Nemesis

 

  CUPRINS:

  Prolog 5

  1. Marlene 7

  2. Nemesis 20

  3. Mama 35

  4. Tatăl 41

  5. Darul 58

  6. Abordarea 64

  7. Distrugere? 74

  8. Agentul 85

  9. Erythro 95

  10. Persuasiune 107

  11. Orbita 115

  12. Mânie 119

  13. Domul 131

  14. Pescuitul 155

  15. Maladia 167

  16. Hiperspaţiu 175

  17. În siguranţă? 189

  18. Viteza superluminică 199

  19. Hotărârea 214

  20. Dovada 223

  21. Scanarea cerebrală 240

  22. Asteroidul 255

  23. Zborul 260

  24. Detectorul 276

  25. Suprafaţa 287

  26. Planeta 303

  27. Viaţă 314

  28. Decolarea 326

  29. Inamicul 339

  30. Tranziţie 350

  31. Numele 355

  32. Pierduţi 372

  33. Mintea 385

  34. Aproape 398

  35. Convergenţe 413

  36. Întâlnirea 442

 

 

 

  PROLOG.

  Stătea acolo, singur, închis.

  Afară erau stele, şi mai ales o anumită stea, cu micul său sistem de lumi. O vedea cu ochii minţii mai clar decât ar fi putut-o vedea în realitate dacă s-ar fi obosit să dezopacizeze hubloul.

  O stea mică, purpurie, de culoarea sângelui şi a distrugerii, şi cu un nume pe măsură.

  Nemesis!

  Nemesis, Zeiţa Răzbunării Divine.

  Începu din nou să se gândească la povestea pe care o auzise odinioară, când era tânăr, o legendă, un mit, povestea unui Potop care cuprinsese lumea întreagă şi înlăturase omenirea păcătoasă şi degenerată, lăsând în urmă-i doar o singură familie, de la care lumea avea să înceapă din nou.

  De data asta însă, nu mai era nevoie de un potop. Nemesis era de-ajuns.

  Omenirea degenerase din nou, iar sentinţa planetei Nemesis venea în urma unei judecăţi corecte. N-avea să fie un Potop. Nici pe departe ceva atât de simplu ca un Potop.

  Chiar cei care ar putea scăpa… încotro s-o apuce?

  Oare de ce nu simţea tristeţea? Omenirea nu mai putea continua să existe aşa cum era. Se stingea încet-încet prin propriile-i greşeli. Şi dacă în locul unei morţi lente şi chinuitoare avea să aibă parte de una mai rapidă – era ăsta, oare, un motiv de tristeţe?

  Iată, aici, învârtindu-se în jurul planetei, un satelit. Şi învârtindu-se în jurul satelitului, Rotor.

  În urma străvechiului Potop, câţiva scăpaseră într-o Arcă. N-avea decât o idee foarte neclară despre ce putea fi acea Arcă, dar Rotor, asta ştia, era echivalentul ei. El purta o mostră de omenire, care avea să fie salvată şi din care se va clădi o lume nouă şi mult mai bună.

  Cât despre lumea veche, nu-i rămânea decât Nemesis!

  Încercă să se gândească din nou. O pitică roşie, pe orbita sa inexorabilă. Ea şi lumile ei erau în siguranţă. Nu şi Pământul.

  Ehei, Pământule, Nemesis a pornit pe drumul său!

  Şi aduce cu ea Răzbunarea Divină!

  1. MARLENE.

  Marlene văzuse ultima oară Sistemul Solar când trecuse doar cu puţin de vârsta de un an. Bineînţeles, nu şi-l amintea.

  Citise mult despre el, dar niciuna dintre multele lecturi n-o făcuse să simtă că acest sistem ar fi fost vreodată o parte din ea, sau ea o parte din el.

  De cincisprezece ani, de când se născuse, nu-şi amintea decât de Rotor, la care întotdeauna se gândise ca la o lume mare. La urma urmei, avea opt kilometri în diametru. De când împlinise zece ani, îşi luase obiceiul ca, din când în când, o dată pe lună, când reuşea, să-l străbată de la un capăt la altul ca pe un exerciţiu fizic, uneori alegând drumurile cu gravitaţie mică, aşa încât să poată luneca şi pluti puţin. Asta era întotdeauna o distracţie. Dar indiferent dacă ea mergea, luneca sau plutea, Rotor îşi vedea de drumul său, cu clădirile, parcurile, fermele şi, mai ales, oamenii săi.

  Îi trebuia o zi întreagă să-l străbată, dar mama ei nu se supăra. Rotor era un loc sigur, spunea ea. Nu ca Pământul, completa apoi, dar niciodată nu explica de ce nu era un loc sigur. „N-are importanţă”, atât spunea.

  Oamenii erau cei care-i plăceau cel mai puţin Marlenei. La următorul recensământ, se spunea că vor fi şaizeci de mii de oameni pe Rotor. Mult prea mulţi. Şi fiecare dintre ei purta o mască. Marlene aproape că ura acele chipuri nesincere fiindcă ştia că dincolo de ele se ascundea cu totul altceva. Şi nici măcar nu putea vorbi despre asta. Încercase mai demult, când era mică, dar mama ei se supărase şi-i atrăsese atenţia să nu mai vorbească niciodată despre aşa ceva.

  Pe măsură ce creştea, însă, putea vedea nesinceritatea măştilor din ce în ce mai limpede, deşi o deranja din ce în ce mai puţin. Se obişnuise s-o ia ca atare şi petrecea cât de mult timp putea cu ea însăşi şi cu gândurile ei.

  În ultima vreme, gândurile ei gravitau adesea în jurul planetei Erythro, pe a cărei orbită se aflaseră aproape toată viaţa ei. Nu ştia de unde şi de ce-i vin acele gânduri, dar se descoperea adeseori lunecând către puntea-observator la ore ciudate şi, odată ajunsă acolo, îşi petrecea orele privind absorbită planeta unde şi-ar fi dorit să se afle, da, chiar acolo, pe Erythro.

  Mama o tot întreba agasată de ce şi-ar fi dorit să fie pe o planetă pustie şi părăsită, dar fata n-avea niciodată un răspuns de dat. Nu ştia. „Aşa vreau eu”, răspundea.

  Şi-acum, singură pe puntea-observator, privea planeta cu pricina. Rotorienii nu prea veneau pe-aici. Marlene presupunea că o văzuseră destul şi, din cine ştie ce motiv, îşi pierduseră orice interes pentru Erythro.

  Iat-o însă acolo, o parte luminată, o parte scufundată în întuneric. Printre amintirile fetei, exista una foarte înceţoşată, în care cineva o ţinea în braţe, înălţând-o să vadă planeta lunecând uşor în câmpul vizual, apoi îşi amintea că o tot vedea din când în când, de fiecare dată mai mare, pe măsură ce Rotor se apropia lent, acum mulţi ani.

  Era oare o amintire adevărată? La urma urmei, pe vremea aceea se apropia de 4 ani, aşa că s-ar fi putut să fie.

  Dar acum, acelei amintiri, adevărate sau nu, i se suprapuneau alte gânduri, pe măsură ce realiza cât de mare este de fapt o planetă. Erythro avea peste 12.000 de kilometri în diametru, nu doar opt. Îi era greu să-şi închipuie aceste dimensiuni. Pe ecran nu părea atât de mare şi nu putea să-şi imagineze cum ar fi să stea pe această planetă şi să-şi lase privirea să rătăcească peste sute sau chiar mii de kilometri. Dar ştia că asta-şi dorea. Foarte tare.

  Pe Aurinel nu-l interesa Erythro, ceea ce constituia o dezamăgire pentru Marlene. El spunea că are alte lucruri mai interesante la care să se gândească, de exemplu, pregătirea pentru facultate. Băiatul avea 17 ani şi jumătate. Marlene abia împlinise 15. Nu era mare diferenţa, se gândea ea revoltată, pentru că oricum fetele se maturizează mai repede.

  Sau cel puţin aşa ar trebui. Se privi şi constată cu mirare dezamăgită, ca de obicei, că, nu se ştie de ce, ea încă mai arăta ca un băieţoi, scundă şi îndesată.

  Privi din nou spre Erythro, planeta mare şi frumoasă, de un roşu cald în zona luminată. Era destul de mare pentru a fi o planetă, deşi ea ştia că, de fapt, era doar un satelit, învârtindu-se în jurul lui Megas. Megas, care o depăşea cu mult în dimensiuni, era într-adevăr o planetă, deşi toată lumea o numea astfel pe Erythro. Şi amândouă, Megas şi Erythro, şi Rotor pe deasupra, se învârteau în jurul stelei Nemesis.

  — Marlene!

  Marlene auzi vocea din spatele ei şi ştiu că era Aurinel. În ultima vreme devenise din ce în ce mai tăcută în prezenţa lui, iar motivul o stânjenea grozav. Îi plăcea mult felul cum îi pronunţa numele. Îl rostea corect. Trei silabe, şi r-ul uşor vibrat. Era suficient să-l audă şi o căldură plăcută o învăluia.

  Se întoarse către el şi mormăi „Bună, Aurinel”, încercând să nu se îmbujoreze.

  El îi zâmbi.

  — Iar te uiţi la Erythro, nu?

  Ea nu-i răspunse. Bineînţeles că asta făcea. Toată lumea cunoştea atracţia ei pentru Erythro.

  — Da' tu cum de-ai venit pe-aici? („Spune-mi că pe mine mă căutai”, gândi ea).

  Aurinel spuse:

  — M-a trimis mama ta.

  — Mă rog.”) De ce?

  — Zicea că nu eşti în apele tale şi că întotdeauna când te apucă autocompătimirea vii aici, iar eu a trebuit să vin să te iau pentru că zicea că ai să devii şi mai morocănoasă dacă rămâi aici. Deci, de ce nu eşti în apele tale?

  — Ba sunt. Şi dacă n-aş fi, aş avea eu motivele mele.

  — Ce motive? Haide, doar nu mai eşti un copil. Trebuie să fii în stare să te exprimi.

  Marlene ridică din sprâncene.

  — Sunt perfect capabilă să mă exprim. Motivele mele sunt că mi-ar plăcea să călătoresc.

  Aurinel râse.

  — Păi ai călătorit, Marlene. Ai călătorit peste doi ani-lumină. În toată istoria Sistemului Solar nu există cineva care să fi călătorit mai mult de o fracţiune infimă dintr-un an-lumină. În afară de noi. Aşa că n-ai motiv să te plângi. Tu eşti Marlene Insigna Fisher, călătoare galactică.

  Marlene îşi reprimă chicoteala. Insigna era numele de fată al mamei ei şi de câte ori Aurinel îi pronunţa cele trei nume, obişnuia să le însoţească cu un salut şi o strâmbătură comică. Nu mai făcuse asta de mult, însă. Ea credea că n-o mai făcuse pentru că se apropia de vârsta adultă şi că era firesc să-şi exerseze o atitudine demnă.

  — Nu-mi amintesc deloc acea călătorie, zise ea. Ştii bine că n-am cum, iar dacă nu mi-o amintesc, înseamnă că nu contează. Acum suntem aici, la peste doi ani-lumină de Sistemul Solar, şi nu ne vom mai întoarce vreodată.

  — De unde ştii?

  — Haida-de, Aurinel. Ai auzit tu vreodată pe cineva de pe-aici pomenind de întoarcere?

  — Mă rog, şi chiar dacă nu ne mai întoarcem, cui îi pasă? Pământul e o lume suprapopulată şi, de altfel, întregul Sistem Solar începe să fie suprapopulat şi epuizat. Mai bine că suntem aici, stăpâni pe tot ce vedem cu ochii.

  — Nu, nu suntem. O putem vedea pe Erythro, dar uite că nu coborâm pe ea s-o luăm în stăpânire.

  — Ba da. Avem un Dom perfect funcţional pe Erythro, ştii doar.

  — Nu pentru noi. Doar pentru oameni de ştiinţă. Eu vorbesc de noi. Nu suntem lăsaţi să mergem acolo.

  — Cu timpul vom fi, zise Aurinel încercând s-o înveselească.

  — Da, sigur, când oi fi babă. Sau oale şi ulcele.

  — Nu e dracu' chiar atât de negru. Oricum, hai de-aici, hai înapoi în lumea adevărată şi n-o mai supăra pe mama ta. Eu nu mai pot rămâne aici. Am treabă. Dolorette…

  Marlene simţi că încep să-i vuiască urechile şi nu mai auzi clar ce spunea Aurinel. Îi fusese de-ajuns să audă de Dolorette. Marlene o ura pe Dolorette, care era înăltuţă şi… şi superficială. Dar la ce bun? Aurinel se tot învârtea pe lângă ea şi Marlene ştia exact, numai uitându-se la el, cât de atras era de Dolorette. Şi acum, pentru că fusese trimis s-o găsească pe ea aici, era convins că-şi pierde vremea. Ştia ea bine că aşa gândea băiatul şi mai ştia şi cât de nerăbdător era să se întoarcă la acea… acea Dolorette. (Oare cum de ştia întotdeauna lucrurile astea? Uneori era îngrozitor.)

  Deodată, Marlene vru să-l rănească, să-i spună vreo două vorbe ca să-l usture. Dar vorbe adevărate. Nu l-ar minţi.

  — N-o să ne mai întoarcem niciodată în Sistemul Solar, zise ea. Şi eu ştiu de ce.

  — Da? De ce? Şi când Marlene ezită şi nu-i răspunse, el adăugă: Mister?

  Marlene căzuse în capcană. N-avea voie să vorbească despre toate astea. Mormăi:

  — Nu vreau să-ţi spun. N-ar trebui să ştii.

  Dar tare ar fi vrut să-i spună. În clipa aceea şi-ar fi dorit să afle toată lumea şi să le pară rău.

  — Dar o să-mi spui. Doar suntem prieteni, nu?

  — Chiar suntem? întrebă Marlene. Apoi continuă: Bine, o să-ţi spun. Nu ne mai întoarcem pentru că Pământul va fi distrus.

  Aurinel nu reacţionă aşa cum se aşteptase ea. Pur şi simplu izbucni într-un hohot sonor de râs. Îi trebui o vreme ca să se potolească, iar ea îi aruncă o privire indignată.

  — Marlene, zise el, de unde-ai auzit aşa o poveste? Te-ai uitat prea mult la filme de groază.

  — Ba nu!

  — Bine, dar ce te-ar putea face să spui aşa ceva?

  — O spun pentru că ştiu. Îmi dau seama. Din tot ceea ce spun şi totuşi nu spun oamenii şi din ceea ce fac când nu-şi dau seama ce fac. Şi pentru că îmi spune şi calculatorul când ştiu cum să-l întreb.

  — Şi ce-ţi spune?

  — Doar n-o să-ţi spun tocmai ţie.

  — Da' nu crezi că e posibil… aşa, puţin, şi ridică două degete foarte apropiate, ca de fapt să fie doar imaginaţia ta prea bogată?

  — Nu, nu e posibil. Pământul nu va fi distrus imediat, poate nici în câteva mii de ani, dar va fi în cele din urmă distrus.

  — Şi înclină solemn din cap, cu o expresie intensă pe chip.

  — Şi nu există nimic care să-l poată salva.

  Marlene se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, supărată că Aurinel se putuse îndoi de adevărul spuselor ei. Nu, nu era vorba de îndoială. Era mai mult decât atât. Aurinel îşi închipuia probabil că ea nu mai era în toate minţile. Poftim. Vorbise prea mult şi nu câştigase nimic. Totul era pe dos.

  Aurinel rămase privind lung în urma ei. Râsul pierise de pe chipul lui de adolescent chipeş şi o nedumerire încurcată îi umbrea acum uşor fruntea.

  Eugenia Insigna trecuse de prima tinereţe în timpul călătoriei către Nemesis şi în lungul timp care se scursese de când sosiseră aici. De-a lungul acestor ani, din timp în timp, îşi repetase: „Asta e o decizie pentru tot restul vieţii mele şi a copiilor mei, până în viitorul îndepărtat şi neştiut.”

  Şi gândul acesta o deprimase întotdeauna.

  De ce? Ştiuse doar că aceasta avea să fie consecinţa inevitabilă a tot ceea ce făcuseră din momentul în care Rotor părăsise Sistemul Solar.

  Toţi cei de pe Rotor – toţi voluntari – ştiuseră. Cei pe care nu-i lăsase inima să-ndure despărţirea veşnică părăsiseră satelitul Rotor înainte de plecare şi printre ei fusese şi…

  Eugenia nu-şi sfârşi gândul. Era un gând care-i dădea târcoale adeseori şi pe care se străduia să nu-l termine niciodată.

  Acum iată-i aici, pe Rotor, dar se putea, oare, numi Rotor „acasă”? Era „acasă” (pentru Marlene, fiindcă ea nu avusese niciodată alt cămin). Dar pentru ea, pentru Eugenia? „Acasă” însemna Pământul, Luna, Soarele, Marte şi toate lumile care însoţiseră omenirea pe parcursul istoriei şi preistoriei sale. Ele toate însoţiseră viaţa însăşi, de când apăruse ea. Nici chiar acum nu se putea elibera de gândul că „acasă” nu era aici, pe Rotor.

  Ea îşi petrecuse primii 28 de ani ai vieţii în Sistemul Solar şi-şi făcuse studiile chiar pe Pământ, între 21 şi 23 de ani.

  Era ciudat cum gândurile despre Pământ o acaparau din când în când şi o părăseau foarte greu… Nu-i plăcuse Pământul. Nu-i iubise aglomeraţia, proasta organizare, combinaţia de anarhie în problemele importante şi implicarea guvernamentală în cele minore. Nu-i iubise valurile de vreme rea, cicatricele care-i brăzdau faţa, risipa de apă a oceanelor. Se întorsese pe Rotor copleşită de un sentiment de recunoştinţă şi cu un soţ pe care încercase să-l facă să îndrăgească această mică lume orbitală atât de dragă ei. Încercase să-l ajute să-i placă ordinea confortabilă a satelitului tot atât de mult ca şi ei, care, probabil, se născuse pentru asta.

  Dar el nu reuşise să conştientizeze decât dimensiunile reduse ale acestei lumi.

  — În şase luni nu-ţi mai ajunge nici pe-o măsea, spunea el.

  De altfel nici ea însăşi nu reuşise să-i trezească interesul pentru mai mult de atât. Mă rog…

  Lucrurile aveau să intre în normal, cu timpul. Nu pentru ea. Eugenia Insigna era pentru totdeauna pierdută între două lumi. Dar pentru copii, poate. Eugenia se născuse pentru Rotor şi putea supravieţui şi fără Pământ. Marlene se născuse pe Rotor şi putea trăi şi fără Sistemul Solar, doar cu vaga senzaţie că rădăcinile i se trăgeau de acolo. Copiii Marlenei, la rândul lor, n-aveau să mai ştie nici măcar asta şi nici nu le va păsa. Pentru ei, Pământul şi Sistemul Solar aveau să fie mituri, iar Erythro va fi devenit o lume într-o rapidă înflorire.

  Sau cel puţin aşa spera ea. Marlene făcuse deja această stranie fixaţie pentru Erythro, deşi lucrurile luaseră amploare abia în ultimele luni şi era posibil să-i treacă tot aşa repede cum o apucase.

  Una peste alta, ar fi fost culmea nerecunoştinţei să se plângă. Nimeni nu şi-ar fi imaginat o lume locuibilă pe orbita stelei Nemesis. Fusese nevoie de o conjunctură ieşită din comun pentru a se ajunge la condiţiile ce permiteau viaţa aici. Dacă estimai probabilitatea ca o astfel de lume să poată exista şi adăugai în ecuaţie distanţa relativ mică dintre Nemesis şi Sistemul Solar, te vedeai nevoit, în cele din urmă, să negi că această lume s-ar fi putut naşte.

  Eugenia se întoarse la rapoartele zilei, pe care calculatorul aştepta să i le ofere, cu infinita răbdare ce caracterizează această specie.

  Dar înainte de a fi apucat să le ceară, primi un semnal de la secretară şi o voce catifelată izvorî din emiţătorul minuscul prins pe umărul stâng al hainei ei: „Aurinel Pampas doreşte să vă vadă. Nu are o programare anterioară.”

  Insigna se strâmbă uşor, apoi îşi aminti că ea îl trimisese după Marlene.

  — Să intre, spuse ea.

  Aruncă o privire grăbită în oglindă. Arăta rezonabil. Din punctul ei de vedere, arăta mai tânără decât pentru cei 42 de ani ai ei. Spera să arate astfel şi pentru ochii celorlalţi.

  Părea absurd să-şi facă griji în legătură cu felul cum arăta numai pentru că urma să primească un băiat de şaptesprezece ani, dar Eugenia Insigna o văzuse pe biata Marlene uitându-se la el într-un anumit fel şi ştia prea bine ce însemna acea privire. Insigna nu prea credea că Aurinel, care era atât de evident încântat de propriul său aspect fizic, s-ar putea vreodată uita la o fată ca Marlene, care încă nu reuşise să se descotorosească de aerul ei de copil dolofan şi nu putea fi decât cel mult amuzantă într-un fel copilăresc. Dar, cu toate acestea, dacă Marlene avea să trăiască în această privinţă primul ei eşec, măcar să nu creadă că eşecul s-ar fi putut datora faptului că mama ei fusese altfel decât fermecătoare cu băiatul.

  „Oricum va da vina pe mine”, gândi Insigna cu un oftat, în vreme ce băiatul intră cu un surâs din care timiditatea adolescentină nu pierise încă.

  — Ei bine, Aurinel, zise ea. Ai găsit-o pe Marlene?

  — Da, să trăiţi. Chiar unde aţi spus c-o să fie, şi i-am zis că nu doriţi să mai zăbovească pe-acolo.

  — Şi cum îi e?

  — Ca să fiu sincer, doctor Insigna, nu-mi dau seama dacă e vorba de o depresie sau de altceva, dar fata are idei cel puţin ciudate. Nu cred, însă, că ar vrea să vă spun mai multe despre asta. Nici mie nu-mi place s-o spionez, dar în ultima vreme are cam des idei ciudate şi mă îngrijorează.

  — Te rog, spune-mi ce zicea.

  Aurinel clătină din cap:

  — Bine, dar să nu-i spuneţi că de la mine ştiţi. E vorba de ceva de-a dreptul nebunesc. Spunea că Pământul va fi distrus.

  Băiatul aşteptă ca Insigna să izbucnească-n râs. Însă, în loc de aşa ceva, femeia explodă:

  — Cum?! De ce-ar fi spus aşa ceva?

  — Nu ştiu, doctor Insigna. E fată deşteaptă, ştiţi doar, dar câteodată are nişte idei tare fistichii. Sau poate voia doar să mă aiurească pe mine.

  Insigna îl întrerupse:

  — Da, poate că da. Are un simţ al umorului destul de ciudat. Deci, ascultă, nu vreau să mai pomeneşti nimănui de ceea ce mi-ai spus acum. N-aş vrea să înceapă să circule tot soiul de istorii absurde, înţelegi?

  — Bineînţeles.

  — Vorbesc serios. Nici o vorbă, nimănui.

  Aurinel dădu din cap cu convingere.

  — Dar îţi mulţumesc că mi-ai povestit, Aurinel. Era important pentru mine. Voi discuta cu Marlene şi voi încerca să aflu ce nu-i în regulă cu ea… Şi n-am să-i spun că ştiu ceva de la tine.

  — Mulţumesc, zise Aurinel. Dar pot să vă întreb şi eu ceva?

  — Spune.

  — Pământul chiar va fi distrus? Insigna se holbă la el şi apoi râse forţat:

  — Bineînţeles că nu! Poţi pleca acum.

  Insigna privi în urma lui şi-şi dori din tot sufletul să fi putut nega mai convingător.

  Janus Pitt era o apariţie impresionantă, cu aerul său maiestuos care îl ajutase să se ridice în ierarhia puterii până la rangul de Guvernator al satelitului Rotor. În zilele de odinioară ale naşterii Coloniilor, preferinţa pentru locuitorii de înălţime medie câştigase teren, pentru că toţi se gândeau la necesităţi de trai, spaţiu şi resurse reduse pe cap de locuitor. În cele din urmă, această măsură de precauţie fusese considerată inutilă şi abandonată. Cu toate acestea, prejudecata înălţimii rămăsese cumva încrustată în genele locuitorilor din primele Colonii şi aşa se făcea că rotorianul tipic era şi azi cu un centimetru sau doi mai scund decât locuitorii Coloniilor mai târzii.

  Pitt, însă, era înalt, cu părul puţin încărunţit, cu un chip prelung, cu ochii de un albastru profund şi cu un trup care încă mai făcea dovada condiţiei fizice, în ciuda celor cincizeci şi şase de ani ai săi.

  Pitt ridică privirea şi îi zâmbi Eugeniei Insigna când aceasta intră, deşi simţea valul difuz de încordare care o însoţea. Eugenia Insigna avea ceva care te făcea întotdeauna să te crispezi uşor şi, uneori, asta putea fi chiar obositor. Avea ea motivele ei de a acţiona şi motivele astea păreau s-o chinuie în permanenţă.

  — Îţi mulţumesc că ai acceptat să mă primeşti, Janus, spuse ea, deşi nu te-am anunţat din vreme.

  Pitt lăsă calculatorul să aştepte şi se rezemă confortabil în scaun, afişând deliberat un aer relaxat.

  — Hai, lasă, zise el, nu e loc de formalităţi între noi. Ne ştim de prea multă vreme.

  — Şi-am trecut prin multe împreună, adăugă Insigna.

  — Într-adevăr, fu Pitt de acord. Ce mai face fiica ta?

  — Păi chiar despre ea vreau să-ţi vorbesc. Suntem izolaţi?

  Pitt arcui sprâncenele:

  — De ce să fim izolaţi? Ce avem de ascuns şi cui?

  Însăşi această întrebare îl determină pe Pitt să realizeze, încă o dată, nefireasca poziţie a satelitului Rotor. Pentru că, din toate punctele practice de vedere, acesta era singur în Univers. Sistemul Solar era la mai bine de doi ani-lumină depărtare şi era foarte posibil ca pe o rază de sute de ani-lumină în jur să nu existe nici o altă lume purtătoare de inteligenţă. Ba chiar, după câte ştiau ei, pe o rază de milioane de ani-lumină în orice direcţie.

  Rotorienii puteau, aşadar, să aibă crize de singurătate sau nesiguranţă, dar măcar n-aveau a se teme de nici un fel de imixtiuni din afară. Mă rog, aproape de nici un fel, gândi Pitt.

  Insigna zise:

  — Ştii bine ce avem de ascuns. Doar tu ai insistat întotdeauna asupra confidenţialităţii.

  Pitt activă ecranul de izolare şi replică:

  — Iar o luăm de la capăt? Te rog, Eugenia, doar totul e stabilit. Era stabilit încă de acum paisprezece ani, când am plecat. Ştiu că, din vreme-n vreme, îţi aduci aminte şi te frământă, dar…

  — Mă „frământă”? Şi de ce nu? E steaua mea, şi braţul ei săgetă aerul în direcţia stelei Nemesis. E răspunderea mea.

  Pitt îşi încleştă maxilarele. „Iar trebuie să trec prin toată această discuţie?” – se întrebă în sinea sa. Cu glas tare, zise:

  — Acum suntem izolaţi. Spune, ce te frământă?

  — Marlene. Fata mea. Nu pricep cum, dar ştie.

  — Ce ştie?

  — Despre Nemesis şi Sistemul Solar.

  — Cum ar putea şti? Doar nu i-ai spus tu?

  Insigna îşi desfăcu braţele în lături, într-un gest neputincios:

  — Bineînţeles că nu i-am spus eu, dar nici nu era nevoie. Nu pot să-mi explic cum, dar Marlene pare să vadă şi să audă totul. Şi din toate lucrurile mărunte pe care le vede şi le aude, puse cap la cap, înţelege, întotdeauna a avut această capacitate, doar că-n ultimii ani lucrurile s-au înrăutăţit.

  — Bine, deci ghiceşte şi uneori are norocul de a ghici corect. Spune-i că se înşală şi ai grijă să nu mai spună nimănui.

  — Dar i-a spus deja unui tânăr, care a venit şi mi-a spus mie. Aşa am aflat. Aurinel Pampas. E un prieten de familie.

  — A, da. Îl ştiu parcă. Spune-i, pur şi simplu, să nu creadă tot ce înşiră o fetiţă cu prea multă imaginaţie.

  — Nu e o fetiţă. Are cincisprezece ani.

  — Pentru el e o fetiţă, te asigur. Am spus că-l ştiu pe tânărul cu pricina. Am impresia că se străduieşte foarte din greu să devină adult şi-mi aduc aminte că şi pentru mine, când eram de vârsta lui, fetiţele de cincisprezece ani nu erau demne de a fi luate în seamă, mai ales dacă mai erau şi…

  Insigna răspunse cu amărăciune:

  — Înţeleg. Mai ales dacă mai erau scunde, dolofane şi neexcelând în frumuseţe. Are vreo importanţă că este neobişnuit de inteligentă?

  — Pentru tine, sau pentru mine? Bineînţeles. Pentru Aurinel, bineînţeles că nu. Dacă e nevoie, voi vorbi eu cu băiatul. Tu vorbeşte cu Marlene. Spune-i că ideea ei este ridicolă, că nu e adevărat şi că nu are voie să împrăştie basme alarmante.

  — Dar dacă este adevărat?

  — Nu despre asta e vorba. Ascultă, Eugenia, noi doi am păstrat acest secret ani de zile şi ar fi foarte bine să continuăm să-l păstrăm. Dacă se află, va câştiga teren, va fi amplificat şi va exista o reacţie emoţională din ce în ce mai intensă vizavi de această problemă, ceea ce înseamnă un consum inutil. Nu va reuşi decât să ne distragă de la treburile noastre, de care ne-am văzut liniştiţi de când am părăsit Sistemul Solar şi de care ne vom vedea, probabil, timp de generaţii întregi.

  Ea îl privi surprinsă, neîncrezătoare:

  — Chiar nu te mai însufleţeşte nici un sentiment legat de Sistemul Solar, nu te mai leagă nimic de Pământ, lumea pe care s-a născut omenirea?

  — Ba da, Eugenia, mă însufleţesc tot felul de sentimente. Dar sunt iraţionale şi nu le pot îngădui să mă clatine. Am părăsit Sistemul Solar pentru că am considerat că a venit timpul ca omenirea să înceapă să se răspândească în spaţiu. Vor fi alţii care ne vor urma, sunt sigur, poate chiar au făcut-o deja. Datorită nouă, omenirea a devenit un fenomen galactic şi nu avem voie să mai gândim în termenii unui singur sistem planetar. Aici este locul şi menirea noastră.

  Se priviră unul pe altul intens, apoi Eugenia zise, cu o nuanţă de deznădejde în glas:

  — M-ai convins din nou. Mă convingi de atâta amar de ani.

  — Da, dar va trebui s-o fac din nou la anul, şi-apoi la anul iar. Nu vrei să rămâi convinsă, Eugenia, şi mă oboseşti. O dată ar fi trebuit să fie de-ajuns.

  Şi se întoarse din nou la calculatorul său.

  2. NEMESIS.

  Prima oară când o convinsese, fusese în urmă cu şaisprezece ani, în anul 2220, anul acela memorabil în care posibilităţile Galaxiei se deschiseseră larg în faţa lor.

  Pe atunci, părul lui Janus Pitt era castaniu închis, iar el încă nu era Guvernator pe Rotor, deşi toată lumea îl considera principalul candidat pentru o funcţie importantă, un tip cu perspective solide. Se afla, într-adevăr, la conducerea Departamentului de Explorare şi Comerţ, iar proiectul Sonda Îndepărtată era responsabilitatea sa şi, într-o mare măsură, rezultatul acţiunilor sale.

  Proiectul reprezenta cea dintâi încercare de a lansa materia în spaţiu cu ajutorul unui motor hiperasistat.

  Din câte se ştia, Rotor era singurul loc unde se putuse dezvolta hiperasistenţa, iar Pitt fusese principalul avocat al păstrării confidenţialităţii absolute asupra proiectului.

  La o întrunire a Consiliului, el spusese:

  — Sistemul Solar este suprapopulat. Există, la ora actuală, prea multe Colonii şi prea puţin loc pentru ele. Chiar şi centura de asteroizi reprezintă doar o ameliorare temporară. Foarte curând şi ea va deveni suprapopulată şi neconfortabilă. În plus, fiecare Colonie are echilibrul său ecologic şi suntem, şi în această privinţă, în pericol de a pierde controlul. Comerţul va fi, în scurt timp, sufocat din cauza temerilor tuturor de a nu se contamina cu paraziţii sau agenţii patogeni ai cine ştie cărui habitat. Singura soluţie, stimaţi colegi consilieri, este să părăsim Sistemul Solar, fără surle şi trâmbiţe şi fără avertisment. Să plecăm, aşadar, şi să ne găsim un nou cămin, unde să putem clădi o lume nouă, populată cu oameni noi, ai unei noi societăţi, caracterizată de un nou mod de viaţă, al nostru. Acest lucru nu este realizabil fără hiperasistenţă, al cărei secret îl deţinem. Şi alte Colonii vor sfârşi prin a-l descoperi şi a pleca. Sistemul Solar va fi, în curând, doar un fruct îmbătrânit, bun de sămânţă, ale cărui diverse componente se vor risipi în spaţiu. Dar avantajul nostru, dacă plecăm primii, ar fi de a găsi o lume înaintea altora care ne vor urma. Ne vom putea stabili undeva, cu certitudine, astfel încât, când alţii ne vor urma, noi să fi devenit destul de puternici pentru a-i putea trimite în altă parte. Galaxia este mare şi există, în mod sigur, destule alte locuri.

  Desigur, existaseră obiecţii, şi încă aprige. Existaseră voci care se ridicaseră de teamă, teama de a părăsi ceva cunoscut. Existaseră voci care se ridicaseră din loialitate şi ataşament pentru planeta pe care se născuseră. Existaseră şi voci care se ridicaseră din idealism, din dorinţa de a răspândi cunoştinţele acumulate până atunci, astfel încât şi alţii să poată pleca.

  Pitt nici nu crezuse că va câştiga uşor. Dar câştigase, totuşi, pentru că Eugenia Insigna îi furnizase argumentul decisiv. Ce noroc incredibil că venise întâi la el!

  Era tânără pe atunci, n-avea decât douăzeci şi şase de ani, şi era căsătorită, deşi nu încă gravidă. Era emoţionată, îmbujorată şi cu braţele încărcate de pagini scrise la calculator şi scoase la imprimantă.

  Pitt se încruntase, îşi amintea acum, sâcâit de această nepoftită. El era Secretar al Departamentului, pe când ea… ei bine, ea era un nimeni, deşi, ţinând seama de ceea ce avea să urmeze, erau ultimele momente când se mai putea spune asta despre ea.

  Atunci, desigur, el n-avea de unde să ştie aşa ceva şi era foarte agasat că femeia reuşise să răzbată până la el. Se crispă de-a binelea când o văzu ce emoţionată era. Avea de gând, în mod evident, să-l oblige să parcurgă nesfârşitele documente de care avea braţele pline şi asta cu un entuziasm care pe el avea să-l epuizeze numaidecât.

  Ar fi trebuit să predea o sinteză a documentelor respective vreunui asistent de-al lui, gândi el şi se hotărî să-i spună asta de la obraz.

  — Înţeleg, doctor Insigna, că aveţi date pe care doriţi să le supuneţi atenţiei mele. Îmi va face plăcere să le iau în considerare la timpul potrivit. Ce-ar fi să le lăsaţi unuia dintre oamenii mei? Şi-i indică femeii uşa, sperând cu ardoare că aceasta va face stânga-împrejur şi se va deplasa în direcţia indicată. (Uneori, la ani şi ani după toate acestea, în momente de relaxare, avea să se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă ea chiar ar fi ieşit atunci şi numai la gândul acesta îi îngheţa sângele în vine.)

  Dar ea replică:

  — Nu, nu, domnule Secretar. Eu trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră şi cu nimeni altcineva. Vocea îi tremura de parcă emoţiile care o consumau erau insuportabile. Este vorba de cea mai mare descoperire făcută de când… de când… Renunţă să mai caute. Cea mai mare.

  Pitt privi cu îndoială spre teancurile de hârtii din braţele femeii. Tremurau şi ele, dar el nu simţi că i s-ar transmite vreo emoţie. Specialiştii ăştia credeau, întotdeauna, că vreun progres insignifiant, în domeniul lor insignifiant, avea să dea peste cap tot sistemul.

  Spuse, resemnat:

  — Ei bine, doctor Insigna, poţi să-mi explici pe scurt despre ce este vorba?

  — Suntem izolaţi?

  — De ce să fim?

  — Nu vreau să audă nimeni altcineva despre toate astea până când voi fi sigură, absolut sigură. Va trebui să verific iar şi iar, până când nu va mai fi rămas loc de nici o îndoială. Deşi eu personal nu am nici o îndoială. Nu prea e logic ce spun, nu?

  — Nu, nu este, zise Pitt cu răceală, atingând un comutator. Acum suntem izolaţi. Spuneţi.

  — Am aici totul. Să vă arăt.

  — Nu. Întâi spuneţi-mi. În câteva cuvinte. Scurt.

  Ea trase aer adânc în piept:

  — Domnule Secretar, eu am descoperit cea mai apropiată stea. Femeia îl privea cu ochii măriţi şi respira sacadat.

  — Cea mai apropiată stea este Alpha Centauri şi asta se ştie de patru secole, zise el.

  — Este cea mai apropiată stea din câte cunoaştem, dar nu cunoaştem totul. Eu am descoperit una mai apropiată. Soarele are o îndepărtată Stea Vecină. Vă vine să credeţi?

  Pitt o cântări cu privirea. Era tipic. Dacă erau destul de tineri, destul de entuziaşti şi destul de neexperimentaţi, explodau prematur de fiecare dată când li se părea că au dat lovitura, puteai paria pe asta.

  — Sunteţi sigură? întrebă el.

  — Sunt. Pe cuvânt. Permiteţi-mi să vă prezint datele. Este cea mai impresionantă descoperire în domeniul astronomiei de la…

  — Dacă există într-adevăr. Şi nu-mi prezentaţi datele. Le voi consulta eu mai târziu. Povestiţi-mi despre asta. Dacă există, într-adevăr, o stea mai apropiată de noi decât Alpha Centauri, de ce n-a fost descoperită până acum? De ce v-a fost lăsată dumneavoastră s-o descoperiţi, doctor Insigna?

  Ştia că era prea sarcastic, dar ea nu părea a da atenţie tonului lui. Era prea emoţionată.

  — Există un motiv. Steaua se află în spatele unui nor, un nor întunecat, o formaţiune de praf galactic ce, pur şi simplu, o desparte de noi. Fără absorbţia acestui praf, ar fi o stea de magnitudinea opt şi ar fi fost, cu siguranţă, observată până acum. Dar praful îi estompează luminozitatea şi o face de magnitudinea nouăsprezece, pierdută printre multe alte milioane de stele cu luminozitate slabă. Nici nu avea cum să fie descoperită până acum. Nimeni nu s-a uitat spre ea. Se află în îndepărtatul cer sudic al Pământului, iar majoritatea telescoapelor dinainte de perioada Coloniilor nici măcar nu se puteau orienta în direcţia respectivă.

  — Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, cum se face că aţi observat-o dumneavoastră?

  — Din cauza proiectului Sonda Îndepărtată. Vedeţi dumneavoastră, această Stea Vecină şi Soarele îşi modifică poziţiile corelat, desigur. Eu presupun că atât ea cât şi Soarele îşi execută mişcarea de revoluţie în jurul unui centru gravitaţional comun şi o fac foarte lent, cu o perioadă de milioane de ani. Cu câteva secole în urmă, poziţiile lor ar fi putut fi de aşa natură încât Steaua Vecină să fi fost observabilă în plină strălucire la unul dintre capetele norului, numai că atunci am fi avut nevoie de un telescop permanent pentru a o putea observa, iar telescoapele nu au decât şase secole, ba chiar şi mai puţin în acele zone ale Pământului de unde ar fi fost vizibilă Steaua Vecină. Peste câteva secole va fi din nou vizibilă cu claritate, strălucind la celălalt capăt al norului de praf. Numai că nu e nevoie să aşteptăm câteva secole. Sonda Îndepărtată a rezolvat problema pentru noi.

  Pitt simţi că se aprinde, un miez îndepărtat de căldură începând să radieze în adâncul lui.

  — Vreţi să spuneţi că Sonda Îndepărtată a luat imagini din acea parte a cerului care cuprinde această Stea Vecină şi că Sonda a ajuns destul de departe în spaţiu pentru a putea vedea pe după nor şi pentru a detecta Steaua Vecină în plină strălucire?

  — Exact. Am obţinut imaginea unei stele de magnitudinea opt acolo unde nu trebuia, teoretic, să existe nici o astfel de stea, iar spectrul era al unei pitice roşii. Nu prea sunt şanse să detectezi piticele roşii dacă sunt prea departe, aşa că asta trebuia să fie destul de aproape.

  — Da, dar de ce se află mai aproape decât Alpha Centauri?

  — Fireşte, am studiat apoi acelaşi sector de cer aşa cum se vede de pe Rotor, iar steaua de magnitudinea opt nu era acolo. Totuşi, destul de aproape, apărea o stea de magnitudinea nouăsprezece care, însă, nu era în imaginile luate de Sonda Îndepărtată. Am presupus că aceste două stele sunt de fapt una şi aceeaşi, magnitudinea diferită datorându-se norului. De asemenea, am presupus că nu se aflau exact în acelaşi loc datorită unei dislocări paralactice.

  — Da, asta am înţeles. Văzut din locuri diferite, un obiect apropiat poate părea, dacă fundalul este îndepărtat, că se află în două poziţii diferite.

  — Exact, numai că cele două stele sunt atât de îndepărtate, încât, chiar dacă Sonda ar fi călătorit aproape un an-lumină, fenomenul de dislocare paralactică n-ar fi cauzat o deplasare observabilă a stelelor îndepărtate, aşa cum ar fi făcut-o în cazul unora mai apropiate. Iar în cazul Stelei Vecine, deplasarea a fost imensă, prin comparaţie, vreau să spun. Am verificat cerul, văzut din mai multe poziţii diferite ale Sondei, pe parcursul călătoriei ei în spaţiu. Există trei imagini luate în acest interval, când Sonda se afla în spaţiu, şi Steaua Vecină apare în ele din ce în ce mai strălucitoare, pe măsură ce Sonda o vede din ce în ce mai aproape de marginea norului. Făcând calculele pe baza dislocării paralactice, Steaua Vecină pare a fi la o distanţă de ceva mai mult de doi ani-lumină de noi, ceea ce reprezintă doar jumătate din distanţa ce ne desparte de Alpha Centauri.

  Pitt o privi gânditor şi, în lunga tăcere care urmă, femeia deveni neliniştită şi nesigură.

  — Domnule Secretar Pitt, spuse ea, doriţi să vedeţi datele acum?

  — Nu, replică el. Mă mulţumesc cu ceea ce mi-aţi spus. Dar acum trebuie să vă pun câteva întrebări. Mi se pare, dacă v-am înţeles corect, că şansa cuiva de a se concentra asupra unei stele de magnitudinea nouăsprezece şi de a încerca să-i determine paralaxa şi distanţa la care se află este neglijabilă.

  — De fapt, nulă.

  — Există vreo posibilitate de a observa că o stea obscură se află foarte aproape de noi?

  — Ar putea avea o mişcare proprie destul de amplă, pentru o stea. Vreau să spun că, dacă e urmărită constant, mişcarea ei i-ar modifica poziţia pe cer, după o linie mai mult sau mai puţin dreaptă.

  — Şi în cazul nostru, asta s-ar observa?

  — Probabil, numai că nu toate stelele au o mişcare proprie destul de amplă, chiar dacă sunt apropiate de noi. Stelele se mişcă în trei dimensiuni, iar noi vedem mişcarea lor proprie doar într-o proiecţie bidimensională. Vă pot explica…

  — Nu, continuu să vă cred pe cuvânt. Această stea, despre care vorbim, are o mişcare proprie amplă?

  — Ne-ar trebui ceva timp ca să o determinăm. Am câteva imagini mai vechi ale acelui sector de cer şi aş putea să-mi dau seama de existenţa unei mişcări proprii, dacă aceasta este apreciabilă. Dar e nevoie de multă muncă.

  — Dar credeţi că are o mişcare proprie care să-i oblige pe astronomi s-o remarce, dacă s-ar întâmpla s-o descopere accidental?

  — Nu, nu cred.

  — Atunci e posibil ca noi, cei de pe Rotor, să fim singurii care ştim despre această Stea Vecină, de vreme ce suntem singurii care am lansat o sondă în spaţiu, Sonda Îndepărtată.

  — Sonda Îndepărtată nu este un proiect cu desăvârşire secret, domnule Secretar. Noi am primit rezultatele unor experimente similare de la celelalte Colonii şi am comentat acea parte a lucrurilor cu toată lumea, chiar şi cu cei de pe Pământ, care în ultima vreme nu prea se mai interesează de astronomie.

  — Da, e adevărat, au lăsat-o în seama Coloniilor, ceea ce e relativ uşor de înţeles. Dar dacă şi alte aşezări au trimis vreo Sondă Îndepărtată şi păstrează secretul asupra proiectului?

  — Mă îndoiesc, domnule. Ar avea nevoie de hiperasistenţă pentru asta, iar asupra acestei tehnici noi am păstrat confidenţialitatea absolută. Dacă alte Colonii ar stăpâni această tehnică, am şti şi noi. Pentru că ar avea de efectuat experimente în spaţiu care i-ar da de gol.

  — În conformitate cu Acordul Deschis Asupra Ştiinţei, toate datele culese de Sonda Îndepărtată ar trebui făcute publice. Asta înseamnă că aţi informat deja…

  Insigna interveni, indignată:

  — Bineînţeles că nu. Ar trebui să am mult mai multe date precise înainte de a face public ceva. Ceea ce am acum este doar un rezultat preliminar, pe care vi-l dezvălui în condiţii de confidenţialitate absolută.

  — Dar dumneavoastră nu sunteţi singurul astronom care lucrează la Sonda Îndepărtată. Presupun că aţi împărtăşit şi altora rezultatele cercetării dumneavoastră.

  Insigna se îmbujoră şi îşi abătu privirea. Apoi începu să se apere:

  — Nu, nu am împărtăşit nimic, nimănui. Am observat doar datele şi le-am urmărit. Am încercat să le înţeleg semnificaţia. Eu. Şi am vrut să mă asigur că mi se va recunoaşte acest merit. Există o singură stea care este cea mai apropiată de Soare, iar eu doresc să figurez în analele astronomiei ca descoperitoare a ei.

  — Ar putea exista o alta şi mai aproape, zise Pitt şi îşi permise primul surâs de la începutul conversaţiei.

  — Ar fi fost descoperită de mult. Chiar şi steaua mea ar fi fost cunoscută până acum, dacă n-ar fi fost vorba de neobişnuita prezenţă a acelui mic nor care o acoperă. Dar a mai exista o stea, mai apropiată, este absolut exclus.

  — Atunci totul se reduce la următorul fapt, doctor Insigna. Eu şi cu dumneavoastră suntem singurii oameni care ştiu despre Steaua Vecină. Am dreptate? Mai ştie altcineva?

  — Nu, domnule Secretar, nu mai ştie nimeni altcineva. Aveţi dreptate. Deocamdată suntem singurii.

  — Nu doar deocamdată. Secretul trebuie păstrat cu stricteţe până când voi fi pregătit să-l dezvălui anumitor persoane.

  — Dar Acordul Deschis Asupra Ştiinţei…

  — Trebuie ignorat. Întotdeauna există şi excepţii, de la orice regulă. Descoperirea dumneavoastră ridică probleme de securitate a Coloniilor. Şi dacă este pusă în pericol securitatea Coloniilor, nu avem voie să ne grăbim a o face publică. Nici hiperasistenţa nu a fost făcută publică, nu?

  — Dar existenţa Stelei Vecine nu are nici o legătură cu securitatea Coloniilor.

  — Dimpotrivă, doctor Insigna, are. Poate nu vă daţi seama, dar descoperirea dumneavoastră poate schimba destinul speciei umane.

  Ea stătea acolo, împietrită, privindu-l fix.

  — Ia loc. Noi doi suntem acum conspiratori şi e nevoie să fim prieteni. De acum înainte, când suntem singuri, pentru mine tu vei fi Eugenia, iar eu voi fi Janus pentru tine.

  Insigna ripostă:

  — Nu cred că ar fi regulamentar.

  — Trebuie să fie, Eugenia. Nu putem conspira într-o atmosferă rigidă şi convenţională.

  — Dar eu nu vreau să fac parte din nici o conspiraţie, alături de nimeni, pur şi simplu. Şi nu văd motivul pentru care am păstra secretul în ceea ce priveşte datele despre Steaua Vecină.

  — Bănuiesc că ţi-e teamă ca nu cumva să nu-ţi mai fie recunoscută paternitatea descoperirii.

  Insigna ezită doar o fracţiune de secundă, apoi spuse:

  — Poţi paria pe cel din urmă cip din calculatorul tău, Janus, că mi-e teamă. Doresc să mi se recunoască meritul.

  — Pentru moment, îi răspunse el, uită că Steaua Vecină există. Ştii doar că de câtva timp pledez pentru ca Rotor să părăsească Sistemul Solar. Care este părerea ta în această problemă? Ţi-ar plăcea să părăseşti Sistemul Solar?

  Femeia ridică din umeri:

  — Nu sunt sigură. Ar fi frumos să pot vedea, pentru prima dată, un obiect astronomic, dar este şi puţin înspăimântător, nu?

  — Adică să-ţi părăseşti căminul?

  — Da.

  — Dar nu ţi-ai părăsi căminul. Acesta este căminul tău, Rotor. Braţul lui descrise o mişcare de alunecare prin aer. Te-ar însoţi.

  — Chiar şi aşa, domnule Sec… Janus, Rotor nu reprezintă în întregime căminul meu. Aici avem un întreg complex de învecinări, celelalte Colonii, Pământul, întregul Sistem Solar.

  — Este un complex prea aglomerat. În cele din urmă, unii dintre noi tot vor trebui să-l părăsească, indiferent că vrem sau nu. Pe Pământ a existat, cândva, o vreme în care oamenii trebuiau să treacă lanţuri de munţi şi să traverseze oceane. În urmă cu două secole, oamenii de pe Pământ au trebuit să-şi părăsească planeta şi să întemeieze Coloniile. Aşadar noi vom face, pur şi simplu, pasul următor pe un drum istoric.

  — Înţeleg, dar există şi oameni care n-au plecat niciodată. Există oameni care se află încă pe Pământ. Există oameni care trăiesc, de generaţii şi generaţii, în aceeaşi regiune restrânsă de pe Pământ.

  — Şi tu vrei să te numeri printre acei neclintiţi.

  — Cred că soţul meu, Crile, vrea. Are opinii destul de puternice referitoare la punctele tale de vedere, Janus.

  — Ei bine, pe Rotor există libertatea cuvântului şi libertatea de a gândi, aşa că poate foarte bine să nu fie de acord cu mine, dacă aşa doreşte. Uite, aş vrea să te mai întreb ceva. Când oamenii de pe Rotor, sau de aiurea, intenţionează să părăsească Sistemul Solar, unde se gândesc, în general, să plece?

  — Pe Alpha Centauri, desigur. Este steaua pe care toată lumea o crede cea mai apropiată. Chiar stăpânind tehnica hiperasistenţei, nu ne vom putea deplasa mai repede decât cu viteza luminii, aşa că ne-ar trebui patru ani. Orice altă destinaţie ar necesita mai mult timp, iar patru ani reprezintă, deja, un timp destul de lung pentru o călătorie.

  — Dar presupunând că am putea călători mai repede de atât şi presupunând că am putea ajunge mult mai departe de Alpha Centauri, unde te-ai duce?

  Insigna se gândi o vreme în tăcere, apoi spuse:

  — Cred că tot pe Alpha Centauri. Ar fi tot în împrejurimi. Noaptea, cerul înstelat ar arăta cam tot aşa. Asta ne-ar crea un sentiment de confort. Ne-am simţi mai aproape de casă, dacă am vrea să ne întoarcem. În plus, Alpha Centauri A, cea mai mare dintre cele trei stele care alcătuiesc sistemul Alpha Centauri, este practic geamăna Soarelui. Alpha Centauri B e mai mică, dar nu prea mică. Chiar dacă o ignorăm pe Alpha Centauri C, o pitică roşie, tot am avea două stele la preţul uneia singure, ca să zic aşa, deci două seturi de planete.

  — Să presupunem că o Colonie a plecat să se stabilească în Sistemul Alpha Centauri şi a găsit acolo condiţii mulţumitoare de trai, stabilindu-se, în cele din urmă, pentru a fonda o lume nouă, iar acasă, în Sistemul Solar, se ştie că aşa s-a întâmplat. Unde s-ar duce următorii oameni care s-ar hotărî şi ei să părăsească Sistemul Solar?

  — Tot în Sistemul Alpha Centauri, de bună seamă, răspunse Insigna fără ezitare.

  — Deci oamenii au tendinţa de a se îndrepta spre locul cel mai evident, iar dacă prima Colonie reuşeşte, altele i-ar urma în scurt timp, până când noua lume ar fi la fel de suprapopulată ca şi cea veche, până când ar exista acolo prea multe popoare, cu prea multe culturi diferite şi, în cele din urmă, prea multe Colonii, cu prea multe sisteme ecologice diferite.

  — Atunci va fi venit vremea să caute alte stele.

  — Dar succesul repurtat într-un loc va atrage noi Colonii, Eugenia. O stea sănătoasă, o planetă bună, vor atrage întotdeauna valuri de locuitori.

  — Presupun că da.

  — Dar dacă am pleca spre o stea care este la ceva mai mult de doi ani-lumină de noi, deci la jumătatea distanţei care ne desparte de Alpha Centauri şi despre care nu ştie nimeni în afară de noi, cine să ne urmeze?

  — Nimeni, până se va afla de Steaua Vecină.

  — Dar asta ar putea dura multă vreme. Şi în acea vreme se vor îndrepta toţi spre Alpha Centauri sau spre vreuna dintre celelalte variante evidente. Nici n-ar băga de seamă o pitică roşie care se află chiar sub nasul lor sau, dacă ar observa-o, ar considera-o nepotrivită vieţii omeneşti, bineînţeles, în cazul în care n-ar şti că alţii au început deja să se intereseze de ea.

  Insigna îl privi pe Pitt cu nedumerire.

  — Unde vrei să ajungi? Să presupunem că mergem pe Steaua Vecină şi nu mai află nimeni altcineva despre asta. Care ar fi avantajul?

  — Avantajul ar fi că am putea cuceri această lume. Dacă există vreo planetă locuibilă.

  — Nu cred că există. Nu în preajma unei pitice roşii.

  — Apoi, putem utiliza orice material care există acolo în stare brută, pentru a ne construi câte Colonii dorim.

  — Vrei să spui că va fi mai mult spaţiu pentru noi.

  — Da. Mai mult decât dacă ar veni alţii puhoi după noi.

  — Deci avem ceva mai mult timp, Janus. Dar, în cele din urmă, vom sfârşi prin a umple spaţiul disponibil în preajma Stelei Vecine, chiar dacă nu suntem decât noi acolo. Aşadar ne-ar ajunge cinci sute de ani în loc de două sute. Care ar fi deosebirea, totuşi?

  — Deosebirea ar fi enormă, Eugenia, nici nu-ţi poţi închipui. Dacă toate Coloniile se îngrămădesc în urma noastră, vom avea o mie de culturi diferite, purtând cu ele toată ura şi nefericitele accidente ale istoriei Pământului. Dacă, în schimb, am avea timp să ajungem acolo şi să rămânem singuri, am putea construi un sistem de Colonii uniform din punct de vedere cultural şi ecologic. Ar fi o situaţie mult mai bună, mai puţin haotică, mai puţin anarhică.

  — Mai puţin interesantă. Mai puţin diversificată. Mai puţin vie.

  — Câtuşi de puţin. Ne vom diversifica, sunt convins. Diferitele Colonii vor avea caracteristicile lor, dar, cel puţin, ar exista o bază comună din care ar izvorî aceste caracteristici. Şi din acest punct de vedere ar fi un grup de Colonii mult mai reuşit. Şi chiar dacă mă înşel, cu siguranţă îţi dai şi tu seama că este vorba de un experiment care trebuie încercat. De ce să nu rezervăm o stea pentru o astfel de dezvoltare planificată şi gândită şi să vedem ce rezultate dă? Putem alege o stea, de exemplu o pitică roşie aproape epuizată, care în mod obişnuit n-ar interesa pe nimeni, şi s-o folosim pentru a vedea dacă putem construi un tip nou, poate mai bun, de societate. Hai să vedem ce am putea face, continuă el, dacă energiile nu ne-ar fi secătuite şi fragmentate de divergenţe culturale inutile şi dacă biologia lumilor noastre n-ar fi permanent pervertită de direcţii ecologice străine.

  Insigna se simţi mişcată. Chiar dacă n-ar fi mers, omenirea ar fi putut învăţa multe dintr-o astfel de încercare, începând chiar cu faptul că n-ar fi mers. Şi apoi, dacă totuşi n-ar fi mers?

  Dar clătină din cap:

  — Atunci am putea folosi materiile prime care or fi existând pe acolo pentru a construi nenumărate Colonii.

  — Vrei să spui că am câştiga mai mult spaţiu.

  — E un vis inutil. Steaua Vecină va fi descoperită în mod independent, indiferent cât de mult ne-am strădui să păstrăm secretul.

  — Dar în ce măsură a fost descoperirea ta accidentală, Eugenia? Fii sinceră! S-a întâmplat, pur şi simplu, să remarci această stea. S-a întâmplat, pur şi simplu, s-o compari cu ce se putea vedea pe alte hărţi. Dar nu există o posibilitate foarte mare să-ţi scape din vedere? Şi, în aceleaşi împrejurări, nu crezi că alţii ar putea să n-o remarce?

  Insigna nu răspunse, dar expresia de pe chipul ei era satisfăcătoare pentru Pitt. Vocea lui deveni mai blândă, aproape hipnotică:

  — Şi dacă există o întârziere de o sută de ani. Dacă avem şansa să profităm doar o sută de ani de singurătate, să construim această nouă societate, vom fi o aşezare destul de mare şi puternică pentru a ne putea apăra şi a-i determina pe alţii să ne ocolească şi să-şi continue drumul spre alte stele. Nici n-am avea nevoie să ne ascundem mai mult de atât.

  Din nou Insigna nu răspunse. Pitt întrebă:

  — Te-am convins?

  Femeia păru să se scuture:

  — Nu întru totul.

  — Atunci reflectează asupra celor ce ţi-am spus, nu sufla o vorbă nimănui despre Steaua Vecină şi dă-mi mie să păstrez toate datele legate de ea. Nu voi distruge nimic. Promit. Vom avea nevoie de ele dacă, într-adevăr, vom porni spre Steaua Vecină. Eşti dispusă să faci măcar atât, Eugenia?

  — Da – răspunse în cele din urmă, abia auzit. Apoi ripostă brusc: Totuşi, mai am o pretenţie. Trebuie să mi se permită să botez această stea. Dacă îi dau eu un nume, va fi steaua mea.

  Un surâs fugar trecu peste chipul lui Pitt:

  — Cum vrei să-i spui? Steaua Insigna? Steaua Eugenia?

  — Nu, nu sunt atât de stupidă. Vreau să se cheme Nemesis.

  — Nemesis? N-E-M-E-S-I-S?

  — Da.

  — De ce?

  — Cândva, în secolul XX, a existat o perioadă când erau la modă speculaţiile în legătură cu existenţa unei stele vecine Soarelui. La vremea respectivă nu s-a ales nimic din ele. Nu a fost descoperită nici o Stea Vecină, dar ziarele făceau referire la ea sub numele Nemesis. Aş dori să aduc un omagiu târziu acelor îndrăzneţi înaintaşi.

  — Nemesis? Nu era o zeiţă greacă cu acest nume? Una neplăcută?

  — Zeiţa răzbunării legitime, a pedepsei. A pătruns în limbaj ca un cuvânt bombastic. Calculatorul l-a numit „arhaic”, atunci când l-am verificat.

  — Şi de ce voiau „strămoşii noştri” să numească această stea Nemesis?

  — Era ceva în legătură cu un nor provenit de la comete. Se pare că, în mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, Nemesis trece prin acest nor şi provoacă un cataclism cosmic al cărui rezultat este uciderea unei importante părţi a vieţii de pe Pământ, la fiecare douăzeci şi şase de milioane de ani.

  Pitt părea uluit:

  — E adevărat?

  — Nu, lucrurile nu stau chiar aşa. Ipoteza respectivă nu a supravieţuit, dar eu aş vrea totuşi să păstrez numele Nemesis. Şi aş vrea să figureze în anale şi faptul că eu am numit-o astfel.

  — Îţi promit că aşa va fi, Eugenia. Este descoperirea ta şi va intra în analele noastre. În cele din urmă, când şi restul omenirii va descoperi regiunea nemesiană – oare aşa să-i spun? – vor putea afla cu toţii cine şi cum a făcut descoperirea. Steaua ta, Nemesis a ta, va fi prima stea, în afara Soarelui, care va străluci peste o civilizaţie umană şi cea dintâi, fără excepţie, care va străluci peste o civilizaţie umană ale cărei origini sunt în altă parte.

  Pitt o privi plecând şi se simţi plin de încredere. Femeia avea să se dea pe brazdă. Faptul că îi îngăduise să-şi boteze steaua fusese o concesie decisivă. Pentru că, în mod sigur, femeia avea să-şi dorească să plece spre steaua ei. În mod sigur avea să fie tentată de ideea construirii unei civilizaţii logice şi organizate pe steaua ei, o civilizaţie din care puteau, apoi, să se nască altele care să cucerească Galaxia.

  Şi apoi, chiar în clipa când începuse să se relaxeze, încălzit de strălucirea unui viitor de aur, fu scuturat de un vag fior de groază, care îi era cum nu se poate mai străin.

  De ce Nemesis? De ce i-o fi venit ei ideea de a-şi boteza planeta după Zeiţa Răzbunării?

  Şi fu chiar atât de slab încât să creadă că ar putea fi un nume de rău augur.

  3. MAMA.

  Era vremea cinei şi Insigna era într-una din acele stări de spirit în care aproape că se temea puţin de propria-i fiică. În ultima vreme, nu ştia de ce, aceste stări de spirit deveniseră mult mai intense. Poate că motivul era tendinţa din ce în ce mai pronunţată a Marlenei de a fi tăcută, închisă şi de a părea întotdeauna absorbită de gânduri prea profunde pentru a fi cuprinse în vorbe.

  Uneori, această teamă sâcâitoare a mamei era amestecată cu un sentiment de vinovăţie. Insigna se simţea vinovată pentru lipsa ei de răbdare maternă în relaţia cu fata, pentru că era prea conştientă de dezavantajele fizice ale fetei. Marlene nu moştenise nici drăgălăşenia convenţională a mamei sale şi nici farmecul incredibil de bărbat chipeş al tatălui său.

  Marlene era scundă şi… bondoacă. Acesta era singurul cuvânt pe care-l putea găsi Insigna pentru a o descrie pe biata Marlene.

  Şi biata, bineînţeles. Era adjectivul pe care-l folosea aproape întotdeauna în gând şi pe care reuşea cu greu să nu-l folosească şi cu glas tare.

  Scundă. Bondoacă. Solidă, fără a fi grasă, aşa era Marlene. N-avea nimic graţios. Avea părul castaniu închis, nici lung, nici scurt, drept. Nasul îi era puţin borcănat, gura i se răsucea puţin în jos la colţuri, bărbia îi era mică, întreaga ei atitudine era pasivă şi închisă în ea.

  Mai erau, desigur, ochii, mari, întunecaţi, scânteietori, cu sprâncene negre, bine conturate, arcuite, cu gene atât de lungi încât păreau aproape artificiale. Totuşi, numai ochii nu puteau compensa tot restul, oricât de fascinanţi ar fi fost, când şi când.

  Insigna ştiuse, încă de când Marlene n-avea decât cinci ani, că acesteia avea să-i fie aproape imposibil să atragă vreodată un bărbat numai pe plan fizic şi an de an faptul devenise tot mai evident.

  În copilărie, Aurinel îi cam dusese trena, vizibil atras de inteligenţa ei precoce şi de capacitatea ei de înţelegere aproape iluminată. Iar în prezenţa lui, Marlene fusese timidă şi încântată, de parcă ar fi realizat vag că obiectul numit „băiat” avea ceva drăguţ şi plăcut, deşi nu ştia ce anume este acel ceva.

  Insigna avea însă impresia că, în ultimii doi-trei ani, Marlene îşi clarificase în sfârşit sensul cuvântului „băiat”. Fără îndoială că setea ei de cărţi şi filme prea mature pentru trupul, dacă nu pentru mintea ei, o ajutase, numai că şi Aurinel crescuse şi, pe măsură ce hormonii începuseră să-l influenţeze, băiatul nu mai era deloc în căutare de amiciţie.

  În seara aceea, la cină, Insigna întrebă:

  — Cum a fost ziua de azi, draga mea?

  — A fost o zi liniştită. Aurinel a venit să mă caute şi presupun că ţi-a dat raportul. Îmi pare rău că trebuie să mă vânezi în felul ăsta.

  Insigna oftă.

  — Dar, Marlene, uneori nu pot să nu mă gândesc că eşti nefericită şi nu e, oare, natural să mă îngrijoreze aşa ceva? Îţi petreci prea mult timp în singurătate.

  — Îmi place singurătatea.

  — Nu prea se vede. Nu pari deloc fericită fiindcă eşti singură. Există mulţi oameni în jurul tău care ar dori să fie mai prietenoşi, iar tu ai fi mai fericită dacă i-ai lăsa să fie. Aurinel îţi este prieten.

  — Era. Actualmente este foarte prins în alte relaţii. Iar astăzi lucrul acesta a devenit evident. M-a scos din sărite. Imaginează-ţi-l transportat cu totul la gândul că Dolorette îl aşteaptă.

  Insigna spuse:

  — Nu prea poţi să-i faci o vină din asta, ştii, Dolorette este de vârsta lui.

  — Din punct de vedere fizic, replică Marlene. Ce fraier!

  — La vârsta lui, punctul de vedere fizic contează foarte mult.

  — Se şi vede. A devenit un fraier. Şi, cu cât se învârte mai mult pe lângă ea, cu atât mai gol pare să-i fie capul. E limpede.

  — Dar va continua să crească, Marlene, şi când va fi puţin mai matur, îşi va da seama, poate, care sunt lucrurile cu adevărat importante. Şi să ştii că şi tu ai să creşti…

  Marlene o privi ironic pe Insigna. Apoi zise:

  — Haida-de, mamă. Nici tu nu crezi ceea ce încerci să sugerezi. Nu crezi câtuşi de puţin.

  Insigna se îmbujoră. Îşi dădu, brusc, seama că Marlene nu ghicea, ci ştia precis. Dar cum? Insigna rostise remarca dinainte cât de sincer putuse şi încercase chiar să simtă ceea ce spune. Dar, fără efort, Marlene văzuse prin ea ca prin sticlă. Şi nu era prima dată când se întâmpla. Insigna începuse, de la o vreme, să aibă impresia că Marlene cântărea inflexiunile vocii, ezitările mişcărilor ce le-nsoţeau şi astfel ştia întotdeauna şi ceea ce nu voiai să spui. Probabil tocmai din cauza acestei abilităţi, pe Insigna o speria din ce în ce mai mult Marlene. Cui îi place să se simtă transparent şi expus privirilor dispreţuitoare ale celuilalt?

  Ce spusese Insigna, de exemplu, care să-i indice Marlenei că Pământul era condamnat la distrugere? Mai devreme sau mai târziu acest subiect trebuia discutat.

  Deodată, Insigna se simţi obosită. Dacă tot n-avea s-o poată păcăli pe Marlene, ce rost avea să mai încerce?

  — Ei bine, zise ea, să dăm cărţile pe fată, draga mea. Ce vrei tu, de fapt?

  — Văd că vrei într-adevăr să afli, răspunse Marlene, aşa că am să-ţi spun. Vreau să plec.

  — Să pleci?

  — Insigna se trezi incapabilă de a înţelege cuvintele simple pe care le folosise fiica ei.

  — Unde ai putea să pleci?

  — Lumea nu se rezumă la Rotor, mamă.

  — Bineînţeles că nu. Dar este singur pe o rază de doi ani-lumină în jur.

  — Nu, mamă, nu e adevărat. Erythro se află la mai puţin de două mii de kilometri de noi.

  — Da, dar asta abia dacă are importanţă. Nu poţi trăi acolo.

  — Dar există oameni care trăiesc acolo.

  — Da, într-un Dom. Un grup de savanţi şi tehnicieni care trăiesc acolo pentru că munca lor ştiinţifică este extrem de necesară. Domul este însă mult mai mic decât Rotor. Dacă aici te simţi înghesuită, acolo cum ai să te simţi?

  — Pe Erythro există o întreagă lume în afara Domului. Cândva, oamenii se vor răspândi şi vor trăi pe toată suprafaţa planetei.

  — Poate. Dar nu e nicidecum o certitudine.

  — Eu nu am nici o îndoială că este o certitudine.

  — Chiar dacă ar fi, ar dura secole.

  — Da, dar tot trebuie să înceapă, mai devreme sau mai târziu. De ce să nu fiu şi eu o parte a acestui început?

  — Marlene, eşti ridicolă. Aici ai un cămin foarte confortabil. Când ai început să te gândeşti la toate astea?

  Marlene strânse din dinţi, apoi răspunse:

  — Nu sunt sigură. Acum câteva luni, dar e din ce în ce mai rău. Nu mai suport să stau aici, pe Rotor.

  Insigna o privi încruntată pe fiică-sa. „Simte că l-a pierdut pe Aurinel”, gândi ea, „se crede dezamăgită pentru totdeauna şi consideră că plecând îl va pedepsi. E în stare să se condamne singură la exilul într-o lume pustie, numai ca să-l facă pe el să-i pară rău…”

  Da, era întru totul posibil. Îşi aducea aminte de ea însăşi la cincisprezece ani. La vârsta asta inimile sunt atât de fragile încât chiar şi un simplu bobârnac e suficient ca să le sfărâme. Adolescenţii se vindecă repede, dar nici un adolescent n-ar vrea şi nici n-ar putea să creadă aşa ceva când are inima sfărâmată. Cincisprezece ani! Abia mai târziu, mai târziu…

  N-avea rost să se gândească la asta acum! Spuse doar:

  — Ce te atrage spre Erythro, Marlene?

  — Nu sunt sigură. E o planetă mare. Nu ţi se pare normal să-ţi doreşti să trăieşti pe o planetă mare, aşa ca… – şi ezită înainte de a sfârşi fraza, reuşind să îngaime ultimul cuvânt – Pământul?

  — Ca Pământul! reacţionă Insigna vehement. Dar tu n-ai fost niciodată pe Pământ! Nu ştii nimic despre Pământ!

  — Am văzut multe filme despre el, mamă. Videotecile sunt pline de benzi despre Pământ. (Da, erau. De câtăva vreme, Pitt susţinea că astfel de filme ar trebui puse sub sechestru, dacă nu chiar distruse. Şi mai susţinea că despărţirea de Sistemul Solar trebuia să însemne într-adevăr o ruptură; că era o mare greşeală permanenta cultivare a unor sentimente artificial romantice legate de Pământ. Insigna nu fusese deloc de acord, dar acum parcă începea să înţeleagă motivele pentru care Pitt gândea cum gândea.)

  — Marlene, reluă ea, nu te poţi lua numai după filmele acelea pe care le-ai văzut. Lucrurile sunt foarte idealizate acolo. Şi marea majoritate a acelor filme se referă la un trecut foarte îndepărtat, când, pe Pământ, starea lucrurilor era mai bună. Deşi, într-un fel, n-a fost ea niciodată atât de bună cum încearcă să sugereze filmele astea.

  — Şi totuşi.

  — Nu „şi totuşi”. Ştii tu cum e Pământul? Este ca o mahala în care nu mai e de trăit. De aceea l-au părăsit oamenii şi au întemeiat Coloniile. În ultimă instanţă, oamenii au renunţat la o planetă mare şi groaznică în favoarea Coloniilor, mai mici, dar mai civilizate. Nimeni nu-şi doreşte acum să schimbe direcţia şi să se întoarcă împotriva curentului.

  — Dar există încă miliarde de oameni care locuiesc pe Pământ.

  — Tocmai de aceea am şi spus că e o mahala în care nu mai e de trăit. Şi cei care au rămas acolo abia aşteaptă să plece, cât de curând vor putea. De aceea s-au născut atât de multe Colonii şi sunt atât de aglomerate. Şi de aceea, draga mea, am părăsit noi Sistemul Solar şi am venit aici.

  Marlene răspunse, cu o voce joasă:

  — Tata era pământean. El nu a părăsit Pământul, cu toate că ar fi putut.

  — Nu, n-a făcut-o. A rămas acolo. Femeia se încruntă, încercând să-şi păstreze vocea egală.

  — De ce, mamă?

  — Hai, Marlene. Doar am mai discutat despre asta. Sunt mulţi care au rămas acasă. N-au vrut să se despartă de un loc familiar. Aproape că nu există familie pe Rotor să nu aibă rude care au rămas pe Pământ. Ştii asta foarte bine. Vrei să te întorci pe Pământ? Despre asta e vorba?

  — Nu, mamă, câtuşi de puţin.

  — Chiar dacă ai vrea să te întorci, eşti la peste doi ani-lumină distanţă de Pământ şi nu te poţi întoarce acolo. Sunt sigură că înţelegi asta.

  — Bineînţeles că înţeleg. Încercam doar să-ţi atrag atenţia că avem un alt Pământ chiar aici: Erythro. Acolo vreau să plec. Acolo tânjesc să plec.

  Insigna nu se mai putu opri. Aproape cu groază se auzi spunând:

  — Deci vrei să fugi de mine, cum a fugit şi tatăl tău.

  — E adevărat, mamă, zise ea, că a fugit de tine? Poate că dacă te-ai fi purtat altfel, lucrurile s-ar fi petrecut altfel.

  — Apoi adăugă cu o voce slabă şi incoloră, de parcă ar fi anunţat că şi-a încheiat masa.

  — Tu l-ai făcut să fugă, nu-i aşa, mamă?

  4. TATĂL.

  Ce ciudat – sau poate, mai bine zis, ce stupid – că încă mai era în stare să-şi facă rău, insuportabil de rău, cu gânduri de felul ăsta, şi încă după paisprezece ani.

  Crile avea peste 1,80 metri, în vreme ce pe Rotor înălţimea medie era puţin sub 1,70 metri. Şi asta era suficient (ca şi în cazul lui Janus Pitt) pentru a-i conferi o aură de autoritate impunătoare care persistase încă multă vreme după ce ajunsese ea să-şi dea seama (fără însă a recunoaşte vreodată complet faţă de ea însăşi) că nu se putea baza pe această autoritate.

  Şi trăsăturile îi erau abrupte şi colţuroase, nasul proeminent şi pomeţii ascuţiţi, bărbia puternică, o expresie parcă flămândă şi nestăpânită. Totul la el respira masculinitate. Când se întâlnea cu el, aproape că avea senzaţia unui parfum aparte şi asta o fascina.

  La vremea aceea, Insigna era încă studentă la astronomie, pe Pământ, dar aştepta cu nerăbdare întoarcerea pe Rotor, unde ar fi avut posibilitatea să se califice pentru a lucra pe Sonda Îndepărtată. Visa cu ochii deschişi la progresul pe care acest proiect l-ar fi făcut posibil (şi nici prin cap nu-i trecea că ea însăşi va contribui la progresul respectiv, în modul cel mai uluitor).

  Apoi l-a cunoscut pe Crile şi s-a trezit, spre marea ei nedumerire, îndrăgostită nebuneşte de un pământean – un PĂMÂNTEAN! Peste noapte, îşi dăduse seama că gândurile ei părăseau Sonda Îndepărtată şi se pregăteau s-o determine să rămână pe Pământ, doar pentru a fi cu el. Încă îşi mai amintea cum o privise el cu uimire şi îşi spusese:

  — Să rămâi aici, cu mine? Mai degrabă aş prefera să vin eu cu tine pe Rotor.

  Ea nu-şi putuse închipui că el ar fi în stare să renunţe la lumea lui pentru ea.

  Cum a reuşit apoi Crile să obţină permisiunea de a veni pe Rotor, Insigna nu a ştiut şi nici n-avea să afle vreodată.

  La urma urmei, regulile de imigrare erau foarte stricte. Odată ce o Colonie ajungea să aibă o populaţie apreciabilă, imigrarea era redusă drastic. Întâi pentru că exista un număr finit de persoane pe care Colonia respectivă îi putea adăposti confortabil, iar în al doilea rând, pentru că orice Colonie făcea un efort considerabil pentru a-şi menţine un echilibru ecologic stabil. Cei ce veneau de pe Pământ cu afaceri importante – sau chiar cei ce veneau din alte Colonii – erau nevoiţi să treacă prin proceduri îndelungate şi plicticoase de decontaminare, printr-o anumită perioadă de izolare şi apoi se trezeau siliţi să plece înapoi cât mai curând cu putinţă.

  Şi totuşi, iată-l pe Crile, de pe Pământ. Odată, el chiar i se plânsese, plictisit, de săptămânile de aşteptare care făceau parte din procedura de decontaminare, iar acum, insistenţa lui de a o urma îi provocase femeii o stare de fericire. Era evident că o iubea suficient ca să dorească să se supună procedurii respective, doar pentru a fi cu ea.

  Cu toate acestea, erau perioade când el părea a se retrage cu totul în sine, când nu mai era atent cu ea deloc şi atunci ea se întreba care era motivul real care-l mânase pe el spre Rotor şi-l convinsese să înfrunte obstacolele. Poate că nu ea era acest motiv, ci nevoia lui de a evada de pe Pământ. Nu cumva comisese vreo infracţiune? Sau poate îşi făcuse un duşman de moarte? Poate părăsise vreo femeie de care se plictisise? Dar Insigna nu îndrăznise niciodată să-l întrebe.

  Iar el nu-i oferise niciodată astfel de informaţii.

  Chiar şi după ce i se permisese accesul pe Rotor, exista totuşi problema duratei şederii lui acolo. Biroul de Imigraţii trebuia să-i acorde un permis special care să-i ateste calitatea de cetăţean al satelitului Rotor, iar acest lucru nu se întâmpla decât arareori, părând cu atât mai puţin probabil acum.

  Insigna însă găsea că toate motivele pentru care Crile Fisher nu putea fi acceptat pe Rotor nu erau decât stimulente în plus pentru fascinaţia care o stăpânea. Găsea că originea lui pământeană îl făcea diferit, atrăgător, şi-i conferea aproape o aură de mister. Rotorienii autentici aveau motive să-l dispreţuiască fiindcă era străin – indiferent că avea sau nu să dobândească, într-un târziu, cetăţenia rotoriană – dar ea găsea şi-n asta o sursă de încântare erotică. Ar fi fost în stare să lupte pentru el împotriva unei întregi lumi ostile şi ar fi triumfat.

  Când el încercă să-şi găsească o slujbă care să-i permită să-şi câştige existenţa şi să ocupe o poziţie oarecare în noua societate, ea fu aceea care remarcă faptul că dacă s-ar fi căsătorit cu o rotoriană – dar o rotoriană autentică, la a treia generaţie – acesta ar fi constituit un element de puternică persuasiune pentru Biroul de Imigraţii să-i acorde cetăţenia.

  Crile păru surprins să audă asta, de parcă lui nici nu-i trecuse prin cap, iar apoi păru mulţumit de idee. Insigna însă încercă un sentiment de dezamăgire. Ar fi fost mult mai măgulitor să te căsătoreşti din dragoste decât pentru a obţine cetăţenia, dar, îşi zise în sinea ei, dacă-i musai…

  Aşa că, după o logodnă lungă, tipic rotoriană, se căsătoriră.

  Viaţa lor însă nu se schimbă cine ştie ce. El nu era un amant înfocat, dar nici înainte de căsătorie nu fusese. Îi oferise un soi de afecţiune absentă, o căldură ocazională care o ajuta pe ea să-şi păstreze o stare aproape de fericire, chiar dacă nu se simţea copleşită. El nu era niciodată brutal, răuvoitor sau crud în mod făţiş şi, la urma urmei, chiar renunţase la lumea lui de dragul ei, iar pentru a fi cu ea trecuse chiar prin încercări relativ neplăcute. Cu siguranţă că toate acestea puteau fi considerate în favoarea lui, iar Insigna aşa le considera.

  Dar chiar şi în calitate de cetăţean cu drepturi depline, căci cetăţenia îi fusese acordată în urma căsătoriei, el îşi păstrase în sinea lui un miez de nemulţumire. Insigna era conştientă de asta şi nu-l învinuia. O fi fost el cetăţean cu drepturi depline, dar nu era rotorian autentic şi, ca atare, multe dintre activităţile cele mai interesante de pe Rotor nu-i erau accesibile. Ea nu ştia ce pregătire profesională avea Crile, pentru că el nu pomenise niciodată nimic despre studiile lui. Nu părea needucat şi, de altfel, a fi autodidact nu era o ruşine, iar Insigna ştia că pe Pământ oamenii nu considerau studiile superioare o necesitate, aşa cum făceau locuitorii Coloniilor.

  Gândul acesta însă o sâcâia. N-o deranja că soţul ei era pământean şi că prietenii şi colegii ei ar putea-o privi de sus din cauza asta. Dar nu ştia dacă ar fi în stare să treacă nepăsătoare peste faptul că se măritase cu un pământean fără studii superioare.

  Din fericire însă nimeni nu insinua vreodată că soţul ei ar fi fost un pământean fără studii superioare, iar el asculta cu destulă răbdare poveştile despre munca pe Sonda Îndepărtată. Cu toate acestea, ea nu-i punea niciodată cunoştinţele la încercare aducând în discuţii detalii tehnice. Uneori, el punea întrebări sau emitea comentarii care făceau aluzie la eventuale detalii tehnice, iar ea le preţuia când se iveau, pentru că reuşise întotdeauna să se convingă pe ea însăşi că întrebările şi comentariile cu pricina erau inteligente.

  Fisher îşi găsise o slujbă la una dintre ferme, o slujbă perfect respectabilă, chiar esenţială, dar nu una care să-i acorde o poziţie importantă pe scara socială. Nu se plângea şi nici nu dădea semne de agitaţie – ea îi recunoştea aceste merite – dar nici nu vorbea niciodată despre munca lui şi nici nu manifesta bucurie în privinţa acesteia. Şi în plus, aerul acela nesatisfăcut nu-l părăsea niciodată.

  Aşa că Insigna învăţă să nu încerce să-l întrebe cu veselie „Cum a fost azi la muncă, dragul meu?”.

  De puţinele ori când întrebase, la început, răspunsul fusese un sec „Nimic deosebit”. Şi cu asta, basta, nimic în plus, în afară de o fugară privire agasată.

  În cele din urmă, ea începu să aibă emoţii în privinţa unor eventuale discuţii cu el, chiar pe teme mărunte, de bârfă şi greşeli elementare de serviciu. Pentru că şi asta ar fi putut constitui un prilej de comparaţii neplăcute între slujba ei şi a lui.

  Insigna se simţea nevoită faţă de ea însăşi să recunoască faptul că n-avea motive evidente de temeri în această privinţă şi că, de fapt, era vorba de sentimentul ei de nesiguranţă mai degrabă decât de al lui. Fisher nu dădea semne că şi-ar pierde răbdarea când ea se trezea în situaţii în care discuţia despre ziua ei de muncă devenea aproape necesară. Uneori chiar punea întrebări, cu un interes palid, despre hiperasistenţă, numai că Insigna ştia prea puţine despre aceasta.

  El părea interesat de politica de pe Rotor, deşi manifesta nerăbdarea şi intoleranţa tipice unui pământean faţă de meschinăria problemelor. Ea făcea eforturi ca să nu lase să i se vadă nemulţumirea în privinţa acestei atitudini.

  În cele din urmă, între ei se instală o tăcere întreruptă doar de discuţii indiferente despre filmele pe care le vedeau, despre activităţile sociale care le umpleau vremea şi despre măruntele schimbări ale vieţii.

  Toate acestea nu duseră la o stare manifestă de nefericire. Cozonacul se schimbase repede în pâine albă, dar nu mai rău de atât.

  Ba chiar exista şi un mic avantaj al schimbării. Munca în condiţii de securitate şi confidenţialitate dintre cele mai severe însemna că n-aveai voie să vorbeşti nimănui despre ea. Dar câţi nu făceau mărturisiri parţiale soţului sau soţiei, în pofida regulamentelor? Insigna n-o făcuse, căci tentaţia era mică, din motive lesne de-nţeles, iar propria ei muncă nu era supusă unor astfel de regulamente.

  Când însă descoperi Steaua Vecină, munca ei deveni brusc şi fără avertismente prealabile strict secretă şi ea se întrebă cum s-ar fi descurcat dacă lucrurile n-ar fi stat aşa cum stăteau. Cu siguranţă că lucrul cel mai natural de făcut ar fi fost să-i împărtăşească soţului ei marea descoperire, datorită căreia numele Eugenia Insigna avea să figureze, cu certitudine, în analele astronomice atâta vreme cât va exista omenirea. Poate că i-ar fi spus chiar înainte să-i spună lui Pitt. Poate c-ar fi dat buzna în dormitor ţopăind şi strigând:

  — Ghici ce-am descoperit! Ghici ce-am descoperit! Nici prin cap nu-ţi trece…

  Dar n-o făcuse. Nici nu se gândise că Fisher ar fi putut fi interesat. Poate că vorbea cu colegii lui de la fermă despre munca lui şi a lor, poate cu acei fermieri sau muncitori necalificaţi, cu ea în nici un caz.

  Aşa că nu fu nevoită să facă nici un efort ca să se abţină să pomenească de Nemesis. Între ei doi această problemă era absentă, nu i se simţea lipsa, pur şi simplu nu exista, până în ziua oribilă în care căsnicia lor luă sfârşit.

  Oare când trecuse ea din toată inima de partea lui Pitt?

  La început, fusese indignată şi dezgustată de ideea de a păstra secretul asupra Stelei Vecine şi teribil de tulburată şi temătoare faţă de ideea de a părăsi Sistemul Solar pentru o destinaţie despre care nu ştia mai nimic, în afara poziţiei sale aproximative în spaţiu. I se părea greşit, dezonorant şi chiar nedrept din punct de vedere etic, să porneşti la construirea unei noi civilizaţii pe furiş, într-un fel care excludea tot restul omenirii.

  Se lăsase convinsă de argumentul siguranţei Coloniei, dar intenţia ei fusese să continue personal lupta cu Pitt, pentru a aduce noi contraargumente. Le repetase pe toate în gând până când le făcuse imbatabile şi solide, dar apoi, nu ştia nici ea de ce, nu i le mai prezentase lui Pitt niciodată.

  Întotdeauna el era cel care lua iniţiativa.

  Pitt îi spusese cândva, la început:

  — Ţine minte, Eugenia, că ai descoperit Steaua Vecină mai mult sau mai puţin accidental şi oricare dintre colegii tăi ar putea face la fel.

  — Este puţin probabil…, începu ea.

  — Nu, Eugenia, nu ne putem baza pe probabilităţi, oricât de mici. Trebuie să ne asigurăm. Vei avea grijă ca nimeni să nu facă investigaţii în această direcţie, ca nimeni să nu dorească să studieze acele date tipărite de calculator, care ar divulga poziţia stelei Nemesis.

  — Cum aş putea să fac aşa ceva?

  — Foarte simplu. Am vorbit cu împuternicitul Comisiei Guvernamentale şi începând chiar din clipa asta eşti singura conducătoare a proiectului Sonda Îndepărtată.

  — Dar asta ar însemna că am fost avansată peste capul…

  — Da. Înseamnă că ai fost avansată, că ai primit responsabilităţi mari şi că lor le corespund un salariu şi o poziţie socială adecvate. Care dintre aceste aspecte te deranjează?

  — Niciunul dintre aceste aspecte nu mă deranjează, zise Insigna, simţind că inima îi bate mai tare.

  — Sunt sigur că îţi poţi îndeplini atribuţiile de Astronom Şef mai mult decât corespunzător, dar principalul tău scop va fi să iei toate măsurile pentru ca munca desfăşurată sub conducerea ta să fie de cea mai înaltă calitate şi semnificaţie şi mai ales să nu aibă nimic de-a face cu Nemesis.

  — Dar, Janus, nu poţi păstra secretul absolut pentru totdeauna.

  — Nici nu intenţionez. O dată ieşiţi din Sistemul Solar, vom şti cu toţii unde ne ducem. Dar până atunci, vor şti cât mai puţini şi chiar şi aceştia vor afla cât mai târziu cu putinţă.

  Faptul că fusese avansată, remarcase Insigna în sinea ei puţin ruşinată, îi cam tempera pofta de a avea obiecţii.

  Cu altă ocazie, Pitt îi spusese:

  — Şi cu soţul tău cum rămâne?

  — Ce-i cu soţul meu? fu Insigna gata de apărare.

  — Am înţeles că este pământean…

  Insigna strânse din buze.

  — Este de origine pământeană, dar are cetăţenia rotoriană.

  — Înţeleg. Presupun că nu i-ai spus nimic despre Nemesis.

  — Absolut nimic.

  — Şi soţul ăsta al tău ţi-a spus vreodată de ce a părăsit Pământul şi s-a străduit atât de mult să devină cetăţean rotorian?

  — Nu, nu mi-a spus. Şi nici eu nu l-am întrebat.

  — Dar nu ţi-ai pus niciodată problema?

  Insigna ezită o clipă şi apoi spuse adevărul:

  — Ba da, uneori mi-am pus această problemă.

  Pitt surâse:

  — Atunci poate că ar trebui să-ţi spun eu.

  Şi îi spuse, puţin câte puţin. Niciodată într-o manieră prea bătătoare la ochi. Niciodată ca o rupere de zăgazuri, ci mai degrabă ca o prelingere lină de apă la fiecare conversaţie. Şi asta o scoase din carapacea ei intelectuală. Pentru că, trăind pe Rotor, devenea extrem de uşor să nu mai ai în vedere decât aspectele rotoriene ale vieţii.

  Dar, mulţumită lui Pitt, mulţumită celor spuse de el şi mulţumită filmelor pe care i le recomandă spre vizionare, Eugenia deveni conştientă de problemele Pământului, de suprapopularea lui, de violenţa şi foametea care stăpâneau regiuni întinse, de droguri şi de alienare, începu să înţeleagă Pământul şi să-l vadă ca pe o prăpastie a nenorocirilor îngrozitoare, de care oricine cu mintea întreagă nu putea dori decât să fugă. Acum nu se mai întreba, bănuitoare, de ce-şi dorise atât de mult Crile Fisher să părăsească Pământul. Nu se mai întreba decât de ce îi urmaseră exemplul atât de puţini pământeni.

  Şi nici situaţia Coloniilor nu era cu mult mai strălucită. Deveni şi ea, în sfârşit, conştientă de felul cum începeau toate să se izoleze din ce în ce mai mult, cum se închideau în ele însele, cum oamenii erau împiedicaţi să se mai deplaseze liber de la o Colonie la alta. Nici o Colonie nu dorea flora şi fauna microscopică a celorlalte, comerţul se domolea încetul cu încetul şi era desfăşurat, din ce în ce mai mult, de nave automate, ale căror încărcături erau sterilizate cu multă grijă.

  Coloniile erau, acum, însufleţite doar de certuri, iar părerea fiecăreia despre celelalte era că sunt oribile şi de nesuportat. Şi Coloniile din jurul lui Marte erau într-o situaţie la fel de neplăcută. Numai în zona asteroizilor mai existau Colonii care să se multiplice liber, dar chiar şi acelea deveneau suspicioase şi bănuitoare faţă de Coloniile din interiorul Galaxiei.

  Insigna începea să simtă că e din ce în ce mai mult dispusă să fie de acord cu Pitt, ba chiar să se entuziasmeze la ideea abandonării acestei intolerabile stări de lucruri, la perspectiva de a pune bazele unui nou sistem de lumi, din care cauzele răului şi ale suferinţei fuseseră eradicate. Un început nou, o şansă nouă.

  Apoi, descoperi că aştepta un copil şi entuziasmul începu să i se domolească de-a binelea. Dacă era vorba doar de ea şi de Crile, riscurile unei călătorii atât de lungi păreau să merite a fi asumate, dar era vorba de un copil, de un nou-născut…

  Pitt însă nu se arătă tulburat. O felicită chiar.

  — Copilul se va naşte aici şi vei avea chiar ceva timp pentru a te obişnui cu noua ta situaţie de mamă. Până vom fi noi gata de plecare va mai trece un an şi jumătate cel puţin. Şi până atunci, vei fi avut timp să realizezi ce norocoasă eşti că aşteptarea nu-ţi va mai fi prelungită. Copilul nu va păstra în memorie nici un fel de amintiri tragice despre o planetă fără speranţă şi despre o omenire jalnic fărâmiţată în tabere adverse. Nu-i va fi dat să cunoască decât o lume nouă, între ai cărei locuitori vor exista o armonie şi o înţelegere bine fundamentate cultural. Va fi un copil norocos. Un copil cu un destin fericit. Fiul şi fiica mea sunt deja prea mari pentru un astfel de noroc, sunt deja marcaţi.

  Şi din nou Insigna fu convinsă şi începu să gândească astfel. Iar mai târziu, pe măsură ce se apropia momentul naşterii lui Marlene şi după aceea, Insigna începu, cu adevărat, să se teamă de întârzieri, să se înspăimânte că, dacă nu plecau mai repede, copilul va fi cumva marcat de eşecul acesta suprapopulat care purta numele de Sistemul Solar.

  Era deja de partea lui Pitt, în întregime.

  Fisher părea fascinat de Marlene, spre marea uşurare a Eugeniei. Nu crezuse că o să fie cine ştie ce de capul lui ca tată. Şi totuşi, părea s-o răsfeţe chiar şi-şi asumă cu bucurie partea lui de îndatoriri legate de creşterea ei. Ba chiar asta părea să-l înveselească.

  În primul an de viaţă al Marlenei, Sistemul Solar se umplu de zvonuri cum că Rotor intenţiona să se desprindă. Rezultatul fu o criză ce cuprinse aproape întregul Sistem Solar, iar Pitt, care era considerat în mod firesc următorul guvernator, fu amuzat într-un fel aproape macabru.

  — Ei bine, ce-ar putea face? spunea el. Nu ne pot opri în nici un fel, iar toate acuzaţiile de lipsă de loialitate pe care ni le aduc în gura mare, împreună cu propriile lor demonstraţii de şovinism, nu vor face decât să îi împiedice să-şi continue cercetările în domeniul hiperasistenţei, ceea ce ar fi pentru noi o favoare binevenită.

  Insigna spuse:

  — Dar oare cum s-o fi aflat, Janus?

  — Am avut eu grijă. Pitt surâse. În acest moment nu mă mai deranjează deloc să se afle că dorim să plecăm, atâta vreme cât nu ni se cunoaşte destinaţia. La urma urmei nici n-ar fi posibil să mai păstrăm prea mult secretul plecării noastre. Va trebui să votăm, după cum ştii, şi, de vreme ce toţi rotorienii vor afla despre plecare, va afla şi restul Sistemului Solar.

  — Să votăm?

  — Sigur. Ia gândeşte-te. Nu putem porni la drum cu o Colonie plină de oameni care se tem să-şi părăsească Soarele sau cărora li se va face dor de el prea curând. N-am reuşi niciodată să ne mai atingem scopul. Nu dorim să-i luăm cu noi decât pe cei dornici, chiar nerăbdători să ne urmeze.

  Avea, bineînţeles, dreptate în întregime. Campania pentru obţinerea acordului locuitorilor de pe Rotor de a părăsi Sistemul Solar începu aproape imediat, iar faptul că vestea „transpirase” deja servi drept pernă de amortizare, atât a reacţiei celor din afara Coloniei Rotor, cât şi a rotorienilor înşişi. Şi, fireşte, unii rotorieni fură entuziasmaţi de perspectiva plecării, alţii fură înspăimântaţi.

  Fisher reacţionă printr-o încruntare furioasă şi într-o zi izbucni:

  — E o nebunie.

  — E inevitabil, răspunse Insigna cu un aer studiat de neutralitate.

  — De ce? Nu văd nici un motiv pentru care ar trebui s-o luăm razna printre stele. Unde să ne ducem? Nu există nimic dincolo de Sistemul Solar.

  — Ba există miliarde de stele.

  — Da, dar câte planete locuibile? Nu cunoaştem nici o planetă locuibilă şi foarte puţine de orice fel. Sistemul Solar este singurul nostru cămin.

  — Explorarea este în sângele omenirii. (Asta era una dintre frazele preferate ale lui Pitt.)

  — Asta era o prostie romantică. Chiar crede cineva că oamenii vor vota să se rupă de restul omenirii şi să se piardă în spaţiu?

  Insigna replică:

  — Din câte am înţeles până acum, Crile, se pare că pe Rotor sentimentele sunt în favoarea plecării.

  — Asta e propagandă. Chiar crezi că oamenii vor dori să părăsească Pământul? Niciodată. Dacă se ajunge la asta, noi ne întoarcem pe Pământ.

  Insigna simţi o gheară care-i încleşta inima. Dar spuse:

  — Nu. Vrei să suferi toată viaţa din cauza unui uragan, crivăţ, mistral sau cum i-o mai fi zicând? Vrei nămeţi, cascade, curenţi şuierători de aer?

  El ridică din sprâncene.

  — Nu e chiar atât de rău, ştii? Din când în când, e drept, mai sunt şi furtuni, dar pot fi prevăzute. Şi de fapt sunt chiar interesante când nu sunt prea puternice. E fascinant: ceva arşiţă, ceva frig, ceva precipitaţii. Asta înseamnă variaţie. Şi te ajută să te bucuri de viaţă. În plus, gândeşte-te la diversitatea specificurilor culinare…

  — Specific culinar? Cum te poţi gândi la asta? Majoritatea oamenilor de pe Pământ suferă de subnutriţie. Nu adunăm noi aproape tot timpul transporturi umanitare de hrană pentru a le trimite pe Pământ?

  — Unii rabdă de foame. Nu înseamnă că e ceva universal valabil.

  — Bine, dar nici nu te gândi că aş accepta ca Marlene să trăiască în asemenea condiţii.

  — Miliarde de copii trăiesc astfel.

  — Iar al meu nu se va afla printre ei, replică Insigna tăios.

  De-acum îşi pusese toate speranţele în Marlene, care i se părea ultima şansă de a menţine familia unită. În curând, copilul împlinea zece luni, îi ieşiseră deja doi dinţişori în gingia de sus şi doi în cea de jos, se putea târî de colo-colo, ţinându-se de vergelele de lemn ale ţarcului ei de joacă şi privea lumea cu ochii ei inteligenţi şi uimiţi.

  Fisher era încă vrăjit de fata lui urâţică, ba chiar se vedea cu ochiul liber că era mai captivat ca niciodată. Când n-o legăna în braţe sau pe genunchi, o privea cu nesaţ şi se minuna afectuos de ochii ei frumoşi. Părea să nu-i vadă decât această unică trăsătură frumoasă, pe care o considera suficientă pentru a compensa tot ceea ce-i lipsea fetiţei.

  În mod sigur Fisher nu s-ar fi întors pe Pământ, dacă asta ar fi însemnat o despărţire definitivă de Marlene. Insigna nu se simţea deloc sigură că Fisher ar fi ales-o pe ea, femeia de care se îndrăgostise şi cu care se căsătorise, în defavoarea Pământului, numai că în ecuaţie mai intra şi Marlene, care, în mod sigur, avea să fie factorul decisiv.

  În mod sigur…?

  În ziua imediat următoare votului, Eugenia Insigna îl găsi pe Fisher alb ca varul de mânie. El rosti, sau mai bine zis şuieră printre dinţi:

  — Votul a fost măsluit.

  — Şşş, răspunse ea. Trezeşti copilul.

  Şi pentru o clipă el chiar îşi ţinu vizibil răsuflarea, strâmbându-se de efortul de a se stăpâni. Insigna se relaxă imperceptibil şi rosti cu voce mică:

  — Nu e nici o îndoială că oamenii vor să plece.

  — Tu ai votat să pleci?

  Ea reflectă. N-avea nici un rost să încerce să-i tempereze furia, minţindu-l. Doar îşi manifestase sentimentele destul de evident. Răspunse:

  — Da.

  — Presupun că aşa ţi-a ordonat Pitt, zise el.

  Asta o luă prin surprindere.

  — Nu! Sunt în stare să iau şi singură hotărâri.

  — Dar tu şi cu el…, lăsă fraza în suspensie.

  Ea simţi că-i creşte brusc tensiunea.

  — Ce vrei să spui? replică, la rândul ei, furioasă. (Doar n-avea de gând s-o acuze de infidelitate?)

  — Ah, politicianul ăla! Vrea să devină Guvernator cu orice preţ. Toată lumea ştie asta. Iar tu vrei să parvii împreună cu el. Loialitatea politică te va ajuta să urci în schemă, nu?

  — Unde, unde să urc? Nu doresc să urc nicăieri. Eu sunt astronom, nu politician.

  — Dar ai fost avansată, nu? Ai fost promovată peste capul altora mai în vârstă şi cu mai multă experienţă decât tine.

  — Îmi place să cred că asta s-a întâmplat datorită faptului că am muncit din greu. („Oare cum avea să reuşească să se apere acum, fără să-i spună adevărul?”)

  — Sunt convins că asta este ceea ce îţi place să crezi. Dar, de fapt, i se datorează lui Pitt.

  Insigna trase adânc aer în piept.

  — Eşti conştient unde vom ajunge cu această discuţie?

  — Ascultă! Vocea lui era scăzută, aproape şoptită, de când ea îi amintise că Marlene dormea. Eu nu pot crede că oamenii care alcătuiesc o întreagă Colonie doresc să rişte o călătorie bazată pe hiperasistenţă. De unde poţi şti ce se va întâmpla? De unde ştii că va fi posibil? Am putea muri cu toţii.

  — Proiectul Sonda Îndepărtată a fost încununat de succes.

  — Şi pe Sonda asta Îndepărtată a existat ceva viu? Dacă nu a existat, cum poţi şti care va fi reacţia unei fiinţe vii la hiperasistenţă? Ce ştii tu, de fapt, despre hiperasistenţă?

  — Nimic.

  — De ce? Doar lucrezi acolo, în laborator, nu la fermă, pe câmp, ca mine. („Ia te uită, chiar este gelos”, îşi zise Insigna.) Cu glas tare însă, spuse:

  — Când spui laborator, pari să crezi că suntem toţi înghesuiţi într-o singură încăpere. Ţi-am spus. Eu sunt astronom şi nu ştiu nimic despre hiperasistenţă.

  — Vrei să spui că Pitt nu ţi-a spus nimic despre asta?

  — Despre hiperasistenţă? Nu ştie nici el.

  — Vrei să spui că nimeni nu ştie nimic despre hiperasistenţă?

  — Bineînţeles că nu asta vreau să spun. Ştiu specialiştii în hiperspaţiu. Hai, zău, Crile. Cei care trebuie să ştie, ştiu. Ceilalţi nu.

  — Atunci e secret pentru toată lumea, cu excepţia celor câţiva specialişti.

  — Exact.

  — Atunci n-ai cum să ştii dacă hiperasistenţa este ceva sigur. Numai specialiştii în hiperspaţiu ştiu. Dar de unde crezi tu că ştiu ei?

  — Presupun că au făcut experimente.

  — Presupui.

  — Este o presupunere rezonabilă. Ne-am asigurat că este o metodă lipsită de pericole.

  — Şi presupun că specialiştii ăştia şi politicienii de la putere nu mint niciodată.

  — Dar vor veni şi ei cu noi. Şi, în plus, sunt sigură că au făcut experimente.

  El o privi cu ochii îngustaţi:

  — Acum eşti sigură. Sonda Îndepărtată a fost proiectul tău. A existat vreo formă de viaţă la bord?

  — Nu am fost implicată în activităţile concrete legate de Sondă. M-am ocupat numai de interpretarea datelor astronomice culese de Sondă.

  — Nu mi-ai răspuns la întrebarea despre forme de viaţă.

  Insigna îşi pierdu răbdarea.

  — Ascultă, nu am poftă câtuşi de puţin să mă mai las supusă acestui interogatoriu interminabil, iar copilul începe să fie neliniştit. Aş avea şi eu o întrebare de pus. Tu ce intenţionezi să faci? Vii?

  — Nu sunt obligat. Astea sunt condiţiile votului: cine nu vrea să vină, nu e obligat.

  — Ştiu că nu eşti obligat, dar vei veni? Cu siguranţă că nu vrei ca familia noastră să se destrame.

  Ea încercă să surâdă rostind această replică, dar nu i se păru că a reuşit să fie prea convingătoare.

  Fisher spuse rar, posomorât:

  — Nu vreau nici să părăsesc Sistemul Solar.

  — Şi atunci preferi să mă părăseşti pe mine? Şi pe Marlene?

  — De ce ar trebui s-o părăsesc şi pe Marlene? Chiar dacă tu eşti dispusă să-ţi rişti viaţa în aventura asta absurdă, de ce să însemne ca trebuie să rişti şi viaţa copilului?

  Ea răspunse încordată:

  — Dacă eu plec, Marlene vine cu mine. Bagă-ţi bine asta în cap, Crile. Tu unde ai vrea s-o duci? În cine ştie ce Colonie, pe jumătate moartă, din centura de asteroizi?

  — Bineînţeles că nu. Eu sunt de pe Pământ şi mă pot întoarce acolo oricând doresc.

  — Să te întorci pe o planetă muribundă? Minunat.

  — Mai are încă ani buni în faţă, te asigur.

  — Atunci de ce ai plecat de acolo?

  — Am crezut că mi-ar prinde bine să văd şi alte locuri. Nu mi-am închipuit că venirea pe Rotor o să se dovedească un drum cu sens unic către nicăieri, o fundătură.

  — Nu către nicăieri, izbucni Insigna, torturată dincolo de limitele suportabilului. Dacă ai şti unde mergem, n-ai mai fi aşa dornic să te întorci de unde ai venit.

  — De ce? Unde pleacă Rotor?

  — Spre stele.

  — Spre uitare.

  Se priviră fix unul pe altul, iar Marlene, deschizând ochii, scoase un scâncet subţire, vrând parcă să dea un semn că s-a trezit. Fisher îşi coborî privirea asupra copilului şi, îndulcindu-şi vocea, spuse:

  — Eugenia, nu e nevoie să ne despărţim. Eu unul nu vreau s-o părăsesc pe Marlene. Şi nici tu nu vrei. Vino cu mine.

  — Pe Pământ?

  — Da. De ce nu? Am mulţi prieteni acolo. Chiar şi acum. Fiind soţia şi copilul meu, nu veţi avea probleme de imigrare. Pământul nu este atât de obsedat de echilibrul ecologic. Şi vom locui pe o planetă uriaşă, nu pe o prăpădită de băşică în spaţiu.

  — Da, vom locui pe o băşică uriaşă, nemaipomenit de prăpădită. Niciodată. Nu.

  — Atunci lasă-mă s-o iau pe Marlene cu mine. Dacă tu găseşti că această călătorie merită riscul, pentru că eşti astronom şi vrei să studiezi Universul, asta e treaba ta, dar copilul ar trebui să rămână aici, în Sistemul Solar, în siguranţă.

  — În siguranţă pe Pământ? Eşti ridicol. Asta a fost scopul acestei discuţii? Să mă zăpăceşti ca să-mi iei copilul?

  — Copilul nostru.

  — Copilul meu. Tu pleci. Şi chiar vreau să pleci, dar să nu te atingi de copilul meu. Spui că-l cunosc pe Pitt. Ei bine, da, îl cunosc. Şi asta înseamnă că pot aranja să fii trimis pe centura de asteroizi, indiferent că vrei sau nu, şi pe urmă n-ai decât să-ţi găseşti singur calea înapoi către Pământul tău iubit, intrat în descompunere. Acum ieşi din casa mea şi găseşte-ţi singur un loc unde să dormi până când vei fi deportat. Şi când îmi vei comunica unde poţi fi găsit, am să-ţi expediez bunurile tale personale. Nici să nu te gândeşti să te întorci. Acest loc va fi pus sub pază.

  În clipele când rosti toate acestea, deşi cu inima înecată de amărăciune, Insigna crezu cu tărie fiecare cuvânt. Ar fi putut încerca să-l convingă, să-l farmece, să-l păcălească, să-l implore, să pledeze. Dar n-o făcuse. Îi dăduse doar dovada asprimii ei neiertătoare şi-l gonise.

  Şi Fisher chiar plecase. Ea chiar trimisese lucrurile. Iar el chiar refuză să plece cu Rotor. Şi chiar fu deportat. Ea presupunea că se dusese pe Pământ.

  Dar pe ea şi pe Marlene le părăsise pentru totdeauna.

  Ea îl gonise şi el plecase pentru totdeauna.

  5. DARUL.

  Insigna stătea pur şi simplu acolo, teribil de surprinsă de ea însăşi. Nu mai împărtăşise nimănui această poveste, deşi trăise cu ea în suflet vreme de paisprezece ani. Nici prin cap nu-i trecuse vreodată s-o spună cuiva. Fusese convinsă că o va lua cu ea în mormânt.

  Nu pentru că ar fi fost ceva de care să se ruşineze, ci, pur şi simplu, pentru că era ceva de natură profund personală.

  Şi iată că acum o istorisise, pe larg şi fără ocolişuri, fiicei ei adolescente, adică unei persoane pe care, până în momentul când începuse să vorbească, o considerase un copil, un copil condamnat, în mod ciudat şi iremediabil, să nu se maturizeze prea curând.

  Iar acest copil o privea acum solemn, cu ochii săi întunecaţi, fără să clipească, cu o expresie cumva adultă, amintind de înţelepciunea unei bufniţe. În cele din urmă, spuse:

  — Deci, de fapt, l-ai gonit, tu l-ai gonit, nu?

  — Într-un fel, da. Dar eram furioasă. Voia să mi te ia pe tine. Să te ducă pe Pământ.

  — Făcu o pauză şi apoi continuă cu o undă de speranţă: Înţelegi?

  Marlene întrebă:

  — Chiar atât de mult doreai să rămân cu tine?

  Insigna replică, indignată:

  — Bineînţeles!

  — Şi apoi, sub privirea calmă şi fixă a acelor ochi, se opri şi încercă să gândească ceea ce până atunci nu îndrăznise. Oare chiar îşi dorise atât de mult să rămână Marlene cu ea? Apoi răspunse, plină de calm: Bineînţeles. Ce motive aş fi putut avea să nu vreau asta?

  Marlene scutură din cap şi, pentru o clipă, avu din nou expresia aceea bosumflată.

  — Nu prea cred că am fost un copil fermecător. Poate că el mă dorea într-adevăr. Nu cumva ai fost furioasă că mă dorea pe mine mai mult decât pe tine? Nu cumva m-ai păstrat numai pentru că el mă dorea atât de mult?

  — Ce lucruri oribile spui. Nu e adevărat deloc, zise Insigna, nefiind sigură de ceea ce spunea. Discuţiile de genul ăsta cu Marlene începeau să fie teribil de incomode. Pentru că devenea din ce în ce mai evidentă capacitatea Marlenei de a sesiza esenţa lucrurilor fără greş, în profunzime. Insigna mai observase asta în repetate rânduri, dar o pusese pe seama unor coincidenţe, a faptului că, uneori, acest copil nefericit se întâmpla să o nimerească. Dar coincidenţele începuseră să se repete din ce în ce mai des, iar Marlene părea să fi dat de gustul acestor situaţii, în care putea reteza interlocutorului vorba şi ocolişurile.

  — Marlene, zise Insigna. Ce te-a făcut să crezi că eu l-am gonit pe tatăl tău? Doar sunt sigură că nu ţi-am spus niciodată aşa ceva şi nici nu ţi-am dat motive să bănuieşti adevărul, nu?

  — Nu ştiu cum se face că ştiu unele lucruri, mamă. Uneori, pur şi simplu, îl pomeneşti pe tata, de faţă cu mine sau cu altcineva, şi întotdeauna e ceva în vocea ta care pare să spună că există ceva de care îţi pare rău, ceva pe care parcă-ţi doreşti să-l poţi face din nou, altfel.

  — Chiar aşa? Nu am simţit niciodată astfel.

  — Şi pe urmă, puţin câte puţin, aceste impresii mi se clarifică. Felul cum vorbeşti, cum arăţi când spui anumite lucruri…

  Insigna o privi atent pe fiica ei, apoi spuse brusc:

  — La ce mă gândesc acum?

  Marlene tresări uşor şi apoi chicoti încetişor. Nu prea îi stătea în obicei să râdă şi acest chicot era, în general, expresia maximă de amuzament. Spuse:

  — Asta e simplu. Te gândeşti că ştiu la ce te gândeşti, numai că te înşeli. Nu pot citi gândurile oamenilor. Pot doar să-mi dau seama de anumite lucruri judecând după vorbe, sunete, expresii şi mişcări. Oamenii nu pot păstra cu desăvârşire secret ceea ce gândesc. Iar eu îi studiez de mult.

  — De ce? Vreau să spun de ce-ai simţit nevoia să-i observi, atât de atent, pe cei din jurul tău?

  — Pentru că atunci când eram copil toată lumea mă minţea. Îmi tot spuneau ce drăgălaşă sunt. Sau îţi spuneau ţie când ştiau că ascult şi eu. Şi întotdeauna aveau o expresie care spunea foarte limpede „De fapt, nu cred deloc aşa ceva”. Şi nici măcar nu-şi dădeau seama că era scris clar pe chipurile lor. La început nici nu mi-a venit să cred că nu-şi dau seama. Dar apoi mi-am spus „Probabil că li se pare mai comod să se amăgească aşa, crezând că spun adevărul”.

  Marlene făcu o pauză şi apoi o întrebă brusc pe mamă-sa:

  — De ce nu i-ai spus tatei unde urma să plecăm?

  — Nu se putea. Nu era numai secretul meu.

  — Poate dac-ai fi făcut-o, ar fi venit cu noi.

  Insigna scutură din cap violent.

  — Nu, n-ar fi venit. Se hotărâse deja să se întoarcă pe Pământ.

  — Dar dacă i-ai fi spus, mamă, domnul Guvernator Pitt nu l-ar fi lăsat să plece, nu? Tata ar fi ştiut prea multe.

  — Pe atunci Pitt nu era Guvernator, spuse Insigna absentă, nedându-şi seama că asta era irelevant. Apoi, brusc, vigoarea reveni în glasul ei:

  — Nu m-aş fi mulţumit să rămână în aceste condiţii. Tu te-ai fi mulţumit?

  — Nu ştiu. Nu pot să-ţi spun cum ar fi fost dacă ar fi rămas cu noi.

  — Eu însă pot. Insigna se simţea de parcă ar fi retrăit arsura de atunci. Gândul îi zbură înapoi la acea ultimă discuţie şi la ultimul ei strigăt disperat care îi spunea lui Fisher să plece, pentru că trebuia să plece. Nu, nu greşise. Nu ar fi putut trăi cu un prizonier, un cetăţean cu domiciliul forţat, pe Rotor. Nu-l iubise chiar atât de mult. Şi dacă se gândea mai bine, nici măcar nu-l urâse atât de tare. Apoi, însă, schimbă repede subiectul, nepermiţând propriei ei expresii s-o trădeze.

  — În după-amiaza asta l-ai supărat pe Aurinel. De ce i-ai spus că Pământul va fi distrus? A venit foarte tulburat să-mi povestească.

  — N-aveai decât să-i spui că nu sunt decât un copil şi că nimeni nu pleacă urechea la balivernele unui copil. Te-ar fi crezut imediat.

  Insigna se făcu că nu aude. Poate soluţia de a evita adevărul era să nu spună nimic.

  — Chiar crezi că Pământul va fi distrus?

  — Da, cred. Uneori te aud vorbind despre Pământ. Spui „bietul Pământ”. Aproape întotdeauna spui „bietul Pământ”.

  Insigna simţi că roşeşte. Oare chiar aşa vorbea ea despre Pământ? Răspunse:

  — Ei bine, de ce nu? E suprapopulat, epuizat, plin de ură, foamete şi nenorociri. Îmi pare rău de el. Bietul Pământ.

  — Nu, mamă, nu ăsta e tonul pe care-l foloseşti. Când spui „bietul Pământ”… Mâna Marlenei se înălţă în aer bâjbâind, încercând parcă să apuce ceva şi nereuşind.

  — Ei bine, Marlene?

  — În mintea mea e clar, dar nu ştiu cum să mă exprim.

  — Mai încearcă. Vreau să ştiu.

  — Felul cum o spui mă face să cred că te simţi vinovată, de parcă din cauza ta ar urma să se întâmple totul.

  — De ce? Ce-ţi închipui c-am făcut?

  — Te-am auzit odată în camera de observaţie. Te uitai la Nemesis în timp ce-o spuneai şi mi s-a părut atunci că Nemesis e amestecată în toată povestea. Aşa că am întrebat calculatorul ce înseamnă Nemesis şi mi-a spus. Este ceva ce distruge fără milă, ceva ce aduce răzbunarea.

  — Dar nu ăsta a fost motivul pentru care a fost ales acest nume, strigă Insigna.

  — Tu ai ales acest nume, spuse Marlene calm, implacabil.

  Asta nu mai era un secret, bineînţeles, odată ce părăsiseră Sistemul Solar. Insigna putuse să se bucure de recunoaşterea meritelor ei privitoare la descoperirea şi botezarea stelei Nemesis.

  — Tocmai pentru că eu am botezat-o, ştiu că nu acesta a fost motivul alegerii numelui.

  — Atunci de ce te simţi vinovată, mamă? (Tăcere, dacă nu vrei să spui adevărul.)

  Într-un târziu, Insigna zise:

  — Şi cum crezi tu că va fi Pământul distrus?

  — Eu nu ştiu, dar cred că tu ştii, mamă.

  — E limpede că nu vorbim aceeaşi limbă, Marlene, aşa că hai s-o lăsăm baltă deocamdată. Ceea ce vreau, totuşi, este să mă asigur că ai înţeles că nu ai voie să vorbeşti cu nimeni despre toate acestea: nici despre tatăl tău, nici despre toată prostia asta cu distrugerea Pământului.

  — Dacă nu vrei să vorbesc, bineînţeles că n-am să vorbesc, dar partea cu distrugerea Pământului nu este o prostie.

  — Eu spun că este, aşa că o să-i spunem pe nume: prostie.

  Marlene înclină din cap:

  — Cred că am să mă duc pe puntea-observator o vreme, spuse ea cu o aparentă nepăsare. Apoi am să mă duc la culcare.

  — Bine. Insigna o privi pe fiică-sa plecând.

  „Vinovată”, se gândea ea. „Mă simt vinovată. Se vede pe faţa mea de parcă mi-ar scrie pe frunte. Oricine priveşte mai atent poate vedea asta. Nu, nu chiar oricine. Numai Marlene. Ea are talentul de a vedea astfel.”

  Marlene trebuia să aibă ceva în compensaţie pentru tot ce-i lipsea. Inteligenţa nu era de-ajuns. Nu compensa destul, aşa că a primit acest dar de a citi expresiile de pe chipurile oamenilor, de a desluşi intonaţia glasului lor şi de a interpreta tot soiul de mişcări necontrolate, astfel încât nu puteai păstra nici un secret în prezenţa ei.

  Oare de când ascundea ea acest talent periculos? De când îşi dăduse seama de înzestrarea ei? Era, oare, ceva ce se intensifica odată cu vârsta? De ce oare tocmai acum scosese la lumină acest talent şi-l lăsa să se întrevadă dincolo de cortina cu care părea să se fi învăluit până acum? Şi mai ales de ce îl folosea ca pe o armă împotriva propriei ei mame?

  Oare să fie pentru că i se părea că Aurinel o respinsese definitiv şi irevocabil? Să fie, oare, atât de dezamăgită de neconcordanţa lui cu felul în care şi-l imaginase ea, încât acum lovea la întâmplare pe oricine îi ieşea în cale?

  „Vinovată”, se gândea Insigna. „De ce nu m-aş simţi vinovată? Doar este în întregime vina mea. Ar fi trebuit să ştiu de la început, din chiar clipa descoperirii… dar n-am vrut să ştiu.”

  6. ABORDAREA.

  De când ştiuse? Din clipa în care botezase steaua Nemesis? Oare simţise, încă de atunci, despre ce era vorba şi ce însemna, oare alesese numele în consecinţă, dar fără a fi conştientă de asta?

  Când localizase pentru prima oară steaua, numai simpla ei descoperire contase. În mintea ei nu mai rămăsese loc pentru nimic altceva, în afară de nemurire. Era steaua ei, steaua Eugeniei Insigna. Fusese chiar tentată să-i dea numele ei. Ce glorios i se părea că ar fi sunat, chiar dacă se făcuse că nu ia în seamă această soluţie, cu o ironică grimasă interioară de falsă modestie. Acum ar fi fost cumplit dacă atunci ar fi căzut în capcana orgoliului.

  După descoperire, urmase un alt şoc, când Pitt îi ceruse imperios să păstreze secretul absolut; apoi veniseră pregătirile vijelioase pentru Plecare. (Oare aşa avea să i se spună cândva în cărţile de istorie? Plecare? Cu literă mare?)

  Apoi, după Plecare, urmaseră doi ani în care nava intrase şi ieşise cuminte din hiperspaţiu… şi acele calcule interminabile implicate de hiperasistenţă, care necesitaseră un flux constant de date astronomice supervizate de ea. Dac-ar fi să-şi aducă aminte numai de cele privind densitatea şi compoziţia materiei interstelare…

  Şi niciodată în aceşti patru ani nu avusese timp să se gândească mai amănunţit la Nemesis, niciodată nu se putuse concentra asupra adevărului evident.

  Oare cum fusese cu putinţă? Nu cumva întorsese, pur şi simplu, spatele adevărului pe care nu dorise să-l vadă? Nu cumva îşi căutase, cu bună ştiinţă, refugiu în toată atmosfera aceea de conspirativitate, precipitare şi nerăbdare care o acaparase?

  Dar venise şi timpul când ultima perioadă de hiperspaţiu se încheiase, când, vreme de o lună, nu mai aveau decât să decelereze printr-o pătură de atomi de hidrogen, pe care îi loveau cu o asemenea viteză încât aceştia deveneau raze de particule cosmice.

  Nici un vehicul spaţial obişnuit n-ar fi rezistat la aşa ceva, dar Rotor era învelit într-un strat dens de lut, care fusese fortificat special pentru această călătorie şi care absorbea particulele respective.

  Unul dintre specialiştii în hiperspaţiu o asigurase, chiar, că avea să vină o vreme când oamenii vor putea călători prin hiperspaţiu cu viteze normale.

  — Având în vedere că am descoperit deja conceptul de hiperspaţiu, îi spusese el, nu mai avem nevoie de cine ştie ce altă mare descoperire în acest sens. De acum este vorba doar despre o problemă de tehnologie.

  Poate că aşa era. Cu toate acestea, majoritatea specialiştilor în hiperspaţiu erau de părere că această afirmaţie era… praf stelar.

  Când realiză îngrozitorul adevăr, Insigna dădu fuga să-l vadă pe Pitt. În ultimul an, acesta avusese destul de puţin timp pentru ea şi ea îl înţelesese. Pe măsură ce emoţiile călătoriei se linişteau şi oamenii începeau să-şi dea seama că, în câteva luni, se vor afla în vecinătatea unei alte stele decât Soarele, o anumită stare de tensiune devenea din ce în ce mai evidentă. Urmau să se confrunte cu problema constantă a supravieţuirii, pe termen lung, în vecinătatea unei pitice roşii străine, fără garanţia că vor dispune de suficiente resurse planetare, fără a mai vorbi de un loc unde să trăiască.

  Janus Pitt nu mai avea aerul unui tânăr, deşi părul îi rămăsese întunecat şi chipul nebrăzdat de riduri. Nu trecuseră decât patru ani de când venise la el cu vestea descoperirii existenţei stelei Nemesis. Cu toate acestea, de atunci şi până acum, în ochii lui îşi făcuse loc o privire hăituită, care părea să spună că-şi simte bucuria răpită şi grijile dezvăluite în văzul tuturor.

  Acum era Guvernator ales. Poate că aceasta era, în mare parte, cauza grijilor ce păreau să-l frământe, dar cine putea şti cu siguranţă? Insigna nu cunoscuse niciodată, cu adevărat, problemele cuiva aflat la putere şi nici responsabilităţile care însoţeau o astfel de funcţie, dar ceva îi spunea că acestea ar putea cu uşurinţă afecta pe cineva, aşa cum se întâmplase cu Guvernatorul.

  Pitt îi zâmbi absent. Fuseseră obligaţi să se apropie în momentul în care se treziseră împărtăşind un secret pe care, la început, nimeni altcineva – şi mai târziu aproape nimeni altcineva – nu-l mai cunoştea. Putuseră, aşadar, vorbi mai liber între ei, în vremea când n-o puteau face cu nimeni altcineva. Totuşi, după Plecare, când secretul fusese dezvăluit, se îndepărtaseră iar.

  — Janus, începu ea, mă frământă ceva şi am simţit nevoia să-ţi vorbesc despre asta. E vorba de Nemesis.

  — A apărut ceva nou? Nu poţi să-mi spui că tocmai ai descoperit că nu este acolo unde ai crezut că este. E chiar acolo, la şaisprezece miliarde de kilometri depărtare. Doar o putem vedea.

  — Da, ştiu. Dar când am aflat că ea există, la o distanţă de peste doi ani-lumină, mi s-a părut de la sine înţeles că nu poate fi decât o Stea Vecină, o stea-soră a Soarelui, că Nemesis şi Soarele se învârt în jurul unui centru gravitaţional comun. Un corp ceresc atât de apropiat de Soare nu putea fi altfel. Totul se înlănţuia atât de frumos…

  — Bine, şi de ce n-ar mai fi lucrurile frumos înlănţuite acum?

  — Pentru că, deşi este atât de aproape de Soare, este, în mod evident, prea departe pentru a-i fi soră. Atracţia gravitaţională dintre Soare şi Nemesis este prea slabă, atât de slabă încât perturbaţiile gravitaţionale ale unor stele învecinate ar face ca orbita stelei Nemesis să nu fie stabilă.

  — Dar Nemesis este totuşi acolo.

  — Da, şi se află, mai mult sau mai puţin, între noi şi Alpha Centauri.

  — Ce legătură are Alpha Centauri cu toată povestea asta?

  — Realitatea este că Nemesis nu este cu mult mai departe de Alpha Centauri decât de Soare. Ar putea fi, la fel de bine, şi o stea-soră a Sistemului Alpha Centauri. Sau, oricărui sistem i-ar aparţine, prezenţa celeilalte stele, a surorii, îi afectează orbita sau i-a afectat-o deja.

  Pitt o privi gânditor pe Insigna, în timp ce bătea uşurel cu degetele în braţul fotoliului.

  — Cât timp durează rotaţia stelei Nemesis în jurul Soarelui, presupunând că ar fi surori?

  — Nu ştiu. Ar trebui să-i calculez cu precizie orbita. Este ceva ce ar fi trebuit să fac înainte de Plecare, dar aveam atât de multe lucruri de făcut atunci, şi chiar şi acum… Fireşte, asta nu e o scuză.

  — Ei bine, încearcă să-mi spui cu aproximaţie.

  — Dacă este o orbită circulară, spuse Insigna, stelei Nemesis i-ar trebui puţin peste cincizeci de milioane de ani pentru a descrie o traiectorie completă în jurul Soarelui, sau, mai precis, în jurul centrului de gravitaţie al Sistemului Solar, în timp ce Soarele parcurge acelaşi circuit. Linia care ar uni cele două stele în mişcare ar trece întotdeauna prin acest centru. Pe de altă parte, dacă Nemesis ar avea o orbită eliptică şi s-ar afla acum în cel mai îndepărtat punct al ei – unde probabil şi este, pentru că dacă s-ar îndepărta şi mai mult, cu siguranţă n-ar mai fi o stea-soră – atunci poate că i-ar trebui numai douăzeci şi cinci de milioane de ani.

  — Aşadar, ultima oară când Nemesis s-a aflat în această poziţie, mai mult sau mai puţin între Alpha Centauri şi Soare, trebuie să fi fost în cu totul altă poziţie decât este acum. O perioadă între douăzeci şi cinci şi cincizeci de milioane de ani ar fi suficientă pentru ca Alpha Centauri să-şi fi modificat poziţia, nu? Cu cât?

  — Cu o bună bucată dintr-un an-lumină.

  — Asta ar putea să însemne că acum este pentru prima dată când două alte stele şi-o dispută pe Nemesis? Până acum şi-a executat liniştită rotaţia?

  — În nici un caz, Janus. Chiar dacă o scoatem din calcul pe Alpha Centauri, mai sunt şi alte stele. Una poate să fi apărut recent în contextul respectiv, dar şi în trecutul lui Nemesis trebuie să fi existat o altă stea, la o distanţă suficientă pentru a cauza interferenţe. Pentru că orbita ei, pur şi simplu, nu este stabilă.

  — Dar atunci, dacă nu orbitează în jurul Soarelui, ce caută în vecinătatea noastră?

  — Tocmai asta mă frământă şi pe mine.

  — De fapt, ce vrei să spui?

  — Dacă ar orbita în jurul Soarelui, atunci viteza cu care s-ar deplasa faţă de Soare ar fi între optzeci şi o sută de metri pe secundă, în funcţie de masa stelei Nemesis. Pentru o stea, această viteză este foarte mică, aşa încât ar părea că stă destul de multă vreme în acelaşi loc. Asta înseamnă că ar rămâne ascunsă în spatele norului timp îndelungat, mai ales de vreme ce norul se mişcă şi el în aceeaşi direcţie faţă de Soare. Cu o astfel de mişcare lentă şi cu lumina estompată de nor, nici nu e de mirare că n-a fost observată până acum. Cu toate acestea… Insigna se întrerupse.

  Pitt, care nu făcea nici un efort să pară într-adevăr interesat de ceea ce i se spunea, oftă şi zise:

  — Ei bine, poţi trece la subiect?

  — Ei bine, dacă nu orbitează în jurul Soarelui, atunci înseamnă că se mişcă independent, iar mişcarea ei faţă de Soare ar trebui să se facă la viteza de o sută de kilometri pe secundă sau cam aşa ceva, de o mie de ori mai repede decât ar orbita în jurul Soarelui. Întâmplător, ea se află acum în vecinătatea noastră, dar merge mai departe, va trece de Soare şi nu se va mai întoarce niciodată înapoi. Numai că rămâne în spatele norului, părând a nu se fi clintit din loc.

  — De ce?

  — Nu există decât o singură posibilitate în care s-ar putea mişca destul de repede şi totuşi să pară că nu îşi schimbă poziţia pe cer.

  — Să nu-mi spui că pendulează înainte şi înapoi.

  Insigna făcu o grimasă.

  — Te rog, Janus, nu încerca să iei această problemă în glumă. Nu e nimic amuzant aici. Nemesis ar putea să se îndrepte, mai mult sau mai puţin, direct către Soare. În acest caz nu s-ar mişca nici la stânga, nici la dreapta, deci n-ar părea să-şi schimbe poziţia, dar ar veni drept către noi, către Sistemul Solar.

  Pitt se holbă la ea surprins:

  — Există vreo dovadă în sprijinul acestei ipoteze?

  — Încă nu. Când am localizat-o pentru prima dată pe Nemesis, n-am avut nici un motiv să-i studiem spectrul. Numai după ce i-am observat paralaxa ar fi fost necesară şi o analiză spectrală, dar n-am ajuns niciodată s-o fac. Dacă-ţi mai aduci aminte, m-ai trecut la conducerea proiectului Sonda Îndepărtată şi mi-ai trasat sarcina să abat tuturor atenţia de la Nemesis. La vremea aceea n-aş fi putut să declanşez o analiză spectrală amănunţită, iar de când am plecat… ei bine, n-am făcut-o. Acum, însă, voi studia problema, poţi fi sigur.

  — Să te întreb ceva. N-am observa acelaşi efect de nemişcare dacă Nemesis s-ar îndepărta de Soare? Sunt cincizeci la sută şanse să se apropie şi cincizeci la sută şanse să se îndepărteze, nu?

  — Analiza spectrală ne va lămuri. Virarea la roşu a liniilor spectrale ar însemna o îndepărtare, virarea la violet, o apropiere.

  — Dar acum e prea târziu. Dacă faci analiza spectrală, din ea va reieşi că se apropie, pentru că noi ne apropiem de ea.

  — Acum nu analiza spectrală a stelei Nemesis aş face-o, ci pe a Soarelui. Dacă Nemesis s-ar apropia de Soare, atunci şi Soarele s-ar apropia de Nemesis şi putem avea în vedere şi propria noastră mişcare, în plus, noi suntem în proces de încetinire şi, cam într-o lună, ne vom deplasa atât de lent încât propria noastră mişcare nu va mai afecta, în mod apreciabil, rezultatele analizei spectroscopice.

  Timp de jumătate de minut, Pitt păru pierdut în gânduri, privindu-şi fix biroul ordonat, în vreme ce mângâia inconştient terminalul calculatorului. Apoi spuse, fără să ridice privirea:

  — Nu. Acestea sunt observaţii care nu ne sunt necesare. Nu vreau să-ţi mai faci griji în legătură cu această problemă, Eugenia. De fapt nici nu este o problemă, aşa că poţi, liniştită, s-o dai uitării.

  Şi fluturarea mâinii lui îi spuse clar că e timpul să plece.

  Mânioasă, Insigna pufni sonor pe nări. Rosti cu glas scăzut şi aproape răguşită de furie:

  — Cum îţi permiţi, Janus, cum îţi permiţi?

  — Cum îmi permit ce? se încruntă Janus.

  — Cum îţi permiţi să mă dai afară de parcă aş fi o nenorocită de funcţionară? Dacă eu n-aş fi descoperit steaua Nemesis, noi toţi nu ne-am afla aici. Tu n-ai mai fi Guvernator ales. Nemesis îmi aparţine. Am şi eu un cuvânt de spus aici.

  — Nemesis nu e a ta. Este a satelitului Rotor. Aşa că te rog să te retragi şi să mă laşi să-mi văd de celelalte treburi pe care le mai am de rezolvat azi.

  — Janus, ridică ea vocea. Încă o dată îţi spun că, după toate probabilităţile, Nemesis se îndreaptă către Sistemul nostru Solar.

  — Iar eu îţi spun, încă o dată, că această alternativă are doar cincizeci la sută şanse de a fi adevărată. Şi chiar dacă s-ar îndrepta spre Sistemul Solar, care, fiindcă veni vorba, nu mai este de mult Sistemul nostru Solar, ci al lor, nu-mi spune mie că se va ciocni de Soare. N-am să te cred. În toată istoria sa de aproape cinci miliarde de ani, Soarele nu s-a ciocnit niciodată de vreo stea şi nici măcar nu au existat şanse ca aşa ceva să se întâmple. Probabilitatea ca astfel de coliziuni stelare să aibă loc, chiar în zonele mai aglomerate ale Galaxiei, este extrem de mică. N-oi fi eu astronom, dar atâta lucru ştiu.

  — Probabilităţile sunt doar probabilităţi, Janus, nicidecum certitudini. Ne putem însă imagina, oricât de improbabil ar părea, că Soarele şi Nemesis s-ar putea ciocni, deşi recunosc şi eu că probabilitatea ca asta să se întâmple este mică. Problema este că o apropiere prea mare, chiar fără să aibă loc o ciocnire, ar putea fi fatală pentru Pământ.

  — Ce înseamnă o apropiere prea mare?

  — Nu ştiu. Este nevoie de calcule complicate ca să-ţi pot răspunde precis.

  — Bine, atunci. Ceea ce vrei tu este să ne chinuim să facem toate calculele şi observaţiile necesare şi, dacă descoperim că situaţia e cu adevărat periculoasă pentru Sistemul Solar, atunci…? Avertizăm Sistemul Solar?

  — Da. Nici n-am avea de ales, nu?

  — Şi cum am face-o? Nu avem mijloacele necesare hipercomunicării şi, chiar dacă le-am avea, nu putem primi mesaje prin hiperspaţiu. Dacă am trimite un mesaj luminos de cine ştie ce fel – lumină, microunde, neutrini modulaţi – ar fi nevoie de peste doi ani-lumină ca acest mesaj să ajungă pe Pământ, presupunând că am dispune de un fascicul suficient de puternic sau coerent. Şi chiar şi-atunci, cum am afla dacă au primit mesajul? Dacă l-ar primi şi s-ar deranja să ne răspundă, ar fi nevoie de încă doi ani pentru ca mesajul să se întoarcă la noi. Şi care va fi rezultatul final al avertismentului? Va trebui să le spunem unde este Nemesis şi vor vedea că mesajul nostru vine dinspre ea. Însuşi scopul secretului nostru iniţial, întregul plan de a edifica o civilizaţie omogenă şi liberă de influenţe negative pe orbita stelei Nemesis, va fi compromis.

  — Dar, indiferent cu ce preţ, Janus, cum poţi să te gândeşti să nu îi prevenim?

  — Care este problema ta? Chiar dacă Nemesis s-ar îndrepta spre Soare, cât i-ar trebui ca să atingă Sistemul Solar?

  — Ar putea ajunge în vecinătatea Soarelui în aproximativ cinci mii de ani.

  Pitt se lăsă pe spate în scaun şi o privi pe Insigna cu o mică strâmbătură ironică de amuzament.

  — Cinci mii de ani. Numai cinci mii de ani? Ascultă, Eugenia, acum două secole şi jumătate, primul pământean a păşit pe Lună. Au trecut două secole şi jumătate şi iată-ne în vecinătatea celei mai apropiate stele. Unde vom ajunge, în ritmul ăsta, peste două secole şi jumătate? În vecinătatea oricărei stele dorim. Iar peste cinci mii de ani, cincizeci de secole, vom fi deja răspândiţi prin toată Galaxia, ca să nu mai vorbesc de alte forme de viaţă inteligente. Vom încerca, probabil, să pornim spre alte galaxii. În cinci mii de ani, tehnologia va fi progresat deja până la punctul în care, dacă Sistemul Solar ar fi, cu adevărat, în pericol, toate Coloniile din preajmă şi întreaga populaţie planetară ar putea pleca în spaţiul îndepărtat, în căutarea altor stele.

  Insigna scutură din cap:

  — Nu te gândi că progresul tehnologic înseamnă că Sistemul Solar poate fi golit la o simplă fluturare de mână, Janus. Pentru a muta miliarde de suflete, fără să işti un haos, fără ca multe dintre aceste vieţi să se piardă, este nevoie de pregătiri îndelungi. Dacă peste cinci mii de ani vor fi în pericol de moarte, trebuie s-o ştie de pe acum. Nu este prea devreme pentru a începe planificarea.

  — Ai inimă bună, Eugenia, zise Pitt, aşa că am să-ţi propun un compromis. Ce-ar fi să luăm o pauză de o sută de ani în care să ne stabilim aici cum se cade, să ne înmulţim, să construim un grup de Colonii suficient de puternice şi de stabile pentru a fi sigure? Apoi vom putea investiga destinaţia către care se îndreaptă Nemesis şi – dacă va fi necesar – vom putea avertiza Sistemul Solar. Vor avea, oricum, aproape cinci mii de ani în care să se pregătească. Sunt sigur că o mică amânare de o sută de ani nu va fi fatală.

  Insigna oftă.

  — Asta este viziunea ta asupra viitorului? Omenirea într-o veşnică goană după stele? Fiecare grupuleţ încercând să-şi stabilească supremaţia asupra unei stele sau a alteia? Şi, mii de ani de acum înainte, să se întindă în toată Galaxia ura, suspiciunile şi conflictele fără de sfârşit, aşa cum există pe Pământ de mii de ani încoace?

  — Eugenia, eu nu am nici o viziune. Omenirea va face aşa cum va crede de cuviinţă. Va goni după stele, cum spui, sau poate că va înfiinţa un Imperiu Galactic, sau cine ştie ce altceva va face. Eu nu pot dicta ce va face omenirea şi nici nu intenţionez să încerc să-i influenţez viitorul, în ce mă priveşte pe mine personal, eu nu am decât această Colonie, căreia trebuie să-i port de grijă, şi numai o sută de ani pentru a o consolida pe orbita stelei Nemesis. Până atunci, tu şi cu mine vom fi în afară de orice pericol, morţi, iar avertizarea Sistemului Solar, dacă va fi necesară, va cădea în grija urmaşilor noştri. Încerc să fiu raţional, să nu mă las condus de sentimente, Eugenia. Şi tu eşti o persoană raţională. Mai gândeşte-te.

  Şi Insigna o făcu. Stătu acolo, privindu-l sumbru pe Pitt, în vreme ce el aştepta, cu o răbdare aproape exagerată. În cele din urmă, femeia spuse:

  — Bine. Înţeleg ce vrei să spui. Voi începe analizarea mişcării stelei Nemesis faţă de Soare. Poate că vom putea da uitării toată povestea.

  — Nu, ridică Pitt un deget, ca pentru a apostrofa. Adu-ţi aminte ce-am spus mai devreme. Nu vom face nici un fel de investigaţii. Dacă se dovedeşte că Sistemul Solar nu este în pericol, nu vom avea nimic de câştigat. Vom face, pur şi simplu, ceea ce am insistat să facem oricum: vom petrece un secol încercând să consolidăm o civilizaţie pe Rotor. Dacă, totuşi, vom descoperi că există un pericol, vei avea conştiinţa încărcată şi te vor măcina tot felul de temeri, vinovăţii şi spaime. Vestea va transpira, în vreun fel sau altul, şi hotărârea rotorienilor va fi clătinată, slăbită, mai ales fiindcă mulţi dintre ei sunt, probabil, la fel de sentimentali ca tine. Atunci am avea prea mult de pierdut. Înţelegi?

  Ea rămase tăcută, iar el adăugă:

  — Bine. Văd că ai înţeles.

  Şi din nou fluturarea mâinii lui arătă clar că trebuia să plece.

  De data asta însă, ea chiar plecă, iar Pitt, privind în urma ei, îşi zise în sinea lui: „Devine din ce în ce mai greu de convins şi consolat.”

  7. DISTRUGERE?

  Marlene o urmărea pe mama sa cu privirea nemişcată şi impenetrabilă a unei bufniţe. Îşi păstra cu grijă un chip plat şi inexpresiv, deşi în sinea ei era deopotrivă surprinsă şi satisfăcută. Mama îi povestea, în sfârşit, despre evenimentele în care fuseseră implicaţi tatăl ei şi Guvernatorul Pitt. În sfârşit era tratată ca un adult.

  — Eu aş fi verificat mişcarea stelei Nemesis, indiferent ce-ar fi zis domnul Guvernator Pitt, mamă, zise ea. Înţeleg că tu n-ai făcut-o. Sentimentul tău de vinovăţie indică asta în mod evident.

  — Nu mă pot obişnui câtuşi de puţin cu ideea că îmi stă vina scrisă pe frunte, ca o etichetă, se revoltă Insigna.

  — Nimeni nu poate ascunde ceea ce simte, zise Marlene. Dacă priveşti cu atenţie la cei din jur, întotdeauna îţi poţi da seama. (Alţii nu puteau. Marlene îşi dăduse seama de asta cu greu, în timp. Pur şi simplu, majoritatea oamenilor nu sesizau, nu simţeau, poate nu le păsa. Nu urmăreau chipurile, trupurile, vocile, atitudinile, micile ticuri nervoase.)

  — N-ar trebui să urmăreşti oamenii cu atâta atenţie, Marlene – spuse Insigna, de parcă gândurile lor s-ar fi derulat în paralel. O luă pe fată pe după umeri pentru a-şi îndulci ceea ce urma să spună, să nu sune ca o dojană.

  — Oamenii se intimidează când îţi pironeşti asupra lor ochii ăştia mari şi întunecaţi şi-i urmăreşti atât de intens. Ar trebui să respecţi mai mult intimitatea celorlalţi.

  — Da, mamă – răspunse Marlene, observând, fără vreun efort, că mama ei încerca, de fapt, să se apere. Se simţea probabil jenată, se întreba, probabil, permanent cât de mult se dă în vileag la fiecare vorbă. Apoi Marlene continuă:

  — Cum se face că, în ciuda tuturor sentimentelor tale de vinovăţie legate de Sistemul Solar, n-ai făcut totuşi nimic?

  — Există o serie de motive, Molly. (Nu „Molly”, gândi Marlene exasperată. „Marlene! Marlene! Marlene!” Trei silabe. Accentul pe a doua. Comportă-te ca un adult!)

  — Ca de exemplu? întrebă Marlene, ţâfnoasă. (Oare mama chiar nu-şi dădea seama de valul de ostilitate pe care îl stârnea în fiica sa de fiecare dată când i se adresa cu diminutivul ăsta copilăresc? Era sigură că exasperarea i se putea citi limpede pe chip, în trăsăturile crispate, în ochii umbriţi, în gura strânsă. De ce oare nu observau oamenii? De ce oare nu se uitau oamenii cu atenţie unii la alţii?)

  — În primul rând, Janus Pitt a fost foarte convingător. Oricât de ciudat ar părea la prima vedere ceea ce vrea să spună şi cu oricât de multă ostilitate l-ai privi în timpul discuţiei, întotdeauna reuşeşte să te facă să înţelegi cât de solide sunt motivele care-l fac să vadă lucrurile aşa cum le vede.

  — Dacă ăsta-i adevărul, mamă, înseamnă că este un om foarte periculos.

  Insigna păru să se întrerupă din gânduri pentru a-i arunca o privire curioasă fiicei ei.

  — Ce te face să spui asta?

  — Orice punct de vedere poate avea motive solide în spate. Dacă un om le poate sesiza rapid şi prezenta convingător, poate convinge pe oricine să facă orice, iar asta este fără-ndoială periculos.

  — Janus Pitt are această capacitate, recunosc. Sunt surprinsă că înţelegi atât de bine lucrurile astea. (Marlene îşi zise în sinea ei: „Pentru că nu am decât cincisprezece ani, iar tu eşti obişnuită să mă mai crezi doar un copil.”) Cu glas tare, spuse:

  — Poţi învăţa foarte multe privind oamenii cu atenţie.

  — Da, dar ţine minte ce ţi-am spus. Stăpâneşte-ţi această tendinţă de a urmări reacţiile celorlalţi, cu tot dinadinsul. („Niciodată.”)

  — Aşadar, domnul Pitt te-a convins.

  — M-a făcut să înţeleg că n-ar fi rău să mai aşteptăm o vreme.

  — Şi n-ai fost măcar curioasă să studiezi steaua Nemesis şi să te lămureşti cu precizie în ce direcţie se deplasează? Trebuie să fi fost.

  — Am fost, dar nu e aşa simplu cum crezi. Observatorul este permanent folosit. Trebuie să aştepţi să-ţi vină rândul pentru a putea utiliza instrumentele. Chiar dacă sunt şefă, nu pot dispune de ele după bunul meu plac. Apoi, când le foloseşte cineva, n-o face niciodată în secret. Ştim cu toţii în ce scop sunt folosite şi de ce. Existau foarte puţine şanse să pot analiza în detaliu spectrul stelei Nemesis şi spectrul Soarelui, sau să folosesc calculatorul Observatorului, fără ca oamenii să-şi dea seama imediat ce fac. Şi cred că Pitt şi-a plasat câţiva informatori în Observator. Dacă aş fi încălcat acordul nostru, ar fi aflat imediat.

  — Dar n-ar fi putut să-ţi facă nimic, nu?

  — N-ar fi putut să mă împuşte pentru trădare, dacă la asta te referi, nu că i-ar trece prin cap aşa ceva, dar ar fi putut să mă elibereze de însărcinările legate de Observator şi să mă treacă la munca într-o fermă. Şi nu mi-ar fi plăcut deloc aşa ceva. Nu mult după acea discuţie cu Pitt însă, am descoperit că Nemesis avea o planetă sau o stea-soră. Nici până în ziua de azi nu ştim sigur cum să ne referim la ea. Sunt separate doar de patru milioane de kilometri, iar planeta sau steaua respectivă nu radiază deloc în spectrul luminii vizibile.

  — Te referi la Megas, nu?

  — Da. Cuvântul este foarte vechi şi înseamnă „mare”, iar corpul ceresc respectiv este într-adevăr foarte mare pentru o planetă, mult mai mare decât cea mai mare planetă a Sistemului Solar, Jupiter. Dar pentru o stea este foarte mic. Unii cred că Megas este o pitică maronie.

  — Se întrerupse şi o măsură cu atenţie din priviri pe fiică-sa, de parcă ar fi fost brusc nesigură de capacitatea acesteia de a mai înţelege ceva.

  — Ştii ce este o pitică maronie, Molly?

  — Marlene este numele meu, mamă.

  Insigna se îmbujoră uşor.

  — Da. Îmi pare rău dacă mai uit din când în când. Nu prea am ce să fac, ştii… Cândva aveam o fetiţă mică şi drăgălaşă pe care o chema Molly.

  — Ştiu. Şi data viitoare când voi mai avea şase ani, poţi să-mi spui Molly cât vrei tu.

  Insigna izbucni în râs.

  — Ştii ce este o pitică maronie, Marlene?

  — Da, mamă, ştiu. O pitică maronie este un corp ceresc a cărui masă este prea mică pentru a-i permite să dezvolte temperaturile şi presiunea care ar declanşa în interiorul lui fisiunea hidrogenului, dar care, pe de altă parte, are o masă suficientă pentru a declanşa reacţiile secundare care să-l menţină cald.

  — Exact. Foarte bine. Megas este la limită. Este ori o planetă foarte caldă, ori o pitică maronie foarte puţin luminoasă. Nu radiază deloc în spectrul vizibil, dar emite din plin în infraroşu. Nu seamănă cu nimic din ce-am mai studiat noi. Este primul corp planetar extrasolar – adică prima planetă din afara Sistemului Solar – pe care avem posibilitatea de a-l studia în amănunţime, iar Observatorul a fost cu totul absorbit de această cercetare. N-aş fi avut şansa să mă ocup de mişcarea stelei Nemesis nici dacă aş fi vrut şi, ca să-ţi spun drept, o vreme chiar am uitat de ea. Mă interesa şi pe mine Megas, ca pe toţi ceilalţi, înţelegi?

  — Hm, mormăi Marlene.

  — Până la urmă s-a dovedit a fi unicul corp planetar de proporţii, de pe orbita stelei Nemesis, dar era de ajuns. Are de cinci ori masa…

  — Ştiu, mamă, are de cinci ori masa lui Jupiter şi a treizecea parte din masa stelei Nemesis. Am aflat toate astea de la calculator, cu mult timp în urmă.

  — Sigur, draga mea. Şi nu oferă condiţii de locuit mai bune decât Jupiter, ba chiar, dacă aşa ceva este cu putinţă, mai puţin. Asta ne-a cam dezamăgit la început, deşi nu ne aşteptaserăm cu adevărat să descoperim o planetă locuibilă pe orbita unei pitice roşii. Dacă o planetă ar fi suficient de aproape de Nemesis pentru ca apa să rămână lichidă pe ea, atracţia gravitaţională ar obliga-o să-i arate acesteia, întotdeauna, aceeaşi faţă.

  — Şi Megas nu asta face, mamă? Adică nu-i arată întotdeauna aceeaşi faţă stelei Nemesis?

  — Ba da. Ceea ce înseamnă că are o faţă rece şi una caldă, aceasta din urmă fierbinte de-a binelea. Ar fi probabil încinsă la roşu dacă n-ar exista circulaţia curenţilor atmosferei ei dense, circulaţie care are tendinţa de a egaliza întrucâtva temperaturile. Din această cauză şi din cauza căldurii interne a planetei Megas, chiar şi jumătatea rece este destul de caldă. Multe dintre lucrurile descoperite despre Megas sunt unice în experienţa noastră astronomică de până acum. Şi, apoi, am descoperit că Megas are un satelit, sau, dacă preferi să consideri că Megas este o mică stea, o planetă, Erythro.

  — Pe orbita căreia se află Rotor, ştiu. Dar, mamă, au trecut peste unsprezece ani de la toată agitaţia respectivă în legătură cu Megas şi Erythro. În tot acest răstimp n-ai reuşit să strecori o privire asupra spectrului stelei Nemesis şi al Soarelui? N-ai făcut şi tu nişte calcule, nişte deducţii?

  — Păi…

  Marlene o întrerupse în grabă:

  — Sunt sigură că ai făcut.

  — După expresia mea?

  — După tot ce ştiu despre tine.

  — Ştii că eşti, câteodată, o persoană teribil de incomodă, Marlene? Da, am făcut.

  — Şi?

  — Răspunsul este da, Nemesis se îndreaptă spre Sistemul Solar.

  O clipă tăcură amândouă. Apoi Marlene şopti cu voce joasă:

  — O să se ciocnească?

  — După câte spun calculele mele, nu. Sunt destul de sigură că Nemesis şi sistemul ei n-or să se ciocnească de Soare, de Pământ şi nici de vreun alt corp ceresc semnificativ al Sistemului Solar. Dar nici nu e nevoie, vezi tu? Chiar dacă nu are loc o coliziune, Nemesis va distruge, probabil, Pământul.

  Pentru Marlene era limpede că mamei ei nu-i plăcea deloc să vorbească despre distrugerea Pământului, că frământările interioare aproape că o împiedicau să vorbească liber şi că, dacă ar fi după ea, ar pune capăt imediat acestei discuţii. Expresia ei, felul cum se îndepărtase fizic de Marlene, de parcă abia ar fi aşteptat să plece, felul cum îşi umezea buzele uşor, de parcă ar fi încercat să şteargă gustul propriilor ei cuvinte, toate erau cum nu se poate mai clare pentru Marlene.

  Dar nu voia ca mama să se oprească. Trebuia să afle mai mult. Spuse încetişor, aproape cu blândeţe:

  — Dacă nu va avea loc o coliziune, cum va distruge Nemesis Pământul?

  — Să încerc să-ţi explic. Pământul se învârte în jurul Soarelui, aşa cum Rotor se învârte în jurul lui Erythro. Dacă în Sistemul Solar n-ar exista decât Soarele şi Pământul, atunci Pământul ar urma aceeaşi traiectorie aproape etern. Spun „aproape” pentru că, în timp ce-şi execută rotaţia, radiază unde gravitaţionale care-i diminuează impulsul de mişcare şi care-l determină ca, extrem de lent, să se apropie de Soare. Dar putem ignora deocamdată acest aspect. Există însă alţi factori care complică lucrurile, pentru că Pământul nu este singura planetă a Sistemului Solar. Luna, Marte, Venus, Jupiter, toate corpurile cereşti din vecinătate îşi exercită influenţa. Fireşte, în comparaţie cu clasa Soarelui, aceste influenţe sunt minore, aşa că, Pământul rămâne, mai mult sau mai puţin, pe orbita sa. Totuşi, aceste influenţe minore, care îşi modifică direcţia şi intensitatea într-un mod foarte complicat, în funcţie de mişcările corpurilor respective, aduc schimbări minore în traiectoria Pământului. El se mişcă uşor spre exteriorul şi spre interiorul orbitei, unghiul de înclinaţie al axei sale se modifică şi el imperceptibil, crescând sau descrescând, excentricitatea se schimbă întrucâtva şi aşa mai departe. Se poate demonstra – s-a şi demonstrat de altfel – că toate aceste schimbări minore sunt ciclice. Nu progresează într-o singură direcţie, ci înainte şi înapoi. Ceea ce rezultă de aici este că Pământul, aflat pe orbita sa în jurul Soarelui, vibrează uşor într-un număr mare de feluri. Toate corpurile cereşti din Sistemul Solar vibrează astfel. Vibraţia Pământului nu împiedică deloc existenţa vieţii. În cel mai rău caz, ceea ce s-ar putea întâmpla ar fi un îngheţ sau o încălzire, însoţite de o ridicare sau de o coborâre a nivelului oceanului planetar, dar viaţa a supravieţuit tuturor acestor modificări foarte bine, de peste trei miliarde de ani încoace. Acum hai să presupunem că Nemesis trece pe acolo şi nu se ciocneşte de nimic şi că nu se apropie la o distanţă mai mare de o lună-lumină sau cam aşa ceva. Asta ar însemna mai puţin de o sută de miliarde de kilometri. Trecerea ei – şi i-ar trebui ani buni pentru a-şi încheia trecerea – ar da un impuls gravitaţional întregului sistem. Asta ar înrăutăţi vibraţiile despre care vorbeam, dar, după ce s-ar îndepărta, vibraţiile ar reveni, probabil, la normal.

  Marlene interveni:

  — Arăţi de parcă ai fi convinsă că lucrurile sunt, de fapt, mult mai grave decât le descrii. Ce e atât de rău în faptul că Nemesis ar determina Sistemul Solar să vibreze ceva mai mult, dacă totul ar reintra în normal după aceea?

  — Păi, problema este dacă această stabilizare ulterioară ar însemna o revenire chiar la poziţiile anterioare sau nu. Dacă poziţia de echilibru a Pământului ar fi puţin modificată, puţin mai departe de Soare sau puţin mai aproape, dacă orbita sa ar deveni puţin mai excentrică sau axa sa s-ar înclina mai mult, sau mai puţin, cum vor afecta toate acestea clima Pământului? Chiar şi cea mai mică schimbare l-ar putea transforma într-o planetă nelocuibilă.

  — Nu poţi calcula şi prevedea toate acestea?

  — Nu. Rotor nu are o poziţie bună pentru efectuarea unor astfel de calcule. Şi el vibrează, şi încă destul de mult. Ar fi nevoie de foarte mult timp, de calcule laborioase şi îndelungi pentru a putea deduce din observaţiile mele de aici traiectoria exactă pe care o va urma Nemesis şi nici atunci n-am putea fi siguri, decât când s-ar apropia considerabil de Sistemul Solar, adică mult timp după ce eu voi fi oale şi ulcele.

  — Deci nu poţi să-ţi dai seama cu exactitate cât de aproape de Sistemul Solar va trece Nemesis.

  — Este aproape imposibil de calculat. Ar trebui luate în considerare câmpurile gravitaţionale ale tuturor stelelor cât de cât apropiate, pe o rază de doisprezece ani-lumină. La urma urmei, chiar şi cel mai insignifiant efect necalculat ar putea provoca o astfel de deviere, în mai mult de doi ani-lumină, încât o trecere calculată iniţial ca o ciocnire sigură, să se dovedească, până la urmă, a nu fi nici pe departe aşa ceva. Sau invers.

  — Guvernatorul Pitt spunea că toată lumea din Sistemul Solar ar putea pleca, dacă ar dori, şi asta până să sosească Nemesis. Aşa e?

  — S-ar putea să aibă dreptate. Dar cum poate şti cineva ce se va întâmpla peste cinci mii de ani? Ce schimbări istorice vor avea loc şi cum vor afecta ele lucrurile? Putem doar spera că toată lumea ar putea părăsi Pământul în siguranţă.

  — Chiar dacă nu sunt preveniţi, zise Marlene, simţindu-se destul de nesigură de sine pe când îi atrăgea atenţia mamei ei asupra unui truism astronomic, vor descoperi şi singuri. Trebuie să-şi dea seama. Nemesis se va apropia din ce în ce mai mult şi, după un timp, va deveni inconfundabilă, iar ei îi vor putea calcula traiectoria mult mai corect, pe măsură ce se va apropia de ei.

  — Da, dar vor avea cu atât mai puţin timp la dispoziţie pentru a se salva, dacă va fi nevoie.

  Marlene îşi pironi cu privirea propriile picioare. Spuse:

  — Mamă, te rog nu te supăra pe mine, dar mi se pare că eşti nefericită chiar şi la gândul că toată lumea ar putea părăsi Sistemul Solar în siguranţă. Mai este ceva ce nu mi-ai spus. Te rog, spune-mi.

  Insigna răspunse:

  — Nu-mi place gândul că toată populaţia Pământului îl va părăsi. Chiar dacă o astfel de mişcare ar fi făcută ordonat, organizat, cu suficient timp la dispoziţie şi eliminând riscul pierderii de vieţi omeneşti, tot nu-mi place gândul. Nu vreau ca Pământul să sfârşească abandonat.

  — Dar dacă este inevitabil…

  — Atunci aşa va fi. Mă pot înclina în faţa inevitabilului, dar nu sunt obligată să-mi şi placă.

  — Eşti legată sentimental de Pământ? Ai studiat acolo, nu?

  — Acolo am studiat şi absolvit astronomia. Nu mi-a plăcut Pământul, dar asta contează prea puţin. Este totuşi locul de unde se trag fiinţele umane. Înţelegi ce vreau să spun, Marlene? Chiar dacă nu mi-a făcut o impresie prea bună când am stat acolo, este totuşi locul unde s-a dezvoltat viaţa de la începuturi, vreme de milenii. Pentru mine nu este doar o lume, ci un concept, o abstracţie. Aş vrea să continue să existe, de dragul trecutului. Nu ştiu dacă mă exprim foarte clar.

  Marlene spuse:

  — Tata era pământean.

  Insigna se încruntă uşor.

  — Da, era.

  — Şi s-a întors pe Pământ.

  — Conform datelor oficiale, aşa este. Presupun că s-a întors.

  — Atunci eu sunt pe jumătate pământeancă, nu?

  Încruntarea Eugeniei Insigna se accentuă.

  — Cu toţii suntem pământeni, Marlene. Stră-străbunicii mei au trăit pe Pământ toată viaţa lor. Străbunica mea s-a născut pe Pământ. Toată lumea, fără excepţie, se trage din pământeni. Şi nu numai fiinţele omeneşti. Orice fărâmă de viaţă din orice Colonie, de la virus la copac, se trage din viaţa terestră.

  Marlene completă:

  — Dar numai oamenii ştiu acest lucru. Iar unii sunt mai aproape de el decât alţii. Te mai gândeşti, din când în când, la tata, chiar şi-acum, după atâta timp?

  — Marlene ridică privirea spre mama ei pentru o clipă şi făcu o grimasă.

  — Nu e treaba mea. Asta vrei să-mi răspunzi acum.

  — Asta am simţit în secunda în care m-ai întrebat, dar nu mă las condusă numai de impulsurile de moment. La urma urmei, eşti şi fata lui. Da, mă mai gândesc, când şi când, la el.

  — Ridică uşor din umeri, apoi continuă: Tu te gândeşti deseori la el, Marlene?

  — N-am la ce să mă gândesc. Nu mi-l amintesc deloc. Şi nici nu i-am văzut nici o hologramă sau altceva care să-l reprezinte.

  — Nu, nici n-ar fi avut rost să… vocea i se stinse.

  — Dar când eram mai mică, obişnuiam să mă întreb de ce unii taţi au rămas cu copiii lor după Plecare şi alţii nu. Mi-am zis că, probabil, aceia care au plecat nu-şi iubeau copiii şi poate că tata nu m-a iubit nici el pe mine.

  Insigna se holbă la fiica sa:

  — Nu mi-ai spus niciodată aşa ceva.

  — Era un gând al meu, personal, când eram mică. Când am mai crescut, mi-am dat seama că, de fapt, lucrurile au fost mult mai complicate.

  — N-ar fi trebuit să ţi se dea prilejul să gândeşti vreodată aşa ceva. Nu e adevărat. Te-aş fi putut asigura de asta, dacă aş fi avut cea mai vagă bănuială…

  — Nu-ţi place să discuţi despre vremurile acelea, mamă. Înţeleg.

  — Aş fi făcut-o totuşi, dacă aş fi ştiut de acest gând al tău, dacă aş fi putut să ţi-l citesc pe chip, aşa cum îmi citeşti tu gândurile. Te-a iubit cu adevărat. Dacă i-aş fi permis, te-ar fi luat cu el pe Pământ. Este, de fapt, vina mea că sunteţi despărţiţi.

  — Şi a lui. Ar fi putut rămâne cu noi.

  — Da, ar fi putut, dar acum, că au trecut atâţia ani, îi înţeleg problemele mult mai bine decât puteam, atunci, s-o fac. La urma urmei, eu nu eram nevoită să-mi părăsesc căminul, lumea mea venea cu mine. Sunt la peste doi ani-lumină de Pământ, dar sunt totuşi acasă, pe Rotor, unde m-am născut. Tatăl tău era în cu totul altă situaţie. El se născuse pe Pământ, nu pe Rotor, şi bănuiesc că nu a putut suporta gândul de a părăsi Pământul de-a binelea, pentru totdeauna. Şi la asta mă mai gândesc, din când în când. Urăsc gândul că Pământul ar putea rămâne pustiu. Sunt, în mod sigur, câteva miliarde de oameni acolo, ale căror inimi s-ar frânge dacă ar trebui să-l părăsească.

  Tăcerea se lăsă între ele pentru câteva clipe lungi, apoi Marlene zise:

  — Mă-ntreb ce-o fi făcând tata acum, pe Pământ.

  — Cum am putea măcar bănui, Marlene? Două mii trei sute de miliarde de kilometri este o cale tare, tare lungă, iar paisprezece ani, un răstimp foarte, foarte lung.

  — Crezi că mai trăieşte încă?

  — Nici măcar asta nu putem şti cu siguranţă, răspunse Insigna. Viaţa pe Pământ poate fi foarte scurtă.

  — Apoi, parcă brusc conştientă că nu era singură, adăugă: Sunt sigură că trăieşte, Marlene. Când a plecat era într-o formă excelentă, sănătos, iar acum abia se apropie de cincizeci de ani.

  — Apoi şopti cu blândeţe: Îţi lipseşte, Marlene?

  Marlene clătină din cap:

  — Nu-ţi poate lipsi ceva ce n-ai avut niciodată. („Dar tu l-ai avut, mamă”, gândi ea. „Şi ţie îţi lipseşte.”)

  8. AGENTUL.

  Oricât de ciudat ar părea, Crile Fisher avu nevoie de o perioadă de acomodare pe Pământ, mai bine zis de reacomodare. Nici nu-şi închipuise că Rotor devenise o parte atât de importantă din el însuşi, în mai puţin de patru ani. Fusese cea mai lungă absenţă a sa de pe Pământ, dar cu siguranţă nu îndeajuns de îndelungată pentru ca Pământul să i se pară străin.

  Acum însă, se reobişnuia cu dimensiunile reale ale Pământului, cu linia îndepărtată a orizontului, separată distinct de cer în loc să se topească în el treptat, ceţos. Apoi mai erau mulţimile de oameni, gravitaţia stabilă, senzaţiile pe care i le dădeau atmosfera liberă şi sălbatică, variaţiile de temperatură, natura întreagă parcă scăpată de sub control.

  Nici n-avea nevoie să simtă toate astea pe viu. Chiar închis în apartamentul său ştia că toate sunt acolo, afară, iar sălbăticia lor îi pătrundea în suflet, i-l invada. Sau poate că era încăperea prea mică, prea plină, poate că sunetele veneau, inconfundabile, peste el, năvalnic, de parcă ar fi fost apăsat de această lume supraaglomerată şi intrată în descompunere.

  I se părea ciudat că-i fusese dor de Pământ în toţi anii petrecuţi pe Rotor, iar acum, de când se întorsese pe Pământ, Rotor îi lipsea cu intensitate. Oare avea să-şi petreacă tot restul vieţii tânjind să se afle acolo unde nu era?

  Lumina de avertizare se aprinse şi soneria se făcu auzită. Pâlpâirea îi atrase atenţia; pe Pământ, lucrurile aveau tendinţa de a pâlpâi, în vreme ce pe Rotor totul era constant şi aproape agresiv de eficient.

  — Intră, zise el cu voce joasă, dar suficient de tare pentru a activa mecanismul de deschidere a uşii.

  Garând Wyler intră (Fisher ştiuse că el avea să fie) şi îl privi pe Crile cu o expresie amuzată.

  — Te-ai clintit vreun pic de când am plecat, Crile?

  — Pe ici pe colo. Am mâncat. Mi-am petrecut un timp în baie.

  — Bine. Înseamnă că eşti viu, deşi nu pari. Zâmbi larg şi zâmbetul îi lumină tenul măsliniu, neted, ochii întunecaţi, dantura albă, părul des şi ţepos. Te gândeşti la Rotor?

  — Da, din când în când.

  — Chiar am vrut să te întreb, da' n-am apucat niciodată. E ca Albă-ca-Zăpada fără Cei Şapte Pitici, nu?

  — Albă-ca-Zăpada, murmură Fisher. Da, n-am văzut nici măcar o singură persoană de culoare acolo.

  — Atunci, călătorie sprâncenată, pot să le spun. Ştii că au plecat?

  Muşchii lui Fisher se crispară şi aproape că se ridică în picioare, dar rezistă impulsului. Spuse, înclinând din cap:

  — Aşa ziceau, c-o să plece.

  — Vorbeau serios. Au plecat. I-am urmărit şi noi cât am putut, am tras cu urechea la radiaţiile lor. Au tot accelerat cu hiperasistenţa aia a lor şi, într-o fracţiune de secundă, în vreme ce noi încă îi distingeam bine mersi, au dispărut. Totul s-a întrerupt.

  — I-aţi mai recepţionat când s-au întors în spaţiu?

  — În repetate rânduri. De fiecare dată mai slab. După ce şi-au făcut încălzirea, au călătorit cu viteza luminii şi, după vreo trei treceri din spaţiu în hiperspaţiu şi înapoi, erau deja prea departe pentru a mai putea fi recepţionaţi.

  Fisher replică morocănos:

  — Mă rog, alegerea a fost a lor. Pe cei ce s-au împotrivit, ca mine, i-au trimis la plimbare cu un şut undeva.

  — Îmi pare rău că n-ai rămas acolo. Ar fi trebuit să rămâi. Ar fi fost o experienţă interesantă. Ştii că existau nătărăi încuiaţi care susţineau cu ardoare că hiperasistenţa nu e decât o mare păcăleală, că totul era înscenat din nu ştiu ce motive?

  — Rotor a avut proiectul Sonda Îndepărtată. N-ar fi putut trimite Sonda atât de departe fără hiperasistenţă.

  — O escrocherie! Aşa spuneau încuiaţii.

  — Nu, chiar există.

  — Da, acum ştiu şi ei că există. Toţi. Când înregistrările semnalelor lui Rotor au dispărut, pur şi simplu, din toate aparatele, nu a mai existat altă explicaţie. Toate Coloniile urmăreau ce se întâmpla. Nu e posibil să fi fost o greşeală. Semnalele s-au evaporat din toate seturile de aparate în aceeaşi secundă. Dar cel mai exasperant este că nu ne-am putut da seama (şi nici acum nu ştim) încotro se îndreaptă.

  — Presupun că spre Alpha Centauri. Încotro altundeva?

  — Biroul crede că s-ar putea să nu fie Alpha Centauri şi că tu ai putea şti adevărul.

  Fisher păru sâcâit.

  — Am fost interogat cât de-aici până pe Lună şi-napoi. N-am ascuns nimic din ceea ce ştiu.

  — Sigur. Ştim asta. Nu e vorba despre ceea ce ştii. Ei vor să stau de vorbă cu tine, ca de la prieten la prieten, să văd dacă nu cumva există lucruri pe care le ştii fără să ştii că le ştii. Poate vine vorba despre ceva la care nu te-ai gândit. Totuşi, ai trăit acolo patru ani, ai fost căsătorit, ai avut un copil. Nu se poate să nu fi aflat nimic.

  — Cum să nu? Dacă ar fi avut măcar o fărâmă de bănuială că urmăresc să aflu ceva anume, m-ar fi trimis la plimbare cu un şut undeva. Numai faptul că sunt pământean era destul pentru a mă face teribil de suspect. Dacă nu m-aş fi căsătorit, dacă n-aş fi dat această dovadă că intenţiile mele sunt de a deveni rotorian cu adevărat, aş fi fost oricum gonit. Şi chiar şi aşa, m-au ţinut departe de orice problemă critică sau delicată.

  — Fisher privi în altă parte.

  — Şi le-a mers. Nevastă-mea nu era decât un simplu astronom. N-am avut de ales, ştii. Nu puteam să dau un anunţ la holoviziune că sunt în căutarea unei tinere doamne specialiste în hiperspaţiu. Dacă aş fi întâlnit vreuna, aş fi făcut tot ce-mi stătea în puteri să rămân cu ea, chiar dacă ar fi arătat ca o hienă, numai că nu am cunoscut niciuna cât am stat acolo. Tehnologia este atât de sensibilă, încât cred că toate persoanele importante sunt ţinute într-o izolare completă. În laboratoare cred că poartă toţi măşti şi folosesc nume codificate. Patru ani – şi eu n-am reuşit să aflu nimic, absolut nimic. Şi ştiam bine că asta avea să însemne că Biroul mă va da afară.

  Se întoarse spre Garând şi rosti, cu o ciudată şi bruscă înfierbântare:

  — Într-atât de mult se înrăutăţiseră lucrurile, încât ajunsesem să mă simt ca un păduche. Sentimentul eşecului era copleşitor.

  În încăperea dezordonată, Wyler stătea aşezat la masă vizavi de Fisher, legănându-se încoace şi-ncolo pe picioarele dinapoi ale scaunului şi ţinându-se cu grijă de marginea mesei, ca nu cumva să se legene prea tare. Spuse:

  — Crile, Biroul nu-şi poate permite să fie delicat, dar nu este nici cu totul nepăsător. Le pare rău că trebuie să te abordeze astfel, dar n-au încotro. Şi mie îmi pare rău că mi s-a dat această ingrată însărcinare, dar nici eu n-am încotro. Ne îngrijorează că ai eşuat şi te-ai întors fără nimic. Dacă Rotor n-ar fi plecat, poate ne-am fi închipuit că nici nu exista nimic cu care să te întorci. Dar au plecat. Ceea ce înseamnă că dispuneau de hiperasistenţă şi, totuşi, tu nu ne-ai adus nimic.

  — Ştiu.

  — Dar asta nu înseamnă că am vrea să te dăm afară sau… să ne descotorosim de tine. Sperăm să ne fii, în continuare, de folos. Aşa că sarcina mea este să mă asigur că eşecul tău este, ca să zic aşa, de bună-credinţă.

  — Ce înseamnă asta?

  — Trebuie să le pot spune că n-ai eşuat din motive de slăbiciune personală. La urma urmei, te-ai însurat cu o femeie de pe Rotor. Era drăguţă? Ai ţinut mult la ea?

  Fisher răspunse agresiv:

  — Ceea ce mă întrebi, de fapt, acum este dacă nu cumva, din dragoste pentru o femeie rotoriană, am protejat satelitul Rotor cu bună ştiinţă şi i-am ajutat pe rotorieni să-şi păstreze secretul.

  — Ei bine, întrebă Wyler neimpresionat, ai făcut-o?

  — Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Dacă m-aş fi hotărât să devin rotorian, aş fi plecat cu ei. Acum aş fi fost de mult pierdut în spaţiu şi voi nu m-aţi mai fi putut găsi vreodată. Dar n-am făcut-o. Am părăsit satelitul Rotor şi m-am întors pe Pământ, deşi ştiam că acest eşec avea să-mi distrugă cariera.

  — Apreciem loialitatea ta.

  — E vorba aici de mai multă loialitate decât credeţi voi.

  — Suntem conştienţi de faptul că, probabil, îţi iubeai soţia, dar datoria ţi-a impus s-o părăseşti. Asta ar fi în favoarea ta, dacă am putea fi siguri…

  — Nu atât soţia, cât copilul. Mi-am părăsit fetiţa…

  Wyler îl cântări, gânditor, cu privirea pe Fisher.

  — Ştim că ai o fetiţă de un an, Crile. În împrejurările date, poate ar fi fost mai înţelept din partea ta să nu încredinţezi norocului un astfel de ostatic.

  — Sunt de acord. Dar nu mă pot comporta de parcă aş fi un robot bine uns. Uneori, se întâmplă şi lucruri împotriva voinţei noastre. Şi, de vreme ce fetiţa s-a născut şi i-am fost tată timp de un an…

  — Este de înţeles, totuşi, n-a fost decât un an. Un timp prea scurt, să recunoaştem, pentru dezvoltarea unei relaţii…

  Fisher făcu o grimasă.

  — Poţi crede că e de înţeles, dar nu înţelegi.

  — Explică-mi, atunci. Voi încerca să înţeleg.

  — E vorba de sora mea. Sora mea mai mică.

  Wyler aprobă din cap.

  — În fişa ta din calculator există o menţiune despre ea, cred. Rose, parcă.

  — Roseanne. A murit în urmă cu opt ani, în revoltele din San Francisco. N-avea decât şaptesprezece ani.

  — Îmi pare rău.

  — Nu era nici măcar participantă directă la răscoală, de niciuna din părţi. Nu era decât unul dintre acei spectatori nevinovaţi, care sunt, de obicei, cu mult mai multă uşurinţă răniţi decât conducătorii asaltului, sau chiar decât ofiţerii. Cel puţin i-am găsit trupul şi am avut ce incinera.

  Wyler păstră o tăcere oarecum jenată. Într-un târziu, Fisher reveni:

  — N-avea decât şaptesprezece ani. Părinţii noştri au murit – şi făcu un gest cu mâna într-o parte, de parcă ar fi vrut să arate că nu doreşte să discute acest aspect – când ea avea patru ani şi eu paisprezece. Eu îmi găsisem o slujbă la care mergeam după şcoală şi aveam grijă de ea, să fie hrănită, îmbrăcată şi mulţumită, chiar când eu nu eram aşa. Am învăţat singur programarea calculatoarelor – nu că ar fi reprezentat un mijloc suficient de trai – şi apoi, când ea a împlinit şaptesprezece ani şi nu făcuse rău nimănui, nici măcar nu ştia pentru ce se dădeau bătăliile şi se făcea atâta tărăboi, a fost, pur şi simplu, prinsă într-o capcană fără ieşire…

  — Înţeleg, spuse Wyler, de ce te-ai oferit voluntar pentru misiunea pe Rotor.

  — Da… Vreme de vreo doi ani am fost, pur şi simplu, amorţit. M-am alăturat Biroului pe de o parte pentru a avea ceva care să-mi ocupe gândurile şi pe de alta pentru că mi-am spus că va fi o muncă periculoasă. A fost un timp când aproape că abia aşteptam să mor, mai ales dacă aş fi reuşit să fac şi ceva folositor în acelaşi timp. Când s-a luat în discuţie problema plasării unui agent pe Rotor, m-am oferit voluntar. Abia aşteptam să părăsesc Pământul.

  — Şi acum, iată-te înapoi. Îţi pare rău că te-ai întors?

  — Puţin, da, îmi pare rău, numai că Rotor m-a sufocat. Cu toate defectele sale, pe Pământ măcar e loc de respirat. Dacă ai fi văzut-o pe Roseanne, Garând. Nu-ţi poţi imagina… Nu era frumuşică, dar avea nişte ochi…

  Ochii lui Fisher păreau să ţintuiască pasionat trecutul şi omul se încruntase uşor, de parcă efortul de a pătrunde cu privirea înapoi era prea mare, îngreunându-i vederea.

  — Nişte ochi minunaţi, dar care te băgau în sperieţi. Nu cred că am fost, vreodată, în stare s-o privesc în ochi, fără să mă intimideze. Vedea prin tine ca prin sticlă, dacă înţelegi ce vreau să spun.

  — Nu, de fapt nu prea înţeleg, zise Wyler.

  Dar Fisher nu-i dădu atenţie.

  — Întotdeauna ştia când minţeai sau ascundeai adevărul. Nici să taci nu puteai în prezenţa ei, fără să-şi dea seama, imediat, că nu e ceva în regulă.

  — Doar n-ai de gând să-mi spui că era telepată?

  — Cum? A, nu. Obişnuia să spună că asculta cu atenţie intonaţiile vocilor oamenilor şi le citea expresiile de pe chipuri. Spunea că nimeni nu poate ascunde, cu adevărat, ceea ce gândeşte. Indiferent cum ai râde, nu poţi ascunde unda de tragism din profunzime, nu există zâmbet care să poată ascunde tristeţea. Ea încerca să-mi explice, dar eu n-am reuşit niciodată să înţeleg exact cum făcea. Era ceva cu totul special, Garând. Simţeam faţă de ea deopotrivă adoraţie şi smerenie. Şi apoi, s-a născut fiica mea, Marlene.

  — Da?

  — Avea aceiaşi ochi.

  — Copilul avea ochii surorii tale?

  — Nu imediat ce s-a născut, dar am putut să-i urmăresc, pe măsură ce creştea. La şase luni, privirea ei deja mă făcea să tresar.

  — Şi soţia ta, tresărea şi ea?

  — N-am băgat de seamă s-o fi afectat şi pe ea în aceeaşi măsură, dar, pe de altă parte, ea n-a avut niciodată o soră ca Roseanne. Marlene nu plângea aproape deloc, era liniştită. Îmi aduc aminte că şi Roseanne era aşa, când era mică. Şi nici Marlene nu dădea semne că avea să fie prea frumuşică. Era ca şi cum Roseanne mi-ar fi fost redată, în mod miraculos. Aşa că îţi dai seama cât de greu mi-a fost până la urmă.

  — Greu să vii înapoi pe Pământ, vrei să spui.

  — Da, şi să le părăsesc. A fost ca şi cum aş fi pierdut-o pe Roseanne pentru a doua oară. Acum n-o s-o mai văd niciodată. Niciodată.

  — Dar, cu toate acestea, te-ai întors.

  — Loialitatea. Datoria. Deşi, dacă vrei să ştii adevărul, aproape că renunţasem să mă întorc. Mă aflam faţă în faţă cu despărţirea, cu sfâşierea. Cu disperare mi-am dorit să n-o părăsesc pe Roseanne… pe Marlene. Vezi, le confund şi numele. Iar Eugenia, soţia mea, mi-a spus, cu voce arsă de suferinţă: „Dacă ai şti unde ne ducem, nu te-ai mai grăbi atât să te întorci pe Pământ.” Şi în acel moment chiar n-am vrut să mă întorc. Am rugat-o să vină pe Pământ, cu mine. A refuzat. Am rugat-o să mă lase, măcar, s-o iau pe Ro… pe Marlene. A refuzat. Şi apoi, când eram pe punctul de a renunţa şi de a rămâne cu ele, s-a înfuriat şi m-a gonit. Şi atunci am plecat.

  Wyler îl privi îndelung şi gânditor pe Fisher:

  — Dacă ai şti unde ne ducem, nu te-ai mai grăbi atât să te întorci.” Aşa a spus?

  — Da, aşa a spus. Şi când am întrebat-o „De ce? Unde pleacă Rotor?”, mi-a răspuns „Către stele”.

  — Nu cred că-ţi aduci aminte corect, Crile. Ştiai că plănuiesc să plece în spaţiu, dar ea ţi-a spus „Dacă ai şti unde ne ducem”. Se referea la ceva ce tu nu ştiai. Ce?

  — Ce tot spui? Cum poate cineva să ştie ceva ce nu ştie?

  Wyler ridică din umeri.

  — Ai povestit acest episod Biroului, la informarea de după sosirea pe Pământ?

  Fisher păru să se gândească.

  — Cred că nu. Nici nu m-am gândit la episodul ăsta până acum, când ţi-am povestit cum era cât pe-aci să rămân pe Rotor.

  — Închise ochii şi adăugă rostind fiecare vorbă pe îndelete: Nu, asta e pentru prima dată când povestesc acest episod. E prima dată când mi-am permis mie însumi să mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat atunci.

  — Bun. Şi acum, că te gândeşti, unde pleca Rotor? Ţi-au ajuns la urechi, pe Rotor, speculaţii cu privire la asta? Zvonuri? Presupuneri?

  — Presupunerea curentă era că pleca spre Alpha Centauri. Unde altundeva ar fi putut pleca? E cea mai apropiată stea.

  — Soţia ta era astronom. Ea ce spunea despre asta?

  — Nimic. Nu vorbea niciodată despre asta.

  — Dar Rotor expediase deja Sonda Îndepărtată.

  — Ştiu asta.

  — Şi soţia ta fusese implicată, ca astronom.

  — Da, fusese. Dar nici despre asta nu vorbea niciodată, iar eu am avut grijă să nu aduc subiectul în discuţie. Mi-aş fi compromis misiunea şi m-aş fi dat de gol, aş fi putut fi închis sau, ce ştiu eu, poate chiar executat, dacă aş fi făcut dovada unei prea făţişe curiozităţi.

  — Dar, ca astronom, ea ar fi trebuit să cunoască destinaţia călătoriei. Aproape că ţi-a spus-o. Dacă ai şti… Pricepi? Ea ştia şi dacă şi tu ai fi ştiut…

  Fisher nu părea interesat.

  — De vreme ce nu mi-a spus ce ştia, nu am nici eu ce să vă spun.

  — Eşti sigur? Nici o vorbă aruncată în treacăt, a cărei semnificaţie ţi-a scăpat la timpul respectiv? La urma urmei, tu nu eşti astronom şi poate că i-a scăpat vreo remarcă pe care n-ai înţeles-o. Nu-ţi aminteşti nimic ciudat, ceva ce ţi-a spus şi te-a nedumerit?

  — Nu-mi amintesc nimic de felul ăsta.

  — Gândeşte-te! E, oare, posibil ca Sonda Îndepărtată să fi reperat un sistem planetar în jurul uneia sau poate al ambelor stele asemănătoare Soarelui din Alpha Centauri?

  — N-aş putea spune.

  — Sau planete în jurul unei stele oarecare?

  Fisher ridică din umeri.

  — Gândeşte-te! îl îndemnă Wyler cu intensitate. Ai vreun motiv să crezi că a vrut de fapt să-ţi spună: „Tu crezi că ne îndreptăm spre Alpha Centauri, dar există planete acolo şi către ele ne îndreptăm noi.” Sau poate că vroia, de fapt, să spună: „Tu crezi că ne îndreptăm spre Alpha Centauri, dar ne ducem spre o altă stea, unde suntem siguri că vom găsi o planetă locuibilă.” Îţi sună ceva cunoscut?

  — Nu pot ghici.

  Garând Wyler strânse o clipă din buzele sale pline, apoi adăugă:

  — Ştii ce, Crile, bătrâne? Acum urmează să se întâmple trei lucruri. În primul rând, tu va trebui să treci printr-o şedinţă suplimentară de informare. În al doilea rând, cred că noi va trebui să-i convingem pe cei din Colonia Ceres să ne permită să folosim telescopul lor de pe asteroid, pe care să-l utilizăm pentru a inspecta, cu foarte mare precizie, fiecare stea, pe o rază de o sută de ani-lumină în jurul Sistemului Solar. Şi în al treilea rând, va trebui să-i dresăm pe specialiştii noştri în hiperspaţiu să facă salturi mai mari şi mai rapide. Să vezi tu dacă nu se va întâmpla ceea ce spun eu.

  9. ERYTHRO.

  Erau momente, o dată la cine ştie cât timp, o dată la din ce în ce mai mult timp, pe măsură ce treceau anii (sau cel puţin aşa i se părea lui), când Janus Pitt îşi găsea răgazul de a se instala confortabil în fotoliul lui, cufundat în tăcere şi singurătate şi de a permite propriei sale minţi să se relaxeze. Acestea erau momentele când nu erau ordine de dat, informaţii de asimilat, decizii de luat, ferme de vizitat, fabrici de inspectat, regiuni noi ale spaţiului cosmic de străbătut, când nu avea pe nimeni de văzut, de ascultat, de dojenit sau de încurajat…

  Şi întotdeauna în astfel de momente, Pitt îşi acorda supremul şi inepuizabilul lux al autocompătimirii.

  Nu că şi-ar fi dorit ca lucrurile să stea altfel decât stăteau. Încă de când trecuse de prima tinereţe îşi făcuse planul că va fi Guvernator, pentru că era convins că nimeni n-ar fi fost în stare să conducă satelitul Rotor mai bine ca el, iar acum, că era Guvernator, părerea nu i se schimbase deloc.

  Dar de ce printre toţi nebunii de pe Rotor nu se putea oare găsi cineva care să vadă atât de departe ca el? Trecuseră paisprezece ani de la Plecare şi totuşi, nimeni nu putea încă realiza inevitabilul, nici măcar după ce le explicase tuturor cu atâta răbdare.

  Cândva, mai devreme sau mai târziu, cineva din Sistemul Solar avea să descopere hiperasistenţa, cum o făcuseră şi specialiştii în hiperspaţiu de pe Rotor, poate chiar într-o formă mai bună. Cândva, omenirea va porni cu sutele şi miile ei de Colonii, cu milioanele şi miliardele ei de indivizi, la colonizarea Galaxiei, iar acelea aveau să fie timpuri grele.

  Da, Galaxia era enormă. De câte ori nu auzise asta? Iar dincolo de ea erau alte galaxii. Dar omenirea nu avea să se împrăştie uniform, întotdeauna, întotdeauna vor exista unele sisteme stelare care vor fi mai bune decât altele, dintr-un motiv sau altul, şi acestea vor fi centrul invidiei şi motiv de lupte pentru cucerire. Dacă ar fi zece sisteme solare şi zece grupuri de colonişti, toate cele zece grupuri s-ar concentra asupra unui singur sistem şi s-ar lupta doar pentru el.

  Iar mai devreme sau mai târziu, Nemesis va fi descoperită şi vor apărea şi alţi colonişti. Cum avea, oare, să supravieţuiască Rotor atunci?

  Numai dacă ar câştiga cât mai mult timp cu putinţă, dacă ar construi, în acest timp, o civilizaţie puternică şi s-ar extinde rezonabil de mult, ar putea supravieţui. Dacă ar avea destul timp, şi-ar putea întinde stăpânirea asupra unui grup de stele. Dacă nu, chiar şi Nemesis singură ar fi de ajuns, cu condiţia să fie inexpugnabilă.

  Pitt nu visa la cucerirea Universului şi nici la vreun alt fel de cucerire. Ceea ce dorea el era o insulă de linişte şi siguranţă pentru zilele când Galaxia avea să fie un teren de bătălie şi haos, în urma conflictelor de ambiţii şi orgolii.

  Dar numai el era conştient de toate acestea. Şi numai el purta pe umeri această povară apăsătoare. Era posibil să mai trăiască un sfert de secol şi să rămână la putere tot acel timp, ca Guvernator sau ca om de stat al cărui cuvânt ar fi fost decisiv. Şi totuşi, în cele din urmă, avea să moară. Cui ar putea, atunci, încredinţa povara vizionarismului?

  Apoi, Pitt simţi că i se strânge inima de propria-i milă. Muncise din greu atâţia ani, avea să mai muncească încă atâţia şi totuşi nimeni, nimeni nu-l aprecia cu adevărat. Şi toate aveau să se sfârşească, pentru că ideea avea să fie înecată în oceanul mediocrităţii, care săpa permanent temeliile reprezentate de acei puţini care ar fi întrezărit viitorul.

  Trecuseră paisprezece ani de la Plecare şi acum se întreba dacă fusese vreodată posibil pentru el să încerce o senzaţie de siguranţă, de linişte, măcar o dată. În fiecare noapte adormea cu teama că avea să fie trezit înaintea zorilor cu vestea că o altă Colonie sosise şi că Nemesis fusese descoperită.

  În fiecare zi, o parte din el nu acorda nici o atenţie programului precis al zilei, ci asculta cu încordare, aşteptând să audă vorbele fatale.

  Paisprezece ani trecuseră şi tot nu erau în siguranţă. Se construise deja încă o Colonie, Noul Rotor. Pe ea locuiau oameni, dar era o lume nouă, desigur. Mirosea a proaspăt vopsit, cum se spunea pe vremuri. Şi încă trei noi Colonii erau în curs de construire.

  Până la sfârşitul deceniului, numărul de Colonii în construcţie avea să mai crească încă şi urma să li se dea cea mai veche comandă: creşteţi şi vă înmulţiţi!

  Având exemplul Pământului în faţă şi fiind conştienţi că fiecare Colonie avea o capacitate redusă şi fără posibilităţi de extindere, oamenii ţinuseră de multă vreme reproducerea sub cel mai strict control, mai ales în spaţiul cosmic. Acolo, legile imuabile ale matematicii se ciocniseră cu forţa, probabil irezistibilă, a instinctului şi câştigaseră. Dar, pe măsură ce numărul de Colonii creştea, se apropia şi timpul când avea să fie nevoie de mai mulţi oameni, de mult mai mulţi, şi se va putea da frâu liber nevoii de a-i produce.

  Avea să fie ceva temporar, desigur. Indiferent cât de multe Colonii ar exista, puteau fi populate fără efort de orice popor care avea capacitatea de a-şi dubla numărul cu uşurinţă la fiecare treizeci şi cinci de ani, sau chiar mai puţin. Şi când va sosi ziua în care rata formării Coloniilor va fi atins apogeul şi va fi început să descrească, era posibil ca duhul să fie mult mai greu de îndesat la loc în sticlă decât fusese de eliberat.

  Dar cine avea oare să prevadă din timp toate acestea şi să se pregătească pentru ele după ce Pitt se va fi stins?

  Şi apoi mai era Erythro, planeta pe orbita căreia se învârtea Rotor, astfel încât uriaşul Megas şi roşcovana Nemesis răsăreau şi apuneau după o schemă foarte complicată. Erythro! În această privinţă existase de la bun început un semn de întrebare.

  Pitt îşi amintea bine primele zile ale intrării lor în Sistemul Nemesis. Lipsa de complicaţii a familiei planetare respective li se dezvăluise puţin câte puţin, pe măsură ce Rotor îşi continua cursa sa către pitica roşie.

  Megas fusese descoperit la o distanţă de patru milioane de kilometri de Nemesis, numai a cincisprezecea parte din distanţa dintre Soare şi Mercur, în Sistemul Solar. Megas obţinea cam tot atâta energie cât Pământul de la Soare, dar cu o intensitate mai mică a luminii vizibile şi cu o intensitate crescută a radiaţiei infraroşii.

  Cu toate acestea, Megas era în mod clar o planetă nelocuibilă, chiar de la prima vedere. Era un gigant de gaz, care arăta stelei Nemesis întotdeauna doar o singură faţă. Dar mişcările sale de rotaţie şi de revoluţie durau douăzeci de zile terestre. Noaptea perpetuă de pe jumătatea lui Megas care nu se arăta stelei Nemesis nu aducea decât o răcoare moderată, de vreme ce căldura interioară a planetei se ridica până la suprafaţă. Ziua perpetuă de pe cealaltă jumătate era insuportabil de fierbinte. Megas îşi păstra atmosfera în această arşiţă doar pentru că, datorită masei sale mai mari şi a razei sale mai mici decât a lui Jupiter, gravitaţia pe suprafaţa ei era de cincisprezece ori mai mare decât cea a lui Jupiter şi de patruzeci de ori mai mare ca a Pământului.

  Altă planetă de dimensiuni apreciabile Nemesis nu mai avea.

  Dar apoi, pe măsură ce Rotor se apropia şi Megas putea fi văzut mai clar, situaţia se schimbă din nou.

  Eugenia Insigna fu aceea care îi aduse lui Pitt vestea. Descoperirea nici măcar nu era meritul ei. Pur şi simplu ieşise la iveală în imaginile mărite de calculator şi fusese supusă atenţiei Eugeniei Insigna deoarece era Astronomul Şef. Cu destulă emoţie, ea îi aduse imaginile lui Pitt, în biroul său de Guvernator.

  Începuse simplu, stăpânindu-şi vocea, deşi tremura de emoţie.

  — Megas are un satelit, rosti ea.

  Pitt ridică aproape insesizabil din sprâncene, apoi replică:

  — Nu era asta ceva de aşteptat? Giganţii gazoşi ai Sistemului Solar au, fiecare, până la patruzeci de sateliţi.

  — Sigur, Janus, dar acesta nu este un satelit obişnuit. Este unul mare.

  Pitt îşi păstră sângele rece.

  — Jupiter are patru sateliţi mari.

  — Vreau să spun, mare de-a binelea, aproape de dimensiunile şi masa Pământului.

  — Înţeleg. Interesant.

  — Mai mult decât atât. Mult mai mult decât atât, Janus. Dacă satelitul s-ar învârti direct în jurul stelei Nemesis, ar fi obligat să-i arate acesteia doar o singură faţă şi ar fi, de aceea, nelocuibil. În loc de aceasta, o faţă îi este întoarsă mereu spre Megas, care este mult mai rece decât Nemesis. În plus, orbita satelitului este înclinată destul de mult spre ecuatorul lui Megas. Asta înseamnă că pe cerul satelitului, Megas nu este vizibil decât într-una dintre emisfere şi se mişcă de la nord la sud, într-un ciclu care durează aproximativ o zi terestră, în vreme ce Nemesis traversează şi ea cerul, răsărind şi apunând, tot pe durata unei zile terestre. O emisferă are, aşadar, douăsprezece ore de lumină şi douăsprezece ore de întuneric. Cealaltă are şi ea aceleaşi intervale, numai că aici, în timpul unei zile, Nemesis este deseori în eclipsă, uneori chiar timp de o jumătate de oră, iar răcoarea este compensată de căldura blândă a lui Megas. Pe intervalul de noapte, în această emisferă, întunericul este ameliorat de lumina reflectată de Megas.

  — Înţeleg, atunci, că satelitul are un cer interesant. Trebuie să fie fascinant pentru astronomi.

  — Nu e vorba aici doar de o nouă jucărie pentru astronomi, Janus. Este posibil ca satelitul să beneficieze şi de o temperatură adecvată pentru fiinţele umane. Ar putea fi o lume locuibilă.

  Pitt surâse.

  — Şi mai interesant, dar n-ar avea lumina noastră, nu?

  Insigna înclină din cap:

  — E adevărat. Ar avea un soare roşiatic şi un cer întunecat, deoarece n-ar exista lumină cu unde scurte care să fie împrăştiată. Şi peisajul, presupun, ar fi şi el roşcovan.

  — În acest caz, de vreme ce tu ai botezat-o pe Nemesis, iar unul dintre oamenii tăi l-a botezat pe Megas, îmi voi acorda privilegiul de a boteza eu acest satelit. Îi vom spune Erythro, care, dacă îmi aduc bine aminte, este înrudit cu cuvântul grecesc pentru roşu.

  Veştile rămaseră neinfirmate pentru o bună bucată de timp după aceea. Fu localizată şi o centură de asteroizi de dimensiuni respectabile, dincolo de orbita sistemului Megas-Erythro, asteroizii respectivi reprezentând, în mod clar, o sursă ideală de materiale de construcţie pentru viitoarele Colonii.

  Şi, pe măsură ce se apropiau de Erythro, condiţiile sale de planetă locuibilă păreau să devină din ce în ce mai evidente. Erythro era o planetă cu ocean şi uscat, cu toate că, după estimările preliminare ale acoperirii sale cu nori, aşa cum putea fi ea distinsă în lumina vizibilă şi în spectrul infraroşu, oceanul părea a fi mai puţin adânc decât cel al Pământului, iar uscatul nu părea să prezinte munţi impresionanţi. Pe baza unor calcule suplimentare, Insigna insista în opinia că, per total, clima planetei ar fi putut fi perfect potrivită vieţii umane.

  Şi apoi, când zborul îi aduse la o distanţă de la care atmosfera lui Erythro putea fi analizată spectroscopic cu precizie, Insigna îl înştiinţă:

  — Atmosfera lui Erythro este ceva mai densă decât a Pământului şi conţine oxigen liber, vreo 16 procente, plus 5 procente argon şi restul azot. Este posibil să existe mici cantităţi de dioxid de carbon, dar nu le-am detectat încă. Esenţialul este însă că atmosfera este respirabilă.

  — Sună din ce în ce mai bine, răspunse Pitt. Cine şi-ar fi putut imagina toate astea când ai localizat-o prima dată pe Nemesis?

  — Sună din ce în ce mai bine din punctul de vedere al biologului. Dar poate că nu e chiar atât de bine pentru Rotor. Un conţinut apreciabil de oxigen liber în atmosferă este un indiciu sigur al prezenţei vieţii.

  — Viaţă? repetă Pitt, pentru moment stupefiat de acest gând.

  — Viaţă, repetă şi Insigna intenţionat, parcă încercând o plăcere sadică de a accentua posibilitatea. Şi foarte probabil viaţă inteligentă, poate chiar o civilizaţie destul de avansată.

  Ceea ce urmă fu pentru Pitt un coşmar. Nu-l încerca numai teama permanentă că propriul său popor – pământenii – avea să-i urmărească şi să-i cucerească, datorită superiorităţii sale numerice şi poate chiar tehnologice; acum avea o spaimă în plus, mult mai mare decât cea dintâi. Acum era posibil ca Rotor să se apropie şi să încalce teritoriul unei civilizaţii vechi şi avansate, capabile să-l şteargă din Univers, într-un moment de agasare absentă, aşa cum un om, fără să se gândească, ar strivi un ţânţar care i-a bâzâit prea aproape de ureche.

  Pe când continuau să se apropie de Nemesis, Pitt o întrebă, vădit şi adânc tulburat, pe Insigna:

  — Oxigenul implică neapărat prezenţa vieţii?

  — Este un fapt inevitabil din punct de vedere termodinamic, Janus. Pe o planetă asemănătoare Pământului – şi, pe cât ne putem da seama deocamdată, Erythro este asemănătoare Pământului – oxigenul liber nu poate exista, aşa cum o piatră nu poate exista suspendată de bună voie în aer, într-un câmp gravitaţional asemănător cu al Pământului. Dacă, de la bun început, ar fi prezent în atmosferă, oxigenul s-ar combina spontan cu alte elemente din sol, degajând energie. Ar continua să existe în atmosferă numai dacă ar exista alte procese care să degaje energia respectivă şi să regenereze continuu oxigenul liber.

  — Înţeleg asta, Eugenia, dar de ce să însemne procesul de degajare a energiei, existenţa vieţii?

  — Pentru că nu se cunoaşte altceva în natură care să poată face aşa ceva, cu excepţia acţiunii de fotosinteză a plantelor verzi care folosesc energia solară pentru a degaja oxigen.

  — Când spui că nu se cunoaşte altceva în natură, te referi la Sistemul Solar. Aici avem însă un alt sistem, cu un alt soare şi cu o altă planetă, toate existând în condiţii complet diferite. Legile termodinamicii sunt, poate, valabile şi-aici, dar dacă e vorba de vreun proces chimic pe care nu l-am întâlnit în Sistemul Solar şi acesta este cauza eliberării de oxigen aici?

  — Chiar dacă-ţi plac pariurile, răspunse Insigna, nu paria pe această teorie.

  Era, în mod clar, nevoie de dovezi, iar Pitt n-avea de ales decât să aştepte apariţia acelor dovezi.

  În primul rând, se dovedise că Nemesis şi Megas aveau câmpuri magnetice extrem de slabe. Descoperirea nu făcuse însă mare vâlvă, toată lumea se aşteptase la aceasta de vreme ce atât steaua, cât şi planeta, se roteau foarte încet. Erythro, cu o perioadă de rotaţie de douăzeci şi trei de zile şi şaisprezece minute (egală cu perioada de revoluţie în jurul lui Megas) avea un câmp magnetic similar ca intensitate cu cel al Pământului.

  Insigna îşi exprimă mulţumirea.

  — Cel puţin nu mai trebuie să ne facem griji în legătură cu efectul radiaţiilor periculoase ale câmpurilor magnetice intense, mai ales de vreme ce vântul stelei Nemesis este, în mod sigur, mult mai puţin puternic decât cel al Soarelui. E un lucru bun, pentru că înseamnă că vom putea detecta prezenţa sau absenţa vieţii pe Erythro de la distanţă. Cel puţin în ce priveşte viaţa tehnologică.

  — Ce vrei să spui? interveni Pitt.

  — Este foarte probabil ca un nivel înalt de tehnologie să nu poată fi atins fără folosirea din plin a radiaţiilor de unde radio, care, în acest caz, s-ar răspândi dinspre Erythro în toate direcţiile. Ar trebui să putem face diferenţa între astfel de radiaţii şi orice alt fel de radiaţii de unde radio întâmplătoare, degajate de planetă, deoarece aceste din urmă radiaţii ar trebui să fie minore, dacă avem în vedere câmpul său magnetic atât de slab.

  — Mă gândeam, zise Pitt, că s-ar putea să nu fie nevoie nici măcar de atât, că am putea deduce lipsa vieţii pe Erythro, chiar dacă atmosfera sa conţine oxigen.

  — Adevărat? Tare aş vrea să ştiu cum s-ar putea face asta.

  — Am întors această ipoteză pe toate feţele. Ascultă! N-ai spus tu că atracţia gravitaţională încetineşte rotaţia stelei Nemesis, a lui Megas şi a lui Erythro? Şi n-ai spus tu că, drept rezultat, Megas s-a îndepărtat de Nemesis, iar Erythro s-a îndepărtat de Megas?

  — Da.

  — Atunci, dacă privim înapoi, în trecut, Megas trebuie să fi fost, cândva, mai aproape de Nemesis, iar Erythro mai aproape de Megas şi de Nemesis. Asta înseamnă că Erythro ar fi fost, de la bun început, mult prea încinsă pentru ca viaţa să se poată dezvolta pe ea şi s-ar putea ca ea să fi devenit ospitalieră numai de curând. Este probabil să nu fi fost destul timp pentru dezvoltarea unei civilizaţii tehnologice.

  Insigna râse uşurel.

  — Iată o remarcă foarte justă. Ar trebui să ţin minte să nu-ţi mai subestimez priceperea în domeniul astronomiei. Dar, din păcate, observaţia ta nu este suficientă. Piticele roşii au viaţă lungă, iar Nemesis s-ar fi putut foarte uşor forma în tinereţea Universului, de exemplu acum cincisprezece miliarde de ani. La început, influenţa atracţiei gravitaţionale ar fi putut fi foarte puternică, când corpurile cereşti erau mult mai apropiate, iar distanţarea lor trebuie să se fi petrecut, în mare parte, în intervalul primilor trei sau patru miliarde de ani. Intensitatea atracţiei gravitaţionale descreşte însă cu pătratul distanţei, astfel că, în ultimele aproximativ zece miliarde de ani, nu e probabil să se fi produs prea multe schimbări – şi acest interval ar fi fost timp prea destul pentru dezvoltarea succesivă a mai multor civilizaţii tehnologice. Nu, Janus, să nu speculăm. Hai mai bine să aşteptăm să vedem dacă detectăm radiaţii de unde radio sau nu.

  … Încă şi mai aproape de Nemesis.

  Steaua se putea vedea, acum, cu ochiul liber, o mică pată roşie, nu foarte luminoasă, totuşi putând fi cu uşurinţă reperată. Într-o parte, Megas apărea şi el ca un punct roşiatic. Prin telescop era vizibil ceva mai puţin de jumătate, ca rezultat al unghiului pe care îl făcea cu Rotor şi Nemesis. Şi Erythro putea fi văzut prin telescop, un punct încă şi mai mic, şi mai slab, deşi tot roşiatic.

  Cu timpul, deveni mai strălucitor şi Insigna spuse într-o zi:

  — Am veşti bune pentru tine, Janus. Nu am detectat încă nici o urmă de radiaţie de unde radio care să justifice bănuiala că ar proveni de la o civilizaţie tehnologică.

  — Minunat.

  — Pitt resimţi valul de uşurare ca pe o senzaţie fizică de căldură blândă care-l traversă.

  — Să nu spunem totuşi hop până n-am sărit groapa, avertiză Insigna. S-ar putea să existe, totuşi, o civilizaţie care să emită radiaţii de unde radio mult mai puţin intense decât ne aşteptăm noi. Sau le-ar putea ecrana cumva. Ar putea chiar folosi altceva în locul undelor radio.

  Gura lui Pitt tresări într-o jumătate de zâmbet.

  — Vorbeşti serios?

  — Insigna ridică nesigură din umeri. Pitt completă: Pentru că vreau să te sfătuiesc să nu pariezi pe asta, chiar dacă-ţi plac pariurile.

  … Încă şi mai aproape de Nemesis, iar Erythro era acum o mică pată roşie, vizibilă cu ochiul liber, cu Megas măricel lângă ea şi cu Nemesis de cealaltă parte. Rotor îşi adaptase viteza pentru a putea ţine pasul cu Erythro, care, prin telescop, oferea vederii mase mobile şi sparte de nori, în spiralele familiare tipice planetelor cu temperatură şi atmosferă similare Pământului. Ca urmare, devenise aproape sigur că dispunea de o climă cel puţin vag asemănătoare Pământului.

  Insigna spuse:

  — Nu sunt semne că ar exista lumină artificială în jumătatea lui Erythro, unde este noapte. Asta ar trebui să te bucure, Janus.

  — Absenţa luminii artificiale nu prea corespunde teoriei unei civilizaţii tehnologice, nu?

  — Într-adevăr, nu corespunde.

  — Atunci îngăduie-mi să mă joc puţin de-a avocatul diavolului. Având la dispoziţie un soare roşu şi lumină scăzută, o civilizaţie n-ar produce oare şi lumina artificială tot scăzută?

  — Ar putea fi scăzută în spectrul vizibil, dar Nemesis are şi un bogat spectru infraroşu, motiv pentru care aici ne aşteptăm ca lumina artificială să fie cel puţin la fel de bogată. Cu toate acestea, nu am reuşit să detectăm decât emisie infraroşie planetară, care apare, mai mult sau mai puţin uniform, pe întreaga suprafaţă a planetei, în vreme ce lumina artificială ar respecta nişte concentrări în funcţie de populaţie.

  — Atunci las-o baltă, Eugenia, exclamă Pitt în vervă. Nu există nici o civilizaţie tehnologică. Se prea poate ca asta să facă din Erythro o planetă mai puţin interesantă sub unele aspecte, dar îmi este imposibil să cred că ţi-ai putea dori o confruntare între noi şi o civilizaţie egală nouă sau chiar superioară. Într-o astfel de situaţie ar trebui să plecăm, să căutăm alt loc unde să ne stabilim şi acest loc nu-l avem, n-am avea unde să ne ducem şi chiar dacă am avea, n-am dispune, probabil, de energie suficientă pentru a ajunge acolo. Pe când aşa, putem rămâne.

  — Totuşi, există destul oxigen în atmosferă, aşa că este încă foarte probabil ca viaţa să existe pe Erythro. Nu lipseşte decât o civilizaţie tehnologică. Dar tot înseamnă că va trebui să coborâm acolo să-i studiem formele de viaţă.

  — De ce?

  — Cum poţi întreba aşa ceva, Janus? Dacă am dispune de o mostră de viaţă total independentă de viaţa care s-a dezvoltat pe Pământ, ce lovitură de graţie şi ce prilej extraordinar de studiu ar fi pentru biologi!

  — Înţeleg. Te referi la curiozităţi ştiinţifice. Ei bine, formele de viaţă nu pleacă nicăieri, nu? Va fi timp destul pentru asta, mai târziu. Deocamdată, hai să ne respectăm priorităţile.

  — Ce poate fi mai important decât studierea unei forme de viaţă complet noi?

  — Eugenia, fii rezonabilă. Trebuie să ne stabilim aici. Trebuie să construim alte Colonii. Trebuie să creăm o societate riguros ordonată şi numeroasă, una mult mai omogenă, mai capabilă să se înţeleagă pe sine şi mai paşnică decât a existat vreodată în Sistemul Solar.

  — Pentru aceasta vom avea nevoie de resurse materiale, ceea ce ne duce iar la Erythro, unde va trebui să studiem formele de viaţă…

  — Nu, Eugenia. La ora actuală, asolizarea şi decolarea de pe Erythro, având în vedere câmpul său gravitaţional, ar fi prea costisitoare. Intensitatea câmpurilor gravitaţionale ale lui Erythro şi Megas – să nu uităm de Megas – este destul de mare, chiar şi în spaţiul cosmic. Unul dintre oamenii noştri a calculat-o pentru mine. Vom avea probleme cu procurarea resurselor chiar şi de pe centura de asteroizi, dar ar fi o problemă mai mică decât în cazul lui Erythro. De fapt, dacă ne stabilim chiar în interiorul centurii de asteroizi, s-ar putea ca toate cheltuielile să se justifice mult mai bine. Acolo ne vom construi celelalte Colonii.

  — Propui să ignorăm cu totul existenţa lui Erythro?

  — Pentru un timp, Eugenia. Când vom fi puternici, când proviziile noastre de energie vor fi mai substanţiale, când societatea noastră va fi destul de stabilă şi va fi crescut suficient, vom avea timp pentru a cerceta formele de viaţă ale lui Erythro, sau, poate, neobişnuita lui chimie.

  Pitt îi surâse blând, cu înţelegere, Eugeniei Insigna. Această problemă secundară a lui Erythro, ştia el bine, trebuia amânată cât mai mult cu putinţă. Dacă planeta nu era purtătoarea unei civilizaţii tehnologice, atunci orice alte forme de viaţă sau resurse mai puteau aştepta. Adevăratul inamic erau hoardele de urmăritori de pe Pământ.

  De ce oare nu pricepeau şi ceilalţi ce era de făcut? De ce oare se lăsau atât de uşor deturnaţi pe alte căi? Cum oare avea el să îndrăznească să moară şi să-i lase fără nici o apărare pe aceşti nebuni naivi?

  10. PERSUASIUNE.

  Aşa că acum, la doisprezece ani după ce se descoperise că pe Erythro nu exista nici o civilizaţie tehnologică şi după doisprezece ani în care nici o Colonie nu apăruse pe neaşteptate să distrugă lumea cea nouă care se construia treptat, Pitt era în măsură să aprecieze aceste momente rare de odihnă. Totuşi, chiar şi ele erau umbrite de îndoieli. Se întreba atunci dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru Rotor ca el să-şi fi menţinut opinia iniţială, de a nu rămâne pe orbita lui Erythro, şi dacă Domul de pe Erythro nu ar fi fost niciodată construit.

  Tocmai se instalase mai confortabil în fotoliul său moale, apărat de lumea de afară prin câmpurile protectoare, învăluit într-o aureolă de linişte care aproape că-l îndemna la somn, când auzi bâzâitul slab care-l trase înapoi în realitate, fără voia lui.

  Deschise ochii (nici nu realizase că-i închisese) pentru a privi micul vizor de pe peretele din faţa lui. Simpla atingere a unui buton amplifica micul vizor într-un ecran de holoviziune.

  Bineînţeles, era Semyon Akorat.

  Iată-l pe ecran, cu capul său neted ca un glonte. (Akorat îşi rădea rămăşiţele de păr negru, convins fiind, şi pe bună dreptate, că puţinele şi răzleţele fire de păr n-ar fi reuşit decât să facă petecul de chelie din mijlocul lor încă şi mai jalnic, pe când o ţeastă cu suprafaţa netedă şi neîntreruptă putea arăta aproape impunător.) Iată-l aşadar cu ochii săi îngrijoraţi, a căror privire nu-şi schimba expresia de îngrijorare nici chiar când nu exista nici un motiv care s-o susţină.

  Pitt îl găsea nesuferit, nu din pricina lipsei de loialitate sau eficienţă ci, pur şi simplu, pe baza unui reflex condiţionat. Akorat era întotdeauna vestitorul unei intruziuni în intimitatea lui Pitt, a unei întreruperi a gândurilor lui, a unei necesităţi de a face ceva ce ar fi preferat de obicei să nu facă.

  Pe scurt, Akorat se ocupa de întâlnirile şi audienţele acordate de Pitt şi decidea cine putea să-l vadă şi cine nu.

  Pitt se încruntă uşor. Nu-şi amintea să fi avut vreo audienţă, dar i se întâmpla adeseori să uite şi se baza pe faptul că Akorat nu uita.

  — Cine este? întrebă cu o undă de resemnare în glas. Sper că nu-i cineva important.

  — Nu, nimeni de o reală importanţă, răspunse Akorat, dar poate că n-ar fi rău s-o primiţi.

  — Ne aude?

  — Vai, domnule Guvernator, spuse Akorat cu o nuanţă de reproş, de parcă ar fi fost acuzat că şi-a neglijat datoria. Bineînţeles că nu. Ea se află de partea cealaltă a ecranului.

  Omul avea o precizie neobişnuită a exprimării, pe care Pitt o găsea liniştitoare. Nu exista, niciodată, pericolul ca Akorat să folosească vreun cuvânt prost ales.

  — Ea? întrebă Pitt. Atunci presupun că este doctor Insigna. Ei bine, urmează-mi instrucţiunile, fără să mai faci excepţie pentru ea. Nu pot fi văzut fără programare. Am văzut-o destul în ultima vreme, Akorat. De fapt, am văzut-o destul în ultimii doisprezece ani. Inventează o scuză. Spune că sunt adâncit în meditaţie – dar nu, n-o să te creadă – spune-i…

  — Domnule Guvernator, nu este doctor Insigna. Nu v-aş fi deranjat dacă era ea. Este… este fata ei.

  — Fata ei? Trecu un moment în care Pitt răscoli prin memorie în căutarea numelui fetei. Adică Marlene Fisher?

  — Da. Bineînţeles, i-am spus că sunteţi ocupat şi mi-a răspuns că ar trebui să-mi fie ruşine că mint, că expresia mea arăta clar şi fără putinţă de îndoială că mint şi că vocea mi-era prea încordată ca să creadă că spun adevărul. Recită toate acestea cu o indignare profundă în glasul său de bariton. În orice caz, nu vrea să plece. Insistă să mă convingă că o veţi primi dacă ştiţi că aşteaptă. Doriţi s-o primiţi, domnule Guvernator? Are nişte ochi care pe cuvânt că mă sperie.

  — Mi se pare că am auzit şi eu ceva despre ochii ei. Ei bine, invit-o înăuntru, invit-o şi am să încerc să supravieţuiesc ochilor ei. Dacă mă gândesc bine, chiar are să-mi dea unele explicaţii.

  Fata intră. („Remarcabil de stăpână pe sine”, gândi Pitt, „totuşi în mod adecvat lipsită de aroganţă şi fără semne de sfidare.”)

  Luă loc, cu mâinile strânse în poală, şi dădu clar de înţeles că aşteaptă ca Pitt să deschidă discuţia. El o lăsă să aştepte puţin, în vreme ce o cântărea într-o manieră aparent absentă. O mai văzuse uneori, când era mai mică, dar în ultima vreme, nu. Nu fusese niciodată un copil drăgălaş şi nu se făcuse mai frumuşică pe măsura trecerii timpului. Avea pomeţii mari şi părea, în general, lipsită de graţie, dar ochii îi erau remarcabili, străjuiţi de sprâncene bine desenate şi de gene lungi.

  Pitt spuse, într-un târziu:

  — Ei bine, domnişoară Fisher, mi s-a comunicat că ai dorit să mă vezi. Pot să ştiu pentru ce?

  Marlene ridică ochii către el şi privirea ei calmă părea să comunice că se simte perfect în largul ei. Răspunse:

  — Domnule Guvernator Pitt, v-a spus probabil mama că i-am spus unui prieten de-al meu că Pământul va fi distrus.

  Sprâncenele lui Pitt se prăvăliră într-o încruntare, umbrindu-i ochii, care, pe lângă ai ei, erau destul de banali.

  — Da, mi-a spus. Şi sper că, la rândul ei, ea ţi-a spus dumitale că nu este permis să vorbeşti despre astfel de chestiuni minore într-o manieră atât de necugetată şi că dorim să nu se mai repete.

  — Da, mi-a spus, domnule Guvernator, dar dacă nu vorbim despre asta, nu înseamnă că nu e adevărat şi numai pentru că dumneavoastră calificaţi totul drept chestiuni minore, nu înseamnă că aşa şi este.

  — Eu sunt Guvernatorul Coloniei Rotor, domnişoară Fisher, şi menirea mea este să mă îngrijesc de astfel de probleme. De aceea te rog să mă laşi să mă ocup eu în întregime de ele şi să decid dacă este sau nu aşa, dacă problemele sunt sau nu minore. Şi, la urma urmei, cum ţi-a venit ideea năstruşnică a distrugerii Pământului? Este ceva ce ţi-a spus mama dumitale?

  — Nu în mod direct, domnule Guvernator.

  — Ci în mod indirect, nu? Aşa este?

  — N-a avut ce să facă în această privinţă, domnule Guvernator. Toţi vorbim şi fără cuvinte, într-un fel sau altul. E vorba de cuvintele pe care le alegem. E vorba de intonaţie, de expresia chipului, de clipiri, de lumini şi umbre care ne trec prin ochi, de micile pauze de dres vocea. Sute de lucruri mărunte. Înţelegeţi ce vreau să spun?

  — Înţeleg exact ce vrei să spui. Şi eu urmăresc astfel de lucruri.

  — Şi vă simţiţi foarte de mândru de asta, domnule Guvernator. Credeţi că vă pricepeţi de minune la aşa ceva şi că este unul dintre motivele pentru care aţi ajuns Guvernator.

  Pitt păru şocat.

  — N-am spus asta, domnişoară.

  — Nu cu vorbe, domnule Guvernator. Dar nici nu era nevoie s-o faceţi. Ochii ei îl pironeau. Pe chipul ei nu exista nici o urmă de zâmbet, dar privirea îi părea uşor amuzată.

  — Ei bine, domnişoară Fisher, asta ai venit să-mi spui?

  — Nu, domnule Guvernator. Am venit pentru că, în ultima vreme, mama mea întâmpină dificultăţi în a fi primită de dumneavoastră. Nu, nu mi-a spus ea asta. Am dedus singură. Şi atunci m-am gândit că poate veţi vrea să mă primiţi pe mine.

  — Ei bine, acum eşti aici. Ce anume ai venit să-mi spui?

  — Mama mea este foarte nefericită din pricină că există posibilitatea ca Pământul să fie distrus. Ştiţi, tatăl meu este acolo.

  Pitt simţi că-l traversează un spasm de mânie. Cum era oare posibil să i se permită unei probleme pur personale să se interpună în calea bunăstării Coloniei Rotor şi a tot ce putea ea să devină în viitor? Această Insigna, cu toate că fusese folositoare la început, fiindcă descoperise steaua Nemesis, devenise, de mult, o pacoste pentru el, cu talentul ei de a se lăsa târâtă de imaginaţie pe toate cărările greşite. Şi acum, când refuza s-o mai vadă, i-o trimisese pe cap pe nebuna de fiică-sa. Rosti:

  — Crezi că această distrugere, despre care vorbeşti, va avea loc mâine sau la anul?

  — Nu, domnule Guvernator, ştiu că va avea loc în ceva mai puţin de cinci mii de ani.

  — În acest caz, tatăl dumitale se va fi dus de mult până atunci, ca şi mama dumitale, şi eu, şi dumneata. Şi când vom fi murit cu toţii, tot vor mai fi ceva mai puţin de cinci mii de ani până la distrugerea Pământului şi poate şi a altor planete ale Sistemului Solar, dacă această distrugere va avea loc, ceea ce nu se va întâmpla.

  — Ceea ce contează este ideea, domnule Guvernator, faptul că ştim, indiferent când se va întâmpla.

  — Mama dumitale trebuie să-ţi fi spus că, mult înainte de a se întâmpla, oamenii din Sistemul Solar vor fi aflat despre… ceea ce se va întâmpla şi vor şti cum să facă faţă situaţiei. Şi apoi, cum ne-am putea plânge de distrugeri planetare? Orice planetă trebuie să se confrunte cu asta, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă nu există coliziuni cosmice, orice stea ajunge, mai devreme sau mai târziu, la stadiul de gigantă roşie şi îşi distruge planetele. Aşa cum orice fiinţă umană moare într-o bună zi, aşa se întâmplă şi cu planetele. Vieţile lor sunt ceva mai lungi, dar atâta tot. Înţelegi, domnişoară?

  — Da, înţeleg toate acestea, răspunse Marlene serioasă. Am o relaţie foarte bună cu calculatorul meu. („Cred şi eu”, gândi Pitt şi apoi – prea târziu – îşi aduse aminte să-şi şteargă de pe chip micul surâs sardonic ce îi mijise tremurat în colţul gurii. Probabil că fata îl folosise deja ca să-i înţeleagă atitudinea.)

  Spuse, cu un ton de final de discuţie:

  — Atunci, am ajuns la sfârşitul acestei conversaţii. A vorbi despre distrugere este necugetat şi, chiar dacă n-ar fi, nu este treaba dumitale şi nu ai voie să mai deschizi acest subiect vreodată. Altminteri veţi avea neplăceri, şi dumneata, şi mama dumitale.

  — Această conversaţie nu a ajuns încă la final, domnule Guvernator.

  Pitt simţi că începe să-şi piardă răbdarea, dar spuse destul de calm încă:

  — Dragă domnişoară Fisher, când Guvernatorul spune că discuţia s-a încheiat, aşa este, indiferent de ceea ce crezi dumneata.

  Se ridică pe jumătate, dar Marlene rămase în continuare nemişcată pe locul ei.

  — Pentru că aş vrea să vă ofer ceva ce vă doriţi foarte mult.

  — Ce?

  — Soluţia pentru a scăpa de mama mea.

  Pitt se prăbuşi la loc în scaun, zăpăcit de-a binelea.

  — Ce vrei să spui?

  — Dacă doriţi să mă ascultaţi, domnule Guvernator, vă voi spune. Mama mea nu poate trăi astfel. Este prea îngrijorată în privinţa Pământului şi a Sistemului Solar şi… deseori se gândeşte la tata. Crede că Nemesis s-ar putea dovedi, într-adevăr, a fi un soi de zeiţă a răzbunării şi distrugerii pentru Sistemul Solar şi, de vreme ce ea i-a dat numele, se simte vinovată. Este o persoană sentimentală, domnule Guvernator.

  — Da, este, nu-i aşa? Aşadar ai observat şi dumneata?

  — Şi vă agasează. Vă tot aduce aminte, din când în când, de lucruri despre care are păreri şi sentimente foarte puternice, lucruri despre care dumneavoastră nu vreţi să auziţi, aşa că refuzaţi s-o primiţi şi vă doriţi în secret să plece de aici. Ei bine, o puteţi trimite de aici, domnule Guvernator.

  — Într-adevăr. Dispunem de o nouă Colonie. S-o trimit pe Noul Rotor?

  — Nu, domnule Guvernator. Trimiteţi-o pe Erythro.

  — Pe Erythro? Dar de ce aş trimite-o acolo? Numai pentru că vreau să scap de ea?

  — Da, acesta ar fi motivul dumneavoastră, domnule Guvernator. Nu ar fi şi motivul meu, însă. Eu vreau să ne trimiteţi pe Erythro pentru că aici ea nu poate lucra la Observator. Instrumentele par să fie în permanentă utilizare, iar ea simte că este urmărită tot timpul. Simte că vă agasează. În plus, Rotor nu reprezintă o bază adecvată pentru măsurători delicate. Se învârte prea rapid şi prea neuniform pentru ca măsurătorile să aibă acurateţe.

  — Se pare că eşti în deplină cunoştinţă de cauză. Mama dumitale ţi-a explicat toate astea? Nu, nu e nevoie să-mi spui. Nu ţi-a spus nimic direct, în cuvinte, nu? Numai indirect.

  — Da, domnule Guvernator. Şi mai există şi calculatorul.

  — Cel cu care ai o relaţie atât de strânsă, nu?

  — Da, domnule Guvernator.

  — Şi deci crezi că mama dumitale va putea lucra mai bine pe Erythro.

  — Da, domnule Guvernator. Va fi o bază mai stabilă pentru ea şi munca ei şi va putea, astfel, să lucreze la toate calculele şi măsurătorile care s-o convingă că Sistemul Solar va supravieţui. Chiar dacă descoperă contrariul, îi va trebui mult timp ca să fie sigură şi, cel puţin pe această durată, veţi fi scăpat de ea.

  — Înţeleg că şi dumneata ai vrea să scapi de ea?

  — Câtuşi de puţin, domnule Guvernator, spuse Marlene cu dezinvoltură. Eu aş însoţi-o. Şi de mine aţi scăpa, ceea ce cred că v-ar bucura încă şi mai mult decât să scăpaţi de ea.

  — Ce te face să crezi că aş vrea să scap şi de dumneata?

  Marlene îşi pironi din nou asupra lui privirea fixă, sumbră, neabătută.

  — Acum doriţi acest lucru, domnule Guvernator, de vreme ce acum ştiţi că nu mi-e greu deloc să interpretez ceea ce simţiţi.

  Dintr-o dată, Pitt simţi că-şi doreşte, într-adevăr, cu disperare, să scape de acest monstru. Spuse:

  — Îngăduie-mi să mă mai gândesc la asta, şi întoarse capul. Simţea că se comportă copilăreşte întorcând privirea în altă parte, dar nu era dispus să-i mai permită acestei tinere îngrozitoare să citească în el ca într-o carte deschisă.

  La urma urmei, era adevărat. Acum dorea într-adevăr să scape deopotrivă de mamă şi de fiică. În ce-o priveşte pe mamă, se gândise, ce-i drept, în repetate rânduri s-o exileze pe Erythro. Dar, de vreme ce ea n-ar fi vrut probabil să plece, ar fi urmat o agitaţie deloc atrăgătoare şi el nu se simţea în stare să înfrunte situaţia. Acum însă, fiica ei îi oferise lui un motiv pentru care mama ar putea, într-adevăr, să dorească să plece pe Erythro şi, bineînţeles, aceasta schimba lucrurile. Spuse încet:

  — Dacă mama dumitale doreşte cu adevărat acest lucru…

  — Şi-l doreşte cu adevărat, domnule Guvernator. Nu mi-a spus niciodată că asta este ceea ce doreşte şi poate că nici măcar nu s-a gândit încă la această posibilitate, dar va dori să plece. Ştiu sigur. Credeţi-mă.

  — Am de ales? Şi dumneata vrei să pleci cu ea?

  — Chiar foarte mult, domnule Guvernator.

  — Atunci voi începe imediat demersurile necesare. Eşti mulţumită?

  — Da, domnule Guvernator.

  — Aşadar putem considera, acum, că această discuţie a luat sfârşit?

  Marlene se ridică şi înclină din cap fără graţie, probabil cu intenţia de a arăta respect.

  — Vă mulţumesc, domnule Guvernator.

  Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi, iar Pitt îndrăzni abia peste câteva minute să se elibereze de încleştarea interioară datorită căreia reuşise să-şi păstreze o mină inexpresivă.

  Nu îndrăznise să-i permită fetei să deducă în vreun fel, din vreo vorbă sau vreo expresie de-a lui, adevărul adevărat, pe care numai el şi încă o altă persoană îl cunoşteau despre Erythro.

  11. ORBITA.

  Timpurile de pace luaseră sfârşit pentru Pitt, deşi el nu-şi dorea asta deloc. În mod arbitrar, dar numai aparent fără motiv, îşi revocă toate audienţele din după-amiaza aceea. Voia mai mult timp de gândire.

  Mai precis, voia să se gândească la Marlene.

  Mama ei, Eugenia Insigna, era o problemă, chiar una care reuşise să se acutizeze în ultimii doisprezece ani. Femeia era sentimentală, impulsivă şi reacţiona într-un mod cu totul străin de raţiune. Totuşi, era o fiinţă omenească; putea fi calmată, odată ce era închisă între zidurile confortabile ale logicii şi, deşi, din când în când devenea foarte neliniştită, putea fi determinată să stea în banca ei.

  Dar nu aşa stăteau lucrurile şi cu această Marlene. Pitt nu avea nici o îndoială că fata era un monstru şi nu putea fi decât uşurat că îşi dăduse arama pe faţă, cu naivitate, pentru a o ajuta pe mamă-sa să iasă din banalul lor impas. E drept că nu avea experienţă şi-i lipsea şi înţelepciunea de a-şi fi păstrat ascunse capacităţile ieşite din comun până când le-ar fi putut folosi într-un mod cu adevărat devastator.

  Dar, pe măsură ce creştea, avea să devină din ce în ce mai periculoasă, aşa că trebuia oprită acum. Şi avea să fie oprită de celălalt monstru, Erythro.

  Pitt putea fi acum mândru de clarviziunea lui. El recunoscuse un monstru în Erythro încă de la început. Avea şi planeta o expresie care putea fi citită: reflecta lumina sângerie a stelei sale, o expresie de rău augur, ameninţătoare.

  Când ajunseseră la centura de asteroizi, la o sută de milioane de ani de orbita pe care Megas şi Erythro se învârteau în jurul stelei Nemesis, Pitt spusese plin de încredere:

  — Am ajuns. Aici e locul nostru.

  Nu se aşteptase la vreo dificultate. I se păruse evident că orice părere raţională nu putea decât să coincidă cu a lui. Printre asteroizi, Nemesis nu mai radia decât puţină lumină şi căldură. Dar pierderea luminii şi căldurii naturale nu erau semnificative de vreme ce Rotor dispunea de un sistem perfect operaţional de fisiune. De fapt, era aproape o binefacere. Cu lumina roşie estompată aproape complet, atmosfera n-avea să mai apese inimile, n-avea să mai întunece minţile şi nici să înfrigureze sufletele.