Silueta tremură şi deveni fumurie.

  — Ca să te găsesc.

  Nu era un răspuns.

  — De ce vrei să fiu cu tine?

  Silueta începu să se destrame şi gândul fu trecător, fugar.

  — Ca să fii cu mine.

  Şi silueta dispăru. Dar numai silueta. Marlene îi simţea însă, în continuare, protecţia, felul cald în care o învăluia. Dar de ce dispăruse? Fuseseră de vină întrebările ei?

  Auzi un sunet.

  Pe o lume pustie, este posibil să cataloghezi uşor sunetele, pentru că nu sunt multe. Există sunetul apei care curge şi freamătul mai delicat al vântului. Există zgomote previzibile pe care le faci chiar tu, paşii, foşnetul hainelor sau şuieratul respiraţiei.

  Marlene auzi ceva ce nu era nimic din toate acestea şi se întorsese în direcţia din care venise zgomotul. Pe deasupra stâncii din stânga ei apăru capul unui om.

  Primul ei gând, fireşte, fu că era cineva din Dom, care venise s-o ia, şi simţi un val de furie. De ce se mai încăpăţânau încă s-o caute? De acum înainte va refuza să mai poarte emiţătorul şi nu vor mai avea nici o posibilitate de a o localiza, decât dacă ies ei înşişi s-o caute, la întâmplare.

  Dar nu recunoscu acel chip şi, până acum, crezuse că a ajuns să cunoască pe toată lumea din Dom. Poate că nu cunoştea numele tuturor şi nu ştia aproape nimic despre mulţi dintre ei, dar ar fi ştiut dacă mai văzuse vreodată sau nu chipul respectiv.

  Iar acest chip nu-l mai văzuse niciodată, nicăieri în Dom.

  Ochii aceia se holbau la ea. Gura era puţin deschisă, de parcă persoana respectivă ar fi gâfâit. Şi apoi acel cineva, cine-o fi fost, sări peste vârful stâncii şi porni alergând spre ea.

  Fata nu se clinti. Protecţia pe care o simţea în jurul ei era fermă şi puternică. Nu-i era teamă.

  Bărbatul se opri la vreo doi-trei metri în faţa ei, cu ochii mari, cu braţele întinse, de parcă ar fi ajuns la o barieră de care nu putea trece şi care-i răpise posibilitatea de a se mai apropia.

  Într-un târziu, rosti cu voce sugrumată:

  — Roseanne!

  Marlene continuă să-l privească fix, studiindu-l cu atenţie. Gesturile lui aproape imperceptibile erau nerăbdătoare şi radiau o senzaţie de posesiune, apropiere, apartenenţă… a mea, a mea, a mea.

  Marlene făcu un pas înapoi. Să fie oare cu putinţă? De ce ar reacţiona el…

  O amintire înceţoşată a unei holograme pe care o văzuse cândva, în copilărie…

  Şi, în cele din urmă, nu mai putu refuza să vadă adevărul. Oricât de imposibil ar fi părut, oricât de inimaginabil…

  Fata se „ghemui” în învelişul ei protector şi întrebă:

  — Tată?

  El se repezi înainte, de parcă ar fi vrut s-o ia în braţe, dar ea mai făcu un pas înapoi. El se opri, clătinându-se, apoi duse o mână la frunte, de parcă s-ar fi luptat cu ameţeala. Spuse:

  — Marlene. Am vrut să zic Marlene.

  Îi pronunţa numele incorect, observă Marlene. În două silabe. Dar pentru el era, probabil, corect. De unde să ştie?

  Un al doilea bărbat apăru lângă primul. Avea părul drept şi negru, un chip larg, cu ochi înguşti şi ten gălbui. Marlene nu mai văzuse niciodată pe cineva asemănător. Rămase puţin cu gura căscată, dar făcu efortul de a o închide.

  Cel de-al doilea om i se adresă primului, pe un ton scăzut şi cu aerul că nu-i vine să creadă:

  — Asta e fiica ta, Fisher?

  Ochii Marlenei se deschiseră larg. Fisher. Era tatăl ei. Tatăl ei nu se uită la celălalt bărbat. Numai la ea.

  — Da.

  Celălalt spuse, şi mai încet:

  — Servit din prima mână, nu, Fisher? Vii aici şi prima persoană pe care o întâlneşti e chiar fiica ta?

  Fisher păru a face un efort să-şi ia ochii de la fiică-sa, dar nu izbuti.

  — Cred că ai dreptate, Wu. Marlene, numele tău de familie e Fisher, nu-i aşa? Mama ta este Eugenia Insigna. Am dreptate? Numele meu este Crile Fisher şi sunt tatăl tău.

  — Întinse braţele spre ea.

  Marlene era perfect conştientă de faptul că expresia de jind de pe chipul tatălui ei era reală, dar făcu încă o dată un pas înapoi şi spuse rece:

  — Cum se face că te afli aici?

  — Am venit de pe Pământ să te găsesc. Să te găsesc pe tine. După toţi aceşti ani.

  — De ce ai vrut să mă găseşti? M-ai părăsit când eram bebeluş.

  — Am fost obligat atunci, dar am avut întotdeauna intenţia de a mă întoarce după tine.

  Şi o altă voce – aspră, oţelită – interveni, spunând:

  — Deci ai venit pentru Marlene? Pentru nimic altceva?

  Eugenia Insigna stătea acolo, cu chipul palid, cu buzele aproape lipsite de culoare, golite de sânge, cu mâinile tremurând. În spatele ei se afla Siever Genarr, cu o expresie uluită, dar rămânând pe planul doi. Niciunul dintre ei nu purta costum de protecţie. Insigna continuă, cu o voce sacadată, repezită, pe jumătate isterică:

  — Am crezut că, poate, sunt oameni dintr-o altă Colonie, oameni din Sistemul Solar. Am crezut că, poate, e vreo formă de viaţă extraterestră. M-am gândit la fiecare posibilitate care mi-a trecut prin cap, dar printre toate gândurile care au dat năvală peste mine, după ce mi s-a spus că o navă străină asolizează, niciunul nu a fost că poate s-a întors Crile Fisher. Şi încă după Marlene!

  — Am venit împreună cu alţi câţiva într-o misiune importantă. Acesta este Chao-Li Wu, unul dintre membrii echipajului. Şi… Şi…

  — Şi iată că ne întâlnim. Ţi-a trecut vreo clipă prin cap că s-ar putea să dai ochii şi cu mine? Sau nu te-ai mai gândit decât la Marlene? Care este acea misiune importantă? S-o găseşti pe Marlene?

  — Nu. Nu asta este misiunea. Asta este doar dorinţa mea.

  — Şi eu?

  Fisher plecă ochii.

  — Am venit după Marlene.

  — Ai venit după ea? S-o iei cu tine?

  — M-am gândit că… începu Fisher şi apoi se poticni.

  Wu îl privi mirat. Genarr se încruntă, gânditor şi mânios. Insigna se răsuci spre fiica ei.

  — Marlene, ai vrea să pleci undeva cu acest om?

  — Nu plec nicăieri cu nimeni, mamă, răspunse Marlene calmă.

  Insigna spuse răstit:

  — Ăsta ţi-e răspunsul, Crile. Nu poţi să mă părăseşti cu copilul de un an şi să te întorci, cincisprezece ani mai târziu, cu un „Apropo, de-acum o preiau eu”. Şi la mine nici măcar nu ţi-a trecut prin cap să te gândeşti. Este şi fiica ta, din punct de vedere biologic, dar nimic mai mult. Este a mea în toate sensurile, cu dreptul pe care mi-l dau cincisprezece ani de dragoste şi grijă pe care i le-am purtat.

  Marlene interveni:

  — Nu are rost să vă certaţi pe mine, mamă.

  Chao-Li Wu făcu un pas înainte.

  — Iertaţi-mă că intervin. Eu v-am fost prezentat, dar mie nu mi s-a prezentat nimeni. Dumneavoastră sunteţi doamna…?

  — Eugenia Insigna Fisher. Arătă cu degetul acuzator spre Fisher. Soţia lui, cândva.

  — Şi aceasta este fiica dumneavoastră, doamnă?

  — Da. Aceasta este Marlene Fisher.

  Wu făcu o mică plecăciune.

  — Şi domnul de colo?

  Genarr rosti:

  — Sunt Siever Genarr, Comandantul Domului pe care îl vedeţi în spatele meu, la orizont.

  — A, bun. Domnule Comandant, aş dori să vă vorbesc. Îmi pare rău că am nimerit în mijlocul unei dispute familiale, dar aceasta nu are nici o legătură cu misiunea noastră.

  — Şi care este această misiune? mârâi fioros o altă voce. De ei se apropia, acum, un bărbat cu părul cărunt, cu colţurile gurii răsfrânte în jos şi cu ceva în mână care semăna cu o armă.

  — Bună, Siever, zise el când trecu pe lângă Genarr.

  Genarr păru luat prin surprindere.

  — Saltade. Tu de ce eşti aici?

  — Îl reprezint pe Guvernatorul Coloniei Rotor, Janus Pitt. Repet întrebarea mea către dumneavoastră, domnule. Care este misiunea dumneavoastră? Şi care este numele dumneavoastră?

  — Numele meu, zise Wu, e uşor de comunicat. Este doctor Chao-Li Wu. Şi al dumneavoastră, domnule?

  — Saltade Leverett.

  — Bine v-am găsit. Venim cu gânduri paşnice, adăugă Wu, fără a pierde din ochi arma.

  — Sper, răspunse Leverett, posomorât. Am şase nave cu mine şi toate sunt atente la nava dumneavoastră.

  — Adevărat? zise Wu. Această cupolă mică să aibă o flotă?

  — Acest Dom este doar un mic avanpost, spuse Leverett. Eu am adus cu mine flota. Să nu credeţi că este o cacealma.

  — Vă voi crede pe cuvânt, spuse Wu. Dar unica noastră navă vine de pe Pământ. Am ajuns aici cu ea pentru că deţinem tehnologia zborului cu viteze superluminice. Ştiţi la ce mă refer? Călătoria prin hiperspaţiu cu viteze mai mari decât viteza luminii.

  — Ştiu la ce vă referiţi.

  Genarr interveni brusc.

  — Domnul doctor Wu spune adevărul, Marlene?

  — Da, unchiule Siever, răspunse fata.

  — Interesant, murmură Genarr.

  Wu continuă, calm:

  — Sunt încântat că această tânără domnişoară mi-a confirmat spusele. Să înţeleg că dânsa este specialista Coloniei Rotor în probleme de zbor cu viteze superluminice?

  — Nu este nevoie să înţelegeţi nimic, replică Leverett, cu aerul că şi-a pierdut răbdarea. De ce vă aflaţi aici? N-aţi fost invitaţi.

  — Nu, n-am fost. N-am ştiut că se află cineva aici care să aibă obiecţii legate de prezenţa noastră. Dar vă rog insistent să nu cedaţi în mod inutil unui acces de nervozitate. La orice mişcare greşită din partea dumneavoastră, nava noastră va dispărea, pur şi simplu, în hiperspaţiu.

  Marlene interveni rapid:

  — Nu e sigur de asta.

  Wu se încruntă:

  — Sunt suficient de sigur. Şi chiar dacă reuşiţi să distrugeţi nava, baza noastră de pe Pământ ştie unde ne aflăm şi primeşte în mod regulat rapoartele noastre. Dacă ni se întâmplă ceva, următoarea expediţie va fi una de cincizeci de nave superluminice de luptă. V-aş sfătui să nu riscaţi aşa ceva, domnule.

  Marlene interveni din nou:

  — Nu e adevărat.

  — Ce nu e adevărat, Marlene? întrebă Genarr.

  — Nu e adevărat că baza de pe Pământ ştie unde sunt, şi el ştie că nu e adevărat.

  Genarr decise:

  — Pentru mine e suficient. Saltade, aceşti oameni nu dispun de comunicaţii prin hiperspaţiu.

  Expresia lui Wu nu se schimbă.

  — Vă bazaţi pe speculaţiile unei adolescente?

  — Nu este o speculaţie. Este o certitudine. Saltade, îţi voi explica mai târziu. Acum, crede-mă pe cuvânt.

  Marlene spuse brusc:

  — Întrebaţi-l pe tatăl meu. El vă va spune.

  Nu înţelegea prea bine cum ar fi putut tatăl ei să ştie de capacitatea ei, pentru că, în mod sigur n-o avusese sau cel puţin n-o manifestase la vârsta de un an, dar faptul că el înţelegea era limpede pentru ea. Adevărul îi sărea în ochi, deşi ceilalţi n-aveau cum să-şi dea seama.

  Fisher rosti:

  — N-are rost, Wu. Marlene poate vedea prin noi ca prin sticlă.

  Pentru prima dată, sângele rece păru să-l părăsească pe Wu. Se încruntă şi spuse răutăcios:

  — Cum ai putea să ştii ceva despre fata asta, chiar dacă este fiica ta? Doar n-ai mai văzut-o de când era în faşă.

  — Cândva, am avut o soră mai mică, explică Fisher, pe un ton scăzut.

  Genarr deveni brusc interesat şi spuse cu aerul că a dezlegat enigma:

  — Aşadar, e ceva ereditar. Interesant. Ei bine, domnule Wu, vedeţi că dispunem aici de un instrument care nu dă greş, nepermiţând nici o cacealma. Haideţi, aşadar, să fim sinceri unii cu alţii. De ce aţi venit pe această planetă?

  — Pentru a salva Sistemul Solar. Întrebaţi-o pe tânăra domnişoară – de vreme ce ea este autoritatea absolută – dacă de data asta spun adevărul.

  Marlene răspunse:

  — Fireşte că spuneţi adevărul, domnule Wu. Cunoaştem şi noi pericolul. Mama mea l-a descoperit.

  Wu replică:

  — Ei bine, l-am descoperit şi noi, stimată domnişoară, şi nu datorită ajutorului mamei dumitale.

  Saltade Leverett privi de la unul la altul.

  — Pot să întreb şi eu despre ce vorbiţi?

  Genarr îi răspunse:

  — Crede-mă, Saltade, Janus Pitt este la curent, în completă cunoştinţă de cauză. Îmi pare rău că nu ţi-am spus, dar, dacă iei legătura cu el, acum îţi va spune. Spune-i că avem de-a face cu oameni care dispun de cunoştinţele şi tehnologia necesare pentru a călători cu viteze superioare vitezei luminii şi că s-ar putea să cădem la o învoială.

  Cei patru şedeau în apartamentul lui Siever Genarr din Dom, acesta din urmă încercând să nu se lase copleşit de senzaţia că istoria se scria chiar sub ochii săi. În istoria omenirii, aceasta era prima negociere interstelară. Dacă fiecare dintre cei patru nu avea să mai cucerească vreodată faima pentru nimic altceva şi tot aveau să le rămână numele în analele istoriei galactice doar pentru ceea ce făceau acum.

  Doi şi doi.

  Din partea Sistemului Solar se aflau Chao-Li Wu şi Crile Fisher (din partea Pământului, de fapt, şi cine şi-ar fi închipuit că tocmai decadentul Pământ avea să reprezinte Sistemul Solar, că pământenii, şi nu locuitorii vreunei Colonii moderne, aveau să intre în posesia zborului superluminic).

  Wu era vorbăreţ şi subtil, aluziv, era matematician, dar unul înzestrat, în mod evident, cu o doză bună de pragmatism. Fisher, pe de altă parte (şi Genarr nu se putuse obişnui cu ideea că îl vedea într-adevăr din nou), stătea tăcut, pierdut în gânduri şi doar foarte rar deschidea gura să-şi aducă şi el contribuţia.

  De partea lui Siever Genarr se afla Saltade Leverett, bănuitor şi încordat pentru că era în contact apropiat cu trei inşi deodată, dar, cu toate acestea, foarte hotărât, lipsindu-i fluenţa cu care vorbea Wu şi totuşi neîntâmpinând probleme în a se face înţeles cu claritate.

  Cât despre Genarr, el era la fel de tăcut ca Fisher, dar aştepta momentul potrivit să intervină în discuţie, de vreme ce el singur ştia ceva ce ceilalţi trei nu ştiau.

  Venise deja noaptea, trecuseră ore în şir. Fuseseră servite mai întâi prânzul, apoi cina. Existaseră şi pauze pentru destinderea atmosferei şi, în timpul uneia dintre ele, Genarr ieşise din apartamentul său şi se dusese să le vadă pe Eugenia Insigna şi pe Marlene.

  — Nu merge rău deloc, le spuse el. Ambele părţi au mult de câştigat.

  — Şi Crile? întrebă Insigna surescitată. A adus vorba de Marlene?

  — Zău, Eugenia, ăsta nu e câtuşi de puţin subiectul discuţiilor noastre. Nu a adus vorba despre ea. Cred însă că este foarte mâhnit în această privinţă.

  — Aşa-i trebuie, replică Insigna, cu un soi de satisfacţie amară.

  Genarr ezită.

  — Tu ce părere ai, Marlene?

  Marlene îl privi cu ochii ei întunecaţi, de nepătruns.

  — Am depăşit această etapă, unchiule Siever.

  — Cu inima împietrită, murmură Genarr ca pentru sine.

  Dar Insigna se răsti la el imediat:

  — Şi de ce n-ar fi? Doar a fost părăsită în leagăn.

  — Nu am inima împietrită, spuse Marlene gânditoare. Dacă voi putea face ceva să-l liniştesc, o voi face. Dar locul meu nu e cu el, înţelegeţi? Nici cu tine nu e, mamă. Îmi pare rău, dar locul meu e aici, pe Erythro. Unchiule Siever, îmi vei spune şi mie ce s-a hotărât, da?

  — Ţi-am promis doar.

  — Este foarte important.

  — Ştiu.

  — Ar trebui să fiu prezentă şi eu la negocieri, în calitate de reprezentantă a lui Erythro.

  — Îmi închipui că Erythro e deja acolo, dar vei lua şi tu parte la discuţii înainte să se termine. Şi chiar dacă nu te-aş asigura eu de asta, aşa cum am făcut, Marlene, cred că Erythro va avea grijă să se întâmple întocmai.

  Apoi se întoarse la discuţii. Chao-Li Wu se lăsase pe spate în scaunul său, iar chipul lui nu prezenta nici o urmă de oboseală.

  — Permiteţi-mi să recapitulez, zise el. În absenţa zborului superluminic, această Stea Vecină – o voi numi în continuare Nemesis, cum îi spuneţi dumneavoastră – este steaua cea mai apropiată de Sistemul Solar, astfel încât orice navă, aflată în drum spre stele, se va opri cu siguranţă întâi aici. Cu toate acestea, odată ce toată omenirea dispune de tehnologia zborului cu viteze superluminice, distanţa nu va mai fi considerată un factor decisiv, iar fiinţele omeneşti nu vor mai căuta cea mai apropiată stea, ci pe cea mai confortabilă. Va începe căutarea unor stele de tipul Soarelui, care să aibă pe orbita lor cel puţin o planetă de tipul Pământului. Nemesis va fi uitată, dată de-o parte. Rotor, care se pare că până acum şi-a făcut un fetiş din păstrarea secretului poziţiei sale, pentru a-i împiedica pe alţii să-l descopere şi a-şi putea rezerva întreg acest sistem planetar, nu mai este nevoit s-o facă. Nu numai că restul Coloniilor nu vor dori acest sistem, dar s-ar putea ca nici măcar Colonia Rotor însăşi să nu-l mai considere dezirabil. Ar putea alege, dacă asta-i este dorinţa, să pornească în căutarea unor stele de tipul Soarelui. Există miliarde de astfel de stele în braţele spiralei Galaxiei noastre. Pentru ca Rotor să dispună de tehnologia zborului cu viteze superluminice v-ar putea veni ideea că este suficient să îndreptaţi o armă asupra mea şi să-mi cereţi să vă spun tot ce ştiu. Eu sunt matematician, şi încă teoretician, iar informaţiile de care dispun sunt limitate. Chiar dacă aţi reuşi să ne capturaţi nava, aţi afla foarte puţine astfel. Ceea ce ar trebui să faceţi, ar fi să trimiteţi o delegaţie de ingineri şi oameni de ştiinţă pe Pământ, acolo unde i-am putea pregăti adecvat. În schimb, noi vă cerem această planetă, pe care voi o numiţi Erythro. Din câte am înţeles, nu ocupaţi la ora actuală planeta, cu excepţia acestui Dom, care este folosit pentru cercetări astronomice şi de alte feluri. Trăiţi în Colonii. Dar, în vreme ce Coloniile Sistemului Solar pot pleca, pur şi simplu, în căutarea unor stele asemănătoare Soarelui, oamenii de pe Pământ nu pot face la fel. Suntem miliarde de suflete care trebuie evacuate în câteva mii de ani şi, pe măsură ce Nemesis se apropie din ce în ce mai mult de Sistemul Solar, Erythro va putea servi din ce în ce mai uşor drept escală pentru pământenii evacuaţi, până când vom descoperi planete de tip terestru pe care să transportăm populaţia respectivă. Ne vom întoarce pe Pământ ducând cu noi un locuitor rotorian, pe care îl veţi alege dumneavoastră, ca dovadă că am fost, într-adevăr, aici. Vom construi mai multe nave care se vor întoarce aici şi puteţi fi siguri că vom reveni, fiindcă avem nevoie de Erythro. Atunci vom lua cu noi oameni de ştiinţă de-ai voştri, care vor învăţa pe Pământ tot ce trebuie să ştie în privinţa tehnologiei zborului cu viteze superluminice, tehnologie pe care, de altfel, o vom pune şi la dispoziţia celorlalte Colonii. Am reuşit să fac sumarul a tot ceea ce-am hotărât?

  Leverett spuse:

  — Nu este chiar atât de simplu. Erythro va trebui terraformată dacă dorim să poată oferi adăpost unui număr apreciabil de pământeni.

  — Da, am lăsat deoparte amănuntele, spuse Wu. Vor trebui şi ele lămurite, dar nu de către noi.

  — E adevărat, Guvernatorul Pitt şi Consiliul vor trebui să decidă în numele Coloniei Rotor.

  — Iar Parlamentul Globului va decide în numele Pământului, dar, când este atât de mult în joc, nu cred că se va întâmpla nimic neplăcut de niciuna din părţi.

  — Vor trebui să existe şi nişte garanţi. Cât de multă încredere putem avea în Pământ?

  — Cam tot atâta cât poate avea şi Pământul în Rotor, îmi închipui. Vor trece, probabil, un an-doi până se vor pune la punct toate măsurile de prevedere şi garanţiile. Sau poate cinci ani. Poate chiar zece. În orice caz, sunt necesari ani buni până la construirea unui număr suficient de nave cu care să începem, dar vom avea un program care va dura câteva mii de ani, unul care va lua sfârşit odată cu necesara abandonare a Pământului şi începerea colonizării Galaxiei.

  — Presupunând că nu există alte inteligenţe concurente care trebuie luate în considerare, mârâi Leverett.

  — Este o presupunere pe care o putem face până la proba contrarie, când vom fi obligaţi să renunţăm la ea. Dar asta este ceva de viitor. Acum, vreţi să vă consultaţi cu Guvernatorul? Vreţi să alegeţi un rotorian care să ne însoţească şi să ne permiteţi să plecăm înapoi spre Pământ, cât mai curând cu putinţă?

  Fisher se aplecă înainte:

  — Aş putea sugera, dacă-mi e permis, ca fiica mea, Marlene, să fie cea care…

  Dar Genarr nu permise ca fraza să fie dusă la bun sfârşit.

  — Îmi pare rău, Crile. Am întrebat-o. Nu doreşte să părăsească această lume.

  — Dacă ar însoţi-o şi mama ei, atunci…

  — Nu, Crile, mama ei n-are nici o legătură cu hotărârea Marlenei. Chiar dacă, într-adevăr, ai dori ca Eugenia să vină cu tine şi ea ar dori şi hotărî acelaşi lucru, Marlene tot pe Erythro ar rămâne. Şi nici dacă te-ai hotărî să rămâi aici, pentru a fi cu ea, nu s-ar schimba nimic. Este pierdută, atât pentru tine, cât şi pentru mama ei.

  Fisher rosti mânios:

  — E doar un copil. Nu poate lua astfel de hotărâri.

  — Din păcate pentru tine şi pentru Eugenia, precum şi pentru noi toţi aici de faţă, ba chiar pentru tot restul omenirii, ea poate lua aceste hotărâri. De fapt, chiar i-am promis că, atunci când ne vom fi apropiat de finalul discuţiei, şi cred că pot spune că ne-am apropiat, îi vom aduce la cunoştinţă hotărârile noastre.

  — Nu cred că este necesar, spuse Wu.

  Leverett îl susţinu:

  — Haide, Siever, doar nu trebuie să cerem permisiunea unei fetişcane.

  — Vă rog să mă ascultaţi, spuse Genarr. Este necesar şi trebuie s-o consultăm. Permiteţi-mi să încercăm un experiment. Eu sunt de părere că Marlene trebuie adusă aici, astfel încât să-i putem spune ce am hotărât. Dacă vreunul dintre dumneavoastră crede că aşa ceva nu este de dorit, să părăsească încăperea. Să se ridice, vă rog, şi să iasă.

  — Cred că ţi-ai pierdut minţile, Siever, spuse Leverett. Nu am câtuşi de puţin intenţia de a mă juca acum cu o adolescentă. Vreau să-l contactez pe Pitt. Unde este transmiţătorul?

  Se ridică şi, aproape instantaneu, se clătină şi căzu. Wu se ridică, pe jumătate alarmat:

  — Domnule Leverett…

  Leverett se răsuci pe-o parte şi ridică un braţ:

  — Să mă ajute cineva să mă ridic.

  Genarr îl ajută să se ridice şi să ia loc pe scaunul lui.

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă el.

  — Nu sunt sigur, răspunse Leverett. M-a lovit o durere de cap insuportabilă, pentru o clipă.

  — Aşa încât nu ai putut părăsi încăperea.

  — Genarr se răsuci către Wu.

  — De vreme ce nici dumneavoastră nu consideraţi că este necesar s-o încunoştinţăm pe Marlene de nimic, nu doriţi să părăsiţi încăperea?

  Foarte atent, cu ochii aţintiţi asupra lui Genarr, Wu se ridică încet de pe scaunul său, se crispă şi se aşeză la loc. Spuse politicos:

  — Poate că ar fi mai bine să ne consultăm cu tânăra domnişoară.

  Genarr replică:

  — N-avem încotro. Pe această planetă cel puţin, dorinţa tinerei domnişoare e lege.

  — Nu! spuse Marlene cu atâta putere, încât vocea ei atinse aproape intensitatea unui ţipăt. Nu se poate!

  — Ce nu se poate? întrebă Leverett şi sprâncenele lui albe se apropiară de cuta adâncă săpată între ele.

  — Să o folosiţi pe Erythro ca escală, sau ca orice altceva.

  Leverett se uită la ea lung şi furios şi deschise gura ca pentru a vorbi, dar Wu interveni:

  — De ce nu, stimată domnişoară? Doar e o lume pustie, nefolosită.

  — Nu este pustie. Nu este nefolosită. Unchiule Siever, spune-le!

  Genarr începu:

  — Marlene vrea să spună că Erythro este ocupată de nenumărate celule procariote capabile de fotosinteză. De aceea există oxigen în atmosfera planetei.

  — Foarte bine, spuse Wu. Şi ce mare deosebire e asta?

  Genarr îşi drese vocea şi continuă:

  — Luate individual, celulele sunt atât de primitive pe cât poate fi o formă de viaţă care a depăşit cu puţin stadiul de virus, dar se pare că nu pot fi tratate individual. Luate laolaltă, alcătuiesc un organism de o extremă complexitate. Este un organism care învăluie toată suprafaţa planetei.

  — Un organism? întrebă Wu politicos.

  — Un organism unic, iar Marlene se referă la el sub acelaşi nume ca al planetei, de vreme ce sunt atât de strâns legate.

  — Vorbiţi serios? întrebă Wu. Dar cum de ştiţi de existenţa unui asemenea organism?

  — În principal, prin intermediul Marlenei.

  — Prin intermediul acestei tinere care ar putea fi isterică, zise Wu?

  Genarr ridică un deget în aer, în semn de avertisment.

  — Nu spuneţi nimic împotriva ei. Nu sunt sigur dacă Erythro – organismul – are simţul umorului. Ştim de existenţa sa în principal datorită Marlenei, dar nu numai ei. Când Saltade Leverett s-a ridicat să plece, a fost trântit la podea. Cu puţin timp în urmă, când dumneavoastră v-aţi ridicat pe jumătate de pe scaun, poate tot ca să părăsiţi camera, a fost evident că nu v-aţi simţit bine. Acestea sunt reacţii provocate de Erythro. O protejează pe Marlene, acţionând direct asupra minţilor noastre. În zilele de început ale existenţei noastre pe această planetă, organismul a cauzat, fără voia sa, o mică epidemie a unei boli mintale, pe care noi am numit-o maladia erythrotică. Mă tem că, dacă doreşte, poate cauza o deteriorare mintală irecuperabilă, iar dacă doreşte, poate ucide. Vă rog, nu o puneţi la încercare.

  Fisher spuse:

  — Vrei să spui că nu Marlene este cea care…

  — Nu, Crile. Marlene are anumite capacităţi ieşite din comun, dar acestea nu se întind până la a fi dăunătoare celor din jurul ei. Erythro este cea periculoasă.

  — Şi cum o oprim? întreabă Fisher.

  — Ascultând politicoşi ce are Marlene de spus, pentru început. Apoi, lăsaţi-mă pe mine să-i vorbesc. Cel puţin pe mine Erythro mă cunoaşte. Şi credeţi-mă când spun că vreau să salvăm Pământul. Nu am nici cea mai mică dorinţă de a cauza moartea a miliarde de suflete.

  Se întoarse spre Marlene.

  — Înţelegi, Marlene, nu-i aşa, că Pământul este în pericol? Mama ta ţi-a explicat că apropierea prea mare a stelei Nemesis ar putea distruge Pământul.

  — Ştiu asta, unchiule Siever, spuse Marlene, cu o voce care trăda agonia interioară, dar Erythro îşi aparţine sieşi.

  — Poate vrea să împartă planeta cu noi, Marlene. A permis existenţa Domului aici. Nu părem s-o deranjăm.

  — Dar în Dom sunt mai puţin de o mie de oameni, care rămân în Dom. Pe Erythro n-o deranjează Domul, pentru că îi oferă ocazia de a studia minţile omeneşti.

  — Va putea studia minţile omeneşti şi mai bine când vor sosi aici şi pământeni.

  — Opt miliarde?

  — Nu, nu toate cele opt miliarde. Vor veni şi se vor stabili numai temporar, urmând apoi să plece în altă parte. La un moment dat, nu va exista aici decât o parte din populaţia terestră.

  — Vor fi milioane. Sunt sigură că vor fi. Nu-i puteţi înghesui pe toţi într-un Dom şi să le asiguraţi hrana şi apa de care au nevoie. Va trebui să-i împrăştiaţi pe planetă şi s-o terraformaţi. Erythro n-ar supravieţui. Ar fi nevoită să se apere.

  — Eşti sigură de asta?

  — Da, ar trebui să se apere. Tu n-ai face-o?

  — Dar ar însemna moartea a miliarde de oameni.

  — Ştiu, dar nu pot face nimic.

  — Fata tăcu o vreme strângând din buze, apoi spuse brusc: Mai este o cale.

  Lui Leverett i se trezi imediat interesul:

  — Ce tot spune fata? întrebă el, ţâfnos. Ce altă cale?

  Marlene aruncă o privire scurtă în direcţia lui Leverett, apoi se întoarse spre Genarr:

  — Eu nu ştiu. Erythro ştie. Cel puţin… Cel puţin, spuse ea, cunoştinţele sunt aici, dar nu le poate explica.

  Genarr ridică ambele braţe în aer, pentru a opri ploaia de întrebări.

  — Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc.

  — Apoi reveni foarte calm la Marlene: Marlene, fii liniştită. Dacă eşti îngrijorată pentru Erythro, este inutil. Ştii bine că se poate apăra de orice. Spune-mi la ce te referi când spui că Erythro nu poate explica.

  Marlene gâfâia, cu răsuflarea tăiată.

  — Erythro ştie că soluţia se află aici, dar nu dispune de experiehţa omenească, de ştiinţa omenească, de felul oamenilor de a gândi. Nu înţelege.

  — Cunoştinţele se află în minţile prezente aici?

  — Da, unchiule Siever.

  — Şi Erythro nu le poate sonda?

  — Le-ar deteriora. Numai mintea mea poate fi sondată fără a fi afectată.

  — Sper că aşa e, zise Genarr, dar eşti tu cea care deţine cunoştinţele respective?

  — Nu, bineînţeles că nu. Dar ar putea folosi mintea mea pentru a le sonda pe ale celorlalţi prezenţi aici. A ta. A tatălui meu. Toate.

  — Şi minţile noastre ar fi astfel în siguranţă?

  — Erythro crede că da, dar… Unchiule Siever, mi-e frică.

  — Asta e o nebunie, şopti Wu, şi Genarr duse repede un deget la buze.

  Fisher se ridicase în picioare:

  — Marlene, nu trebuie să…

  Genarr îi făcu furios semn să se aşeze la loc.

  — Nu poţi face nimic, Crile. E în joc soarta a miliarde de fiinţe omeneşti – doar repetăm asta la nesfârşit de câteva ore – iar organismului trebuie să i se permită să facă tot ce poate. Marlene!

  Ochii Marlenei se răsuciseră spre tavan. Parcă era deja într-o transă.

  — Unchiule Siever, şopti ea. Ţine-mă.

  Pe jumătate împiedicându-se, pe jumătate căzând, se îndreptă spre Genarr, care o prinse în braţe şi o ţinu strâns.

  — Marlene. Relaxează-te. O să fie bine…

  Se aşază cu grijă la loc pe scaun, ţinând în braţe trupul ei rigid.

  Fu ca o explozie mută de lumină, care făcu întreg Universul să dispară. Nimic altceva nu mai exista.

  Genarr nici măcar nu mai era conştient că este Genarr. Nici eul nu mai exista. Nu mai exista decât o ceaţă luminoasă, de o mare complexitate, care se întindea şi se desfăcea în fâşii care, chiar în clipa separării lor, preluau şi ele aceeaşi complexitate.

  Un vârtej care se apropia, apoi se diminua şi iar se extindea apropiindu-se. Şi iar, şi iar, hipnotic, ca ceva ce a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna, fără sfârşit.

  O cădere infinită într-o deschidere care se lărgea pe măsură ce se apropia, fără a deveni, totuşi, vreodată mai amplă. O schimbare continuă, fără modificări. Mici impulsuri desfăşurându-se în noi şi noi complexităţi.

  Iar şi iar. Fără vreun sunet. Fără vreo senzaţie. Fără măcar vreo imagine. Numai conştienţa existenţei a ceva care avea proprietăţile luminii, fără a fi totuşi lumină. Era mintea devenind conştientă de sine.

  Şi apoi, dureros – dacă ar fi existat în Univers ceva numit durere – şi cu un suspin – dacă ar fi existat în Univers ceva numit suspin – totul începu să scadă şi să se învârtă şi să se răsucească, tot mai repede şi mai repede, devenind un punct luminos care mai clipi o dată şi dispăru.

  Universul era dureros de evident în existenţa sa.

  Wu se întinse şi întrebă:

  — A mai simţit cineva asta?

  Fisher aprobă printr-o înclinare a capului.

  Leverett spuse:

  — Ei bine, eu sunt convins. Dacă e o nebunie, suntem cu toţii la fel de nebuni.

  Dar Genarr o mai ţinea încă în braţe pe Marlene, aplecat asupra ei, îndurerat. Fata abia mai respira.

  — Marlene! Marlene!

  Fisher se ridică greoi în picioare.

  — E bine?

  — Nu-mi dau seama, murmură Genarr. E în viaţă, dar asta nu e destul.

  Ochii fetei se deschiseră. Se uită fix la Genarr, cu o privire goală şi nefocalizată.

  — Marlene, şopti Genarr cu disperare.

  — Unchiule Siever, răspunse Marlene tot în şoaptă.

  Genarr îşi permise să răsufle. Cel puţin îl recunoscuse.

  — Nu te mişca, spuse el. Aşteaptă să se termine.

  — S-a terminat. Sunt atât de bucuroasă că s-a terminat.

  — Dar eşti bine?

  Ea făcu o pauză, apoi spuse:

  — Da, mă simt bine. Erythro zice că sunt bine.

  — Ai găsit cunoştinţele ascunse pe care presupunea că le avem? întrebă Wu.

  — Da, domnule doctor Wu. Le-am găsit. Îşi trecu o mână peste fruntea asudată. De fapt, chiar dumneavoastră eraţi cel care le avea.

  — Eu? ridică vocea Wu, nevenindu-i să creadă. Despre ce e vorba?

  — Eu nu înţeleg, spuse Marlene. Dar poate dumneavoastră veţi înţelege când am să încerc să vă descriu.

  — Să-mi descrii ce?

  — Ceva care este gravitaţie, dar care împinge lucrurile în loc să le atragă.

  — Respingerea gravitaţională, da, confirmă Wu. Este un fenomen care face parte din zborul cu viteze superluminice. Trase adânc aer în piept şi se îndreptă de spate. Este o descoperire a mea.

  — Atunci, spuse Marlene, dacă treci foarte aproape de Nemesis într-un zbor cu viteză superluminică, se va crea acest efect de respingere gravitaţională. Cu cât treci mai repede, cu atât mai mare e şi respingerea.

  — Da, nava ar fi deviată din drum, împinsă într-o parte.

  — Dar Nemesis n-ar fi, şi ea, împinsă în direcţia opusă?

  — Ba da, invers proporţional cu masa, dar deplasarea stelei ar fi aproape insesizabilă, extrem de mică.

  — Dar dacă procedura s-ar repeta, iar şi iar, timp de sute de ani?

  — Chiar şi atunci deplasarea stelei Nemesis ar fi foarte mică.

  — Dar traiectoria sa ar fi uşor modificată şi, peste ani-lumină, deviaţia s-ar amplifica suficient ca Nemesis să treacă prin Sistemul Solar la o distanţă destul de mare de Pământ pentru a nu-l afecta.

  Wu îngână:

  — Păi…

  Leverett fu mai rapid:

  — S-ar putea face, într-adevăr, aşa ceva?

  — Am putea încerca. Un asteroid, având o viteză normală şi făcând saltul în hiperspaţiu pentru o frântură infinitezimală dintr-o secundă, întorcându-se apoi în spaţiu şi la viteză normală, la milioane de kilometri distanţă. Asteroizi orbitând în jurul stelei Nemesis, totdeauna efectuând saltul în hiperspaţiu pe aceeaşi parte.

  — O clipă, rămase pierdut în gânduri. Apoi, parcă apărându-se: Dacă aş fi avut puţin timp la dispoziţie, sunt sigur că mi-ar fi venit şi mie ideea asta.

  Genarr spuse:

  — Puteţi să vă bucuraţi de meritele descoperirii. La urma urmei, Marlene a cules-o doar din mintea dumneavoastră – Privi circular la ceilalţi trei şi completă: Ei bine, domnilor, în afară de cazul că se întâmplă ceva într-adevăr grav şi neaşteptat care să ne dea planurile peste cap, vă propun să uităm de ideea folosirii planetei Erythro pe post de staţie de tranzit, lucru pe care oricum nu ni l-ar fi permis. Nu mai este nevoie să ne facem griji în legătură cu evacuarea Pământului, dacă învăţăm să ne folosim deplin şi eficient de respingerea gravitaţională. Consider că situaţia s-a îmbunătăţit remarcabil datorită prezenţei Marlenei printre noi.

  — Unchiule Siever, şopti Marlene.

  — Da, dragă.

  — Mi-e tare somn.

  Tessa Wendel îl privi pe Crile Fisher cu gravitate.

  — Îmi tot repet: „Te-ai întors.” Într-un fel, parcă nu-mi venea să cred că te vei mai întoarce, încă din clipa când a devenit clar că i-am găsit pe rotorieni.

  — Marlene a fost prima persoană, chiar prima persoană pe care am întâlnit-o.

  Privea undeva în neant şi Wendel îl lăsă în pace. Omul avea, evident, nevoie să se împace cu gândul. Iar ei aveau destule preocupări acum.

  Luau cu ei un locuitor rotorian: Ranay D'Aubisson, neurofizician. Cu douăzeci de ani în urmă, aceasta lucrase într-un spital de pe Pământ. Trebuia să existe, dincolo de orice posibilitate de îndoială, oameni care să-şi amintească de ea şi s-o recunoască. Trebuia să existe acte care să servească la identificarea ei. Iar ea însăşi avea să fie dovada vie a ceea ce realizaseră ei.

  Şi Wu se schimbase mult, era alt om. Era plin de planuri legate de folosirea respingerii gravitaţionale pentru a influenţa traiectoria stelei Nemesis. (Acum îi spunea Nemesis, dar, dacă izbutea să elaboreze un plan de a-i modifica traiectoria oricât de puţin, existau şanse ca steaua să nu-şi mai merite numele.)

  Wu devenise şi modest. Nu voia să fie considerat unicul descoperitor al soluţiei salvatoare, ceea ce pentru Wendel părea complet de necrezut. El susţinea însă că proiectul fusese elaborat în cursul întâlnirii la care anticipase, cu contribuţia tuturor celor prezenţi, deşi refuza să dea amănunte în această privinţă.

  Mai mult decât atât, era hotărât să revină în Sistemul Nemesian şi nu numai pentru a supraveghea proiectul. Voia să fie acolo. „Şi dacă va trebui să mă întorc pe jos…” spunea el.

  Wendel deveni conştientă de faptul că Fisher o privea cu o uşoară încruntare.

  — De ce credeai că nu mă mai întorc, Tessa?

  Ea se hotărî să trateze problema cu sinceritate.

  — Soţia ta este mai tânără decât mine, Crile, şi nu vrea să se despartă de fiica ei. Eram sigură că aşa va fi. Şi, disperat cum erai s-o ai din nou pe fata ta, m-am gândit…

  — Că voi rămâne cu Eugenia, fiindcă n-aş fi avut încotro?

  — Ceva de felul ăsta.

  Fisher scutură din cap.

  — N-ar fi mers niciodată, indiferent de situaţie. La început, am crezut că era Roseanne, sora mea. În primul rând din cauza ochilor, dar avea şi un aer asemănător cu al Roseannei, din alte puncte de vedere. Numai că este mult mai mult decât era Roseanne. Tessa, ea nu a fost ca un om, nu este ca un om. O să-ţi explic mai târziu. O să… Clătină din cap.

  — Lasă, Crile, spuse Wendel. Îmi explici când vei vrea.

  — N-a fost o pierdere totală. Am văzut-o. E în viaţă. E bine, sănătoasă. Şi cred că, de fapt, nici nu voiam să aflu mai mult, mă pot mulţumi cu atât. Cumva după… experienţa aceea… Marlene a devenit… pur şi simplu, Marlene. Pentru restul vieţii mele, Tessa, tu eşti tot ceea ce îmi doresc.

  — Încerci să te adaptezi situaţiei, Crile?

  — O situaţie excelentă, Tessa. Voi fi în curând divorţat oficial. Şi noi ne vom putea căsători oficial. Voi părăsi Colonia Rotor şi steaua Nemesis, le voi lăsa lui Wu, iar noi doi ne vom putea stabili pe Pământ sau în orice altă Colonie doreşti. Vom avea amândoi pensii bune şi vom putea în sfârşit să lăsăm Galaxia şi problemele ei în grija altora. Am făcut destule, Tessa. Fireşte, dacă eşti şi tu de aceeaşi părere, dacă asta îţi doreşti şi tu.

  — Abia aştept, Crile.

  O oră mai târziu erau încă îmbrăţişaţi.

  Eugenia Insigna zise:

  — Mă bucur că n-am fost acolo. Mă tot gândesc la asta. Biata Marlene! Ce speriată trebuie să fi fost!

  — Da, a fost. Dar a făcut-o. Ea a făcut posibilă salvarea Pământului. Nici chiar Pitt nu mai poate face nimic acum. Într-un anumit sens, munca lui de-o viaţă a devenit inutilă, lipsită de înţeles. Nu numai că întregul său proiect de construire în secret a unei civilizaţii noi nu mai are sens, dar mai este şi nevoit să ajute la supravegherea proiectului pentru salvarea Pământului. Trebuie s-o facă, n-are încotro. Colonia Rotor nu mai este ascunsă, misterioasă. Se poate ajunge la ea oricând şi, oricine de pe Pământ, sau de aiurea, se va întoarce împotriva noastră dacă nu ne alăturăm din nou rasei umane. Şi toate astea nu s-ar fi putut întâmpla fără Marlene.

  Insigna nu se gândea însă la aşa ceva.

  — Dar când a fost speriată, zise ea, cu adevărat speriată, la tine a apelat, nu la Crile.

  — Da.

  — Şi tu ai ţinut-o în braţe, nu Crile.

  — Da, Eugenia, dar nu fă ceva mistic din asta. Pe mine mă cunoştea, pe Crile nu.

  — Eram sigură că vei găsi tu o explicaţie foarte rezonabilă, Siever. Aşa eşti tu. Dar eu mă bucur că la tine a apelat. El n-o merita.

  — E drept. N-o merita. Dar acum, te rog, Eugenia, las-o baltă. Crile pleacă. Nu se va mai întoarce niciodată. Şi-a văzut fiica. A asistat la strădania ei de a oferi o cale de salvare Pământului. Nu mă deranjează asta, era dreptul lui, şi nu cred că ar trebui să te deranjeze nici pe tine. Aşa că, dacă nu te superi, voi schimba subiectul. Ştiai că doamna doctor Ranay D'Aubisson este cea care pleacă înapoi cu echipa?

  — Da, toată lumea vorbeşte despre asta. Nu ştiu cum se face, dar nu cred c-o să-i duc dorul deloc. Nu mi s-a părut niciodată prea înţelegătoare cu Marlene.

  — Nici tu n-ai fost aşa întotdeauna, Eugenia. Pentru Ranay această plecare e ceva extraordinar. Odată ce a realizat că aşa-zisa maladie erythrotică nu era, de fapt, un domeniu folositor de studiu, munca ei aici şi-a pierdut sensul, scopul, pe când pe Pământ poate introduce sistemul nostru de scanare cerebrală şi poate avea, aşadar, o viaţă profesională împlinită.

  — Foarte bine. Cu atât mai bine pentru ea.

  — Dar Wu se va întoarce. Un om neobişnuit de inteligent. Creierul lui a pus la dispoziţie soluţia salvării Pământului. Ştii, sunt sigur că la întoarcere, când va veni să lucreze la efectul de respingere, adevărata lui dorinţă va fi să rămână pe Erythro. Organismul de pe Erythro l-a ales aşa cum a ales-o şi pe Marlene. Şi ce e încă şi mai nostim, cred că l-a ales şi pe Leverett.

  — Dar ce sistem crezi că foloseşte, Siever?

  — Adică de ce l-a ales pe Wu, şi nu pe Crile? De ce îl vrea pe Leverett, şi nu pe mine?

  — Ei bine, înţeleg că Wu este un om dotat cu o inteligenţă mult mai complexă, superioară oricum celei a lui Crile, dar, Siever, tu eşti mult mai bun ca Leverett. Nu cred că aş vrea să te pierd.

  — Mulţumesc. Presupun că organismul de pe Erythro are un criteriu al său. Şi cred că am chiar o idee vagă despre care ar putea fi acesta.

  — Într-adevăr?

  — Da. Când ne-a sondat mintea, asta a însemnat că, prin intermediul Marlenei, organismul de pe Erythro a pătruns el însuşi în minţile noastre. Am impresia că am surprins nişte fragmente din gândurile organismului, atunci. Nu în mod conştient, desigur, dar, când totul s-a terminat, mi s-a părut că ştiu lucruri pe care înainte nu le ştiusem. Marlene are straniul dar care-i permite să comunice cu organismul şi care îi permite acestuia să folosescă mintea Marlenei pentru sondarea altor minţi, dar cred că ăsta e doar un avantaj practic. Însă, de ales a ales-o pentru un motiv mult mai neobişnuit.

  — Care ar fi acela?

  — Închipuie-ţi că eşti o bucată de sfoară, Eugenia. Cum te-ai simţi dacă brusc, pe neaşteptate, ai întâlni o bucată de dantelă? Închipuie-ţi că eşti un cerc. Ce-ai simţi când te-ai întâlni cu o sferă colorată? Erythro nu cunoştea decât o singură minte: a sa. Mintea sa era uriaşă, dar… banală. Este ceea ce este, numai pentru că este alcătuită din miliarde de unităţi celulare, toate slab conectate. Apoi a întâlnit minţi omeneşti, în care unităţile celulare sunt mai puţine în comparaţie cu organismul, dar în care există un număr incredibil de interconectări, o incredibilă complexitate. Dantelă în loc de sfoară. Probabil organismul a fost copleşit de frumuseţea spectacolului. Iar mintea Marlenei trebuie că i s-a părut cea mai frumoasă dintre toate. De asta a acaparat-o astfel. Tu n-ai face la fel, dacă ai avea şansa să pui mâna pe un Rembrandt sau un Van Gogh autentic? De asta a protejat-o cu atâta ardoare. Tu n-ai fi apărat o mare operă de artă? Şi totuşi, ai expus-o riscului de dragul omenirii. N-a fost uşor pentru Marlene, dar din partea organismului a fost un gest… nobil. Mă rog, asta consider eu că este organismul de pe Erythro. Îl consider un cunoscător de artă, un colecţionar de minţi frumoase.

  Insigna râse:

  — Conform acestei teorii, înseamnă că Wu şi Leverett ar trebui să aibă minţi foarte frumoase.

  — Probabil că au, din punctul de vedere al lui Erythro. Şi va continua să colecţioneze când vor sosi savanţii de pe Pământ. Ştii, va sfârşi prin a aduna aici un grup de fiinţe omeneşti foarte diferite. Grupul de pe Erythro. I-ar putea ajuta să găsească noi cămine în spaţiu, astfel încât, într-un târziu, Galaxia ar putea avea două feluri de lumi: lumi populate de pământeni şi lumi de pionieri mai eficienţi, adevăraţii Călători Spaţiali. Mă întreb cum ar funcţiona aşa ceva. Sunt sigur că viitorul ar fi al lor, al celor din urmă. Şi parcă, într-un fel, îmi pare rău.

  — Nu te gândi la asta, îl îndemnă Insigna însufleţită. Lasă-i pe oamenii viitorului să se confrunte cu viitorul, la timpul lor. Acum însă, tu şi cu mine suntem doar fiinţe omeneşti, care se judecă una pe alta, în funcţie de standarde omeneşti.

  Genarr zâmbi, plin de bucurie, şi chipul său, plăcut şi cumsecade, se lumină.

  — Mă bucur, fireşte, de acest lucru şi cred că mintea ta este frumoasă şi poate că şi tu o găseşti pe a mea tot atât de frumoasă.

  — Of, Siever, întotdeauna am fost de această părere. Întotdeauna.

  Surâsul lui Genarr se estompă puţin:

  — Dar mai sunt şi alte feluri de frumuseţe, ştii.

  — Pentru mine, de-acum înainte, nu. Tu ai toată frumuseţea care mă interesează. Siever, am pierdut dimineaţa, tu şi cu mine. Dar mai avem încă după-amiaza.

  — În acest caz, ce mi-aş mai putea dori altceva, Eugenia? Dimineaţa a fost pierdută cu folos, dacă, măcar, ne putem bucura de după-amiază împreună.

  Şi mâinile lor se atinseră.

 

  EPILOG.

  Din nou, Janus Pitt stătea închis în biroul său, singur.

  Pitica roşie nu mai reprezenta acum un motor al morţii. Era, pur şi simplu, o pitică roşie, care avea să fie împinsă la o parte de o omenire din ce în ce mai arogantă, a cărei putere creştea.

  Dar Nemesis exista încă, deşi nu sub chipul stelei.

  De miliarde de ani, viaţa pe Pământ fusese izolată, ca un experiment de sine stătător, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, cu perioadele ei de înflorire sau de vaste exterminări. Poate mai erau şi alte lumi unde exista viaţă, fiecare izolată de miliarde de ani. Toate experimentele însă, toate sau aproape toate, erau sortite a fi eşecuri în cele din urmă, mai devreme sau mai târziu. Dar dintre ele avea să se aleagă una, sau poate două, care să merite sacrificiul tuturor celorlalte. Asta, însă, putea fi adevărat numai cu condiţia ca Universul să fie suficient de mare pentru a izola toate experimentele. Dacă Rotor ar fi fost izolată, ca Pământul şi ca Sistemul Solar, poate că ar fi fost unul dintre experimentele reuşite.

  Dar acum…

  Îşi încleştă pumnii de furie… şi de disperare. Acum ştia că omenirea avea să treacă de la o stea la alta cu aceeaşi uşurinţă cu care trecuse pe vremuri de pe un continent pe altul şi, mai demult, de la o regiune la alta. Nu va mai exista izolare, nu vor mai exista experimente de sine stătătoare. Marele lui experiment fusese descoperit şi distrus.

  Aceeaşi anarhie, aceeaşi degenerare, aceeaşi gândire necumpătată şi lipsită de perspectivă, toate disonanţele sociale şi culturale aveau să continue să existe şi să domine orice altceva, de data aceasta la scara întregii Galaxii.

  Oare ce se va întâmpla de acum înainte? Aveau să apară imperii galactice? Toate păcatele şi nebuniile aveau oare să se extindă de la nivelul unei singure lumi la cel a milioane de lumi? Toate durerile şi greutăţile aveau să fie oribil amplificate?

  Cine va mai putea înţelege o Galaxie, când nimeni nu fusese în stare să înţeleagă o singură lume? Cine va mai putea învăţa cum să interpreteze tendinţele şi să prevadă viitorul unei întregi Galaxii plină până la refuz de omenire?

  Venise, într-adevăr, clipa răzbunării divine, Nemesis.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  * fisher = pescar (lB. Engleză) (N. Trad.)