geam cu un trosnet uşor. Simon împinse înăuntru micul geam de aerisire, vârî braţul, ridică butonul de siguranţă. Deschise portiera, se aşeză la volan şi trase uşa după el. Îşi scoase ochelarii de soare şi îi puse pe canapeaua de alături. Din buzunarul giacei de piele scoase un briceag mic. Îl deschise. Cu vârful lamei mici deşurubă cu iuţeală fulgerătoare şuruburile ce ţineau carcasa de material plastic a volanului. Obiectul cilindric se desfăcu în două bucăţi masive, Simon le azvârli în faţa scaunului din dreapta, pe preşul de cauciuc, îşi şterse fruntea transpirată, în timp ce privi în urmă spre partea opusă a străzii. Grupul ce se apropia – două femei şi trei bărbaţi – ajungând la cabina telefonică se opri şi râseră toţi zgomotos, nu se ştie de ce.

Simon luă ochelarii de pe scaun, rupse unul dintre braţe. Cu mâna stângă pipăi cilindrul metalic al contactului: în micul orificiu pe care-l găsi pe partea stângă introduse ciotul de braţ rupt. Lama briceagului o înfipse sub inelul de cauciuc ce ţinea contactul de aprindere şi începu s-o mişte încet. Căpăcelul metalic se desfăcu păcănind, cilindrul se mişcă. Simon smulse cele patru fire de contact, scoase din lăcaşul său cilindrul de contact. Zăvorul volanului căzu bufnind pe preşul de cauciuc. Simon îşi şterse iar fruntea, cu un oftat eliberator.

Grupul din dreptul cabinei telefonice izbucni iar în hohote. Râsul lor izbucnea la răstimpuri aproape egale, ca într-o societate ai cărei membri spun pe rând bancuri. Simon legă laolaltă capătul firului negru cu cel al firului albastru, apoi trase afară butonul de şoc şi cu capătul firului roşu acţionă demarorul. Acesta începu să se învârtească, motorul bârâi. Simon băgă în marşarier. Maşina merse înapoi, apoi manevră scurt înainte, după care iar înapoi, şi opri strâns în faţa taxiului acoperit cu prelată.

Cei din grup îşi luau la revedere. Dând din mână, doi – un bărbat şi o femeie – porniră înapoi în direcţia de unde veniseră împreună cu grupul. Ceilalţi o luară înspre colţul opus.

Simon apăsă mai înăuntru butonul de şoc. Sudoarea îi curgea şiroaie pe frunte. Lada băgată în marşarier începu să împingă încet înapoi taxiul acoperit cu prelată, pe locul unde stătuse ea…

* * *

— JC 36-42!… Atenţiune, repet. Numărul taxiului verde-deschis care a fost furat: JC 36-42! Zona dispariţiei: teritoriul cuprins între strada Rakóczi, Körut, strada Republicii şi strada Dózsa…

— Adică jumătate din oraş! exclamă Zuboly în microfonul deschis. Fii atent ce-ţi spun, bombonel, ăla a roit-o de mult de-acolo! Şoricel să fiu în botul pisicii de n-o fi ajuns acum pe la Cegléd!

— Nu ne pune beţe-n roate, o sută nouăsprezece! Exact încolo a pornit patrula URH, au făcut urgent un cordon în jurul teritoriului. Nu iese patruş’doiul de-acolo!

— Atunci să dăm buzna peste el, băieţi! bubui glasul lui Zuboly. Doar nu s-o fi evaporat în mămicuţa lui! Nu e nicio poartă pe care să poată încăpea! Şo pe el, băieţi, ne întâlnim la mijloc!

Răspunse o voce subţire, nazală:

— Nu merg, Pista, că mă buşeşti în bot. De când te cunosc, iau fiecare colţ cu sufletul la gură!

— Băieţi – interveni o altă voce – beliţi ochii la Zuboly, că nu glumeşte! De obicei vine din stânga şi goneşte cu viteză maximă. În medie trimite săptămânal la fiare vechi două maşini de miliţie.

Zuboly întoarse maşina cu un uriaş scrâşnet de roţi şi rânji la ei.

— Distraţi-vă cu rablele voastre! Cine dă o şampanie dacă-l prind eu?

O a patra voce strigă:

— Băieţi, dacă găsesc un morman de fier vechi, să ştiţi că nu-i un depozit de deşeuri, ci înseamnă că l-a găsit Pityu pe patruşdoi şi putem bea şampanie!

De undeva se auzi sirena unei maşini a miliţiei.

— Atenţiune, atenţiune! făcu apel centrala. Taximetrul e verde deschis, poartă numărul JC 36-42, repet: taximetru verde-deschis, cu numărul JC 36-42…

Zuboly stinse aparatul. Încetini pe artera principală şi apoi opri în dreptul unei cabine telefonice. Scoase cheia de contact, coborî, căută câteva fise şi intră în cabină. Ridică receptorul. Formă un număr. Aşteptă.

— Alo, Zuboly la telefon, zise. Ei, cum stă situaţia?

— Dă o fugă mâine până la mine, se auzi vocea lui Kowarski. Ai şi tu un ce câştig.

— Asta-mi place. Deci gagiu-i bun?

— Bun? Puţin zis! Are stofă. E de încredere, nu-i umblă gura şi mai ales: nu-i snob.

— Perfect… Eh, eu plec, că o bestie a săltat un taxi şi acum îl căutăm.

— Nu mai spune!?

— În cel mult douăzeci de minute îl înhăţăm pe dobitoc. Numai să mă ferească Dumnezeu de amatori! Eh, ciao!

— Servus.

Zuboly puse receptorul în furcă, ieşi din cabină şi îşi aprinse alene o ţigară.

* * *

Cei trei ajunseră în dreptul lui Simon. La intersecţia din faţă apăru un taxi. Alergând la marginea trotuarului, femeia şi cei doi bărbaţi îl opriră. Până se urcară în taxi, Simon privi în sus spre ferestre, strângând în pumnul albit de încleştare schimbătorul de viteză.

Taxiul porni cu pasagerii săi. Simon împinse cealaltă maşină înapoi vreo doi metri. Apoi băgând în viteza întâi şi aprinzând în acelaşi timp farurile – luă startul de lângă trotuar în plină viteză, cu roţile scrâşnind asurzitor…

Câteva clipe mai târziu perdeaua din dreptul ferestrei camuflate de la etajul al doilea se mişcă. Un cap ciufulit spionă îndelung strada, spre maşina acoperită cu prelată. Apoi dispăru după perdea.